Download - Teza Drept Constitutional Republica Romania
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Drept constitutional. Rolul sau in dezvoltarea constitutionalismului
romanesc
Capitolul I
Momente de referinţă în constituţionalismul romanesc
Secţiunea I. Originea constituţionalismului în România
În legătură cu punctul de pornire al evoluţiei constituţioanale a statului nostru, în
doctrina constituţionala, în istoriografia românească, in publicistica partidelor politice de la
sfârşitul secolului al-XIX-lea si începutul secolului XX şi in alte surse recente s-au susţinut
mai multe puncte de vedere care pot fi rezumate în patru curente principale :
Începuturile sistemului constituţional în ţările române sunt legate de Proclamaţia de la
Islaz din 1848, considerată a fi prima constituţie româneasca. Acesta este opinia lui Ioan
Ceterchi.
În opinia profesorului Ioan Muraru, organizarea constituţională debutează cu
Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris din 1864 si Legea electorala din 1864 – ambele
acte fiind apreciate ca prima constituţie a României.
Dupa părerea lui Constantin Dissescu evoluţia constituţională a statului român incepe
odata cu adoptarea Constituţiei din 1866.
Marele nostru istoric Nicolae Iorga aprecia in ‘Istoricul Constituţiei Româneşti’ faptul
că evoluţia constituţională româneasca are rădăcini adânci care coboară neîntrerupt până la
întemeierea statelor românesti în secolul al-XIV-lea.
O alta problemă importanta o constituie caracterul evoluţiei constituţionale a
României. In aceasta privinţă organizarea constituţională a statului român – de la primele
formaţiuni statale întemeiate in secolul al-XIV-lea, până la stadiul actual al dezvoltării
politice a României – are un caracter unitar si totodată procesual. Caracterul unitar al
evoluţiei onstituţionale româneşti este pus in evidenţă de fatptul ca in cele doua principate
Pagina 1 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
româneşti au existat practic aceleaşi realitaţi social-economice. Organizarea si funcţionarea
puterilor sau prerogativelor legislative, administrative,judecătoreşti si rolul militar al
domnitorilor munteni şi moldoveni au fost cârmuite de aceleaşi cutume sau practici
constituţionale autohtone aplicate în timp îndelungat şi in mod repetat în cele două ţări. Pe
întreg parcursul dezvoltării constituţionale cele două state romaneşti ca şi Transilvania au
statornicit între ele strânse legături politice, fiind animate de aceleaşi idealuri socio-
economice, însa mai presus de toate era conştiinţa unităţii naţionale.
Caracterul procesual al organizării constituţionale a statului român constă in faptul ca
aceasta s-a desfăşurat fără întrerupere, de la forme simple la forme complexe, că evoluţia
politică a celor doua state - de la întemeierea lor până la unirea principatelor române sub
domnia lui Alexandru Ioan Cuza – a fost guvernată de aceleaşi legităţi generale ale
dezvoltării sociale. Dezvoltarea constituţională a Transilvaniei ca Voievodat autonom şi apoi
ca Principat autonom a parcurs de asemenea, un proces evolutiv in care s-au evidenţiat
răspândirea si viabilitate a unor instituţii social politice si juridice româneşti ( cnezatele şi
voievodatele). Incorporată la sfârşitul secolului al XVII-lea in Imperiul austriac, Transilvaniei
i s-a aplicat regimul constituţional stabilit in Diploma Leopoldina din anul 1691. Acest act a
fost adoptat de către Leopold I, împăratul Imperiului habsburgic, şi prin acesta Principatul
Transilvaniei este subordonat direct împăratului. Acest act consfinţea instaurarea dominaţiei
habsburgice în Transilvania şi ţine loc de constituţie până in anul 1877. Este evident faptul că
la momentul întemeierii statelor feudale româneşti acestea nu aveau o organizare de stat
( constituţională ) în înţelesul conceptului modern de organizare constituţională. Nu exista in
secolul al XIV-lea o Constituţie ca document politico-juridic în înţelesul de pact fundamental
intre guvernanţi si guvernaţi, adoptat de un organism reprezentativ in care să fie stabilite cu
precizie modalităţile de desemnare, de organizare şi funcţionare ale instituţiilor de guvernare
şi raporturile intre acestea precum şi statutul politico-juridic şi social al individului. 1
Existau însă numeroase cutume şi reguli de guvernare care fixau cel puţin, locul şi
rolul unor structuri de putere în procesul de conducere, ca şi unele raporturi ale acestora cu
cei guvernaţi, precum şi privilegii sociale şi politice acordate de şeful statului - Domnitor,
Voievod - unor reprezentanţi ai boierimii, clerului, etc. Aceste cutume sau obiceiuri întruneau
întru totul elementul psihologic apreciat în doctrină ca un element constitutiv al cutumei
constituţionale.
Într-adevăr cutumele erau recunoscute şi însuşite de categorii largi de populaţie ca
obiceiuri străvechi reglementând raporturi fundamentale. Este relevantă in acest sens
prezentarea făcută de Dimitrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”, in ceea ce
Pagina 2 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice,vol.I, ed.Lumina Lex,
Bucureşti 1997, p. 6
priveşte alegerea ca Domn al Moldovei a lui Petru Rareş, fiul natural a lui Ştefan cel
Mare. Aceste cutume şi practici de tip constituţional au evoluat continuu întărindu-se cu
fiecare domnie.
Unele dintre acestea s-au autonomizat treptat faţă de celelalte cutume şi obiceiuri
dezvoltându-se de sine stătător ca obiceiuri exclusiv constituţionale. De asemenea la acea
vreme nu se putea face o distincţie clara intre cutuma constituţionala şi cea cu un conţinut
juridic, civil, penal, etc. Este evident faptul ca acest concept de organizare constituţională
raportat la organizarea statală a ţărilor române în momentul întemeierii acestora trebuie privit
într-un sens mult mai larg decât actualele conotaţii ale acestei noţiuni.
Existau numeroase structuri instituţionale de natura constituţionala cum ar fii:
Domnia, diverse dregătorii, ca şi raporturile între domn şi boieri. Acestea reflectau, trăsături
ale unora din principiile de guvernare ale Imperiului Bizantin. Receptate intr-o perioadă
istorică relativ îndelungată, principiile fundamentale de esenţă ale organizării politice –
preluate la rândul lor de la Imperiul Roman de Apus şi adaptate unor noi realităţi geografice,
social-politice, naţionale, economice, religioase şi culturale -, s-au împletit cu tradiţii şi
practici juridice autohtone.
Dintr-o asemenea împletire a rezultat o sinteza armonioasa sub forma unor principii
juridice şi cutume constituţionale perfect aplicabile organizării politice a voievodatelor
româneşti, raporturilor intre Domnitor si supuşi, relaţiilor celor doua ţări cu Poarta Otomană,
precum şi relaţiilor acestora cu alte state. Astfel Domnitorul român avea ca şi Împăratul
bizantin un drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. Indiferent de statutul social se
bucura de ” dominium eminens ”, numeau în dregătorii şi îi revoca pe cei numiţi după bunul
său plac.
Influenţa bizantină asupra instituţiilor politice se datorează în primul rând
ortodoxismului ştiut fiind faptul că oraşul Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin era
centrul ortodoxiei. Astfel biserica ortodoxă exercita nu numai o influenţă religioasă, ci şi una
politică, aşa cum la rândul său religia catolică a stimulat mişcarea renascentistă din apusul
Europei din secolul al XIII-lea şi in cadrul acesteia, renaşterea filozofiei politice a antichităţii,
fundalul teoretic al modelelor de organizare politică ale statelor moderne occodentale.1
Pagina 3 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Ca o concluzie, merită a fii invocată precizarea făcută de marele istoric Nicolae Iorga
din anul 1922 – precizare de mare importanţă şi valoare istorică - care plasează, pe baza unor
realităţi social-politice incontestabile şi a unor documente de netăgăduit, începutul dezvoltării
constituţionale româneşti cu cinci veacuri înainte de adoptarea constituţiei moderne, în anul
1866: ” Când zic Statul român la întemeierea lui, înţeleg cele doua forme: a Principatului
Muntean, zis Domnie sau Mare Voievodat a toata Ţara Românească, prin urmare a unui stat
bazat de la început pe idei foarte moderne; ideea naţională pe de o parte, ideea de teritoriu
definit pe de altă parte, şi pe urma Statul Moldovei apărut mai târziu şi care a împiedicat
unitatea românească, pe care o proclamă în titlul său chiar Principatul Ţării Romaneşti. ”2
Secţiunea II. Sistematizări şi codificări constituţionale
Racordarea societăţii româneşti la marile curente de idei ale Europei s-a realizat de
sus, de la nivelul elitelor, cu implicaţii şi repercusiuni socio-politice largi.3 În secolul al
XVIII-lea cutuma constituţională devine prea strâmtă pentru realităţile politice noi şi nu mai
corespunde soluţionării unor probleme de organizare şi conducere statală generate, pe de-o
parte, de raporturile ţărilor româneşti cu Imperiul Otoman intrat în declin, iar pe de alta parte,
de raporturile acestuia cu alte state.
Ideile liberale privind modificarea structurilor economice şi sociale, a sistemului
administrativ, fiscal si juridic încep să prindă contur şi în Principate. Îndeosebi în a doua
jumătate a secolului factorii politici interni simt impulsul viitoarelor raporturi între puterile
europene, în special între Rusia şi Imperiul Otoman şi revendica vechiul statut de autonomie
al principatelor faţă de Poartă, stabilit prin capitulaţii.
1 Cristian Ionescu, op. cit. , p62 Cristian Ionescu, op. cit. , p73 Cristian Ionescu, op. cit. , p15
Statutul iniţial caracterizat înainte de toate, prin autonomia principatelor şi
neamestecul Porţii in problemele interne ale ţării fusese pierdut, îndeosebi ca urmare a
certurilor între pretendenţii la tron sprijiniţi de familii boiereşti rivale, ceea ce a permis
Turciei sa se implice in viaţa internă a principatelor. În această perioadă s-au instalat
domnitorii fanarioţi. Fanariotismul a însemnat un sistem social, economic, politic şi cultural
impus de către Poarta în secolul al XVIII-lea. Odată cu instaurarea regimului turco-fanariot,
principatele au fost complet integrate structurilor politice şi militare otomane, încetând să mai
desfăşoare o politica externă proprie. De altfel, deliberaţi sau nu, domnii fanarioţi si-au
Pagina 4 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
modelat întreprinderile potrivit condiţiilor locale. Ei au acţionat ca reprezentanţi ai Imperiului
Otoman, dar politica lor de reforme s-a adaptat realităţilor româneşti.
Constituţia din 7 februarie 1741 a lui Constantin Mavrocordat
Acest document a fost redactat în spiritul acelor vremuri, şi conţinea sfaturi pentru
guvernarea ţării, dată de Constantin Mavrocordat fiului său Nicolae. Reprezintă primul act de
gândire şi practică politica modernă. Eforturile domnitorului fanariot de a reorganiza
administraţia, justiţia, biserica, de a răspândi cultura dar mai ales de a elibera din şerbie,
ţărănimea, sunt tendinţe reformatoare ce se înscriu în aria ” despotismului luminat ”, practicat
de Frederic al II-lea al Prusiei şi împăratul Iosif al II-lea.1
Documentul cuprinde programul de reforme social-economice şi politice preconizat
de domnitor iniţial pentru Ţara Românească. Acest program de guvernare a fost pus în
aplicare şi în Moldova în perioada 1741 – 1743 atunci când Constantin Mavrocordat a domnit
aici.
Procedura prin care reformele au fost puse în dezbaterea Adunărilor de Stări din cele
doua ţări româneşti exprimă caracterul cvasi-constituţional al acesteia. Constituţia a fost
votată la 7 februarie 1741 şi a fost publicată în ziarul ”Mercure de France” din iulie 1742.2
1 Angela Banciu, Istoria Constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi
sociale, ed. Lumina Lex Bucureşti, 2001, p.242 Cristian Ionescu, op. cit. vol.I, p.16
Reformele lui Mavrocordat au avut pe lângă aspectele social-economice şi obiective
cu caracter administrativ şi judecătoresc. Astfel, urmând modelul otoman, boierimea alcătuia
Divanul cel mare şi instituţia ” celor cinci de sus ”, Protipendada, în care intrau cinci înalţi
dregători: logofătul, vornicul, hatmanul, postelnicul şi aga. Marii boieri îşi ziceau fraţi şi
numai ei purtau barbă. Din cele patru clase ale boierilor ultima era cea a maziliilor
descendenţi fără dregătorii ai boierimii mici de la ţară. Rangurile erau puse în evidenţă de
reguli stricte de protocol.
Constituţia sau Aşezământul lui Constantin Mavrocordat a cuprins şi unele prevederi
pentru modernizarea sistemului. Deşi este evident ca nu se poate vorbi de o amplă mişcare
constituţională, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, existau structuri politice cu
caracter constituţional bine cristalizate în acea perioadă în ţările române. Astfel, instituţia
Domniei, Sfatul Domnesc sau Divanul, marile dregătorii sau funcţii judiciare tindeau să se
Pagina 5 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
modernizeze. Puterea Domnului tindea să se centralizeze şi să se întărească, actele de
încălcare sau nesocotire a acesteia fiind considerate acte de trădare.
Deosebit de importante erau Adunările de stări ( Marea Adunare a Ţării ) bazate pe
participarea reprezentativă a unor categorii sociale largi la conducerea ţării. Aceste organisme
erau nişte forme incipiente ale Parlamentului. Ele puteau impune domnitorului unele
privilegii. Cea mai importantă prerogativă a Marii Adunări era alegerea Domnitorului şi mai
târziu recomandarea de către acesta a pretendentului la domnie, ce urma a fii numit de Sultan.
Supplex Libellus Valachorum
Pătrunderea ideilor liberale la sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a realizat mai uşor în
Transilvania care se află mai aproape de occident. O contribuţie importantă în acest sens a
avut şi actul de unire cu biserica romano-catolică care este şi expresia toleranţei religioase.
Acest act a facilitat conectarea spiritualităţii ardelene la valorile liberale şi şa
constituţionalismul clasic.1 În aceste condiţii a apărut Supplex Libellus Valachorum,
programul politic şi naţional al şcolii ardelene. Supplex-ul a fost redactat de Iosif Meheşi, de
la Cancelaria Aulica, în colaborare cu Samuil Micu,
1 Angela Banciu, op. cit. , p.25
Ioan Piuariu – Molnar, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi alţii. Memoriul, înaintat în
martie 1791 împăratului Leopold, cerea reintegrarea naţiunii române în rândul ”naţiunilor
ţării” fără deosebire de confesiune. Temeiul juridic al acestei revendicări consta în faptul că
erau cei mai vechi locuitori ai ţării, cei mai numeroşi şi purtau sarcinile cele mai multe. În
mai 1791 împăratul a trimis Dietei din Cluj memoriul românilor spunând că ” naţia valahă ar
cere…ca să fie declarată şi ea naţiune regnicolară ”. Împăratul cerea Dietei ” să propună cât
mai curând darea concetăţeniei românilor, uzul liber al religiei şi putinţa unei culturi mai
îngrijite. ” Dieta a refuzat discutarea petiţiei românilor pentru motivul că cererile reformulate
şi rezolvarea lor ar aduce la răsturnarea vechiului sistem de privilegii din Transilvania.
Primul document care se află la originea organizării politice moderne a statului român
este un proiect de constituţie întocmit în 1802 de Dimitrie Sturdza, membru al elitei
moldovene. Acesta se numea ” Plan sau forma de oblăduire republicească aristo
democraticească ”. forma de guvernământ propusă era republica pe care trebuia să o conducă
boierimea grupată, potrivit principiului separării, în trei divanuri: Divanul cel Mare, organul
suprem de guvernare format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol legislativ şi
compus din boieri cunoscători ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcătuit din
deputaţi aleşi prin vot indirect.
Pagina 6 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Un important izvor juridic constituie în opinia lui A.D. Xenopol Anafora de la 1804.
Aceasta era practic o scrisoare a micii boierimi îndreptată împotriva marii boierimi. Sursa de
inspiraţie o constituie principiile revoluţionare franceze de la 1789.
Constituţia ”Cărvunarilor”
Odată cu înlăturarea domniei fanarioţilor după mişcarea revoluţionară condusă de
Tudor Vladimirescu boierii încep sa prindă aripi în sensul reformelor influenţate de doctrina
revoluţionară apuseană. Proiectul celor 72 de ponturi (Constituţie cărvunară ) alcătuit în 1822
de comisul Ionică Tăutu, consilier al lui Ioniţă Sandu Sturdza şi secretar al Capuchehaiei
Moldovei, exprima revendicările micii boierimi inspirate de Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului. Conducerea statului ar fii fost atribuită unui Domn având puteri limitate, ales
dintre pământeni de o Adunare Obştească formată din înalţi ierarhi şi din boierime, ajutat de
un Sfat Obştesc investit cu atribuţii mari ca ale domnului.
Constituţia Moldovei de la 13 septembrie 1822 este cea dintâi încercare de a da
consistenţă tendinţelor liberale ale firii românilor şi principiilor democratice dominante în
lumea întreaga.1 Dintre drepturile şi libertăţile incluse în proiect menţionăm: dreptul al
apărare; libertatea învăţământului, dreptul la proprietate, libertatea muncii. Libertatea
conştiinţei, libertatea presei, dreptul la petiţie, egalitatea, inviolabilitatea domiciliului,
drepturile electorale, etc. Constituţia cărvunarilor n-a căpătat o consacrare oficială,
domnitorul Ioan Sandu Sturdza deşi împărtăşea el însuşi ideile cărvunarilor, nu a putut să o
pună în aplicare de teama marii boierimi sprijinite de Poartă. Potrivit proiectului, Adunării
Sfatului Obştesc îi revenea competenţa de a reglementa prin norme general-obligatorii o sferă
foarte largă de relaţii sociale. Domnitorul beneficia de u drept de veto care putea fii infirmat
însă de Sfatul Obştesc. Putere legislativă se putea exercita împreună de Domn şi Sfatul
Obştesc. Puterea executivă revenea Domnului. În ceea ce priveşte puterea judecătorească,
aceasta era tratată ca o ramură a puteri executive.
Proiectul Constituţiei consacra monarhia constituţională electivă, Domnul urmând a
fii ales dintre pământeni de către Obşteasca Adunare alcătuită din mitropolit, episcopi şi de
toată obştea boierilor. Domnul ales urma să fie confirmat de Turcia.
Cu toate că proiectul constituţiei nu a fost adoptat, unele dintre principiile sale s-au
aplicat, deoarece domnitorul Ioniţă Sturza era în conflict cu consulul Rusiei. Opoziţia
boierilor refugiaţi în afara hotarelor şi ostilitatea Rusiei au silit pe domnitorul moldovean să
nu pună în aplicare pe faţa Constituţia ci doar să se folosească de prevederile sale pentru a
pregăti terenul înnoirilor constituţionale viitoare. Moldova a fost astfel printre cele dintâi
state cârmuite după normele constituţionale moderne la începutul secolului al XIX-lea.
Pagina 7 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Regulamentele Organice
Convenţia ruso-otomană din 1826, încheiată la Akkerman, prevedea alcătuirea unor
regulamente de organizare internă a Principatelor. Regulamentele Organice au fost redactate
de doua comisii de boieri munteni şi moldoveni conduse de consulul general rus Minciaki.
Textul lor a fost dezbătut la Petersburg, unde s-au făcut modificări, şi apoi a fost supus
aprobării Adunărilor Obşteşti de la Bucureşti şi Iaşi şi
1 Cristian Ionescu, op. cit., p.19
ratificării de către Înalta Portă. Acte fundamentale pentru Principate, au fost puse în
aplicare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova.
Astfel se poate spune că începuturile de afirmare în viaţa publică a României a ideii
regimului parlamentar datează încă din perioada de aplicare a Regulamentelor Organice ce
debutează cu anii 1831-1832.1 Aceste începuturi au fost foarte timide, căci cadrul juridic creat
de Regulamentele Organice era puţin favorabil unei asemenea dezvoltări constituţionale. Aşa
numitele ” obişnuite adunări obşteşti ” instituite de Regulamentele Organice în cele două ţări
româneşti, deşi erau rezultate din alegeri instituite în vederea exercitării unor activităţi
legislative, aveau numai în mică măsură un caracter reprezentativ, căci doar boierii puteau fii
alegători şi aleşi. Prin compoziţia lor, obişnuitele adunări obşteşti nu constituiau o arenă in
care sa se confrunte clase cu interese fundamentale opuse sau partizani şi adversari ai
aplicării regulilor regimului parlamentar.
Într-o altă ordine de idei separaţia puterilor era abia schiţată. În acest sens, obişnuitele
adunări obşteşti nu participau la înfăptuirea activităţii legislative prin hotărâri producătoare
prin ele însele de efecte juridice. Ele puteau să hotărască asupra chibzuirii pe care urmau să o
trimită printr-o anaforă domnului, singurul în drept să ia o hotărâre cu valoare obligatorie. De
altfel, în cazul în care domnul refuza să accepte prin semnătura sa rezultatul deliberărilor
Adunărilor Obşteşti, orice asemenea încercare rămânea fără nici o consecinţă juridică. Mai
mult, adunările erau lipsite chiar de dreptul de iniţiative legislativă, rezervat în exclusivitate
domnului. În aceste condiţii, Domnia, instituţie electivă, viageră şi aristocratică se contura ce
organul central al întregii structuri statale. Ce-i drept, existenţa alături de Domn, a unui Sfat
Administrativ format din miniştrii numiţi de el, iar în Muntenia şi a unui Mare Sfat al
Miniştrilor, lăsa impresia, cel puţin la prima vedere, că întocmai ca în regimurile
parlamentare, un executiv bicefal a fost instituit. Numai ca Sfatul Administrativ era departe
de a se profila ca u al doilea element al unui executiv pluralist, căci, în sensul Regulamentelor
Organice, actele Domnului erau valabile şi obligatorii fără contrasemnătură unui ministru, în
Pagina 8 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
timp ce hotărârile Sfatului Administrativ erau executorii abia după aprobarea lor de către
Domn.
1 Tudor Drăganu,Drept Constituţional şi Instituţii Politice,vol.I,ed.Lumina
Lex,Bucureşti 2000,p.359
De altfel, în raporturile cu obişnuitele adunări obşteşti, miniştrii urmau să fie simpli
intermediari ai Domnului şi anume fiecare exclusiv pentru departamentul său, ceea ce
constituia fără îndoială, o piedică în calea unei viitoare dezvoltări spre consacrarea în practică
a principiului răspunderii ministeriale în faţa acestor adunări si, mai ales, a răspunderii
politice solidare. Cu toate ca prevederile Regulamentelor Organice nu erau de natură a facilita
implementarea în România a regimului parlamentar, totuşi unele încercări de afirmare in
viaţa politică a câtorva dintre regulile acestui sistem de guvernământ nu au lipsit în acest
timp.1
Astfel este incontestabil că tendinţa spre bifurcarea executivului s-a conturat destul de
clar atât în Muntenia, cât şi în Moldova, după cum practica de a desemna pe miniştrii în aşa
fel încât să se creeze în obişnuitele adunări obşteşti o bază de manevră favorabilă iniţiativelor
guvernului, poate fii şi ea identificată, mai ales în, Moldova, dar şi în Muntenia la sfârşitul
domniei lui Gheorghe Bibescu.
Din punct de vedere al conţinutului său material, Regulamentele Organice reprezintă
după unii autori o constituţie. În Tratatul de la Petersburg, Regulamentele organice primesc
denumirea de Constituţie. Din păcate de la acest tratat se derogă în privinţa alegerii domnului,
cele doua puteri hotărând ca primii doi domnitori sa fie numiţi de către ele: în Muntenia de
către Rusia iar în Moldova de către Turcia. Sunt numiţi Alexandru Ghica în Muntenia şi
Mihail Sturdza în Moldova.
Prin Regulamente era reglementată, de asemenea şi armata naţională. Potrivit acestora
activitatea de judecată era înfăptuită de Înalta Curte de Revizie, Înaltul Divan, Divanurile
judecătoreşti civile şi criminale cu sediul la Bucureşti şi Craiova.
Deşi pare paradoxal aceste Regulamente au contribuit indirect la cristalizarea şi
dezvoltarea curentului liberal în principatele române, reprezentând o formă de extindere a
dominaţiei ţarismului prin liberalizare, în condiţiile în care prin natura sa acesta era opus
spiritului liberal şi democratic.2
1 Tudor Drăganu, op. cit., vol.I, p. 3602 Angela Banciu , op. cit., p.29
Pagina 9 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
5. Reforme şi proiecte constituţionale în anul revoluţionar 1848
În 1848 întreaga Europă este cuprinsă de mişcări revoluţionare care îşi propuneau
reforme democratice şi întărirea rolului burgheziei ca forţă politică. Încadrându-se în acest
proces reformatorii autohtoni şi-au prezentat revendicările lor politice Rusiei şi Turciei
urmărind în primul rând unirea celor doua principate, emanciparea social-economică,
modernizarea sistemului general de drept, îndeosebi a sistemului constituţional. În ceea ce
priveşte Transilvania, revoluţionarii români militau pentru reforme social-economice si
politice vizând emanciparea naţională a populaţiei româneşti.1
Moldova
În programul politic al revoluţionarilor moldoveni elaborat la Braşov (”Prinţipiile
noastre pentru reformarea patriei”) se milita, printre altele, pentru organizarea de stat pe baza
principiilor fundamentale ale revoluţiei burghezo-democratice din Franţa. La rândul său,
proiectul de Constituţie elaborat de Mihail Kogălniceanu în anul 1848 la Cernăuţi, proclama
Moldova ” stat constituţional ” bucurându-se de autonomie internă. Potrivit proiectului,
puterea legiuitoare urma să se exercite de Adunarea Obştească formată din deputaţi
desemnaţi prin vot cenzitar iar puterea executivă era încredinţata Domnului care beneficia de
neresponsabilitate politică pentru actele sale şi îşi asocia pe aceste acte, contrasemnătura
ministrului de resort. Persoana Domnului era inviolabilă. Puterea judecătorească era
încredinţată instanţelor judecătoreşti, judecătorii fiind independenţi. În proiect se găsea o
reglementare modernă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, după modelul constituţional
francez.
Ţara Românească
Proclamaţia şi programul revoluţionarilor din Ţara Românească sunt cuprinse în
”Actul constituţional de la Izlaz” din 9/21 iunie 1848. inspirată mai curând din Declaraţia
drepturilor omului si cetăţeanului franceza din 1793, decât de cea din 1789, proclamaţia din
1848 de la Izlaz apare ca o întrerupere a mersului ţărilor române spre adoptarea regimului
parlamentar.
1 Cristian Ionescu, op. cit., p. 26
Transilvania
Printre principalele revendicări social-economice şi politice ale mişcării revoluţionare
din Transilvania, trebuie menţionate doar acelea privind accesul populaţiei româneşti - în
trecut considerată ” naţiune tolerată ”- în Dietă proporţional cu ponderea ei numerică în
ansamblul locuitorilor. Prin modelul de constituire şi organizare propriu-zisa, ca şi prin
Pagina 10 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
importanţa fundamentală a problemelor pe care era chemată sa le dezbată Adunarea
Naţională de la Blaj din 2/14 mai avea un pronunţat caracter reprezentativ, hotărârile sale
fiind, totodată, rezultatul unor consultări referendare. De aceea, Adunarea Naţională a avut un
caracter constituant. De altfel, ea însăşi cerea adoptarea unei Constituţii a Transilvaniei care
să consacre principii burgheze.
Convenţia de la Paris (1858)
Întrunite la Paris, cele şapte puteri europene au elaborat, la 7/19 august1858, actul
intrat în istorie sub denumirea de Convenţia de la Paris. Prin ea nu a fost rezolvată
revendicarea fundamentală a luptei naţiunii române:Unirea Principatelor într-un singur stat
sub numele România. Convenţia de la Paris a refuzat acest nume, articolul 1 prevăzând că
cele două Principate române se constituiau de acum înainte sub denumirea de Principatele
Unite Moldova şi Valahia.1 Prin articolul 3 s-a prevăzut că puterile publice vor fi încredinţate
în fiecare Principat, unui Hospodar şi unei Adunări Elective, acţionând cu concursul unei
Comisii Centrale comune celor două Principate.
Fiecare Principat a avut Domnul său, ales pe viaţă de Adunarea Electivă, dintre
persoane in vârstă de peste 35 de ani, moldovean sau muntean care făceau dovada unui venit
funciar de 3000 de galbeni şi să fie îndeplinit funcţii publice în timp de 10 ani sau să fii făcut
parte din Adunări. Domnul guverna cu ajutorul miniştrilor numiţi de el. aceasta însemna o
limitare a puterii Domnului, deoarece articolul 15 precizează că orice act întocmit de
Domnitor trebuie să fie contrasemnat de către miniştrii de resort.
Puterea legislativă era exercitată în colectiv de către Domn, Adunare Electivă si
Comisia Centrală. În virtutea noilor reglementări, Domnul participă la lucrările puterii
legislative, pregătind legile de interes special, pe care le supuneau apoi Adunării Elective
pentru dezbateri şi votare.
1 Pop Teodor Leon, Constituţiile României, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti
1984, p.19
La rândul ei, Adunarea Electivă din fiecare Principat era aleasă pe o durată de 7 ani
conform dispoziţiilor electorale anexate la Convenţia de la Paris. Miniştrii, chiar dacă nu erau
membrii ai Adunării, aveau dreptul să ia parte la discutarea legilor fără a participa însă la vot.
Comisia Centrală cu sediul la Focşani era compusă di 16 membrii, 8 din Moldova şi 8 din
Ţara Românească, avea de asemenea atribuţii legislative. Comisia pregătea legile de interes
general comune ambelor Principate, şi le supunea spre o dezbatere Adunărilor Elective, prin
mijlocirea Domnului. Erau considerate legi de interes general acelea care aveau ca obiect
Pagina 11 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
unitatea legislaţiei, înfiinţarea, menţinerea sau îmbunătăţirea unirii vămilor, a poştelor, a
telegrafului, fixarea valorii monetare şi alte materii de folos public comune ambelor
Principate. Ca o îndatorire deosebită impusă de articolul 35, Comisia trebuia să se ocupe de
codificarea legilor existente, punându-le în armonie cu actul constitutiv al noii organizări. În
acest context ea trebuia să revizuiască Regulamentele Organice, Codul civil şi criminal astfel
încât afară de legile de interes local să nu mai fie în viitor decât un corp de legislaţie în
ambele Principate.
Pe lângă aceste atribuţii, Comisia Centrală mai avea un rol, care în concepţia
semnatarilor Convenţiei de la Paris nu era lipsit de însemnătate. El este precizat în articolul
32 astfel: ” Dispoziţiile constitutive ale noii organizări a Principatelor sunt puse sub paza
Comisiei Centrale…”. Acest rol era precizat şi de articolul 37 care arăta că legile ce
prezentau interes special pentru fiecare Principat nu puteau fii sancţionate de Domn decât
după ce erau comunicate de el Comisiei Centrale, care trebuia să precizeze dacă ele erau
compatibile cu dispoziţiile constitutive ale noii organizări.
Convenţia a stabilit că activitatea judecătorească se exercită în numele Domnului şi
este încredinţata magistraţilor numiţi de el. Domnul nu mai era ca în trecut titularul puterii
judecătoreşti. Totuşi, trebuie observat că Domnul avea dreptul de a numi în toate funcţiile
publice, inclusiv în magistratură. De asemenea, găsim printre atribuţiile Domnului dreptul de
a graţia şi de a comuta pedepsele în materie criminală, dar cu interdicţia, prevăzută de
articolul 14, de a interveni în administrarea justiţiei. Se înfiinţa totodată o Înaltă Curte de
Justiţie şi Casaţie, comună celor doua Principate cu sediul la Focşani. Deciziile date de Curte
şi hotărârile pronunţate de tribunale într-unul sau într-altul din Principate erau aduse în faţa
Curţii de Casaţie care exercita un drept de cenzură şi de disciplină asupra Curţilor de Apel şi
tribunalele, precum şi dreptul de jurisdicţie exclusivă asupra propriilor ei membrii în materie
penală. Ca Înaltă Curte de Casaţie ea era chemată să judece fără drept de apel pe miniştrii
pentru acuzaţiile pornite împotriva lor de către Domn sau Adunare Electivă.
Acestea erau prevederile Convenţiei de la Paris referitoare la Principate. Ele au creat o
organizare de stat care nu ţinea seama de dezideratele poporului român. Existau concomitent
doi suverani, doua guverne, doua adunări elective, legi deosebite, deşi Adunările ad-hoc
adoptaseră, în luna octombrie a anului 1857 rezoluţii în esenţă asemănătoare care cereau cu
hotărâre unirea principatelor într-un singur stat cu numele România, respectarea drepturilor, a
autonomiei şi a neutralităţii acestui stat. Ei mai cereau de asemenea şi înfiinţarea unei
Adunări Obşteşti care să reprezinte toate interesele naţiunii.
7. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
Pagina 12 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Întrucât, în cadrul politic şi juridic creat de Convenţia de la Paris, principala piedică în
calea înfăptuirii reformei agrare şi a celei electorale au constituit-o succesivele adunări
legiuitoare care chiar după frecventele dizolvări, au rămas iremediabil reacţionare, la 2 mai
1864, Alexandru Ioan Cuza a promulgat Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris a cărui
principală preocupare a fost de a diminua cât mai mult rolul în stat a acestor adunări în
folosul unei puteri sporite a Domnitorului.1
Guvernul condus de Mihail Kogălnicianu propune o lege agrară care se loveşte insă
de împotrivirea Adunării Generale. Aceasta, la 10 aprilie 1864, dă vot de blam guvernului.
Constituţional, guvernul trebuia să demisioneze, fie să propună Domnitorului dizolvarea
Adunării şi ţinerea de noi alegeri pe baza aceleiaşi legi electorale. Susţinut de Domnitor,
guvernul nu demisionează iar Alexandru Ioan I, care devenea arbitru, nu-l demite şi nici nu
dizolvă Adunarea. În această situaţie, Adunarea Generală, la 13 aprilie 1865, dezaprobă
guvernul, cu 63 de voturi pentru şi 33 de voturi contra şi declară că nu mai poate lucra cu el.
Criza constituţională era deschisă, deoarece colaborarea dintre puterea executivă, guvern şi
puterea legislativă era blocată.2
1 Tudor Drăganu, op. cit., p.3652 Eleodor Focşăneanu , Istoria Constituţională a României (1859-1991)- ediţia a doua
revăzută, ed. Humanitas, Bucureşti 1998, p. 22
Sprijinind guvernul în continuare, Alexandru Ioan prorogă mai întâi lucrările Adunării
Generale până la 2 mai 1864 sub pretextul sărbătoririi Paştelui. La redeschiderea lucrărilor
Adunării, aceasta este însă dizolvată prin Decretul numărul 517 din 2 mai 1864. Prin acelaşi
decret Domnitorul supune aprobării poporului Statutul Dezvoltător al Convenţiunii din 7/19
august 1858 şi reforma legii electorale chemând poporul să se pronunţe prin da sau nu asupra
lor. Votul era însă oral, deschis şi nominal cu liste separate pentru opozanţi. Concomitent,
prin decretul numărul 518 din 2 mai 1864 se introduce şi cenzura presei.
Statutul şi Aşezământul electoral, cum este denumita iniţial noua lege electorală sunt
aprobate în bloc prin plebiscit în zilele de 10/22 mai 1864, cu 682621 de voturi pentru si 1307
voturi contra.
Statutul nu intră automat însă în vigoare odată cu aprobarea lui prin plebiscit,
deoarece el trebuia să fie aprobat şi de puterile garante care elaboraseră Convenţiunea.
Alexandru Ioan Cuza, reuşeşte însă să convingă puterile garante care, cu unele rezerve, îşi
dau acordul prin protocolul Convenţiei de la Constantinopol din 16/28 iunie 1864, concretizat
într-un Act adiţional la Convenţiunea din 7/19 august 1958.
Pagina 13 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Statutul Dezvoltător al Convenţiunii este cunoscut îndeobşte sub numele de Statutul
lui Cuza şi este considerat de unii autori ca act de sine stătător. Statutul împreună cu
Modificaţiunile îndeplinitoare ale Statutului, care cuprindeau rezervele puterilor garante la
unele dispoziţii ale acestuia şi împreună cu noua lege electorală sunt promulgate de
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza I la 3/15 iulie 1864.
În doctrină este considerat prima Constituţie a României, precizându-se uneori
”autohtonă” făcându-se astfel aluzie la caracterul străin al Convenţiunii. Situaţia este alta
deoarece acesta era numai un act adiţional la Convenţiune care rămâne în vigoare până în
1866. De altfel, acest lucru este subliniat expres în ultimul articol al Statutului: ”articolul XX-
Toate dispoziţiunile Convenţiunii de la Paris care nu sunt modificate prin prezentul act sunt
confirmate din nou şi rămân în plină şi întreagă vigoare”.1
După ce conferinţa ambasadorilor a aderat la Statutul aprobat de poporul
1 Ioan Muraru; Gheorghe Iancu, Constituţiile române, Regia Autonomă „M. Of.”,
Bucureşti, 1995
român, guvernul otoman a comunicat domnitorului, prin Adresa de la 1/13 iulie 1864,
în copie oficială următoarele documente:
înţelegerea intervenită între Domnitor şi Poartă în privinţa Statutului;
protocolul conferinţei din 16/28 iunie 1864 împreună cu textul Statutului la care au
aderat puterile garante;
nota diplomatică de adeziune a guvernului rus;1
Statutul prevedea că puterile publice sunt încredinţate Domnului, unei Adunări
Ponderatrice şi Adunarii Elective (articolul 1), care exercită în mod colectiv puterea
legiuitoare (articolul 2), dar numai Domnul are iniţiativa legilor (articolul 3). Se introduce
deci sistemul bicameral prin înfiinţarea unei a doua adunări, care în Statut este numită uneori
şi Corp Ponderator, iar în Modificaţiunile Îndeplinătoare Statutului pur şi simplu Senat.
Iniţiativa legislativă aparţinea deci Domnitorului, proiectele fiind elaborate cu sprijinul
Consiliului de stat. După definitivarea proiectului acesta era supuse de şeful statului celor
doua camere legiuitoare spre dezbatere şi aprobare. Proiectele de lege, cu excepţia bugetului
de venituri şi cheltuieli erau votate de Adunarea Electivă urmând a fii apoi supuse Corpului
Ponderator. În acest fel, a doua cameră putea exercita un control politic (preventiv) al
conformităţii proiectelor de lege votate de Adunarea Electivă cu dispoziţiile constitutive ale
noii organizaţiuni a statului.2
Pagina 14 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În statutul publicat iniţial Domnul numea pe membrii Corpului Ponderator, dar
puterile garante reduc dreptul acestuia la a numi numai pe jumătate din ei. Astfel Domnul
avea mare autoritate asupra Senatului. El numea în fiecare an şi pe preşedintele Adunării
Elective dintre deputaţii aleşi, având deci autoritate şi asupra acesteia. Deşi prin statut şi prin
legea electorală se lărgea în oarecare măsură dreptul la vot, Statutul, din punct de vedere
constituţional, reprezintă un pas înapoi.
1 Mihai T. Oroveanu, Istoria Dreptului Românesc şi Evoluţia Instituţiilor
Constituţionale, ed. Cerna, Bucureşti, 1995, p. 322 Cristian Ionescu, op. cit., p. 313 Eleodor Focşăneanu, op. cit., p. 24
O lege importantă adoptată sub imperiul Statutului a fost Legea pentru organizarea
judecătorească numărul 982 din 4 iulie 1865. prin aceasta juriştii competenţi de la curţile de
apel şi judecătorii dobândeau inamovabilitate ca şi cei de la Înalta Curte de Justiţie şi
Casaţie.1
Odată cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza I se încheie şi perioada regenerări
politice şi constituţionale a României.2
Constituţia de la 1866
În baza Statutului Dezvoltător al Convenţiunii de la Paris, domnitorul Alexandru Ioan
Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza importante reforme în ţară. Astfel el adoptă
legea agrară din 14 august 1864. Reforma agrară realizată de Cuza, cu toate scăderile şi
limitele ei reprezintă unul din evenimentele importante ale istoriei moderne a României.
Aceste legi adoptate de Cuza priveau instrucţiunea publică, administraţia, justiţia. Se adoptă,
de asemenea, codurile penal, civil şi comercial şi se reorganizează armata.
În aceste condiţii, Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice la 10/11 februarie 1866
şi se instituie o locotenenţă domnească. Apoi pe tronul ţării este adus un principe străin. Este
încoronat ca rege al României Carol I de Hohenzolern. În 1866 se adoptă, după modelul
constituţiei belgiene -considerată atunci a fii cea mai liberală constituţie -, Constituţia
României.
Constituţia, in cele 133 de articole ale sale, reglementează cele mai importante relaţii
sociale, sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri si anume:
Despre teritoriul României (titlul I)
Despre drepturile românilor (titlul II)
Pagina 15 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Despre puterile statului (titlul III)
Despre finanţe (titlul IV)
Despre puterea armată (titlul V)
1 Eleodor Focşăneanu, op. cit., p. 242 Mihai T. Orveanu, op. cit., p. 32
Dispoziţiuni generale (titlul VI)
Despre revizuirea constituţiei (titlul VII)
Dispoziţiuni tranzitorii şi suplimentare (titlul VIII)
Constituţia consacră în chiar primul capitol că ‘Principatele Unite Române constituie
un singur stat indivizibil, sub denumirea de România’. Se reglementeaza drepturile
fundamentale ale cetăţenilor. O grija deosebită este acordată proprietăţii, care este declarată
sacră şi neviolabilă, iar ca o puternică garanţie se stabileşte că, nici o lege nu poate înfiinţa
pedeapsa confiscării averilor (art. 17).
Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterile emană de la
naţiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege si reprezentanţa naţională,
formată din doua camere şi anume: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Cât priveste Adunarea
deputaţilor, ea era aleasa pe sitemul colegiilor pe avere. De menţionat că alegătorii din
colegiul patru, care era cel mai numeros colegiu, în care intrau toţi cei care ‘platesc o dare
către stat oricât de mică’, alegeau indirect şi cel mai mic număr de deputaţi. Cât priveşte
Senatul, corpul electoral era împărţit numai în doua colegii, tot după avere, iar pentru a fi ales
în Senat se cereau, printre altele, doua condiţii şi anume: un venit de orice natură de 800 de
galbeni şi vârsta de 40 de ani.
Puterea executivă aparţinea domnitorului, constituţia stabilind regula monarhiei
străine.1
Un anumit interes, de ordin istoric prezintă şi dispoziţiile generale, îndeosebi articolul
128 care interzicea posibilitatea suspendării constituţiei, cele privind revizuirea constituţiei
(art. 129), precum şi dispoziţiile tranzitorii şi suplimentare care stabileau un anumit program
legislativ.
De asemenea trebuie menţionate dispoziţiile articolelor 101 şi 102 care stabilau că o
lege va preciza responsabilitatea si pedepsele aplicabile miniştrilor, pentru crime şi delicate.
Prin aceste dispoziţii – faţa şi de faptul că legea a fost adoptată abia dupa 13 ani – s-au dat
atribuţii legislative organelor judecătoreşti. Astfel, articolul 102 stabilea că
Pagina 16 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
1 Ioan Murau, Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, ed. Lumina
Lex, Bucuresti 2002 p. 99
până la adoptarea legii cerute de respectivul articol “Înalta curte de casaţiune şi
justiţie are puterea de a caracteriza delictul şi de a determina pedeapsa.
Constituţia adoptată la 1866 a suferit o serie de modificări precum: în 1879
dispoziţiile privitoare la drepturile politice; în 1884 cele privitoare la domn, presă, sistemul
electoral şi la pamânturile rurale; în 1917 dispoziţiile privitoare la garantarea dreptului de
proprietate şi cele privitoare la dreptul de vot; în 1918, ca urmare a desăvârşirii statului
naţional unitar român etc.
Constituţia din 1923
Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o jumătate de secol, perioada de
timp în care, în societatea românească s-au produs o serie de transformări importante. A doua
jumătate a secolului al XIX – lea se caracterizează prin dezvoltarea industriei. Economia
românească cunoaşte un ritm mai viu de dezvoltare. Se desfiinţează sistemul breslelor (1873),
se înfiinţează sistemul monetar naţional şi apar instituţiile bancare de credit (1867). În 1921
se realizează reforma agrară. În lunga perioadă dintre cele doua constituţii transormările din
economie au fost însoţite de transformări cât priveşte forţele sociale, raporturile dintre ele,
rolul lor în viaţa politică. Un eveniment de seamă în această perioada a fost războiul de
independenţă din 1877 care a dus la recunoaşterea independenţei de stat a României. De
asemenea, alte evenimente de seamă au fost unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu
România (1918) care au dus la desăvârsirea statului naţional roman unitar. În fine, trebuie
menţionată reforma electorală din 1918 care a introdus votul universal, egal, direct, secret şi
obligatoriu1.
Constituţia din 1923 a reflectat necesitatea unei legi fundamentale în condiţiile
realizări statului naţional unitar. Forţele politice s-au pronunţat pentru adoptarea unei noi
constituţii, respingând idea revizuirii celei vechi, astfel ca reprezentanţii populaţiei
1 Ioan Muraru; Simina Tănăsescu, op. cit., p. 101
de pe întregul teritoriu să o poată dezbate în Adunarea Constituantă care şi-a început
lucrările la 27 martie pentru a da, conform mesajului regelui Ferdinand I, aşezământul
constituţional pe care România întreaga îl astepta. Votată în Adunarea Deputaţior şi Senat,
Pagina 17 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
promulgată de rege, constituţia a fost publicată în Monitorul Oficial la 29 martie 1923 şi ea
conţine 138 de articole1.
Practic aceasta constituţie este proiectul partidului liberal, votat de Camera
Deputaţilor si de Senat la 27 martie 1923. Adoptarea acestei constituţii a fost considerată
nelegală deoarece nu s-au respectat întru totul regulile de revizuire a constituţiei stabilite prin
articolu 12 al constituţiei din 1866.
Ca şi constituţia precedentă, constituţia din 1923 este structurată in opt titluri şi
anume:
Despre teritoriul României
Despre drepturile românilor
Despre puterile statului
Despre finanţe
Despre puterea armată
Dispoziţii generale
Despre revizuirea constituţiei
Dispoziţii tranzitorii si suplimentare
Constuţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi. Cât priveste egalitatea în
drepturi a femeii cu bărbatul, prin articolul 6 alineatul 2 se spunea că legi speciale “vor
determina condiţiile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice”. Trebuie reţinute
de asemenea dispoziţiile din aricolul 17 care garantează proprietatea privată şi din articolul
15 care interzic înfiinţarea pedepsei confiscării averilor.
1 Ovidiu Ţinca, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, ed. Imprimeria de Vest,
Oradea 1994, p. 176
Puterea legiuitoare era exercitată colectiv de către rege şi reprezentaţa naţională
(Adunarea Deputaţilor şi Senatul), primul având dreptul de iniţiativă legislativă şi totodată pe
acela de a refuza sancţionarea legilor votate în Parlament, care astfel nu intrau în vigoare. 1
Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator se crerea vârsta de 40 de ani
împliniţi.
Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern. Constituţia din 1923
înfiinţează Consiliul Legislativ. În ce priveşte puterea judecătorească, merită a fi reţinute
dispoziţiile articolului 101, care interzicea înfiinţarea de tribunale extraordinare, precum şi
ale articolului 103 care dădea controlul constituţionalităţii legilor Curţii de Casaţie, în
Pagina 18 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
secţiuni unite. Constituţia în articolul 104 stipula că “judecătorii sunt inamovibili în
condiţiunile speciale pe care legea le fixa”. Prin inamovibilitate se întelegea o situaţiune
juridică în virtutea căreia un funcţioonar nu poate pierde funcţiunea sa decât prin demisiune,
ajungeri la limita de vârstă, punere în retragere pentru infirmităţi, sau printr-o hotărâre a unei
instanţe disciplinare competente. Inamovabilitatea garanteaza nu numai dreptul la o anumită
funcţiune ci şi exercitarea acestui drept într-un anumit loc, de unde nu poate fi mutat decât în
cazurile şi cu formele prescrise de lege.
Trebuie, de asemenea, menţionate dispoziţiile articolului 128 care interziceau
suspendarea constituţiei, precum şi ale articolului 131, care include, ca parte integrantă a
constituţiei, unele dispoziţii din legile agrare adoptate până atunci.
Constituţia a instituit prin articolul 107 contenciosul administrativ, particularul
vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ, având posibilitate să se adreseze
Curţii de Apel pentru a cere anularea actului sau obligarea organului administartiv la plata de
daune pâna la restabilirea dreptului vătămat. Nu cădeau în competenţa instanţelor cenzurarea
actelor de guvernământ şi de comandament.
Reflectând evoluţia economico – socială a societăţii româneşti, articolul 21 stabilea că
toţi factori din producţia industrială se bucurau de o egala ocrotire din partea statului,
prevăzându-se totodată si masuri de asigurare a muncitorilor în caz de accidente.
1 G. Alexianu, Curs de drept constituţional, vol.III, ed. Casei Şcoalelor, 1934, p. 394
Titlul VII se referă la revizuirea constituţiei şi prevedea, în cadrul procedurii de
urmat, înfiinţarea unei comisii constituţionale, care avea sarcina să prezinte propunerile de
revizuire Adunării Constituante, citirea acestora făcându-se de doua ori la un interval de 15
zile. Constituţia din 1923 a răspuns unei necesităţi istorice, ea asigurând cadrul juridic şi
politic al dezvoltării statului naţional unitar. Din punct de vedere al aplicării textelor
constituţionale s-au manifestat insă multe inconveniente şi aberaţii. De la inceputul ei,
domnia lui Carol al II – lea a constituit o perioadă ăn care instituţiile parlamentare au fost
subminate în scopul instaurării dictaturii personale a regelui.
Dictatura regală instaurată prin Constituţia din 1938
Odată cu sfârşitul guvernării lui Octavian Goga a început dictatura regală. Regele
Carol al II – lea a recurs la o lovitură de stat. Fară să respecte vreuna din formele de revizuire
a constituţiei în vigoare, a promulgat o nouă constituţie, a înscenat un plebiscite, astfel încât
Pagina 19 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
noua constituţie a fost publicată în Monitorul Oficial din 27 februarie 1938. Noua constituţie
a României, fiind supusă unui plebiscit în ziua de 24 februarie 1938, a fost primită cu 4 297
581 voturi, contra fiind 5 483 de voturi1.
Constituţia din 1938 instaura pe faţă dictatura regală. Puterea executivă şi legislativă
aparţinea regelui. Articolul 3 prevedea că “puterea legislativă se exercită de rege prin
reprezentanţa naţională”. Cu alte cuvinte, atăt adunarea deputaţilor cât şi senatul deveneau
simple instrumente în mâna regelui. Pentru a transforma Adunarea Deputaţilor într-un pion
de manevră al dictaturii regelui, constituţia din 1938 a recurs la mai multe măsuri. Ea a
stabilit vârsta electorală la 30 de ani împliniţi restrângând astfel considerabil cadrele corpului
electoral. O restricţie tot atât de gravă a fost adăugată prin legea electorală, care a exclus de la
dreptul de vot pe neştiutorii de carte, pe atunci foarte numeroşi printre ţărani. În acelasi scop
constituţia a reînviat într-o formp schimbată, sistemul colegiilor electorale. Astfel existau 3
colegii profesionale: a) agricultura şi munca manuală; b) comerţul şi industria; c) profesiuni
intelectuale2.1 G. Alexianu, op. cit., p.4192 Tudor Drăganu, op. cit., p. 381
Pentru a crea o adunare a deputaţilor complet aservită voinţei regale, legea electorală
a mai prevăzut ca nimeni nu poate candida la alegerile pentru vreunul din corpurile
legiuitoare decât dacă este membru al partidului “Frontul Renaşterii Naţionale” şi are
autorizaţia acestuia, ceea ce înseamnă că nu puteau fi aleşi deputaţi decât cei ce se bucurau de
sprijinul şi deci, de încrederea dictaturii carliste. Subsratul acestei dispoziţii a legii electorale
a devenit şi mai evident atunci când, la 22 iunie 1940, Frontul Renaşterii Naţionale a fost
trasnformat în “Partidul Naţiunii”, iar Carol al II – lea s-a auto proclamat şef al acestui partid.
Dar nu numai alcătuirea Adunării Deputaţilor, ci şi cea a Senatului a fost astfel reglementată
de constituţia din 1938 încât să se înlăture posibilitatea oricărei opoziţii din calea voinţei
regale.
În acest scop, constituţia din 1938 făcea să dispară categoria senatorilor aleşi prin vot
direct şi crea, pe lângă senatorii de drept, două noi categorii de senatori: a) senatori numiţi de
rege; b) senatori aleşi de corpurile constituite în stat. Totodată, chiar senatorii desemnaţi de
corpurile constituite trebuiau să fie, ca şi deputaţii, membrii ai Frontului Renaşterii Naţionale
(Partidul Naţiunii) şi să aibă autorizaţia acestui partid. Mai mult, pentru a reduce la minimum
influenţa opiniei publice, constituţia prevedea că Adunarea Deputaţilor urma să fie aleasă pe
Pagina 20 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
6 ani, iar senatorii, numiţi sau aleşi, pe 9 ani, senatorii aleşi fiind supuşi reînnoirii pentru o
treime din numărul lor, odată la 3 ani.
În sfârşit, pentru a sublinia că o epocă de aproape 80 de ani, de regim democratic,
liberal, întemeiat pe un echilibru, ce-i drept relativ, între puterile statului, pe limitarea
prerogativelor şefului statului, şi pe controlul corpurilor legiuitoare asupra guvernului s-a
încheiat, constituţia din 1938 decreta în termini expreşi desfiinţarea regimului parlamentar,
prevăzând că “miniştri au răspundere politică numai faţă de rege”. Pe această cale, ca şi prin
suprimarea dreptului de anchetă şi de interpelare a adunărilor legiuitoare, această constituţie
desfiinţa practic controlul acestora asupra actelor politice ale executivului 1.
1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 382
Organizarea constituţională din 1940
În urma evenimentelor din vara anului 1940 (Dictatul de la Viena şi cedarea
Basarabiei şi a Bucovinei de nord) regele, prin Decretul – Lege 3052 din 5 septembrie a
suspendat constituţia din 1938 şi a dizolvat corpurile legiuitoare şi l-a numit prin Decretul –
Lege 3053 din aceeaşi zi pe generalul Ion Antonescu, cu depline puteri la conducerea statului.
Această acţiune nu l-a salvat, şi la 6 septembrie pe regele Carol al II – lea a abdicat iar
generalul Ion Antoescu prin Decretul 3064 din 6 septembrie a constatat succesiune la tron a
lui Mihai I. Noul rege, după ce, în lipsa reprezentanţei naţionale, a depus jurământul în faţa
lui Ion Antonescu, în calitate de preşedinte a Consiliului de Miniştrii, a patriarhului Bisericii
Ortodoxe române şi a prim – preşedintelui Înaltei Curţii de Casaţie, a emis Decretul – Lege
3067 din 6 septembrie, prin care l-a reînvestit pe generalul Ion Antonescu, cu depline puteri
la conducerea statului1.
Întreaga viaţă parlamentară a fost lichidată, iar generalul a devenit „conducătorul
statului”, şi guverna ţara prin decrete – legi. Generalul numea miniştri şi în celelalte funcţii
publice, conferea gradele militare, încheia convenţiile internaţionale. Drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti erau restrânse, decretele relative la funcţionarea organelor statului nu conţineau
dispoziţii pozitive, ci numai dispoziţii de restrângere, de suprimare sau dizolvare2.
Repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923
Pagina 21 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Repunerea în vigoare a actului fundamental din 1923 s-a făcut prin Decretul – Lege
1626 din 2 septembrie 1944, după actul de la 23 august din acelaşi an, când România s-a
alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, întorcând armele împotriva Germaniei naziste. Deoarece in
condiţiile războiului, parlamentul nu mai funcţiona, puterea 1 Ovidiu Ţinca, op.cit., p. 1812 Eleodor Focşăneanu, op. cit., p. 79
legislativă urma sa fie exercitată de rege la propunerea Consiliului de Ministrii. Viaţa
politică din acea perioadă a fost puternic influenţată de U.R.S.S. Astfel la 6 martie 1945 s-a
impus un guvern comunist condos de Petru Groza, care pentru a-şi consolida puterea a
desfiinţat Senatul şi a trecut la epurarea aparatului administariv. Noua lege pemtru alegerile
din Adunarea Deputaţilor care acorda militarilor şi femeilor dreptul de vot şi de a fi alese, pe
baza votului universal, egal, direct şi secret, prin scrutin de listă şi pe baza reprezentării
profesionale, a cuprins prevederi organizatorice care au permis măsluirea alegerilor din
noiembrie 1940, astfel încât blocul comunist a obţinut 348 de mandate, Partidul Naţional
Ţaranesc 32 de mandate, Partidul Naţional Liberal 3 mandate, Uniunea Democrată Maghiară
29 mandate, şi Partidul Ţărănesac Democratic 2 mandate1.
Următoarele mişcări în vederea lichidării regimului democratic au fost lichidarea
partidelor şi apoi a monarhiei. Prin Legea 363 din 30 decembrie 1947, regele a abdicat,
România fiind declarată republică, pâna la intrarea în vigoare a unei noi constituţii puterea
executivă urmând a fi exercitată de un prezidiu alcătuit din 5 membrii aleşi de către Adunarea
Deputaţilor, care avea beneficiul atribuţiilor legislative în perioada de pâna la alegerea unei
adunări constituante.
Constituţia din 1948
Precedată de constituirea Partidului Muncitoresc Român – de fapt tot vechiul partid
comunist – Legea numărul 32 din 25 februarie 1948 a dispus dizolvarea Adunării Deputaţilor,
corpul electoral fiind convocat pe data de 28 martie 1948 în vederea alegerii unei adunări
constituante. Prin mijloace necurate, comuniştii au obţinut majoritatea covârşitoare. Astfel
prima constituţie a noului regim a fost adoptată cu obişnuita unanimitate comunistă şi a intrat
în vigoare la 13 aprilie 1948.
1 Ovidiu Ţinca, op. cit., p. 183
Pagina 22 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Deşi în momentul adoptării Constituţiei din 1948 Partidul Comunist izbutise deja să
monopolizeze întreaga putere de stat şi să-şi subordoneze toate pârghiile aparatului de stat,
începând cu adunarea legiuitoare, continuând cu guvernul şi sfârşind cu justiţia şi
procuratura, totuşi această constituţie nu consacra în termeni expreşi rolul Partidului
Comunist de unii conducători a întregii activităţi economice, sociale şi politice a ţării.
Indirect însă acest rol al partidului apărea clar definit în textul actului fundamental din 1948
ca urmare a faptului ca era vorba de cucerirea puterii de stat de către clasa muncitoare, aliată
cu ţărănimea muncitoare şi intelectualitatea aşa-zisă „legată de popor”1.
Dacă în momentul adoptării Constituţiei din 1948 puterea politică era în mâinile
comuniştilor, în schimb principalele mijloace de producţie, cele mai numeroase întreprinderi
industriale şi comerciale, atelierele meşteşugăreşti şi producţia agricolă era în mâini
particulare. Constituţia din 1948 a creat două instrumente juridice prin care comunişti
rezolvau şi această problemă: naţionalizarea şi exproprierea. Apoi au început naţionalizarea
principalelor întreprinderi comerciale şi după 1949 şi colectivizarea forţată a agriculturii. În
1952 existau aproape 1500 de cooperative agricole şi peste 1000 de întovărăşiri agricole.
Ca urmare a monopolizării puterii politice de către comunişti, a creării noilor organe
de represiune (securitatea şi miliţia) precum şi a persecuţiilor dezlănţuite împotriva aşa-zişilor
foşti exploatatori, a chiaburilor, a membrilor fostelor partide istorice, a intelectualilor acuzaţi
de concepţii mistice şi reacţionare, a unor culte religioase, în curând, în cadrul populaţiei se
conturează categorii sociale neexistente între care deosebirile devin tot mai accentuate deşi
Constituţia din 1948 proclama cu făţărnicie egalitatea în faţa legilor a tuturor cetăţenilor fără
deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură. Aceste categorii erau:
nomenclaturiştii şi activiştii de partid
membrii de rând ai partidului
marea masă a membrilor de partid
lucrătorii din cadrul securităţii si miliţiei
1 Tudor Drăganu op. cit., p. 386
persecutaţii politici
Constituţia din 1952
Pagina 23 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Constituţia din 24 septembrie 1952 a reprezentat consacrarea constituţională a
evoluţiei societăţii româneşti după cel de-al II – lea război mondial, în care aceasta a rupt
tradiţiile politice antebelice şi a fost obligată să urmeze o anumită direcţie, ca urmare a
stabilirii sferelor de influenţă ale marilor puteri. Cele mai importante schimbări au avut loc în
economie, unde sectorul socialist s-a dezvoltat pe baza planificării centralizate, iar agricultura
era în curs de cooperativizare.
Constituţia cuprindea un capitol introductiv şi 115 articole grupate în 10 capitole
având următoarele trăsături fundamentale:
reprezenta bilanţul activităţilor economice şi sociale realizate în perioada istorică
respectivă
stabilea rolul conducător al sectorului socialist în economie, cuprinzând totodată şi
dispoziţii referitoare la sectorul particular capitalist
a consacrat unele drepturi şi libertăţi fundamentale (dreptul la muncă, dreptul la
odihnă, dreptul la învăţătură, egalitatea în faţa legii, egalitatea între sexe, libertatea
cuvântului, libertatea presei, libertatea întrunirilor şi mitingurilor, inviolabilitatea domiciliului
şi secretul corespondenţei)
a înscris pentru prima dată pe plan constituţional rolul conducător al partidului
marxist – leninist în societate, desfiinţând liberalismul politic
baza politică a statului era formată din sfaturile populare, la nivele locale, şi Marea
Adunarea Naţională ca organ suprem al puterii de stat, alese prin vot universal, egal, direct şi
secret1
_____________________________________________________________________
_________1 Ovidiu Ţinca, op. cit., p. 185
Marea Adunare Naţională alegea un Prezidiu care avea dreptul de a emite decrete ca
organ suprem cu activitate permanentă a puterii de stat, care ulterior prin Legea numărul 1
din 1961 a fost transformat în Consiliu de stat, cu atribuţiuni mai bine precizate. Iniţial,
durata mandatului sfaturilor populare era de doi ani, dar prin Legea 2/1959 aceasta a fost
fixată la patru ani cu excepţia celor ale oraşelor şi ale comunelor, care rămâneau tot la doi
ani.
Daca la intrarea în vigoare a constituţiei, aceasta cuprindea şi numărul şi numele
ministerelor, prin Legea 1/1957 s-stabilit că în această materie trebuie să se reglementeze în
Pagina 24 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
viitor prin legi ordinare. De asemenea, Consiliul de Miniştrii era răspunzător de activitatea sa
în faţa Marii Adunări Naţionale, iar în intervalele dintre sesiuni, în faţa Consiliului de stat.
Procurorul general, începând cu anul 1961 nu s-a mai subordonat Guvernului, ci Marii
Adunări Naţionale.
Constituţia din 1965
Campania întreprinsă de Partidul Comunist în vederea lichidării proprietăţii private
asupra mijloacelor de producţie, desfăşurată cu maximă intensitate după 1952 a făcut ca, în
pragul anului 1965, întreaga industrie să fie socializată iar în agricultură ultimele rămăşiţe ale
gospodăririlor chiabureşti să dispară. Adoptarea constituţiei din 1965 a fost consecinţa
ambiţiei de curând alesului secretar general al Partidului Comunist, Nicolae Ceauşescu, de a-
si inaugura tirania ce avea să dăinuiască 23 de ani prin punerea în aplicare a unui nou
aşezământ fundamental1.
În primii ani de aplicare a constituţiei structura aparatului de stat nu a suferit
modificări esenţiale în raport cu precedenta constituţie. Organele principale ale statului au
rămas: Marea Adunare Naţională şi Consiliul de stat ca organe supreme ale puterii de stat,
Consiliul de Miniştrii şi organele centrale de specialitate ale administraţiei publice de stat ca
organe executive cu competenţă pe întregul teritoriu al statului, fostele sfaturi populare,
devenite consilii populare, ca organe locale ale puterii de stat.
1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 389
În anii următori dictatura comunistă s-a transformat într-o dictatură personală a
secretarului general al Partidului Comunist a cărui megalomanie s-a concretizat într-un cult al
personalităţii fără precedent în istorie. Ca o expresie a acestui cult dezlănţuit al personalităţii,
prin Legea 1 din 1974 a fost creată instituţia preşedintelui republicii, prevăzându-se că el este
şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile externe şi interne ale ţării. În practică
rolul preşedintelui nu s-a limitat la atât. El cumula această funcţie cu cea de secretar general
al P.C.R. În temeiul celor două funcţii el concentra în mâna lui toată puterea de stat precum şi
organizaţiile de altă natură dobândind puteri mai mari decât un monarh absolut. La acestea se
adaugă funcţiile de preşedinte al Consiliului de stat, comandant suprem al forţelor armate,
preşedintele Consiliului apărării, al Consiliului Suprem al dezvoltării Economice şi
Pagina 25 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Socialiste, al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste etc. De aici se trage concluzia că
sistemul de guvernământ instituit de Constituţia din 1965 poate fi caracterizat ca o dictatură
personala cu caracter totalitar împins până la extrem, care bazându-se pe o securitate
necruţătoare a reuşit să înăbuşe până în 1989 orice formă de rezistenţă deşi ţara se afla în
pragul înfometării iar economia se prăbuşea din cauza politicii nechibzuite de industrializare
forţată, de sărăcire şi de depopulare a satelor.
Constituţia din 1991
Actele cu caracter constituţional după decembrie 1989 au avut un caracter tranzitoriu
şi ele au reflectat tendinţa de instituţionalizare a noii puteri rezultate din revoluţie. Înlăturând
structurile de putere ale vechiului regim dictatorial, noua putere a adoptat câteva acte care
jalonau noua organizare statală a României, menţinând în acelaşi timp dispoziţiile
Constituţiei din 1965 referitoare la organizarea administrativ – teritorială, organele
judecătoreşti şi ale procuraturii, drepturile fundamentale ale cetăţenilor 1.1 Ovidiu Ţinca, op. cit., p. 197
Imediat după revoluţie s-a constituit Consiliul Frontului Salvării Naţionale, constituit
în timpul acesteia, preluând puterea de stat, subordonându-şi toate organele statului, inclusiv
armata, prezentându-şi platforma – program care avea un caracter democratic. Decretul –
Lege numărul 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului F.S.N. şi a consiliilor teritoriale a marcat momentul instaurării unui guvernământ
de fapt. Reglementând organizarea statală a României acesta reprezenta o mini constituţie.
Forma de guvernământ a fost declarată republica. Consiliul F.S.N. avea atribuţiile unui
Parlament. Preşedintelui consiliului i s-au conferit atribuţii specifice unui şef de sta, iar
consiliile teritoriale au devenit organe locale ale puterii de stat. O sarcină importantă a
consiliului, care avea un caracter provizoriu, era constituirea unei comisii de elaborare a noii
constituţii a României.
Prin decretul – lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de
Uniune Naţională a consfinţit pe plan legislativ participarea partidelor politice la guvernare.
F.S.N. s-a transformat într-un partid politic. S-a stabilit că jumătate din numărul membrilor
Consiliului Provizoriu să provină din F.S.N., iar cealaltă jumătate să reprezinte partidele şi
formaţiunile politice constituite.
Decretul – Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României a reprezentat o etapă importantă în evoluţia post revoluţionară pe plan
Pagina 26 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
constituţional. Deosebit de importante au fost prevederile referitoare la constituirea de drept a
Adunării Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă comună, în Adunarea Constituantă pentru
adoptarea constituţiei în termen de 18 luni.
Sistemul constituţional instituit de Decretul – Lege nr. 92 din 1990 a funcţionat
asemănător regimului semi – prezidenţial, preşedintele deţinând prerogative importante, dar
parlamentul având totodată mijloace de control asupra guvernului, care răspundea în faţa lui
şi pe care-l putea obliga să demisioneze printr-un vot de neîncredere.
Constituţia a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie prin vot
nominal şi apoi votată prin referendum. Reperele unei posibile calificări a Constituţiei
României sunt diverse şi numeroase aşa încât trăsăturile înseşi rămân, în mare parte sub
semnul constituţionalismului. Constituţia este structurată pe 7 titluri şi cuprinde 151 de
articole. Trăsăturile sau elementele definitorii ale acestei Constituţii sunt:
constituţia este expresia voinţei suverane reale a poporului român de a-şi stabili noile
rânduieli economice, sociale şi politice
constituţia reprezintă o sluţie de continuitate reaşezând pe baza unei noi concepţii
filozofice, politice, ideologice şi morale bazele statului şi ale societăţii
constituţia României îşi propune, în ambianţa valorilor şi funcţiilor sistemului juridic
internaţional să comunice cu acesta de pe poziţia parţii faţă de întreg
Constituţia este opera unei puteri originare, primare iar forţa ei morală se sprijină pe
verdictul aprobativ al poporului
este constituţia unei perioade de tranziţii
Constituţia receptează si revalorizează tradiţiile democratice ale statului şi societăţii
româneşti, asimilează experienţa constituţională ale celor mai avansate ţări
este o Constituţie reală şi realistă
Constituţia României e un sistem deschis receptiv la impulsurile interne şi externe1
Revizuirea constituţională din 2003
Revizuirea constituţională din anul 2003 se realizează prin Legea nr. 429/2003 de
revizuire a constituţiei României, care duce la modificarea şi completarea Constituţiei din
1991, cu renumerotarea textelor, actualizarea denumirilor şi republicare.
Constituţia ca oricare altă lege, în pofida înclinaţiei spre sacralizarea ei, este
susceptibilă şi, poate, cu întâietate, de mulare şi de remulare pe profilul facticităţii sociale şi
politice, nu numai pentru a se răspunde astfel unor exigenţe de adaptare conjuncturală, dar şi
Pagina 27 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
pentru a reproiecta dimensiunile viitoarei dezvoltări a societăţii. Oportunitatea motivelor de
revizuire şi acuitatea acestora aparţin domeniului opţiunilor politice, iar o judecată de valoare
asupra lor poate fi făcută numai în viitor 2.1 Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi
1993, vol. 2, p. 1312 Ion Deleanu, Revizuirea Constituţiei, Revista Dreptul.Uniunea Juriştilor din
România, nr. 12/2003
Fără îndoială cele mai controversate texte atât în cadrul Comisiei pentru elaborarea
propunerii legislative de revizuire, cât şi în cadrul Adunării Constituante au fost cele de
modificare şi completare a dispoziţiilor articolului 23 din Constituţie privind libertatea
persoanei. O alto dispoziţie importantă este intrarea în vigoare a unei legi după 3 zile de la
data publicării în Monitorul Oficial. De asemenea s-a introdus un nou titlu: Integrarea Euro –
Atlantică care cuprinde doua articole având ca obiect de reglementare: integrarea în Uniunea
Europeană şi aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord (art. 145 din legea de revizuire). Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie va lua locul Curţii Supreme de Justiţie. O altă dispoziţie vizează
Curtea de Conturi care a fost redefinită structural şi funcţional.
O operă atât de complexă cum este revizuirea aşezământului fundamental al statului şi
al societăţii, inevitabil a fost anevoioasă politic şi juridic, implicând profundă şi cumpătată
gândire şi regândire, retrospectivă şi proiectivă, în ambianţa naţională şi în cea internaţională.
Indiferent de eventualele imperfecţiuni sau insuficienţe, Legea de revizuire a
Constituţiei este o lucrare de profundă respiraţie democratică şi un reper fundamental pentru
sistemul actual de valori a societăţii româneşti şi pentru prefigurarea devenirii acestora.
Secţiunea III. Rolul disciplinei de Drept Constituţional în dezvoltarea
constituţionalismului românesc
Noţiunea de Drept Constituţional s-a născut sub influenţa revoluţiei franceze de la
1789 însă ea s-a încetăţenit în Franţa mult mai târziu, în anul 1834, când a fost creată la Paris
prima catedră purtând această denumire. Odată cu elaborarea constituţiilor scrise această
disciplină s-a dezvoltat în întreaga Europă.
În ţările române studiul Constituţiei s-a făcut la început ca şi în Franţa reunit cu
dreptul administrativ, sub denumirea de drept public. Aceasta a fost şi denumirea cursului pe
Pagina 28 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
care profesorul francez G. Maisonnable îl ţinea în limba franceză, în 1837 la Academia
Mihaileană, studiind comparativ legislaţiile diferitelor popoare. Mai apoi, Simion Bărnuţiu îşi
intitula cursul ţinut la Iaşi: Dreptul public al românilor1.
Noţiunea de drept constituţional apare şie ea foarte curând. În anul 1864, A. Codrescu
publica „Dreptul Constituţional” iar în 1889 la Brăila, apare volumul „Elemente de Drept
Constituţional” de Chris I. Suliotis. Apoi în anul 1903 la Iaşi este publicat cursul de drept
constituţional al lui C. G. Stere iar în 1915, al Bucureşti, apare cursul lui C. Dissescu. Astfel,
termenul de drept constituţional primeşte o nouă confirmare. Între cele două războaie
mondiale disciplina cunoaşte o deosebită înflorire şi este consacrată definitiv în programele
facultăţilor de drept din ţară. În această perioadă apar numeroase cursuri ale unor profesori
deosebit de valoroşi printre care se numără: G. Alexianu, P. Negulescu, I. Vântu, C.G.
Rarincescu, I. Gruia.
După instaurarea dictaturii comuniste, noţiunea de drept constituţional a fost înlocuită
cu cea de drept de stat. Justificarea comuniştilor era că această denumire oferea un cadru mai
larg de cercetare deoarece se analizau şi celelalte izvoare de drept, atunci când acestea au ca
obiect forma de stat, forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea Parlamentului,
raporturile lui cu celelalte organe ale statului, precum şi drepturile şi obligaţiile fundamentale
ale cetăţenilor. Această denumire era prea îngustă pentru a putea îmbrăţişa toate acele variate
raporturi sociale care pot forma obiectul de reglementare al Constituţiei. Într-un alt sens
această noţiune apare prea largă. Acest lucru deoarece în categoria normelor care
reglementează organizarea şi funcţionarea statului se încadrează nu numai cele privitoare la
forma de stat, la forma de guvernământ, la formarea, structura şi formarea organelor
legislative, a guvernului şi a principiilor care stau la baza justiţiei, ci şi cele referitoare la
organele inferioare ale administraţiei de sta la procedura de judecată etc. Astfel, dacă se
pleacă de la sensul dat în deobşte cuvântului stat, disciplina dreptului de stat s-ar suprapune
altor discipline juridice. Din aceste motive, în ţara noastră, în perioada 1954 – 1989 s-a
revenit la noţiunea de drept constituţional. S-au publicat numeroase cursuri sub această
denumire. Dintre autorii mai importanţi pot fi menţionaţi: Tudor Drăganu, N. Prisca, Ion
Muraru, Ion Deleanu.1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 31
După 22 decembrie 1989 s-a folosit denumirea de Drept Constituţional şi Instituţii
Politice. Potrivit noilor programe ale facultăţilor de drept, până în prezent s-au publicat
următoarele cursuri de Drept Constituţional şi Instituţii Politice: D. Ciobanu, I. Muraru, I.
Deleanu, T Drăganu, G. Vrabie, A. Iorgovan, O. Ţinca, V. Gionea.
Pagina 29 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
CAPITOLUL II
CONŢINUTUL NOŢIUNII DE CONSTITUŢIE
Secţiunea I. Evoluţia noţiunii de constituţie
Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie provine din substantivul latin
constitutio care înseamnă aşezare cu temei, starea unui lucru. În sistemul de drept roman,
constituţia însemna edictul semnat de împărat şi a cărei forţă juridică era superioară celorlalte
acte juridice, adoptate de autorităţile publice ale imperiului („constitutio princips est quod
imperator decreto,vel edicto vel epistula constituit”).
Mai târziu, în evul mediu, acest cuvânt reapare în limba ecleziastică pentru a desemna
anumite reguli monahale. După o lungă perioadă de eclipsă el este întâlnit în secolul al XVIII
– lea când i se atribuie însă un sens nou.
Luptând împotriva absolutismului monarhic şi pentru abolirea privilegiilor feudale,
spiritele progresiste ale vremii au desemnat prin noţiunea de constituţie numai acele legi care,
reglementând organizarea şi funcţionare statului, limitau puterea monarhului şi garantau
anumite drepturi şi libertăţi fundamentale individului. Acest mod de a concepe noţiunea de
constituţie este foarte clar exprimat de Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului
din 1789, în care se arăta că „orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici
separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”1.
După cum se poate observa, este vorba despre o concepţie asupra noţiunii de
constituţie care ţine seama exclusiv de conţinutul normelor ei ceea ce echivalează cu o
definiţie materială. În sensul ei este vorba de o constituţie chiar dacă normele acesteia sunt
stabilite pe cale de obiceiuri juridice sau prin legi ordinare, cu condiţia ca ele să aibă ca obiect
limitarea puterilor guvernanţilor şi garantarea drepturilor individului. Astfel, dacă, în această
concepţie asupra noţiunii de constituţie, forma de adoptare a normelor
1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 7
ei este indiferentă, în schimb conţinutul lor trebuie să aibă o coloratură politică bine
definită. Aceasta nu formează o constituţie decât dacă în ansamblul lor corespund idealurilor
filozofiei liberale şi individualiste dominante în perioada revoluţionară care a dus la limitarea
Pagina 30 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
sau răsturnarea absolutismului monarhic. Prin urmare, nu orice norme privitoare la
organizarea statului sunt de esenţa constituţiei, ci numai cele care au ca obiect realizarea unui
program politic clar definit.
În acest sens se spunea că Anglia are o constituţie, spre deosebire de alte state, pentru
simplul motiv că în acea ţară existau un număr de reguli juridice care, deşi nu erau consacrate
într-o lege sistematică de organizare a statului, ci se formaseră în cea mai mare parte pe cale
de obiceiuri, iar într-o mai mică măsură printr-un număr de acte scrise cu valoare unor legi
ordinare, aduceau limitări puterii monarhului şi garantau anumite drepturi individuale. Acest
mod de înţelegere a noţiunii de constituţie este curent şi astăzi în Anglia.
Revoluţiile americană şi franceză din a doua jumătate a secolului al XVIII – lea nu s-
au mărginit să proclame necesitatea limitării puterilor guvernanţilor şi recunoaşterea unor
drepturi fundamentale indivizilor ci au căutat să găsească şi procedee juridice cât mai eficace
pentru realizarea acestui scop.
Ideea că normele constituţionale trebuiau cuprinse în legi scrise şi sistematice a fost o
consecinţă a acestor preocupări. Ea s-a născut din convingerea că numai o constituţie scrisă,
prin precizia şi calitatea ei, putea fi o armă de luptă eficace împotriva abuzurilor puterii
absolute. La încetăţenirea acestei idei a contribuit şi teoria contractului social. Pentru a se
asigura supremaţia juridică a constituţie faţă de alte legi s-a facut apel la ideea rigidităţii
constituţiei. Deoarece este legea cea mai importantă într-un stat constituţia nu poate fi
modificată de corpurile legiuitore obişnuite ci de o adunare constituantă, adică de un organ
ales anume în scopul adoptării sau modificării constituţiei. În acelaşi scop, s-a încercat apoi
să se găsească un mijloc pentru a se asigura respectarea ei nu numai de organele
administraţiei publice şi de justiţie, dar şi de puterea legiuitoare. Acest mijloc a fost
instituirea unui organ căruia să i se recunoască competenţa de a face inaplicabile legile
contrare unui principiu constituţional. Concepţia despre constituţie că aceasta se
caracterizează prin faptul că are ca obiectiv înfăptuirea unui ideal politic bine definit:
limitarea puterii guvernanţilor şi garantarea drepturilor şi libertăţilor individuale, a devenit
începând cu sfârşitul secolului al XVIII – lea, o idee - forţă pe măsură ce cercuri tot mai largi
ale societăţii şi-au însuşit-o. Astfel treptat, pentru spiritele progresiste, idee de libertate a
ajuns să fie indisolubil legată de ideea de constituţie. Constituţia era considerată de toţi
aceştia ca un talisman, capabil să deschidă cele mai ferecate porţi din calea făuririi unei ordini
social bazate pe libertatea şi respectul personalităţii umane 1.
Această idee, devenită convingere colectivă, a prins rădăcini atât de puternice încât
chiar şi atunci când, într-o ţară sau alta, existau regimuri dictatoriale, ele au continuat, în
Pagina 31 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
încercarea de a păstra o oarecare aparenţă. În ţara noastră este cazul instaurării dictaturii
regelui Carol al II – lea în anul 1938. Aceasta a avut loc pe calea decretării unei aşa – zise
constituţii, iar atunci când o altă dictatură, cea comunistă s-a instalat pentru o perioadă de 43
de ani, ea şi-a găsit consacrarea juridică în Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965.
Noţiunea de constituţie nu ,oare în Franţa nici măcar în timpul regimului de la Vichy
(1940 – 1944), când monocraţia mareşalului Petain a fost organizată prin nu mai puţin de 10
acte constituţionale. Acelaşi mareşal a iniţiat şi elaborarea unui proiect de constituţie. Acest
concept de constituţie nu s-a impus în dezvoltarea istorică, modernă, a tuturor statelor cu
valoare unei reguli absolute. Un exemplu este dictatura lui Hitler din Getmania. Aceasta se
baza pe o serie de legi ordinare.
În ciuda unor asemenea excepţii, în general se poate spune însă că întocmai ca
democraţiile moderne, şi dictaturile epocii noastre continuă să folosească acea modalitate de
reglementare desemnată în mod obişnuit prin conceptul de „constituţie”. Aşa,
constituţionalismul devine o trăsătură aproape constantă a sistemelor politicii actuale. Dar
dacă constituţionalismul apare în timpurile noastre ca o trăsătură comuna atât în regimurile
liberale şi pluraliste, cât şi pentru regimurile dictatoriale, el este un concept care în practică
acoperă două realităţi fundamentale diferite, odată ce într-o optică liberală consecventă,
constituţiile dictatoriale nu ar întruni condiţiile minime de conţinut necesare pentru a putea fi
subsumate în această noţiune 2.
1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 10
2 Tudor Drăganu, op. cit., p. 12
Secţiunea II. Definiţia noţiunii de constituţie
În aceste condiţii era foarte dificil de dat o definiţie a noţiunii de constituţie care să
ţină cont de situaţiile existente atât în regimurile liberale şi pluraliste , cât şi în cele
dictatoriale. Astfel s-a căutat un criteriu tehnico-juridic de definire, plasat în afara oricărei
doctrine filozofice sau politice.
Totodată trebuie observat că o definiţie materială , formulată în spiritul articolului 16
al Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, adică bazată pe luarea în
considerare a caracteristicilor de conţinut a normelor cuprinse în constituţie-sau, cu alte
cuvinte, a materiei reglementate- indiferent de modul de stabilire (cutumă, lege
constituţională, lege ordinară) nu ar fi fost satisfăcătoare nici din punct de vedere ştiinţific,
Pagina 32 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
odată ce nici măcar constituţiile liberale nu se mărginesc să consacre separaţia puterilor
statului şi să garanteze drepturile fundamentale individuale, ci cuprind numeroase alte
reglementări, cum sun cele privitoare la forma de stat, la forma de guvernământ, la modul de
organizare şi funcţionare a Parlamentului etc.
Un factor care a contribuit fără îndoială ca definiţia materială a noţiunii de constituţie
inspirată de concepţia individualistă şi liberală a revoluţiei franceze din 1789, să fie depăşită
a fost apariţia în secolul XIX şi XX a unor curente filozofice ce se îndepărtau de substanţa ei,
cum au fost doctrinele solidariste şi socialiste, dirijismul economic, teoriile corporatiste şi a
elitelor etc. Din punctul de vedere al acestor doctrine, constituţiile nu mai puteau fi concepute
ca o reflectare a unei filozofii pe care o respingeau.
În încercarea de a preciza specificul obiectului de reglementare al constituţiilor,
definiţiile date pe această bază diferă de la autor la autor. Unele sunt mai sintetice altele mai
analitice.
Definiţia materială a noţiunii de constituţie este valabilă numai în ţările care au
constituţii suple. Pentru că acolo tot ceea ce deosebeşte normele constituţionale de alte norme
este conţinutul lor. În ţările cu constituţii rigide, aceste norme se deosebesc şi prin procedura
prin care sunt stabilite, nu numai prin conţinutul lor. Plecându-se de la această situaţie
existentă în ţările cu constituţie rigidă, in literatura noastră juridică mai recentă ( I. Muraru, I.
Deleanu) se consideră că definirea noţiunii de constituţie trebuie să aibă în vedere atât
criteriul material cât şi cel formal. Împotriva acestui punct de vedere ar fi faptul că în unele
constituţii rigide sunt incluse aşa – zise reguli constituţionale formale, adică reguli care nu se
raportează direct la ceea ce se admite de obicei că formează obiectul constituţiei ci prin
conţinutul lor aparţin altor domenii de drept. Se poate spune că o asemenea constituţie poate
fi definită numai din punct de vedere formal, odată ce criteriul material nu mai operează ori
de câte ori este vorba de dispoziţii ale ei care se referă la alte domenii decât organizarea şi
exercitarea puterii publice. Însă de cele mai multe ori când dispoziţii constituţionale formale
sunt adoptate, se urmăreşte ca legiuitorul ordinar să fie împiedicat să legifereze pe altă bază
decât cea admisă de aceste dispoziţii, o anumită categorie de raporturi sociale. Deci, prin
interdicţia pe care o adresează organului legiuitor, dispoziţia constituţională formală limitează
competenţa unui organ al puterii şi prin urmare, întrucât reglementează exerciţiul puterii,
dobândeşte un caracter constituţional nu numai din punct de vedere formal ci şi material. În
concluzie se poate spune, că o definire a noţiunii de constituţie bazată pe cumularea
criteriului material cu cel formal este uneori prea strâmtă pentru a putea cuprinde realitatea în
întreaga ei complexitate.
Pagina 33 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Secţiunea III. Condiţii de fond şi de formă ale constituţiei
În general, constituţia scrisă se prezintă sub forma unui document politico – juridic
având mai multe sau mai puţine articole şi care este adoptat direct de popor sau de
reprezentanţii acestuia, potrivit unei proceduri speciale şi solemne.
Prezentarea constituţiei ca un document cuprinzând un anumit număr de articole şi
care este adoptat printr-o procedură specială de către un organism cu puteri constituante sau
prin referendum, este, însă, insuficientă pentru caracterizarea ştiinţifică, în special juridică a
legii fundamentale. De aceea este nevoie de prezentarea câtorva trăsături definitorii ale
constituţiei. Pentru a căpăta însuşirile unei constituţii documentul are nevoie să întrunească
anumite condiţii de fond şi de formă1.
1 Cristian Ionescu, op. cit., p. 164
Mai întâi în ceea ce priveşte condiţiile de fond ale legii fundamentale trebuie ţinut
seama ca dispoziţiile constituţionale reglementează în primul rând raporturi politice,
indiferent care ar fi obiectul acestora şi domeniul vieţii politice. Nu interesează nici faptul că
raporturile respective se concretizează în acte de natură legislativă, executivă, diplomatică,
financiară etc. Esenţa comuna a tuturor acestor acte, constă în faptul că prin intermediul lor se
transpun în practică obiective de conducere politică. Modul de desemnare al autorităţilor
publice ca şi prerogativele de conducere a guvernanţilor, sunt stabilite de fapt, pentru
facilitarea exercitării puterii politice. Deci, constituţiile au caracter politic, iar documentul în
care ele sunt înscrise, are tot un caracter politic. Acesta este o condiţie de fond a oricărei
constituţii. Caracterul politic al dispoziţiilor constituţionale este obiectivat însă în norme
juridice care le conferă astfel obligativitate generală, încălcarea lor fiind sancţionată. Cu alte
cuvinte, ele au căpătat pe lângă un caracter politic şi un caracter normativ. Caracterul
normativ al dispoziţiilor constituţionale reprezintă o altă condiţie de fond a constituţiei.
Caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale decurge, îndeosebi din necesitatea
de a conferi consistenţă şi caracter general – obligatoriu normelor politice precum şi de a
asigura respectarea acestora sub sancţiunea legii. Dacă dispoziţiile constituţionale ar avea
doar un caracter politic, încălcarea acestora nu ar putea fi sancţionată în mod eficient. Nu este
vorba de un simplu caracter normativ . Dacă am accepta , ca o condiţie de fond a constituţiei,
ca dispoziţiile sale să aibă pur şi simplu caracter normativ, acest act fundamental nu s-ar
deosebi de o lege ordinară, ale cărei prevederi au, de asemenea caracter normativ. Constituţia
Pagina 34 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
are un caracter normativ,juridic suprem,ceea ce înseamnă ceea ce înseamnă că toate celelalte
acte juridice trebuie să fie conforme cu dispoziţiile sale.
De asemenea, caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale impune stabilirea
unei ordini constituţionale corespunzătoare intereselor social politice ale unei societăţi
localizată temporar şi geografic care nu poate fi schimbată oricând si de oricine. Daca am
accepta soluţia contrară, ar însemna ca dispoziţiile constituţionale să poată fi contestate şi
înlocuite cu altele fără o procedură specială şi solemnă.
În afara celor două caracteristici de fond, mai pot fi sintetizate două alte elemente
definitorii ale noţiunii de constituţie, de această dată din punct de vedere formal.
Mai întâi se impune caracterul de lege al constituţiei, deoarece aceasta este o lege şi
acest element deşi surprins prin denumiri diferite sau chiar implicit este prezent în toate
definiţiile formulate. Fiind o lege, constituţia conţine norme juridice, reguli de conduită, iar
aceste norme exprimă de fapt voinţa celor care deţin puterea.
Dar constituţia este legea fundamentală, trăsătură ce o identifică în ansamblul legilor.
Caracterul de lege fundamental rezultă din conţinutul şi calitatea reglementărilor1.
Conţinutul constituţiei este unul complex, el cuprinzând principiile fundamentale
pentru toate domeniile vieţii (politice, economice, sociale, culturale, juridice etc.). Este şi
motivul pentru care adeseori constituţia este caracterizată ca fiind legea fundamentală care stă
la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii. Totodată reglementările
constituţionale privesc cu precădere puterea (puterea de stat), adică fenomenul şi realitatea
cheie în orice organizare social – statală. Este şi motivul pentru care puterea de stat apare ca
un element indispensabil în orice definiţie a constituţiei. Conţinutul reglementărilor
constituţionale dă constituţiei caracterul de lege fundamentală, pentru că relaţiile sociale ce
formează obiectul acestor reglementări sunt relaţii sociale fundamentale şi care sunt esenţiale
pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat.
Al doilea element formal constă în supremaţia constituţiei. Într-adevăr, constituţie este
o lege supremă din punct de vedere juridic, în raport cu toate celelalte legi. Atât legile
organice cât şi cele ordinare trebuie să corespundă literei şi spiritului constituţiei. Obligaţia de
a o respecta revine tuturor, inclusiv organelor puterii. Mai mult, şeful statului are, chiar,
datoria formală, înscrisă în constituţie de a veghea la respectarea acesteia 2.
Tot o trăsătură care s-a impus, fără a fi de valoarea celorlalte este forma scrisă a
constituţiei. Constituţia scrisă s-a impus încă din secolul al XVIII – lea, ea fiind preferată
constituţiei cutumiare din mai multe motive. Cu toate acestea, această trăsătură nu figurează
Pagina 35 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
în definiţii pentru ca astăzi există ţări care nu au o constituţie scrisă, precum Anglia, Noua
Zeelandă, Israel.
1 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, op. cit., p. 532 Cristian Ionescu, op. cit., p. 168
Sectiunea IV. Ideologiile economice şi politice din lumea modernă
În lumea modernă s-au confruntat două concepţii principale, cu o substanţă ideologică
profund deosebită şi diametral opusă, atât pe plan politic cât ţi pe plan economic, cu
considerabile consecinţe asupra evoluţiei umanităţii. Acestea două sunt liberalismul şi
marxism – leninismul.
Pe plan economic, liberalismul şi-a găsit expresie în binecunoscuta lozincă: „laissez –
faire, laisser – passer”. Astfel indivizilor le era permis să producă orice, oricum şi oricât şi
apoi să poată să pună în circulaţie ceea ce au produs fără nici un fel de restricţie sau
constrângere. Ca atare liberalismul economic presupune garantarea proprietăţii private de
orice fel, libertatea industriei şi comerţului, precum şi libera concurenţă şi economia de piaţă
1.
Pe plan politic, liberalismul pleacă de la ideea că, pentru a se da indivizilor
posibilitatea de a-şi dezvolta plenar personalitatea în mediul social, statul trebuie să se
mărginească la rolul de păzitor de noapte. El nu trebuie să intervină în sfera de activitate a
indivizilor, ci trebuie să îi lase pe aceşti să-şi exercite liberi şi nestânjeniţi libertăţile.
Intervenţia acestuia trebuie făcută doar atunci când se încalcă anumite legi. Individul, liber să
aibă orice convingeri, este totodată liber să şi le manifeste şi să le promoveze în mediul social
prin intermediul partidelor, a căror doctrină o îmbrăţişează. Mai trebuie ca el să-şi poată pune
propria lui concepţie politică şi programele acesteia în discuţia altora. De asemenea poate
opta pentru orice alt punct de vedere. În temeiul libertăţii de asociere, nimic nu împiedică
oamenii care împărtăşesc aceleaşi idei politice să se grupeze în aceeaşi organizaţie şi să
încerce să pună în aplicare respectivele idei. Deoarece acest drept aparţine fiecărui cetăţean,
rezultă deci că democraţia este strâns legată de pluralismul politic. Fiecare grupare de indivizi
care împărtăşesc aceleaşi idealuri politice, doresc promovarea pe planul deciziilor statale a
programelor lor politice şi astfel doresc să obţină cât mai multe mandate în organele
reprezentative. Pluralismul politic merge mână în mână cu concepţia liberală, cu separaţia
puterilor statului, chemată să împiedice ca organele statului să încalce atribuţiile ce le-au fost
conferite.
Pagina 36 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 152
Un lucru care defineşte doctrina liberală este şi tendinţa de a evita producerea unei
confuzii a puterii politice cu cea economică. Pentru a se afirma libertăţile individuale nu
trebuie ca cei ce deţin puterea politică să o controleze şi pe cea economică. Din păcate
România de azi se îndepărtează tot mai mult de la acest principiu, un număr însemnat de
politicieni deţinând controlul asupra unui important sector economic fie direct fie prin
intermediul altor persoane.
Prin efectul concurenţei, puterea economică este sortită să devină ea însăşi pluralistă
şi ca urmare , în măsură să accentueze şi mai mult climatul de libertate creat de pluralismul
politic 1.
În opoziţie cu liberalismul, marxism – leninismul consideră că proprietatea privată
asupra mijloacelor de producţie duce la exploatarea omului de către om. Se consideră că
rezultatele obţinute prin munca depusă asupra mijloacelor de producţie este însuşită de
proprietarii acestora, iar prin puterea de stat pe care aceştia şi-o creează , caută să-şi
sporească privilegiile. De aceea proletariatul trebuia să răstoarne puterea de stat a burgheziei
şi să o înlocuiască cu dictatura proletariatului, a cărei principală sarcină era lichidarea
proprietăţii private şi înlocuirea acesteia cu relaţii de producţie bazate pe proprietatea
socialistă. Statul devine astfel proprietarul mijloacelor de producţie şi în această calitate
planifică întreaga activitate economică şi asemenea unui monarh absolut dictează direcţiile
acesteia. Astfel dispare libera iniţiativă şi concurenţa între producători.
Pe plan politic statul ca organizaţie înzestrată cu putere de constrângere asupra clasei
muncitoare era principalul instrument de construire a societăţii capitaliste. Locul
pluralismului politic este luat de monopolul creat de partidul unic. Drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti chiar dacă erau enunţate formal în diferite constituţii deveneau foarte uşor pradă
uni vast aparat represiv. Acest lucru se întâmpla în condiţiile în care partidul decidea totul şi
nu lăsa loc niciunei concesii.
Constituţia noastră din 1965 mergând pe linia concepţiei marxist – leniniste,
cuprindea dispoziţii exprese, potrivit cărora România era declarată republică socialistă, adică
un stat în care s-a ajuns la generalizarea relaţiilor socialiste în economie, iar din punct de
vedere politic, unicul partid era singura forţă conducătoare a ţării.1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 352
Potrivit acestei concepţii exista pluripartitism, deci existau mai multe partide politice,
însă doar unul trebuia să se afle în fruntea ţării. De aceea nu pot fi considerate pluraliste unele
Pagina 37 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
ţări din estul Europei, unde au existat mai multe partide politice, dar rolul de conducător de
stat era rezervat partidului comunist în condiţiile în care celelalte partide nu exercitau o
influenţă reală asupra conducerii statului ci jucau un simplu rol de figuraţie.
Între cele două războaie mondiale au existat un număr de dictaturi care au împrumutat
de la modelul politic comunist sistemul partidului unic pentru a suprima orice încercare de
opoziţie şi de a păstra puterea de stat în mâinile unui sistem sau chiar a unui singur om. În
ciuda acestor asemănări aceste concepţii nu se alătură concepţiilor marxist – leniniste ci din
contră le combăteau cu vehemenţă. Mai mult, partidele comuniste au organizat aparatele de
represiune, ca părţi componente ale aparatului de stat şi nu le-au înglobat in chiar structura
lor, a partidelor. Partidele unice anticomuniste constituite după prima conflagraţie mondială
au inclus în mod curent în însăşi structura lor detaşamente înarmate chemate să desfăşoare o
activitate de intimidare sau chiar să recurgă direct la acte teroriste pentru a înăbuşi opoziţia.
Acest tip de partid, care a apărut pentru prima dată în Italia şi-a găsit întruchiparea
într-o formă extrem de severă în Germania hitleristă.
CAPITOLUL III
FACTORI DE INFLUENŢĂ ÎN CONSTITUŢIONALISMUL ROMÂNESC
Secţiunea I. Şcoala dreptului natural
Un lucru demn de relevat în dezvoltarea constituţionalismului european, este marea
însemnătate a doctrinelor politice şi juridice care au fundamentat sau chiar premers unele
dintre cuceririle constituţionalismului. Uneori acestea din urmă sunt rezultatul aportului unor
mari personalităţi. Alteori, mari mişcări politice, îndeosebi revoluţionare au produs schimbări
substanţiale şi fundamentale ducând la apariţia unor noi concepţii care au modificat
substanţial întreaga gândire politică şi constituţională 1.
Încă din antichitate s-a dezvoltat ideea că oamenii de la naştere sunt înzestraţi cu un
număr de drepturi fundamentale pentru existenţa lor materială şi morală. Însă vechii filozofi
greci s-au mulţumit să pună problema conformităţii dreptului obiectiv cu comandamentele
raţiunii, fără să ajungă să afirme existenţa unor asemenea drepturi subiective naturale, pe care
statul trebuia să le reglementeze şi să le garanteze. În antichitate statul era considerat valoarea
supremă faţă de care nevoile individuale trebuiau să se subordoneze. În aceste condiţii
existenţa unor drepturi fundamentale ale indivizilor cărora să le corespundă unele obligaţii
Pagina 38 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
colaterale în sarcina statului era practic imposibilă. Deci ideea că dreptatea naturală opusă
dreptului pozitiv, îşi are originea în unele idei ale filozofilor antichităţii, ar fi o forţare a
realităţii 2.
Ideea dreptului natural reapare în evul mediu, începând cu secolul al XII – lea şi
continuă să se dezvolte până la începutul secolului al XIV – rea. În această perioadă istorică
dezbaterile privitoare la dreptul natural erau strâns legate de dogmele religioase şi erau
străine de preocupările moderne vizând cu prioritate garantarea juridică a regulilor lui.1 Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitate şi constituţionalism, ed. Naţional,
Bucureşti,1998,p.252 Tudor Drăganu, op. cit., p. 20
Situaţia se va schimba radical in secolul al XVIII – rea, odată cu apariţia în câmpul
gândirii filozofice şi politice a teoriei dreptului natural, bazată pe ipoteza contractului social.
Întemeietorul acestei teorii este olandezul Hugo Grotius însă ea a fost preluată şi
dezvoltată de alţi scriitori politici. Maniera în care aceştia au dezvoltat-o a fost deosebită de la
autor la autor. Dintre cei mai importanţi autori menţionăm pe: Thomas Hobbes, Samuel
Pufendorf, John Locke, Cristian Wolf, Gabriel Bonnet de Mably, Jean – Jacques Rousseau,
Emmerich de Vattel. Concepţiile asupra dreptului natural ale acestor autori pot fi rezumate în
jurul a două idei care se regăsesc în concepţiile fiecărora dintre aceşti autori. Aceste idei sunt
următoarele:
condiţia primară a existenţei umane este starea de natură, caracterizată prin faptul că,
în cadrul ei, indivizii în lipsa unei autorităţi superioare constituite, înzestrată cu puterea de a
le impune comandamentele ei, trăiau în raporturi de deplină independenţă unii faţă de alţii.
Astfel concepută, starea de natură se traduce după unii (Hobes), într-un război al tuturora
împotriva tuturora, în timp ce pentru alţii (Pufendorf, Locke şi Rousseau) ea a însemnat o
epocă a libertăţii şi egalittăţii
potrivit unei a doua idei de bază a şcolii dreptului natural şi al ginţilor, oamenii atunci
când se conving de necesitatea convieţuirii într-o comunitate organizată, renunţă la libertatea
absolută de care se bucurau mai înainte şi acceptă să se supună unei autorităţi superioare lor.
Această renunţare are la bază un contract social, rezultat al liberei manifestări de voinţă a
indivizilor
Cei mai mulţi dintre scriitorii politici şi filozofii aparţinând şcolii jusnaturaliste au
admis că indivizii pot să-şi înstrăineze libertatea în folosul monarhului. Totuşi şi printre
partizanii acestei idei existau deosebiri vădite în ceea ce priveşte măsura în care se considera
Pagina 39 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
că înstrăinarea , prin contractul social , a libertăţilor indivizilor poate să opereze în profitul
monarhului.
După părerea lui Hobbes conţinutul contractului social înseamnă renunţarea
indivizilor la întreaga lor libertate în folosul unui om sau al unui consiliu , adică se pune în
slujba absolutismului monarhic total , al despotismului fără limite.
În schimb concepţiile lui Grotius, Wolfs sau Vattel au un conţinut care tinde spre
limitarea puterilor absolute ale monarhului. Grotius era de părere că poporul se poate
împotrivi regelui atunci când acesta pune în pericol societatea prin acţiunile lui, sau încalcă
normele fundamentale acceptate prin pactul încheiat între el şi popor. Vattel este de părere că
monarhul deţine autoritatea sa de la naţiune şi că are exact atât cât i-a încredinţat aceasta.
Deşi prin aceste teze s-a făcut un pas înainte faţă de concepţia lui Hobbes nu s-a ajuns la
ideea existenţei unor drepturi înnăscute, opozabile statului
Primul adept al şcolii dreptului natural şi al ginţilor care a formulat ideea de drepturi
ale omului a fost John Locke. El considera că aceste drepturi i-au aparţinut individului în
starea de natură şi nu sunt înstrăinate de el în momentul în care intră în societatea civilă,
trebuind să fie respectate de suveran. După Locke, respectarea acestor drepturi se putea
realiza printr-o bună organizare a puterilor statului ceea ce arată faptul că era partizanul
separaţiei puterilor statului.
John Locke oferă un fundament teoretic diviziunii puterii în legislativă, executivă şi
federativă, în scopul utilizării lor pentru binele public, al subordonării puterii executive(a
monarhului) către cea legislativă (a Parlamentului), aceasta din urmă fiind cea suverană,
conflictul dintre cele două puteri-exprimat, de exemplu, prin refuzul de convocare a
Parlamentului de către monarh-dând naştere unei adevărate stări de război cu poporul ,
îndreptăţit să recurgă la forţă pentru a-l îndepărta pe cel vinovat. Acestea sunt tocmai marile
coordonate ale Constituţiei britanice de după Revoluţia glorioasă, lucrarea lui Locke apărând
în 1690, adică la doi ani după succesul ei1.
El mai considera că oamenii în virtutea contractului social hotărăsc în ce măsură şi în
ce condiţii renunţă la anumite drepturi în folosul statului. După Locke, contractul social va
răspunde mai bine nevoilor generale cu cât individul va transmite statului o parte mai mică
din libertatea naturală a indivizilor2.
Pentru Jean-Jacques Rousseau cea mai puternică garanţie a drepturilor individuale
este suveranitatea poporului. El nu este individualist ca şi Locke. În opinia lui există o
legătură inseparabilă între libertate şi democraţie. Teza de bază a lui Rousseau
Pagina 40 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
1Florin Bucur Vasilescu,op. cit.,p.162Tudor Drăganu,op.cit.,p.22
constă în a reduce clauzele contractului la una singură şi anume:înstrăinarea totală a
fiecărui asociat, cu toate drepturile sale, în favoarea întregii comunităţi. În opinia lui deoarece
fiecare trebuie să se dăruiască în întregime, condiţia este egală pentru toţi şi astfel nimeni nu
are nici un interes să o facă mai oneroasă pentru ceilalţi. Însă acelaşi Rousseau spune că ceea
ce înstrăinează individul prin contractul social din drepturile,bunurile, puterea şi libertatea sa
este numai acea parte dintre acestea care au importanţă pentru comunitate.
Tezele şcolii dreptului natural au fost însă dezminţite de dezvoltarea ulterioară a
societăţii umane. Este rezultatul unui îndelung proces istoric în desfăşurarea căruia au
intervenit numeroşi factori economici şi sociali. Ideea de contract social este rezultatul
convieţuirii oamenilor în societate deci în nici un caz ea nu poate apărea într-o stare
presocială, în care omul trăia izolat.
Deşi inexactă din punct d vedere ştiinţific, şcoala dreptului natural şi al ginţilor a
constituit un imens pas înainte în ceea ce priveşte gândirea filozofică. A avut un rol deosebit
şi în ceea ce priveşte luptele sociale si politice culminând la sfârşitul secolului al XVIII-lea cu
proclamarea independenţei coloniilor engleze din America de Nord si cu Revoluţia franceză.
Putem spune că jusnaturalismul a jucat un rol esenţial în ceea ce priveşte ideea de
constituţionalism în Europa şi în lume. Înflăcăratele idei ale şcolii dreptului natural, au dus la
declanşarea revoluţiilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Aceste concepţii au mobilizat
masele în jurul unui ideal comun, le-au înflăcărat în lupta împotriva absolutismului monarhic
şi al îngrădirilor feudale. Filozofia jusnaturalistă a contribuit la precizarea ţelurilor
revoluţionare, oferind lozinci răsunătoare, capabile să aibă un larg ecou în sânul comunităţi
sociale, precum şi idei şi concepte ce puteau fii valorificate în lupta angajată.1
1 Tudor Drăgan, op. cit., p.24
Secţiunea II. Proclamarea independenţei coloniilor engleze din America de Nord
În coloniile engleze din America de Nord ideile jusnaturaliste au găsit un teren
propice pentru a se dezvolta şi pentru a fii puse în aplicare în domeniul politic.
Pagina 41 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Un lucru grăitor în acest sens este adoptarea constituţiei statului Carolina la începutul
celui de-al şaselea deceniu al secolului al XVII-lea. Acesta a fost adoptată sub influenţa lui
Locke. De altfel, chiar el a redactat-o în parte. Această constituţie limita participarea
poporului la guvernare excluzând compet sclavii de la vot.
In deceniile urmatoare, tot sub influenţa lui Locke şi în mai mică măsură a lui
Montesquieu şi Rousseau, s-a elaborat Declaraţia de Independenţă a statelor Americii de
Nord din 1776, declaraţia de drepturi a statului Virginia din acelaşi an şi declaraţiile de
acelaşi fel ale altor state nord americane. De altfel, prima consacrare a drepturilor omului
într-un document oficial a fost în mai 1776, în statul Virginia unde s-a adoptat „Virginia Bill
Of Rights” care se afirma că „toţi oamenii sunt de la natura în mod egal, liberi şi independenţi
şi au anumite drepturi inerente naturii lor, adică dreptul la viaţă şi libertate, precum şi
mijlocul de a dobândi şi conserve proprietatea şi de a urmări să obţină fericire şi siguranţă”.
În acelaşi an, la 4 iulie la Philadelphia, se adopta „Declaraţia de independenţă” a
Statelor Unite ale Americii care, în cel de-al doilea alineat prevedea: „toţi oamenii se nasc
egali cu anumite drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi dreptul la căutarea
fericirii”. De asemenea, se sublinia faptul ca acestea nu au un caracter declarativ, ci că în
statele uniunii s-au constituit guverne a căror autoritate emană consimţământul celor
guvernaţi, iar dacă forma de guvernare devine distructivă, poporul are dreptul să o schimbe
sau să o înlăture. Aceste guverne au datoria să asigure drepturile menţionate şi tot aici erau
consemnate lucruri deosebit de importante privind independenţa judecătorească,
subordonarea militarilor puterii civile, dreptul de a fii judecat de un tribunal cu juraţi. Această
declaraţie nu a fost inclusă în Constituţia Americană, care o fost adoptată în 1787, ci a fost
adăugată, ca amendament la aceasta un an mai târziu. Un lucru demn de menţionat este faptul
că Thomas Jefferson, principalul redactor al Declaraţiei de Independenţă era un pasionat
cititor al filozofiilor francezi ai secolului al XVIII-lea. Acest lucru arată influenţa pe care
filozofii francezi au avut-o asupra evenimentelor din America de Nord de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea.
Doua idei fundamentale ale şcolii dreptului natural şi al ginţilor şi-au pus amprenta
asupra dezvoltării constituţionale nord-americane.
Prima idee are la bază contractul social şi faptul că orice societate liberă are nevoie de
acesta. Pornind de la această idee era absolut necesar să existe o lege fundamentală care să
oglindească acest principiu. Apariţia constituţiilor scrise pe continentul nord-american îşi are
originea în această idee fiind forma originară de manifestare a suveranităţii, constituţia era
înţeleasă ca un ansamblu de norme, bucurându-se de o supremaţie faţă de celelalte legi.1
Pagina 42 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
O altă idee împrumutată de la jusnaturalişti este cea potrivit căreia, omul atunci când
intra în societatea civilă, nu renunţă la întreaga lor libertate naturală în folosul statului, ci
numai la acea parte care este strict necesară traiului în comun.
Toate constituţiile particulare ale statelor americane, ca şi constituţia federală din
1787 a avut la bază principiul separaţiei puterilor în stat a cărui prim adept a fost John Locke,
fiind desăvârşit de Montesquieu. Constituţia federală a încredinţat exercitarea funcţiilor
legislativă, executivă şi judecătorească unor organe distincte şi independente unul faţă de
celălalt. Aceste idei fundamentale au constituit baza constituţionalismului american însă au
existat şi numeroase trăsături noi pe care practica legislativă americană le-a imprimat
evoluţiei constituţionalismului modern. Acest aspecte de noutate au constat în:
în statele nord-americane sau redactat pentru prima dată în istoria omenirii constituţii
scrise, sistematice care aveau ca obiect reglementarea organizării şi funcţionării organelor
statului precum şi garantarea şi respectarea drepturilor fundamentale înnăscute ale omului
1 Tudor Drăgan, op. cit., p.27
în practica americană s-a consacrat pentru prima dată faptul că adoptarea constituţiei
trebuie să fie opera unei adunări constituante şi că revizuirea ei se poate face tot de aceasta .
un lucru de noutate care a fost consacrat întâia oară în practica constituţională a unora
dintre state a fost şi supunerea spre aprobare a constituţiei prin referendum naţional
prin faptul că au consacrat principiul potrivit căruia orice putere îşi are originea în
voinţa populară, constituţiile nord-americane au servit drept model constituţiilor din Europa.
O altă trăsătură nouă o reprezintă transformarea principiului separaţiei puterilor într-
un adevărat principiu politic având consecinţă aplicarea acestuia destul de riguroasă în
raporturile dintre puterea legiuitoare, puterea executiva şi cea judecătorească
Secţiunea III. Ideile Revoluţiei Franceze şi influenţa lor
Revoluţia franceză a sistematizat şi a aruncat în Europa ideologia-filozofia dreptului
natural. Aceasta se contrapunea dreptului istoric, oferind o şansă popoarelor asupra elitelor,
celor asupriţi asupra asupritorilor şi naţiunilor asupra imperiilor. Pe 14 iulie 1789 populaţia
Parisului a luat cu asalt vechea fortăreaţă a Bastiliei, devenită închisoare regală care era
Pagina 43 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
considerată simbolul absolutismului, Revoluţia Franceză culminează cu proclamarea primei
republici în 1792.
Prin amploarea lui, mai întâi europeană, mai apoi mondială,actul fundamental care a
generat apariţia şi expansiunea drepturilor individului în societate este „Declaraţia Drepturilor
Omului şi Cetăţeanului” din 26 august 1789, document de o importanţă capitală al revoluţiei
franceze. Prin generozitatea ideilor sale, prin concizia şi exactitatea prevederilor pe care le
cuprinde, prin caracterul său de program politic şi catalog al drepturilor şi libertăţilor omului
din 1789, ea reprezintă una dintre cele mai importante etape ale apărării oamenilor împotriva
nedreptăţii şi oprimării.1
1 Florin Bucur Vasilescu, op. cit., p.22
Declaraţia drepturilor omului se găseşte la punctul de întâlnire a doua tradiţii, una
anglo-saxonă (cu întindere dincolo de atlantic), cealaltă franceză provenind din aspiraţiile
secolului Luminilor. Tradiţia anglo-saxonă care a fost concretizată prin acte cu caracter
constituţional care au premers Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului avut şi ea
influentă incontestabila. Astfel Magna Charta Libertatum, semnată la 1215, cuprinde primele
oprelişti puse puterii absolutiste în scopul apărării drepturilor individului. Fără îndoială însă
marile acte constituţionale care stau şa temelia apărării drepturilor individuale ale poporului
englez, sunt cele adoptate în secolul al XVII-lea ( Petition of Rights -1628, Habeas Corpus
Act – 1679 şi Bill of Rights - 1689).
După părerea unora autori influenţa americana este cam exagerată pentru că diferenţa
fundamentală dintre cele doua concepţii este faptul că spre deosebire de Franţa americanii nu
aveau de distrus o societate aristocratică întemeiată pe ierarhii din naştere, ci având chiar de
păstrat tradiţiile sociale moştenite, aceasta fără a mai vorbi de pretenţia rezolvării unor
interese imediate, spre deosebire de Revoluţia Franceză care avea ambiţii de a oferi o
declaraţie exemplară a drepturilor cu valenţe universale.
În ciuda unor influenţe inerente datorate spiritului epocii, exercitate de declaraţiile
nord-americane, Declaraţia drepturilor şi cetăţeanului a reprezentat şi va reprezenta şi în
viitor un reper esenţial al valorificării şi propăşirii personalităţii umane, caracterizat prin
specificitate, inovaţie şi universalism. Ea se înscrie astfel între elementele fundamentale prin
care Europa şi-a găsit cea mai autentică exprimare în Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului intrată în vigoare în 1953.
Pagina 44 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Filozofii francezi ai secolului al XVIII-lea, ca Montesquieu, Voltaire, Rousseau sau
Malby nu numai că au preluat pur şi simplu ideile jusnaturaliste ci le-au dezvoltat oferindu-le
pe deplin coapte acţiunilor revoluţionare ce aveau să urmeze . Aceste idei puteau pătrunde şi
în păturile mai puţin dezvoltate ale societăţii. Această tendinţă de absolutizare a unor idei
filozofice şi-a regăsit reflectare în modul de aplicare a principiului separaţiei puterilor statului
în constituţiile franceze din 1791 şi 1795. Deşi a
Montesquieu spunea că cele trei puteri nu trebuie să fie separate total ci trebuie să
colaboreze, în aceste Constituţii izolarea acestor trei puteri a fost aproape totală.
Spre deosebire de S.U.A. unde constituţia din 1787 a supravieţuit până azi, în Franţa
dezvoltarea constituţională a urmat o cale foarte sinuoasă, datorită numeroaselor revoluţii şi
lovituri de stat care s-au succedat. Un timp foarte îndelungat evoluţia constituţională franceză
s-a aflat sub incidenţa confruntărilor dintre doctrinele şi ideile lui Montesquieu şi Rousseau.
În primul rând Montesquieu era adeptul regimului reprezentativ şi considera că în
statele moderne, poporul nu este în măsură să exercite el însuşi nici puterea legiuitoare nici pe
cea executivă. De aceea era nevoie de reprezentanţi, deoarece poporul nu avea pregătirea
necesară pentru a se ocupa de treburile statului. Acesta era unul din inconvenientele
democraţiei în opinia lui Montesquieu. Dimpotrivă Rousseau considera că guvernarea prin
reprezentanţi contravenea principiului suveranităţii populare. În altă ordine de idei dacă
Montesquieu era adeptul separaţiei puterilor, Rousseau considera că puterea executivă trebuie
să fie dependentă de cea legislativă deoarece cine face legile trebuie să le şi aplice.
Dintre constituţiile franceze adoptate sub influenţa majoritară a doctrinelor lui
Montesquieu se numără cele din 1791, 1795, 1814, 1830, şi1875. influenţa se poate constata
din consacrarea în aceste acte fundamentale a principiului separaţiei puterilor şi a regimului
reprezentativ. Constituţia din 1793 a fost adoptată în spiritul ideilor lui Rousseau în măsura în
care se introduce sistemul guvernământului semidirect şi pune la baza ei principiul
supremaţiei legislativului asupra executivului1.
Ideile revoluţiei franceze au ajuns în Ţările Române prin intermediul secretarilor de
origine franceză , al domnitorilor români, prin intermediul profesorilor de limba franceză
angajaţi de familiile de boieri, al ofiţerilor ruşi care se aflau în Principatele Române cu
diverse misiuni militare, al intelectualilor polonezi care se refugiaseră aici în 1793, a
publicaţiilor franceze, ca şi a tinerilor intelectuali români – în marea lor majoritate fii de
boieri – care îşi desăvârşeau studiile în Franţa. Trebuie totuşi că ideile revoluţiei n-au fost
chiar de la început acceptate în totalitate, în mod deosebit cele de egalitate nu puteau fi
Pagina 45 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
acceptate în nici un caz de către boieri având în vedere diferenţele sociale profund
înrădăcinate în mentalitatea lor.
1 Tudor Drăganu, op. cit., p.29
Dacă la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea
existase în Ţara Române o burghezie puternică, ea fusese port-drapelul ideilor revoluţi
franceze,revoluţie ale cărei efecte apăruseră fără întârziere în viaţa politică şi îndeosebi în
relaţiile dintre clasele sociale, că şi în separaţia puterilor executivă, legislativă şi
judecătorească,în organizarea administrativă, precum şi în domeniul justiţiei şi al dreptului1.
1 Vasile Gionea; Nicolae Pavel, Curs de drept constituţional, ed. Holding Reporter, Bucureşti 1998, vol. I, p.110
CAPITOLUL IV
Doctrina românească şi rolul ei în dezvoltarea costituţionalismului
În ţara noastră dreptul constituţional a început să se dezvolte la începutul secolului al
XX-lea. Acesta s-a predat la început în cadrul facultăţilor de drept, împreuna cu dreptul
administrativ sub denumirea de drept public. Dintre cei mai renumiţi profesori merită să fie
menţionaţi următorii:
Constantin Stere
Profesorul Constantin Stere a predat dreptul constituţional din anul 1910 la Facultatea
de Drept din Iaşi.
Profesorul defineşte dreptul constituţional ca fiind „normele după care funcţionează
însuşi statul, organele statului, principiile de organizare şi funcţionare ale organelor statului.
Dreptul constituţional este acea parte a dreptului public care se referă la principiile de
organizare şi de funcţionare a organelor publice. Termenul de drept constituţional este
impropriu pentru a desemna această ramură a dreptului public, deoarece însuşi termenul de
„constituţional” pare că face o aluzie la constituţie; prin Constituţie se înţelege o lege care
reglementează raportul organelor publice şi principiile de organizare şi funcţionare a lor. Din
acest punct de vedere termenul este impropriu, fiindcă nu întotdeauna există o constituţie ca
lege fundamentală pe baza căreia se clădeşte întregul edificiu social al vieţii publice şi
juridice a statului. De aceea după părerea autorului s-ar putea numi ca în universităţile
germane „drept de stat”, sub această denumire, ar fii o disciplină de drept având ca obiect
studiul formelor vieţii de stat şi al principiilor de organizare şi de funcţionare a puterilor
publice, indiferent de timpul în care s-a dezvoltat un stat determinat. În continuare, autorul
Pagina 46 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
susţine că denumirea de drept constituţional nu prezintă dezavantaje esenţiale faţă de „drept
de stat”, deoarece majoritatea statelor contemporane au o constituţie scrisă. Pe de altă parte
această constituţie nu poate cuprinde nici o dată toate principiile de organizare şi funcţionare
a organelor publice, iar conţinutul acesteia variază de la stat la stat.1
1 Vasile Gionea, op. cit., p. 5
Constantin Stere defineşte constituţia: „o lege care reglementează raportul organelor
publice şi principiile de organizare şi funcţionare a lor”. Constituţia este o lege considerată la
baza întregii ordini de drept. Deoarece statul este unicul izvor al ordinii juridice şi deoarece
statul a monopolizat puterea de constrângere socială necesară pentru a impune respectarea
ordinii de drept, rezultă că legea care organizează statul, care stabileşte normele de organizare
şi funcţionare a puterii publice este temelia, este fundamentul întregii ordini de drept. În
limbaj curent, constituţia este un pact fundamental, reminiscenţă a teoriei asupra contractului
social, după care statul a fost întemeiat prin contract social şi conform căreia constituţia este
considerată ca acel contract social, care leagă pe individ, iar încetarea acestui pact realizează
contractul, dă liberate indivizilor ca, în măsura puterilor proprii, să-şi apere drepturile şi
interesele lor proprii, drepturile lor individuale, imprescriptibile şi anterioare statului.
Constantin Dissescu
Constantin Dissescu e cel care prin predarea şi publicarea cursului său în 1915 a
încetăţenit dreptul constituţional la Facultatea de Drept din Bucureşti, plecând de la ideea că
obiectul dreptului constituţional este format prin organizarea suveranităţii.1 El defineşte
această ramură a dreptului ca fiind aceea care tratează despre organizarea politică a statului,
constituirea suveranităţii şi a puterilor publice. Dreptul constituţional se ocupă mai mult de
structura politică a statului şi de organizarea acesteia.
Statul este un organism ca şi individul, compus din diferite organe fiecare cu
atribuţiile lor. În organizarea socială va trebui să ţinem cont de existenţa individuală a
fiecăruia, din doua puncte de vedere: in raport cu el însuşi, în raport cu ceilalţi, cu societatea.
Organizarea socială va trebui, pentru a-şi îndeplini scopul să ţină seama în acelaşi timp şi de
faptele sociale izolate.
Constantin Dissescu defineşte constituţia în secţiunea „Organizarea suveranităţii”.
Acesta susţine că suveranitatea, pentru a-şi atinge scopul, trebuie sa se pună în mişcare şi să
încredinţeze cuiva exerciţiul său. Acest exerciţiu conform cu raţiunea, trebuie reglementat,
organizat.
Pagina 47 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
1 Ioan Muraru; Simina Tănăsescu, op. cit., p. 51
Organizarea suveranităţii face obiectul dreptului constituţional. Acest autor defineşte
constituţia: „organizarea exerciţiului suveranităţii” şi fiindcă exerciţiul suveranităţii se
numeşte guvern, luat acest cuvânt în sensul cel mai generic, putem zice că legea
fundamentală este organizarea formei de guvern pe care poporul suveran şi-o dă.1
G. Alexianu
G. Alexianu defineşte dreptul constituţional ca fiind „totalitatea regulilor şi
principiilor după care se organizează şi se guvernează un stat” în sfera de competenţă a
dreptului constituţional intră deci toate regulile care stabilesc organele centrale ale statului şi
modul lor de funcţionare precum şi organele de autonomie locală. El se ocupă în special de
modul de succesiune al autorităţii suverane, de modul de desemnare a puterii legiuitoare,
organizarea şi prerogativele puterii judecătoreşti, organizarea puterii executive, răspunderea
ministerială, răspunderea statului, supremaţia constituţională, organizarea puterii
constituante. Această ramură a dreptului este în opinia autorului pârghia pe care se înalţă
întreaga viaţă socială a statului. El determină structura statului, organizează şi protejează
viaţa individuală. El influenţează toate celelalte diviziuni ale dreptului, le determină
caracteristica, le fixează cadrul de dezvoltare.2
Autorul defineşte constituţia ca fiind „totalul regulilor reputate ca esenţiale pentru
organizarea şi funcţionarea statului”. Autorul introduce conceptul de regim constituţional pe
care îl defineşte în sens material şi în sens formal astfel:
în sens material: reprezintă întreaga organizare a unui stat, considerat ca atare. Orice
stat, numai prin faptul existenţei sale are o organizare, o constituţie, principiul organizării
puterilor, relaţiile între ele, raporturile dintre stat şi individ, limitele activităţii statului în
raport cu drepturile individului.
1 Vasile Gionea, op. cit., p. 142 G. Alexianu, op. cit. vol.I., p.18
În sens formal: reprezintă exteriorizarea ansamblului de reguli care se desprind din
întreaga organizare a statului şi care sunt considerate indispensabile pentru existenţa acestuia.
Regimul constituţional se confundă adesea cu exteriorizarea acestor reguli în formă
scrisă, în ceea ce se numeşte constituţie; se consideră că au un regim constituţional numai
acele state care au o constituţie scrisă. Această concepţie nu este însă exactă, deoarece toate
Pagina 48 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
statele au o constituţie, adică anumite forme de organizare, exteriorizarea în formule juridice
a regulilor care prezidează la organizarea şi conducerea statelor, alcătuiesc regulile de drept
scrise. Exemplul oferit de practica constituţională engleză unde se dezvoltă de timpuriu ideea
legalităţii, înseamnă că toate organele statului respectă regula de drept prestabilită şi o
consideră atâta vreme cât nu este abrogată, sacră.
Constituţia apare pretutindeni ca singurul şi cel mai bun mijloc pentru dezvoltarea şi
garantarea democraţiei, iar democraţia, cu toate criticile care i se aduc, rămâne totuşi forma
cea mai compatibilă cu felul actual de viaţă.1
G. Alexianu a predat dreptul constituţional începând cu anul 1930 la Universitatea din
Cernăuţi.
Paul Negulescu
Născut în Bucuresti, la 12 ianuarie 1874.
În 1894: octombrie, licenta în litere cu tema "Istoria Legiunii a XIII Gemina"
1895: licenţă în drept cu tema "Depozitul neregulat"
1896 - 1899: reîntors la Paris, urmează cursuri de istorie română si epigrafie latină la
Sorbona, la Şcoala de Înalte Studii si la College de France; în acelaşi timp urmează şi încheie
în 1899, sub îndrumarea profesorului E.Cuq, studiile doctorale cu teza "Organizarea Daciei
romane"
1 Vasile Gionea, op. cit., p. 15-16
1899 - 1900: se reîntoarce în tară fiind numit de către prof.C.Dissescu ca suplinitor la
catedra sa de drept public
1898 - 1902: înfiinţează împreună cu G.G.Mironescu, I.Ghika, Iulian Teodorescu şi
alţii, Revista de drept şi sociologie
1900 - 1905: asistent la Catedra de Drept Public a Universităţii Bucureşti, disciplina
Drept administrativ
1904: asistent la Catedra Istoria Dreptului Românesc a Universităţii Bucureşti
1906: devine titularul acestei catedre, la recomandarea unanimă a Universităţii
Bucureşti şi a Universităţii din Jassy
1915: revine la Catedra de Drept Administrativ a Universităţii Bucureşti
1925: ia iniţiativa înfiinţării Institutului de Ştiinţe Administrative în cadrul căruia va
ocupa funcţia de Secretar general
Pagina 49 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
1926: Universitatea Bucureşti - ocupă Catedra de Drept Public devenită vacantă prin
retragerea prof. Dissescu
1915: Universitatea Bucureşti - Catedra de Drept Administrativ
Moare la 6 mai 1946.
În concepţia lui Paul Negulescu dreptul constituţional este acea ramură a dreptului
public care se ocupă cu organizarea statului, modul cum se exercită suveranitatea, împărţirea
atribuţiilor suveranităţii între organele sau puterile statului, stabilirea raporturilor dintre
aceste puteri, precum şi auto-limitarea statului prin garantarea dreptului individului.
În ceea ce priveşte definirea constituţiei, acesta o consideră ca fiind „o lege
fundamentală care cuprinde normele după care se organizează puterile statului”, între care se
împart atribuţiile suveranităţii, arătându-se modul cum funcţionează aceste puteri. În afară de
aceasta se mai cuprind şi se garantează în constituţie şi drepturile politice şi drepturile
publice, aşa numite drepturile omului şi cetăţeanului, proclamate de revoluţia franceză de la
1789.1
1 Vasile Gionea, op. cit., p. 16
N. Prisca
Nicolae Prisca a publicat un curs de drept constituţional în anul 1974 în care defineşte
dreptul constituţional ca fiind ansamblul normelor juridice care consfinţesc bazele puterii de
stat şi reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul organizării şi exercitării puterii de
stat, adică acele relaţii al căror conţinut îl formează organizarea puterii de stat în funcţie de
teritoriu şi populaţie, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, sistemul şi modul
de formare şi funcţionare a organelor puterii de stat, sistemul şi principiile de organizare şi
funcţionare a organelor administraţiei de stat, organele judecătoreşti şi organele procuratorii.
N. Prisca defineşte constituţia ca fiind „ o lege fundamentală a statului nostru formată
dintr-un ansamblu sistematizat de norme juridice, investite cu forţă juridica superioară, care
consacră principiile organizării puterii de stat, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor, sistemul organelor statului, şi principiile de organizare şi funcţionare a acestora.”1
1 Vasile Gionea, op. cit., p. 16
CAPITOLUL V
Pagina 50 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Ideea de constituţie în contemporanitate
Cristian Ionescu
În opinia lui Cristian Ionescu pentru a căpăta însuşirile unei Constituţii, actul
fundamental trebuie să întrunească anumite condiţii de fond şi de formă.
În ceea ce priveşte condiţiile de fond ale legii fundamentale, trebuie ţinut seama că
dispoziţiile constituţionale reglementează în primul rând raporturi publice, indiferent care ar
fi obiectul acestora şi domeniul vieţii publice. Nu interesează nici faptul că raporturile
respective se concretizează în acte de natură legislativă, executivă, diplomatică,
financiară,ş.a. Esenţa comună a tuturor asemenea acte, constă în faptul că prin intermediul lor
se transpun în practică obiective de conducere politică.1
În opinia autorului modul de desemnare autorităţilor publice ca şi prerogativele de
conducere a guvernanţilor, sunt stabilite, de fapt pentru facilitarea exercitării puterii politice.
Prin urmare, constituţiile au caracter politic. Aceasta este o condiţie de fond a oricărei
Constituţii. Cu alte cuvinte, dispoziţiile fundamentale constituţionale, referitoare la
organizarea şi exercitarea puterii au un preponderent caracter politic. Caracterul politic al
dispoziţiilor constituţionale este obiectivat însă în norme juridice care le conferă astfel
obligativitate generală, încălcarea lor fiind sancţionată. Cu alte cuvinte, ele au căpătat pe
lângă un caracter politic şi unul normativ. Caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale
reprezintă o altă condiţie de fond a Constituţiei.
Caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale decurge, îndeosebi din necesitatea
de a conferi consistenţă şi caracter general-obligatoriu normelor politice, precum şi de a
asigura respectarea acestora sub sancţiunea legii. Dacă dispoziţiile constituţionale ar avea
doar un caracter politic, încălcarea acestora nu ar putea fi sancţionată în mod eficient.
1 Cristian Ionescu,op. cit., vol.I, p.111
Nu este vorba de un simplu caracter normativ pentru că acest caracter îl au şi legile
ordinare. În opinia profesorului Cristian Ionescu, constituţia are un caracter normativ (juridic)
suprem ceea ce înseamnă că toate celelalte acte juridice trebuie să fie conforme cu dispoziţiile
sale.
De asemenea,caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale impune stabilirea
unei ordini constituţionale corespunzătoare intereselor social-politice ale unei societăţi
Pagina 51 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
localizată temporal şi geografic, care nu poate fi schimbată oricând şi de oricine. Dacă s-ar
accepta soluţia contrară, ar însemna că dispoziţiile constituţionale să poată fi contestate şi
înlocuite cu altele fără o procedură specială şi solemnă. Aceste două condiţii de fond sunt
valabile atât în cazul constituţiilor bazate într-o măsură mai mare sau mai mică, pe cutuma
constituţională cât şi în cazul constituţiilor scrise.
Cristian Ionescu opinează că cele două elemente formale ale constituţiei sunt
caracterul de lege şi supremaţia constituţiei. Astfel din punct de vedere al formei
sale,constituţia este o lege prin care se stabilesc între altele, principiile generale de guvernare,
ca şi principiile generale de guvernare, ca şi principiile generale ale legislaţiei, cu alte
cuvinte, ale reglementării juridice a raporturilor sociale. Atâta vreme cât constituţia este în
vigoare, ea constituie baza cadrului juridic al societăţii, adică a dreptului pozitiv.
Al doilea element formal constă în supremaţia constituţiei. Într-adevăr, constituţia este
o lege supremă din punct de vedere juridic în raport cu toate celelalte legi. Atât legile
organice, cât şi cele ordinare trebuie să corespundă literei şi spiritului constituţiei. Obligaţia
de a o respecta revine tuturor, inclusiv organelor puterii. Mai mult, şeful statului are, chiar
datoria formală, înscrisă în constituţie de a veghea la respectarea acesteia.
Cele două elemente ale noţiunii de constituţie menţionate se regăsesc într-o unitate de
concepţie în toate legile fundamentale ale statelor moderne, deşi aspectul formal al unei
constituţii poate să difere de la o ţară la alta.
Definiţia dată de Cristian Ionescu Legii Supreme a oricărui state este:Constituţia este
un act politico-juridic, fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială şi adoptat de
naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi funcţionare ale
puterilor statului şi raporturile dintre acestea, principiile generale ale ordinii publice a
societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat
potrivit unei proceduri speciale. Această definiţie este valabilă pentru tipul de Constituţie-
convenţie, adică de constituţie adoptată de o Adunare Constituantă. În cazul statutelor sau
pactelor constituţionale, factorul decisiv în adoptarea constituţiei nu este naţiunea.
Ioan Muraru
Legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, învestite cu forţă
juridică supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale
pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.1
Aceasta este definiţia dată constituţiei de profesorul Ioan Muraru. Acesta subliniază şi
el caracterul de lege al constituţiei, deoarece aceasta este o lege şi acest element deşi surprins
prin denumiri diferite sau chiar implicit, este prezent în majoritatea definiţiilor. Fiind o lege,
Pagina 52 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
constituţia conţine norme juridice, reguli de conduită, iar aceste norme exprimă de fapt voinţa
celor care deţin puterea. Dar constituţia este o lege fundamentală, trăsătură ce o identifică în
ansamblul legilor. Caracterul de lege fundamentală rezultă din conţinutul şi calitatea
reglementărilor.Totodată, reglementările constituţionale privesc cu precădere puterea(puterile
de stat), adică fenomenul şi realitatea cheie în orice organizare socio-statală. Este şi motivul
pentru care puterea de stat apare ca un element indispensabil în orice definiţie a constituţiei.
Conţinutul reglementărilor constituţionale dă constituţiei caracterul de lege fundamentală,
pentru că relaţiile sociale ce formează obiectul acestor reglementări sunt relaţii sociale
fundamentale şi care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii
statale.
În opinia autorului această subliniere este decisivă în definirea constituţiei şi ea
permite identificarea acesteia nu numai în sistemul de drept, ci chiar în dreptul constituţional
fiind ştiut că acesta cuprinde mai mult decât constituţia, deşi aceasta este principala sa parte.
Spre deosebire de întregul drept, dreptul constituţional, ca ramură principală a dreptului
reglementează relaţii sociale fundamentale, dar care sunt esenţiale pentru
1 Ioan Muraru;Simina Tănăsescu, op. cit.,p.24
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Astfel se realizează distincţii clare între
drept, drept constituţional şi constituţie, deci între aceste mari categorii juridice care se
explică unele prin altele, dar nu se confundă.
După părerea lui Ioan Muraru, definitorie pentru constituţie este şi forţa sa juridică. În
acest sens ea are o forţă juridică supremă, ceea ce situează constituţia în vârful ierarhiei
izvoarelor dreptului şi impune regula conformităţii întregului drept cu dispoziţiile din
constituţie. Tot o măsură care s-a impus, fără a fi totuşi de valoarea celorlalte, este forma
scrisă a constituţiei. Această formă s-a impus încă din secolul al XVII-lea. O altă trăsătură
este solemnitatea adoptării şi forma sistematică. Stabilitatea constituţiei este o altă trăsătură
evidenţiată de profesorul Ioan Muraru, ca trăsătură ce o distinge de alte legi şi care justifică
întreaga clasificare în constituţii suple şi rigide.
Ion Deleanu
Părerea profesorului Ion Deleanu este că orice stat are absolută nevoie de constituţie
deoarece însuşi existenţa statului implică această obligaţie a existenţei constituţiei deoarece
ea simbolizează tocmai instituţionalizarea puterii într-un cadru etatic. Constituţia este
aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat. Ea se situează inevitabil la joncţiunea
Pagina 53 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
dreptului cu politica şi nu poate înlătura, se pare, înlătura ambiguitatea raporturilor întreţinute
de aceste două universuri. Rezultă logic, dar şi istoric, două concepţii asupra constituţiei,
relativ independente:concepţia politică sau sociologico-politică şi concepţia juridică. Fiecare
dintre acestea o explică şi o întregeşte pe cealaltă.1
Semnificaţia constituţiei ca şi document politic fundamental este demonstrabilă şi sub
următoarele aspecte: constituţia este o retrospectivă şi o perspectivă ; ea realizează sinteza
proceselor definitorii din istoria societăţii respective până la nivelul de civilizaţie şi
democraţie la care ea a ajuns, şi totodată exprimă un proiect consonant cu aspiraţiile majore
ale colectivităţii constituite în stat.
1 Ion Deleanu, op. cit., vol.I,p.139
Atât ca sinteză , cât şi ca proiect, constituţia exprimă o filozofie şi o ideologie,
caracteristice colectivităţii umane constituită în respectivul stat. Constituţia consacră şi
garantează drepturile şi libertăţile fundamentale – unele dintre acestea ca atribute inerente ale
fiinţei umane- şi, de asemenea, limitele puterii constituite în stat, ca garanţii ale acestor
drepturi şi libertăţi, constituţia nu se mărgineşte să stabilească modul de exercitare a puterii,
ci şi principiile esenţiale care guvernează societatea, exprimând –iarăşi- o anumită concepţie
asupra relaţiilor sociale.
Ion Deleanu opinează că această acreditare a concepţiei politice asupra constituţiei se
va dovedi utilă nu numai pentru înţelegerea apariţiei constituţiilor cutumiare, dar şi pentru
sesizarea discrepanţei care, adeseori există între, domeniul faptelor şi domeniul preceptelor
scrise. Foarte adesea, „regulile constituţionale sunt un lucru, iar practica politică altul, care
poate fi diferit de primul. Realitatea nu este întotdeauna în concordanţă cu optimismul pe
care, eventual, îl degajă constituţia. Principiile teoretice, abstracte asupra prezentului şi
viitorului sunt, uneori amăgitoare şi înşelătoare. Mai important va fi deci pentru a cunoaşte
viaţa unui popor să-i studiem formele lui de exprimare, de obiectivare a intenţiilor, dorinţelor
şi convingerilor sale, decât să-i tălmăcim constituţia, adeseori un monument juridic rece,
neutru, stingher sau chiar inutil. Sub semnul celei mai elegante şi echilibrate constituţii se
poate naşte cea mai odioasă dictatură;căci, chiar dacă constituţia se vrea să fie o barieră în
faţa arbitrarului puterii, ea rămâne totuşi o barieră de hârtie.1 Prin aceasta profesorul Ion
Deleanu arată faptul că nu contează foarte mult conţinutul constituţiei ci doar ce se realizează
prin normele acesteia.
Pagina 54 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În ceea ce priveşte accepţiunea juridică Ion Deleanu consideră, constituţia este actul
prin care se determină statutul puterii în stat, ansamblul regulilor juridice prin care sunt fixate
modalităţile de încredinţare a puterii şi de exercitare a ei. Acelaşi autor consideră şi el, că
această concepţie juridică se poate exprima în două sensuri diferite: în sens material şi în sens
formal.
În sens material, constituţia cuprinde ansamblul regulilor de drept indiferent de natură
şi forma lor,având ca obiect constituirea, competenţa, funcţionarea şi raporturile
1 Ion Deleanu, op. cit., vol.I,p.140
principalelor organe de stat, între ele sau dintre ele sau cetăţeni. Este o definiţie a
constituţiei raportată la materia ei, la obiectul sau conţinutul acesteia. În acest sens ar face
parte din corpul constituţiei nu numai regulile constituţionale propriu-zise, dar şi regulile
cuprinse în legi ordinare şi actele normative emanând de la puterea executivă căci ceea ce are
preeminenţă este obiectul reglementării, iar nu sorgintea acesteia şi forma pe care ea o
îmbracă.
În sens formal sau organic, constituţia este ansamblul regulilor de drept, indiferent de
obiectul lor, elaborate în scris şi sistematic, deci într-o formă distinctă, de către un organ de
stat anume constituit în acest scop(Adunarea Constituantă) şi urmând o procedură specifică
(adoptarea textului în adunarea constituantei cu o majoritate calificată de două treimi din
numărul total al membrilor adunării, sau printr-un referendum). Aceste elemente de ordin
formal conferă constituţiei o mare rigiditate, care poate fi tradusă şi prin stabilitate.
În concepţia autorului ambele criterii de definire a constituţiei sunt susceptibile de cel
puţin următoarele observaţii:a) atât criteriul material, cât şi cel formal implică ruptura
artificială dintre conţinutul şi forma fenomenului constituţional, conducând la definiţii
unilaterale, exclusiviste şi virtual deformatoare; b) dacă criteriul material admite, în principiu,
posibilitatea existenţei unor norme constituţionale cutumiare sau chiar a unor constituţii
cutumiare, criteriul formal exclude în principi această posibilitate.
Profesorul Ion Deleanu cumulează cele două criterii, şi rezultă următoarea
definiţie:actul juridic normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de reglementare
instituţionalizarea şi exercitare puterii, norme adoptate în cadrul unei proceduri specifice.
Vasile Gionea
Profesorul Vasile Gionea constată că diferite şcoli de drept, cea franceză în general şi
unii autori români definesc constituţia în sens material şi în sens formal. El consideră că
Pagina 55 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
aceste două moduri de definire a constituţiei au la bază două metode ştiinţifice de studiu, dar
aceste două definiţii sunt complementare, referindu-se la un document unic:Constituţia.
Având în vedere că cele două definiţii au la bază un singur obiect de studiu,
constituţia, el optează pentru o definiţie care să îmbine cele două aspecte: material şi formal.
În diferite definiţii se constată că majoritatea au ca element comun statul sau puterea de stat.
În stabilirea conceptului de constituţie s-a impus în timp caracterul de lege al acesteia,
deoarece este alcătuită din norme juridice. Dar aceste norme juridice reglementează relaţiile
sociale fundamentale din toate domeniile vieţii economice, sociale, culturale, politice şi
juridice. De asemenea aceste norme reglementează organizarea şi funcţionarea organelor
supreme ale statului, limitele aduse acestor organe, relaţiile dintre acestea, precum şi relaţiile
dintre acestea şi cetăţeni. Prin aceasta se recunoaşte caracterul de super-legalitate a
reglementărilor cuprinse în constituţie, adică poziţia supremă a acesteia în cadrul sistemului
dreptului.
În acest sens, constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui stat,
constituită din norme juridice învestite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele
relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puterii politice a poporului.1
Tudor Drăganu
Una dintre cele mai marcante figuri ale Dreptului nostru Constituţional s-a născut la
doi decembrie 1912 la Năsăud în judeţul Bistriţa-Năsăud, şi absolvit Facultatea de Drept din
Cluj în anul 1931. În perioada interbelică îşi începe activitatea la Facultatea din Cluj,
devenind unul dintre cei mai apreciaţi autori în acest domeniu, fiind ales după război
preşedinte sau vicepreşedinte al mai multor organizaţii interne sau internaţionale. Este autor
al peste 120 de lucrări de specialitate apărute în ţară şi în străinătate. Tudor Drăganu este fiul
fostului primar al Clujului din perioada interbelică, Nicolae Drăganu. Este de asemenea şi
membru de onoare al Academiei Române.
Profesorul Tudor Drăganu face prezentarea evoluţiei noţiunii de constituţie de-a
lungul timpului în lucrarea „Drept Constituţional şi Instituţii Politice”.
În ceea ce priveşte concepţia asupra acestei noţiuni care ţine seama exclusiv de
conţinutul normelor ei (ceea ce echivalează cu o definiţie materială), profesorul spune
1 Vasile Gionea, op. cit., p. 26
că este vorba de o constituţie chiar dacă normele acesteia sunt stabilite pe cale de
obiceiuri juridice sau prin legi ordinare, cu condiţia ca ele să aibă ca obiect limitarea puterilor
Pagina 56 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
guvernanţilor şi garantarea drepturilor individuale. Nu orice norme privitoare la organizarea
statului sunt de esenţa constituţiei, ci numai cele care au ca obiect realizarea unui program
politic clar definit. Tudor Drăganu mai spune că o definiţie a noţiuni de constituţie bazată pe
cumularea celor două criterii, material şi formal este uneori prea strâmtă pentru a cuprinde
întreaga complexitate a acestei noţiuni. Profesorul defineşte constituţia ca fiind legea care,
având forţă juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile
structurii social- economice, cât şi cele ale organizării şi funcţionării statului bazat pe aceasta,
garantează material drepturile fundamentale, cetăţeneşti şi stabileşte datoriile corespunzătoare
acestor drepturi.
În legătură cu semnificaţiile noţiunii de constituţie, profesorul observă că, drept
urmare a afirmării tot mai puternice în lumea modernă a preocupării pentru promovarea şi
ocrotirea drepturilor individuale se manifestă uneori tendinţa ca definirea noţiunii de
constituţie să fie din nou făcută dependentă de consacrarea idealului politic specific
doctrinelor liberale. Acesta este cazul acelor definiţii potrivit cărora ea desemnează
ansamblul regulilor juridice, prin care se stabileşte modul de instituire, de organizare, şi
funcţionare a puterii publice, limitându-se totodată exercitarea acesteia. În sensul unei
asemenea definiţii, întrucât nu limitează exerciţiul puterii publice, nu vor putea fii socotite
adevărate constituţii cele care concentrează această putere în mâinile unui partid unic, ale
unei persoane sau ale unei clici militare. Într-o epocă în care ideile democratice triumfă
pretutindeni, este de altfel firesc să se revină la unele principii constituţionale legate de
liberalismul politic.1
1 Tudor Drăganu, op. cit., p.15
CONCLUZII
O primă problemă care se impune este originea constituţionalismului pe meleagurile
româneşti, adică punctul de pornire al constituţionalismului în Ţările Române.
În legătură cu acest punct de pornire există mai multe opinii şi teze în doctrina noastră
constituţională. Unii autori susţin că prima noastră constituţie este Proclamaţia de la Izlaz din
1848, alţii că este Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864. O altă parte a
doctrinei noastre consideră că începuturile constituţionalismului coincid cu actul
constituţional de la 1866. Există şi o parte a autorilor care susţin că evoluţia constituţională
românească are rădăcini adânci care coboară neîntrerupt până la întemeierea statelor
româneşti în secolul al XIV-lea.
Pagina 57 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Părerea mea este că începutul constituţionalismului la noi în ţară corespunde cu prima
constituţie adevărată, adică cea din 1866 din timpul domniei lui Carol I de Hohenzollern.
Acest lucru se poate spune deoarece este evident faptul că la momentul întemeierii statelor
feudale româneşti acestea nu aveau o organizare de stat(constituţională) în înţelesul
conceptului modern de organizare constituţională. Nu exista în secolul al XIV-lea o
constituţie ca document politico-juridic în înţelesul de pact fundamental între guvernanţi şi
guvernaţi, adoptat de un organism reprezentativ în care să fie stabilite cu precizie modalităţile
de desemnare de organizare şi funcţionare , de guvernare şi raporturile între acestea, precum
şi statutul politico- juridic şi social al individului.
Cele mai importante codificări şi sistematizări constituţionale din istoria noastră
sunt:Constituţia din 7 februarie 1741 a lui Constantin Mavrocordat;Supplex Libellus
Valachorum; Constituţia Cărvunarilor; Regulamentele Organice; Reformele şi proiectele
constituţionale din anul revoluţionar 1848; Convenţia de la Paris din 1858; Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din1864; Constituţia din 1866; Constituţia din 1923;
Dictatura regală instaurată prin Constituţia din 1938; Organizarea constituţională din 1940;
Repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923; Constituţia din 1948; Constituţia din 1952;
Constituţia din 1965; Constituţia din anul 1991; Revizuirea constituţională din anul 2003.
Un lucru de necontestat este şi influenţa străină asupra evoluţiei noastre
constituţionale. În primul rând este influenţa Marii Revoluţii Franceze de la 1789. Această
revoluţie a înflăcărat întreaga Europă prin ideile sale liberale. Prin diferite surse aceste idei au
pătruns în Ţările Române. Aceste idei au fost preluate şi adoptate realităţilor româneşti şi
obiceiurilor juridice de la noi. Tocmai aceste idei liberale au constituit motorul revoluţiei de
la 1848 şi i-au inspirat pe autorii Proclamaţiei de la Izlaz şi pe autorii programelor politice din
celelalte două ţări româneşti. Apoi au urmat celelalte constituţii.
Evenimentele din America de Nord, adică proclamarea independenţei coloniilor
engleze, constituţiile particulare ale statelor americane şi culminând cu Constituţia federală
de la 1787 au avut şi ele un rol foarte important. Constituţia americană a fost prima
constituţie scrisă, sistematică din lume, deschizând astfel calea spre constituţionalismul
modern. Aceasta a oferit un model astfel ţărilor europene.
În ceea ce priveşte definirea noţiunii de constituţie merită reţinută definiţia
profesorului Tudor Drăganu:legea care, având forţă juridică superioară celorlalte legi,
reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social – economice, cât şi cele de
organizare şi funcţionare a statului bazat pe aceasta, garantează material drepturile
fundamentale cetăţeneşti şi stabileşte datoriile corespunzătoare acestor drepturi.
Pagina 58 din 59
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Elementele ce trebuie să apară explicit sau implicit într-o definiţie a acestei noţiuni
sunt:caracterul de lege; caracterul de lege fundamentală; este baza juridică a întregii legislaţii;
reglementările sale privesc puterea de stat; reglementează relaţii sociale fundamentale;are
forţă juridică supremă; forma scrisă (cu unele excepţii); solemnitatea adoptării; forma
sistematică; stabilitatea.
Disciplina de Drept Constituţional începe să se dezvolte la noi la începutul secolului
al XX-lea. Cei mai importanţi autori din perioada de început a acestei discipline sunt: G.
Alexianu; P. Negulescu; C. Dissescu; Constantin Stere etc.
În momentul de faţă baza juridică a ţării noastre o reprezintă Constituţia din 1991,
revizuită în anul 2003 prin legea nr. 429 din 2003. Această revizuire a dus la renumerotarea
textelor, actualizarea denumirilor, republicare şi la numeroase modificări de conţinut.
Pagina 59 din 59