CAPITOLUL I PATRIMONIUL

§ 1. Noţiunea şi conţinutul patrimoniuluiEtimologic, cuvântul patrimoniu provine din latinescul patrimonium; acesta derivă

de la pater familias care era proprietarul întregii averi familiale; patrius înseamnă al tatălui sau părintesc. Noţiunea patrimonium desemna bunurile unei familii, bunuri moştenite de la tată sau de la părinţi. Sinonim era pecunia, care iniţial avea semnificaţia de animale aparţinând familiei, iar ulterior s-a extins asupra monedei ca instrument de schimb al bunurilor şi mijloc comun de măsură a valorilor. Din momentul apariţiei monedei, noţiunea de patrimoniu a primit contur, cuprinzând toate bunurile considerate ca valoare contabilă, adică reprezentând o sumă de bani: familia pecuniaque.

Până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil (C. civ în continuare) care defineşte patrimoniul în art. 31 alin. 1, în legislaţia civilă română, inclusiv Codul civil de la 1864, existau doar referiri implicite sau explicite.

Patrimoniul cuprinde doar drepturile şi obligaţiile ce au conţinut economic ca bunuri incorporale, deoarece patrimoniul este o noţiune juridică, o realitate intelectuală şi, drept urmare, el poate fi format tot din elemente intelectuale, nu din bunurile materiale corporale. Această opinie a fost preluată în C.civ. Astfel, art.31 alin.1 C.civ. dispune că „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia”.

Definim patrimoniul drept totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect de drept.

Astfel, patrimoniul cuprinde drepturile şi obligaţiile ce au conţinut economic ale unui subiect de drept, drepturi şi obligaţii pecuniare, ce pot fi exprimate în bani.

Aceste drepturi şi obligaţii având caracter economic alcătuiesc, prin pierderea identităţii, elementele patrimoniului – activul şi pasivul.

Activul patrimonial cuprinde toate drepturile subiective ce au valoare economică ale titularului patrimoniului: drepturile reale şi drepturile de creanţă.

Pasivul patrimonial cuprinde obligaţiile evaluabile în bani pe care le are titularul patrimoniului. Astfel, intră în conţinutul patrimoniului, în pasivul patrimonial, obligaţiile obişnuite – a da, a face şi a nu face, obligaţiile reale (propter rem) şi obligaţiile opozabile şi terţilor (scriptae in rem).

Drepturile personal-nepatrimoniale nu intră în cadrul patrimoniului (dreptul la viaţă, dreptul la sănătate şi integritate fizică şi psihică, dreptul la nume, dreptul la onoare etc.) chiar dacă încălcarea unui asemenea drept poate da naştere unui drept de creanţă. De altfel, C.civ. dispune, în art. 58, că „dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege” nu sunt transmisibile. Alte drepturi personal – nepatrimoniale sunt enumerate de art. 59 şi 60 C.civ.: dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, la stare civilă şi dreptul persoanei fizice de a dispune de sine însăşi. De asemenea obligaţiile corelative drepturilor absolute (obligaţiile negative generale, opozabile erga omnes) nu intră în cadrul patrimoniului, fiind generale şi abstracte şi neavând valoare economică propriu-zisă.

§ 2. Caracterele juridice ale patrimoniului

1

2.1 Patrimoniul este o universalitate juridică. Patrimoniul cuprinde toate drepturile şi obligaţiile ce au valoare economică ale

unui subiect de drept, fără ca acestea să fie privite individual, ci în integralitatea lor. Astfel, patrimoniul reprezintă o unitate abstractă, o universalitate juridică (universitas juris, universum ius), în care drepturile şi obligaţiile formează un tot unitar, chiar şi în cazul în care există mase de bunuri având regimuri juridice distincte. Aceste drepturi şi obligaţii sunt distincte de universalitate, consecinţa fiind că schimbările ce se produc în legătură cu acestea privite individual nu influenţează existenţa universalităţii. De aceea, indiferent de mişcările produse în cadrul său, de valoarea activului şi pasivului patrimonial şi indiferent de voinţa titularului, patrimoniul continuă să existe atât timp cât există titularul său.

Independenţa existenţei patrimoniului raportat la voinţa titularului său îl diferenţiază de universalitatea de fapt (universitas facti), care reprezintă un ansamblu de bunuri care aparţin aceleiaşi persoane şi se formează prin voinţa titularului sau prin lege şi au o anumită destinaţie, potrivit art. 541 alin. 1 C.civ. (de exemplu, cărţile dintr-o bibliotecă, colecţiile de artă, turmele). În cadrul universalităţii de fapt nu interesează individualitatea fiecărui bun ci apartenenţa la gruparea respectivă de bunuri şi destinaţia acesteia. Fiind o parte din patrimoniu, universalitatea de fapt nu are o existenţă autonomă şi nici un pasiv propriu, iar bunurile care o alcătuiesc pot, împreună sau separat, conform alin. 2 al art. 541 C. civ să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte. Astfel, dacă patrimoniul apare ca universalitate juridică, ale cărei elemente sunt activul şi pasivul patrimonial, strâns legate între ele, universalitatea de fapt apare ca o parte a activului patrimonial. Mai mult, dependenţa universalităţii de fapt raportat la voinţa titularului se manifestă şi prin aceea că existenţa acesteia poate înceta prin voinţa titularului, ceea ce nu este posibil în cazul patrimoniului.

În doctrină s-a discutat despre posibilitatea transformării unei universalităţi juridice, precum patrimoniul, într-o universalitate de fapt susţinându-se că universalitatea de drept poate fi convertită în universalitate de fapt prin voinţa titularului şi este dat ca exemplu cazul testatorului care face legat particular ce are ca obiect mai multe lucruri sau drepturi determinate ori chiar întreaga avere, „enumerând însă lucrurile unul câte unul sau limitând legatul la averea ce există în momentul facerii testamentului”. Nu suntem de acord cu această opinie deoarece nu este vorba despre o transformare a universalităţii de drept în universalitate de fapt, ci despre o dispariţie mortis causa a universalităţii juridice.

Însă, în ipoteza acceptării succesiunii (art.1114 C.civ.) ori a plăţii făcută creditorilor moştenirii care sunt preferaţi faţă de creditorii personali ai moştenitorului (art.1156 C.civ.), universalitatea juridică formată din drepturile şi obligaţiile succesorale se va transforma automat în universalitate de fapt la data lichidării pasivului succesoral, deoarece a rămas fără latura pasivă, iar patrimoniul nu poate fi conceput fără pasiv.

2.2 Orice persoană are un patrimoniu. „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu” (art.

31 alin. 1 C.civ.), pentru că orice persoană are aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii apreciabile în bani. Patrimoniul fiind legat de personalitate, existenţa patrimoniului fiecărei persoane este o consecinţă şi a faptului că numai persoanele pot avea drepturi şi

2

obligaţii (fiind imposibilă, de altfel, existenţa unui patrimoniu fără titular). Acesta există independent de cantitatea de drepturi şi obligaţii ale unei persoane, de raportul dintre activul şi pasivul patrimonial. Chiar dacă s-ar imagina că la un moment dat că patrimoniul ar fi golit total de drepturi şi obligaţii, el tot există, „în şi prin” elementele componente, prin drepturile şi obligaţiile „prezente şi viitoare” aparţinând unei anumite persoane şi în legătură indisolubilă cu această persoană.

Pentru persoanele fizice, acest caracter are valoare de axiomă, pentru că, şi în cazul în care o persoană nu are avere actuală, ea are totuşi un patrimoniu, în sensul că are posibilitatea de a exercita drepturi pentru a constitui un patrimoniu. În cazul persoanelor juridice, patrimoniul este un element esenţial al existenţei acestora, fiind indispensabil îndeplinirii scopului pentru care au fost înfiinţate. Astfel, potrivit art. 31 alin.1 coroborat cu 187 C.civ., orice persoană juridică are un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop. În acelaşi sens sunt şi prevederile art.21 din Legea nr.215/2001, legea administraţiei publice locale, care dispune că unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu.

2.3 Patrimoniul este unic. Fiecare persoană, fizică sau juridică, „este titulară a unui patrimoniu” (art.31 alin.1

C.civ.), indiferent de conţinutul activului şi pasivului patrimonial şi chiar dacă patrimoniul face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni (art.31 alin.2 C.civ.) deci este divizat în mai multe mase de drepturi şi obligaţii sau dacă a fost constituit un patrimoniu de afectaţiune (vom folosi atât pentru diviziuni cât şi pentru patrimoniu expresia de „mase patrimoniale”). În fapt, nu patrimoniul este divizat în fracţiuni, ci drepturile şi obligaţiile sunt grupate în mase distincte cu regim juridic distinct, acesta neconstituind un obstacol în calea unicităţii patrimoniului.

Unicitatea patrimoniului a fost criticată recent în literatura de specialitate, plecând de la dispoziţiile art.2 lit.j şi ale art.20 din Ordonanţa de urgenţă nr.44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale. Se susţine că interpretarea acestora nu se poate face decât în sensul că aceeaşi persoană are două patrimonii distincte, unul ca persoană fizică şi altul afectat desfăşurării unei activităţi economice şi garantării creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu această activitate. Chiar dacă suntem de acord cu lipsa de utilitate practică a acestui demers legislativ, nu putem fi de acord cu susţinerea existenţei a două patrimonii distincte ale aceleiaşi persoane.

Unicitatea patrimoniului se explică prin legătura sa cu personalitatea, care nu poate fi decât unică, şi prin faptul că patrimoniul este divizibil. Noţiunea de „fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale” exprimă tocmai ideea de apartenenţă la acest patrimoniu. Separarea de garanţia comună a creditorilor personali ai persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, cel puţin la nivel teoretic, reprezintă tocmai un mijloc de protecţie a creditorilor a căror creanţă s-a născut în legătură a cu activitatea economică dar are şi rolul de a susţine această activitate. Mai mult, ideea de unicitate este susţinută şi de faptul că persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale sau membrii întreprinderii familiale răspund, în completare, cu întreg patrimoniul.

3

2.4 Divizibilitatea patrimoniului. „Noţiunea juridică de patrimoniu rămâne legată de ideea de persoană, care explică

unitatea sa, fără a exclude însă ideea de diviziune şi de afectaţiune”, în cazurile expres prevăzute de lege, împiedicându-se astfel depersonalizarea patrimoniului.

Alin.2 al art.31 C.civ. prevede că patrimoniul „poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”, în alin.3 enumerând exemplificativ patrimoniile de afectaţiune: masele patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii.

Patrimoniul unui subiect de drept chiar dacă este unic, poate fi divizat în mai multe mase patrimoniale, mase de drepturi şi obligaţii, având regim juridic distinct, în funcţie de scopul pentru care a fost realizată această divizare sau poate face obiectul operaţiunii de constituire a unui patrimoniu de afectaţiune.

Fiecare masă patrimonială cu regim juridic distinct împrumută unele trăsături ale patrimoniului ca universalitate. Astfel, ele pot fi privite ca universalităţi ce nu se confundă cu drepturile şi obligaţiile, existând independent de cantitatea acestora. Cu toate acestea ele sunt condiţionate de scopurile căreia le-au fost afectate în dublu sens: pe de o parte subrogaţia reală cu titlu universal operează în cadrul fiecărei mase patrimoniale pentru realizarea acestui scop şi pe de altă parte existenţa însăşi a acestora este subsumată scopului, fiind în acest mod limitată temporal.

Art. 32 C.civ. reglementează transferul intrapatrimonial, care nu constituie o înstrăinare, deoarece mişcarea se realizează în cadrul patrimoniului unic al persoanei titularului, nu între două patrimonii distincte. Acesta trebuie să nu afecteze drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.

Astfel, existenţa acestei divizări sau afectaţiuni nu echivalează cu lipsa unei comunicări intrapatrimoniale deoarece răspunderea patrimonială este parţial limitată la o anumită masă patrimonială, creditorii ale căror drepturi s-au născut în legătură cu acesta având posibilitatea, dacă nu şi-au satisfăcut creanţa cu bunurile din acea masă, să urmărească celelalte bunuri din patrimoniul debitorului, iar dispariţia scopului căruia îi este afectată o asemenea masă patrimonială implică dispariţia masei, cu păstrarea elementelor în cadrul patrimoniului. Creditorii sunt ţinuţi să respecte această ordine de urmărire, mai întâi a bunurilor care fac obiectul diviziunii patrimoniului în legătură cu care s-au născut creanţele lor şi abia apoi pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului (art. 2324 alin.3 C.civ.).

Prin excepţie, potrivit art. 2324 alin. 4 C.civ., bunurile afectate exercitării unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de către creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesiunea respectivă. Mai mult, pentru ca această lipsă a comunicării intrapatrimoniale să fie desăvârşită, aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri din patrimoniul debitorului lor, deci cele neafectate exercitării profesiei.

În cazul acestor mase patrimoniale este posibilă stăpânirea în comun de către titularii mai multor patrimonii. Fiecare titular are o cotă parte din întreaga masă patrimonială şi din fiecare element care o compune, operând o confuziune parţială a patrimoniilor. Este, de exemplu, cazul indiviziunii, a comunităţii matrimoniale şi a patrimoniului profesional comun.

4

a) Astfel, potrivit art. 187 C.civ., societăţile comerciale, ca subiecte de drept, au fiecare un patrimoniul propriu (patrimoniu al societăţii sau patrimoniu social) – format din bunurile aduse ca aport în societate, bunurile dobândite în cursul activităţii societăţii şi obligaţiile societăţii care alcătuiesc mase de bunuri cu regim juridic distinct.

b) Persoanele care exercită profesiuni liberale pot afecta o parte a patrimoniului lor exercitării profesiunii respective, constituind aşa-numitul „patrimoniu profesional”.

c) De asemenea, potrivit art.120 lin.2 şi art.121 alin.2 din Legea nr.215/1990, unităţile administrativ-teritoriale, persoane juridice de drept public, au un patrimoniu propriu format din bunuri ce fac parte din domeniul public de interes local – bunuri inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile - şi bunuri ce fac parte din domeniul privat al acestora – supuse regulilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.

d) În cazul soţilor, în patrimoniile acestora pot exista bunuri proprii şi bunuri comune în devălmăşie sau în coproprietate pe cote-părţi în funcţie de regimul matrimonial ales.

În cazul comunităţii legale, potrivit art. 339 C.civ., bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt de la data dobândirii prezumate ca fiind bunuri comune.

Prin excepţie, sunt bunuri proprii chiar dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei bunurile enumerate limitativ de art. 340 C.civ.: a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;

b) bunurile de uz personal; c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente

ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri; d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi

asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat; e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice

sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri; f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau

moral adus unuia dintre soţi; g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu,

precum şi bunul dobândit în schimbul acestora; h) fructele bunurilor proprii.De asemenea, există obligaţii proprii dar şi obligaţii comune ale soţilor. Astfel,

conform art.351 C.civ. sunt datorii comune ale soţilor:a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea

bunurilor comune; b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună; c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor

obişnuite ale căsătoriei; d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a

bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.

Ca o aplicaţie a art.2324 alin.3 C.civ., art.351-353 C.civ. stabilesc faptul că urmărirea fiecărei mase de bunuri de către creditorii, comuni sau personali, ai soţilor se

5

va face, cu precădere, asupra masei de bunuri în legătură cu care s-a născut creanţa, şi numai în cazul în care acea creanţă nu a fost satisfăcută în întregime se va proceda la urmărirea celeilalte mase.

Prin dispoziţiile art.352 şi 353 C.civ. s-a stabilit ordinea prioritară de urmărire a bunurilor proprii şi a celor comune, în sensul că:

- creditorul personal nu poate urmări bunurile comune, dar poate cere împărţirea acestora, pe cale judecătorească, în măsura necesară acoperirii restului de creanţă rămas după urmărirea bunurilor proprii ale debitorului. Ordinea de urmărire a bunurilor – mai întâi cele proprii, apoi partajarea celor comune şi continuarea urmăririi asupra bunurilor devenite proprii – este imperativă;

- creditorul comun va urmări bunurile comune, nu şi pe cele proprii, iar dacă nu s-a reuşit îndestularea, el va putea continua urmărirea asupra bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soţi. Atunci când creditorul comun este nevoit să recurgă la urmărirea bunurilor proprii ale soţilor, obligaţia soţilor este solidară, creditorul comun fiind în drept să urmărească în acest caz pe oricare dintre soţi pentru întreaga valoare a creanţei.

e) În cazul acceptării moştenirii (art.1114 C.civ.), patrimoniul unic al moştenitorului cuprinde, până la lichidarea pasivului succesoral, două mase de bunuri cu regim juridic distinct: masa bunurilor ce existau în patrimoniul său la data deschiderii succesiunii şi masa bunurilor succesorale. În această situaţie nu mai operează confuziunea celor două patrimonii, cel al succesorului şi cel al defunctului, succesorul fiind ţinut să răspundă pentru datoriile din masa succesorală numai în limita activului succesoral.

2.5 Inalienabilitatea patrimoniului prin acte inter vivos. Patrimoniul ca atribut al personalităţii, ca universalitate juridică, este inalienabil,

este strâns legat de titularul său neputând fi desprins de persoana acestuia atâta timp cât acesta din urmă este în fiinţă şi nu poate fi transmis în integralitatea sa prin acte între vii. Prin acte între vii pot fi transmise doar drepturile şi obligaţiile patrimoniale (cu unele excepţii cum ar fi dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor), privite individual, doar acestea fiind în principiu, autonome şi alienabile, precum şi universalităţile de fapt.

Transmiterea întregului patrimoniu (transmisiunea universală) poate opera doar la decesul titularului – persoană fizică - sau în momentul reorganizării şi încetării existenţei titularului-persoană juridică. De exemplu, în cazul fuziunii prin absorbţie, conform art.235 alin.1 C.civ., drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe.

În cazul persoanelor fizice transmiterea patrimoniului prin acte între vii nu este posibilă nici în cazul unor fracţiuni ale acestuia.

Prin excepţie, există situaţii în care se pot transmite fracţiuni dintr-un patrimoniu prin acte între vii dar numai în ceea ce priveşte persoanele juridice, cum ar fi: situaţia persoanei juridice supusă reorganizării prin divizare parţială (art.237 alin.3 C.civ.) şi cea a persoanei juridice supusă transformării (art.241 C.civ.), o fracţiune din patrimoniul acesteia fiind transmisă uneia sau mai multor persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod (transmisiune cu titlu universal). Tot astfel, în cazul desfiinţării persoanelor juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferă persoanei juridice dobânditoare,

6

proporţional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective (art.250 C.civ.).

§ 3. Funcţiile patrimoniului.Funcţiile patrimoniului reprezintă expresia legăturilor juridice care se creează între

titularii unor patrimonii diferite, drepturile şi obligaţiile patrimoniale intrând în conţinutul unor raporturi juridice dintre aceştia. De aceea, funcţiile patrimoniului trebuie privite prin perspectiva relaţiilor interpatrimoniale, ele constituind „canale de comunicare” patrimoniile diferitelor persoane influenţându-se reciproc.

Patrimoniul, în dreptul civil român, are trei funcţii:- permite şi explică garanţia generală a creditorilor chirografari;- permite şi explică subrogaţia reală universală şi cu titlu universal;- permite şi explică transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal.

3.1 Patrimoniul - garanţia generală a creditorilor chirografari. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu beneficiază de o garanţie reală

(gaj, ipotecă, privilegiile) în privinţa creanţei lor ci doar de garanţia comună a creditorilor. Garanţia creanţei lor constă în patrimoniul debitorului, nu anumite bunuri individualizate din cuprinsul acestuia.

Reglementarea de principiu se găseşte în art.2324 C.civ., potrivit căruia: „cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”

Această garanţie priveşte, în principiu, totalitatea bunurilor debitorului, însuşi patrimoniul acestuia, nu bunuri individualizate din conţinutul acestuia. Fixarea acestui drept asupra unor bunuri individual determinate din patrimoniul debitorului, adică urmărirea efectivă a acestora, are loc la executarea creanţei.

Astfel, noţiunea de „bunuri prezente şi viitoare” din cuprinsul art.2324 C.civ. priveşte bunurile existente în patrimoniul debitorului la momentul executării creanţei, atât cele care existau în momentul naşterii creanţei cât şi cele care intră în patrimoniu după acest moment. Creditorul poate urmări bunurile viitoare doar din momentul în care intră în patrimoniu şi nu poate urmări bunurile care în momentul urmăririi erau ieşite din patrimoniu.

Între cele două momente, naşterea creanţei şi executarea acesteia, debitorul îşi administrează liber patrimoniul sub condiţia ca actele încheiate de el să nu aibă ca scop crearea unei stări de insolvabilitate. El poate dobândi bunuri noi, poate înstrăina sau greva au sarcini bunurile existente în patrimoniu, poate contracta noi obligaţii, fără a exista pentru creditori posibilitatea de a interveni cu excepţia situaţiilor în care există riscul ca el să devină insolvabil.

Astfel, patrimoniul debitorului suferă fluctuaţii, prin intrarea sau ieşirea unor drepturi şi prin naşterea ori stingerea unor obligaţii, aceste fluctuaţii neafectând existenţa dreptului de garanţie comună, ci supunând creditorul unor riscuri care pot consta în imposibilitatea de a-şi satisface creanţa în tot sau numai în parte. Diminuarea activului patrimonial echivalează cu diminuarea garanţiei lor iar creşterea pasivului patrimonial poate consta în concurenţa suportată din partea noilor creditori ai debitorului său, anterioritatea unei creanţe neconstituind motiv de preferinţă la plată. În caz de

7

insolvabilitate a debitorului creditorii chirografari vor concura toţi împreună şi vor suporta o pierdere parţială a creanţei lor, proporţional cu valoarea acesteia potrivit art. 2326 C.civ. Altfel spus, patrimoniul constituie garanţia generală, comună şi proporţională a tuturor creditorilor săi.

În aceste condiţii existenţa patrimoniului nu echivalează pentru creditorii chirografari cu existenţa certă a unei garanţii efective. De aceea, în scopul asigurării valorilor patrimoniale active necesare realizării integrale a creanţei lor, inclusiv pe calea numai şi a executării silite a debitorilor, creditorii chirografari, de exemplu, pot cere îndeplinirea unor formalităţi de publicitate sau informare, pot exercita acţiunea oblică (art.1560 -1561 C.civ.) sau pauliană (art.1562-1565 C.civ.), după caz, pot cere instituirea sechestrului sau a popririi asigurătorii.

Patrimoniul fiind divizibil în mai multe mase de drepturi şi obligaţii cu regim juridic distinct, datorat afectării acestora unor destinaţii concrete, garanţia comună a creditorilor se specializează. Specializarea constă în aceea că, dacă o creanţă s-a născut în legătură cu o masă de bunuri ce are un regim juridic distinct, atunci acea creanţă va fi satisfăcută, cu precădere, din respectiva masă de bunuri.

Se susţine că această garanţie rămâne generală, deoarece poartă asupra unei întregi grupe patrimoniale şi este, în acelaşi timp, specializată, fiindcă se limitează doar la activul patrimonial din acea grupă.

3.2 Subrogaţia reală. Subrogare înseamnă faptul de a subroga, a înlocui, a substitui.Subrogaţia este personală atunci când o persoană ia locul alteia, într-un raport

juridic. Definită astfel, în sens larg, subrogaţia se produce ca efect al diferitelor operaţii juridice (de exemplu, proprietarul-vânzător este înlocuit cu proprietarul cumpărător).

În sens restrâns, subrogaţia personală constă în înlocuirea persoanei creditorului dintr-un raport juridic de obligaţii cu o altă persoană care a plătit datoria debitorului şi devine noul său creditor, dobândind creanţa cu toate accesoriile şi acţiunile creditorului plătit.

Subrogaţia este reală atunci când un bun este înlocuit cu altul. Subrogaţia reală este de trei feluri: subrogaţie reală universală – când înlocuirea se realizează în cadrul patrimoniului privit ca universalitate juridic -, subrogaţie reală cu titlu universal – când înlocuirea operează în cadrului unei mase patrimoniale - şi subrogaţie reală cu titlu particular – când înlocuirea priveşte bunuri privite în mod individual. Dar numai subrogaţia reală universală şi cea cu titlu universal constituie funcţie a patrimoniului.

Se susţine că având valoare pecuniară elementele patrimoniului sunt fungibile lato sensu, explicându-se astfel subrogaţia reală, principiul îmbogăţirii fără justă cauză (actio de in rem verso) şi teoria daunelor interese. Dar, bunurile care compun universalitatea de drept nu sunt bunuri fungibile în sens larg, înstrăinarea lor nepermiţând conservarea universalităţii prin intermediul subrogaţiei reale. Mai mult, patrimoniul cuprinde şi bunuri noi care nu înlocuiesc altele anterioare şi deci nu întotdeauna se realizează o subrogaţie.

De asemenea, nu toate bunurile ies din patrimoniu prin înlocuire cu altele. Fungibilitatea nu poate explica subrogaţia reală deoarece aceasta presupune

echivalenţa cantitativă şi calitativă a bunurilor, fiind exclus ca ele să fie privite doar ca

8

valori băneşti şi, de fapt, nu are nimic comun cu subrogaţia reală, fiindcă la fungibilitate nu se pune problema ca bunul care se primeşte în schimb să ia locul şi poziţia juridică a celui ieşit din universalitatea juridică. De esenţa subrogaţiei este nefungibilitatea, fiindcă, dacă bunurile sunt fungibile, nu se mai poate ridica problema înlocuirii şi nici a păstrării finalităţii în patrimoniu.

Subrogaţia reală este universală atunci când se aplică la scara unui patrimoniu, locul unui bun din cuprinsul acestuia fiind luat de un alt bun. De exemplu, locul unui bun din patrimoniu care este înstrăinat este luat de preţul încasat, iar dacă preţul este învestit într-un alt bun, acesta intră în patrimoniu în locul valorii respective (in iudicis universalibus pretium succedit loco rei et res loco pretii).

Subrogaţia reală este cu titlu universal atunci când înlocuirea unui bun determinat cu un alt bun operează în cadrul unei mase patrimoniale cu regim juridic distinct şi nu afectează universalitatea juridică a patrimoniului, valorile nou intrate luând automat locul celor subrogate, dobândind poziţia juridică avută de acestea din urmă. Prin păstrarea poziţiei juridice, a regimului juridic se realizează continuarea afectaţiunii masei de bunuri din cadrul unui patrimoniu, a destinaţiei economice specifice. Plecând de la apartenenţa masei de bunuri la patrimoniu, subrogaţia universală cu titlu universal presupune întotdeauna şi o subrogaţie reală universală.

Astfel, subrogaţia reală universală sau cu titlu universal realizează conţinutul dreptului de garanţie comună a creditorilor deoarece prin înlocuirea bunului, creditorul la scadenţă, va putea urmări bunuri concrete. De asemenea, subrogaţia reală cu titlu universal asigură divizibilitatea patrimoniului în mase de bunuri cu regim juridic distinct, împiedicând migrarea bunurilor dintr-o grupă de bunuri în alta, şi permiţând, astfel, realizarea specializării garanţiei generale a creditorilor.

Spre exemplu, în cazul soţilor care au ales regimul comunităţii legale, potrivit art.340 lit.g) C.civ., bunul chiar dobândit în timpul căsătoriei care înlocuieşte un bun propriu al unuia dintre soţi, ca efect al subrogaţiei reale cu titlu universal, va fi tot bun propriu.

În cazul în care mai mulţi succesori dobândesc împreună un patrimoniu, ieşirea din starea de indiviziune se face prin partaj. Dacă bunurile supuse partajului nu pot fi împărţite în natură, se vor vinde la licitaţie publică, preţul obţinut luând, prin subrogare reală universală, locul bunurilor înstrăinate.

În situaţia anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, unul dintre efecte este restituirea bunurilor – în natură sau prin echivalent -, la cerere, celui care fusese declarat mort (art.54 alin.2 teza I-a C.civ.). Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă (art.54 alin.2 teza a II-a C.civ.). Actul oneros încheiat cu terţul de bună credinţă va rămâne valabil, în patrimoniul ce se înapoiază locul bunului înstrăinat fiind luat de preţul primit de succesor, tot ca efect al subrogaţiei reale.

Subrogaţia reală cu titlu particular priveşte un bun individual determinat şi se produce numai atunci când legea o prevede în mod expres, regimul juridic special al bunului care iese din patrimoniu transferându-se asupra bunului care intră în patrimoniu. Subrogaţia reală cu titlu particular semnifică întotdeauna şi o subrogaţie reală universală.

9

Sunt asemenea cazuri de subrogaţie reală cu titlu particular cele prevăzute, de exemplu, de:

- art.28 alin.2 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică: „Ipoteca şi privilegiul se strămută de drept asupra despăgubirilor stabilite,....”

- art.45 alin.1 Codul silvic: „Terenurile care fac obiectul schimbului dobândesc situaţia juridică şi destinaţia terenurilor pe care le schimbă.”

3.3. Transmisiunea universală şi cu titlu universal. Este vorba de transmiterea conţinutului patrimoniului, a elementelor sale, ca

universalitate sau ca o fracţiune din universalitate, deoarece patrimoniul durează atâta timp cât există titularul său.

Transmisiunea universală are ca obiect patrimoniul ca universalitate şi operează în cazul decesului persoanei fizice sau al reorganizării persoanei juridice, când întregul patrimoniu se transmite către un singur succesor.

Transmisiunea cu titlu universal are ca obiect patrimoniul fracţionat care se transmite către doi sau mai mulţi succesori, fiecare dobândind o asemenea fracţiune ce conţine atât activ, cât şi pasiv.

Chiar dacă transmisiune priveşte atât activul cât şi pasivul în integralitatea lor sau numai fracţiuni din acestea, nu sunt transmisibile drepturile şi obligaţiile intuitu personae, dreptul de uzufruct, uzul şi abitaţia.

§ 4. Drepturile patrimonialeDrepturile patrimoniale, cele susceptibile de evaluare pecuniară, sunt: drepturile

reale, drepturile de creanţă şi drepturile care privesc latura patrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală.

4.1 Drepturile reale şi drepturile de creanţă Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în virtutea căruia

titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun determinat fără concursul altei persoane. Drepturile reale se clasifică în principale şi accesorii.

Art.551 C.civ. enumeră drepturile reale: dreptul de proprietate; dreptul de superficie; dreptul de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitaţie; dreptul de servitute; dreptul de administrare; dreptul de concesiune; dreptul de folosinţă; drepturile reale de garanţie; alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.

Drepturile reale principale sunt acelea care au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând de vreun alt drept. Sunt drepturi reale principale dreptul de proprietate, dezmembrămintele dreptului de proprietate privată şi drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate publică, respectiv:

- dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice cu privire la bunurile din domeniul public;

- dreptul de concesiune;- dreptul de folosinţă asupra unor bunuri imobile constituit în favoarea persoanelor

juridice fără scop lucrativ.Drepturile reale accesorii sunt acelea care nu au o existenţă de sine stătătoare,

existenţa lor depinzând, în mod direct şi nemijlocit, de existenţa dreptului de creanţă pe

10

care îl garantează (accesorium sequitur principale). Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de ipotecă, dreptul de gaj, privilegiile şi dreptul de retenţie.

Dacă un drept real depinde de existenţa altui drept real, primul nu este un drept real accesoriu rămânând un drept real principal (exemplu: dreptul de servitute este un drept real principal dar care caracter accesoriu faţă de dreptul de proprietate asupra fondului principal).

Dreptul de creanţă (ius in personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia subiectul activ - numit creditor – poate pretinde subiectului pasiv – debitor – să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă. Aceste două categorii drepturi se aseamănă prin aceea că ambele sunt drepturi patrimoniale şi că au cunoscuţi titularii (subiecte active). Ele prezintă următoarele deosebiri:

- sub aspectul subiectului pasiv. În cazul dreptului real, subiectul pasiv este nedeterminat şi deci nu este cunoscut, pe când în ceea ce priveşte dreptul de creanţă, subiectul pasiv – debitorul – este determinat, fiind titularul obligaţiei corelative. Atunci când o persoană cauzează un prejudiciu prin atingerea adusă unui drept real, subiectul pasiv nu se transformă din subiect nedeterminat în determinat, ci ia naştere un drept de creanţă având ca obiect repararea prejudiciului;

- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative. Dreptului real îi corespunde o obligaţie generală negativă, de a nu face nimic prin care s-ar aduce atingere dreptului respectiv. Dreptului de creanţă îi corespunde o obligaţie care poate consta în: „a da”, „a face” sau „a nu face” ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;

- sub aspectul obiectului. Dreptul real are în conţinutul lui anumite prerogative care pot fi exercitate numai asupra unui bun individualizat, determinat, doar „corpurile certe” fiind susceptibile de apropriere şi stăpânire. Bunurile de gen, la rândul lor, devin obiect al drepturilor reale doar prin individualizare şi numărare. Drepturile de creanţă ce au o obligaţie corelativă de „a da” pot avea ca obiect atât bunurile individual determinate, cât şi bunurile generic determinate. Diferenţa constă în aceea că executarea în cazul bunurilor de gen are loc la individualizare, pe când în cazul bunurilor certe transferul sau constituirea dreptului real are loc, de regulă, la momentul realizării acordului de voinţe;

- sub aspectul opozabilităţii. Dreptul real este opozabil erga omnes, pe când drepturile de creanţă sunt relative, opozabile inter partes. Asigurarea opozabilităţii faţă de toţi terţii se realizează în cadrul drepturilor principale imobiliare şi a drepturilor reale accesorii prin îndeplinirea anumitor formalităţi. În ce priveşte drepturile principale mobiliare, de regulă, în baza prevederilor art.935 C.civ., se consideră că publicitatea este asigurată prin posesie;

- sub aspectul numărului. Drepturile reale sunt limitate ca număr, neputându-se crea asemenea drepturi în afara celor prevăzute de lege, pe când drepturile de creanţă sunt nelimitate numeric;

- sub aspectul duratei. Drepturile reale pot fi perpetue (dreptul de proprietate) sau constituite pe o durată mare de timp (de exemplu, uzul poate fi constituit pe durata vieţii titularului, sau drepturile reale accesorii există pe durata drepturilor de creanţă pe care le garantează), pe când drepturile de creanţă au o durată limitată în timp;

11

- numai drepturile reale prezintă prerogativele urmăririi şi ale preferinţei. Dreptul de urmărire reprezintă facultatea titularului dreptului real de a pretinde bunul ce face obiectul dreptului său din mâna oricui s-ar afla. Dreptul de preferinţă reprezintă facultatea conferită titularului dreptului real de a avea prioritate faţă de titularii altor drepturi reale sau de creanţă.

Aceste două prerogative au două înţelesuri: cel general, de prerogative comune tuturor drepturilor reale, şi cel special, de prerogative comune doar drepturilor reale accesorii.

Urmărirea şi preferinţa constituie prerogative comune tuturor drepturilor reale numai sub aspect procesual. Ca prerogative speciale, comune doar drepturilor reale accesorii, ele privesc latura subsidiară (prerogativele dreptului), creditorii care au asemenea garanţii îndestulându-se din valoarea bunurilor urmărite, cu preferinţă, şi în raport cu creditorii chirografari şi cu ceilalţi creditori care au garanţii reale asupra aceloraşi bunuri, dar cu rang inferior (de exemplu, creditorul ipotecar de rangul I va avea preferinţă faţă de creditorul ipotecar de rangul II asupra aceluiaşi bun).

Ca prerogative comune tuturor drepturilor reale, titularii vor putea urmări bunurile care fac obiectul drepturilor lor reale împotriva oricărei persoane la care s-ar afla şi vor fi preferate altor titulari de drepturi. Astfel, adevăratul titular va fi preferat pe baza regulilor privind proba dreptului real, iar creditorii vor putea, dacă este cazul, opune drepturile lor de creanţă în procesul de urmărire atât creditorilor chirografari cât şi creditorilor cu garanţii de rang inferior.

4.2 Drepturile care privesc latura patrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală.

Drepturile de creaţie intelectuală se împart în drepturi personal-nepatrimoniale (dreptul de a fi recunoscut ca autor al operei, dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei, dreptul de a retracta opera etc., dreptul la recunoaşterea calităţii de autor al invenţiei, dreptul la recunoaşterea priorităţii ştiinţifice ş.a.) şi drepturi patrimoniale. Se evidenţiază mai întâi un drept real – dreptul de proprietate asupra obiectului în care se materializează creaţia intelectuală: manuscrisul, sculptura, desenul industrial, ş.a. Distinct de acest drept, apare dreptul patrimonial de exploatare. Acestea fac obiectul dreptului proprietăţii intelectuale, ramură distinctă a dreptului privat.

4.3 Obligaţiile reale. Obligaţiile propter rem şi scriptae in rem intră în conţinutul unor raporturi juridice

obligaţionale dar se caracterizează printr-o opozabilitate mai largă decât drepturile de creanţă putând fi impuse nu numai debitorului iniţial ci şi altor persoane care dobândesc ulterior un drept real, posesia sau stăpânirea bunului. Dar această opozabilitate, la un moment dat, priveşte doar pe deţinătorul sau proprietarul de la acel moment şi îşi are izvorul în lege, chiar dacă, în unele cazuri naşterea lor implică şi voinţa părţilor.

Datorită acestei opozabilităţi, obligaţiile reale sunt considerate categorii juridice intermediare între drepturile reale şi drepturile de creanţă ele îmbinând elemente ale celor două categorii. De fapt, aceste obligaţii reale „sunt o simplă alterare a obligaţiilor civile propriu-zise” care nu împrumută cu adevărat trăsături ale drepturilor reale.

12

Trebuie subliniat faptul că analiza naturii juridice a obligaţiilor reale trebuie circumscrisă raporturilor juridice şi nu drepturilor şi obligaţiilor care intră în conţinutul acestor raporturi. De altfel, „este impropriu să se compare obligaţiile reale ca datorii cu drepturile reale sau cu drepturile de creanţă”.

Obligaţia reală de a face (propter rem) este îndatorirea care revine deţinătorului unui bun determinat, obligaţie strâns legată de un bun astfel încât se transmite odată cu acesta. Obligaţiile propter rem constituie astfel accesorii ale stăpânirii unor bunuri, ce au ca izvor legea - în considerarea importanţei bunului respectiv - sau convenţia părţilor. Aceste obligaţii „decurg din stăpânirea unor bunuri” şi „obligă numai în legătură cu acele bunuri”, dar pot fi legate de dreptul asupra bunului, dar şi de simpla stăpânire a bunului independent de existenţa unui drept asupra acestuia. Astfel, prin „deţinător al bunului” se înţelege titularul unui drept real, posesorul sau detentorul precar, fie doar una dintre aceste persoane, fie două sau toate aceste persoane, în funcţie de voinţa legiuitorului.

Dreptul corelativ obligaţiei propter rem (privită ca datorie) este imprescriptibil extinctiv pe durata existenţei acesteia, el stingându-se la expirarea duratei pentru care a fost prevăzută obligaţia propter rem, prin voinţa legiuitorului sau a părţilor.

Obligaţii reale legale pot fi de natură administrativă sau civilă. De altfel, de regulă, obligaţiile instituite prin lege nu intră în conţinutul unor raporturi juridice civile, ci administrative.

Sunt obligaţii legale propter rem de natură civilă cele prevăzute, de exemplu, de art.662 (obligaţia de construire a despărţiturilor comune) şi 663 C.civ. (obligaţia privind cheltuielile de întreţinere şi reparare a despărţiturilor comune). Prin cele două norme se instituie obligaţii reale propter rem având caracter reciproc în cadrul raporturilor de vecinătate;

Obligaţiile propter rem convenţionale iau naştere prin voinţa părţilor dar opozabilitatea lor lărgită îşi are temeiul în lege. Este cazul situaţiei reglementate de art.765 alin. 1 C.civ. Regula în materie este că titularul servituţii este acela care trebuie să facă toate lucrările pentru a exercita şi conserva servitutea. Dar art.765 alin. 1 C.civ. permite ca părţile să se înţeleagă ca aceste lucrări să fie făcute de proprietarul fondului aservit. De aceea, atunci când în titlul de stabilire a servituţii s-a prevăzut că proprietarul fondului aservit va efectua lucrările necesare pentru exercitarea acesteia, dobânditorii ulteriori şi succesivi ai fondului aservit sunt ţinuţi de această obligaţie, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate. În lipsa acestor formalităţi sau dacă părţile s-au înţeles, obligaţia nu este propter rem ci o obligaţie civilă propriu-zisă.

Obligaţiile opozabile şi terţilor (scriptae in rem) sunt strâns legate de stăpânirea unui bun, creditorul putând obţine satisfacerea dreptului său doar dacă dobânditorul actual al bunului este ţinut să respecte acest drept, deşi este terţ faţă de contractul care a dus la naşterea dreptului creditorului. Este o astfel de obligaţie, cea a cumpărătorului unui bun care l-a dobândit după încheierea contractului de locaţiune dintre înstrăinător şi locator, prevăzută de art.1811 C.civ.

13

Capitolul II POSESIA

§ 1. Noţiunea, elementele şi dovada posesiei. Art. 916 C.civ. defineşte posesia ca fiind exercitarea în fapt a prerogativelor

dreptului de proprietate sau a altui drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie, asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar sau titular al respectivului drept real. Această definiţie a preluat opiniile exprimate în doctrină, fără însă a reuşi să sintetizeze toate trăsăturile posesiei într-o singură normă.

Posesia este starea de fapt care se concretizează în stăpânirea materială a unui bun ce dă posibilitatea posesorului de a se comporta ca un proprietar sau titular al unui alt drept real principal şi se bucură de protecţie juridică în mod direct, prin acţiunile posesorii, şi indirect, prin recunoaşterea efectelor juridice, în condiţii speciale. Astfel, posesorul nu numai că stăpâneşte bunul în fapt, ci o face cu intenţia de a se comporta ca titular al dreptului real asupra acelui bun.

Protecţia posesie, separată de existenţa unui drept real asupra lucrului, este fondată pe neglijenţa titularului dreptului, care, în anumite cazuri, permite şi tolerează exercitarea stăpânirii acestuia de către altcineva şi crearea unei aparenţe de drept în favoarea altcuiva, nefiind, însă, obligatoriu ca proprietarul să fi aflat că bunul său este posedat de altă persoană.

Posesia este definită asemănător ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice, care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de toţi ceilalţi, ca proprietar sau titular al altui drept real.

Într-o altă definiţie, posesia ca stare de fapt este puterea de fapt pe care o anumită persoană o exercită asupra unui bun corporal individual determinat, care se află sau care poate intra în circuitul civil, putere care reuneşte un element material (corpus) şi apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal (animus), bucurându-se de protecţia juridică şi producând anumite efecte juridice.

Posesia ca stare de fapt este corespunzătoare numai drepturilor reale principale care au ca obiect bunuri corporale, însumează faptele materiale şi actele juridice care apar ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, indiferent dacă posesorul este sau nu titularul acelui drept, şi obiectivează toate prerogativele care formează conţinutul juridic al dreptului. Deoarece asupra aceluiaşi bun corporal pot exista mai multe drepturi reale, pot exista şi posesii diferite ca natură (de exemplu, o persoană poate avea reprezentarea subiectivă de nud proprietar iar alta se poate considera uzufructuar).

Elementele constitutive ale posesiei ce trebuie să existe concomitent sunt:- elementul material (corpus) constă în stăpânirea materială a bunului de către o

persoană, fie direct, personal sau printr-un reprezentant al său (persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice), fie indirect prin intermediul altei persoane (art.917 C.civ.), şi este alcătuit din faptele materiale şi actele juridice prin care se exercită prerogativele unui anumit drept real, fără ca exercitarea acestuia să fie obligatorie;

- elementul intenţional (animus) constă în voinţa posesorului de a exercita actele de stăpânire materială pentru sine. Posesorului fie crede că este adevăratul titular al dreptului real, fie, deşi ştie că nu este titularul dreptului real, neagă dreptul adevăratului titular şi se comportă ca şi cum ar fi el titularul dreptului respectiv. Este suficient ca

14

posesorul să aibă această reprezentare subiectivă, indiferent că ea corespunde sau nu realităţii şi dacă şi ceilalţi au sau nu aceeaşi reprezentare subiectivă. Elementul intenţional trebuie să fie întrunit chiar în persoana celui care se pretinde posesor, cu excepţia persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu şi a persoanei juridice, în cazul căreia se admite că animus se poate exercita prin reprezentantul său legal.

Posesia ca stare de fapt are ca obiect numai bunuri corporale, deoarece numai stăpânirea asupra acestora reuneşte ambele elemente, corpus şi animus, în timp ce asupra bunurilor incorporale, stăpânirea cuprinde numai elementul intenţional, animus. Bunurile corporale care fac obiectul posesie sunt cele aflate în circuitul civil sau care pot intra în circuitul civil şi sunt individual determinate. În ce priveşte bunurile de gen, acestea pot fi posedate numai după individualizarea lor.

Nu pot face obiectul posesiei ca stare de fapt universalităţile juridice şi cele de fapt, chiar dacă devin bunuri prin apropriere, deoarece sunt bunuri incorporale. În schimb bunurile corporale individual-determinate care fac parte dintr-o asemenea universalitate pot fi posedate.

Dovada posesiei presupune probarea existenţei celor două elemente:- elementul material se probează prin orice mijloc de probă. Faptele materiale care

alcătuiesc elementul material pot fi dovedite cu orice mijloc de probă iar actele juridice pot fi probate cu respectarea cerinţelor prevăzute în art.1182 C.civ. anterior, trebuind a fi probate prin înscrisuri atât data cât şi existenţa actului juridic respectiv. De exemplu, se poate proba prin înscrierea imobilului la administraţia financiară, plata impozitelor şi a altor taxe referitoare la acesta sau prin închirierea imobilului sub nume de proprietar;

- elementul intenţional, animus, fiind unul psihologic, se probează mai greu. Pentru proba elementului intenţional au fost instituite două prezumţii relative în art. 919 alin. 1 şi 2 C.civ.:

a) prezumţia de neprecaritate; b) prezumţia de neintervertire a detenţiei precare. Aceste două prezumţii se completează reciproc în sensul că stăpânirea bunului se

prezumă a fi posesie. Dacă se face dovada contrarie a detenţiei precare, aceasta se prezumă relativ până la probarea intervertirii ei.

§ 2. Dobândirea şi pierderea posesieiDobândirea posesiei se face prin întrunirea, în aceeaşi persoană, a celor două

elemente: corpus şi animus.Dobândirea posesie prin dobândirea concomitentă a celor două elemente nu este

obligatorie. Este posibil ca o persoană să dobândească mai întâi elementul material, iar apoi şi elementul intenţional şi invers.

Un mod specific de dobândire a posesiei îl constituie intervertirea detenţiei precare în posesie. Precaritatea reprezintă însăşi lipsa posesiei, prin lipsa elementului intenţional, animus.

Art.919 C.civ, instituind prezumţia relativă de neintervertire a detenţiei, arată că cel care a avut calitatea de detentor este prezumat a fi conservat această calitate, fără a se putea transforma din detentor precar în posesor.

Prin excepţie, potrivit art.920 alin.1 lit.a-c C.civ., este posibilă transformarea detenţiei precare în posesie, prin intervertire, în următoarele trei cazuri:

15

a) „dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ de proprietate cu titlu particular cu altă persoană decât cu proprietarul bunului”. În acest caz, detentorul precar încheie un act translativ de proprietate cu un terţ pe care îl crede proprietarul bunului, fără ca acesta din urmă să aibă această calitate şi fără ca detentorul să cunoască realitatea. Nu este obligatoriu ca terţul să aibă calitatea de proprietar aparent sau moştenitor aparent, dar eroarea cu privire la acesta trebuie să fie comună şi invincibilă.

Dacă până la încheierea titlului translativ de proprietate cel care deţinea lucrul o făcea pentru altul, prin încheierea acestuia, coroborat cu buna-credinţă, el va începe să stăpânească pentru sine, ca posesor şi, drept consecinţă va putea face toate actele materiale şi juridice pe care le poate face un posesor.

Altfel spus, detentorul precar se transformă în posesor, dobândind elementul intenţional prin încheierea actului translativ de proprietate cu o persoană pe care o credea adevăratul proprietar al bunului. Deoarece acesta din urmă nu avea calitatea de proprietar, deci nu putea să transmită un drept de proprietate pe care nu îl avea în patrimoniu, detentorul nu va deveni proprietar ci doar posesor al bunului. Aceasta este, de exemplu, situaţia locatarului care, după decesul proprietarului, cumpără bunul de la acela pe care îl crede moştenitor. Bunul va fi deci stăpânit în viitor în baza contractului de vânzare-cumpărare.

Detentorul precar trebuie să aibă convingerea fermă că prin actul pe care l-a încheiat i s-a transmis valabil dreptul de proprietate. Buna-credinţă se prezumă şi ea trebuie să existe în momentul încheierii titlului şi îl priveşte numai pe fostul detentor precar care şi-a intervertit astfel stăpânirea lucrului, nu şi pe cel de la care acesta a primit titlul, buna sau reaua-credinţă a acestuia din urmă fiind irelevantă, în această privinţă.

Nu se cere ca acest nou titlu să fie notificat celui pentru care detentorul exercita înainte stăpânirea, însă buna-credinţă din momentul încheierii actului trebuie urmată de o schimbare de comportament cum ar fi, de exemplu, faptul că nu mai plăteşte chiria. În caz contrar, nu se poate vorbi de o intervertire a precarităţii.

b) „dacă detentorul precar săvârşeşte împotriva posesorului acte de rezistenţă neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe să se comporte ca un proprietar; în acest caz, intervertirea nu se va produce însă mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului”.

Ceea ce duce, în acest caz, la intervertirea precarităţii este voinţa detentorului precar care trebuie să fie exteriorizată, prin acte concrete şi prin fapte neîndoielnice, care pot fi dovedite uşor. Aceste acte de rezistenţă pot fi acte judiciare, extrajudiciare sau simple fapte materiale, singura condiţie este ca ele să fie suficient de caracterizate pentru a implica pretenţia la dreptul a cărui exteriorizare sunt.

Este, de exemplu, situaţia locatarului unui imobil care refuză să mai plătească chiria. Pentru ca să poată opera intervertirea, trebuie ca detentorul precar să adauge refuzului de plată a chiriei şi faptul că nu-i mai recunoaşte calitatea de proprietar locatorului, fie pretenţia sa de proprietate asupra imobilului pe care să i-o comunice ferm celui de la care avea detenţia, eventual printr-o notificare. Simplul fapt că locatarul a refuzat plata chiriei sau că proprietarul nu a solicitat-o nu este suficientă pentru a exista o intervertire a precarităţii în posesie, indiferent de perioada de timp scursă.

Detentorul precar mai trebuie, în plus, să demonstreze că a avut „motive temeinice” ca să se considere proprietar, în caz contrar va pierde în faţa probelor

16

adversarului său. Astfel, detentorul nu va acţiona în acest mod, având numai speranţa că adevăratul proprietar, atenţionat prin atitudinea sa, nu va acţiona o perioadă de timp de 10 de ani şi astfel va dobândi proprietatea prin uzucapiune.

În orice caz, intervertirea operează numai după împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului (de exemplu, termenul prevăzut pentru restituire în contractul de locaţiune sau depozit; termenul pentru care uzufructul a fost constituit).

c) „dacă detentorul precar înstrăinează bunul, printr-un act translativ de proprietate cu titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul să fie de bună-credinţă.”

Cel care dobândeşte un astfel de bun, trebuie să fie de bună-credinţă în momentul primirii bunului, adică să nu cunoască faptul că cel ce-i transmite proprietatea nu are calitatea necesară (nefiind proprietar). Terţul dobânditor de bună-credinţă nu poate fi obligat să restituie bunul adevăratului proprietar; mai mult, terţul de bună-credinţă va putea să dobândească şi proprietatea asupra bunului respectiv.

Numai că, în ipoteza reglementată de art.920 alin.1 lit.c C.civ., nu vorbim de o intervertire a precarităţii, deoarece terţul de bună-credinţă, nu avea elementul corpus la momentul încheierii actului translativ de proprietate. Astfel, acesta din urmă devine direct posesor fără să fi fost detentor precar, încetând, totodată, detenţia precară a transmiţătorului.

Dacă în cazul reglementat de art. 920 alin.1 lit.b C.civ. nu este necesară buna-credinţă a detentorului precar (fiind de altfel greu de conceput în aceste situaţii), în celelalte două situaţii dobânditorul trebuie să fie de bună-credinţă (detentorul precar în situaţia prevăzută la alin. a, respectiv, cel căruia detentorul îi înstrăinează bunul, în ipoteza prevăzută la lit.c). Alin.2 al art.920 C.civ. stabileşte că este de bună-credinţă dobânditorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a transmiţătorului cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară, buna-credinţă fiind condiţionată de înscrierea dreptului în folosul său de către dobânditor, în baza cuprinsului cărţii funciare (art.904 C.civ.).

Conform art. 921 C.civ., posesia încetează prin: a) transformarea sa în detenţie precară; b) înstrăinarea bunului; c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de

renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil; d) pieirea bunului; e) trecerea bunului în proprietate publică; f) înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului, după

caz, atunci când proprietarul renunţă la dreptul său printr-o declaraţie autentică notarială înregistrată la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară pentru a se înscrie radierea dreptului.

g) deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.Pierderea posesiei are loc la pierderea unuia sau a ambelor elemente constitutive

ale posesiei. Aceasta se poate realiza în următoarele moduri:- prin pierderea concomitentă a ambelor elemente ale posesiei ca urmare a voinţei

posesorului. Sunt asemenea situaţii cele în care are loc înstrăinarea, abandonarea sau distrugerea bunului în mod intenţionat de către posesor;

17

- pierderea fără voinţa posesorului a elementului material. Sunt asemenea situaţii cele în care are loc furtul, pierderea sau distrugerea bunului dintr-un caz fortuit. În unele dintre aceste cazuri, posesorul are posibilitatea să folosească acţiunile posesorii pentru redobândirea elementului material. Momentul pierderii posesiei în aceste cazuri este diferit în funcţie de natura bunului: dacă bunul este mobil de regulă, pierderea posesiei este imediată dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 937 alin. 1 C.civ; dacă bunul este mobil şi nu sunt îndeplinite condiţiile art. 937 alin. 1 C.civ. sau este imobil, posesorul păstrează posesia dacă nu a trecut un an de la deposedare;

- pierderea elementului intenţional. Sunt astfel de situaţii cea a constitutul posesor sau a vânzătorului între momentul transmiterii dreptului de proprietate şi momentul remiterii materiale a bunului. Constituitului posesor este proprietarul care înstrăinează bunul său, dar după înstrăinare, dobânditorul îl lasă în continuare înstrăinătorului, cu titlu de depozit sau închiriere, cel din urmă stăpânind bunul ca detentor precar.

§ 3. Viciile posesiei Viciile posesiei sunt discontinuitatea, violenţa şi clandestinitatea, existenţa

acestora însemnând că posesia nu este utilă. Ori, numai posesia utilă produce efecte, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege (art.922 alin.1 C.civ.). O astfel de excepţie este reglementată de art. 861 alin.2 C.civ. Astfel, în cazul bunurilor mobile proprietate publică, acestea nu pot fi dobândite de către terţi prin posesia de bună-credinţă.

a) DiscontinuitateaDiscontinuitatea posesiei nu se confundă cu întreruperea posesiei care reprezintă o

cauză de încetare a acesteia. Cauzele de întrerupere a posesiei au relevanţă, în principal, în materia uzucapiunii, a cursului prescripţiei achizitive, pe când discontinuitatea prezintă importanţă pentru protecţia juridică a posesiei şi pentru efectele ei.

Potrivit art. 923 C.civ., „posesia este discontinuă când posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului”. Dar posesia poate fi exercitată cu intermitenţe normale, continuitatea prezumându-se până la proba contrară. Astfel, nu se cere ca posesorul să se găsească în contact permanent cu lucrul, exercitarea actelor de stăpânire trebuind să fie făcute în ritmul normal determinat de natura bunului respectiv. Continuitatea şi lipsa acesteia reprezintă chestiuni de fapt rezultate din voinţa posesorului şi care rămân la aprecierea instanţei.

Posesorul actual care dovedeşte că a posedat la un moment dat anterior se prezumă că a avut o posesie continuă posedând, deci, în tot timpul intermediar.

Discontinuitatea este un este un viciu absolut (art.926 alin. 1 C.civ.), deci poate fi invocată de orice persoană interesată, este un viciu temporar (art.927 C.civ.), la încetarea sa posesia redevenind utilă, şi, de regulă, se aplică în cazul bunurilor imobile, pentru bunurile mobile operând prevederile art.937 alin.1 C.civ. Ca excepţie, viciul discontinuităţii se poate referi şi la posesia bunurilor mobile atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.937 alin.1 C.civ. care instituie prezumţia absolută de proprietate.

b) Violenţa

18

Conform art. 924 C.civ., „posesia este tulburată când este dobândită sau conservată prin acte de violenţă fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană”.

Nu trebuie confundat „viciul violenţei din materia posesiei” cu „viciul de consimţământ din materia actului juridic”, deoarece este posibil ca posesorul să fi intrat în stăpânirea bunului pe baza unui titlu de proprietate afectat de viciul violenţei, fără ca posesia să fie viciată.

Esenţial în privinţa viciului violenţei în materia posesiei este să fi determinat intrarea în posesie sau menţinerea acesteia. Astfel, nu este suficient ca posesia să fie începută în mod paşnic, ci ea trebuie să fie menţinută în continuare în acelaşi mod. Din formularea art. 924 C.civ. reiese că numai violenţa activă constituie viciu.

Violenţa se aplică atât în cazul imobilelor cât şi al mobilelor şi este un viciu relativ (art.926 C.civ.), putând fi invocată doar de victima violenţei şi temporar (art.927 C.civ.), posesia (re)devenind utilă la încetarea violenţei sau numai dacă a trecut un an de la tulburare sau deposedare pentru cel care a intrat în stăpânirea bunului prin violenţă (art.921 lit.g C.civ.).

c) ClandestinitateaPosesia e clandestină, potrivit art. 925 C.civ., când se exercită „altfel încât nu

poate fi cunoscută”. Posesia nu este, însă, clandestină, dacă cel împotriva căruia este îndreptată avea posibilitatea să o cunoască, indiferent de faptul că în realitate nu a cunoscut-o.

Dovada clandestinităţii posesiei se poate face prin orice mijloc de probă fiind suficientă dovedirea faptelor prin care se realizează deoarece nu are relevanţă atitudinea subiectivă a posesorului, în sensul existenţei intenţiei de a ascunde bunul de o anumită persoană pentru ca aceasta să nu cunoască faptul posesiei, sau a existenţei unui alt scop.

Clandestinitate se poate concepe foarte uşor în privinţa bunurilor mobile, în cazul imobilelor ea fiind mai greu de imaginat. Aceasta reprezintă un viciu relativ (art.926 alin.2 C.civ.), temporar (art.927 C.civ.) şi, din motivul arătat, operează, de regulă, numai în cazul bunurilor mobile.

§ 4. Efectele posesiei Deşi posesia este o simplă stare de fapt, ea produce totuşi anumite efecte juridice

indiferent dacă posesorul posedă cu drept ori fără drept şi chiar dacă posesorul este de rea credinţă. Aceste efecte pot fi diferite după cum posesia este de bună sau de rea-credinţă, după cum bunurile care fac obiectul acesteia sunt mobile sau imobile. Unele efecte juridice privesc toate bunurile, mobile şi imobile, de exemplu prezumţia de proprietate, altele privesc numai bunurile imobile, de exemplu, uzucapiunea tabulară, iar altele numai mobilele, cum este cazul ocupaţiunii.

Ori de câte ori un efect al posesiei (admiterea acţiunii posesorii generală şi prescripţia achizitivă) este condiţionat de o anumită durată a acesteia, în calculul termenului cerut de lege pentru producerea acelui efect nu va fi inclusă perioada de timp în care posesia a fost viciată, viciile posesiei constituind cauze de suspendare a curgerii respectivelor termene În ce priveşte cursul prescripţiei achizitive, în funcţie de caracterul absolut sau relativ al viciului care afectează posesia, suspendarea operează faţă de toate

19

persoanele (discontinuitate) sau numai în raport cu persoanele faţă de care s-a ascuns posesia sau faţă de care s-a exercitat violenţa (clandestinitatea şi violenţa).

Efectele generale ale posesiei sunt:- posesia creează prezumţia de proprietate sau de existenţă a dreptului real care se

exercită; - posesia este apărată prin acţiunile posesorii;- posesorul dobândeşte proprietatea prin uzucapiune (prescripţie achizitivă). Efectele specifice posesiei exercitate cu bună-credinţă sunt:- posesorul de bună-credinţă al unui bun imobil devine proprietarul acelui bun prin

invocarea uzucapiunii tabulare în 5 ani (art. 931 C.civ. c.);- posesorul de bună-credinţă al unui bun mobil devine prin simpla posesie,

proprietarul acelui bun (art. 935 C.civ.);- posesorul de bună-credinţă dobândeşte fructele bunului posedat (art.948 C.civ.).Efectele juridice ale posesiei mai pot fi grupate în: protecţia acordată de drept

posesiei prin acţiunile posesorii; recunoaşterea unui rol probatoriu al posesiei, de mijloc de dovadă a dreptului însuşi; recunoaşterea aptitudinii posesiei de a genera drepturi reale prin realizarea funcţiei sale achizitive.

4.1. Posesia creează în favoarea posesorului o prezumţie de existenţă a dreptului real care se exercită (art.919 alin. 3 C.civ.)

Potrivit art. 919 alin. 3 C.civ., posesorul este considerat proprietar, până la proba contrară, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară. În cazul celor din urmă, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară (art.565 C.civ.), proprietatea dobândindu-se prin înscriere în cartea funciară (art.557 alin.4 C.civ.).

Se instituie, astfel, prezumţia relativă că posesorul este proprietarul lucrului posedat. Această prezumţie se întemeiază pe ideea că adesea starea de fapt coincide cu dreptul de proprietate. Prin excepţie, nu se bucură de prezumţia de proprietate posesorul bunurilor care aparţin exclusiv proprietăţii publice, potrivit art.136 alin. 3 din Constituţie.

Posesorul, având calitatea de pârât, fiind presupus proprietar, nu trebuie să aducă probe cu privire la dreptul său care, până la proba contrară, este prezumat. Această prezumţie poate fi răsturnată de orice persoană interesată care poate proba contrariul folosind orice mijloc de probă.

În materie imobiliară, posesia dă naştere unei prezumţii relative de proprietate asupra imobilelor neînscrise în cartea funciară, în timp ce în materie mobiliară prezumţia instituită prin art. 919 alin. 3 C.civ. operează dar este practic absorbită în prezumţia absolută de titlu instituită prin art. 935 C.civ., potrivit căreia oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului.

Prezumţia de proprietate operează indiferent dacă posesorul este de bună sau rea-credinţă dar se naşte numai în cazurile în care elementul corpus este dovedit de către cel care o invocă, astfel că posesorul lipsit de elementul material nu beneficiază de această prezumţie pentru perioada ulterioară deposedării.

4.2. Apărarea posesiei utile prin acţiunile posesorii

20

Posesia ca stare de fapt este apărată, în mod direct, prin intermediul acţiunilor posesorii împotriva oricărei tulburări din partea terţilor. Acţiunea posesorie este acţiunea reală imobiliară pusă la îndemâna posesorului, în scopul apărării posesiei ca stare de fapt împotriva oricărei tulburări, pentru a menţine această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută fără a se pune în discuţie însuşi dreptul asupra bunului.

Este ocrotită posesia legitimă, dar şi posesia nelegitimă, dacă este utilă, pentru că un bun furat poate constitui, la rândul său, obiect material al altui furt, iar, pe de altă parte, deşi din punct de vedere civil posesia nu se confundă cu detenţia, din punct de vedere al ocrotirii penale, atât posesia, cât şi detenţia sunt puse pe acelaşi plan.

Acţiunea posesorie poate fi formulată de orice persoană care posedă un bun, în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, ea poate fi utilizată de către posesor, de către proprietar sau titularul unui alt drept real principal, deoarece, în cazul acestora, starea de fapt se suprapune perfect peste starea de drept, dar şi de către detentorul precar (art.949 C.civ.), dar nu împotriva celui de la care are bunul (art.950 C.civ.). Acţiunile posesorii pot fi folosite şi titularii dezmembrămintelor dreptului de proprietate. Exercitarea acţiunilor posesorii nu constituie un act de dispoziţie juridică şi de aceea pot fi exercitate în numele minorilor şi incapabililor de reprezentanţii lor.

Având în vedere avantajele acţiunii posesorii în comparaţie cu cele petitorii, proprietarul (sau titularul altui drept real principal arătat mai sus) poate opta pentru utilizarea acţiunii posesorii. Aceasta din urmă nu este condiţionată de dovedirea vreunui titlu, ci doar de dovedirea faptului posesiei, care se poate realiza prin orice mijloc de probă. Deoarece între cele două nu există identitate de cauză juridică, proprietarul care a pierdut acţiunea posesorie poate intenta o acţiune petitorie, fără să poată fi invocată în această situaţie autoritatea de lucru judecat.

Acţiunea posesorie poate fi intentată de către posesor chiar şi împotriva proprietarului, considerându-se lipsit de relevanţă faptul că pretinsul proprietar a obţinut, de exemplu, o hotărâre judecătorească pronunţată într-un litigiu cu o altă persoană, chiar dacă aceea hotărâre a fost pusă în executare prin intermediul executorului judecătoresc, deoarece hotărârea nu este opozabilă posesorului.

Acţiunile posesorii pot fi exercitate de un singur coproprietar împotriva autorului tulburării posesiei, dacă acesta nu este şi el coproprietar. Astfel, un moştenitor nu poate intenta acţiunea posesorie împotriva altui comoştenitor, întrucât comoştenitorii se prezumă că posedă pentru alţii cu titlu precar şi neavând o posesie exclusivă cu titlu de proprietate, nu pot intenta acţiunea posesorie. Dar, dacă un comoştenitor deţine bunul cu titlu de proprietar, în mod separat, exclusiv, public şi paşnic el va putea, totuşi, să promoveze acţiunea posesorie chiar faţă de ceilalţi comoştenitori cu care se află în indiviziune. Pentru paralizarea acţiunii posesorii, ceilalţi comoştenitori vor putea recurge la acţiunea de ieşire din indiviziune, ocazie cu care se va soluţiona nu numai problema dreptului de proprietate, ci şi cea a posesiei întregii mase succesorale.

În ce priveşte posibilitatea cumulării acţiunii posesorii cu acţiunea petitorie s-a decis că acest lucru este posibil deoarece, deşi într-o acţiune posesorie nu se discută titlul de proprietate, dacă părţile sunt de acord să abordeze problema proprietăţii, atunci litigiul posesoriu se transformă într-un litigiu de drept comun cu caracter petitoriu, care se soluţionează ca atare, având astfel loc ceea ce se cheamă „cumulul posesoriului cu petitoriul”.

21

În cadrul soluţionării acţiunii petitorii, instanţa poate cerceta „aparenţa de drept” în raport cu titlurile prezentate, fără ca prin aceasta acţiunea posesorie să se transforme în acţiune petitorie, titlul elucidând doar situaţia posesiei, nu şi dreptul real. În cazul admiterii acţiunii posesorii, judecătorul se va referi, în hotărârea pe care o va pronunţa, numai la faptul posesiei, fără a se pronunţa cu privire la dreptul de proprietate sau la grăniţuirea terenurilor vecine.

Acţiunile posesorii sunt: acţiunea posesorie generală şi acţiunea posesorie specială.

Exercitarea concomitentă a celor două acţiuni nu este posibilă, întrucât se exclud reciproc prin obiectul lor.

Acţiunea posesorie generală este folosită pentru a face să înceteze orice tulburare a posesiei, prin care se împiedică exerciţiul liber şi efectele juridice ale acesteia. Pot fi folosite toate mijloacele de probă pentru dovedirea posesiei ca stare de fapt şi a tulburării posesiei, inclusiv titlurile invocate de părţi.

Este necesară, pentru a putea fi folosită, îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii (art. 949 alin.1 teza I-a coroborat cu art.951 alin.1 C.civ.):

- să nu fi trecut un an de la tulburare ori deposedare. Tulburarea poate fi de fapt – de exemplu, însuşirea fructelor, ocuparea unei porţiuni din acest teren, executarea unor îngrădiri, etc. - şi de drept - prin acte juridice, prin care se contestă posesia.

Termenul de un an este un termen de prescripţie ce curge de la momentul la care a avut loc tulburarea sau deposedarea, nesesizarea instanţei făcând să înceteze dreptul la acţiune în sens material. Astfel, dacă în momentul sesizării instanţei, termenul de un an este împlinit, atunci instanţa va respinge acţiunea ca tardiv introdusă. În cazul când actele de tulburare sunt succesive şi distincte, termenul de un an curge de la ultimul act de tulburare, chiar dacă actele anterioare de tulburare sunt mai vechi de un an. Dacă este vorba de o tulburare continuă sau de acte juridice şi fapte materiale de tulburare care au legătură între ele, tulburările ulterioare fiind doar continuarea primei tulburări, termenul de un an începe să curgă de la data începerii tulburării;

- reclamantul să facă dovada că a posedat bunul cel puţin un an înainte de tulburare ori deposedare. Acest termen de un an este asemănător termenului de prescripţie achizitivă şi nu include perioadele de tip în care posesia nu a fost utilă;

- posesia reclamantului să fie o posesie utilă.Acţiunea posesorie specială este folosită pentru apărarea posesiei atunci când

tulburarea sau deposedarea s-a produs prin violenţă, în scopul restabilirii situaţiei anterioare.

Singura condiţie necesară este să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare fără a avea importanţă durata anterioară a posesiei sau dacă posesia a fost utilă sau nu (art. 951 alin.1 C.civ.).

Actele de natură a duce la promovarea acţiunii posesorii în reintegrare pot fi împărţite în trei categorii: acte de ocupare a unui imobil, acte de obstrucţie şi acte de distrugere. Aceste trei forme constituie acte materiale de violenţă.

Prin tulburare sau deposedare prin violenţă se înţelege orice cale de fapt contrară ordinii de drept, care implică rezistenţă, opunere din partea adversarului şi care tinde la deposedarea posesorului, fără a fi necesar să se facă o distincţie între „violenţa propriu-zisă” şi „actele materiale de violenţă”, esenţial fiind că în ambele cazuri se ajunge la

22

deposedarea posesorului. Violenţa nu presupune neapărat lovirea, întrebuinţarea de arme, insultele, ameninţările fiind şi ele acte de violenţă, ca, de altfel, toate procedurile abuzive în general.

4.3. Posesorul de bună-credinţă dobândeşte fructele bunului posedat Conform art.948 alin.1 C.civ., posesorul de bună-credinţă dobândeşte, în

proprietate, fructele bunului posedat. În schimb, productele se cuvin întotdeauna proprietarului, chiar dacă posesorul a fost de bună-credinţă, pentru că ele afectează substanţa bunului din care derivă.

Posesorul este de bună-credinţă, potrivit art.948 alin.4 C.civ., atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Buna-credinţă încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute.

Astfel, titlul în temeiul căruia posesorul deţine bunul nu este valabil, pentru că, dacă ar fi valabil, deţinătorului bunului ar fi titular al dreptului de proprietate asupra bunului şi ar dobândi fructele acestuia ca proprietar. Titlul poate fi unul translativ dar şi declarativ de proprietate şi chiar un titlu putativ, care există numai în imaginaţia posesorului.

Titlu lovit de o cauză de ineficacitate este acela care provine de la altcineva decât de la adevăratul proprietar sau provine de la acesta, dar este afectat de o cauză de nevaliditate pe care posesorul nu o cunoaşte şi nu ar fi trebuit să o cunoască. Astfel, titlul nul sau anulabil, pentru vicii de fond ori de formă, care provine de la un adevărat proprietar, cu excepţia situaţiei când nulitatea absolută a actului se întemeiază pe încălcarea gravă a unei norme privind ordinea publică, este suficient ca să fi stat la baza convingerii subiective a posesorului că dobândirea a fost valabilă. În acest sens, posesorul de bună-credinţă va percepe fructele chiar dacă actul a fost încheiat cu un incapabil, fiind suficient ca să existe buna-credinţă, posesorul necunoscând starea de incapacitate a celeilalte părţi. De asemenea, un contract sinalagmatic care a fost desfiinţat pentru o altă cauză de ineficacitate (rezoluţiune, reziliere, imposibilitate fortuită de executare) constituie just titlu.

Art. 948 alin.3 C.civ. stabileşte că posesorul încetează să mai fie de bună-credinţă în momentul în care a luat cunoştinţă de viciile care-i afectează titlul. De îndată ce a cunoscut viciile titlului, posesorul nu se mai bucură de dreptul de a dobândi fructele, pentru că nu mai este de bună-credinţă. Încetarea bunei-credinţe este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei de judecată. În mod frecvent, momentul la care încetează buna credinţă este cel al intentării acţiunii în justiţie împotriva posesorului şi, pe cale de consecinţă, de la data introducerii acţiunii el nu mai poate invoca dobândirea fructelor pe temeiul posesiei de bună-credinţă.

Buna-credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii fructelor adică în momentul fiecărei perceperi a acestora iar în cazul celor percepute anticipat la data scadenţei acestora (art.948 alin.2 C.civ.). În cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea funciară, buna-credinţă se apreciază în raport cu condiţiile cerute terţilor dobânditori pentru a respinge acţiunea în rectificare, respectiv terţilor să îşi fi înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau,

23

după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare (art.908 alin.4 teza a II-a C.civ.).

Potrivit alin.4 al art.948 C.civ., în celelalte cazuri, posesorul este de bună-credinţă atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască.

De regulă, fructele naturale şi cele industriale se dobândesc numai pe măsură ce au fost percepute în timp ce fructele civile se dobândesc zi de zi, pe măsura ajungerii lor la scadenţă. Fructele civile, care nu au fost efectiv încasate, chiar dacă erau ajunse la scadenţă, nu vor fi considerate că sunt dobândite de către posesorul de bună-credinţă.

Posesorul de rea-credinţă este obligat să restituie proprietarului toate fructele percepute, cât şi pe cele pe care nu le-a perceput din neglijenţă (art.948 alin.5 C.civ.). Proprietarul, în schimb, la cerere, va fi obligat să plătească posesorului de rea-credinţă toate cheltuielile pe care le-a făcut pentru obţinerea – producerea şi perceperea – fructelor (art.550 C.civ.), având un drept retenţie asupra acestora până la restituirea cheltuielilor, cu excepţia situaţiei în care proprietarul cere obligarea posesorului la predarea produselor ori a contravalorii acestora sub condiţia să furnizeze o garanţie îndestulătoare (art.550 alin.5 C.civ.).

24

Capitolul III DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

§ 1. Reglementare şi noţiune Constituţia României, în art. 44, „Dreptul de proprietate privată”, dispune că

dreptul de proprietate este garantat şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular (alin. 1 teza I), fiind vorba atât de proprietatea publică cât şi de cea privată (art.136 alin.1, 2 şi 5 şi art. 44 alin.2 teza I-a) .

Regimul juridic general al proprietăţii trebuie reglementat prin lege organică (art. 73 alin. 3 lit. m), şi, în consecinţă, şi limitările aduse dreptului de proprietate trebuie conţinute tot de legi organice. De altfel, această soluţie reiese în mod clar şi din prevederile art. 136 alin. 5, care dispun: „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice” şi din cele ale art.115 alin.6: „Ordonanţele de urgenţă ..., nu pot afecta ... drepturile, ... prevăzute de Constituţie, ... şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.

Potrivit art. 44 alin.1 teza a II-a, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Limitările care pot fi aduse dreptului de proprietate sunt cele privind cedările silite realizate, în condiţiile legii, numai prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire (art. 44 alin. 3) sau prin confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii (art. 44 alin.9).

Conform art. 44 alin. 4, „Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor”.

Articolul 44 alin. (2) teza a II-a reglementează condiţiile în care cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi proprietatea terenurilor situate în România.

Diferenţa specifică dintre acest drept şi celelalte drepturi reale rezidă în conţinutul juridic, prerogativele conferite de dreptul de proprietate, caracterele acestui drept şi limitele exercitării sale.

În orice caz, definiţia legală a dreptului de proprietate are un caracter general şi „se aplică tuturor proprietarilor, fără discriminări, fiind astfel respectat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii”.

Spre deosebire de titularii altor drepturi reale asupra aceluiaşi bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie şi interes propriu. În putere proprie deoarece se supune numai legii spre deosebire de ceilalţi titulari de drepturi reale care exercită „unele atribute ale dreptului de proprietate în virtutea puterii transmise de proprietar” şi în conformitate cu legea şi cu voinţa proprietarului. În interes propriu, deoarece „proprietarul este singurul care exercită, direct sau indirect (prin alte persoane), plenitudinea atributelor proprietăţii în propriul său interes”.

Dreptul de proprietate a primit mai multe definiţii dintre care le reţinem pe următoarele:

- „Dreptul de proprietate este acel dreptul subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, drept care permite titularului său să posede, să folosească şi să dispună de un lucru în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei în vigoare”.

- „Dreptul de proprietate este dreptul real care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita

25

în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor în vigoare”.

- Dreptul de proprietate privată este „dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie (jus possidendi, jus fruendi şi jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice”.

- „Dreptul de proprietate este dreptul real care exprimă o relaţie socială de apropriere între titular şi bunurile asupra cărora acesta exercită în mod exclusiv posesia, folosinţă şi dispoziţia, atribute pe care le exercită în putere şi în interesul său, în limitele stabilite de lege”.

- „Dreptul de proprietate este „acel drept real care conferă titularului său posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unui bun, exclusiv şi perpetuu, în putere proprie şi în interes propriu, cu respectarea normelor în vigoare”.

Prevederile art. 555 al. 1 C.civ. dispun că: „ proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, a folosi şi a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”.

§ 2. Clasificări ale dreptului de proprietateÎn funcţie de subiectele sale se distinge între dreptul de proprietate aparţinând

persoanelor fizice şi dreptul de proprietate care aparţine persoanelor juridice.După modurile de dobândire se distinge între dreptul de proprietate dobândit prin

acte juridice şi cel dobândit prin fapte juridice sau între dreptul de proprietate dobândit prin mijloace originare şi dreptul de proprietate dobândit prin mijloace derivate.

După cum este sau nu afectat de modalităţi dreptul de proprietate poate fi drept de proprietate pur şi simplu sau drept de proprietate afectat de modalităţi (art. 555 al.2 C.civ.).

În funcţie de regimul juridic aplicabil distingem între dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată. Astfel, potrivit art. 136 alin. 1 din Constituţie, formele fundamentale de proprietate în România sunt proprietatea publică şi proprietatea privată, această clasificare fiind reluată de art. 552 C.civ.: „Proprietatea este publică sau privată.”.

§ 3. Caractere juridice ale dreptului de proprietate privatăDreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu (art.555 C.civ.).

Uneori, aceste caractere au fost asociate cu alte trei caractere: inviolabil, deplin şi transmisibil.

„Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat în sensul că titularul său are asupra lucrului latitudinea de a-i trage utilitatea pe care el o conferă şi de a săvârşi toate actele juridice care răspund nevoilor proprietarului sau impuse de propriul său interes”. Nuda proprietate păstrează caracterul absolut.

Caracterul absolut este expresia faptului că dreptul de proprietate este singurul drept real complet care dă titularului său exerciţiul tuturor prerogativelor, existenţa sa nedepinzând de niciun alt drept care să îi servească drept temei al constituirii, aşa cum se întâmpla în cazul celorlalte drepturi reale care se constituie pe temeiul dreptului de

26

proprietate. El nu trebuie confundat cu caracterul opozabil erga omnes al drepturilor absolute, care le diferenţiază de drepturile relative.

Puterea proprietarului asupra lucrului avut în proprietate se poate manifesta prin acte materiale de folosinţă şi de consumaţie şi prin acte juridice. Astfel, proprietarul poate efectua liber toate actele materiale şi juridice care nu îi sunt interzise în mod expres.

Restricţiile impuse de către legiuitor în exercitarea dreptului de proprietate nu limitează caracterul absolut al acestuia.

Caracterul exclusiv permite titularului să facă, singur, ce vrea cu bunul său în limitele prevăzute de lege; de asemenea, nici unei alte persoane nu-i este permis să aducă vreo atingere dreptului de proprietate. Astfel, caracterul exclusiv priveşte două idei: monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului său şi excluderea terţilor, aceasta fiind atenuată în situaţii speciale prin lege, fie prin stabilirea aşa-numitelor limitări naturale şi legale, fie prin instituirea limitărilor administrative.

În cazul coproprietăţii, coproprietari vor exercita împreună atributele dreptului de proprietate, niciunul dintre ei neputând să exercite singur, asupra bunului comun, acte exclusive de proprietate. Dar fiecare coproprietar poate să dispună liber de cota sa parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate. De aceea, concomitenţa exercitării atributelor dreptului de proprietate de către mai mulţi titulari ai dreptului ce are ca obiect bunul nu pune în discuţie caracterul exclusiv al acestuia ci exprimă doar o limitare a acestui caracter (deoarece atributele dreptului de proprietate aparţin şi se exercită cu privire la acelaşi lucru corporal de către mai multe persoane), asemănător situaţiei când bunul frugifer se află în stăpânirea unui posesor de bună-credinţă, care dobândeşte proprietatea fructelor, dar şi prin stabilirea limitărilor permise de lege.

Caracterul perpetuu. Prin perpetuitatea dreptului de proprietate se înţelege: că acesta durează atâta timp cât există bunul asupra căruia el se exercită, că există independent de exercitarea lui, nedistingându-se prin neuz (art.562 alin.1 teza I-a C.civ.), că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă extinctiv (art.563 alin.2 C.civ.) şi că, numai prin recunoaşterea perpetuităţii, se poate pune problema reconstituirii dreptului, în anumite situaţii.

Dreptul de proprietate durează atât timp cât există bunul, odată cu pieirea bunului stingându-se şi dreptul de proprietate (art.562 alin.1 teza I-a C.civ.) deoarece se identifică cu bunul şi nu poate fi separat de acesta, nexistând un drept de proprietate temporar.

Prin caracterul perpetuu nu trebuie înţeles însă că bunul mobil sau imobil, obiect al proprietăţii, trebuie să aparţină continuu aceluiaşi titular. În momentul în care proprietarul înstrăinează un bun, dreptul de proprietate nu se stinge, ci el se transferă la dobânditor. Practic are loc doar o schimbare a titularului dreptului de proprietate sau altfel spus "dreptul de proprietate se perpetuează transmiţându-se". Aceeaşi este şi situaţia transmiterii proprietăţii prin acte pentru cauză de moarte.

Dreptul de proprietate se stinge, atunci când poartă asupra unui bun mobil, potrivit alin.2 al art.562 C.civ., prin abandonul sau părăsirea bunului. Dacă proprietatea poartă asupra unui bun imobil, dreptul de proprietate asupra bunului înscris în carte funciară se stinge prin renunţare sau prin părăsire, în temeiul declaraţiei autentice.

Perpetuitatea acestui drept se exprimă şi prin imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv, dreptul putându-se stinge ca efect al prescripţiei achizitive. Ca efect direct sunt

27

imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale care derivă din proprietate: acţiunea în revendicare , indiferent de titularul dreptului de proprietate, acţiunea confesorie şi acţiunea negatorie.

Mai mult, numai prin recunoaşterea perpetuităţii se poate pune problema reconstituirii dreptului, în anumite situaţii (a se vedea prevederile din Legea nr. 18/1991, Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 10/2001).

§ 4.Conţinutul dreptului de proprietate privatăProprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un

bun, în condiţiile art. 555 alin.1 C.civ..Atributele (prerogativele) drepturilor principale alcătuiesc elementul substanţial

care intră în conţinutul juridic al drepturilor principale însă includ şi un element procesual – dreptul material la acţiune.

Cele trei atribute ale dreptului de proprietate care alcătuiesc însă numai elementul substanţial sunt: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Titularul dreptului de proprietate exercită în mod direct şi nemijlocit, fără intervenţia altei persoane, aceste prerogative asupra bunului care formează obiectul dreptului său.

Posesia ca atribut al dreptului de proprietate constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate, înţeleasă ca element juridic, de a stăpâni în fapt bunul, într-o exprimare sintetică fiind expresia exterioară a proprietăţii. O asemenea stăpânire poate aparţine direct şi nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interes propriu şi prin putere proprie. Dar, proprietarul poate conveni ca stăpânirea de fapt să fie făcută şi de o altă persoană, dar în numele şi interesul lui.

Posesia este un atribut important al proprietăţii, deoarece a-l priva pe proprietar de acest drept, înseamnă a-i face dreptul ineficient, lipsit de utilitate. Posesia este mijlocul indispensabil fiecărui proprietar pentru a realiza scopul său, adică utilizarea economică a proprietăţii sale, orice proprietar trebuind să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul său.

De asemenea, proprietarului poate să nu exercite actele de stăpânire asupra bunului, cu excepţia situaţiilor în care însăşi legea îl obligă s-o facă.

Posesia este expresia juridică a aproprierii şi stăpânirii bunului care constituie obiectul dreptului de proprietate, este dreptul de a apropria şi stăpâni un bun şi fundamentul tuturor celorlalte atribute ale dreptului de proprietate. De aceea, ea se exercită în primul rând în momentul aproprierii şi se continuă până în momentul pierderii stăpânirii bunului sau a dreptului de proprietate de către titularul său, cât şi după pierderea stăpânirii bunului, în mod direct prin exercitarea acţiunilor posesorii prin care proprietarul urmăreşte reluarea stăpânirii bunului.

Posesia se găseşte însă nu numai în componenţa dreptului de proprietate, ci şi a celorlalte drepturi reale, dar în cadrul fiecărui drept real are o fizionomie proprie. Uneori, prin posesia exercitată în condiţiile legii, se ajunge la proprietate. De exemplu, prin uzucapiune se dobândeşte dreptul de proprietate, situaţie în care posesia are un rol determinant.

Prin intrarea în vigoare a Legii nr.18/1991 privind fondul funciar, persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate, li s-au eliberat adeverinţe care atestă acest drept. De asemenea, acelaşi drept putea fi recunoscut prin hotărârea comisiei judeţene

28

(dată, fie în contestaţiile împotriva măsurilor stabilite de comisiile subordonate, fie în baza unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a admis plângerea). Între momentul reconstituirii dreptului de proprietate şi eliberarea titlului de proprietate, se interpune un alt moment şi anume cel al punerii în posesie a titularului dreptului. Prin aceasta operaţie se delimitează cu exactitate suprafeţele de teren asupra cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate. Ea permite însă titularului să-şi exercite, printre altele, şi dreptul de folosinţă, fără nici o restricţie. Punerea în posesie permite efectiv şi exercitarea celorlalte două atribute: folosinţa şi dispoziţia.

Folosinţa constituie acea prerogativă în temeiul căreia proprietarul poate întrebuinţa, exploata, utiliza bunul în interesul său, percepându-i fructele (naturale, civile şi industriale). Dreptul de a utiliza lucrul sau uzul lucrului exprimă posibilitatea pe care o are proprietarul de a se servi personal de lucru, în acord cu natura şi destinaţia acestuia.

De asemenea, proprietarul are dreptul de a nu exploata bunul, cu excepţia situaţiilor când este obligat prin lege, cum este situaţia obligaţiilor propter rem.

Atributul folosinţei poate presupune atât acte materiale - de exemplu, culegerea fructelor -, cât şi acte juridice – de exemplu, perceperea chiriei.

Fructele, potrivit art. 548 -550 C.civ., sunt produse de un anumit bun, cu o anumită periodicitate, fără să-i altereze substanţa, şi se împart în trei categorii:

a) naturale (art. 548 (2) C.civ.) - se produc independent de voinţa omului;b) industriale (art. 548 (3) C.civ.) - presupun intervenţia omului;c) civile (art. 548 (4) C.civ.) – denumite şi „venituri”, reprezintă consecinţa unor

acte juridice - chiriile, dobânzile etc.).Folosinţa nu cuprinde şi culegerea productelor care este o manifestare a dispoziţiei

materiale.Dispoziţia semnifică facultatea proprietarului de a dispune liber de bunul său.

Astfel, proprietarul poate înstrăina sau greva cu sarcini bunul, cu titlul oneros sau gratuit. Posibilitatea de a înstrăina nu e specifică doar dreptului de proprietate, ci este un atribut inerent noţiunii de patrimoniu. Înstrăinarea tuturor puterilor cuprinse în acest atribut echivalează cu o înstrăinare a însuşi dreptului de proprietate.

Dispoziţia juridică nu se rezumă la înstrăinarea bunului, ci are un conţinut mai complex, realizându-se prin intermediul unor acte juridice de dispoziţie asupra dreptului de proprietate, iar nu asupra bunului care formează obiectul proprietăţii. Exercitarea atributului dispoziţiei juridice poate consta şi în încheierea de acte juridice prin care fie atributele proprietăţii sunt transmise integral sau parţial unei alte persoane, fie dreptul de proprietate este grevat de sarcini. Ea se deosebeşte de abandonarea bunului prin aceea că reprezintă o manifestare de voinţă a titularului făcută cu intenţia de a transmite proprietatea.

Dezmembrarea proprietăţii are ca efect limitarea atributului dispoziţiei, fie că este vorba de constituirea de drepturi reale sau de drepturi de creanţă cu privire la bunul-obiect. Aceste limitări nu afectează însă existenţa atributului dispoziţiei, ca prerogativă a dreptului de proprietate. „Proprietarului îi rămâne intact dreptul de proprietate, beneficiind de toate prerogativele ce decurg din el: aceasta rezultând chiar din prevederile art.136 alin.1 din legea fundamentală, care impune statului ocrotirea proprietăţii. În acest sens, garantarea dreptului de proprietate presupune protecţia tuturor prerogativelor acestui drept şi, în mod special, a dreptului de dispoziţie. Proprietarului nu

29

i se poate impune prin lege, în cadrul raporturilor contractuale, o obligaţie la care nu şi-a dat consimţământul”.

Dar proprietarul nu este numai liber să înstrăineze bunul său, dar are şi dreptul să-l abandoneze sau chiar să-l distrugă şi în acelaşi timp nu poate fi obligat să îl înstrăineze. Dispoziţia materială constă în posibilitatea de a dispune de substanţa bunului, prin transformare, consumare sau chiar distrugere şi are în vedere bunuri corporale. Distrugerea bunului – exercitarea dispoziţiei materiale – nu reprezintă însă un exemplu de dispoziţie juridică, cele două neconfundându-se, ci ea are ca efect juridic dispoziţia juridică.

Proprietarul are o deplină libertate în exercitarea dreptului de dispoziţie, dar el va putea dispune numai „în limitele determinate de lege”. Prin exerciţiul dreptului său de proprietate, titularului nu-i este permis să prejudicieze alte persoane. Vom fi atunci în prezenţa abuzului de drept, care nu este decât o faptă ilicită ce constă în exercitarea drepturilor subiective într-un mod contrar scopului lor sau legii. Deoarece dreptul de dispoziţie nu poate fi ştirbit, nimănui nu-i este permis să împiedice exercitarea lui.

§ 5. Obiectul şi subiecte dreptului de proprietate privată5.1. Obiectul dreptului de proprietate privată.Potrivit art. 553 C.civ. bunurile care pot face obiectul dreptului de proprietate

privată sunt : „(1) Sunt obiect al proprietăţii private toate bunurile de uz sau de interes privat aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.”

Obiect al dreptului de proprietate privată poate fi orice bun, cu singura excepţie a bunurilor care, conform art. 136 alin. 3 din Constituţie, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Bunurile proprietate privată sunt alienabile, prescriptibile extinctiv şi achizitiv şi sesizabile (art.553 alin.4 C.civ.).

Interesantă în această materie este perspectiva asupra noţiunii de „bun” în accepţiunea Protocolului nr.1 la Convenţia europeană pentru apărarea Dreptului Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la C.E.D.O. prevede: „Orice persoană fi zică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

De la acest text, care la prima vedere pare insuficient de acoperitor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat o jurisprundeţă vastă care a condus la lărgirea obiectului de relglementare a textului în discuţie.

Astfel, interpretarea conceptului de „bunuri” implică şi interpretarea conceptului de „proprietate”, de o manieră extensivă, referindu-ne şi la noţiunea de „valoare patrimonială” ca ansamblu de interese care decurg din raporturile având caracter economic pe care o persoană ar fi putut să le dobândească.

30

În acest sens, identificăm un prim moment în anul 1979, în cauza Marckx c. Belgiei. Cu această ocazie Curtea a reţinut că „Recunoscând fiecăruia dreptul la respectarea bunurilor sale, art. 1 garantează, în principiu, dreptul de proprietate. ... Or, dreptul de a dispune de bunurile sale constituie un element tradiţional al dreptului de proprietate”.

Ulterior, în anul 1995, în cauza Gasus Dosier-und Fordertechnik GmbH c. Olandei, aceeaşi instanţă a reţinut că: „noţiunea de bunuri din art. 1 al Protocolului 1 are o semnificaţie autonomă şi, în mod evident, nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale: anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate drepturi de proprietate şi, deci, bunuri în sensul acestei dispoziţii”.

Observăm deci că, alături de proprietatea tradiţională, asupra bunurilor corporale, trebuie să considerăm şi alte drepturi şi interese patrimoniale care pot fi analizate ca drepturi de proprietate şi, respectiv, ca „bunuri”, circumstanţiat „ drepturi şi interese suficient dovedite, cu valoarea economică şi cu obiect determinabil în raport de cerere”.

În accepţiunea practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, sunt protejate, de art. 1 al protocolului 1, bunuri mobile sau imobile, bunuri corporale sau incorporale, precum, de exemplu, rafinariile, maşinile, banii de aur introduşi în ţară prin contrabandă, dreptul de creanţă, brevetele de invenţii, interesele economice care se pot prezenta sub forma unor speranţe legitime la obţinerea unei indemnizări, titlurile de valoare, clientela, interesele economice legate de funcţionarea unui bar, o nisipărie, un proiect concret de locuinţe.

Sublinem că protecţia conferită de art. 1 al Protocolului nr. 1 se aplică numai asupra bunurilor actuale nefiind premisă protecţia dreptului de a achiziţiona în viitor un bun, acest lucru fiind explicit reţinut în două cauze, respectiv X c. Republicii Federale Germane (Comisia) şi Canciovici şi alţii c. României (Curtea). Astfel, în cauza X c. Republicii Federale Germane, un notar, petiţionarul, care activa în Germania, a reclamat legislaţia germană, care îl obliga să micşoreze (reducere de 80%) suma onorariului prevăzut la perfectarea contractelor pentru anumiţi clienţi, precum sunt universităţile, bisericile şi alte organizaţii non-profit. Comisia a afirmat că o revendicare a onorariului poate fi considerată un bun numai în cazul când o astfel de revendicare a apărut într-un litigiu special, deoarece serviciile au fost realmente prestate şi în baza regulamentului în vigoare cu privire la onorariile notarilor. Simpla speranţă că regulamentul juridic privind onorariul nu va fi modificat nu poate fi considerat un drept la proprietate.

În cauza Canciovici şi alţii c. României, Curtea şi-a reconfirmat jurisprudenţa faţă de reclamanţii care promovaseră, fără succes, o procedură în faţa instanţelor naţionale competente, în scopul obţinerii restituirii imobilului părinţilor lor. Reclamanţii doreau astfel să li se recunoască un drept de proprietate asupra imobilului care a aparţinut tatălui lor, dar care, la data acţiunii introductive de instanţă, nu mai era nici proprietatea ascendentului lor şi nici a lor. În ceea ce priveşte afirmaţia reclamanţilor că hotărârea judecătorească favorabilă lor, pronunţată în apelul acţiunii în revendicare, era definitivă, ceea ce conduce la stabilirea definitivă a dreptul lor de proprietate, Curtea a observat că, în condiţiile Codului de procedură civilă, deciziile pronunţate în apel sunt susceptibile de recurs, ceea ce înseamnă că hotărârea reclamanţilor nu este definitivă şi irevocabilă, iar dreptul obţinut în temeiul său este revocabil.

31

5.3. Subiectele dreptului de proprietate privată.Dreptul de proprietate privată a fost definit ca fiind dreptul ce poate aparţine

oricărui subiect de drept, asupra oricărui bun, cu excepţia celor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, care-i conferă titularului posibilitatea exercitării posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, în putere proprie şi în interes propriu, în limitele determinate de lege.

Astfel, dreptul de proprietate privată poate aparţine oricărui subiect de drept, persoană fizică, persoană juridică, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Bunurile proprietate privată aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale formează domeniul privat al acestora şi, în principiu, sunt supuse aceluiaşi regim juridic ca orice alte bunuri proprietate privată, cu anumite particularităţi.

De altfel, art. 554 alin. 2 C.civ. dispune că dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică şi dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă. Acestora li se adaugă şi prevederile legale contrare. În acest sens, de exemplu, alin.2 al art.555 C.civ. permite afectarea de modalităţi şi dezmembrarea dreptul de proprietate privată, regulă care nu este aplicabilă în cazul proprietăţii publice.

În ceea ce priveşte subiecţii dreptului de proprietatea privată, norma indicată are în vedere atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.

Deci, şi persoanele juridice pot promova o cerere cu privire la ingerinţele în proprietatea lor.

O situaţie particulară se identifică în cazul acţionarilor care nu dispun, în general, de o acţiune în revendicare bazată pe daunele produse unei persone juridice, ci doar în condiţii excepţionale, dacă persoana juridică nu poate promova o revendicare prin intermediul organelor sale sau a lichidatorilor.

Deşi prin deciziile adoptate de către Comisie s-a confirmat că acţionarii majoritari pot fi consideraţi victimele unui prejudiciu cauzat companiei în scopul art. 1 al Protocolului nr. 1, în cauza Agrotexim şi alţii c. Greciei soluţia Curţii contravine practicii iniţiale.

În fapt, petiţionarii au fost companiile care deţineau acţiuni la o fabrică de bere din Atena, iar pentru a-şi rezolva problemele financiare, fabrica a dorit să extindă două din filialele sale, dar primăria oraşului a decis să adopte măsuri în vederea exproprierii pământului, consecinţa fiind aceea că fabrica a intrat în procesul de lichidare şi au fost numiţi lichidatori.

Acţionarii fabricii au reclamat Comisiei Europene pentru Drepturile Omului măsurile de expropriere, iar Comisia a declarat că ei ar putea fi victime, în considerarea faptului că ingerinţa în drepturile fabricii de bere s-a manifestat în scăderea preţului acţiunilor şi astfel s-a micşorat valoarea acţiunilor petiţionarilor.

Curtea a avut însă o opinie diferită, respingând posibilitatea ca un acţionar, în general, să fie în drept să promoveze o acţiune de revendicare privind încălcarea drepturilor companiei la proprietate, arătând că divergenţele între acţionari şi consiliul administrativ al unei companii sau chiar în rândurile acţionarilor, reprezintă o practică comună. Totodată Curtea a reţinut în argumentaţia sa că dacă se ţinea cont de opinia Comisiei, s-a crea dificultăţi în stabilirea titularului dreptului de a intenta o acţiune de

32

revendicare şi cu privire la căilor interne de recurs, deoarece, în statele membre, acţionarii în fond nu au dreptul de a acţiona în judecată pentru încălcarea drepturilor companiei.

În acest context, Curtea a decis că „scoaterea voalului corporativ” sau neglijarea personalităţii juridice a companiei poate fi justificată doar în circumstanţe excepţionale, dacă se probează că întreprinderea nu are posibilitate să promoveze o acţiune în revendicare prin intermediul organelor sale de conducere instituite, conform statutului de funcţionare a societăţii pe acţiuni.

§ 6. Dobândirea dreptului de proprietate privatăDobândirea dreptului de proprietate este reglementată de art.557 C.civ. care

enumeră modurile de realizare a acestuia. Astfel, dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin: convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi şi prin alte moduri reglementate de lege. De asemenea, în cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ (de exemplu, dobândirea unor anumite categorii de bunuri imobile –terenuri, prin ordin al prefectului).

Precizăm că în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. O astfel de excepţie este prevăzută în chiar art.557 C.civ. la alin.2: „Moştenirile vacante se constată prin certificat de vacanţă succesorală şi intră în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară. Imobilele cu privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate conform art. 562 alin. 2 C.civ.se dobândesc, fără înscriere în cartea funciară, de comună, oraş sau municipiu, după caz, şi intră în domeniul privat al acestora prin hotărârea consiliului local”.

Conform art.562 C.civ., dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea bunului, prin abandonarea bunul mobil sau prin renunţarea, prin declaraţie autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară.

§ 8. Stingerea dreptului de proprietate privată

a. Cadrul juridic intern

Conform art. 562 C.civ., stingerea dreptului de proprietate poate avea loc în următoarele situaţii:

pieirea bunului. Pieirea bunului determină stingerea dreptului de proprietate asupra acestuia, dreptul în sine rămânând fără conţinut, fie că este vorba despre un bun mobil, fie că este vorba despre un bun imobil.

Neexercitarea dreptului de proprietate asupra bunului nu conduce la stingerea dreptului de proprietate, însă, bunul va putea fi dobândit de o altă persoană, prin uzucapiune sau într-un alt mod, în cazurile şi condiţiile anume determinate de lege.

33

În ceea ce priveşte uzucapiunea, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, asupra bunului imobil are loc în condiţiile art. 930-934 C.civ, iar asupra bunului mobil, în condiţiile art. 935-940 C.civ.,

În ceea ce priveşte alte moduri prin care se poate stinge dreptul de proprietate asupra bunului, pot fi astfel de situaţii exproprierea în condiţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sau rechiziţia în condiţiile Legii nr. 132/ 1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public

abandonarea bunului mobil. Aceasta determină stingerea dreptului de proprietate asupra acestuia, din momentul părăsirii bunului.

Ne întrebăm însă în ce măsură această dispoziţie normativă a Codului civil reprezintă reglementarea optimă a situaţiei bunului abandonat. Opinăm că abandonarea bunului şi pieirea acestuia sunt situaţii juridice şi de fapt diferite generate de motive diferite şi care nu ar trebuie să primească un tratament juridic comun.

În acest sens considerăm că abandonul bunului ar trebuie să determine transmiterea dreptului de proprietate de la proprietarul care abandonează bunul, la stat şi nu stingerea dreptului de proprietate a proprietarului şi naşterea unui nou drept de proprietate în persoana statului sau a unităţii teritorial administrative. Abanonul bunului determină de drept intrarea bunului în proprietate statului sau al unităţii teritorial adinistrative, iar soluţia s-ar justifica în considerarea soluţiei pentru care a optat legiuitor în cazul moştenirii vacante, în condiţiile art.553 alin. 1, 2 C.civ., respectiv art.963 C.civ..

renunţare prin declaraţie autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară.

În concepţia Codului civil, dreptul de proprietate asupra bunul imobil se va stinge din momentul înscrierii în cartea funciară a declaraţiei de renunţare, în condiţiile legii.

Din nou, considerăm că nu ar fi o stingere ci o transmitere a dreptului de proprietate, asupra bunului, câtă vreme acesta există în materialitatea lui trebuind să fie exercitat un drept de proprietate, indiferent în persoană cărui titular, iar trecerea de la un proprietar la altul generând transmiterea dreptului. Că

Cu atât mai mult, opinia noastră este în consens cu prevederile art. 889 C.civ., care reglementează expres renunţarea la dreptul de proprietate, reţinând că proprietarul bunului poate să renunţe la dreptul său prin declaraţie autentică notarială înregistrată la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară pentru a se înscrie radierea dreptului, efectul constând în aceea că, comuna, oraşul sau municipiul, după caz, poate cere înscrierea dreptului de proprietate în folosul său, în baza hotărârii consiliului local, cu respectarea dispoziţiilor legale privind transferul drepturilor reale imobiliare, dacă o altă persoană nu a solicitat înscrierea în temeiul uzucapiunii. Observăm că dispoziţia menţionată se referă la „transferul drepturilor reale imobiliare”. Totuşi, legea afirmă că dacă proprietarul dă o declaraţie autentică de renunţare, unitatea teritorial administrativă poate să solicite înscrierea dreptului de proprietate în folosul său, în condiţiile stabilite. Considerăm că o formulare mai potrivită ar fi aceea că unitatea „trebuie” să solicite înscrierea bunului deoarece, în caz contrar acesta ar rămâne fără stăpân.

exproprierea. Conform prevederilor art. 562 alin.3 C.civ., în situaţia bunurilor grevate de sarcini reale, unitatea administrativ-teritorială care preia bunul este ţinută în limita valorii acestuia.

34

Această prevedere trebuie corelată cu aceea a art. 123 alin.3 din Legea 215/2001 privind administraţia publică locală cu privire la donaţiile şi legatele cu sarcini făcute unităţii teritorial administrative, acte care pot fi acceptate doar cu aprobarea consiliului local respectiv a consiliului judeţean, cu votul a două treimi din numărul membrilor acestuia”.

Codul civil prevede condiţiile în care se face exproprierea, completând prin dispoziţiile sale legea specială. O astfel de stingerea a dreptului de propriteate poate fi motivată numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă şi prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar şi expropriator, iar în caz de neânţelegere cu privire la cuantumului despăgubirilor, acesta se stabileşte de către instanţa de judecată.

confiscarea. Confiscarea unor bunuri poate fi justificată doar dacă acestea au fost destinate sau folosite pentru săvârşirea unei infracţiuni ori contravenţii sau au rezultat din săvârşirea unor astfel de fapte.

Menţionăm că punctul de vedere cu privire la efectul abandonării bunului şi al renunţării prin declaraţie autentică asupra acestuia, rămâne valabil şi în materia exproprierii şi confiscării, pentru aceleaşi considerente.

b. Privarea de proprietate în condiţiile art.1 din Protocolul 1 C.E.D.O.Textul al. 1 al art. 1 din Protocolul C.E.D.O. prevede că legalitatea măsuri de

privare de proprietate, dacă aceasta are loc în interes public.Restricţia este condiţionată, după cum urmază: să existe un interes public; să existe o proporţionalitate a măsurii; măsura luată să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului

internaţional.Interesul public. Verificarea respectării condiţei vizeză probleme precum “excesul

de putere” sau “manifestarea arbitrariului”, iar marja de apreciere a noţiunii de “interes public”, din jurisprudenţa curţii este flexibilă (construcţia de locuinţe pentru categoriile defavorizate, evitarea vânzărilor ilegale de terenuri, abandonării sau dezvoltării necontrolate, transferul condiţionat, obligatoriu de proprietate de la un individ către altul.

În cazul James şi alţii c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord instanţa europeană a decis tocmai în considerarea unei înţelegeri flexibilă că legislatorul dispune de o largă latitudine pentru a duce o politică economică si socială, astfel că poate concepe imperativele utilităţii publice dacă are temeiuri justificatoare.

Petiţionarii contestaseră punerea în aplicare a unei legislaţii prin care locatarii cu contracte de închiriere pe termen lung erau autorizaţi să preia dreptul de proprietate de la proprietarul însuşi, uneori la un preţ mai redus decât preţul pieţii existent la data încheierii tranzacţiei.

Curtea a admis ca transferul obligatoriu de proprietate de la un individ către altul poate constitui, un scop legitim în promovarea interesului public şi că poate exista interes public chiar dacă comunitatea în sens larg nu se foloseşte sau nu se bucură direct de proprietatea de care a fost privată o persoană.

Proporţionalitatea măsurii. În cazul Lithgow şi alţii c. Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, instanţa europeană a reţinut că o măsură privativă de

35

proprietate trebuie să menţină un echilibru just între interesul general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului, iar pentru aceasta trebuie avute în vedere condiţii de despăgubire. În acest sens, statul dispune de putere de apreciere atât pentru a hotărâ să naţionalizeze, dar şi pentru a stabili modalităţile de indemnizare, iar instanţa respectă judecata legiuitorului în domeniul indemnizării cu excepţia cazului când aceasta se dovedeşte clar lipsită de o baza raţională.

În speţă, printr-o lege din 1977 privind naţionalizarea industriilor aeronautice şi navale, întreprinderi vizate au trecut sub controlul statului în „ziua transferului”, respectiv datele de 29 aprilie 1977 şi la 1 iulie 1977. Valoarea acţiunilor petiţionarilor, necotate la bursă, era calculată pe baza evaluării ipotetice la bursă în timpul unei „perioade de referinţă” de 6 luni, iar suma indemnizaţiei, sub forma de bonuri de Tezaur, era reglementată, la diferite date între decembrie 1979 şi decembrie 1980, la finalul unor negocieri între Ministerul Industriei şi reprezentanţii foştilor proprietari.

În acest context, unii dintre foştii proprietari au reclamat violarea art.1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu au primit decât o indemnizaţie insuficientă şi vădit discriminatorie, dar instanţa a decis că reclamanţii au fost privaţi de proprietatea lor, dar că în cauză nu a avut loc nicio violare a art.1 deoarece Regatul Unit nu a încălcat marja sa de apreciere şi nu a acţionat într-un mod neraţional.

Măsura să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Instanţa europeană examinează dacă prevederi art. 1 sunt sau nu aplicate în mod corect, funcţionând ca o instanţă de control judiciar. Aceasta a reamintit că în lumina art. 1, noţiunea de “lege” impune existenţa acesteia şi compatibilitatea măsurii cu prevederi legale naţionale suficient de precise şi accesibile.

36

Capitolul IV DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

§ 1. Reglementare şi noţiuneArt. 136 alin. 3 din Constituţie dispune că proprietatea publică aparţine statului sau

unităţilor administrativ teritoriale, alin. 4 stabilind categoriile de bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Regimul juridic al proprietăţii publice este determinat, în esenţă, de art. 136 alin. 5, care prevede că bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi că, în condiţiile legii, ele pot fi concesionate sau închiriate.

Regimul juridic al proprietăţii este reglementat de Codul civil şi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Având în vedere diferenţele terminologice din diferitele acte normative, doctrina a concluzionat că noţiunile de domeniu public şi proprietate publică sunt echivalente, prima determinând bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică şi, în plus, chiar Legea nr. 213/1998 foloseşte noţiunea de domeniu public pentru a desemna bunurile care fac obiectul proprietăţii publice.

§ 2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publicăRegimul proprietăţii publice, fiind un regim de drept public şi datorită importanţei

bunurilor care fac obiectul său, se regăseşte în mai multe acte normative. Potrivit art. 136 alin. 4 teza I din Constituţie, „bunurile proprietate publică sunt inalienabile”.

Art. 861 alin.1 C.civ. statuează: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”. Art. 5 alin.2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 dispune că „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”. Art. 120 alin. 2 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 prevede că „Bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”.

Astfel, caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sunt inalienabilitatea, imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea (art.861 alin.1 C.civ.).

Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Inalienabilitatea dreptului de proprietate publică semnifică:

- bunurilor care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil general şi nu pot fi înstrăinate prin acte juridice de drept privat;

- terţi nu pot dobândii bunurile care fac obiectul proprietăţii publice prin niciun mod de dobândire a dreptului de proprietate reglementat de lege.

În ce priveşte dezmembrarea dreptului de proprietate, în principiu nu se pot constitui, cu privire la aceste bunuri, nici dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, abitaţia, servitutea şi superficia. Dar art. 862 C.civ. permite limitări legale (art. 602 – 625 C.civ) ale dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public numai în măsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.

Este permisă constituirea unor drepturi reale, respectiv dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă (art. 861 alin. 3 coroborat cu art. 866 C.civ.) deoarece acestea nu sunt acte de înstrăinare, ci moduri specifice de punere în valoare, de exploatare a bunurilor ce aparţin domeniului public. Nici închirierea bunurilor proprietate publică nu constituie o înstrăinare, ea dând naştere numai unui drept de

37

creanţă.Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil. Potrivit art. 861 alin. 1şi 2

C.civ. , bunurile care fac obiectul dreptul de proprietate publică sunt imprescriptibile extinctiv şi achizitiv. Astfel, bunurile imobile, proprietate publică, nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune iar bunurile mobile nu pot fi dobândite prin posesia de bună-credinţă. Nici posesia de bună-credinţă a bunurilor mobile, în condiţiile art. 937 C.civ. nu poate fi opusă de către pârât pentru a obţine respingerea acţiunii în revendicare a bunurilor mobile proprietate publică.

Fiind imprescriptibilă extinctiv, promovarea unei acţiuni în revendicare este posibilă oricând, indiferent dacă este vorba despre bunuri imobile sau mobile şi chiar şi în cazul adjudecării (art. 865 coroborat cu 563 C.civ.).

Dreptul de proprietate publică este insesizabil. Fiind inalienabile, bunurile care formează obiectul proprietăţii publice sunt şi insesizabile, şi nu pot fi urmărite de creditori pentru realizarea creanţelor lor. Ca o consecinţă a insesizabilităţii acestor bunuri este şi imposibilitatea constituirii garanţiilor reale asupra bunurilor din domeniul public (art. 2329 alin. 2 C.civ.).

§3. Obiectul şi subiecte dreptului de proprietate publică

a. Obiectul dreptului de proprietate publică. Bunurile care fac obiectul proprietăţii publice se împart în două categorii: bunuri care fac obiectul exclusiv al acestei proprietăţi şi bunuri care, după caz, pot face parte din proprietatea publică sau privată.

Potrivit art. 136 alin.3 Constituţie: „Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”. Art.554 C.civ. dispune, la rândul său, că „Bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietăţii publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea”.

Astfel, prin lege organică pot fi prevăzute şi alte bunuri care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. În acest sens, prin art. 35 din Legea energiei electrice nr. 13/2007 s-a dispus că reţeaua electrică de transport a energiei electrice este proprietatea publică a statului iar terenurile pe care se situează reţelele electrice de transport existente la intrarea în vigoare a respectivei legi sunt şi rămân în proprietatea publică a statului pe durata de existenţă a reţelei.

Prevederile art. 554 (1) dC.civ. dispun că „Bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietăţii publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea”.

b. Subiectele dreptului de proprietate publică. Potrivit art. 136 alin. 2 din Constituţie, subiecte ale dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ-teritoriale. În acelaşi sens dispun art.4 alin.2 din Legea nr. 18/1991, art.

38

554 C.civ. şi art. 120 alin.1 din Legea nr. 215/2001. Nici un alt subiect de drept nu poate fi titular al dreptului de proprietate publică şi poate avea, cel mult, drepturi derivate din acesta.

Pentru ca un bun aparţinând proprietăţii publice să facă parte din domeniul public al statului este necesar ca el să fie declarat de interes naţional, în lipsa unei asemenea prevederi el aparţinând domeniului public al unei unităţi administrativ-teritoriale (art. 4 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 şi art. 120 alin. 1 din Legea nr. 215/2001).

Potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 136 alin. 3 din Constituţie, din cele stabilite la pct. I din anexa legii, precum şi din alte bunuri de uz sau interes naţional, declarate ca atare prin lege.

Bunurile din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale legiuitorul sunt prevăzute în aceeaşi anexă, unde sunt enumerate o serie de bunuri care fac parte din domeniul lor public, recurgând însă şi la metoda excluderii. Se prevede astfel că domeniul public al judeţelor este alcătuit şi din alte bunuri de uz sau interes judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau interes public naţional (art. 3 alin. 3), iar domeniul public al comunelor, oraşelor şi al municipiilor este alcătuit şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional ori judeţean.

§ 4. Dobândirea dreptului de proprietate publicăCodul civil (art. 863) enumeră limitativ cazurile de dobândire a dreptului de

proprietate publică, după cum urmează :a) prin achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii; În materia legislaţiei din domeniul achiziţiilor publice Autoritatea Naţională pentru

reglementarea şi monitorizarea achiziţiilor publice, aplică prevederile legislaţiei naţionale (Legea nr. 279/2011, O.U.G. nr. 14/2011, Legea nr. 278/2010) şi europene (Regulamentul (C.E.) nr.842 /2011, Regulamentul (C.E.) nr. 1251/2011 etc.).

b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii;Exproprierea este reglementată de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică şi este analizată în capitolul referitor la dreptul de proprietate publică.

c) prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dispunătorului, devine de uz ori de interes public;

Dispoziţiile în materia donaţiei fac obiectul prevederilor art. 1011-1033 C.civ., iar dispoziţiile referitoare la legat sunt reglementate de prevederile art. 1054-1073 C.civ..

Precizăm că în materia donaţie sau legatului cu sarcină, există o particularitate, în sensul unei condiţionări suplimentare, conferită de prevederile art. 123 al.3 din Legea 215/2001 privind administraţia publică locală care consacră faptul că: “Donaţiile şi legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local sau, după caz, a consiliului judeţean, cu votul a două treimi din numărul membrilor acestuia”.

d) prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine de uz ori de interes public;

39

e) prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din domeniul privat al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii;

În vederea respectării condiţiilor exprese, se vor avea în vedere dispoziţiile din Legea 215/2001 privind administraţia publică locală.

Conform prevederilor art. 36 pct.5 din lege, consiliul local hotărăşte:- darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică

a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii;

-vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii;

Trecerea din domeniul public în domeniul privat, se face, prin hotarâre a Guvernului, respectiv a consiliului judetean, respectiv a consiliului municipal Bucuresti, sau a consiliului local, daca prin Constitutie sau prin lege nu se dispune altfel, iar hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacata cu respectarea dispozitiilor legale la instanta de contencios administrativ competenta, în a carei raza teritoriala se afla bunul

f) prin alte moduri stabilite de lege.Conform prevederilor art. 963 al.3 C.civ., în cazul în care nu există moştenitori

legali sau testamentari, patrimonial defunctului se transmite comunei, oraşului sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile la momentul deschiderii moştenirii ( moştenirea vacantă).

§ 5. Exercitarea dreptului de proprietate publicăExercitarea dreptului de proprietate publică prezintă anumite particularităţi

datorită finalităţii sale - asigurarea realizării intereselor societăţii -, a titularilor săi - subiecte de drept public purtătoare ale unor prerogative de putere în exercitarea funcţiilor statale cu care sunt învestite - şi a faptului că autorităţile publice centrale sau teritoriale au un patrimoniu propriu, distinct de acela al altor subiecte de drept şi, în această calitate, pot participa şi la raporturi de drept civil.

Potrivit art. 136 alin. 4 din Constituţie, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, pot fi concesionate, închiriate ori date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

a. Dreptul de administrare (art. 867 – 870 C.civ.)Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor

autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local (art. 868 alin.1 C.civ.). Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local (art.867 alin.1 C.civ.).

Raporturile dintre stat şi beneficiarii dreptului de administrare sunt raporturi de subordonare, iar darea în administrare a bunurilor proprietate publică beneficiarilor se face, de regulă, prin acte administrative cu caracter individual, şi nu pe baza unor raporturi juridice de drept privat. El prezintă, astfel, o natură juridică mixtă:

40

administrativă în raport cu titularii dreptului de proprietate publică şi civilă faţă de celelalte subiecte de drept.

Dreptul de administrare este un drept real, opozabil erga omnes în raporturile de drept civil, cu excepţia autorităţilor publice care l-au constituit. Dreptul de administrare poate, în anumite condiţii, să fie „revocat” de autoritatea publică îndrituită să o facă, pentru îndeplinirea unor scopuri diferite.

Dreptul de administrare este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil şi nu este susceptibil de dezmembrare.

b. Concesiunea bunurilor proprietate publică Potrivit art.1 alin.2 din Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2006 privind regimul

contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este acel contract încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane, denumite concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică în schimbul unei redevenţe.

Fac obiectul contractului de concesiune bunurile care sunt proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, potrivit Constituţiei şi reglementărilor legale privind proprietatea publică (art.3 din Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2006).

Au calitatea de concedent, în numele statului, judeţului, oraşului sau comunei, potrivit art.4 din Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2006:

a) ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publică a statului;

b) consiliile judeţene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică a judeţului, oraşului sau comunei.

Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică, română ori străină (art.871 alin.2 C.civ. şi art.6 din Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2006).

Contractul de concesiune se va încheia în conformitate cu legea română, este un contract cu titlu oneros, pe durată determinată, respectiv nu mai mult de 49 de ani calculaţi de la data semnării lui, şi va putea fi prelungit cel mult cu jumătate din perioada sa iniţială, prin simplul acord de voinţă al părţilor (art.7 din Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2006).

Forma cerută pentru contractul de concesiune este cea scrisă (art. 1 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2006), formă cerută ad validitatem.

Potrivit art. 52 din Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2006, bunuri ce pot fi utilizate de concesionar în derularea concesiunii sunt:

a) aşa numitele bunuri de retur, ce au făcut obiectul concesiunii şi care, la încetarea contractului, vor veni de plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini concedentului;

b) bunurile proprii ale concesionarului, ce au fost utilizate de el pe durata concesiunii

Concesionarul are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de exploatare a bunului, în schimbul unei redevenţe şi pentru o durată determinată, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi a contractului de concesiune (art.871 alin.1 C.civ.). Pentru aceasta, concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura

41

exploatarea bunului. Cu toate acestea, sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii (art.872 alin.1 C.civ.).

Concesionarul are dreptul de a folosi bunul concesionat şi de a-i culege fructele, potrivit naturii acestuia şi scopului stabilit de părţi prin contract (art. 47 alin.2 din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2006) şi obligaţia să asigure exploatarea eficientă, în regim de continuitate şi permanenţă, a bunurilor proprietate publică ce fac obiectul concesiunii (art. 48 alin.1 din Normele metodologice).

Concesionarul va dobândi, în limitele prevăzute de lege şi în actul de constituire, şi productele bunului concesionat (art.872 alin.2 C.civ.).

Dreptul concesionarului asupra bunului concesionat este un drept real principal, opozabil erga omnes, inclusiv concedentului, în limitele respectării clauzelor contractuale.

Încetarea contractului de concesiune poate avea loc, potrivit art. 57 din Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2006, în următoarele situaţii:

a) la expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune;b) în cazul în care interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea

unilaterală de către concedent, cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile în sarcina acestuia, în caz de dezacord fiind competentă instanţa de judecată;

c) în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concesionar, prin reziliere de către concedent, cu plata unei despăgubiri în sarcina concesionarului;

d) în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concedent, prin reziliere de către concesionar, cu plata unei despăgubiri în sarcina concedentului;

e) la dispariţia, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului concesionat sau în cazul imposibilităţii obiective a concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fără plata unei despăgubiri.

La încetarea contractului de concesiune concesionarul este obligat să restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină, bunul concesionat.

c. Închirierea bunurilor proprietate publică Conform art. 14 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, bunurile proprietate publică a

statului sau a unităţilor sale administrative teritoriale pot fi închiriate cu aprobarea Guvernului sau, după caz, a consiliului judeţean, Consiliului General al Municipiului Bucureşti, consiliului local. Contractul de închiriere poate fi încheiat, după caz, cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, de către titularul dreptului de proprietate sau de către titularul dreptului de administrare ca urmare a unei licitaţii publice (art.14 alin.2 şi art.15 din Legea nr. 213/1998).

Atunci când contractul de închiriere se încheie de către titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze din chirie o cotă parte între 20-25% stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, a consiliul local prin care s-a aprobat închirierea.

În baza contractului de închiriere care este cu titlu oneros ia naştere un raport juridic obligaţional. Litigiile privitoare la drepturile născute din acest contract sunt de competenţa instanţelor de drept comun.

42

d. Darea în folosinţă gratuită a unor bunuri proprietate publicăDreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit,

pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publică (art.874 alin.1 C.civ.).Anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil, potrivit art.17 din Legea nr.

213/1998, statul şi unităţile administrativ teritoriale puteau da imobile din patrimoniul lor în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice, însă aceste prevederi au fost abrogate prin art. 89 pct.5 din Legea 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul civil.

Dreptul de folosinţă gratuită se naşte prin acte ale autorităţilor publice, este un drept real principal şi temporar ce poartă asupra unor bunuri imobile proprietate publică a statului sau bunuri imobile şi mobile proprietate publică a entităţilor statale teritoriale şi are ca beneficiar numai persoane juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activităţi de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciile publice.

Potrivit art.874 alin.2 C.civ., în lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire, titularul nu beneficiază de fructele civile ale bunului. Din interpretarea per a contrario şi datorită faptului că dreptul de folosinţă este unul real, nu de creanţă, titularul său dobândeşte fructele naturale şi industriale ale bunului obiect.

Constituirea şi încetarea dreptului de administrare sunt guvernate de regulile privind dreptul de administrare (art.874 alin.3 C.civ.).

§ 6. Stingerea dreptului de proprietate publicăPotrivit art. 864 C.civ., dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul a pierit

ori a fost trecut în domeniul privat, dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

În acest sens menţionăm, prevederile art. 5 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 18/1991, conform cărora, terenurile care fac parte din domeniul public nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.

Terenurile pe care sunt amplasate reţele stradale şi parcuri publice, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii nu pot fi însă dezafectate din domeniul public decât în cazuri de excepţie pentru lucrări de interes naţional (art.5 alin.3 din Legea nr. 18/1991).

43

Capitolul V APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

§ 1. Noţiunea de apărare a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale principale. Mijloace de realizare

1.1. Garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate potrivit ConstituţieiPotrivit art. 44 alin. 2 din Constituţia României, republicată, „Proprietatea privată

este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, iar în art. 136 alin. 5 se prevede că „Proprietatea privată este inviolabilă....”.

„Ocrotirea prin lege a dreptului de proprietate presupune reglementarea măsurilor necesare apărării acestuia împotriva încălcării de către alte subiecte de drept, aflate pe poziţie de egalitate juridică cu titularul dreptului”.

Garantarea dreptului de proprietate „impune reglementarea acestor măsuri care să îl apere pe titularul acestuia de încălcările pe care le-ar putea suferi din partea statului sau unităţilor administrativ-teritoriale când acestea ar acţiona împotriva sa de pe poziţii de autoritate” şi „implică obligaţia statului sau unităţilor administrativ teritoriale de a–l despăgubi pe titular pentru orice atingere adusă dreptului său”.

Inviolabilitatea proprietăţii private corespunde ideii de protecţie a acesteia, realizată prin ocrotirea şi garantarea ei, care constituie „pârghii pentru apărarea efectivă în cadrul art. 44 din Constituţie”.

1.2. Mijloace de realizareApărarea dreptului de proprietate se face prin mijloacele care constau în acele

acţiuni prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile aduse acestui drept al său şi să ajungă la restabilirea lui.

Mijloacele juridice de apărare ale dreptului de proprietate sunt variate şi numeroase şi se împart în mijloace juridice reglementate de alte ramuri de drept şi mijloace juridice specifice dreptului civil şi dreptului procesual civil. Acestea din urmă pot fi mijloace indirecte, nespecifice, adică acele acţiuni care nu se întemeiază direct şi nemijlocit pe dreptul de proprietate, ci pe anumite drepturi de creanţă, dar care au ca efect şi înlăturarea anumitor atingeri aduse dreptului de proprietate (acţiunea în răspundere civilă contractuală; acţiunea în repararea prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite; acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză etc.), şi mijloace directe, specifice, adică acele acţiuni întemeiate pe dreptul de proprietate sau pe posesia unui bun. Mijloace directe sunt acţiunile reale: atât acţiunile posesorii cât şi acţiunile petitorii.

Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni prin care se tinde a se stabili existenţa dreptului de proprietate sau a unui alt drept real principal al reclamantului, intrând în această categorie acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie, acţiunea negatorie şi acţiunea în grăniţuire.

Acţiunile de carte funciară sunt acele acţiuni care se întemeiază pe normele legale care reglementează regimul de publicitate imobiliară şi au ca obiect înscrierile în cartea funciară.

§ 2. Acţiunea în revendicare2.1. Noţiune şi caractere juridice

44

Cuvântul „revendicare” îşi are originea în expresia latină "vindicatio" transformată în vechiul drept francez în „vindication”, iar mai apoi în „revendication”, care sugerează operaţiunea de redobândire, de reintegrare a bunului în patrimoniul proprietarului lucrului.

Art. 563 alin. 1 teza I-a C.civ. dispune: „Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept”.

Acţiunea în revendicare este acţiunea prin care cel care se pretinde titular al

dreptului de proprietate asupra unui bun, care nu este în stăpânirea sa materială, solicită instanţei de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate şi să îl oblige pe cel care are stăpânirea materială a bunului respectiv să i-l restituie.

Caracterele juridice. Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, petitorie şi imprescriptibilă (art. 563 alin.2 C.civ ).

Este o acţiune reală deoarece însoţeşte, apără şi se întemeiază pe însuşi dreptul real de proprietate, nefiind condiţionată de preexistenţa unui raport juridic obligaţional între reclamant şi pârât.

Este petitorie deoarece prin aceasta se tinde la stabilirea existenţei dreptului de proprietate în persoana reclamantului. Redobândirea posesiei ca urmare a revendicării este numai un efect accesoriu subsecvent al acestei acţiuni, spre deosebire de acţiunea posesorie care tinde doar la păstrarea sau redobândirea posesiei.

Ca efect al perpetuităţii dreptului de proprietate, acţiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă, dreptul proprietarului de a cere restituirea bunului său de la cel care îl deţine fără temei nestingându-se indiferent de durata pasivităţii sale.

Acţiunea în revendicare este o acţiune în realizare, deoarece se tinde atât la constatarea dreptului de proprietate cât şi la realizarea acestuia, prin restituirea bunului. Drept consecinţă, o acţiune în revendicare introdusă de reclamantul care are stăpânirea materială a bunului va fi respinsă ca lipsită de interes.

Acţiunea în revendicare poate fi exercitată de către proprietarul exclusiv al bunului revendicat. Această acţiune poate fi exercitată de către un singur coproprietar, atunci când bunul revendicat formează obiectul unui drept de proprietate comună pe cote părţi (art.643 alin.1 C.civ.), dar pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi (art.643 alin.3 C.civ.).

De altfel, prin introducerea acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar se apără şi drepturile concurente ale celorlalţi coproprietari, dar hotărârea de respingere a acţiunii astfel introduse nu le va fi opozabilă coproprietarilor care nu au participat la proces (art.643 alin.2 C.civ.).

În mod excepţional, acţiunea în revendicare poate fi exercitată prin intermediul acţiunii oblice de către creditorii proprietarului.

2.2. Acţiunea în revendicare imobiliarăDeoarece nu existau reglementări speciale în materia probei dreptului de

proprietate, se aplică regulile generale.Potrivit art. 1169 C.civ. anterior, „cel care face o presupunere înaintea judecăţii

trebuie să o dovedească”. Astfel, reclamantul trebuie să facă dovada că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Pârâtul, în faza iniţială, nu are nicio

45

sarcină probatorie, el bucurându-se de prezumţia relativă de proprietate. Mai mult, dacă pârâtul contestă că el stăpâneşte material bunul, tot reclamantul va trebui să facă dovada că bunul se află la cel dintâi.

În măsura în care reclamantul prezintă probe pentru dovedirea existenţei dreptului său de proprietate, pârâtul poate proba fie că el este proprietar al bunului revendicat, fie că stăpâneşte bunul cu titlu precar, fie că nu reclamantul a fost proprietar, fie că a fost dar a pierdut această calitate înainte de introducerea acţiunii.

În baza prevederilor art. 1191 C.civ. anterior, atunci când reclamantul pretinde că este proprietar în baza unui act juridic, acesta îşi va proba dreptul printr-un act autentic sau un act sub semnătură privată, dacă obiectul are o valoare mai mare de 250 lei. În ce priveşte actele translative de proprietate inter vivos ce au ca obiect terenuri şi locuinţe trebuie avute în vedere reglementările speciale în materie care instituie, de regulă, forma solemnă a acestor acte. Astfel, dobândirea de terenuri, prin acte între vii, operată după data de intrării în vigoare a Legii fondului funciar nr. 18/1991 (20 februarie 1991) se poate proba doar prin înscris autentic (înscris notarial sau hotărâre judecătorească). De asemenea, dobândirea de locuinţe şi unităţi individuale, prin acte între vii, operată după 11 decembrie 2008, se poate proba doar prin înscris autentic însoţit de extrasul de carte funciară pentru informare (art. 101 din Legea nr. 114/1996).

Conform art. 565 C.civ. dovada dreptului de proprietate se va face cu extrasul de carte funciară. Astfel, cel înscris în Cartea funciară va beneficia de prezumţia absolută de proprietate. Această regulă va fi aplicabilă în măsura îndeplinirii condiţiilor cerute de art.56 alin.1 din Legea nr. 71/2011, respectiv numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legea nr. 7/1996.

Atunci când reclamantul pretinde că a dobândit dreptul său de proprietate asupra bunului revendicat printr-un fapt juridic (uzucapiune, ocupaţiune sau accesiune) proba dreptului se va putea face prin orice mijloc de probă inclusiv prin martori şi prin prezumţii, potrivit art. 1198 C.civ. anterior.

Reclamantul poate avea câştig de cauză nu numai atunci când face dovada certă, deplină şi inatacabilă a dreptului său ci şi atunci când va crea în favoarea sa probabilitatea, prezumţia că dreptul revendicat îi aparţine.

În ceea ce priveşte proba propriu-zisă a proprietăţii imobiliare aceasta ridică unele dificultăţi. Dificultăţile de ordin practic se datorează faptului că în multe cazuri, transferul şi dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor s-a realizat fără înscrisuri, sau dacă s-au întocmit asemenea înscrisuri nu s-au efectuat şi planuri topografice precise. Dificultăţile de ordin juridic rezultă din faptul că titlul de proprietate invocat de reclamant face dovada absolută a dreptului de proprietate numai atunci când emană de la adevăratul proprietar, deci acesta va trebui să probeze că şi autorul anterior a fost adevărat proprietar (şi tot aşa până la se ajunge la un autor care a dobândit printr-un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate). Această probă denumită probatio diabolica este, în mai multe cazuri, practic imposibil de făcut.

Titlu reprezintă actul juridic sau administrativ jurisdicţional translativ de proprietate, care generează o prezumţie de proprietate în favoarea persoanelor care îl invocă.

46

Titlu, în accepţiunea de înscris care dovedeşte un anumit mod de dobândire a dreptului de proprietate, poate fi un titlu translativ dar şi declarativ de drepturi dar şi un înscris ulterior prin care se constată existenţa actului juridic respectiv. Astfel, titlu este şi înscrisul în care sunt consemnate acte juridice, hotărârile judecătoreşti, certificatul de moştenitor şi adeverinţele de proprietate eliberate în baza Legii nr. 18/1991 însoţite de procesele verbale de punere în posesie şi o schiţă a terenului la care acestea se referă.

Invocarea unui titlu de la o altă persoană decât cea cu care se află în conflict nu reprezintă o încălcare a principiului relativităţii actelor juridice, deoarece opunerea adversarului a unui titlu de proprietate, nu înseamnă invocarea caracterului absolut al titlului, ci se invocă o prezumţie relativă de proprietate, rezultând din existenţa titlului. Cealaltă parte poate răsturna această prezumţie invocând o prezumţie mai puternică şi contrară, întemeiată de exemplu, pe un titlu anterior celui al adversarului.

Datorită acestor dificultăţi s-a relevat existenţa a trei situaţii: conflictul între titluri; conflictul între titlu şi posesie; conflictul între posesii.

I. În situaţia conflictului între titluri, atunci când atât reclamantul, cât şi pârâtul au titluri scrise, se distinge după cum acestea provin de la acelaşi autor sau de la autori diferiţi:

a) dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor urmează a se distinge după cum părţile au îndeplinit sau nu formalităţile de publicitate imobiliară. Dacă s-a efectuat înscrierea, va avea câştig de cauză partea care şi-a înscris mai întâi titlul cu excepţia situaţiilor în care sunt incidente prevederile art. 28 din Legea 7/1996 (în prezent abrogat), potrivit cărora „dobânditorul anterior poate cere instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată la cererea unui terţ care a dobândit ulterior imobilul cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii actului”, respectiv dispoziţiile art.892 C.civ.

Dacă nici una dintre părţi nu a înscris titlul său, din confruntarea celor două titluri va avea câştig de cauză cel care are titlul cu data cea mai veche, cu excepţia cazului când titlul este un testament, situaţie în care va câştiga partea care invocă testamentul cu data cea mai recentă, deoarece ultimul testament îl revocă pe cel anterior. În cazul înscrisurilor sub semnătură privată va avea prioritate data certă, iar dacă niciunul dintre titluri nu are dată certă, data cea mai veche se va stabili prin orice mijloc de probă;

b) dacă titlurile provin de la autori deosebiţi se vor compara drepturile autorilor de la care provin cele două titluri şi va câştiga acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Dacă şi titlurile autorilor provin la rândul lor de la autori diferiţi se va coborî până la identificarea unui autor comun sau până la identificarea unui autor care a dobândit dreptul de proprietate printr-un mod originar. În situaţia în care se va ajunge la un autor comun se vor aplica regulile conflictului de titluri cu autor comun. În a doua situaţie va câştiga partea care va proba că unul dintre autorii săi succesivi are cel mai recent titlu originar de dobândire. Dacă nu se ajunge la autorul comun şi nu este identificat un autor care a dobândit proprietatea printr-un mod originar se vor aplica regulile stabilite pentru ipoteza în care nicio parte nu are titlu.

II. În situaţia conflictului între titlu şi posesie, atunci când numai o parte are titlu privind proprietatea bunului revendicat, se distinge:

a) dacă pârâtul are titlu, atunci acţiunea reclamantului va fi respinsă;

47

b) dacă reclamantul are titlu, acesta va câştiga dacă titlul emană de la un terţ, nu de la reclamantul însuşi. Condiţia ca data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului nu se justifică deoarece data ulterioară a titlului în raport cu posesia pârâtului nu afectează forţa juridică a acestuia. Pârâtul este, în schimb, îndreptăţit să facă dovada că titlul reclamantului provine de la un neproprietar şi, pe această cale, că acţiunea în revendicare este nefondată.

III. În situaţia conflictului între posesii, atunci când nici una dintre părţi nu are titlu, instanţa de judecată va compara cele două posesii, dând câştig de cauză celui care a avut sau are o posesie mai bine caracterizată. Aprecierea se face în funcţie de: durata posesiei, buna credinţă a posesorului şi îndeplinirea calităţilor posesiei. Dacă instanţa nu va putea stabili care posesie este superioară, atunci pârâtul va păstra bunul, operând în favoarea sa prezumţia de proprietate rezultată din posesia actuală, potrivit principiului „în situaţii egale, mai bună este cea a posesorului”.

2.3. Acţiunea în revendicare mobiliară2.3.1. Posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile Prin art. 937 alin. 1 C.civ. s-a instituit o prezumţie absolută de proprietate potrivit

căreia posesia de bună credinţă asupra unor bunuri mobile valorează titlu de proprietate.Bineînţeles, posesorul de bună-credinţă al unui bun mobil are un drept de opţiune,

el putând invoca în beneficiul său dobândirea dreptului de proprietate în condiţiile art. 937 alin. 1 C.civ., fără a fi obligat să dobândească acest drept.

Revendicarea bunurilor mobile devine astfel imposibilă întrucât proprietarul neposesor nu poate face dovada dreptului său, ca urmare a prezumţiei irefragabile de proprietate, de care se bucură posesorul actual al lucrului. Astfel spus, efectul achizitiv de proprietate în beneficiul posesorului de bună-credinţă întemeiat pe prevederile art. 937 C. civ. este însoţit de efectul extinctiv de proprietate asupra proprietarului iniţial.

Pentru invocarea art. 937 C. civ. trebuie îndeplinite următoarele condiţii:a) Bunurile mobile în privinţa cărora se aplică art. 937 alin. 1 C.civ. Dispoziţiile art. 937 alin. 1 C.civ. se aplică în principiu doar bunurilor mobile

corporale privite în mod individual, care sunt susceptibile a fi stăpânite în materialitatea lor. Prin excepţie, şi anumitor categorii de bunuri mobile incorporale, cum sunt titlurile la purtător, care reprezintă înscrisuri care consemnează un drept de creanţă al purtătorului fără ca acesta să poată fi obligat să facă proba existenţei creanţei (biletele de bancă, acţiunile şi obligaţiunile emise de unităţi bancare de stat sau de unităţi administrativ-teritoriale), li se aplică prevederile art. 937 alin. 1 C.civ.

Prevederile art. 937 alin. 1 C.civ. nu se aplică universalităţilor de bunuri, bunurilor mobile care sunt scoase din circuitul civil şi bunurilor mobile care sunt accesorii ale unui bun imobil şi care îşi păstrează această calitate, deşi servesc ca accesorii ale unui imobil (de exemplu, mobilierul dintr-un apartament), bunurile supuse înmatriculării (nave, aeronave, etc.) şi nici bunurilor culturale care au fost scoase ilegal de pe teritoriul unui stat al Uniunii Europene ( Ordonanţa de urgenţă nr. 16/2003 privind pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil).

b) Persoanele care pot invoca art. 937 alin. 1 C.civ.

48

Dispoziţiile art. 937 alin. 1 C.civ. pot fi invocate numai de terţii de bună credinţă care au dobândit bunul de la un detentor precar care, la rândul său, primise bunul de la proprietar. Acţiunea în revendicare introdusă de proprietar în această situaţie va fi paralizată în temeiul art. 937 alin. 1 C.civ.

Proprietarul are o acţiune personală împotriva detentorului precar care, datorită faptului că detentorul a înstrăinat bunul, se transformă într-o acţiune în daune interese.

Pentru ca terţul dobânditor să poată invoca dispoziţiile art. 937 alin. 1 C.civ. trebuie ca proprietarul bunului să se fi desesizat voluntar de acel bun în favoarea detentorului precar iar detentorul precar să fi înstrăinat bunul mobil fără voia proprietarului unui terţ dobânditor de bună credinţă cu titlu oneros al bunului. Atunci când terţul a primit bunul cu titlu gratuit nu mai este justificată soluţia consolidării dreptului său asupra bunului în contra intereselor adevăratului proprietar.

Art. 937 alin. 1 C.civ. nu se aplică persoanelor care deţin bunul direct de la proprietar, acesta din urmă având posibilitatea intentării unei acţiuni personale pentru ca bunul să îi fie restituit şi nici în situaţia când desesizarea proprietarului s-a făcut fără voia acestuia, bunul fiind furat sau pierdut.

Dar, proprietarul poate introduce şi acţiunea în revendicare împotriva detentorului precar la care se află bunul, iar în acest caz, trebuie să dovedească proprietatea sa şi precaritatea detentorului.

Interesul de a introduce acţiunea în revendicare, şi nu acţiunea din contract, împotriva detentorului constă în următoarele:

- bunul scapă de sub concursul celorlalţi creditori ai debitorului (detentorului precar);

- acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, cea din contract nu;- în cazul uzufructuarului şi nudei proprietăţi instituite prin două legate provenind

de la aceiaşi persoană, nu există acţiune personală, ci numai acţiunea în revendicare a nudului proprietar şi acţiunea confesorie (corespunzătoare acţiunii în revendicare pentru proprietate) a uzufructuarului.

c) Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească posesia terţului dobânditorPentru a fi aplicabil art. 937 alin. 1 C.civ., posesia terţului dobânditor să fie reală,

adică să cuprindă ambele elemente: animus şi corpus, să fie utilă, adică neviciată, şi de bună-credinţă, adică posesorul să creadă că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar. Buna-credinţă a terţului dobânditor se prezumă şi trebuie să existe în momentul intrării în posesia bunului, fără a avea importanţă dacă, ulterior, posesorul devine de rea-credinţă. Dacă terţul dobânditor este de rea-credinţă în momentul intrării în posesia bunului, ştiind că nu contractează cu un proprietar sau a avut îndoieli în privinţa calităţilor acestuia, nu-i vor fi aplicabile dispoziţiile art. 937 alin. 1 C.civ.

În conformitate cu art. 1275 C.civ., dacă o persoană vinde lucrul său succesiv, către doi cumpărători. Prin primul contract s-a transferat proprietatea către primul cumpărător. Continuând a păstra asupra sa bunul, vânzătorul nu mai are calitatea de proprietar, ci calitatea de simplu detentor precar; el deţine bunul cu voia primului cumpărător, devenit proprietar. Presupunând că vânzătorul - detentor precar, vinde a doua oară acest lucru către un alt doilea cumpărător, căruia i-l predă, prin aceasta face aplicabile prevederile art. 937 alin. 1 C.civ. Acest al doilea cumpărător, are, în realitate, calitatea terţului dobânditor care a dobândit un. bun de la un detentor precar (vânzătorul)

49

căruia adevăratul proprietar (primul cumpărător) i l-a încredinţat de bună voie, prin faptul că nu l-a ridicat imediat după cumpărare.

Nu este nevoie de un just titlu alături de buna-credinţă, justul titlu, în acest caz, fiind o componentă a bunei credinţe, şi poate fi şi numai un titlu putativ, care există doar în mintea terţului dobânditor.

2.3.2. Regimul juridic al acţiunii în revendicare mobiliară a bunurilor pierdute sau furate

Posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile constituie, în condiţiile art. 937 alin. 1 C.civ., un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii în persoana pârâtului, acţiunea în revendicare urmează a fi respinsă ca nefondată. Dacă, aceste condiţii nu sunt îndeplinite şi pârâtul nu probează că a dobândit dreptul de proprietate printr-un alt mod, acţiunea în revendicare poate fi admisă.

În concluzie, bunurile mobile pot fi revendicate de la terţul dobânditor de rea-credinţă, de la hoţ sau găsitor, de la terţul dobânditor cu titlu gratuit, precum şi în condiţiile prevăzute de art. 937 alin. 2 şi 3 C.civ.

2.3.3. Revendicarea bunului mobil de la posesorul de bună-credinţă care l-a dobândit de la hoţ sau găsitor

Potrivit art.937 alin. 2 C.civ., „bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului”.

Este situaţia în care bunul mobil a ieşit din posesia proprietarului fără voia acestuia, iar hoţul sau găsitorul a înstrăinat acel bun unui terţ de bună-credinţă care a crezut că a contractat cu un proprietar.

Furtului, în sensul art.937 alin.2 C.civ., îi sunt asimilate tâlhăria şi pirateria. Abuzul de încredere, înşelăciunea, gestiunea frauduloasă nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art.937 alin.2 C.civ. deoarece desesizarea s-a făcut de bună voie. Prin pierdere se înţelege ieşirea bunului din posesia proprietarului prin neglijenţă sau în urma unui caz de forţă majoră sau caz fortuit.

Reclamantul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate, a faptului că bunul a fost furat sau pierdut, şi că bunul revendicat este identic cu al său. Acesta poate invoca el însuşi ca temei al dreptului său de proprietate prevederile art.937 alin.1 C.civ., dovada posesiei sale de bună-credinţă anterioară posesiei pârâtului aducându-i beneficiul prezumţiei de titlu de proprietate.

În măsura în care reclamantul nu probează că bunul revendicat a fost pierdut sau furat, el nu mai beneficiază de termenul de 3 ani, fiind aplicabile în persoana pârâtului dispoziţiile art. 937 alin. 1 C.civ.

Termenul de 3 ani curge din momentul când bunul a fost pierdut sau furat, este un termen de decădere (proprietarul reclamant pierzându-şi chiar dreptul de proprietate asupra bunului mobil revendicat) şi nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare.

Data de la care proprietarul a pierdut elementul material al posesiei reprezintă data desesizării voluntare de la care curge termenul de 3 ani, indiferent dacă aceasta coincide sau nu cu data la care o altă persoană intră în stăpânirea materială a bunului mobil.

Posesorul de bună credinţă va fi obligat să restituie proprietarului obiectul revendicat, fără a primi preţul plătit găsitorului sau hoţului, dar va avea o acţiune în

50

regres în contra celui de la care a cumpărat bunul. El are, o acţiune în răspundere pentru evicţiune împotriva celui de la care a dobândit bunul mobil cât şi împotriva oricăruia dintre ceilalţi transmiţători până la cel iniţial, putând recupera integral de la autorul său suma plătită acestuia sau de la oricare dintre ceilalţi suma primită de acesta, iar diferenţa de la autorul său.

De asemenea, el are o acţiune în răspundere delictuală împotriva transmiţătorilor de rea-credinţă, care răspund în solidar, dacă titlul său este nul.

Prin excepţie, potrivit art. 937 alin. 3 C.civ. , „Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului.”.

Se creează astfel o eroare comună cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului, care adăugată posesiei de bună-credinţă a pârâtului, dă naştere unui drept de creanţă în persoana celui din urmă, ce are ca obiect preţul plătit pentru bunul mobil revendicat. Proprietarul îşi va dobândi lucrul numai după ce va restitui posesorului de bună credinţă preţul plătit de acesta, cel din urmă având un drept de retenţie asupra lucrului. Dreptul de retenţie se va stinge în situaţia în care proprietarul sau uzurpatorul îi restituie preţul plătit pentru bunul mobil sau atunci când posesorul de bună-credinţă restituie bunul înainte de a primi preţul. În acest ultim caz dreptul posesorului de bună-credinţă de a-l urmări pe proprietar nu se stinge decât dacă a renunţat expres la acesta, restituirea bunului având semnificaţia renunţării doar la dreptul de retenţie.

Dar posesorul se poate îndrepta pentru recuperarea preţului şi împotriva uzurpatorului sau atât a uzurpatorului cât şi a proprietarului, care vor răspunde in solidum. Proprietarul va putea intenta, pentru recuperarea preţului plătit posesorului, o acţiune în despăgubiri împotriva găsitorului sau hoţului.

2.3.4. Revendicarea bunurilor mobile de la terţul dobânditor de rea-credinţă, de la hoţ sau găsitor sau de la terţul dobânditor cu titlu gratuit

Posesorul este de rea-credinţă atunci când a cunoscut că lucrul pe care l-a dobândit a fost pierdut sau furat (hoţii şi găsitorii) sau când a cunoscut că a dobândit bunul de la un neproprietar. Acestora, precum şi terţului dobânditor cu titlu gratuit nu li se aplică prevederile art. 937 alin. 1 C.civ. şi bunurile mobile aflate în posesia lor pot fi revendicate de către reclamantul proprietar.

Acţiunea în revendicare în această situaţie, este imprescriptibilă extinctiv, deoarece dreptul de proprietate este perpetuu şi nu se pierde prin neuz dar pârâtul va putea invoca uzucapiunea de 10 de ani (art.939 C.civ.).

Dacă bunul a pierit total sau parţial din culpa pârâtului, reclamantul în termenul de prescripţie de 3 ani, se poate întoarce împotriva acestuia cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului suferit.

2.4. Efectele acţiunii în revendicare Dacă instanţa de judecată admite acţiunea în revendicare, în mod implicit,

recunoaşte şi existenţa dreptului de proprietate în persoana reclamantului, ceea ce dă naştere la o serie de efecte juridice atât pentru reclamant, cât şi pentru pârât.

51

Aceste efecte ale acţiunii în revendicare sunt următoarele:a) restituirea bunului către pârât;b) restituirea fructelor de către pârât;c) restituirea unor cheltuieli de către reclamant.Restituirea bunului. Pârâtul va avea obligaţia să restituie bunul revendicat, de

regulă, în natură şi cu toate accesoriile sale. Dacă reclamantul nu beneficiază efectiv de această restituire a bunului revendicat, finalitatea acţiunii în revendicare nu ar fi realizată şi ar rămâne ineficientă, iar hotărârea pronunţată ar încălca însăşi dreptul de proprietate. Această restituire îşi are temeiul în principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Dacă bunul a pierit din culpa pârâtului ori a fost înstrăinat, se va face aplicarea prevederilor art. 566 C.civ., fiind obligat la plata de despăgubiri care vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.

Dacă bunul revendicat, între timp, a fost expropriat potrivit Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, se va restitui acea „dreaptă şi prealabilă despăgubire” primită de pârât, având loc o subrogaţie reală au titlu particular. Dacă bunul a pierit şi a fost asigurat, pârâtul va plăti indemnizaţia de asigurare primită. Atunci bunul a pierit din culpa unei terţe persoane, pârâtul va restitui despăgubirile încasate de la acesta.

În orice caz nu se poate cumula restituirea bunului în natură cu plata contravalorii lucrului care a fost revendicat. Astfel „cererea reclamantului ca pârâtul să fie obligat atât la restituirea în natură, cât şi la plata contravalorii lucrului care face obiectul revendicării este inadmisibilă, deoarece posibilitatea primirii contravalorii bunului operează numai în situaţia în care bunul nu mai există”.

De asemenea, bunul se restituie proprietarului liber de orice sarcini. Astfel, acele contracte de locaţiune sau de ipotecă care au fost încheiate de pârât vor înceta, potrivit principiului „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.

Restituirea fructelor de către pârât. Fructele, de orice natură ar fi ele (naturale, industriale sau civile), potrivit art. 550 C.civ., se cuvin proprietarului.

Cu toate acestea, posesorul de bună-credinţă câştigă proprietatea fructelor realizate de bunul astfel stăpânit (art. 948 C.civ.). Posesorul este considerat a fi de bună-credinţă atunci când posedă în baza unui titlul translativ de proprietate care, însă are ca autor un neproprietar, viciu care nu îi este cunoscut (art. 948 C.civ.). Buna-credinţă a posesorului încetează atunci când află despre acest viciu, de regulă, în momentul intentării acţiunii în revendicare de către adevăratul proprietar.

În schimb, posesorul de rea credinţă sau detentorul precar restituie toate fructele produse, culese (în natură) sau neculese, iar dacă le-a consumat sau a neglijat să le perceapă, valoarea acestora, cât şi productele deoarece acestea se cuvin întotdeauna proprietarului. Cu toate acestea, pârâtul, potrivit art. 566 alin.5 C.civ., are dreptul să pretindă şi să primească de la proprietar cheltuielile necesare efectuate de el cu obţinerea acestora, în temeiul îmbogăţirii fără just temei. Pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare şi a celui când bunul este frugifer sau când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau când produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca

52

urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor (art.566 alin.6 şi 7 C.civ.).

Restituirea unor cheltuieli de către reclamant. Potrivit alin.3 al art.566 C.civ., proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie

posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut.Este vorba de acele cheltuieli făcute de neproprietar care au fost încorporate în

lucru sau au fost făcute asupra lucrului. Nu se restituie cheltuielile care se concretizează într-o lucrare nouă, caz în care sunt incidente dispoziţiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale (alin.9 al art.566 C.civ.)

Cheltuielile necesare, care au fost efectuate în mod necesar pentru conservarea lucrului, se restituie în totalitate, întrucât ele ar fi fost efectuate şi de către proprietar.

Cheltuieli utile, se restituie doar parţial, în limita sporului de valoare adus lucrului, dacă prin lege nu se prevede altfel (art.566 alin.4 C.civ.). Astfel, nu va exista o echivalenţă între cheltuielile utile efectuate şi sumele de bani recuperate de la reclamant, întrucât între cele două valori pot exista abateri, în plus sau în minus.

Cheltuielile voluptuarii, de lux, sau de plăcere sunt acele cheltuieli care nu sunt nici necesare şi nici utile, dar care au fost făcute pentru plăcerea personală a posesorului. Acestea nu se restituie iar posesorul va putea ridica accesoriile în care au fost materializate, însă fără a afecta substanţa bunului (art.566 alin.8 C.civ.).

53

CEDO

Garantarea dreptului de proprietate prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale

1 Reglementare

Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale prevede: „Orice persoană fi zică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

2 Aspecte privitoare la evoluţia interpretării art. 1 din Protocolul nr. 1

Dreptul la respectarea proprietăţii bunurilor, corolar al drepturilor patrimoniale, se bucură de o protecţie juridică eficientă, atât în raport de normele juridice interne, cât şi în raport de prevederile Convenţiei europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, instrument juridic internaţional cu aplicare prioritară, directă şi imediată în dreptul intern.

De altfel, garanţiile de protecţie instituite prin dispoziţiile imperative ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale sunt evocate în întreaga cazuistică a Curţii Europene de la Strasbourg, chemată să facă aplicarea unei norme cu caracter general unor cazuri concrete, examinate şi tranşate prin raportare la realităţile legislative, social-economice, politice şi culturale specifice statelor pârâte.

În ceea ce priveşte interpretarea art. 1 din Protocolul 1, aceasta a cunoscut două direcţii importante faţă de tendinţa iniţială:

a. identificarea a trei norme distincte ca mecanism de verificare a respectării garanţiei curprinse în norma invocată. Instanţa europeană a statuat că prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie conţin trei norme distincte, din care prima îmbracă un caracter general şi reglementează principiul respectării proprietăţii; a doua, care vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; şi a treia, care recunoaşte dreptul statelor, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor (controlul folosinţei bunurilor).

54

b. lărgirea obiectului de reglementare al textului în discuţie, prin identificarea unui număr mai mare de situaţii în care acesta poate fi invocat. Doctrina justifică această tendinţă prin faptul că există şi alte drepturi în afara dreptului de proprietate susceptibile de a fi protejate în viitor de prevederile art. 1 al Protocolului 1.

3 Obiectul reglementării

Art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează dreptul de proprietate, drept calificat în doctrină ca drept civil prin conţinut şi economic prin finalitate. Acesta se mai regăseşte în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în art. 17, într-o formă lipsită de rigurozitate [„(1) Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii. (2) Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”], este recunoscut individual, fiecărei persoane, sau în asociere în Convenţia internaţională O.N.U. privind eliminarea tuturor formelor de discriminare (art. 5 lit. d pct. V) şi este recunoscut mod colectiv prin art. 47 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, fără a fi prevăzut însă în Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, adoptate de O.N.U. din 1966.

Prima problemă ridicată de aplicarea acestei norme este dată de interpretarea conceptului de „bunuri” şi, pe cale de consecinţă, a celui de „proprietate”.

De la noţiunea restrictivă de proprietate în sensul de bun, folosinţa bunurilor, aceasta s-a extins înglobând şi noţiunea de „valoare patrimonială” ca ansamblu de interese care decurg din raporturile având caracter economic pe care o persoană ar fi putut să le dobândească.

Primul pas a fost făcut în anul 1979 în cauza Marckx c. Belgiei, Curtea arătând că „Recunoscând fiecăruia dreptul la respectarea bunurilor sale, art. 1 garantează, în principiu, dreptul de proprietate. ... Or, dreptul de a dispune de bunurile sale constituie un element tradiţional al dreptului de proprietate”. Apoi, în anul 1995, în cauza Gasus Dosier-und Fordertechnik GmbH c. Olandei, Curtea a spus explicit: „noţiunea de bunuri din art. 1 al Protocolului 1 are o semnificaţie autonomă şi, în mod evident, nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale: anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate drepturi de proprietate şi, deci, bunuri în sensul acestei dispoziţii”.

În concluzie, alături de proprietatea asupra bunurilor corporale, o serie de alte drepturi şi interese patrimoniale pot fi, de asemenea, privite ca drepturi de proprietate şi, respectiv, ca “bunuri” din punctul de vedere al textului legal, în următoarele circumstanţe: aceste drepturi şi interese să aibă ca punct de plecare valoarea lor economică; obiectul lor să fie determinabil în raport de cererea care se intemeiază pe existenţa lor; drepturile sau interesele să fie în mod suficient dovedite.

Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., sunt protejate de art. 1 al protocolului 1 bunuri mobile sau imobile, bunuri corporale sau incorporale, cum sunt, de exemplu, rafinariile, maşinile, banii de aur introduşi în ţară prin contrabandă, dreptul de creanţă, brevetele de invenţii, interesele economice care se pot prezenta sub forma unor speranţe legitime la obţinerea unei indemnizări, titlurile de valoare, clientela, interesele economice legate de funcţionarea unui bar, o nisipărie, un proiect concret de locuinţe.

55

Protecţia conferită de art. 1 al Protocolului nr. 1 se aplică numai asupra bunurilor actuale. Art. 1 nu prevede protecţia dreptului de a achiziţiona în viitor un bun.

În cauza X c. Republicii Federale Germane, Comisia a statuat că un bun viitor nu face obiectul art. 1 al Protocolului nr. 1. În acest caz petiţionar era un notar care activa în Germania. El s-a plâns de legislaţia germană, care îl obliga să micşoreze suma onorariului prevăzut la perfectarea contractelor pentru anumiţi clienţi, precum sunt universităţile, bisericile şi alte organizaţii non-profit. Suma onorariului la care petiţionarul avea dreptul în conformitate cu regulamentul în vigoare a fost redusă cu 80%. Comisia a afi rmat că o revendicare a onorariului poate fi considerată un bun numai în cazul când o astfel de revendicare a apărut într-un litigiu special, sub pretextul că serviciile au fost realmente prestate şi în baza regulamentului în vigoare cu privire la onorariile notarilor. Simpla speranţă că regulamentul juridic privind onorariul nu va fi modificat nu poate fi considerat un drept la proprietate.

În cauza Canciovici şi alţii c. României, Curtea şi-a reconfirmat jurisprudenţa în sensul că procedura nu se poate raporta decât la un “bun actual” al reclamanţilor. Astfel, în speţă reclamanţii introduseseră - fără succes - o procedură în faţa instanţelor naţionale competente, în scopul obţinerii restituirii imobilului părinţilor lor. Cu alte cuvinte, ei căutau să li se recunoască un drept de proprietate asupra imobilului care a aparţinut tatălui lor, dar care, la data acţiunii introductive de instanţă, nu mai era nici proprietatea tatălui lor, nici a reclamanţilor înşişi. Cu privire la afirmaţia reclamanţilor conform căreia hotărârea judecătorească pronunţată în apel, în acţiunea lor în revendicare, şi care le era favorabilă, era definitivă, deci dreptul lor de proprietate era stabilit în mod definitiv, Curtea a observat că, potrivit Codului de procedură civilă, deciziile pronunţate în apel sunt susceptibile de recurs, aşa încât reclamanţii nu beneficiau de o hotărâre definitivă şi irevocabilă, iar dreptul obţinut în baza hotărârilor de primă instanţă şi de apel era revocabil.

4 Regulile conţinute de art.1 din Protocolul nr. 1

4.1 Principiul respectării proprietăţiiPrima regulă conţinută de art. 1 îmbracă un caracter general, enunţând principiul

respectării proprietăţii. Acest principiu se referă la dreptul oricărei persoane, indiferent că este vorba de o persoană fizică sau de o persoana juridică, de a se bucura nestingherit de proprietatea sa.

Principiul respectării proprietăţii se consideră că este violat nu numai în ipoteza în care o persoană este lipsită în mod propriu-zis de proprietatea sa, dar şi atunci când unei persoane nu i se acordă posibilitatea de a se folosi în mod normal de aceasta.

Astfel, cauza Vasilescu c. României este relavantă în ceea ce priveşte aspectele referitoare la încălcarea de reclamantă a art. 1 din Protocolul nr. 1.

La 23 iunie 1966, lucrători ai Miliţiei judeţului Argeş au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamantei Vasilescu Elisabeta, în cadrul unei anchete efectuate împotriva soţului său, pentru deţinere ilegală de obiecte de valoare, fapt pedepsit de legislaţia în vigoare în acel moment. Cu acest prilej, lucrătorii Miliţiei au confiscat trei sute douăzeci şi şapte monede din aur, care ulterior au fost depuse la Filiala Argeş a

56

Băncii Naţionale a României, întocmindu-se proces-verbal. Cu toate că Miliţia Argeş a decis la 8 iulie 1966 să nu formuleze învinuiri împotriva soţului reclamantei, finalizând cauza în conformitate cu dispoziţiile art. 216 C. proc. pen., obiectele respective au fost reţinute.

În anul 1990 reclamanta a început demersurile pentru recuperarea bunurilor, adresându-se Procuraturii judeţului Argeş, iar apoi procurorului general al României, fără rezultat.

În anul 1991 a introdus o acţiune de restituire a patruzeci de monede din aur transformate în salbă şi a unei perechi de cercei, chemând în judecată Banca Naţionala. Judecătoria Găeşti a admis la 21 februarie 1992 acţiunea reclamantei, a obligat Banca Naţională să-i restituie acesteia obiectele solicitate şi a constatat, de asemenea, că Miliţia Argeş confiscase în total trei sute douazeci şi şapte de monede din aur, aparţinând reclamantei. Această hotărâre a rămas definitivă şi a devenit irevocabilă, prin respingerea căilor de atac ordinare promovate împotriva ei.

La 20 octombrie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a admis însa recursul în anulare declarat de procurorul general şi a casat hotărârile pronunţate în cauză, argumentând că, potrivit prevederilor art. 275 Cod proc. pen., numai Parchetul de pe lânga Tribunalul Argeş era singurul competent să soluţioneze cererea reclamantei privind restituirea obiectelor în litigiu.

În anul 1995 reclamanta s-a adresat Comisiei şi, respectiv, Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamând încălcarea mai multor articole din Convenţie.

În ceea ce priveşte art. 1 al Protocolului nr. 1, Curtea a stabilit ca acesta a fost încălcat, deoarece pierderea posibilităţii de a dispune de proprietatea sa, însoţită de eşecul tentativelor făcute în faţa autorităţilor naţionale şi a instanţelor de judecată pentru remedierea situaţiei, a avut consecinţe suficient de grave pentru a-i permite să tragă concluzia că reclamanta a fost victima unei confiscări de facto incompatibilă cu dreptul la folosinţa netulburată a proprietăţii.

În cazul Sporrong si Lonnroth c. Suediei, considerat ca având valoare de principiu în jurisprudenţa Curţii în materia art. 1 din Protocolul nr. 1, s-a constatat violarea acestui articol, fără ca în speţă să fi existat nici o lipsire de jure şi nici o lipsire de facto a reclamanţilor de bunurile proprietatea lor. Ceea ce a atras încălcarea art.1 a fost modul în care autorităţile suedeze, prin măsurile luate şi într-un anumit context legislativ, au împiedicat pe reclamanţi să-şi exercite prerogativele dreptului lor de proprietate.

Moştenitorii domnului Sporrong şi, respectiv, doamna Lonnroth sunt proprietarii câte unui imobil situat în centrul oraşului Stockholm. În anul 1956 guvernul suedez a acordat municipalităţii un permis de expropriere pe zone, care privea 164 de imobile, printre care şi pe cel al moştenitorilor domnului Sporrong, în vederea construirii unui viaduct şi amenajării unei parcări. Conform legii din 1917 cu privire la expropriere, guvernul a fixat la cinci ani termenul în care municipalitatea trebuia să-i cheme pe proprietari în faţa tribunalului funciar, în vederea stabilirii despagubirilor, în caz contrar, permisul urmînd să devină caduc.Acest termen a fost însă prelungit în 1961, în 1964 şi în 1969, de această dată pentru 10 ani. La 3 mai 1979 permisul de expropriere a fost anulat la cererea municipalităţii care şi-a propus ca obiectiv reducerea numărului de automobile

57

în oraş şi menţinerea structurii urbane existente iar din 1954 şi pâna în 1979, proprietatea Sporrong a fost supusă şi unei interdicţii de construire.

În ceea ce priveşte proprietatea doamnei Lonnroth, aceasta a făcut obiectul unui permis de expropriere din anul 1971 pâna în anul 1979 şi al unei interdicţii de construire din anul 1968 pâna în anul 1981. Doamna Lonnroth a încercat de 7 ori să vândă imobilul, dar de fiecare dată doritorii s-au retras, dupa ce au consultat serviciile municipale.

Referitor la violarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea a observat că autorităţile suedeze nu au trecut la exproprierea imobilelor reclamanţilor: aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, din punct de vedere formal, reclamanţii nu au fost nicio clipă lipsiţi de proprietatea lor. De asemenea, Curtea a observat că situaţia dedusă judecăţii nu se asimilează nici cu o expropriere de fapt întrucât, deşi a pierdut din substanţa sa, dreptul de proprietate al reclamanţilor nu a dispărut.

Cu toate acestea, Curtea a stabilit că a existat o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate al reclamanţilor deoarece, deşi permisele de expropriere lăsau intact din punct de vedere juridic dreptul reclamanţilor de a se folosi şi de a dispune de bunurile lor, ele reduceau într-o largă măsură posibilitatea practică de exercitare a acestui drept. În acelaşi timp, interdicţiile de construire limitau dreptul reclamanţilor de a se folosi de bunurile lor.

În concluzie, Curtea a reţinut că reclamanţii au rămas o perioadă lungă de timp într-o incertitudine completă în ceea ce privea soarta proprietăţii lor şi au suportat astfel o povară specială şi excesivă pe care ar fi putut-o face legitimă numai posibilitatea de a reclama scurtarea duratei de valabilitate a permiselor sau aceea de a putea cere reparaţii. Aceste posibilităţi erau excluse în respectiva perioada de legislaţia suedeză, iar la data soluţionării cauzei legislaţia continua să o excludă pe cea de-a doua.

4.2 Privarea de proprietatePrimul alineat al art. 1 conţine, după enunţarea principiului general al respectării

proprietăţii, cea mai importantă restricţie ce poate fi impusă de autorităţi acestui principiu, şi anume: privarea de proprietate în interes public.

Această restricţie poate fi impusă în anumite condiţii: să existe un interes public; să existe o proporţionalitate a măsurii; măsura luată să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Interesul public. Atunci când privarea de proprietate este dispusă pe considerente de utilitate publică, verificarea respectării acestei condiţii are ca obiectiv principal detectarea unui eventual “exces de putere” sau a “manifestării arbitrariului”. În ceea ce priveşte marja de apreciere a ceea ce poate fi considerat “interes public”, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se desprinde ideea că aceasta trebuie să fie una flexibilă.

Astfel, în cazul James şi alţii c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord Curtea a statuat: „Noţiunea de utilitate publică este amplă prin natura sa…Apreciind ca normal faptul că legislatorul dispune de o largă latitudine pentru a duce o politică economică si socială, Curtea respectă modalitatea în care el concepe imperativele

58

utilităţii publice însă mai puţin atunci când o hotărâre se dovedeşte în mod evident lipsită de orice temeiuri justificatoare…”. Reclamanţii contestaseră punerea în aplicare a unei legislaţii prin care locatarii cu contracte de închiriere pe termen lung erau autorizaţi să preia dreptul de proprietate de la proprietarul însuşi, uneori la un preţ mai redus decât preţul pieţii existent la data încheierii tranzacţiei. Curtea a concluzionat în sensul inexistenţei unei încălcări a dreptului de proprietate, aducând şi un alt argument extrem de important referitor la ”beneficiarii” utilităţii publice. Astfel, stabilind că privarea de proprietate efectuată doar pentru a conferi un beneficiu particular unei persoane particulare nu poate fi considerată ca fiind de interes public, Curtea a admis ca transferul obligatoriu de proprietate de la un individ către altul poate constitui, în funcţie de circumstanţe, un scop legitim în promovarea interesului public. În acelaşi sens, a arătat că poate exista interes public chiar în situaţia în care comunitatea în sens larg nu se foloseşte sau nu se bucură în mod direct de proprietatea de care a fost privată o persoană.

În Sfintele Mânăstiri c. Greciei, printr-o lege s-a transferat în favoarea statului grec deplina proprietate a pământului deţinut de mânăstiri. Această măsură legislativă a fost justificată pe considerentul evitării vânzărilor ilegale de terenuri, abandonării sau dezvoltării necontrolate. Cu toate că s-au exprimat rezerve faţă de prevederea legală conform căreia statului i se acordă posibilitatea de a transfera proprietatea terenurilor către anumiţi beneficiari, totuşi Curtea a acceptat că obiectivul general al legii este legitim.

În cazul Zubani c. Italiei, s-a considerat că scopul construirii de locuinţe pentru o categorie defavorizată constituie unul de interes public, ce poate sta la baza unei privări de proprietate.

Proporţionalitatea măsurii. În cazul Lithgow şi alţii c. Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, considerentele care au stat la baza hotărârii au căpătat semnificaţia unor principii generale.

În cauză este vorba despre aplicarea unei legi din anul 1977 privind naţionalizarea industriilor aeronautice şi navale. În temeiul acestei legi, respectivele întreprinderi treceau sub controlul statului în „ziua transferului”, adică la 29 aprilie 1977 pentru una din ele şi, respectiv, la 1 iulie 1977 pentru celelalte; valoarea acţiunilor petiţionarilor, necotate la bursă, era calculată pe baza evaluării ipotetice la bursă în timpul unei „perioade de referinţă” de 6 luni, iar suma indemnizaţiei, sub forma de bonuri de Tezaur, era reglementată, la diferite date între decembrie 1979 şi decembrie 1980, după caz, la capătul unor negocieri între Ministerul Industriei şi reprezentanţii foştilor proprietari.

O parte din aceştia s-au adresat Curţii invocând violarea art.1 din Protocolul nr. 1, reclamând faptul că nu au primit decât o indemnizaţie insuficientă şi vădit discriminatorie.

Curtea a stabilit că reclamanţii au fost în mod vadit privaţi de proprietatea lor, în sensul celei de-a doua fraze a art.1, dacă se interpretează în lumina principiului respectului bunurilor consacrat de prima frază, dar că în cauză nu a avut loc nicio violare a art.1 („Cu toate că nu spune nimic în ce priveşte existenţa şi suma unei despăgubiri, art. 1 nu ar putea realiza decât o protecţie în mare măsură iluzorie şi ineficientă a dreptului de proprietate în absenţa principiului conform căruia o privare de proprietate, fără indemnizaţie, nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale. O măsură privativă de

59

proprietate trebuie să menţină un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, iar pentru a se asigura de aceasta, trebuie avute în vedere condiţii de despăgubire. Statul dispune de o largă putere de apreciere nu numai pentru a hotărâ să naţionalizeze, dar şi pentru a stabili modalităţile de indemnizare. Curtea respectă judecata legiuitorului în acest din urmă domeniu, afară de cazul când aceasta se dovedeşte clar lipsită de o baza raţională.")

Curtea a ajuns la concluzia că disproporţia invocată între indemnizaţiile încasate şi valoarea reală, la data transferului, decurgea în principal din efectele generale ale sistemului stabilit prin legea din 1977, dar că aceste efecte nu sunt incompatibile cu art. 1, întrucât Regatul Unit nu a încălcat marja sa de apreciere şi nu a acţionat într-un mod neraţional.

Măsura să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. În ceea ce priveşte concordanţa măsurii privative de proprietate cu prevederile legii naţionale, Curtea nu examinează dacă aceste prevederi au fost sau nu aplicate în mod corect. Astfel, chiar dacă trebuie să facă referire la hotarârea adoptată de instanţa naţională, Curtea funcţionează ca o instanţă de control judiciar. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că în contextul art. 1, noţiunea de “lege” în înţelesul Convenţiei reclamă existenţa acesteia şi compatibilitatea măsurii luate cu prevederi legale naţionale suficient de precise şi în mod adecvat accesibile.

4.3 Controlul folosinţei bunurilorSe recunoaşte astfel dreptul statelor de a exercita un control asupra folosinţei

bunurilor, în concordanţă cu interesul general şi de a adopta în acest scop legile pe care le consideră necesare, în acord cu principiul proporţionalităţii între mijloacele folosite şi scopul urmărit, scop care, de asemenea, trebuie să fie unul de interes public.

Astfel, în cauza Mellacher si alţii c. Austriei, caz în care reclamanţii s-au plâns pentru violarea art. 1, ca urmare a adoptării unei legi care limita nivelul chiriilor pentru anumite categorii de apartamente, în care se încadrau şi cele ai căror proprietari erau reclamanţii, Curtea a stabilit că în cauză este aplicabil art. 1, respectiv cel de-al doilea paragraf: „Fără nicio îndoială, reducerile făcute, în virtutea legii din 1981, au constituit un amestec în folosirea drepturilor pe care petiţionarii le aveau în calitate de proprietari de bunuri închiriate. Chiar dacă ele au dus la lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, ele nu se traduc într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, ci duc la un control al folosinţei bunurilor.

În punerea în practică a politicilor sociale si economice şi, mai ales, în domeniul locuinţelor, legiuitorul trebuie să se bucure de o mai mare latitudine pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public, care cere o reglementare, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acesteia din urmă.”

Analizând circumstanţele particulare ale speţei, Curtea a decis că nu a avut loc o violare a art. 1, deoarece legea în discuţie încerca să reducă diferenţele excesive si injuste intre chiriile unor apartamente asemănătoare, să combată specula imobiliară şi să faciliteze persoanelor de condiţie modestă accesul la locuinţe cu o chirie rezonabilă, încurajând în acelaşi timp modernizarea imobilelor care nu răspundeau anumitor norme şi, deci, urmarea un ţel legitim, conform interesului general.

60

În ceea ce priveşte măsurile pe care le pot lua statele pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor, trebuie avut în vedere dacă, atunci când se reclamă încălcarea art. 1, măsurile luate au avut o bază legală, dacă nu a avut loc o discriminare sau dacă puterea conferită autorităţilor nu a fost folosită în alt scop decât cel pentru care a fost acordată.

În cauza Gasus Dosier-und Fordertechnik GmbH c. Olandei, referitor la legislaţia olandeză care îndreptăţeşte autorităţile să urmărească debitele fiscale împotriva bunurilor unei terţe părţi, Curtea a stabilit:

„În adoptarea unor asemenea legi, legiuitorul trebuie să se bucure de o largă marjă de apreciere, în special cu privire la chestiunea dacă – şi în caz afirmativ în ce măsură – autorităţile fiscale ar trebui să se afle într-o poziţie mai bună în urmărirea debitelor fiscale decât creditorii obişnuiţi care urmăresc debite comerciale. Curtea va respecta evaluarea legiuitorului, cu excepţia cazului în care este lipsită de un temei rezonabil.”

În concret, compania reclamantă s-a plâns de faptul că, sechestrându-i şi vânzându-i bunurile sale, care erau deţinute de o terţă parte ce fusese falimentată, autorităţile olandeze o privaseră de proprietatea sa în scopul de a asigura plata debitelor fiscale datorate de acea terţă parte, pentru datoriile căreia reclamanta nu era responsabilă. Curtea a reţinut că un asemenea sistem de de recuperare a debitelor nu era neobişnuit şi incompatibil prin el însuşi cu cerinţele art. 1 şi a punctat, printre altele, că reclamanta era implicată într-o activitate comercială care în mod natural implica riscuri (în cazul de faţă falimentul debitorului), ce puteau fi reduse ori eliminate în diferite moduri. Curtea a concluzionat că cerinţa proporţionalităţii a fost îndeplinită în acest caz.

5 Aplicaţii relative la obiectul de reglementare al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale

5.1 Aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul dreptului de proprietate asupra acţiunilor unei societăţi

În cauza Bramelid şi Malmstrom c. Suediei, reclamanţii au afirmat că au fost nevoiţi să cedeze acţiunile lor majorităţii acţionarilor la un preţ mai mic decât cel de piaţă. Comisia, în primul rând, a examinat dacă acţiunile au constituit „bunuri” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1. Ea a examinat natura complexă a acţiunilor care constituie nişte certificate care atribuie deţinătorului dreptul de proprietate asupra unei părţi a societăţii, împreună cu drepturile aferente (inclusiv dreptul de vot). Aceasta, de asemenea angajează o creanţă indirectă asupra bunurilor companiei. În speţă era indiscutabil faptul că acţiunile prezentau o valoare economică. Prin urmare, Comisia a considerat că acţiunile constituiau „bunuri”.

5.2 Aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul deciziilor arbitrareÎn cauza Stran Greek Refineries şi Stratis Andreadis c. Greciei Curtea

Europeană pentru Drepturile Omului a declarat că o decizie arbitrară constituia „un bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1. În 1972, dl. Andreadis a încheiat un contract cu

61

statul în vederea construirii unei rafinării de ulei neprelucrat lângă oraşul Atena în Grecia de către o companie („Stran”), proprietarul căreia era persoana în cauză. Valoarea contractului trebuia să constituie 76 milioane de dolari US. Statul a ratificat contractul printr-un decret legislativ, dar ulterior, nu şi-a onorat obligaţiile prevăzute de contract. Odată cu restaurarea democraţiei în Grecia, statul a considerat că contractul nu corespundea priorităţilor economiei naţionale şi l-a reziliat. Compania Stran a investit sume mari înainte de rezilierea contractului. În rezultatul controversei apărute, compania Stran a intentat o acţiune în justiţie împotriva statului în instanţa judecătorească din Atena. Statul a contestat competenţa instanţei din Atena pentru că ea nu dispunea de jurisdicţia necesară şi, prin urmare cauza trebuie să fie deferită arbitrajului. În continuare, Statul a instituit un tribunal arbitral şi a solicitat ca revendicările juridice înaintate de către compania Stran să fie recunoscute nefondate. Dar tribunalul arbitral a adoptat o hotărâre în favoarea companiei Stran şi a ordonat achitarea de către stat a unei sume de peste 16 milioane dolari cu titlu de despăgubire. Atunci Statul a sesizat Curtea Supremă din Atena, solicitând anularea deciziei arbitrale pe motiv de incompetenţă a tribunalului arbitral. Statul a pierdut cazul în faţa curţii de apel. În timp ce examinarea cazului a fost ulterior suspendată de Curtea de Casaţie, statul a adoptat în 1987 o lege nouă, care a avut drept rezultat interpretarea deciziei arbitrale în favoarea companiei Stran ca fiind nulă şi neexecutabilă. Compania Stran şi dl. Andreadis au înaintat o plângere către organele de la Strasbourg, inter alia, în conformitate cu prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 din Convenţie. În raport cu art. 1 al Protocolului nr. 1, statul a declarat că nu s-a adus atingere dreptului la proprietate asupra vreunui „bun”. El a afirmat că o decizie a arbitrajului nu poate fi asimilată cu dreptul, care ar putea fi recunoscut prin intermediul unei astfel de decizii.

În urma dezbaterilor, Curtea a ajuns la concluzia că Stran era titularul unui drept de proprietate care se încadra în domeniul de aplicare al art. 1 al Protocolului nr. 1 la momentul adoptării legii din 1987.

5.3 Aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul drepturilor de creanţăCauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii c. Belgiei vizează o revendicare a

creanţelor. Petiţionarii, armatori ale căror nave au fost implicate în conflictele ce avuseră loc în apele teritoriale ale Belgiei, au considerat că conflictele s-au datorat neglijenţei piloţilor belgieni (pentru care, în conformitate cu legislaţia belgiană, statul purta responsabilitate) şi au intentat o acţiune împotriva Belgiei. Printr-o Lege din 30 august 1988, organul legislativ belgian a anulat responsabilitatea pentru daune în cazurile vizate. Armatorii s-au plâns în conformitate cu prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1, afirmând că dreptul lor la proprietate a fost încălcat. Statul a contestat faptul că petiţionarii deţineau vreun „bun” şi a afirmat că ei nu erau titularii unor drepturi recunoscute care erau stabilite printr-o decizie judiciară cu forţă de lucru judecat.

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a declarat că deşi conceptul de „bunuri” este autonom, el putea avea importanţă pentru dreptul naţional (belgian). Ea a remarcat că în termenii legislaţiei belgiene, revendicarea despăgubirilor pentru daune apare odată cu cauzarea prejudiciilor. O revendicare de acest gen a constituit „o valoare patrimonială” şi prin urmare a constituit un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1. În plus, bazându-se pe deciziile care au precedat adoptarea Legii din 1988, petiţionarii au

62

putut pretinde că aveau o speranţă legitimă că creanţele lor ar putea fi examinate în conformitate cu dreptul comun privind responsabilitatea pentru cauzarea prejudiciului.

5.4 Aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul speranţei legitimeÎn cauza Pine Valley Development Ltd. şi alţii c. Irlandei, Curtea Europeană

pentru Drepturile Omului a hotărât că art. 1 avea forţa juridică de a proteja o speranţă legitimă. În fapt, petiţionarul a cumpărat un lot de pământ în 1978, bazându-se pe subvenţia existentă privind planul general de planificare pentru dezvoltarea industrială. Ulterior, în 1982 Curtea Supremă irlandeză a hotărât că planul general iniţial de planificare pentru dezvoltarea industrială era ultra vires şi nul ab initio, deoarece contravenea legislaţiei relevante. Petiţionarul a pretins că decizia adoptată de Curtea Supremă era în contradicţie cu dreptul său la proprietate garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1. Curtea s-a preocupat de întrebarea dacă petiţionarul a beneficiat vreodată de vreun drept de a valorifica pământul, care ar putea cădea sub rezerva unei ingerinţe în termenii art. 1, ţinând cont de hotărârea Curţii Supreme care considera, în virtutea legislaţiei irlandeze, că certificatul era fără valoare. Curtea era de opinie contrară, deoarece, la momentul achiziţionării lotului de pământ, petiţionarul s-a bazat pe un certificat consemnat în timp util în registrul public, pe care el avea dreptul de a-l considera valabil. Curtea a menţionat că în aceste circumstanţe ar fi „un exces de formalism” de a afirma că decizia adoptată de către Curtea Supremă nu a constituit o ingerinţă în dreptul petiţionarului la proprietate. Până la momentul emiterii deciziei în cauză, petiţionarul avea cel puţin o speranţă legitimă că putea realiza valorificarea propusă, iar acest lucru trebuia să fie abordat în termenii art. 1 al Protocolului nr.1 ca parte componentă a proprietăţii în cauză.

5.5 Aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul clienteleiÎn cazul Van Marle c. Olandei, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului

trebuia să stabilească dacă reputaţia profesională ar putea fi protejată în conformitate cu prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1. Petiţionarii au activat în calitate de contabili pe parcursul a câţiva ani, până când a fost adoptată o nouă lege în 1972, care prevedea înregistrarea obligatorie de către Comisia de Admitere a persoanelor care intenţionau să continue exercitarea profesiei. Ei au înaintat cereri pentru înregistrare, care au fost respinse în 1977. Recursul împotriva deciziei Comisiei de Admitere a eşuat după ce petiţionarii au fost supuşi unui interviu. Comisia a considerat că petiţionarii au furnizat răspunsuri neconvingătoare şi nu au dat dovadă de competenţă profesională suficientă. Petiţionarii au pretins că decizia Comisiei a contravenit prevederilor art. 1 al Protocolului nr. 1, deoarece în rezultatul acestei decizii venitul lor şi valoarea preţului de notorietate în practicarea contabilităţii a diminuat. Ei au afirmat că decizia a constituit o ingerinţă în respectarea bunurilor sale şi că ei au fost parţial lipsiţi de bunuri, fără a beneficia de despăgubire. Statul a afirmat că petiţionarii nu deţineau „bunuri” în sensul art. 1, dar Curtea a declarat că dreptul invocat de către petiţionari „poate fi comparat cu dreptul la proprietate” prevăzut de art. 1. Datorită muncii lor, cei interesaţi reuşiseră să-şi constituie o clientelă; îmbrăcând în multe privinţe un caracter de drept privat, aceasta se analizează ca o valoare patrimonială în sensul art. 1, iar refuzul de a înregistra petiţionarii a afectat

63

în mod radical condiţiile activităţii lor profesionale şi a redus domeniul de activitate. Venitul lor a scăzut precum şi valoarea clienţilor şi, în linii mari, a afacerii propriu-zise. În consecinţă, dreptul petiţionarilor la respectarea bunurilor sale a fost prejudiciat.

5.6 Aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul intereselor economice legate de funcţionarea unui bar

În cazul Tre Traktorer Aktiebolag c. Suediei, reclamanta, societate comercială ce administra un bar, s-a plâns de retragerea licenţei pentru servirea de băuturi alcoolice, ceea ce a determinat-o să-şi înceteze activitatea. Cu toate că, pe fond, Curtea a ajuns la concluzia absenţei unei violări a art. 1, a stabilit că acest text este aplicabil în speţă, deoarece, contrar punctului de vedere susţinut de guvernul suedez, interesele economice legate de gestiunea barului constituiau bunuri în sensul art.1. Aceasta, deoarece licenţa de a servi bere, vin şi alte băuturi alcoolice a reprezentat un element important în activitatea restaurantului, iar compania reclamantă s-a putut aştepta în mod legitim să păstreze această licenţă câtă vreme nu a încălcat condiţiile de acordare a ei; prin urmare, revocarea licenţei a reprezentat o încălcare a drepturilor reclamantei din perspectiva art. 1, în condiţiile în care acest fapt a avut consecinţe negative cu privire la vadul comercial si la profitul restaurantului.

5.7 Aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul activelorÎn cauza Iatridis c. Greciei K.N. a moştenit o proprietate funciară în Grecia, pe

teritoriul căreia a decis să construiască un cinematograf în aer liber (după obţinerea autorizaţiei necesare din partea autorităţilor). Ulterior, a apărut o controversă privind dreptul de proprietate asupra terenului de pământ pe care a fost construit cinematograful, revendicat de către stat. Fără a ţine cont de aceasta, în 1976, statul, de asemenea, a revendicat taxa de moştenire cu privire la proprietatea în cauză de la moştenitorii lui K.N. Dezbaterea contradictorie a dreptului de proprietate a continuat, iar în 1978 moştenitorii lui K.N. au închiriat cinematograful petiţionarului, care l-a restaurat. În 1989, autorităţile au ordonat petiţionarului să evacueze cinematograful. Ordinul de evacuare a fost executat prin forţă, iar cinematograful donat administraţiei municipale locale. Curtea a reiterat faptul că conceptul de „bunuri” enunţat în art. 1 are un sens autonom, care în mod cert nu era limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale: anumite alte drepturi şi interese, care constituie active, pot fi, de asemenea, considerate „drepturi la proprietate” şi astfel „bunuri” în sensul art. 1.

Curtea a remarcat că înainte de evacuare, petiţionarul era responsabil pentru administrarea cinematografului în conformitate cu un contract de închiriere, care, în mod formal, era valabil şi excludea amestecul autorităţilor, în rezultat creându-şi o clientelă care a constituit un bun.

5.8 Aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul chiriilorÎn cauza Mellacher c. Austriei Curtea trebuia să examineze ingerinţa în dreptul

contractual la chirie. Petiţionarii deţineau în comun o clădire mare situată în oraşul Graz din Austria, cu un număr de apartamente date în chirie locatarilor. Un sistem de control

64

al chiriilor era în vigoare în Austria din timpul Primului Război Mondial. Acest sistem nu se aplica edificiilor construite după 1917, precum şi unui număr anumit de apartamente. În 1981, în urma unor dezbateri aprinse, a fost introdusă o nouă Lege privind chiria, care prevedea reformarea completă a sistemului. Pentru petiţionari, punerea în aplicare a acestui document a dus la reducerea considerabilă a plăţii de chirie, la care aceştia aveau dreptul în conformitate cu acordurile existente de închiriere. Ei s-au plâns că legislaţia în vigoare a adus atingere libertăţii lor de a încheia contracte şi i-a lipsit de o parte substanţială a viitoarelor venituri. Plăţile de chirie existente au fost în mod contractual convenite în conformitate cu legislaţia anterioară. Era indiscutabil faptul că reducerea plăţii de chirie, care s-a făcut în conformitate cu Legea din 1981, a constituit o ingerinţă în respectarea drepturilor petiţionarilor în calitate de proprietari ai clădirii. Petiţionarii au pretins că aceasta a constituit o expropriere de fapt a proprietăţii lor (clădirea) şi că în orice caz, ei au fost lipsiţi de dreptul lor contractual de a percepe chirie. Curtea nu a împărtăşit acest punct de vedere şi a stabilit că dreptul de a se ajunge la un acord asupra chiriei făcea parte din dreptul proprietarului de a se folosi de imobil, constituind deci un aspect al posesiunii acelui bun.

5.9 Aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul dreptului la pensie În cauza Muller v. Austria, dl. Muller a lucrat mai mulţi ani în calitate de fierar

în Austria şi Luxembourg, făcând contribuţii voluntare la un program de asigurare cu pensie pentru bătrâneţe, administrat de stat. În baza unui tratat încheiat între Austria şi Luxembourg, o parte din contribuţiile lui nu puteau fi în continuare luate în considerare la calcularea pensiei de bază, ci numai la calcularea unei pensii suplimentare. Aceasta a însemnat că la momentul pensionării, în 1970, dl. Muller nu a primit acea pensie la care aspira. El a afirmat că aplicarea tratatului la cazul său a atras după sine o încălcare a dreptului său la proprietate, prevăzut de art. 1 al Protocolului nr.1. Curtea a precizat că dreptul la o pensie de bătrâneţe nu face parte din drepturile stipulate de Convenţie, dar a decis că, contribuţiile financiare la fondul de pensii ar putea crea un drept de proprietate asupra unei cote-părţi într-un astfel de fond şi că un astfel de drept ar putea fi afectat de modalitatea în care fondul a fost distribuit. Comisia a admis, fără a pronunţa decizia, că aceste contribuţii voluntare la fondul de pensii ar putea în egală măsură produce un drept care cade sub incidenţa art. 1 al Protocolului nr. 1. Aceasta, desigur, nu presupune că art. 1 al Protocolului nr.1 garantează dreptul la pensie sau la beneficiile securităţii sociale în cazurile în care nu există bază pentru astfel de beneficii în cadrul legislaţiei naţionale.

6 Persoanele care se bucură de protecţia art. 1 al Protocolului nr. 1

Nu numai persoanele fizice se pot bucura de protecţia conferită de art. 1 al Protocolului nr. 1; şi persoanele juridice cad sub incidenţa normei în cauză. Acest fapt reiese în mod clar din dispoziţia art. 1 care se referă la „fiecare persoană fizică sau juridică”.

Prin urmare, persoanele juridice pot înainta o cerere cu privire la ingerinţele în proprietatea lor. Dar acţionarii, în mod general, nu dispun de o acţiune în revendicare bazată pe daunele produse unei persone juridice. Aceasta este permisă numai în condiţii

65

excepţionale, când persoana juridică nu poate înainta o revendicare prin intermediul organelor sale sau a lichidatorilor.

Astfel, în cauza Agrotexim şi alţii c. Greciei petiţionarii erau companiile care deţineau acţiuni la o fabrică de bere din Atena. În scopul soluţionării unor probleme de ordin financiar, fabrica intenţiona să extindă două din filialele sale. Dar primăria oraşului a decis să adopte măsuri în vederea exproprierii pământului. Fabrica a intrat în procesul de lichidare şi au fost numiţi lichidatori. Acţionarii petiţionari s-au plâns Comisiei Europene pentru Drepturile Omului de măsurile de expropriere care contraveneau prevederilor art. 1 al Protocolului nr. 1. Comisia a declarat că ei ar putea fi victime, ţinând cont, în special, de faptul că ingerinţa în drepturile fabricii de bere s-a manifestat în scăderea preţului acţiunilor şi astfel s-a micşorat valoarea acţiunilor petiţionarilor. Curtea a avut o opinie diferită în sensul că respinge posibilitatea ca un acţionar, în general, să fie capabil să intenteze o acţiune de revendicare privind încălcarea drepturilor companiei la proprietate. Ea evidenţiat faptul că divergenţele între acţionari şi consiliul administrativ al unei companii sau chiar în rândurile acţionarilor, constituie o practică comună. Astfel de divergenţe pot cauza dificultăţi în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor unei companii. Dacă se ţinea cont de opinia Comisiei, ar fi putut apărea riscul de a crea dificultăţi în stabilirea titularului dreptului de a intenta o acţiune de revendicare. De asemenea, s-ar cauza probleme reale privind epuizarea căilor interne de recurs, deoarece, în statele membre, acţionarii în fond nu au dreptul de a acţiona în judecată pentru încălcarea drepturilor companiei. Prin urmare, Curtea a hotărât că „scoaterea voalului corporativ” sau neglijarea personalităţii juridice a companiei va fi justificată numai în circumstanţe excepţionale, în special, când se demonstrează în mod clar faptul că compania nu are posibilitate de a acţiona în revendicare prin intermediul organelor sale de conducere instituite în conformitate cu statutul de funcţionare a companiei pe acţiuni sau - în eventualitatea lichidării - prin intermediul lichidatorilor săi.

Trebuie observat că soluţia dată de Curte în cauza Agrotexim şi alţii c. Greciei contravine unor decizii adoptate anterior de către Comisie care confirmau că acţionarii majoritari pot fi consideraţi victimele unui prejudiciu cauzat companiei în scopul art. 1 al Protocolului nr. 1.

7 Analiza practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României sub aspectul încălcării art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale

Curtea europeană a soluţionat foarte multe plângeri îndreptate împotriva statului român şi care invocau încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1. Aceste plângeri se refereau la situaţia imobilelor (fie ele terenuri sau imobile clădiri) naţionalizate în perioada regimului comunist.

O mare parte din aceste plângeri au fost declarate inadmisibile, organele de la Strasbourg punând o serie de principii în această materie. Astfel, protecţia recunoscută de Convenţie se extinde doar asupra bunurilor actuale, prezente, nu şi asupra celor trecute în proprietatea statului sau a altor persoane. Actul naţionalizării efective nu poate fi analizat de Curtea europeană deoarece acesta excede competenţei sale ratione temporis, fiind anterior datei de 20 iunie 1994 când statul român a ratificat Convenţia europeană. De

66

asemenea, articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu consacră o obligaţie generală a statelor de a restitui proprietăţile confiscate sau naţionalizate, aceastea rămânând libere să decidă dacă restituie aceste proprietăţi şi în ce condiţii.

Plângerile declarate admisibile şi asupra cărora s-a pronunţat Curtea pot fi grupate în două categorii şi denotă probleme structurale în această materie.

Prima categorie o reprezintă cauzele de tip Brumărescu c. României în care reclamantul s-a plâns Curţii că imobilul care îi fusese restituit printr-o decizie judecătorească definitivă pronunţată în urma acţiunii în revendicare pe care o iniţiase i-a fost naţionalizat a doua oară prin admiterea recursului în anulare promovat de procurorul general al României. Curtea a admis argumentele reclamantului şi a condamnat statul român să îi restituie imobilul.

O a doua categorie o reprezintă cauzele de tip Străin şi alţii c. României care privesc o situaţie de fapt uşor diferită. Reclamanţii din această cauză introduseseră şi ei o acţiune în revendicare ce le-a fost admisă printr-o decizie judecătorească definitivă. Punerea lor în posesie cu imobilul revendicat nu a fost posibilă deoarece statul deja vânduse chiriaşilor respectivul imobil. Astfel, s-a creat situaţia în care acelaşi imobil avea doi proprietari. Acţiunea reclamanţilor în anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor a fost respinsă pentru că, deşi instanţele au recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor, au considerat că buna-credinţă a chiriaşilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare se opunea anulării acestor contracte. Curtea europeană a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, mai ales datorită faptului că reclamanţii nu au fost despăgubiţi în nici un fel pentru pierderea suferită.

Cauza Burghelea c. României. Reclamantei i s-a reconstituit, în baza Legii fondului funciar nr.18/1991, dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren forestier, aflat în apropierea unei hidrocentrale. În baza acordului de principiu al reclamantei cu privire la vânzarea terenului, acesta a fost despădurit şi inundat de către societatea H., în vederea realizării unor lucrări de extindere a lacului în cauză. Întemeindu-se pe acordul de principiu al proprietarilor, societatea H. nu a mai procedat la întocmirea declaraţiei de utilitate publică, conform procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind expropierea pentru cauză de utilitate publică, dar a avut în vedere achiziţia terenurilor după terminarea interdicţiei de vânzare de 10 ani prevăzute de Legea nr. 18/1991 şi plata între timp a unei chirii către proprietari. Ulterior, reclamanta şi-a retras acordul iniţial şi la un interval de 2 ani a solicitat încheierea unui contract de vânzare. Deşi printr-o scrisoare din 3 octombrie 2000 societatea H. şi-a exprimat acordul pentru încheierea unui contract de închiriere, părţile nu au luat măsuri concrete în acest sens şi nu au ajuns la semnarea unui contract.

În urma plângerii penale formulate împotriva directorilor societăţii H, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva a doi dintre directori, iar instanţa de fond l-a achitat pe cel de al treilea şi nu s-a pronunţat asupra cererii reclamantei, care s-a constituit parte civilă pentru chiria datorată de societatea H., în baza art. 346 alin.3 C.pr.pen. Instanţa de recurs a menţinut hotărârea dată de prima instanţă şi a apreciat că litigiul dintre părţi referitor la posibilitatea reclamantei de a obţine o despăgubire corespunzând preţului de vânzare şi chiriilor era de natură civilă. Contestaţia în anulare

67

formulată de reclamantă împotriva acestei hotărâri pe motivul ilegalităţii citaţiei sale a fost respinsă.

Reclamanta a introdus o acţiune în revendicare a terenului şi a solicitat ca societatea H. să fie obligată la eliberarea terenului acesteia de construcţia pe care o ridicase ilegal, sub sancţiunea unor penalizări pentru fiecare zi de întârziere. Acţiunea a fost respinsă pe motiv că, terenul fiind deja inundat, reclamanta nu avea drept decât la despăgubiri şi a considerat că hidrocentrala era un obiectiv de interes naţional, deci de utilitate publică şi că absenţa plăţii prealabile de despăgubiri se explica prin oferta de vânzare care a fost făcută reclamantei. Recursul formulat de reclamantă a fost respins, instanţa adăugând că vânzarea terenului nu s-a putut încheia din cauza lipsei unei legislaţii care să o autorizeze.

Curtea Europeană a admis plângerea care viza încălcarea dreptului de proprietate şi a constatat violarea de către statul român a dreptului de proprietate al reclamantei. Deoarece reclamanta nu îşi poate exercita nici unul dintre atributele dreptului său de proprietate, Curtea a decis că reclamanta a fost victima unei exproprieri de fapt (cauza Sporrong şi Lunnroth c. Suediei), care nu poate fi justificată nici de acordul său de principiu la vânzarea terenului, câtă vreme oferta nu conţinea un preţ al vânzării, şi nici de interdicţia de vânzare stabilită prin Legea nr. 18/1991. Astfel, reclamantei i s-a impus o sarcină excesivă, aceea de a suporta de o manieră exclusivă utilitatea publică a funcţionării unei hidrocentrale, astfel încât dreptul său de proprietate a fost încălcat.

Hotărârea Burghelea a adus în discuţie noţiunea de „expropierea de fapt", formă a privării de proprietate, la care face trimitere textul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care „desemnează acea situaţie în care o persoană, care este proprietar al unui bun din punct de vedere juridic, pierde toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare de atributele proprietăţii să facă obiect al unui act juridic, efectele acesteia fiind identice cu cele ale unei exproprieri formale. Constituie, de exemplu, exproprieri de fapt imposibilitatea proprietarului de a se bucura de un bun din cauza unor interdicţii statale (cauza Loizidou c. Turciei) sau transformarea unei servituţi de trecere în drum public (cauza Bugajny şi alţii c. Poloniei).

Dreptul român nu cunoaşte această noţiune, fiind necesară modificarea legislaţiei cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, astfel încât aceasta să permită o procedură prin care o persoană care se află în faţa unei exproprieri de fapt să poată să obţină obligarea autorităţilor de a declanşa procedura de expropriere şi de a cumpăra bunul ce este folosit în folosul comunităţii.

Cauza Teţu c. României. Printr-o hotărâre din data de 7 februarie 2008 (hotărârea principală) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a vânzării de către statul român, a unui apartament, pentru care a fost confirmat dreptul de proprietate al reclamantului, printr-o hotărâre irevocabilă.

Curtea a apreciat că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu era în stare de judecată, motiv pentru care a invitat Guvernul şi reclamantul să trimită observaţii scrise şi să-i aducă la cunoştinţă, în termen de şase luni, orice acord la care ar ajunge.

Prin hotărârea din 31.03.2009, Curtea, constatând că restituirea imobilului ar pune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie similară celei în care s-ar fi aflat dacă ar fi fost

68

respectate cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1, a obligat statul român să restituie imobilul, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, sau, în cazul în care nu va restitui imobilul, în acelaşi interval de trei luni, să achite reclamantului suma de 55.000 euro cu titlu de daune materiale.

În plus, Curtea a obligat statul român să achite reclamantului suma de 3.000 euro cu titlu de daune morale.

În cauza Marinescu şi Mangu c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Curtea a constatat că deşi reclamanţii au obţinut în data de 1 octombrie 1994 o hotărâre judecătorească definitivă prin care autorităţile administrative au fost obligate să le reconstituie dreptul de proprietate pentru o suprafaţa de 928,70 mp în perimetrul construibil al comunei Secas, această hotărâre nu a fost executată integral ad litteram, deşi nu a fost anulată sau modificată ca urmare a admiterii vreunei căi de atac prevăzute de lege. Numai printr-o astfel de hotărâre de anulare sau prin înlocuirea obligaţiei iniţiale cu o alta echivalentă, ar putea înceta situaţia continuă de neexecutare (a se vedea Sabin Popescu c. României).

Curtea a reamintit că a tratat în numeroase alte cauze probleme asemănătoare celei în cauză şi a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie (a se vedea printre multe altele Sabin Popescu c. României, Luca c. României, Taculescu şi alţii c. României).

Examinând toate elementele care i-au fost puse la dispoziţie, Curtea a apreciat că, în speţă, Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care ar fi putut-o determina să ajungă la o altă concluzie în prezenta cauză.

Curtea a mai reţinut că autorităţile nu se pot sustrage obligaţiei de a pune în executare o hotărâre definitivă invocând motive care nu au fost prezentate în faţa instanţelor naţionale (a se vedea, printre altele Taculescu şi alţii c. României, Ioannidou-Mouzaka c. Greciei).

Curtea a mai reamintit că s-a mai pronunţat în sensul că o prestaţie echivalentă nu poate suplini lipsa justificării refuzului de a pune în executare complet şi perfect o hotărâre judecătorească definitivă (Sabin Popescu c. României, Străchinaru c. României).

Examinând toate elementele care i-au fost puse la dispoziţie şi având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea a apreciat că în speţă, statul, prin organele sale de specialitate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească definitivă favorabilă reclamanţilor. În concluzie, în speţă, a fost încălcat art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În cauza Cristian Ionescu c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie ca urmare a faptului că datorită duratei mari a procedurii judiciare şi devalorizării monedei naţionale în perioada în care litigiul a fost pe rol, reclamantul a încasat o sumă care nu poate fi considerată o plată adecvată a creanţei sale care s-a depreciat semnificativ, din motive imputabile autorităţilor.

69

În speţă, acţiunea reclamantului, având ca obiect plata de despăgubiri pentru un imobil demolat abuziv în perioada regimului comunist, introdusă în data de 12 august 1992, împotriva societătii T. (societate cu capital de stat) şi Consiliului Local Bucureşti, a fost soluţiontă irevocabil în data de 28 martie 2001.

Durata mare a procedurii nefiind imputabilă reclamantului, Curtea a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie sub aspectul dreptului la judecată într-un termen rezonabil.

În data de 24 ianuarie 2002, reclamantul a încasat suma de 732.122.747 lei care a inclus şi actualizarea creanţei de 650.820.500 lei stabilită prin hotărâre judecătorească, pentru perioada martie-august 2001.

Reclamantul s-a plâns de faptul că datorită devalorizării monedei naţionale în perioada în care litigiul a fost pe rol, nu a încasat decât o cincime din valoarea reală a imobilului.

Guvernul s-a apărat arătând că reclamantul ar fi putut introduce o nouă acţiune pentru actualizarea creanţei. De asemenea a arătat şi că hotărârea putea fi pusă în executare în data când a devenit definitivă, respectiv în data de de 10 aprilie 1998, iar reclamantul nu s-a adresat executorului decât în data de 12 iulie 2001.

Curtea a constatat că reclamantul a formulat o cerere de actualizare a creanţei prin cererea de apel, iar în perioada 23 decembrie 1997-29 martie 2001, cererea sa a făcut obiectul trimiterilor între instanţele naţionale, iar în final a fost respinsă. Având în vedere această situaţie, reclamantul nu a beneficiat de o posibilitate reală de actualizare a creanţei în funcţie de valoarea de piaţă.

Având în vedere că scopul Curţii este de a proteja drepturi reale şi efective şi nu teoretice şi iluzorii (Airey c. Irlandei), cum în speţă valoarea creanţei s-a depreciat semnificativ, suma plătită reclamantului în baza hotărârii din data de 23 decembrie 1997, nu poate fi considerată o plată adecvată, motiv pentru care a constatat şi încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie.

În cauza Chibulcutean c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Curtea a constatat că deşi reclamanţii au obţinut în data de 20 noiembrie 1998 o hotărâre internă definitivă, prin care s-a dispus autorităţilor administrative să îi pună în posesia unui teren precis identificat, această hotărâre nu a fost executată dar nici anulată sau modificată ca urmare a admiterii vreunei căi de atac prevăzute de lege. Numai o astfel de hotărâre de anulare sau înlocuirea obligaţiei iniţiale cu o alta echivalentă, arată Curtea, ar putea duce la încetarea situaţiei continue de neexecutare (a se vedea în acest sens Sabin Popescu c. României).

În privinţa apărării Guvernului privind imposibiliatea punerii în executare a hotărârii datorită faptului că pe acelaşi teren s-au emis titluri de proprietate în favoarea unor terţi, Curtea a arătat că motivul invocat, deşi pertinent, nu poate fi reţinut de Curte pentru că nu a fost pus în discuţia instanţelor naţionale.

Curtea a reamintit că a analizat în numeroase alte cauze probleme asemănătoare celei în cauză şi a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1

70

adiţional la Convenţie (a se vedea printre multe altele Sabin Popescu c. României, Dragne şi alţii c. României, Mihai-Iulian Popescu c. României).

Examinând toate elementele care i-au fost puse la dispoziţie, Curtea a apreciat că, în speţa, Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care ar fi putut-o determina să ajungă la o altă concluzie în prezenta cauză. Având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea a apreciat că în speţă, statul, prin organele sale de specialitate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească definitivă favorabilă reclamantei. În concluzie, în speţă, a fost încălcat art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În cauza Forna c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.

Curtea a constatat că deşi reclamanta a obţinut în data de 3 februarie 2003 o hotărâre internă definitivă, prin care s-a dispus autorităţilor administrative să o pună în posesia unui teren precis identificat, această hotărâre nu a fost executată dar nici anulată sau modificată ca urmare a admiterii vreunei căi de atac prevăzute de lege. Numai o astfel de hotărâre de anulare sau înlocuirea obligaţiei iniţiale cu o alta echivalentă, arată Curtea, ar putea duce la încetarea situaţiei continue de neexecutare (a se vedea în acest sens Sabin Popescu c. României).

A fost înlăturată apărarea Guvernului în sensul că în speţă ar fi existat o imposibilitate obiectivă de executare, ca urmare a faptului că terenul ar fi fost atribuit unor terţe persoane, Curtea arătând că autorităţile naţionale au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a evita existenţa unor hotărâri contradictorii sau cel puţin sa ia măsuri pentru a rezolva situaţiile astfel create (a se vedea Popescu şi Daşoveanu c. României)

În cauza Cârstea c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Curtea a constatat că deşi reclamanta a obţinut în data de 4 aprilie 2003 o hotărâre internă definitivă, prin care s-a dispus autorităţilor administrative să o pună în posesia unui teren situat în localitatea Semlac, jud. Arad, abia în data de 15 mai 2008, respectiv după mai bine de cinci ani, autorităţile administrative au luat iniţiativa punerii în executare a hotărârii şi au făcut o ofertă reclamantei.

Această ofertă, a fost urmată de o alta, în luna august 2008, ambele refuzate de reclamantă.

Curtea a apreciat că începând cu data de 15 mai 2008, neexecuatarea este imputabilă reclamantei dar, a reţinut totuşi încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a faptului că statul, prin organele sale de specialitate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească definitivă favorabilă reclamantei, o perioadă de cinci ani.

În cauza Enyedi c. României Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a vânzării de către stat a unui apartament, în privinţa căruia instantele naţionale au recunoscut indirect dreptul de proprietate al reclamantului. Curtea a reamintit că potrivit jurisprudenţei sale, vânzarea de către stat a bunului altuia, terţilor de bună credinţă, chiar anterioară confirmării în justiţie printr-o hotărâre definitivă a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate. O

71

astfel de privare combinată cu absenţa totală a unei indemnizaţii contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1.

În cauza Popa şi Megheleş c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În fapt, este vorba de două terenuri proprietate privată, pe care statul le-a preluat în anul 1959, la această dată neoperându-se nicio modificare în cartea funciară. În anul 1997, Ministerul Agriculturii a transferat cele două terenuri în patrimoniul unei societăţi comerciale; acesteia i s-a emis un titlu administrativ de proprietate.

Reclamantele au sesizat instanţele cu o acţiune vizând anularea titlului de proprietate eliberat societăţii. Acestea arătau că terenurile îi aparţinuseră bunicului lor, ale cărui moştenitoare sunt. Curtea de Apel Timişoara a respins cererea reclamantelor. Instanţa a statuat că acestea nu făcusera dovada dreptului lor de proprietate asupra terenurilor în litigiu, cu atât mai mult cu cât cererea lor de restituire formulată în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991 le fusese respinsă de comisia administrativă competentă.

Reclamantele au chemat în judecată societatea comercială care se afla în posesia terenurilor şi au solicitat restituirea acestora. Judecătoria Moldova Nouă a constatat că bunicul reclamantelor figura în continuare în cartea funciară ca proprietar şi a dispus restituirea terenurilor către reclamante. De asemenea, instanţa a dispus ca acestea din urmă să îi plateasca societăţii comerciale contravaloarea construcţiilor aflate pe teren.

Această sentinţă a fost confirmată în ultima instanţă de Curtea de Apel Timişoara, care a adăugat că existenţa titlului administrativ de proprietate al societăţii., precum şi respingerea acţiunii în anulare a acestui titlu, introdusă de reclamante, erau lipsite de relevanţă în cauză.

Procurorul general al României a formulat un recurs în anulare în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie împotriva Sentinţei pronunţate de Judecătoria Moldova Nouă, cu motivarea că judecătorii ar fi încalcat legea. Curtea de Casaţie a admis recursul în anulare, a casat Sentinţa pronunţată de Judecătoria Moldova Nouă şi, pe fond, a respins cererea de restituire a reclamantelor. Aceasta a arătat că restituirea terenurilor pe care statul comunist le confiscase făcea obiectul Legii fondului funciar nr. 18/1991. Or, reclamantele depuseseră o cerere de restituire a acestor terenuri, ce fusese respinsă de comisia administrativă competentă, deoarece părţii pârâte i se emisese între timp un titlu administrativ de proprietate referitor la terenurile revendicate. În plus, acţiunea în anulare a acestui titlu de proprietate fusese respinsă definitiv prin Sentinţa Curţii de Apel Timişoara.

Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamantele susţineau că repunerea în discuţie a Sentinţei definitive a Judecătoriei Moldova Nouă prin Decizia Curţii de Casaţie a încalcat principiul securităţii raporturilor juridice. În plus, dreptul lor de acces la o instanţă ar fi fost încalcat prin faptul că Curtea de Casaţie a admis recursul în anulare invocând prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, care constituie o procedură de restituire specială, care nu ar împiedica, în opinia lor, introducerea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Curtea reamintea că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei,

72

care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţele judecătoreşti să nu mai fie supusă unei noi judecăţi. În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este abilitată să solicite reverificarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine reanalizarea cauzei şi o nouă hotărâre în ceea ce o priveşte. Instanţele superioare nu trebuie să işi foloseasca puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Supervizarea nu trebuie sa devină o cale de atac deghizată. Nu trebuie să se facă derogare de la acest principiu decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei).

Curtea remarca faptul că anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive nu a fost motivată, în speţă, de existenţa unor probe noi, care nu se aflaseră la dispoziţia părţilor până atunci, şi care erau de natură să influenţeze soluţionarea procedurii (Pravednaya impotriva Rusiei).

În plus, în cauza de faţă regăsim alte două elemente care au determinat Curtea (în Cauza Brumărescu) să constate încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, şi anume intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general, care nu era parte la procedură, şi repunerea pe rol a unei hotărâri definitive ce dobândise autoritate de lucru judecat şi care, mai mult, fusese executată.

Asupra pretinsei încălcari a art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantele se plângeau de faptul că Decizia Curţii de Casaţie ar fi avut ca efect încalcarea dreptului acestora la respectarea bunurilor lor, astfel cum este recunoscut acesta în art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea a reamintit faptul că o privare de proprietate ce intră în sfera celei de-a doua norme prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 nu se justifică decât dacă se demonstrează în special faptul că ea a avut loc pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. Mai mult, orice ingerinţă în folosirea proprietăţii trebuie să respecte criteriul de proporţionalitate. Un just echilibru trebuie păstrat între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului. Grija pentru asigurarea acestui echilibru este inerentă întregii Convenţii. Echilibrul ce trebuie păstrat este distrus dacă individul respectiv suportă o sarcină specială şi exorbitantă (Cauza Sporrong si Cauza Brumărescu).

Presupunând chiar că s-ar putea demonstra că lipsirea de proprietate a servit pentru o cauză de interes public, Curtea a considerat că justul echilibru a fost înlăturat şi că reclamantele au suportat o sarcină specială şi exorbitantă, din moment ce au fost lipsite de două terenuri fără a primi vreo despăgubire care să reflecte valoarea reală a acestora.

Date fiind motivele expuse, Curtea, în unanimitate, a hotărât: că a avut loc încalcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza lipsei unui proces echitabil; că nu a fost necesar să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie referitor la refuzul dreptului de acces la o instanţă; că a avut loc încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. De asemenea, Curtea a hotărât: ca statul pârât să le restituie reclamantelor terenurile în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie; ca, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât să le plătească împreună reclamantelor, în acelaşi termen de 3 luni, 5.000 euro cu titlu de daune

73

materiale; ca, în orice caz, statul pârât să le plătească împreună reclamantelor 3.500 euro cu titlu de daune morale.

În cauza Pappszasz contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Cauza priveşte bunuri imobile (două corpuri de clădire şi teren aferent) care, în prima fază, au făcut obiectul unei confiscări dispuse de statul român. În urma unei acţiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obţinut o hotărâre definitivă ce constata lipsa unui titlu al statului asupra bunurilor respective şi dispunea ca autorităţile să i le restituie. În ciuda recunoaşterii judiciare definitive a dreptului său de proprietate, reclamanta s-a văzut în imposibilitatea de a recupera bunurile, deoarece statul le vânduse anterior în cauza unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi.

Reclamanta a solicitat instanţelor să constate nulitatea vânzării apartamentelor respective. Ea arăta că respectiva confiscare a imobilului era ilegală şi că, în momentul vânzării, cumpărătorii fuseseră de rea-credinţă. Acţiunea reclamantei a fost respinsă pe motivul că, în momentul vânzării, cumpărătorii fuseseră de bună-credinţă şi a obligat reclamanta să le platească pârâţilor cheltuieli de judecată.

Reclamanta susţinea că imposibilitatea de a recupera proprietatea celor două apartamente vândute de stat i-a încalcat dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum este acesta recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a hotărât că zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunurilor vândute de stat terţilor care le ocupau în calitate de chiriaşi, combinată cu absenţa unei despăgubiri corespunzatoare valorii bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

În aceste condiţii, Curtea, în unanimitate, a hotărât că a avut loc încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1; că statul pârât trebuie sa ii restituie reclamantei, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, bunurile imobile în cauză sau că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 150.000 euro, cu titlu de daune materiale; că, în orice caz, statul pârât trebuie să îi platească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, următoarele sume: 2.000 euro cu titlu de daune morale, respectiv 1.600 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.

În cauza Urbanovici c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În fapt, este vorba de o suprafaţă de teren asupra căreia reclamanta a depus o acţiune în revendicare, care, deşi potrivit cărţii funciare, aceasta figura ca aparţinând unei instituţii publice (Consiliul Local Oradea), ea susţinea că o moştenise de la o altă persoană, care o primise de la statul român în schimbul unui alt lot de teren.

Soluţionându-se cererea de către instanţele naţionale competente, acestea din urmă au dat câştig de cauză reclamantei. În faţa tuturor instanţelor care s-au pronuntat asupra cauzei, Consiliul Local Oradea a argumentat faptul că adeverinţa nr. 10.524 din 14 mai 1955, folosită de reclamantă pentru a-şi dovedi dreptul de proprietate, era falsă, deoarece conţinea o serie de neregularităţi. Prima instanţă şi instanţa de apel au respins argumentul pe motivul că pârâtul, respectiv apelantul, nu adusese dovezi pentru a-şi dovedi

74

susţinerile. Mai mult, instanţele au observat că, aşa cum reieşea din informaţiile pe care le aveau la dispoziţie, nu fusese începută nicio procedură penală în acest sens.

Consiliul Local Oradea a depus la Judecătoria Oradea o acţiune împotriva reclamantei, urmărind anularea adeverinţei, deoarece cuprindea neregularităţi. Reclamanta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, în măsura în care instanţele care au statuat cu privire la acţiunea în revendicare soluţionaseră deja acest aspect. Cauza a fost strămutată la Judecătoria Arad, care a admis acţiunea şi a statuat că documentul era fals şi l-a anulat. Apelul, respectiv recursul reclamantei, au fost respinse succesiv de Tribunalul Arad.

Avându-se în vedere cele recent hotărâte, Consiliul Local Oradea a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei iniţiale. De asemenea, acesta i-a cerut procurorului general să formuleze un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie, în vederea casării aceleiaşi decizii.

Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea procurorului general, a reţinut că adeverinţa din anul 1955 fusese declarată falsă, a casat toate hotărârile pronunţate în acţiunea în revendicare şi, statuând pe fondul cauzei, a respins acţiunea iniţială pe motivul că reclamanta nu îşi dovedise dreptul de proprietate.

În temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta s-a plâns de faptul că dreptul său la un proces echitabil şi dreptul său de proprietate au fost încălcate în masura în care hotărârea irevocabilă dată iniţial a fost casată şi, în final, acţiunea sa a fost respinsă pe fond într-o cale extraordinară de atac.

Curtea a considerat că o casare a unei astfel de decizii, după ce a rămas definitivă şi a devenit irevocabilă, a constituit o privare de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ce nu putea fi justificată decât dacă se dovedea, printre altele, că s-a facut “pentru cauză de utilitate publică” şi “în condiţiile prevăzute de lege”.  

De asemenea, niciuna dintre părţi nu are dreptul să ceară revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii, cu unicul scop de a obţine o reanalizare a fondului cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui exercitată pentru a corecta erorile judiciare, nu pentru a realiza o nouă analiză a fondului cauzei. Revizuirea nu trebuie sa devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra chestiunii puse în discuţie, nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. O abatere de la acest principiu este justificată numai atunci când este dictată de circumstanţe substanţiale şi imperios necesare (vezi Ryabykh impotriva Rusiei).

Curtea a considerat că intervenţia Curţii Supreme de Justiţie nu era necesară pentru a aborda această problemă, deoarece instanţele comune au avut destule ocazii să remedieze pretinsa eroare în interpretarea lor. Curtea observa că, în timp ce instanţele ordinare, în special instanţa de ultim rang, şi-au bazat hotărârile pe mai multe documente şi depoziţii ale martorilor, Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea din unicul motiv al nulităţii actului fals, fără a-şi exprima o opinie cu privire la celelalte mijloace de probă sau, cel puţin, fără a explica de ce le-a înlăturat.

Importantele considerente de mai sus, precum şi celelalte expuse în hotărâre, i-au fost suficiente Curţii pentru a constata că o casare a Deciziei irevocabile din 21 mai 2001 nu a reprezentat decât un apel deghizat şi, folosindu-l, autorităţile nu au asigurat un just

75

echilibru între interesele aflate în joc şi, astfel, au încalcat dreptul reclamantei la un proces echitabil.

De asemenea, deoarece prin Decizia irevocabilă din 21 mai 2001, reclamanta a fost recunoscută ca proprietar al terenului în litigiu, reclamanta poate pretinde ca are un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, iar casarea deciziei respective, după ce a rămas definitivă şi a devenit irevocabilă şi după ce a fost executată, va constitui o ingerinţă în dreptul beneficiarului deciziei la o liniştită posesie a acelui bun. Presupunând chiar că o astfel de ingerinţă ar putea fi considerată că serveşte unui interes public, Curtea a constatat că ea nu era justificată, deoarece nu a fost păstrat un just echilibru, iar reclamanta a fost obligată să suporte o sarcină individuală şi excesivă.   

Date fiind motivele expuse, Curtea a hotărât că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În cauza Stoian c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În fapt, este vorba de un imobil proprietate pe cote-părţi a şase persoane (reclamantul, S.D.G., S.M., B.E., N.I. şi S.E.).

S.D.G. şi S.M. au sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune îndreptată împotriva reclamantului, a lui B.E., N.I. şi S.E., în vederea ieşirii din indiviziune cu privire la imobilul menţionat. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti le-a atribuit imobilul lui S.D.G. şi lui S.M., cu condiţia plăţii unei sulte fiecăruia dintre pârâţi, printre care se număra şi reclamantul. Apelul reclamantului a fost admis de Tribunalul Bucureşti, atribuindu-i astfel imobilul, şi l-a obligat să le plătească o sultă celorlalte părţi. Decizia a rămas definitivă la data de 11 noiembrie 1997, printr-o decizie pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti care a respins recursul formulat de S.D.G. şi S.M.

S.D.G. a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o cerere de revizuire a Deciziei din data de 11 noiembrie 1997. I-a fost respinsă cererea pe motivul că documentul invocat de S.D.G. nu constituia “un act nou” în sensul prevederilor legale, pentru a putea justifica o cerere de revizuire. S.D.G. a formulat recurs în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Cauza a fost strămutată la Curtea de Apel Piteşti, care a admis cererea de revizuire introdusă de S.D.G. După ce a apreciat că cererea de revizuire era justificată, Curtea de Apel Piteşti a analizat fondul cauzei, a anulat Decizia din 11 noiembrie 1997 şi a menţinut Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti prin care imobilul le era atribuit lui S.D.G. şi lui S.M.

Reclamantul a sesizat Curtea de Apel Piteşti cu o contestaţie în anulare împotriva Deciziei definitive pronunţate în alineatul precedent. Prin Decizia rămasă definitivă din data de 16 iulie 2001, Curtea de Apel Piteşti a admis contestaţia în anulare, iar Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 11 noiembrie 1997, prin care imobilul îi era atribuit reclamantului, a fost menţinută.

La o dată neprecizată, S.D.G. a decedat, iar S.L. şi S.M. au fost recunoscute ca fiind moştenitoarele sale. S.L. a formulat o contestaţie în anulare împotriva deciziei din data de 16 iulie 2001. Sesizată cu cauza, Curtea de Apel Piteşti a constatat că dosarul cauzei dispăruse, amânând judecarea cauzei până la reconstituirea integrală a dosarului.

Procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a formulat un recurs în anulare împotriva Deciziei din 16 iulie 2001 a Curţii de Apel Piteşti. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare formulat de procurorul general şi a anulat Decizia din data de 16 iulie 2001 a Curţii de Apel Piteşti pentru aplicarea greşită a legii.

76

Reclamantul s-a plâns de faptul că anularea deciziei rămase definitivă a Curţii de Apel Piteşti din 16 iulie 2001, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Acesta se plânge şi de durata procedurii, pe care o consideră exagerată. El invocă incalcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.

Citând jurisprudenţa Curţii în materie, reclamantul considera că prin admiterea recursului în anulare, cale extraordinară de atac, şi anularea unei hotărâri interne definitive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.

Curtea a apreciat că, aplicând astfel prevederile art. 330 din Codul de procedură civilă ce reglementează recursul în anulare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.

Reclamantul a susţinut că durata a încălcat principiul “termenului rezonabil”, astfel cum este acesta prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenţie. Conform afirmaţiilor sale, procedura a durat 11 ani. Acesta considera că atât perioada care a precedat admiterea recursului în anulare, cât şi perioadele în care cauza nu s-a aflat pe rolul unei instanţe de judecată, trebuie luate în considerare, având în vedere că această cauză ar fi trebuit să fie analizată, în ansamblul său, într-un termen rezonabil, ţinând cont de toate fazele sale procedurale şi de căile de atac aflate la dispoziţia reclamantului. Reclamantul a considerat că durata procedurii, al cărei obiect este de o complexitate redusă, le este imputabilă integral autorităţilor. El menţiona că de mai multe ori cauza a fost amânată din cauza neîndeplinirii procedurii de citare a părţilor şi pentru analizarea unei cereri de strămutare. Acesta a subliniat că Curtea de Apel Piteşti a amânat judecarea cauzei pentru a permite reconstituirea dosarului pierdut din cauza neglijenţei autorităţilor. La acest lucru se adaugă întârzierile înregistrate în trimiterea dosarului de la o instanţă la alta, în special cu ocazia recursului în anulare.

Curtea a reamintit că, pentru calcularea duratei procedurii, trebuie luate în considerare toate căile de atac, inclusiv cele cu caracter extraordinar, în măsura în care procedura începută după introducerea lor era hotărâtoare pentru drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ale reclamantului. Cu toate acestea, numai perioadele în care cauza s-a aflat efectiv pe rolul instanţelor vor fi luate în considerare, excluzând aşadar perioadele dintre adoptarea unei hotărâri definitive şi anularea sa ca urmare a unui recurs extraordinar. De asemenea, pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, trebuie ţinut cont de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului în cauză.

După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea a apreciat că, faţă de circumstanţele speciale ale cauzei, durata procedurii descrise mai sus nu este excesivă. Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din acest punct de vedere.

Reclamantul se plângea, de asemenea, de faptul că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este acesta recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamantul considera că, admiţând recursul în anulare introdus de procurorul general, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, l-a privat de imobilul ce îi fusese atribuit

77

printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Această ingerinţă în dreptul său de proprietate este, după părerea sa, arbitrară şi nu asigură un just echilibru între interesele în cauză.

Curtea a reamintit că, prin Hotărârea definitivă din 16 iulie 2001, Curtea de Apel Piteşti a confirmat dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauză în schimbul unei sulte şi a constatat că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Reclamantul avea, aşadar, un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, Curtea a afirmat că, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, pretinsa eroare în aplicarea legii nu poate fi de ajuns pentru a legitima privarea de un bun dobândit în mod legal în urma unui litigiu civil soluţionat definitiv.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, a hotărât: că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, ca urmare a admiterii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recursului în anulare; că nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, sub aspectul duratei procedurii; că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; ca statul pârât să ia, în cel mult 3 luni, măsurile necesare pentru a-l repune pe reclamant într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost anulată Decizia definitivă din 16 iulie 2001 a Curţii de Apel Piteşti; ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, următoarele sume: 5.000 euro, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ca daune morale şi 4.000 euro pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit.

În cauza Florescu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În fapt, este vorba de un imobil împreună cu terenul aferent, bun situat în mun. Bucureşti, pe care statul, invocând Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri, l-a confiscat.

Printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, statul, prin intermediul unei societăţi care administra bunurile imobiliare ale statului, a vândut bunul unor persoane, care îl ocupau în calitate de chiriaşi.

Reclamantul şi mama sa au introdus în faţa Tribunalului Bucureşti o acţiune în revendicare imobiliară îndreptată împotriva Primăriei Bucureşti, a societăţii care administra bunurile imobiliare ale statului şi împotriva terţilor cumpărători. Ei au cerut instanţei să constate nulitatea deciziei de confiscare a bunului şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu terţii cumpărători. În fine, aceştia solicitau restituirea în natură a bunului aflat in litigiu. Reclamantul şi mama sa susţineau că, din cauza condiţiilor grele de viaţă şi a presiunilor exercitate împotriva familiei lor, au fost obligaţi să emigreze. Pentru a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul în litigiu, aceştia au arătat că Legea nr. 112/1995 nu se referea la imobilul în cauză şi că o vânzare efectuată în baza acestei legi era ilegală.

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a constatat nulitatea deciziei de confiscare a bunului, considerând-o ilegala, având în vedere că reclamanţii fuseseră obligaţi să îşi cedeze proprietatea înainte de a părăsi ţara, ceea ce le-a viciat consimţământul. Instanţa a adăugat că decizia de confiscare era contrară prevederilor Constituţiei din 1965, statul neputând să se prevaleze de un titlu de proprietate valabil asupra bunului. Instanţa, făcând aplicarea principiului bona fide praesumitur, a respins cererea de anulare a

78

contractului de vânzare-cumpărare pe motiv că reclamantul şi mama sa nu au făcut dovada relei-credinţe a părţilor din respectivul contract. Primăria Bucureşti, precum şi reclamantul şi mama acestuia au introdus apel împotriva acestei sentinţe.

Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului şi al mamei sale, a admis apelul primăriei, a anulat sentinţa şi, pe fond, a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată. Tribunalul a statuat că instanţele nu erau competente ratione temporis să analizeze constituţionalitatea Decretului nr. 223/1974 din perspectiva noii Constituţii din 1991, deoarece decretul respectiv fusese adoptat în perioada de valabilitate a Constituţiei din 1965. Prin urmare, tribunalul a statuat că titlul statului asupra bunului revendicat era legal.

Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii, susţinând că confiscarea bunului său fusese contrară prevederilor din Codul civil şi din Constituţie, ce reglementau respectarea dreptului de proprietate, şi că, prin urmare, posesia bunului de către stat nu era întemeiată pe niciun titlu valabil. În ceea ce priveşte valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul susţinea că statul vânduse un bun ce nu îi mai aparţinea, ceea ce dovedea, după părerea sa, reaua-credinţă a părţilor. Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul reclamantului şi a respins apelul primăriei. Astfel, Sentinţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti a fost confirmată.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plângea de faptul că ar fi suferit o încalcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale, din cauza Sentinţei Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, confirmată prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti. El susţinea că această sentinţă a validat vânzarea de către stat a bunului aflat în litigiu, deşi aceeaşi instanţă constatase ilegalitatea confiscării bunului.

Curtea a observat că reclamantul a obţinut o hotărâre definitivă ce constata nulitatea deciziei de confiscare a bunului. În ciuda acestei constatări, instanţele interne au refuzat să anuleze contractul de vânzare-cumpărare care avea ca obiect acelaşi bun, pe motiv că reclamantul nu făcuse dovada relei-credinţe a părţilor din respectivul contract.

Curtea a considerat că constatarea ilegalităţii confiscării bunului, precum şi lipsa de titlu al statului asupra aceluiaşi bun, au ca efect recunoaşterea, indirectă şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său.

Vânzarea de către stat a bunului altcuiva către terţi, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altcuiva şi chiar dacă terţii erau de bună-credinţă, reprezintă o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

De asemenea, Curtea a observat că vânzarea bunului reclamantului, în temeiul Legii nr. 112/1995, l-a împiedicat să îşi exercite dreptul de proprietate şi că nu i-a fost acordată nicio despăgubire pentru această privare.

Curtea a considerat că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate asupra bunului său, combinat cu lipsa totală de despăgubire de mai mult de 4 ani, l-a făcut sa sufere o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Date fiind motivele expuse şi cele constatate de Curte, aceasta a hotărât că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1; ca statul pârât să îi restituie reclamantului imobilul, precum şi terenul aferent, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii; ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să îi plătească reclamantului, în acelaşi

79

termen de 3 luni, suma de 70.000 euro, pentru prejudiciul material, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit; ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, următoarele sume: 5.000 euro pentru prejudiciul moral şi 7.000 euro pentru cheltuielile de judecată.

În cauza Bartoş c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În fapt, este vorba de un imobil compus dintr-o casă şi terenul aferent, în posesia căruia statul a intrat ca urmare a stabilirii reclamantei în străinătate în anul 1989.

Reclamanta a introdus la Judecatoria Braşov o acţiune în revendicarea bunului sus-mentionat; acţiunea a fost admisă, devenind definitivă.

Judecătoria Braşov a hotărât că persoanele în calitate de chiriaşi, care ocupau imobilul din anul 1989 în baza unui contract de închiriere încheiat cu statul, trebuie să încheie un nou contract de închiriere cu reclamanta.

Printr-un contract încheiat cu statul, foştii chiriaşi. au cumparat imobilul. Totuşi, acţiunea reclamantei în anularea acestui contract a fost admisă printr-o sentinţă a Judecătoriei Braşov. Această sentinţă a devenit definitivă ca urmare a respingerii recursului formulat de foştii chiriaşi.

Între timp, Judecătoria Braşov a admis o nouă acţiune în revendicare introdusă de reclamantă împotriva statului. Această hotărâre a fost confirmată printr-o decizie definitivă de Curtea de Apel Braşov.

Reclamanta a iniţiat o procedură în vederea evacuării, la a cărei finalizare, ea a reintrat în posesia imobilului.

Printr-o acţiune introdusă la Judecătoria Braşov, foştii chiriaşi au solicitat obligarea reclamantei la restituirea către ei a costului lucrărilor pe care aceştia le-au efectuat în casă. Reclamanta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat daune şi dobânzile aferente pentru degradarea imobilului, precum şi chiriile pe care chiriaşii ar fi trebuit să i le platească.

Bazându-se pe concluziile a două expertize tehnice şi pe constatările personale ale judecătorului făcute cu ocazia unei cercetări la faţa locului, instanţa a respins atât acţiunea principală, cât şi cererea reconvenţională. Judecătorul a estimat că foştii chiriaşi nu aveau dreptul la restituirea costului lucrărilor efectuate, deoarece acestea au fost efectuate fără autorizaţiile prevăzute de lege. În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei, instanţa a stabilit că lucrarile în cauză nu reprezentau degradări ale imobilului şi că respectivii chiriaşi nu puteau fi obligaţi la plata chiriilor, în condiţiile în care reclamanta nu fusese parte în contractul de închiriere încheiat.

În urma judecării apelului, Tribunalul Braşov a stabilit că lucrările efectuate nu erau utile şi nici de natură să crească valoarea imobilului şi că, dimpotrivă, acestea au adus daune imobilului. Tribunalul a stabilit că ei trebuie să plătească reclamantei cuantumul chiriilor pe o perioadă de 5 ani. Tribunalul i-a obligat, de asemenea, la plata unei despăgubiri pentru reabilitarea imobilului, precum şi la restituirea costurilor şi cheltuielilor judiciare. În ciuda recursului formulat de chiriaşi, această soluţie a fost menţinută printr-o decizie definitivă a Curţii de Apel Braşov.

Procurorul general a introdus la Curtea Supremă de Justiţie un recurs în anulare împotriva sentinţei Judecătoriei şi a deciziilor pronunţate de Tribunal şi de Curtea de Apel. El a arătat că, în procesul de interpretare a documentelor aflate la dosar şi a

80

legislaţiei interne, instanţele au comis grave erori de drept, ceea ce a determinat soluţionarea greşită a litigiului. El a argumentat că lucrările efectuate au fost necesare şi utile şi au dus la creşterea valorii imobilului. În ceea ce priveşte plata chiriilor, procurorul general a considerat că, în absenţa unui contract de închiriere, acestea nu erau datorate.

Invocând principiul autorităţii de lucru judecat, reclamanta a solicitat respingerea recursului în anulare.

Curtea Supremă de Justiţie a admis însă argumentele procurorului general şi a casat deciziile contestate.

Cu privire la pretinsa încalcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamanta susţinea că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârilor definitive favorabile ei a încalcat principiul securităţii raporturilor juridice. Reclamanta mai adăuga că, prin admiterea recursului în anulare, Curtea Supremă de Justiţie a dat în acelaşi timp dovadă de lipsă de independenţă şi imparţialitate.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care implică, printre altele, că soluţia stabilită în mod definitiv de către instanţe, cu privire la un litigiu, să nu mai poată fi repusă în discutie. În temeiul acestui principiu, nicio parte nu poate solicita revizuirea unei decizii definitive şi executorii doar pentru a obţine o nouă analiză a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa.

Curtea reamintea că simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere cu privire la un subiect nu este un motiv suficient pentru a determina rejudecarea unei cauze.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plângea că Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect încălcarea dreptului la respectarea bunurilor sale, aşa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea considera că anularea creanţei şi obligarea la plata de despăgubiri au avut ca efect lipsirea reclamantei de bunurile sale, în sensul celei de-a doua fraze din primul paragraf al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

O lipsire de proprietate care intră sub incidenţa acestei norme se poate justifica doar dacă se demonstrează în special că aceasta a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să răspunda criteriului proporţionalităţii.

Dincolo de aceste aspecte, presupunând chiar că s-ar putea demonstra că lipsirea de proprietate a servit unei cauze de interes public, având în vedere că intervenţia procurorului general, după soluţionarea unei proceduri în care acesta nu a fost parte, a dus nu doar la anularea creanţei reclamantei, ci şi la obligarea acesteia la plata de despăgubiri, Curtea a considerat că o atingere atât de radicală adusă drepturilor reclamantei a încalcat, în defavoarea sa, echilibrul care trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi exigenţele interesului general.

În aceste condiţii, Curtea, în unanimitate, a hotărât că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1; de asemenea, Curtea a hotărât ca statul pârât să platească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, următoarele sume: 2.000 euro pentru prejudiciul moral şi 1.000 euro pentru costuri si cheltuieli.

81

8 Unele măsuri de ordin general pe care statul român este obligat să le adopte, în baza art. 46 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, în materia restituirii proprietăţilor preluate în mod abuziv de statul comunist

Potrivit art. 46 din Convenţie, statele părţi la Convenţie se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt părţi. Potrivit alineatului 2 al acestui articol, hotărârea definitivă este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei. Aşadar executarea hotărârii nu este controlată de însuşi organul care a pronunţat-o, ci de Comitetul de Miniştri, un organ cu o componenţă politică, care are posibilitatea de a adopta sancţiunile prevăzute de Statutul Consiliului Europei împotriva statului care nu pune în executare hotărârile Curţii.

Punerea în operă a hotărârilor Curţii presupune două feluri de măsuri: măsuri de ordin individual şi măsuri de ordin general.

Măsurile de ordin general sunt acele măsuri pe care statul trebuie să le adopte pentru a evita condamnarea pe viitor în cazuri similare celui în care a fost deja condamnat.

În prezent, ne aflăm în faţa constatării de către Curte a încălcării drepturilor omului de către statul român din cauza existenţei unor probleme structurale, în materia restituirii proprietăţilor preluate în mod abuziv de statul comunist, probleme pe care Curtea le-a sesizat şi le-a evidenţiat, succesiv, în cauzele Viaşu c. României, Faimblat c. României, Katz c. României, Deneş şi alţii c. României, Stanciu c. României, Elias c. României şi Czaran şi Grofcsik c. României.

În cauza Viaşu c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, prin nepunerea în practică a deciziilor de plată a despăgubirilor emise de autorităţi în baza Legilor nr. 18/1991 şi nr. 1/2000, fapt care nu se datorează unui incident izolat ci este o problemă existentă la scară largă în România, rezultată dintr-un cadru reglementar şi administrativ neadecvat. Această problemă a fost recunoscută şi de statul român, şi cu toate acestea autorităţile competente nu au depus diligenţele necesare pentru remedierea situaţiei. Numărul mare de cereri adresate Curţii, a hotărârilor prin care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul 1 şi, în unele cauze, a articolului 6 al Convenţiei, precum şi miile de dosare înaintate Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, dar nesoluţionate într-un termen rezonabil, demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor naţionalizate sau confiscate de stat în regimul comunist nu a fost creat şi pus în aplicare într-o manieră compatibilă cu articolul 1 din Protocolul 1. Curtea a subliniat că încă din 1999 a constatat, în cauza Brumărescu c. României, că mecanismul de restituire trebuie îmbunătăţit, chiar dacă în aceea cauză se referea îndeosebi la greşita funcţionare a justiţiei. Ori, constatarea din prezenta cauză, întăreşte caracterul pregnant al încălcării drepturilor justiţiabililor şi conduce, practic, la constatarea absenţei unei căi interne eficiente de recurs.

Cauza Faimblat c. României subliniază o problemă existentă în aceeaşi materie, a imobilelor naţionalizate, problema accesului la justiţie a persoanelor interesate. Astfel, Curtea arată că negarea dreptului acestor persoane de a se adresa instanţei de judecată potrivit dreptului comun, duce la încălcarea dreptului acestora de acces la justiţie, în măsura în care calea pusă la dispoziţie de legea specială nu este una efectivă. Curtea a

82

arătat că problema din această cauză nu este un incident izolat, ceea ce relevă o problemă structurală a statului român din acest punct de vedere.

În cauza Katz c. României Curtea, de asemenea, a constatat faptul că reclamantului i-a fost încălcat dreptul de proprietate prin faptul că după ce i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra unui imobil printr-o hotărâre judecătorească, statul a vândut respectivul bun. Curtea a constatat şi în acest caz că România se confruntă cu o problemă structurală, de sistem, rezultând din redactarea defectuoasă a legislaţiei cu privire la restituirea imobilelor naţionalizate şi care au fost vândute de stat cumpărătorilor de bună-credinţă.

În cauza Deneş c. României, Curtea a constatat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie a fost încălcat în privinţa reclamantei din cauza faptului că statul nu s-a conformat obligaţiei de a-i plăti despăgubiri pentru un imobil naţionalizat, deşi dreptul acesteia la despăgubiri fusese recunoscut printr-o hotărâre judecătorească. Curtea a ajuns din nou la concluzia că încălcarea constatată reprezintă o situaţie frecvent invocată în faţa sa şi că îşi are originea în disfuncţionalitatea mecanismului de aplicare a Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, care nu asigură despăgubirea efectivă a persoanelor care, potrivit legii, au dreptul la aceste despăgubiri.

În cauza Stanciu c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a vânzării de către statul Român, în baza Legii nr. 112/1995, a unui imobil preluat de la reclamanţi în baza Decretului nr. 223/1976.

În cauza Elias c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neacordării de despăgubiri pentru un imobil trecut în proprietatea statului în anul 1983, drept ce fusese recunoscut printr-o hotărâre a societăţii M., care avea în administrare imobilul.

În cauza Czaran şi Grofcsik c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neacordării de despăgubiri pentru un imobil trecut în proprietatea statului în anul 1947. Dreptul reclamanţilor, deşi nu fusese recunoscut prin dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, a fost confirmat în motivările hotărârilor prin care li se respinseseră acţiunile. În motivare se reţinuse că terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil.

Se observă că problemele structurale constatate în privinţa României sunt legate de aplicarea legislaţiei referitoare la imobilele naţionalizate şi că acestea se referă, în linii mari, la încălcarea art. 1 din Protocolul 1 prin:

- vânzarea de către statul român a unui imobil după recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la acesta (cauza Katz c. României);

- neplata despăgubirilor la care s-a stabilit că reclamanta are dreptul prin decizii ale autorităţilor competente (cauza Viaşu c. României şi cauza Elias c. României);

- neplata despăgubirilor la care s-a stabilit că reclamanta are dreptul prin hotărâre judecătorească (cauza Deneş c. României, cauza Stanciu c. României şi cauza Czaran Grofcsik c. României);

83

- încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie sub aspectul accesului la justiţie prin negarea dreptului de a promova o acţiune pe dreptul comun în condiţiile în care procedura prevăzută de legea specială nu este eficientă (cauza Faimblat c. României).

De asemenea, Curtea Constituţională a decis că Legea nr. 1/2009 pentru modificarea Legii nr. 10/2001, prin care este consfinţit dreptul de proprietate al chiriaşului dobânditor al bunului naţionalizat, este constituţională. În acest fel, prin adoptarea Legii nr. 1/2009 s-a exclus posibilitatea obţinerii restituirii în natură a bunului de către o mare parte dintre proprietarii ale căror bunuri au fost preluate.

Hotărârea pilot a C.E.D.O. din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. Fiind confruntată cu lipsa de reacţie a statelor în anumite domenii, precum şi cu un număr considerabil de plângeri identice, Curtea a considerat că trebuie să se folosească de prevederile art. 46 din Convenţie pentru a impune statelor măsuri de ordin general pe care acestea ar trebui să le aibă în vedere în asigurarea conformităţii legislaţiei naţionale cu prevederile Convenţiei, în scopul reparării carenţelor structurale din legislaţia sau practica internă, măsuri care exced simplei obligaţii de a repara prejudiciul produs unei persoane determinate. În aceste condiţii, Curtea a iniţiat tehnica pronunţării de hotărâri pilot cu ocazia analizării unor plângeri individuale.

Hotărârea pilot impune statelor o obligaţie generală de a lua măsurile necesare soluţionării unor probleme identice care afectează un număr nedeterminat de persoane din acelaşi stat, indiferent dacă acestea au depus plângeri în faţa Curţii sau nu, din cauzele cu privire la care Curtea s-a pronunţat deja rezultând probleme de sistem în ordinea internă.

La 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat prima hotărâre pilot împotriva României cu prilejul judecării a două cauze privitoare la procesul de retrocedare a caselor naţionalizate, în afacerile Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru c. României şi Ileana Florica Solon c. României.

Reclamantele au sesizat C.E.D.O., care a admis plângerea, invocând încălcarea dreptului lor de proprietate şi a dreptului de acces la justiţie.

În ce priveşte încălcarea dreptului de acces la justiţie, Curtea a constatat că:- hotărârea instanţelor prin care Primarul era obligat să emită dispoziţia de

restituire prin echivalent a rămas neexecutată, iar jurisprudenţa constantă a Curţii a stabilit că refuzul de a pune în executare hotărâri judecătoreşti contravine dreptului de acces la justiţie şi

- acţiunea în revendicare a reclamantelor a fost respinsă ca inadmisibilă, pe motiv că avea posibilitatea de a uza de căile deschise de Legea nr.10/2001, în fapt reclamantele folosind aceste căi, fără succes, astfel încât respingerea ca inadmisibilă a acţiunii lor în revendicare este lipsită de orice justificare proporţională cu scopul vizat.

Privitor la violarea dreptului de proprietate, Curtea constată că reclamantele nu au avut niciodată un drept de proprietate asupra apartamentului în discuţie, după data ratificării Convenţiei de către România, în condiţiile în care nici un act administrativ şi nici o hotărâre judecătorească nu au stabilit faptul că imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului, dar, în schimb, reclamantele aveau un drept cert de a primi despăgubiri pentru apartamentul în discuţie. Omisiunea statului de a plăti acele

84

despăgubiri în lipsa posibilităţii de a anticipa data la care statul îşi va executa obligaţia este contrară dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

Având în vedere că în aceeaşi situatie se mai găsesc câteva mii sau zeci de mii de persoane, Curtea a considerat că sunt incidente dispoziţiile art.46 din Convenţie, impunându-se pronunţarea unei hotărâri pilot. Potrivit acesteia, România are obligaţia ca în termen de 18 luni de la data pronunţării hotărârii să ia măsuri de ordin administrativ şi legislativ pentru a remedia efectele încălcării drepturilor fundamentale ale acestor persoane, prin instituirea unui sistem de retrocedare prin echivalent eficace.

Astfel, statul trebuie să înlăture orice obstacol din calea exercitării efective a dreptului numeroaselor persoane afectate de situaţia considerată de Curte a fi contrară Convenţiei, sau să ofere un remediu adecvat, aşadar, să garanteze prin măsuri legale şi administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situaţie similară celei a reclamantelor, ţinând cont de principiile enunţate în jurisprudenţa Curţii cu privire la aplicarea art.1 din Protocolul nr.1. Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, în viziunea Curţii, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, şi prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză.

Curtea a apreciat că statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare.

De asemenea, Curtea apreciază că ar putea constitui o sursă de inspiraţie exemplele de bune practici şi de măsuri de modificare legislativă, ce respectă principiile impuse de Convenţie şi de protocoalele sale, oferite de alte state semnatare ale Convenţiei. Astfel, refacerea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, în aprecierea Curţii, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii.

Numai că plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea plăţii, chiar dacă par soluţii realiste în condiţiile economico-financiare, ar crea discriminări. Astfel, o parte din foştii proprietari au obţinut retrocedarea în natură, o parte dintre cei care nu au putut beneficia de retrocedarea în natură au încasat contravaloarea de piaţa a imobilului, fără nici o limitare şi fără nici o eşalonare. În aceste condiţii cei cărora le-au fost înstrăinate imobilele ar fi puşi într-o situaţie mai grea decât cărora statul nu le-a înstrăinat imobilele stabilindu-se astfel un alt regim juridic pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie, dar ale căror proceduri administrative sunt întârziate, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului interdicţiei discriminării, stabilit în art.1 din Protocolul nr.12 la Convenţie (Buchen şi alţii c. Cehia). În concluzie, realitatea arată că această soluţie nu este viabilă, despăgubiri urmând a fi plătite neeşalonat şi fără a fi impusă vreo limită.

Stabilirea unor termene ferme pentru realizarea diverselor operaţiuni administrative ar putea fi o soluţie, în condiţiile în care administraţia ar fi sancţionată pentru depăşirea acestor termene, altfel decât pe calea unor eventuale hotărâri judecătoreşti.

85

Oricum, până la data la care va fi adoptată noua lege pe care instanţa europeană a impus-o în sarcina autorităţilor române, procesul de retrocedare trebuie să îşi urmeze cursul în baza legislaţiei în vigoare la acest moment. Instanţele de judecată nu pot să respingă acţiunile în revendicare sau de altă natură privitoare la bunuri imobile naţionalizate pe motiv că România trebuie să adopte o altă lege şi nici nu pot suspenda judecarea cauzelor pe perioada celor 18 luni stabilite de la Strasbourg. În mod similar, autorităţile administrative nu sunt în drept să suspende procedurile administrative de aplicare a dispoziţiilor Legii nr.10/2001.

+ ultimele 2 predari

86

Tematica

Noţiunea şi conţinutul patrimoniuluiPatrimoniul este o universalitate juridică.Comparaţie între universalitatea juridică şi universalitatea de faptOrice persoană are un patrimoniu.Patrimoniul este unic.Divizibilitatea patrimoniului.Inalienabilitatea patrimoniului prin acte inter vivos.Patrimoniul - garanţia generală a creditorilor chirografari.Subrogaţia reală.Transmisiunea universală şi cu titlu universal.Comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţăObligaţiile reale. Noţiune. Natura juridică. Categorii. ExempleComparaţie între posesie - stare de fapt, poseise - stare de drept şi detenţia precarăCategoriile de detentori precari prevăzute de art.918 C.civ. Noţiunea, elementele şi dovada posesiei.Dobândirea şi pierderea posesieiIntervertirea precarităţii potrivit Codului civil de la 1864 şi Codului civil actualViciile posesiei. Posesia creează în favoarea posesorului o prezumţie de existenţă a dreptului real care se exercită (art.919 alin. 3 C.civ.)Apărarea posesiei utile prin acţiunile posesoriiPosesorul de bună-credinţă dobândeşte fructele bunului posedat Dreptul de proprietate privată - reglementare şi noţiuneClasificările dreptului de proprietateCaractere juridice ale dreptului de proprietate privatăConţinutul dreptului de proprietate privatăObiectul dreptului de proprietate privată.Subiectele dreptului de proprietate privată.Limitele dreptului de proprietate privată Dreptul de proprietate publică - - reglementare şi noţiuneCaracterele juridice ale dreptului de proprietate publicăObiectul şi subiecte dreptului de proprietate publicăDrepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publicăDelimitarea noţiunilor de ocrotire şi garantare a proprietăţiiNoţiunea şi caractere juridice ale acţiunii în revendicare

87

Acţiunea în revendicare imobiliară. Dificultăţi probatorii. Noţiunea de titlu. Distincţia dintre prezumţia de titlu şi prezumţia de proprietate. Aplicarea legii în timp cu privire la proba dreptului de proprietate. Categorii de conflicte. SoluţionareDobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobileRevendicarea bunului mobil de la posesorul de bună-credinţă care l-a dobândit de la hoţ sau găsitorRevendicarea bunurilor mobile de la terţul dobânditor de rea-credinţă, de la hoţ sau găsitor sau de la terţul dobânditor cu titlu gratuitEfectele acţiunii în revendicareNoţiune de modalitate a dreptului de proprietate privatăComparaţie între modalităţile dreptului de proprietate privată şi drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publicăTermenul şi condiţia - modalităţi ale actului juridic civil. Condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorieProprietatea rezolubilăNulitatea relativă. Noţiune şi regim juridicProprietatea anulabilăComparaţie între proprietatea rezolubilă şi proprietatea anulabilăCoproprietatea obişnuităCoproprietatea forţatăDevălmăşiaComparaţie între coproprietate şi devălmăşieUzucapiunea potrivit Codului civil de la 1864Uzucapiunea potrivit Codului civil actualEvoluţia interpretării art. 1 din protocolul adiţional nr. 1 la convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale Obiectul art. 1 din Protocolul nr. 1Principiul respectării proprietăţiiPrivarea de proprietateControlul folosinţei bunurilorAplicaţii relative la obiectul de reglementare al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor FundamentalePersoanele care se bucură de protecţia art. 1 al Protocolului nr. 1Măsurile de ordin general pe care statul român este obligat să le adopte, în baza art. 46 din convenţia europeană a drepturilor omului, în materia restituirii proprietăţilor preluate în mod abuziv de statul comunist

88