UNIVERSITATEA ” ALEXANDRU IOAN CUZA”, IASIJURAVLE MARIA, A.P., GRUPA 1DREPT EUROPEAN

Decizia

Definită de alineatul 4 al art. 249 TCE (Tratatul Comunității Europene), decizia este actul obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea îi desemnează. Deciziile îşi au locul în arsenalul juridic comunitar, după cum rezultă din alineatul 1 al aceluiaşi art. 249.

Definiţia deciziei nu elimină toate ambiguităţile care pot apărea în legătură cu ea. Termenul „decizie” este frecvent utilizat şi pentru a desemna acte care — după cum se notează în doctrină — nu corespund celor arătate în alin. 4 al art. 249. Adoptate de Consiliu, sau de către acesta împreună cu Parlamentul European, sau de către Comisie, deciziile sunt acte prin care instituţiile comunitare soluţionează o situaţie particulară.

Atunci când dispoziţiile care abilitează instituţiile comunitare să emită acte se abţin de la precizarea titlului de act de utilizat sau oferă o opţiune între decizie şi alte categorii de măsuri, instituţiile pot adopta actul care li se pare cel mai potrivit în raport cu scopul urmărit.

Când însă tratatul indică fără echivoc tipul de act la care instituţia trebuie să recurgă, aceasta este total legată de dispoziţia tratatului. Prin intermediul unei decizii, instituţiile pot pretinde unui stat membru sau unui resortisant al Uniunii să se comporte într-un anume mod sau să se abţină la o anumită conduită, să-i confere drepturi sau să îi impună obligaţii.

1

UNIVERSITATEA ” ALEXANDRU IOAN CUZA”, IASIJURAVLE MARIA, A.P., GRUPA 1DREPT EUROPEAN

Pentru a califica un act ca decizie, judecătorul comunitar acordă în primul rând atenţie existenţei unui cerc redus de destinatari identificabili.

Decizia este: Individuală, când destinatarul unei decizii este în mod individual

indicat, ceea ce distinge decizia de regulament

Decizia este înainte de toate un act cu caracter individual. Această calitate este cea care influenţează într-o manieră determinantă regimul său juridic. În cazul în care apare îndoială în ceea ce priveşte regimul aplicabil unui act al unei instituţii comunitare. Curtea a subliniat în jurisprudenţa sa că esenţial pentru decizie este că ea nu obligă decât persoanele cărora le este adresată, pe când regulamentul, cu un caracter esenţial normativ, este aplicabil nu unor destinatari limitaţi, desemnaţi sau identificabili, ci unor categorii private abstract şi în ansamblul lor.

Obligatorie în toate elementele sale

O a doua caracteristică a deciziei este obligativitatea sa. La fel ca şi regulamentul şi spre deosebire de directivă, decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. Decizia poate să impună nu numai un obiectiv de atins, ci şi mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa la îndeplinire. Deciziile produc un efect direct atunci când sunt adresate unor persoane fizice sau juridice particulare. În această ipoteză, deciziile modifică prin ele însele situaţia acestor destinatari.

2

UNIVERSITATEA ” ALEXANDRU IOAN CUZA”, IASIJURAVLE MARIA, A.P., GRUPA 1DREPT EUROPEAN

Aşadar, este vorba despre acte administrative ale executivului comunitar, ca de exemplu în cazul aplicării unei amenzi contravenţionale împotriva unei întreprinderi care încalcă reglementările anti-cartel. Împotriva deciziilor organelor UE, există posibilitatea adresării directe la CJUE. Instanţele naţionale nu au competenţa de a decide în asemenea situaţii. În cazul în care decizia într-un dosar aflat la o instanţă naţională depinde de validitatea unei decizii emise de un organ UE, iar respectiva instanţă naţională consideră decizia ca nefiind validă, trebuie să se adreseze CJUE, în conformitate cu prevederile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), pentru a obţine o hotărâre preliminară.

Deciziile-cadru UE

Deciziile-cadru reprezintă, împreună cu regulamentele, directivele şi deciziile, dreptul secundar al Uniunii Europene. Acestea au reprezentat singurul instrument de cooperare judiciară şi pentru armonizarea prevederilor legale în domeniul dreptului penal şi al dreptului procesual penal între statele membre.

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona din 01.12.2009, în condiţiile în care CE nu avea competenţa de reglementare în acest domeniu. Consiliul, la iniţiativa unui stat membru sau a Comisiei, putea adopta, în unanimitate, decizii-cadru pentru armonizarea dispoziţiilor legale şi administrative ale statelor membre, în scopul prevenirii şi combaterii infracţionalităţii (art. 29 TUE).

3

UNIVERSITATEA ” ALEXANDRU IOAN CUZA”, IASIJURAVLE MARIA, A.P., GRUPA 1DREPT EUROPEAN

Pentru statele membre, deciziile-cadru au caracter obligatoriu în ceea ce priveşte obiectivul care trebuie atins; forma şi mijloacele, în schimb, se aleg de către statele membre. Deciziile-cadru nu au aplicare nemijlocită. Pentru statele membre, deosebirea dintre decizii-cadru şi directive nu a fost prea mare, din moment ce ambele instrumente juridice obligă la transpunerea dispoziţiilor lor în dreptul naţional. Deciziile-cadru ale UE îşi menţin valabilitatea şi după 01.12.2009, până la modificarea lor prin noi dispoziţii legale ale UE, în baza noului Tratat UE de la Lisabona (Dispoziţiile tranzitorii de la art. 9 şi 10 din Protocolul la Tratatul de la Lisabona; J.O. UE 2007, C 306, pag. 163). În baza Tratatului de la Lisabona, UE are acum posibilităţi lărgite să folosească directiva în materie penală (art. 82-84 TFUE).

Decizia este un act legislativ direct aplicabil şi obligatoriu pentru toţi cei cărora li se adresează.

Destinatarii săi pot fi statele membre sau chiar întreprinderile. De exemplu, când Comisia a emis o decizie de amendare a companiei Microsoft pentru abuz de poziţie dominantă pe piaţă , decizia respectivă i s-a aplicat doar companiei Microsoft.

4