Tratatului de la Lisabona Cei cincizeci de ani de integrare şi extindere, au demonstrat că ideile promovate de părinţii fondatori ai Europei rămân la fel de valabile. Soluţiile comune sunt singurele modalităţi pentru a obţine răspunsurile adecvate pentru Europa, în lumea globalizată. Uniunea Europeană are potenţialul necesar pentru a-şi consolida politicile în toate domeniile , totuşi acest potenţial nu trebuie blocat prin metode de lucru depăşite.1

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene2 reprezintă concretizarea intenţiilor de modernizare şi de transformare a metodelor de lucru existente. Totuşi, analizând evoluţia comunitară de la apariţia Comunităţilor Europene până la momentul adoptării şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, se poate observa tendinţa continuă de adaptare, aspect demonstrat de elaborarea unui număr impresionant de tratate şi acte de natură să modifice, să revizuiască sau să completeze dispoziţiile comunitare existente. Însă, drumul parcurs de construcţia comunitară a fost dominat de compromisul între concepţia federală şi concepţia cooperării interguvernamentale, compromis, considerat din punctul nostru de vedere înţelept, deoarece în acest mod se asigura o colaborare mult mai bună între statele membre. Din momentul apariţiei, Uniunea Europeană a căutat să identifice calea cea mai bună pentru a se moderniza şi a răspunde mai bine preocupărilor si aspiraţiilor cetăţenilor ei. Declaraţia privind Viitorul Uniunii Europene sau Declaraţia de la Laeken, adoptată la 15 decembrie 2001, a precizat domeniile în care Uniunea Europeană avea nevoie de reformă. Această declaraţie şi perspectivele pe care le-a deschis au reprezentat un moment decisiv în procesul de aducere a Uniunii Europene mai aproape de cetăţean. Astfel, unul dintre obiectivele conturate avea în vedere clarificarea, simplificarea şi ajustarea împărţirii competenţelor între Uniune şi Statele Membre în lumina noilor provocări la care Uniunea trebuie să răspundă. Simplificarea instrumentelor Uniunii era considerat un obiectiv de maximă importanţă, urmărindu-se ca instrumentele variate care se aflau la îndemâna Uniunii să fie mai bine definite. Deşi prin adoptarea Tratatului de la Nisa s-a încercat adaptarea structurii instituţionale, astfel încât aceasta să răspundă necesităţilor unei Uniuni Europene format din 27 de state membre, perfecţionarea trebuia continuată pentru a se 1 CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, Bruxelles, 13 iulie 2007- Reformarea Europei pentru secolul 21.2 Tratatul de la Lisabona a fost semnat la data de 13 decembrie 2007 de cele 27 de state membre, iar la 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare ca urmare a ratificării de către toate statele membre. România a ratificat Tratatul prin Legea nr. 13/2008, publicată în M.Of.nr. 107 din 12 februarie 2008.

asigura mai multă democraţie, transparenţă şi eficienţă. Progresul Uniunii Europene era concretizat prin elaborarea unui document care urma să înlocuiască multitudinea tratatelor adoptate de-a lungul timpului, numit Tratatul Constituţional. În acest sens Consiliul European a decis să convoace o Convenţie în componenţa căreia să se regăsească principalele părţi implicate în dezbaterea despre viitorul Uniunii. Convenţia urma să fie compusă dintr-un preşedinte şi doi vice- preşedinţi,3 din 15 reprezentanţi ai şefilor de stat sau guvern ai Statelor Membre (câte unul din fiecare Stat Membru), 30 de membri ai parlamentelor naţionale (câte doi din fiecare Stat Membru), 16 membri ai Parlamentului European şi doi reprezentanţi ai Comisiei. Ţările candidate, din acel moment au fost implicate în totalitate în dezbaterile Convenţiei. 4

Începând din 28 februarie 2008, timp de 15 luni, Convenţia a analizat toate aspectele legate de viitorul UE şi a elaborat un proiect de tratat menit să simplifice cadrul politic şi legislativ european existent. Textul proiectului constituţional a fost prezentat la reuniunea Consiliului European de la Salonic din 20 iunie 2003, însă pentru a putea fi adoptat, textul tratatului a fost supus dezbaterii Conferinţei Interguvernamentale, care şi-a început lucrările pe 4 octombrie 2003. Soluţia de compromis a fost identificată în cadrul Consiliul European din iunie 2004, iar textul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost semnat la 29.10.2004 de către şefii de state şi de guverne a celor 25 state membre.5Intrarea în vigoare a Tratatului era condiţionată de ratificarea de către toate statele membre, procedură care nu a fost finalizată, datorită cunoscutei respingeri prin referendum de către Franţa şi Olanda. Respingerea Tratatului constituţional determina regândirea procesului de adaptare a structurilor comunitare şi găsirea unor soluţii valabile pentru viitor. A urmat aşa-numita perioadă de „reflecţie”, care a durat mai bine de un an de zile, roadele apărând, în cele din urmă, sub preşedinţia germană a UE, în primul semestru al anului 2007. În aceast timp Comisia Europeană a lansat un nou program de acţiune, care s-a bucurat de susţinerea Consiliului European informal de la Hampton Court din octombrie 2005, preluat în dubla abordare definită în „O agenda pentru cetăţeni”. Cu ocazia aniversării a cincizeci de ani de la adoptarea Tratatelor de la Roma a fost semnată Declaraţia de la Berlin, din martie 2007, care reafirmă rolul Uniunii Europene şi importanţa acesteia în dezvoltarea viitoare a statelor

3 Au fost numiţi V. Giscard d’Estaing ca Preşedinte al Convenţiei, iar pe Domnul G.Amato şi pe Domnul J. L. Dehaene ca Vice-Preşedinţi.4Textul declaraţiei adoptate la întâlnirea Consiliului European de la Laeken din 15 decembrie 2001.5 Gyula Fabian, Drept instituţional comunitar, Ediţia a-III-a revăzută şi adăugită cu referire la Tratatul de la Lisabona, Editura Sfera Juridică, Cluj,2008, p.125.

europene, susţinând următoarele obiective :menţinerea ca fundament deschiderea si dorinţa membrilor săi de a consolida dezvoltarea internă a Uniunii; protejarea acestei unificări pentru binele generaţiilor viitoare; reînnoirea continuă a formei politice a Europei pentru a ţine pasul cu vremurile; promovarea democraţiei, stabilităţii şi prosperităţii dincolo de graniţele sale; combaterea terorismul, a crimei organizate şi imigraţiei ilegale; apărarea libertăţilor cetăţenilor si drepturile lor civile prin lupta împotriva celor care atentează la acestea; soluţionarea paşnică a conflictelor în lume şi necesitatea de a nu permite ca oamenii să cadă victime războiului, terorismului şi violenţei;dezvoltarea domeniul politicii energetice şi domeniului protecţiei climei; precum şi prevenirea ameninţării globale a schimbărilor climatice.6 Ulterior, Consiliul European din 21-23 iunie 2007, decide convocarea unei Conferinţe interguvernamentale a cărui mandat era să redacteze un tratat, numit „Tratatul de reformă” prin care se modificau tratatele existente în vederea consolidării eficienţei şi legitimităţii democratice a Uniunii extinse, precum şi a coerenţei acţiunii sale externe. Tratatul de reformă va cuprinde două clauze de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE) şi respectiv a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (TCE). TUE îşi va păstra titulatura, iar TCE se va numi Tratatul privind funcţionarea Uniunii. Modificările de natură tehnică aduse Tratatului Euratom şi protocoalelor existente se fac prin protocoale anexateTratatului de reformă, astfel cum s-a convenit la CIG 2004. Important de subliniat este faptul că, Tratatul de reformă va introduce în tratatele existente, care rămân în vigoare, elementele de noutate care au rezultat în urma CIG 2004.7

Conform calendarului stabilit se prevedea finalizarea textului până la sfîrşitul anului 2007, ratificarea sa în 2008 şi intrarea în vigoare în anul 2009, înainte de alegerile pentru Parlamentul European. Tratatul de reformă a fost semnat la data de 13 decembrie 2007 în capitala Portugaliei devenind Tratatul de la Lisabona, dar nu s-a respectat, conform calendarului stabilit, data intrării în vigoare, ca urmare a întârzierilor înregistrate în procedura de ratificare. În cele din urmă, procedura de ratificare a fost finalizată pe parcursul anului 2009, tratatul intrând în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul de la Lisabona este format din două tratate cu valoare juridică egală, rezultate din introducerea în Tratatul privind Uniunea Europeană şi în Tratatul Comunităţii Europene (numit Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) a dispoziţiilor adoptate de CIG, la care se adaugă 13 Protocoale şi 6 Declaraţia de la Berlin din martie 2007.7 COUNCIL OF THE EUROPEAN UNION Brussels, 20 July 2007.

peste 50 de Declaraţii. Subliniem faptul că Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice rămâne în vigoare.8

Tratatul privind Uniunea Europeană astfel cum a fost amendat cuprinde un preambul şi este structurat în şase părţi:Titlul I:Dispoziţii comune;Titlul II: Dispoziţii privind principiile democratice; Titlul IV:Dispoziţii privind instituţiile; Titlul V:Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţiile specific privind politica externă şi de securitate comună; Titlul VI:Dispoziţii finale. În ceea ce priveşte structura Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene(TFUE), în versiune consolidată, aceasta este format din şapte părţi, după cum urmează: Partea I :Principiile; Partea a-II-a: Nediscriminarea şi cetăţenia; Partea a-III-a:Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii; Partea a-IV-a: Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări; Partea a-V-a: Acţiunea externă a Uniunii; Partea a-VI-a: Dispoziţii instituţionale şi financiare; Partea a-VII-a: Dispoziţii generale şi finale.9

2.Elementele novatoare introduse prin Tratatul de la Lisabona Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea

eficientă a Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai bine de 490 de milioane de cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv cetăţenilor români. România a susţinut activ adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a inovaţiilor prevăzute anterior de Tratatul Constituţional. Printre principalele inovaţii ce sunt aduse prin Tratatul de la Lisabona, se numără următoarele: recunoaşterea personalităţii juridice a UE; clarificarea repartizării competenţelor şi modului de aplicare a principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii; întărirea rolului cetăţenilor; Consiliul European va avea un preşedinte stabil; creşterea rolului Parlamentului European; păstrarea principiului reprezentării în Comisia Europeană; rol întărit acordat parlamentelor naţionale; extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu majoritate calificată ; menţinerea inovaţiilor aduse în materie de politică externă şi de securitate comună din Tratatul Constituţional; înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica externă şi de

8 Ion Jinga, Tratatul de la Lisabona:soluţie sau etapă în reforma instituţională a Uniunii Europene?, în Revista de Drept comunitar nr.1/2008, p.15-34.9 Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex,Bucureşti, 2009,p.24.

securitate; acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale; codificarea politicii de vecinătate a Uniunii; includerea principiului supremaţiei dreptului comunitar ş.a

2.1. Personalitatea juridică a Uniunii Europene În literatura de specialitate, existenţa sau inexistenţa personalităţii juridice

a Uniunii Europene a constituit un subiect controversat încă de la apariţia UE. Dacă în cazul Comunităţilor Europene, semnatarii Tratatelor au recunoscut personalitatea juridică a acestora, în cazul Uniunii Europene, Tratatul asupra Uniunii Europene nu a recunoscut personalitatea juridică UE. Lipsa dispoziţiilor privind existenţa personalităţii juridice a UE a dat naştere la două teorii în literatura de specialitate, şi anume: teoria conform căreia UE nu are personalitate juridică şi teoria care susţinea existenţa personalităţii juridice prin invocarea competenţelor UE.10 Indiferent de argumentele invocate, controversa a fost eliminată odată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care în art. 47 din TUE, precizează ,,Uniunea are personalitate juridică”.Acest articol recunoaşte în mod explicit personalitatea juridică a Uniunii Europene, fiind preluat identic din Tratatul Constituţional şi rezultat în urma activităţii desfăşurate de grupul de lucru condus de vice-preşedintele Convenţiei privind Viitorul Europei, Giuliano Amato.11Recunoaşterea personalităţii juridice întăreşte calitatea de subiect de drept internaţional a UE, dar determină o serie de discuţii asupra naturii juridice. Calificată ca entitate drept internaţional cu trăsături specifice, capacitatea juridică a UE, în virtutea principiului specialităţii şi a naturii competenţelor, este una funcţională, specifică. Astfel Uniunea Europeană are capacitatea pe care i-au atribuit-o statele membre conform principiului atribuirii de competenţe şi în baza actului constitutiv, dreptul comunitar constituind dreptul intern al entităţii prezentate.12Conform Declaraţiei nr. 24 se confirmă faptul că Uniunea Europeană are personalitate juridică, dar acest aspect nu o va autoriza în niciun fel să legifereze sau să acţioneze în afara competenţelor care îi sunt conferite de către statele membre în tratate. În calitate de subiect de drept internaţional, UE beneficiază de o personalitate juridică de drept intern, dar şi de o personalitate juridică de drept internaţional.Conform art.335 TFUE ,,În fiecare dintre statele membre, Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către

10 Augustin Fuerea, Drept comunitar european.Partea generală, Editura All Beck, 2003,p.35.11Francois-Xavier Priollaud, David Siritzky, LE TRAITE DE LISBONNE, TEXTE ET COMMENTAIRE ARTICLE PAR ARTICLE DES NOUVEAUX TRAITES EUROPEENS, La Documentation francaise, Paris, 2008,p.132.12 Ion M.Anghel, Uniunea Europeană şi poziţia (calitatea de subiect de drept internaţional) a statelor sale membre în Revista de Drept Comunitar nr.6/2009, p.74-106.

legislaţiile interne, Uniunea poate, în special, să dobândească ori să înstrăineze bunuri imobile şi mobile şi poate sta în justiţie.”13 În plan internaţional UE posedă: capacitate de reprezentare (drept de legaţie activă şi pasivă), dreptul de a sta în justiţie şi de a-şi angaja răspunderea internaţională,capacitate de a negocia şi încheia acorduri internaţionale, precum şi capacitatea de a deveni membru în cadrul organizaţiilor internaţionale sau parte la convenţiile internaţionale. Totodată, discuţiile asupra naturii juridice a UE, au determinat încadrarea acesteia în categoria confederaţiilor sau în cea a federaţiilor. Concluziile la care s-a ajuns în urma analizelor efectuate au îndreptăţit autorii de drept internaţional şi respectiv specialiştii în dreptul UE, să afirme că UE posedă o personalitate juridică unică fără precedent, fiind rezultatul îmbinării elementelor caracteristice organizaţiilor internaţionale cu elemente de statalitate, ceea ce o face să se apropie şi de forma uniunii de state de tip confederaţie sau federaţie.14

În consecinţă, dezbaterile asupra naturii juridice a UE ne îndreptăţesc să afirmăm că entitatea invocată constituie un subiect de drept internaţional cu o natură aparte, aria de manifestare a personalităţii juridice fiind determinată de actele constitutive aşa cum au fost modificate, completate şi revizuite de-a lungul timpului. 2.2. Clarificarea repartizării competenţelor şi modului de aplicare a principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii Conform Tratatului de la Lisabona, Uniunea îsi urmăreste obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre.Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum si identitatea lor naţională, inerentă structurilor lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveste autonomia locală şi regională. Aceasta respectă funcţiile esenţiale ale statului şi, în special,pe cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În special, securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru. În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre 13 Mircea Duţu, Andrei Duţu, Dreptul contenciosului european, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2010, p.21.14 I.M.Anghel, Personalitatea juridică şi competenţele Uniunii Europene/Comunităţilor Europene, ediţia a-II-a revizuită şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.77; Ion M.Anghel, Uniunea Europeană şi poziţia (calitatea de subiect de drept internaţional) a statelor sale membre în Revista de Drept Comunitar nr.6/2009,p.74-106.

facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre. În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional si local, dar datorită dimensiunilor si efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii. În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa. Statele membre îsi exercită din nou competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite. Statele membre îsi coordonează politicile economice şi de ocupare a forţei de muncă în conformitate cu condiţiile prevăzute în prezentul tratat, pentru definirea cărora Uniunea dispune de competenţă.Uniunea este competentă, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului privind Uniunea Europeană, să definească şi să pună în aplicare o politică externă şi de securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică de apărare comună. În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în tratate, Uniunea este competenta să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii. Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza dispoziţiilor tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre. Întinderea şi condiţiile exercitării competenţelor Uniunii sunt stabilite prin dispoziţiile tratatelor referitoare la fiecare domeniu. Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:

(a) uniunea vamală;(b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;(c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;(d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul;(e) politica comercială comună. De asemenea, competenţa Uniunii este exclusivă în ceea ce priveste încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora. Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie o competenţă care nu se referă la domeniile menţionate anterior. Competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii principale:(a) piaţa internă;(b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;(c) coeziunea economică, socială si teritorială;(d) agricultura si pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;(e) mediul;(f) protecţia consumatorului;(g) transporturile;(h) reţelele transeuropene;(i) energia;(j) spaţiul de libertate, securitate si justiţie;(k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în tratat. În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de competenţă pentru a desfăsura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă. În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică

comună, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă. Statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor politici. Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii speciale.Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre şi, în special, prin definirea orientărilor acestor politici.Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre. Uniunea este competentă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acţiuni au următoarele domenii:(a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;(b) industria;(c) cultura;(d) turismul;(e) educaţia, formarea profesională, tineretul si sportul;(f) protecţia civilă;(g) cooperarea administrativă.

Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol. În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea

Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăseste ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. 2.3.Modificări instituţionale Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale.15

Cadrul instituţional prin care se asigură funcţionare Uniunii Europene este alcătuit din următoarele instituţii : Parlamentul European; Consiliul 15 Art.13 TUE

European; Consiliul; Comisia Europeană (denumită în continuare Comisia); Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi.Parlamentul European,Consiliul şi Comisia sunt asistate de Comitetul Economic şi Social şi de Comitetul Regiunilor care exercită funcţii consultative.16

Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcții de control politic şi consultative, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege președintele Comisiei. Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi șase de locuri. Consiliul European adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului European și cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței Parlamentului European, cu respectarea principiilor menționate la primul paragraf. Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret, pentru un mandat de cinci ani. Parlamentul European își alege președintele și biroul dintre membrii săi.17 Important este de menţionat faptul, că prin Tratatul de la Lisabona se acordă un rol mai mare Parlamentelor naţionale în luarea deciziilor europene.Astfel instituţiile Uniunii Europene vor trebui să notifice parlamentelor naţionale toate propunerile legislative făcute la nivel European, acestea putând să formulize conţestaţii la proiectele legislative.18

Tratatul de la Lisabona confirmă apartenenţa Consiliului European la structura instituţională a UE, înlăturând astfel controversele determinate de calificarea instituţiei menţionate. Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale; conduce derularea procedurilor de revizuire ordinară şi de revizuire simplificată privind tratatele de înfiinţare şi funcţionare ale UE; numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Acesta nu exercită funcții legislative. Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și din președintele său și președintele

16 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ediţia a-IV-a revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010,p.79.17 Art.14 din Tratatul privind Uniunea Europeană, versiunea consolidată; Anamaria Groza, Uniunea Europeană.Drept instituţional, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2008, p.67.18 Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Tratat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p.51.

Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările Consiliului European. Consiliul European își alege președintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul președintelui în conformitate cu aceeași procedură. Președintele Consiliului European: prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European; asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale; acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European; prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European. Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.19

Consiliul European întrunește de două ori pe semestru la convocarea președintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, membrii Consiliului European pot decide să fie asistați fiecare de un ministru și, în ceea ce îl privește pe președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situația o impune, președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European. Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel. În caz de vot, fiecare membru al Consiliului European poate primi delegare din partea unui singur alt membru.Consiliul European hotărăşte cu majoritate simplă în chestiuni de procedură, precum şi pentru adoptarea regulamentului de procedură. În cazurile în care se votează cu majoritate calificată se aplică regula utilizată în cadrul Consiliului.20

Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcții de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal, în condițiile stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene . Consiliul se întrunește în cadrul diferitelor formațiuni, lista acestora fiind adoptată în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Consiliul Afaceri Generale 19 Art.15 din Tratatul privind Uniunea Europeană, versiunea consolidată.20 Gyula Fabian, op.cit.,p.165.

asigură coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului. Acesta pregătește reuniunile Consiliului European și urmărește aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu Comisia. Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii Uniunii. Un comitet constituit din reprezentanţii permanenţi ai guvernelor statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului şi de executarea mandatelor care îi sunt încredinţate de către acesta. Comitetul poate adopta decizii de procedură în cazurile prevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului. Consiliul este asistat de Secretariatul General, aflat sub autoritatea unui secretar general numit de Consiliu. Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici și o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului. Acesta acționează în mod similar și în ceea ce privește politica de securitate și apărare comună. Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe. Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreședinții Comisiei. Acesta asigură coerența acțiunii externe a Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilitățile care îi revin acesteia din urmă în domeniul relațiilor externe și cu coordonarea celorlalte aspecte ale acțiunii externe a Uniunii. Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părți, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităților fără caracter legislativ. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel. Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin cincisprezece dintre aceștia și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65 % din populația Uniunii. Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată. Celelalte condiții privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite la articolul 238 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Astfel începând cu 1 noiembrie 2014 și sub rezerva dispozițiilor stabilite prin Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care Consiliul nu hotărăște la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72 % din membrii Consiliului reprezentând statele membre

participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația Uniunii. În cazul în care, în temeiul tratatelor, nu toți membrii Consiliului participă la vot, majoritatea calificată se definește după cum urmează: majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația acestor state, minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin numărul minim de membri din Consiliu, care reprezintă mai mult de 35 % din populația statelor membre participante, plus un membru, în caz contrar majoritatea calificată se consideră a fi întrunită. Abținerile membrilor prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea hotărârilor Consiliului pentru care este necesară unanimitatea. Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul și gestionează programele. Comisia exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale. Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepția cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru. Membrii Comisiei sunt aleși pe baza competenței lor generale și a angajamentului lor față de ideea europeană, dintre personalitățile care prezintă toate garanțiile de independență. Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și 31 octombrie 2014 este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este unul dintre vicepreședinții acesteia. Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate. Membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții statelor membre în conformitate cu un sistem de rotație strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabilește de către Consiliul European, care hotărăște în unanimitate în

conformitate cu articolul 244 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Conform dispoziţiilor Tratatului privind Uniunea Europeană aşa cum au fost modificate prin Tratatul de la Lisabona Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor. Prin dispoziţiile menţionate se produce extinderea competenţei Curţii de Justiţie şi se extinde controlul acesteia aspra respectării drepturilor fundamentale.21

2.4. Protecţia drepturilor omului după Tratatul de la Lisabona Proclamată în mod solemn, în anul 2000, la Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa, Carta drepturilor fundamentale dobândeşte valoare juridică obligatorie prin Tratatul de la Lisabona.22 Astfel conform art.6 alin.1 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Dispozițiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. Totodată, Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare. Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. După decenii de conflicte armate, înființarea Uniunii Europene a marcat începutul unei noi ere în care țările europene își rezolvă problemele la masa discuțiilor și nu pe câmpul de luptă. În prezent, membrii UE se bucură de un mare număr de avantaje: o piață liberă cu o monedă care facilitează și eficientizează comerțul, crearea a milioane de locuri de muncă, o ameliorare a drepturilor lucrătorilor, libera circulație a persoanelor și un mediu înconjurător mai curat. Normele existente au fost însă concepute pentru o Uniune mult mai mică, o Uniune care nu se vedea nevoită să se confrunte cu provocări globale cum ar fi schimbările climatice, o recesiune mondială sau criminalitatea

21 Tiberiu Savu, Obiectivele şi competenţele Uniunii Europene consacrate de Tratatul de la Lisabona în Revista de Drept Comunitar nr.1/2008,p.34-49.22 Ion Diaconu, Protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene în Revista de Drept Comunitar nr.1/2009, p.56-70.

transfrontalieră internațională. UE are potențialul și angajamentul de a se lupta cu aceste probleme, dar poate face acest lucru doar îmbunătățindu-și modul în care funcționează. Acesta este scopul Tratatului de la Lisabona. Prin acesta, UE devine mai democrată, eficientă și transparentă. Tratatul oferă cetățenilor și parlamentelor posibilitatea de a aduce o contribuție mai însemnată la ceea ce se întâmplă la nivel european și conferă Europei o voce mai puternică și mai limpede în lume, protejând totodată interesele naționale.