Download - Drept Contencios Constitutional
UNIVERISTATEA „SPIRU HARET”
FACULTATEA DE DREPT
Profesor univ. dr. MIHAI CONSTANTINESCU
Lector univ. dr. MARIUS AMZULESCU
DREPT CONTENCIOS CONSTITUŢIONAL Ediţia a III - a
Bucureşti, 2005
CUPRINS
Capitolul I. Necesitatea controlului jurisdicţional al constituţionalităţii legii………………………………………………………………………………………… A. Problematica privind constituţionalitatea legii şi controlul legitimităţii sale constituţionale..........................................................................................................….......... B. Scurtă privire istorică asupra evoluţiei controlului prin intermediul unei autorităţi jurisdicţionale …………………………………………………………………………….. C. Locul contenciosului constituţional în sistemul juridic naţional………………………. Capitolul II. Statutul Curţii Constituţionale şi al judecătorilor……………………… A. Statutul Curţii Constituţionale..................................................................................…... B. Statutul judecătorilor constituţionali.......................................................................…… Capitolul III. Competenţa şi actele Curţii Constituţionale..................…..……….…... A. Competenţa Curţii.......................................................................................................… B. Actele Curţii Constituţionale...................................................................….................. Capitolul IV. Supremaţia Constituţiei..........................................................…………... A. Specificul principiului supremaţiei Constituţiei în controlul constituţionalităţii legii.…. B. Actele supuse controlului de constituţionalitate...........................................................….. Capitolul V. Criteriile generale de exercitare a controlului de constituţionalitate................................…………………………………………………... A. Criterii de interpretare..............................................................................................…... B. Limitele legale şi jurisprudenţiale ale controlului....................................................…... Capitolul VI. Tipologia controlului (categoriile şi modalităţile controlului).…………. A. Constituţionalitatea internă şi constituţionalitatea externă........................….................. B. Control preventiv şi control posterior........................................................................…. C. Control abstract şi control concret.................................................................................. Capitolul VII. Procedura de control al constituţionalităţii legii………………...……. A. Aspecte generale ale procedurii de control..............................................................…... B. Controlul preventiv de constituţionalitate...................................................................… C. Controlul regulamentelor Parlamentului..................................................................…... D. Excepţia de neconstituţionalitate...............................................................................….. Capitolul VIII. Controlul iniţiativei de revizuire a Constituţiei…………………...... Capitolul IX Controlul constituţionalităţii partidelor politice……………………….
Capitolul X Controlul criteriilor constituţionale pentru îndeplinirea funcţiei de Preşedinte al României ………………………………………………………………….. A. Funcţia de judecător electoral a Curţii cu privire la alegerea Preşedintelui României…. B. Constatarea împrejurărilor ce justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României… C. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României……………… Capitolul XI Controlul referendumului şi a iniţiativei populare ………………………. A. Controlul organizării şi desfăşurării referendumului…………………………………….. B. Controlul privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni…………………………… Capitolul XII Efectele deciziilor Curţii Constituţionale în controlul de constituţionalitate a legii ………………………………………………………………… A. Efectele deciziilor în cazul sesizării Curţii Constituţionale ……………………………. B. Efectele deciziilor în cazul autosesizării Curţii Constituţionale ……………………….. Capitolul XIII Tipologia deciziilor Curţii Constituţionale în controlul de constituţionalitate a legii ………………………………………………………………… A. Tipologia deciziilor în cazul sesizării Curţii Constituţionale ………………………….. B. Tipologia deciziilor în cazul autosesizării Curţii Constituţionale ……………………… LEGISLAŢIE...............................................................................................................….. Constituţia României – extras.....................................................................................…... Legea nr. 47/1992privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată … Regulament de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale …………………………. BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................….
Capitolul I.
NECESITATEA CONTROLULUI JURISDICŢIONAL
AL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGII
A. Problematica privind constituţionalitatea legii şi controlul
legitimităţii sale constituţionale
Cu privire la controlul constituţionalităţii legii există următoarele
tendinţe şi practici:
- absenţa oricărui control;
- controlul prin opinia publică;
- controlul prin referendum;
- controlul exercitat printr-un organ politic;
- controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional;
- controlul exercitat printr-un organ unic, special şi specializat.
Pornind de la această premisă, precizăm următoarele:
1. Absenţa oricărui control se bazează pe teza că poporul, ca titular al
puterii, decide, deleagă, sancţionează, controlează, judecă, dar el însuşi nu
poate fi judecat, sancţionat sau controlat deoarece astfel nu ar mai fi suveran.
Parlamentul, legitimat prin alegeri, exercită suveranitatea poporului, fiind
astfel el însuşi suveran, aşa încât, la adoptarea legilor, Parlamentul are în
vedere şi constituţionalitatea acestora; oricum, activitatea parlamentarilor, ca
reprezentanţi ai poporului, nu ar putea fi sancţionată decât de popor, singurul
care i-a împuternicit să legifereze. Este concepţia legicentristă, caracteristică
statului legal, de sorginte iacobină (tendinţa cea mai radicală a revoluţiei
franceze ce a instituit perioada denumită a terorii), potrivit căreia
parlamentul fiind suveran, ca urmare a delegării elective ce i-a fost acordată,
legea este un ecran opac între Constituţie şi popor, deoarece altminteri însăşi
suveranitatea poporului ar fi afectată. Absorbind întreaga putere în stat,
inevitabil, regimul politic devine dictatorial. Este ceea ce în Revoluţia
Franceză a constituit-o Convenţia. Dar orice dictatură se epuizează prin
însăşi exerciţiul ei, deoarece într-o lume finită, ca a noastră, nimic nu poate
fi infinit.
2. Controlul prin opinia publică se întemeiază, în esenţă, pe aceleaşi
argumente dar, admiţând posibilitatea ca alesul poporului să nu reflecte
voinţa acestuia, presupune sau implică violenţa poporului, în momentul
încălcării dispoziţiilor constituţionale; acest fundament ideologic justifică
teoria rezistenţei la opresiune, şi s-a reflectat în constituţiile care au
consacrat dreptul la insurecţie (Constituţia Franţei de la 1793).
Notă - Limita cea mai severă a celor două concepte susmenţionate este
că ele justifică doar sancţionarea de către popor a unui regim politic opresiv,
fiind inadecvate soluţionării unei problematici prin excelenţă juridică,
privind legitimitatea constituţională a legii.
3. Controlul prin referendum este o modalitate democratică, dar
prezintă numeroase neajunsuri:
- prin natura sa, controlul constituţionalităţii legii implică analize de
specialitate, de o mare complexitate, inadecvate formării unor
opţiuni populare, în esenţă politice, formate ca urmare a
confruntării unor imagini publice, care de aceea presupun doar
aspecte fundamentale, susceptibile de a permite electoratului o
alegere între variantele supuse deciziei sale;
- rolul hotărâtor al partidelor politice, liderilor şi formatorilor de
opinie (mass-media) în configurarea reprezentărilor populare, având
ca efect transformarea unei problematici, primordial juridică
(supremaţia Constituţiei) într-o simplă opţiune politică;
- costuri ridicate rezultând din faptul că la referendum statul „vine la
electorat” spre a-i informa pe alegători asupra unei problematici de
interes public şi a-i pune în situaţia de a se exprima, chiar dacă
există anumite structuri şi modalităţi organizatorice instituite în
acest scop, spre deosebire de confruntarea electorală, când
întotdeauna „alegătorii vin la stat”, adică la structurile
organizatorice instituite în acest scop, pentru a-şi exprima opţiunea,
care însă este de natură diferită, în principal partizană şi
competitivă, iar informarea lor se asigură, în mod corespunzător,
mai ales de către partidele politice, ca intermediari între stat şi
societate;
- frecvenţa relativ mare a cazurilor de neconstituţionalitate;
- de regulă aceste cazuri, deşi prin natura lor implică un interes
general (public), constând în supremaţia Constituţiei, nemijlocit
privesc numai interesul unor segmente sociale, nu a corpului
electoral în întregul său, astfel încât nu sunt susceptibile a trezi
participarea efectivă a electoratului;
- toate argumentele ce justifică regimul reprezentativ mutatis
mutandis privesc şi controlul constituţionalităţii legii; în opţiunea sa
corpul electoral poate fi însă liberticid (acapararea puterii de către
Hitler sau Mussolini) sau conservator (experienţa unor
referendumuri în Elveţia şi Italia), astfel că pe calea referendumului
s-ar putea ratifica chiar o neconstituţionalitate (un aspect justificativ
al rolului Curţilor Constituţionale este legat tocmai de sancţionarea
unor asemenea derapaje politice).
4. Controlul exercitat printr-un organ politic este specific, în secolul
XX, cu precădere în ţările ce asimilaseră modelul sovietic, realizându-se de
către legiuitor, ceea ce s-a dovedit ineficient, deoarece „nimeni nu poate fi
judecător în propria sa cauză”; în plus, conducerea de către partidul politic
unic avea drept consecinţă că un asemenea control era doar aparent.
5. Controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional
Negarea controlului constituţionalităţii legii se întemeia pe prezumţia că
legea, fiind expresia voinţei majoritare a reprezentanţilor poporului, exprimă
implicit voinţa majoritară în societate; experienţa istorică a regimurilor
politice totalitare şi dictatoriale au compromis definitiv această prezumţie;
postulatul controlului este existenţa sau oricum posibilitatea existenţei unor
opinii divergente în societate, inclusiv în adunările reprezentative, cu privire
la conţinutul voinţei populare; de aceea controlul este unul din consecinţele
pluralismului inerent democraţiei, fiind de neconceput în condiţiile
regimului politic întemeiat pe principiul unanimismului; existând o
deosebire între voinţa guvernanţilor şi cea a guvernaţilor (una dintre
consecinţele inevitabile ale pluralismului), controlul constituţionalităţii legii
nu este un control contrar principiului democratic al reprezentativităţii,
deoarece nu voinţa populară este controlată, ci aceea a guvernanţilor;
poporul îşi exprimă voinţa supremă în Constituţie, astfel încât legea
reprezintă voinţa generală numai în respectul Constituţiei, iar controlul
constituţionalităţii legii sancţionează, în principal, două aspecte:
- încălcarea de către autoritatea legiuitoare a drepturilor
fundamentale ale omului, în general, deci un spaţiu politic rezervat
intereselor individuale şi colective ale persoanei;
- regimul de separare şi colaborare a puterilor în stat, aşa cum el
rezultă din echilibrul instituţional al autorităţilor publice, prevăzut
de Constituţie.
Concluzie: controlul constituţionalităţii legii priveşte trăsăturile
fundamentale ale regimului politic constituţional, iar legitimitatea sa se
fundamentează pe cele două aspecte susmenţionate: ataşamentul persoanei
pentru drepturile şi libertăţile sale fundamentale, individuale sau colective, şi
receptarea principiului separaţiei şi colaborării puterilor în stat.
Controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional a apărut şi se realizează
prin două modalităţi fundamentale: în cadrul competenţelor ce revin
instanţelor judecătoreşti, prima şi cea mai veche modalitate, şi controlul
exercitat printr-un organ unic de jurisdicţie constituţională, modalitate
ulterioară ce îşi află rădăcinile în primul din aceste două tipuri.
5.1. Controlul jurisdicţional realizat prin intermediul instanţelor
judecătoreşti este întâlnit astăzi în practica mai multor state (S.U.A.,
Japonia, Argentina, Australia, Brazila etc.) şi se realizează fie concentrat,
competentă fiind doar instanţa supremă, cum era în Constituţia română din
1923, fie de către toate instanţele judecătoreşti, cum este în Statele Unite, în
ambele ipoteze, deciziile având însă efecte inter partes litigantes. În sistemul
de drept de common law obligativitatea precedentului evită decizii contare
în speţe similare, deoarece legea declarată neconstituţională face parte din
“stare decisis”, adică din partea hotărârii anterioare ce constituie
precedentul cu caracter obligatoriu, spre deosebire de „obliter dicta” care,
constituind parte conjuncturală, nu poate avea caracter obligatoriu.
Această soluţie, în care toate instanţele să realizeze un control de
constituţionalitate a legii nu se poate aplica în sistemul de drept din ţările ce
constituie familia de drept romano-germanică, în cadrul căreia judecătorul
este numai „vocea legii”, după expresia lui Montesquieu), ceea ce a
împiedicat mult timp acceptarea controlului însuşi.
5.2. Controlul exercitat printr-un organ unic, exercitând o jurisdicţie
unică, centralizată şi specializată se regăseşte în Italia, Germania, Franţa,
Spania, Belgia, Cehia, Slovenia, Portugalia, Ungaria, Bulgaria, Federaţia
Rusă, Polonia, Turcia, România etc., iar în afara continentului european, în
numeroase ţări din Africa şi Asia. Autoritatea care efectuează controlul -
Curte, Tribunal sau Consiliu Constituţional - este independentă faţă de
celelalte autorităţi, exercită o jurisdicţie specială şi specializată, ce rezultă
dintr-o competenţă de atribuire, iar deciziile sale au efecte "erga omnes",
faţă de toate autorităţile publice şi cetăţeni (persoane fizice sau juridice, în
limitele teritoriale ale naţiunii).
Controlul de constituţionalitate exercitat printr-un organ unic are
semnificaţia instituirii unei jurisdicţii pentru garantarea supremaţiei unei
legi, în cazul de faţă a legii fundamentale a statului, Constituţia.
După al doilea război mondial au apărut jurisdicţii internaţionale
specializate pentru asigurarea aplicării unei reglementări instituite printr-o
convenţie internaţională, cum este Curtea pentru Drepturile Omului de la
Strasbourg, pentru Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale sau Curtea pentru Comunităţile Europene de la Luxembourg,
pentru tratatele constitutive ale Uniunii Europene. În mod necesar, între
aceste jurisdicţii internaţionale şi jurisdicţiile naţionale de control al
constituţionalităţii legii intervin relaţii de colaborare; o anumită interferenţă
este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale de la Bucureşti, ale cărei
decizii sunt fundamentate nu numai pe prevederile Constituţiei, dar şi, în
temeiul art. 20 din Constituţie, pe practica Curţii de la Strasbourg (iar după
aderarea României la Uniunea Europeană, se va avea în vedere şi
jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg). Este consecinţa unui fenomen mai
general, în plină dezvoltare, de constituţionalizare a dreptului internaţional,
constând în receptarea pe plan constituţional a standardelor comunităţii
internaţionale.
B. Scurtă privire istorică asupra evoluţiei controlului realizat de
autorităţi jurisdicţionale
6. Modelul american
A fost prima dată consacrat în Statele Unite ale Americii, la 1803, în
cauza rămasă celebră: Marbury versus Madison. Este de necontestat faptul
că adoptarea în 1787 a Constituţiei Statelor Unite ale Americii a reprezentat
un liant care a dus la întărirea tinerei federaţii americane. Dar nici una dintre
prevederile acestei Constituţii nu consacră, nici în prezent, controlul de
constituţionalitate. Explicaţia acestei situaţii este rezultatul luptei acerbe din
Convenţia de la Philadelphia dintre federalişti (care erau reprezentanţii
marilor state: Virginia, Pennsylvania etc.) şi antifederalişti (apărători ai
drepturilor statelor mai mici: Delaware, New York, Rhode Island etc.)
Primele dintre aceste state erau promotoarele unui stat federal puternic,
interesate în asigurarea supremaţiei Constituţiei în raport cu legile şi
constituţiile statelor federate. Departe de a reprezenta o victorie triumfală,
adoptarea Constituţiei americane, şi astăzi în vigoare, a întâmpinat o
rezistenţă destul de puternică din partea opiniei publice, a unor ziare şi a
unor politicieni. Chiar dacă la nivel doctrinar au fost o serie întreagă de luări
de poziţie în susţinerea supremaţiei Constituţiei, era nevoie de un act juridic
care să fundamenteze principiul supremaţiei legii fundamentale a federaţiei
în raport cu celelalte legi şi cu constituţiile statelor federate. Era esenţial ca
principiul admisibilităţii controlului judiciar de constituţionalitate să fie
consacrat în aşa fel încât să capete valoare indiscutabilă, iar calea
jurisprudenţială era cea mai potrivită. Pretextul l-a constituit refuzul lui
Madison (ministru al justiţiei sub preşedinţia lui Jefferson) de a-i înmâna lui
Marbury actul numirii în funcţia de judecător la Curtea Supremă de Justiţie,
act care fusese emis de fostul preşedinte Adams. Curtea Supremă, condusă
de Chief John Marshall, a constatat că legea care obliga pe ministrul justiţiei
să înmâneze acest act este neconstituţională, deoarece noul preşedinte
Jefferson avea dreptul constituţional să instaleze în funcţie un judecător pe
care îl considera că este conform vederilor sale (spoil system). Astfel, deşi la
putere, ca urmare a alternanţei, erau antifederaliştii lui Jefferson, ei şi-au
manifestat din plin acordul la soluţia Curţii Supreme de Justiţie, iar decizia
pronunţată a inaugurat controlul constituţionalităţii legii pe cale pretoriană
care, paradoxal, a avut printre alte consecinţe întărirea federaţiei americane.
Judecătorul John Marshall, inspiratorul deciziei Curţii Supreme de
Justiţie, a fundamentat atunci controlul constituţionalităţii pe un raţionament
ce a rămas clasic: ori Constituţia este superioară legii, care, deci trebuie să i
se conformeze, or, dacă are aceeaşi putere ca o lege, Constituţia este inutilă,
putând fi modificată oricând de legiuitorul ordinar, ca şi oricare altă lege. Şi
în prezent, controlul de constituţionalitate în Statele Unite ale Americii se
realizează tot pe cale pretoriană, datorită existenţei sistemului de common
law, bazat pe preeminenţa precedentului judiciar.
Ca proceduri caracteristice pentru modelul american, larg răspândit
îndeosebi în ţările de common-law care au adoptat o constituţie scrisă, sunt:
excepţia de neconstituţionalitate invocată într-un proces, (cu caracter
represiv) injoncţiunea invocată în afara unui proces (cu caracter preventiv) şi
judecata declaratorie, în caz de dificultate de aplicare a legii.
7. Modelul european
- a fost influenţat de concepţia şcolii normativiste a lui Hans Kelsen, ce
a fundamentat necesitatea controlului pornind de la realitatea structurii
sistemului juridic în formă de piramidă, având Constituţia ca normă
supremă;
- controlul este centralizat, asigurând astfel aplicarea uniformă a
Constituţiei, şi se realizează de către o autoritate care nu face parte din
nici una dintre cele trei puteri clasice – legiuitoare, executivă şi
judecătorească – fiind rodul colaborării acestora; se evită astfel
politizarea activităţii de control al constituţionalităţii legii;
- efectele deciziilor sunt opozabile "erga omes";
- modelul european este rezultatul evoluţiei modelului american; s-a
dezvoltat în Europa în mai multe valuri succesive: după primul război
mondial (Austria, Cehoslovacia), ca urmare a prăbuşirii regimurilor
fasciste sau autoritare (Germania, Italia, Spania, Portugalia) sau unor
schimbări de regim (Franţa după Constituţia din 1958, Belgia după
federalizare) şi după căderea regimurilor comuniste în ţările din
răsăritul Europei;
- controlul poate fi realizat pe calea:
* excepţiei de neconstituţionalitate;
* recursului direct (acţiunii “in amparo” în Spania şi Portugalia);
* controlului preventiv, înainte de publicarea legii (în Franţa este
singura modalitate de control);
* în alte modalităţi, cum ar fi avizul prealabil (Canada).
Constituţia României din 1991, revizuită în 2003, a receptat excepţia de
neconstituţionalitate, controlul preventiv şi, într-o modalitate mai restrânsă,
recursul direct în ce priveşte regulamentele parlamentare şi excepţia de
neconstituţionalitate formulată prin acţiune directă de către Avocatul
Poporului.
8. Evoluţia controlului de constituţionalitate în România
a) În ţara noastră, controlul constituţionalităţii legilor a fost impus pentru
prima dată în 1912, tot pe cale pretoriană, potrivit modelului european, prin
aşa numitul Proces al tramvaielor, de către Tribunal Ilfov, care a infirmat
aplicabilitatea unei legi ca fiind contrară Constituţiei, soluţie confirmată şi
de Curtea de Casaţie.
În 1909 a fost votată o lege prin care urma să se înfiinţeze o societate pe
acţiuni având ca obiect de activitate executarea lucrărilor de introducere în
Bucureşti a reţelei de tramvaie electrice. În temeiul acestei legi,
municipalitatea a redactat statutul, a emis acţiunile şi a înscris societate la
Tribunalul de comerţ. Capitalul social al acestei societăţi s-a realizat prin
subscripţie publică. În urma unei schimbări politice, guvernul liberal a fost
înlocuit cu unul conservator care, sub influenţa proprietarilor de tramvaie
trase de cai, a anulat aprobarea dată statutului societăţii comerciale de către
vechiul cabinet. Noul primar şi noul consiliu municipal nu au ţinut cont de
prevederile legii prin care Societatea de tramvaie a fost înfiinţată, iar
Parlamentul a adoptat o lege prin care a aprobat un nou statut al societăţii
potrivit căreia municipalitatea era autorizată să răscumpere instalaţiile şi
materialul societăţii la preţul de producţie, iar dacă acţionarii nu vor accepta
condiţiile astfel impuse, să li se restituie valoarea nominală a acţiunilor cu o
dobândă de 6%, ceea ce practic echivala cu o expropriere. În faţa
Tribunalului Ilfov, Societatea de tramvaie a susţinut că legea încalcă
principiul separării puterilor reglementat de Constituţia din 1866, deoarece
soluţiona probleme litigioase, care erau de resortul puterii judecătoreşti, cât
şi articolul din Constituţie ce consacra faptul că proprietatea este sacră şi
inviolabilă, de vreme ce prin legea respectivă Societatea era lipsită de
patrimoniul său, iar acţionarii de acţiunile lor. Decizia Tribunalului Ilfov a
consacrat pentru prima dată supremaţia Constituţiei în raport cu legea, iar la
recursul intentat, Înalta Curte de Casaţie a confirmat soluţia instanţei de
fond.
Modelul american a fost preluat mutatis mutandis fiind un control difuz
ce putea fi realizat de către toate organele judecătoreşti. În practică, datorită
sistemului de drept românesc, construit pe filonul romano-germanic, în care
judecătorul interpretează legea, dar nu creează dreptul – cum este în sistemul
de common law – pericolul era să se ajungă la situaţii contradictorii, când în
speţe similare, soluţiile date de diferite instanţe erau contradictorii.
b) Constituţia din 1923 consacră principiul, dar restrânge sfera
instanţelor competente, dând doar Curţii de Casaţie, în secţiuni reunite,
posibilitatea de a judeca constituţionalitatea legilor (ceea ce atenua efectele
caracterului difuz al controlului, fără însă a le înlătura, decizia fiind
prizoniera autorităţii lucrului judecat şi având efecte doar „inter partes
litigantes”; astfel, o lege declarată neconstituţională putea fi aplicată în alt
caz de către o altă instanţă, sau organ administrativ, care o considera
constituţională).
c) Soluţia a fost menţinută şi în Constituţia din 1938, dar odată cu
instaurarea regimului comunist, controlul este desfiinţat, iar verificarea
constituţionalităţii legilor a devenit, exclusiv, o problemă a legiuitorului.
Plecând de la principiul potrivit căruia „nimeni nu poate fi judecător în
propria cauză”, este evident că realizarea controlului de către însuşi
legiuitorul era ineficientă şi nejustificată.
d) Constituţia din 1991 reafirmă principiul, dar nu revine la soluţia
Constituţiei din 1923, ci receptează, ca toate celelalte ţări foste socialiste,
modelul european; astfel controlul se realizează printr-o Curte
Constituţională, organ jurisdicţional exercitând centralizat o procedură
specială şi specializată de control al constituţionalităţii legilor.
România se încadrează în acest fel în:
- evoluţia paneuropeană de la statul legal, în cadrul căruia legea este
necontrolabilă, ecran opac între Constituţie şi societate, la statul de
drept, asigurând prioritatea drepturilor omului şi respectarea regimului
de separaţie a puterilor în stat, rezultat din echilibrul instituţional al
regimului constituţional, corespunzător democraţiei constituţionale;
- caracteristica generală a instituirii controlului constituţionalităţii legii
după prăbuşirea unor regimuri autoritare, dictatoriale şi/sau totalitare
(Germania, Italia, Spania, Portugalia, fostele ţări socialiste);
- tendinţa generală a expansiunii modelului european de control nu
numai în Europa, dar şi în Africa şi Asia (31 de ţări europene şi 31 de
ţări din afara continentului în 1996).
C. Locul contenciosului constituţional în sistemul juridic naţional
9. Întrucât contenciosul constituţional are ca scop garantarea
supremaţiei Constituţiei, rezultă că, prin natura sa, el este o subramură a
dreptului constituţional, ca şi dreptul parlamentar sau dreptul electoral. Cu
alte cuvinte, contenciosul constituţional constituie aspectul jurisdicţional al
dreptului constituţional. De aceea, Curtea exercită centralizat un control
special şi specializat privind constituţionalitatea legii, chiar dacă, aşa cum
vom arăta în cele ce urmează, exercită şi alte atribuţii decât strict controlul
constituţionalităţii legii, subordonate însă scopului său fundamental, care
este garantarea supremaţiei Constituţiei, în cadrul căruia controlul
constituţionalităţii legii este aspectul esenţial şi definitoriu pentru statutul
său.
Capitolul II
STATUTUL
CURŢII CONSTITUŢIONALE ŞI AL JUDECĂTORILOR
A. Statutul Curţii Constituţionale
10. Curtea Constituţională este o autoritate constituţională
Potrivit art. 142 alin. 1 din Constituţie, Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei. Această definire sintetică implică
următoarele caracteristici esenţiale:
a) Curtea Constituţională este independentă, autonomă, faţă de orice altă
autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi legii sale organice.
Statutul său constituţional cuprinde principalele aspecte ale activităţii sale cu
excepţia procedurii de control şi a unor detalii de organizare, definind Curtea
ca una din autorităţile componente ale regimului constituţional al ţării.
b) Curtea Constituţională nu este o a patra putere în stat, nu face parte din
puterea executivă, judecătorească sau legiuitoare, nu se subordonează uneia
dintre aceste puteri, fiind rodul colaborării lor.
c) Rolul Curţii Constituţionale este acela de a garanta supremaţia
Constituţiei, în care scop are o competenţă de atribuire (nu generală),
prevăzută expres şi limitativ de art. 146 din Constituţie sau în temeiul literei
l) din acelaşi articol, prin lege sa organică. Aceste atribuţii, evident, nu pot fi
decât în cadrul sferei rezultată din funcţia sa fundamentală privind
garantarea supremaţiei Constituţiei.
11.Curtea Constituţională este o autoritate jurisdicţională
a) Legea organică a Curţii Constituţionale defineşte procedura
jurisdicţională a acesteia şi principalele aspecte privind organizarea şi
funcţionarea sa.
Prin exercitarea jurisdicţiei sale, Curtea Constituţională nu se
substituie autorităţii judecătoreşti, având ca unic scop garantarea supremaţiei
Constituţiei (este o jurisdicţie pentru asigurarea aplicării unei singure legi,
Constituţia, aşa cum este Curtea de la Strasbourg pentru Convenţia
europeană privind Drepturile Omului sau Curtea de la Luxembourg pentru
statutele constitutive şi legislaţia derivată a Uniunii Europene).
b) Preşedintele României sau guvernul acţionează pentru apărarea
Constituţiei prin mijloacele lor specifice, precumpănitor sau exclusiv
politice (potrivit Constituţiei, Preşedintele României veghează la respectarea
acesteia, iar guvernul, în exercitarea iniţiativei legislative guvernamentale şi
în organizarea executării legilor, răspunde de respectarea cadrului
constituţional al regimului politic); de asemenea, Parlamentul este primul
interpret al legii în procesul de legiferare.
Diferenţa dintre metoda politică, specifică acestor autorităţi, şi cea
juridică, specifică oricărei jurisdicţii, inclusiv constituţionale, constă în
aceea că prima se întemeiază pe scopul preconizat (este precumpănitor
teleologică), urmărind declanşarea acţiunii necesare realizării acestuia,
eventual prin modificarea, completarea sau abrogarea legii, pe când a doua
este fundamentată exclusiv pe necesitatea aplicării unei norme pentru
soluţionarea conflictului social supus competenţei jurisdicţiei sale.
c) Între caracterul de autoritate constituţională şi cel de autoritate
jurisdicţională ce determină statutul Curţii Constituţionale, este o relaţie de
subordonare, ceea ce asigură caracterul unitar al statutului Curţii, nu numai
pentru că izvorul constituţional este supraordonat celui legal, al legii sale
organice, dar şi deoarece Curtea garantează supremaţia Constituţiei în cadrul
şi prin punerea în mişcare a procedurii jurisdicţionale corespunzătoare, care
are de aceea numai semnificaţia unui mijloc juridic pentru realizarea acestui
scop.
12. Natura politico – jurisdicţională a Curţii Constituţionale
12.1. De ce jurisdicţională?
a) Curtea „rosteşte dreptul”- juris-dictio - în soluţionarea conflictului de
neconstituţionalitate; acesta este scopul jurisdicţiei sale, dar nu cu referire la
drepturile şi interesele unei persoane fizice sau juridice, cum este
caracteristic pentru jurisdicţia unei instanţe judecătoreşti, ci cu privire la
legitimitatea constituţională a legii, la valabilitatea ei ca act subordonat
Constituţiei în cadrul piramidei sistemului juridic şi al legislaţiei
corespunzătoare;
b) Deciziile Curţii sunt obligatorii şi opozabile „erga omnes”, în temeiul
art. 147 alin. 2 din Constituţie; în acest sens, Curtea exercită „imperium”, ca
orice altă jurisdicţie, în temeiul forţei coercitive a statului, în care sens,
potrivit alineatelor 1 şi 2 ale articolului susmenţionat, legiuitorul sau
guvernul, după caz, sunt obligaţi să pună de acord prevederea
neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei.
12.2. De ce politică?
a) Nu datorită modului de numire a judecătorilor, deşi desemnarea lor se
face de către autorităţi prin excelenţă politice (Camerele Parlamentului şi
Preşedintele României). Judecătorii Curţii sunt independenţi în exercitarea
funcţiei lor, ei nu fac parte din nici un partid politic, nu pot fi traşi la
răspundere pentru voturile şi opiniile exprimate, se supun numai Constituţiei
şi legilor ţării şi au o „obligaţie de ingratitudine” faţă de cei care i-au numit;
b) Curtea Constituţională are un rol politic în procesul legislativ, prin
excelenţă un proces politic, deoarece declarând o lege neconstituţională,
legiuitorul sau guvernul, după caz, sunt obligaţi să asigure punerea de acord
a dispoziţiilor neconstituţionale cu prevederile Constituţiei. Deci, în procesul
legislativ, Curtea îndeplineşte funcţia unui legislator negativ. De asemenea,
Curtea soluţionează aspectele juridice ale conflictelor dintre autorităţi, îşi dă
avizul pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, proclamă
rezultatul referendumului şi poate da o decizie care să conducă la radierea
unui partid politic declarat neconstituţional. Toate aceste atribuţii, prin
natura lor, au şi efecte politice. Rolul său politic nu este însă de natura
partizană, adică de pe poziţia unui partid politic, ci ca autoritate
constituţională.
13. Organizarea internă a Curţii Constituţionale
13.1. Preşedintele Curţii Constituţionale
a) Alegerea - judecătorii îşi aleg prin vot secret preşedintele pentru o
perioadă de 3 ani; funcţia de preşedinte este reeligibilă; procedura alegerii
este următoarea:
- pentru alegerea preşedintelui Curţii, fiecare grupă de judecători numiţi de
Camera Deputaţilor, Senat sau Preşedintele României face o singură
propunere; şedinţa este condusă de judecătorul cel mai în vârstă;
- este ales judecătorul care a întrunit cele mai multe voturi, iar dacă nici
unul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea necesară, se face un nou tur
de scrutin între cei doi candidaţi care au întrunit cele mai multe voturi;
dacă voturile au fost egale, cei doi candidaţi vor fi desemnaţi prin tragere
la sorţi;
b) Atribuţii - preşedintele coordonează activitatea, repartizează cauzele
numind judecătorul raportor, reprezintă Curtea în relaţiile cu alte autorităţi şi
pe plan internaţional şi exercită alte atribuţii, prevăzute în Regulamentul de
organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale1;
c) Delegarea funcţiei - preşedintele numeşte un judecător care să-i ţină
locul în caz de absenţă, de la caz la caz.
13.2. Aparatul funcţional al Curţii este alcătuit din două structuri
funcţionale:
a) Corpul magistraţilor asistenţi subordonaţi preşedintelui; ei sunt
repartizaţi pe lângă judecători şi participă la pregătirea lucrărilor şi la
redactarea deciziilor şi hotărârilor emise de Curte; pot participa la deliberări
fără drept de vot.
Magistraţii asistenţi au o înaltă competenţă profesională şi minim 10 ani
în activitatea juridică; se numesc pe bază de concurs şi sunt conduşi
nemijlocit de un magistrat asistent şef ce are şi funcţia de consilier juridic al
Curţii.
b) Secretariatul Curţii este alcătuit din arhivă, registratură, bibliotecă,
sistem informatic, aprovizionare, relaţii externe, contabilitate etc. şi este
coordonat de un secretar general, care este ordonator principal de credite.
14. Organizarea activităţii jurisdicţionale a Curţii
a) Plenul - activitatea jurisdicţională se realizează în plenul judecătorilor.
1 Aprobat prin Hotărârea nr.2 din 28 ianuarie 2005 a Plenului Curţii Constituţionale şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.116 din 4 februarie 2005.
b) Fazele contenciosului - cuprinde două etape succesive: una prealabilă
plenului, scrisă, având un rol pregătitor, condusă de judecătorul raportor, şi
cealaltă ulterioară, în plen, cu caracter deliberativ; asupra acestor etape vom
reveni la procedurile de control.
c) Cvorumul- cvorumul de lucru în plen este de 6 judecători, iar deciziile
se iau cu votul a 5 judecători, cu excepţia controlului proiectelor de revizuire
a Constituţiei, când sunt necesare 6 voturi.
15. Concluzii privind statutul Curţii Constituţionale
Statutul Curţii Constituţionale se defineşte prin raportare prioritar la
Constituţie şi, subordonat, la legea sa organică, emisă în prelungirea,
dezvoltarea şi concretizarea normei constituţionale;
Competenţa şi componenţa Curţii Constituţionale sunt de natura
constituţională; prin lege organică, competenţa ar putea fi extinsă,
potrivit prevederilor de la litera l) al art. 146 din Constituţie, şi la alte
atribuţii decât cele expres prevăzute de acest articol, care, însă, sub
aspectul forţei juridice, sunt ca şi cele prevăzute de Constituţie. De aceea,
fiind singura delegare constituţională de completare a Constituţiei dată
legiuitorului ordinar (nu de modificare, adică de dezvoltare sau
schimbare a atribuţiilor prevăzute expres prevăzute de art. 146 din
Constituţie), rezultă că în ansamblul său, în toate cazurile, competenţa
este de natură constituţională.
Detaliile de organizare şi funcţionare, precum şi procedura Curţii
Constituţionale sunt de natura legii organice.
Regulamentul Curţii Constituţionale detaliază şi concretizează anumite
aspecte; el nu defineşte statutul Curţii, ci numai îl reflectă.
B. Statutul judecătorilor constituţionali
16. Condiţiile şi procedura de numire a judecătorilor Curţii
16.1. Condiţiile constituţionale de numire
- Curtea Constituţională se compune din 9 judecători;
- aceştia trebuie să fie de profesie jurişti, să aibă o înaltă competenţă
profesională şi o vechime de minimum 18 ani în activitatea juridică sau
în învăţământul juridic superior;
- candidatul să nu fi îndeplinit un mandat de judecător constituţional,
deoarece acesta este unic; el nu poate fi nici prelungit, nici reînnoit în nici
o situaţie.
16.2. Procedura de numire
a) Trei judecători sunt numiţi de Preşedintele României, trei sunt numiţi de
Senat şi trei sunt numiţi de Camera Deputaţilor, în temeiul art. 142 alin. 3
din Constituţie.
Fiecare din aceste autorităţi numeşte un judecător la trei ani, prima Curte
fiind alcătuită din 3 judecători aleşi pe 3 ani, alţi 3 pe 6 ani şi ultimii 3 pe 9
ani; astfel se asigură înnoirea Curţii din 3 ani în 3 ani cu câte un judecător,
cu un mandat de 9 ani, de către fiecare din autorităţile susmenţionate şi,
totodată, continuitatea practicii sale.
Numirea judecătorilor se poate face numai cu acordul prealabil, exprimat
în scris, al candidatului, cuprinzând şi angajamentul acestuia de a demisiona
din funcţiile incompatibile, dacă va fi numit.
b) Etapele procedurii parlamentare de numire:
- candidaturile se depun de către grupurile parlamentare la Comisia
juridică a fiecărei Camere, însoţite de actele doveditoare că întrunesc
condiţiile cerute de lege;
- audierea candidaţilor de către comisie;
- raportul comisiei se va referi, motivat, la toţi candidaţii;
- la propunerea Biroului permanent are loc prezentarea în Cameră a
candidaturilor şi apoi a raportului comisiei;
- audierea candidaţilor în plenul Camerei (coşul cu crabi);
- votul este secret, cu buletine de vot, iar decizia se ia cu majoritatea
absolută a plenului; votul se repetă până la întrunirea majorităţii necesare.
c) Pentru numirea judecătorilor de către Preşedintele României nu există o
procedură prestabilită, dar chiar în ţările unde există o procedură prealabilă
de selecţie, ca în Cehia, în final, preşedintele republicii numeşte judecătorul
în mod suveran.
d) Toţi judecătorii Curţii Constituţionale depun jurământ individual, în faţa
Preşedintelui României şi a preşedinţilor Camerelor, aceasta fiind data la
care începe exerciţiul mandatului.
17. Independenţa judecătorilor
a) Regula independenţei judecătorilor nu se reduce la independenţa
Curţii, ci priveşte şi relaţiile dintre judecători, între care, inclusiv faţă de
preşedinte, nu pot exista raporturi de subordonare.
Consecinţe ale acestei poziţii:
- egalitatea votului judecătorilor în luarea deciziilor, inclusiv al
preşedintelui;
- independenţa judecătorilor care, potrivit legii organice a Curţii, nu
pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la
adoptarea soluţiilor (prevedere similară cu aceea privind lipsa
răspunderii juridice a parlamentarilor); dreptul acestora la opinie
separată dacă vor să-şi exprime public votul, îndeosebi opoziţia la
soluţia majorităţii;
- caracterul de demnitate publică al funcţiei de judecător: preşedintele
Curţii Constituţionale este asimilat cu Preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, iar judecătorii Curţii Constituţionale sunt asimilaţi
cu vicepreşedinţii acestei Înalte Curţi.
b) Garanţiile constituţionale ale independenţei judecătorilor:
- judecătorii nu sunt reeligibili şi mandatul lor nu poate fi prelungit
potrivit art. 142 alin.2 din Constituţie; de aceea, ei sunt apăraţi de
orice influenţă ce s-ar exercita prin promisiunea de a fi realeşi; dacă
un judecător a fost numit pentru a înlocui un alt judecător pentru un
mandat până la 3 ani, el poate fi reales, un astfel de mandat nefiind
asimilat de legea organică a Curţii cu cel de 9 ani;
- funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică
sau privată, cu excepţia celei de cadru didactic în învăţământul
superior, potrivit art. 144 din Constituţie;
- interdicţia de a face parte din partide politice, judecătorii fiind obligaţi
ca odată cu acceptarea candidaturii la funcţia de judecători să-şi
asume obligaţia de a demisiona din partidul de care aparţin, şi, după
numire, să demisioneze efectiv;
- inamovibilitatea judecătorilor, ce constă îndeosebi în imposibilitatea
autorităţii care a numit judecătorul de a reveni asupra deciziei;
- lipsa de răspundere penală, civilă sau de altă natură a judecătorilor
nici în timpul mandatului, nici după expirarea acestuia pentru opiniile
şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor;
- inviolabilitatea judecătorilor, aceştia neputând fi arestaţi,
percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală decât cu acordul, după
caz, a birourilor permanente ale Camerelor sau Preşedintelui
României, iar competenţa materială pentru judecata lor în penal
aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca pentru orice alt
demnitar.
- autonomia Curţii în ceea ce priveşte constatarea şi aplicarea
sancţiunilor disciplinare;
- rezervarea postului ocupat anterior numirii, pentru ca după încetarea
mandatului, judecătorul să nu depindă de bunăvoinţa autorităţilor;
rezervarea este obligatorie dacă judecătorul a fost numit dintre
magistraţi şi numai la cererea sa, când a acceptat candidatura, în
celelalte cazuri.
18. Caracteristicile mandatului de judecător al Curţii
Constituţionale
18.1. Natura juridică a mandatului judecătorilor Curţii
Constituţionale
nu este un mandat reprezentativ, deoarece judecătorii nu reprezintă
autorităţile care i-au numit; de aceea, ei nu se bucură de legitimitate
politică, diferenţă esenţială faţă de mandatul prezidenţial, parlamentar sau
cel guvernamental;
mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale are sensul unui mandat
constituţional acordat de autorităţile publice constituite direct de către
corpul electoral, care implică împuternicirea de a acţiona într-un domeniu
şi într-o modalitate care priveşte exclusiv interesul public constând în
garantarea supremaţiei Constituţiei.
18.2. Trăsăturile caracteristice mandatului de judecător al Curţii
a) Durata mandatului
mandatul începe de la data depunerii jurământului;
mandatul este de 9 ani;
mandatul este unic, fără posibilitatea prelungirii sau reînnoirii
acestuia; regula priveşte numai mandatul de 9 ani; de aceea, în caz de
vacanţă a funcţiei, cel numit până la împlinirea duratei de 9 ani, pe o
perioadă, însă, mai mică de 3 ani, poate fi ales pentru un mandat
întreg de 9 ani; dacă, însă, perioada de înlocuire este mai mare de 3
ani, mandatul îndeplinit fiind asimilat celui de 9 ani, judecătorul
respectiv nu mai poate fi reales;
- Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime dintre judecători, din 3 în
3 ani; de aceea, judecătorii primei Curţi Constituţionale au fost aleşi
pentru perioade diferite de 3, 6 şi 9 ani.
b) Încetarea şi suspendarea mandatului
- mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale nu poate înceta decât
individual, niciodată colectiv. Forma individuală de încetare a mandatului
poate fi voluntară sau de drept.
- Încetarea mandatului are loc în următoarele cazuri:
1. la expirarea acestuia;
2. la data demisiei;
3. la data excluderii de drept ca urmare a unei condamnări penale;
4. la data decesului;
5. ca urmare a apariţiei unei situaţii de incompatibilitate;
6. ca urmare a imposibilităţii exercitării funcţiei mai mult de 6 luni;
7. ca urmare a încălcării prevederilor art. 16 alin. 3 sau art. 40 alin. 3 din
Constituţie (pierderea cetăţeniei române, schimbarea domiciliului în
străinătate, încălcarea interdicţiei de a face parte din partide politice) sau
săvârşirea unei abateri disciplinare de o gravitate deosebită.
Primele cinci cazuri se constată de către preşedinte, iar celelalte de plenul
Curţii. În toate cazurile, preşedintele încunoştinţează autorităţile competente
asupra vacanţei postului.
Suspendarea mandatului, neavând ca efect întreruperea acestuia,
intervine numai în caz de arestare a judecătorului până la achitare.
c) Conţinutul mandatului
- conţinutul mandatului este garantarea supremaţiei Constituţiei ceea ce
presupune îndeplinirea anumitor obligaţii, prevăzute de legea organică a
Curţii, ce sunt grupate în două categorii:
legate de exerciţiul funcţiei de judecător, referitoare la
imparţialitate, păstrarea secretului deliberărilor şi a votului,
interdicţia abţinerii de la vot;
legate de protecţia demnităţii funcţiei de judecător, referitoare la
interdicţia de a da consultaţii sau de a lua poziţie publică în
probleme de competenţa Curţii Constituţionale, de a permite
folosirea funcţiei în scop de reclamă, îndatorirea de a comunica
preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care l-ar face
incompatibil.
19. Răspunderea judecătorilor
a) Răspunderea disciplinară este numai pentru încălcarea obligaţiilor
la care ne-am referit anterior prevăzute în Legea privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale; aşa cum s-a arătat, judecătorii Curţii
sunt obligaţi:
1) să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul
Constituţiei;
2) să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică
sau să dea consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale;
3) în adoptarea actelor Curţii să-şi exprime votul afirmativ sau negativ,
abţinerea de la vot nefiind permisă;
4) să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar
putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită;
5) să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă
comercială sau propagandă de orice fel;
6) să se abţină de la orice activitate sau manifestări contrare independenţei şi
demnităţii funcţiei lor.
Sancţiunile disciplinare sunt: mustrarea, avertismentul sau încetarea
mandatului şi se aplică doar de către plenul Curţii.
b) Răspunderea penală este în condiţiile inviolabilităţii la care ne-am
referit. Astfel, judecătorii nu pot fi arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în
judecată penală decât cu acordul, după caz, a birourilor permanente ale
Camerelor sau Preşedintelui României, iar competenţa materială pentru
judecata lor în penal aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca pentru
orice alt demnitar.
c) Răspunderea civilă (inclusiv contravenţională, materială,
comercială etc.) este aceea de drept comun.
d) Judecătorii nu sunt supuşi răspunderii penale, civile sau de altă
natură nici în timpul mandatului, nici după expirarea acestuia, pentru
opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor, bucurându-se, aşa cum
s-a arătat, ca şi parlamentarii, de imunitatea intrinsecă mandatului lor (lipsa
răspunderii juridice).
Capitolul III
COMPETENŢA ŞI ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
A. Competenţa Curţii
20. Totalitatea atribuţiilor Curţii defineşte competenţa acesteia. Ea se
caracterizează prin următoarele trăsături:
- Curtea are o competenţă exclusiv constituţională şi specializată în funcţie
de atribuţiile cu care a fost investită prin art. 146 din Constituţie, fiind,
deci, o competenţă de atribuire; potrivit prevederilor lit. l) a acestui
articol, prin lege organică se pot conferi Curţii şi alte atribuţii, legate însă
nemijlocit de funcţia sa fundamentală, care este garantarea supremaţiei
Constituţiei; de aceea, asemenea atribuţii sunt tot de natură
constituţională; deci, prin lege organică nu pot fi modificate atribuţiile
reglementate expres prin Constituţie, însă pot fi adăugate noi atribuţii;
- în limitele Constituţiei şi a Legii sale de organizare şi funcţionare, Curtea
este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale, fiind unica
autoritate de jurisdicţie constituţională a ţării;
- competenţa Curţii nu poate fi contestată de nici o autoritate în limitele
prevederilor Constituţiei, astfel încât nu poate exista între Curte şi o altă
autoritate jurisdicţională un conflict de competenţă, negativ sau pozitiv;
pe cale de consecinţă deciziile sale sunt obligatorii erga omnes;
21. Tipologia atribuţiilor Curţii Constituţionale în funcţie de obiectul
acestora
Funcţia fundamentală de garant al supremaţiei Constituţiei pe care
Curtea Constituţională o îndeplineşte, potrivit art. 142 alin. 1 din Constituţie,
cunoaşte diferite forme de specializare în raport de atribuţiile pe care Curtea
le îndeplineşte.
21.1. Controlul constituţionalităţii legii, care cuprinde:
controlul anterior, „a priori”, al constituţionalităţii legii înainte de
promulgare, exercitat pe cale de acţiune directă, (control preventiv şi la
sesizare);
controlul anterior adoptării legii de ratificare a tratatelor sau altor
acorduri internaţionale, exercitat pe cale de acţiune directă (control
preventiv şi la sesizare);
controlul posterior, „a posteriori”, al legilor după intrarea lor în vigoare,
inclusiv a celor privind ratificarea tratatelor internaţionale, ce nu au făcut
obiectul controlului anterior adoptării legii de ratificare, şi al
ordonanţelor Guvernului, exercitat pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate sau prin excepţia de neconstituţionalitate formulată
prin acţiune directă de către Avocatul Poporului, precum şi controlul, tot
„a posteriori” a regulamentelor parlamentare, exercitat pe cale de acţiune
directă (control represiv şi la sesizare);
controlul din oficiu a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (control
sistematic).
În toate aceste cazuri, Curtea are funcţia de garant al constituţionalităţii
legii, privită lato sensu; această funcţie specializată este în sensul asigurării
spaţiului juridic constituţional de afirmare, individuală sau colectivă, a
persoanei şi a regimului de separaţie şi colaborare a puterilor potrivit
echilibrului instituţional al regimului constituţional (adică al autorităţilor
publice în funcţie de competenţa cu care au fost învestite şi în funcţie de
principiul loialităţii în exercitarea acestor competenţe).
21.2. Controlul criteriilor constituţionale privind învestirea
Preşedintelui României:
Curtea este judecător electoral pentru alegerile prezidenţiale.
În acest sens,
- Curtea veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României;
- soluţionează, în condiţiile legii, contestaţiile privind înregistrarea sau
neînregistrarea candidaturii, cererile de contestare a modului de rezolvare
a unui incident legat de campania electorală, cât şi cererile de anulare a
alegerilor pentru motive de fraudă;
- confirmă rezultatele scrutinului, iar, dacă este cazul, stabileşte data celui
de al doilea scrutin şi candidaţii rămaşi în cursă;
constată interimatul funcţiei de Preşedinte al României.
emite avizul la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.
În toate aceste cazuri Curtea, în calitatea sa de garant al supremaţiei
Constituţiei, îndeplineşte funcţia de garant al constituţionalităţii învestirii în
funcţia de Preşedinte al României; este o altă modalitate de specializare a
funcţiei sale fundamentale.
21.3. Soluţionarea conflictelor juridice dintre autorităţile publice la
sesizarea Preşedintelui României, preşedinţilor uneia dintre Camere sau
Guvernului.
În acest sens, Curtea are funcţia specializată de garant al echilibrului
juridic instituţional al regimului politic constituţional, inclusiv prin
controlul constituţionalităţii legilor din care s-a ivit conflictul social de
natură constituţională.
21.4. Controlul referendumului şi al iniţiativei legislative populare;
în exercitarea controlului atribuţiile Curţii sunt prevăzute în legile specifice
privind referendumul şi iniţiativa populară.
În aceste cazuri Curtea are funcţia de garant al constituţionalităţii
modalităţilor de realizare a democraţiei semi-directe, de asemeni ca formă
specializată a funcţiei fundamentale susmenţionate.
- 21.5. Controlul constituţionalităţii partidelor politice în care caz
Curtea are funcţia specializată de garant al constituţionalităţii dreptului
de asociere în partide politice.
22. O altă clasificare a atribuţiilor Curţii este aceea în raport cu natura
juridică a actului emis de Curte.
În acest sens s-ar putea deosebi:
acte cu caracter jurisdicţional emise în activitatea privind:
- controlul constituţionalităţii legii;
- controlul iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
- stabilirea rezultatelor referendumului naţional şi verificarea respectării
procedurii referendare;
- controlul criteriilor constituţionale de îndeplinire a funcţiei de Preşedinte
al României;
- soluţionarea conflictelor juridice dintre autorităţile publice;
- controlul constituţionalităţii partidelor politice.
acte cu caracter graţios emise:
- în controlul iniţiativei populare (deoarece constatarea legalităţii şi
constituţionalităţii iniţiativei este sub condiţia „rebus sic standibus”,
adică cât timp situaţia avută în vedere nu este infirmată de către
Parlament);
- sub forma avizului consultativ privind suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României.
Criteriul tipologiei în funcţie de caracterul jurisdicţional al actului emis
este dat de faptul că prin actul respectiv Curtea se pronunţă asupra unui
conflict cu caracter constituţional şi că pentru soluţionarea acestui conflict,
Curtea exercită o jurisdicţie, adică „rosteşte dreptul”, în principal prin
aplicarea normei constituţionale, iar actul emis are caracter obligatoriu sau,
dimpotrivă, actul emis nu prezintă aceste caracteristici, ceea ce presupune că
şi atribuţiile corespunzătoare nu sunt jurisdicţionale, neavând ca scop
soluţionarea unui conflict cu caracter constituţional.
Ca regulă, actul emis de Curte, indiferent de denumire şi de efecte, este
jurisdicţional, întrucât emană de la unica autoritate de jurisdicţie
constituţională din România, care este Curtea Constituţională. În fond,
soluţionarea unui asemenea conflict este însăşi raţiunea de a fi a jurisdicţiei
constituţionale. De aceea, cu excepţia avizului consultativ privind
suspendarea din funcţie a Preşedintelui României şi a controlului iniţiativei
legislative populare realizat sub condiţia „rebus sic standibus”, toate actele
Curţii sunt jurisdicţionale.
Esenţială este obligativitatea lor „erga omnes”, nu autoritatea de lucru
judecat, indisolubil legat de caracterul „inter partes” al litigiului şi al
efectelor actului. De exemplu, verificând referendumul naţional, Curtea
„proclamă rezultatul” (cum ar fi intrarea în vigoare sau respingerea Legii de
revizuire a Constituţiei, demiterea Preşedintelui României, opţiunea
majoritară asupra problemei supuse referendumului) sau, constatând vacanţa
funcţiei prezidenţiale, declanşează mecanismul constituţional al
interimatului ori constatând neconstituţionalitatea unei propuneri de
revizuire a Constituţiei, deoarece a depăşit limitele revizuirii, statuează
asupra limitelor Adunării Constituante derivate etc.
B. Actele Curţii Constituţionale
23. Clasificarea actelor Curţii în decizii, hotărâri şi aviz se
justifică, în primul rând, prin faptul că însăşi Constituţia şi legea organică
a Curţii se referă la aceste tipuri de acte, şi în al doilea rând, datorită
obligativităţii diferite ale efectelor specifice deciziilor şi hotărârilor, spre
deosebire de aviz, care este exclusiv consultativ.
Astfel, deciziile au efecte numai „ex nunc” (pentru viitor), iar hotărârile,
care, în mod necesar, ca şi cele judecătoreşti, soluţionează litigiul de la data
la care s-a produs, „ex tunc” (de atunci, de când litigiul s-a ivit).
Tipologia atribuţiilor în funcţie de criteriul naturii actului emis în temeiul
lor are un rol secundar faţă de tipologia rezultată din criteriul obiectului
activităţii, întrucât caracterizarea unei activităţi în funcţie de efectele sale nu
poate dezvălui decât aproximativ natura acelei activităţi.
24. Curtea Constituţională, potrivit legii sale organice şi a
competenţei stabilite în art. 146 din Constituţie, pronunţă decizii şi hotărâri
în numele legii şi emite un tip de aviz, după cum urmează:
24.1. Decizii, în cazurile în care:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, inclusiv în ce priveşte
legile de ratificare a tratatelor şi altor acorduri internaţionale, după votul
final în Camera parlamentară decizională, dar înainte de promulgarea
acestora;
b) se pronunţă asupra tratatelor şi altor acorduri internaţionale înainte de
adoptarea legii de ratificare;
c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
d) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului;
e) hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti
privind neconstituţionalitatea legilor, inclusiv celor pentru ratificarea
tratatelor internaţionale asupra cărora nu s-a pronunţat în cadrul
controlului anterior;
f) hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti
privind neconstituţionalitatea ordonanţelor guvernului;
g) se pronunţă asupra aspectelor juridice a conflictelor dintre autorităţile
publice;
h) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui
partid politic.
24.2. Hotărâri, în cazurile în care:
a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României
şi confirmă rezultatele sufragiului;
b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului
şi guvernului;
c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de
către cetăţeni (hotărârea în acest caz are un caracter declarativ, dar şi
constitutiv, fiind obligatorie sub condiţia principiului „rebus sic standibus”,
adică cât timp situaţia juridică nu este alta).
24.3. Avizul consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie
a Preşedintelui României.
25. Concluzie generală privind competenţa Curţii Constituţionale
Din însăşi enumerarea atribuţiilor Curţii şi istoricul apariţiei şi
dezvoltării jurisdicţiilor constituţionale, rezultă că esenţial în definirea
acestor jurisdicţii este controlul constituţionalităţii legii. Toate regimurile
politice constituţionale din ţările democrate - cu excepţia celor care au
consacrat expres sau pe cale pretoriană modelul american – pe lângă această
competenţă definitorie pentru existenţa unei jurisdicţii constituţionale, în
cadrul modelului european, au mai prevăzut şi alte atribuţii legate de aspecte
ce diferă de la o ţară la alta şi a căror importanţă este secundară faţă de
controlul constituţionalităţii legii, oricum mai puţin însemnată şi cu un
caracter conjunctural, raportat la particularităţile regimului politic.
Asemenea atribuţii au fost menţionate în analiza anterioară privind
competenţa Curţii Constituţionale, însă, având în vedere că ele nu reprezintă
o constantă a jurisdicţiilor constituţionale în general, spre deosebire de
controlul constituţionalităţii legii, fără de care nu ar putea să existe o
asemenea jurisdicţie, în continuare ne vom ocupa numai de modul de
realizare a acestui din urmă control în vederea garantării supremaţiei
Constituţiei în domeniul legii.
Capitolul IV
SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI
A. Specificul principiului supremaţiei Constituţiei în controlul
constituţionalităţii legii
26. Conform art. 1 alin. 5 din Constituţie, respectarea acesteia şi a
supremaţiei sale este obligatorie; principiul are un conţinut general, juridic şi
politic, privind societatea şi statul în ansamblul lor. În domeniul controlului
constituţionalităţii legii, acest principiu are însă o conotaţie specifică şi
anume:
1. Principiul supremaţiei Constituţiei are valoare supremă, generală şi
universală în cadrul comunităţii naţionale, fiind de aceea opozabil erga
omnes;
2. O altă consecinţă a supremaţiei Constituţiei este caracterul direct
aplicabil al prevederilor sale; în unele cazuri norma constituţională este
direct aplicabilă după intrarea în vigoare a unei legi de aplicare (de
exemplu: legea organică a Curţii Constituţionale pentru aplicarea
prevederilor constituţionale referitoare la controlul constituţionalităţii, legea
Avocatului Poporului, a Consiliului Legislativ, a Consiliului Economic şi
Social, a Consiliului Superior al Magistraturii, a Curţii de Conturi etc.)
3. Faţă de toate celelalte acte subordonate principiului legalităţii,
supremaţia Constituţiei defineşte o supralegalitate constituţională ce rezultă
din poziţia centrală şi supraordonată a Constituţiei în piramida ierarhiei
sistemului juridic.
27. Principalele consecinţe ale supremaţiei Constituţiei în ce priveşte
controlul constituţionalităţii legii sunt următoarele:
1. în conflictul dintre norma constituţională şi dispoziţia legală contrară,
aceasta din urmă fiind neconstituţională, ea devine inaplicabilă „erga
omnes” (asemenea legii);
2. ca urmare, legiuitorul sau guvernul, după caz, sunt obligaţi să pună
de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; de
aceea, în sensul naşterii acestei obligaţii, decizia de
neconstituţionalitate are un efect constitutiv de la data publicării sale;
3. în cazul ordonanţelor, legilor în vigoare şi regulamentelor
parlamentare, inaplicabilitatea are drept consecinţă, iniţial,
suspendarea de drept, pe o perioadă de 45 de zile de la data publicării
deciziei, a prevederilor neconstituţionale; sub aspect strict juridic,
soluţia este inutilă, din moment ce obligativitatea deciziei este de la
data publicării şi, deci, inaplicabilitatea prevederii neconstituţionale
este tot de la aceeaşi dată; în consecinţă, în fond, prin soluţia
adoptată prin Legea de revizuire a Constituţiei din 2003 se menţine
soluţia anterioară revizuirii, cu singura deosebire, nesemnificativă
sub aspectul efectelor juridice, a suspendării de drept;
4. în sens politic, însă, perioada de suspendare este considerată
constituţional optimă pentru îndeplinirea obligaţiei de punere de
acord a prevederii neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei;
5. încetarea efectelor nu este sinonimă cu abrogarea dispoziţiilor
constatate ca fiind neconstituţionale sau cu anularea lor, ci cu
inaplicabilitatea adică, în sens strict juridic, cu faptul că ele devin
caduce, deşi în sens exclusiv formal rămân în legislaţie (similar cu
soluţia constituţională privind încălcarea de către guvern a obligaţiei
de a supune Parlamentului spre aprobare ordonanţele pe care le-a
emis în cadrul procedurii de delegare legislativă, textul constituţional
prevăzând expres că asemenea ordonanţe îşi încetează efectele);
6. în ce priveşte prevederile declarate neconstituţionale înainte de
promulgare, s-a menţinut prin Legea de revizuire din 2003, soluţia
anterioară a reexaminării pentru punerea de acord cu norma
constituţională, singura deosebire, esenţială însă, fiind aceea că
legiuitorul, în prezent, este obligat să pună de acord legea
neconstituţională cu prevederile Constituţiei, fără să mai poată
înlătura decizia Curţii cu o majoritate calificată de două treimi din
membrii fiecărei Camere, cum era în reglementarea constituţională
anterioară (este adevărat că de la apariţia Constituţiei în 1991 şi până
la revizuire, nici o decizie nu a fost înlăturată, dar cel puţin pe plan
general juridic, o asemenea soluţie era permisă);
7. caracterul universal şi direct aplicabil al Constituţiei, cât şi
supralegalitatea constituţională au ca efect interferarea normelor
constituţionale în întreg sistemul juridic; în Constituţie sunt
reglementate numai regulile fundamentale privind instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii politice, aşa încât ea asigură, în
aceste limite, încadrarea juridică a fenomenelor politice; de aceea,
numai în limitele supralegalităţii constituţionale, legiuitorul este legat
de supremaţia Constituţiei, ceea ce permite în rest confruntarea liberă
a tendinţelor politice ce îşi dispută întâietatea în societate (chiar şi cu
referire la aceste limite, confruntarea politică este liberă, dar
modificarea cadrului constituţional se poate face numai prin
revizuirea Constituţiei de către Parlament, ca Adunare Constituantă
derivată, cu aprobarea ulterioară a corpului electoral prin referendum,
ceea ce este un alt aspect al încadrării juridice a fenomenelor politice
de natură constituţională).
Concluzie: Legea reprezintă voinţa generală numai în respectul
Constituţiei; sub aspect politic legea reprezintă politica ce a învins; dar sub
aspect juridic ea este obligatorie, în virtutea art.1 alin. 5 din Constituţie, pe
temeiul prezumţiei de constituţionalitate, care cât timp nu a fost înlăturată de
Curte, îşi produce efectele, legiuitorul fiind primul interpret al Constituţiei în
cadrul procesului de legiferare.
Pe plan juridic, supremaţia Constituţiei ar rămâne un simplu deziderat
fără controlul respectării supralegalităţii constituţionale. De aceea, controlul
constituţionalităţii legii constituie o cerinţă instituţională a principiului
supremaţiei Constituţiei, iar Curtea Constituţională este garantul acestei
supremaţii. Pe cale de consecinţă:
- actul legislativ este legitim dacă legiuitorul a respectat supralegalitatea
constituţională. De aceea, chiar după încheierea procedurii legislative,
legea poate fi supusă unui proces de cenzură, ca urmare a competenţei
Curţii Constituţionale, având ca efect inaplicabilitatea prevederii
neconstituţionale de la data publicării deciziei Curţii şi constituirea
obligaţiei legiuitorului de a pune de acord acea prevedere cu dispoziţiile
Constituţiei; astfel se modifică ordinea rezultată din aplicarea legii
(ordinea juridică ca efect al sistemului juridic);
- prin controlul preventiv, intervenţia respectivă este chiar în faza finală a
procesului legislativ, înainte de promulgare, însă după ce legea a fost
adoptată de Parlament, iar în cazul tratatelor şi acordurilor internaţionale,
în cursul desfăşurării procedurii parlamentare, înainte de adoptarea legi
de ratificare;
- prin controlul posterior promulgării, efectele susmenţionate sunt aceleaşi,
cu singura deosebire că, aşa cum am arătat, suspendarea de drept a
normei neconstituţionale din legea, regulamentul parlamentar sau
ordonanţa supuse controlului, are semnificaţie doar pe plan politic, ci nu
în domeniul juridic.
28. Legitimitatea în sens social al controlului constituţionalităţii legii
Esenţa controlului constituţionalităţii legii este dată de apărarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, ale persoanei în
general, deci şi a străinilor şi apatrizilor, deoarece chiar dacă controlul
priveşte sistemul separaţiei puterilor în cadrul echilibrului constituţional
instituit, în ultimă analiză, separaţia şi echilibrul puterilor vizează
respectarea statutului persoanei; controlul constituţionalităţii se întemeiază
astfel pe spaţiul politic al ataşamentului cetăţenilor, a persoanei în general,
la drepturile şi libertăţile sale fundamentale şi marchează sfârşitul
monopolului Parlamentului asupra consacrării acestor drepturi şi libertăţi
în calitate de legiuitor ordinar sau constituant (acest monopol a fost premisa
de bază a victoriei parlamentarismului, iar în prezent protecţia drepturilor şi
libertăţilor respective constituie premisa triumfului controlului
constituţionalităţii legii).
În ultimă analiză, pe aceleaşi premise, se bazează şi celelalte atribuţii ale
Curţii Constituţionale, altele decât controlul constituţionalităţii legii, asupra
cărora am arătat, însă, că nu ne vom opri.
B. Actele supuse controlului de constituţionalitate a legii
29. Controlul constituţionalităţii reprezintă verificarea legitimităţii
constituţionale a normei legale controlate (în fond reprezintă extrapolarea în
acest domeniu a controlului exercitat de judecători asupra legalităţii actelor
administraţiei de stat, deci asupra legislaţiei secundare de aplicare a legii;
legea ca act subordonat Constituţiei are, în ultimă analiză, poziţia unei
asemenea legislaţii); în sfera actelor supuse controlului de constituţionalitate
intră, potrivit prevederilor referitoare la atribuţiile Curţii din Constituţie:
- legea, adoptată de Camerele Parlamentului, în forma aprobată de Camera
decizională (inclusiv pentru ratificarea tratatelor sau altor acorduri
internaţionale) supusă promulgării;
- tratatele sau acordurile internaţionale înaintate Parlamentului spre
ratificare, dar înainte de a fi adoptată legea de ratificare;
- iniţiativa de revizuire a Constituţiei;
- regulamentele parlamentare;
- ordonanţele Guvernului (simple sau de urgenţă)
În analiza acestor acte vom deosebi, pe de o parte, criteriul formal
(organic), dat de legitimitatea (competenţa) autorităţii emitente şi de
respectarea procedurii constituţionale instituite în acest scop şi, pe de altă
parte, criteriul material, dat de conţinutul reglementării.
Interpretarea strictă a prevederilor constituţionale nu permite Curţii să se
pronunţe asupra constituţionalităţii altor acte, cum ar fi, de exemplu,
hotărârile Guvernului, instrucţiunile ministeriale, ordinele sau circularele
miniştrilor, actele de aplicare a regulamentelor parlamentare etc. al căror
control se asigură, cu excepţia actelor parlamentare, de către instanţele
judecătoreşti.
30. Legea
Legea ca act juridic al Parlamentului se defineşte pe temeiul a două
criterii: formal şi material.
30.1. Potrivit criteriului formal (organic) legea se identifică prin
autorul ei (Parlamentul) şi, în subsidiar, prin procedura de adoptare, fiind
indiferent conţinutul reglementării pe care o instituie (de aceea, legea poate
avea şi caracter individual, nu doar normativ).
În acest sens, legea este actul adoptat de Camerele Parlamentului în
forma aprobată de Camera decizională, cu respectarea procedurii legislative
prevăzute de Constituţie şi promulgat de Preşedintele României.
Intră în această categorie legile ordinare şi cele organice, nu şi cele de
revizuire a Constituţiei, deoarece acestea din urmă se supun aprobării
corpului electoral, prin referendum şi nu mai sunt supuse promulgării de
către Preşedintele României. Criteriul formal corespunde, sub acest aspect,
posibilităţii legiuitorului de a stabili conţinutul actului potrivit liberei sale
voinţe. De aceea la controlul preventiv, anterior promulgării, criteriul formal
este restrâns numai la cerinţa adoptării legii prin parcurgerea procedurii în
cele două Camere, cu respectarea competenţei decizionale a fiecăreia şi a
ordinii instituite prin procedura legislativă constituţională (sesizarea primei
Camere, ce are întotdeauna rolul unei Camere de reflecţie, rolul decizional al
celei de a doua Camere şi trimiterea, dacă este cazul, naveta de la o Cameră
la alta a textelor ce intră în competenţa lor decizională, dar au fost adoptate
de Camera nedecizională, cu rol de Cameră de reflecţie).
Potrivit art. 23 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a
Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia.
Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile
constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi
Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru
punerea ei de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Este vorba despre
legea de revizuire aşa cum a fost aprobată de Camerele Parlamentului, însă
înainte de a fi supusă aprobării ei prin referendum de către corpul electoral.
După aprobarea prin referendum a legii pentru revizuirea Constituţiei,
aplicarea criteriului formal, astfel cum a fost definit, exclude controlul
constituţionalităţii, deoarece ceea ce corpul electoral, ca putere originară, a
aprobat, nu poate fi supus controlului nici unei autorităţi, care indiferent de
natura ei, exercită o putere derivată din aceea a poporului în ansamblul său,
deţinător al suveranităţii, potrivit art. 2 din Constituţie.
De aceea, dacă corpul electoral aprobă legea, aceasta are şi un efect
similar promulgării ce rezultă din confirmarea de către corpul electoral a
operei legiuitorului constituant, ceea ce justifică faptul că ea va fi publicată
pe temeiul hotărârii Curţii Constituţionale de constatare a rezultatului
aprobativ al referendumului; din cele arătate, rezultă că spre diferenţă de
procesul legislativ obişnuit, privind legile ordinare sau organice, când, în
condiţiile prevăzute de Constituţie, procesul legislativ se încheie prin
promulgarea legii în virtutea unei obligaţii constituţionale a Preşedintelui
României şi, ca urmare, prin publicarea ei, în cazul legii de revizuire a
Constituţiei, întrucât procesul legislativ se încheie prin referendum, efectul
similar promulgării este numai în cazul referendumului aprobativ, întrucât
corpul electoral nu este şi nu poate fi obligat să aprobe legea de revizuire
adoptată de Parlament, pe care, de aceea, o poate confirma sau infirma în
calitatea sa de putere originară (în cazul în care rezultatul nu este aprobativ,
legea adoptată de Parlament este desfiinţată, întrucât opera reprezentanţilor
poporului, ce alcătuiesc Parlamentul, a fost infirmată de corpul electoral).
Criteriul formal reprezintă o primă aproximaţie necesară exclusiv
pentru a distinge legea de alte acte normative şi pentru a verifica dacă a fost
adoptată cu respectarea procedurii constituţionale de legiferare.
30.2. Criteriul material priveşte conţinutul reglementării, adică
natura relaţiilor sociale reglementate, dar nu în funcţie de oportunitatea
regulilor instituite (criteriul politic), ci de respectarea graniţelor normative
ale competenţei legiuitorului (cu alte cuvinte, dacă reglementarea face
obiectul legii ordinare, organice sau constituţionale). De exemplu, adoptarea
printr-o lege ordinară a unei soluţii legislative de natura legii organice sau
care presupune revizuirea Constituţiei, are drept consecinţă
neconstituţionalitatea acelei legi.
30.3. Specificul controlului
Legea poate fi controlată atât "a priori" (înainte de promulgare) pe
calea unei acţiuni directe la Curte, formulată de către subiecţii prevăzuţi de
art. 146 litera a) din Constituţie, cât şi "a posteriori" (după intrarea sa în
vigoare) pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
a) În prima ipoteză, întrucât controlul este în perioada de desfăşurare a
procesului legislativ, legea nefiind promulgată, decizia de
neconstituţionalitate are ca efect de la data publicării, naşterea obligaţiei
legiuitorului de a reexamina legea pentru punerea de acord a prevederii
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; este o obligaţie constituţională
şi regulamentară a cărei încălcare are drept consecinţă că Parlamentul nu
poate trimite legea spre promulgare. Dacă totuşi, în cadrul procedurii de
reexaminare, prevederile neconstituţionale nu sunt puse de acord în
întregime cu dispoziţiile Constituţiei, ele pot face obiectul unui nou control,
fie pe calea unei acţiuni directe la Curtea Constituţională formulată în
conformitate cu art. 146 litera a) din Constituţie, fie pe cale unei cereri de
reexaminare formulată de către Preşedintele României.
b) În ipoteza controlului posterior, întrucât promulgarea nu poate
avea semnificaţia înlăturării viciului de neconstituţionalitate a legii, se
aplică mutatis mutandis soluţiile indicate anterior, în sensul obligativităţii
legiuitorului de a pune de acord prevederea neconstituţională cu dispoziţiile
Constituţiei şi inaplicabilităţii normei neconstituţionale ca urmare a admiterii
excepţiei de neconstituţionalitate;
c) În cazul tratatelor sau altor acorduri internaţionale constatate ca
fiind neconstituţionale înainte de adoptarea legii de ratificare, este necesară
fie:
- revizuirea Constituţiei, după care tratatul să fie supus din nou ratificării,
- modificarea tratatului, pentru punerea sa de acord cu prevederea
constituţională încălcată;
- formularea unei rezerve, pentru evitarea aplicării dispoziţiei
neconstituţionale, desigur, în această din urmă situaţie, dacă prevederile
tratatului respectiv o permit.
Aceeaşi ar fi soluţia şi dacă legea de ratificare este declarată
neconstituţională anterior promulgării datorită neconstituţionalităţii tratatului
sau acordului internaţional ce face obiectul acelei legi.
În ce priveşte tratatele sau acordurile internaţionale ce nu au făcut
obiectul controlului anterior adoptării legii de ratificare sau anterior
promulgării acestei legi, constatate ulterior ca fiind neconstituţionale pe
calea excepţiei de neconstituţionalitate sau prin excepţia de
neconstituţionalitate formulată prin acţiune directă de către Avocatul
Poporului, ele trebuie renegociate în limitele neconstituţionalităţii
prevederilor declarate în dezacord cu Constituţia.
31. Ordonanţele Guvernului
Guvernul are o competenţă generală, ce constă în organizarea aplicării
legii, în principal prin hotărâri şi o competenţă de atribuire, fiind abilitat, în
anumite limite, să emită reglementări ce sunt de domeniul legii, prin
ordonanţe.
Din dispoziţiile art. 115 din Constituţie rezultă că ordonanţa nu este o
lege, ci un act guvernamental în domeniul legii, asimilat legii prin efectele
sale şi în limitele constituţionale şi legale ale abilitării.
Ordonanţele sunt de două tipuri: simple şi de urgenţă. În mod
corespunzător, împuternicirea de a emite ordonanţe poate fi legală, adică pe
baza unei legi de abilitare sau, în cazul ordonanţelor de urgenţă, pe temeiul
unei prezumţii constituţionale de delegare legislativă, pe care Parlamentul
oricând o poate infirma constatând că nu se justifică emiterea acelei
ordonanţe.
Ca şi legea, ordonanţa se analizează, pentru exercitarea controlului,
potrivit criteriului formal şi a celui material.
32. Ordonanţa simplă
32.1. Criteriul formal
Constituie ordonanţă doar actul emis de către Guvern cu titlu de
ordonanţă, în baza unei legi de abilitare şi în conformitate cu conţinutul
acesteia şi cu instituţia delegării legislative.
32.2. Criteriul material
rezultă din cuprinsul legii speciale de abilitare, şi limitele constituţionale
ale acestei legi; de aceea, împuternicirea dată Guvernului este dublu limitată:
- rationae materiae: ordonanţele simple se pot emite doar în domeniile
care nu fac obiectul legilor organice (pe cale de consecinţă şi a celor
constituţionale) şi în limitele delegării acordate;
- rationae temporis: legea de abilitare va cuprinde obligatoriu şi data
până la care Guvernul este abilitat să emită astfel de ordonanţe; dacă
legea de abilitare o cere, aceste ordonanţe se supun aprobării
Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea
termenului de abilitare, sub sancţiunea caducităţii (încetarea efectelor
juridice).
Rezultă că ordonanţa simplă este aprobată sau respinsă prin lege adoptată
în forma aprobată de Camera decizională, care, ca regulă, este Camera
Deputaţilor, cu excepţia cazurilor în care această calitate revine Senatului,
potrivit art. 75 din Constituţie.
33. Ordonanţa de urgenţă
33.1. Criteriul formal
Doar actul emis de Guvern cu titlu de ordonanţă de urgenţă, în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu comportă sub nici o formă amânarea;
de aceea, în acest caz, urgenţa legislativă trebuie motivată expres în
conţinutul ordonanţei emise şi se supune spre aprobare Parlamentului
potrivit procedurii legislative înainte de publicare (intrarea sa în vigoare);
Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu, în 5
zile de la depunere la Camera de reflecţie sau, după caz, de la trimitere la
Camera decizională. Camera, prima sesizată trebuie să se pronunţe în cel
mult 30 de zile, la împlinirea cărora se prezumă acordul său; în fiecare
Cameră, procedura de dezbatere şi adoptare este numai cea de urgenţă.
Tot sub aspect formal sunt şi limitele constituţionale prevăzute de art.
115 alin. 6 din Constituţie, care se referă la interdicţia revizuirii prin
ordonanţă de urgenţă a Constituţiei, a afectării regimului instituţiilor
fundamentale ale statului, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a
drepturilor electorale sau a trecerii silite în proprietatea publică a unui bun.
Rezultă că ordonanţele de urgenţă se întemeiază, în ultimă analiză, pe o
prezumţie constituţională a acordului Camerelor Parlamentului, pe care
acestea o confirmă sau infirmă, după cum aprobă sau resping ordonanţele de
urgenţă prin legea adoptată în forma aprobată de Camera decizională,
potrivit procedurii prevăzute în art. 75 din Constituţie. Tocmai de aceea,
ordonanţa de urgenţă este o modalitate a delegării legislative.
33.2. Criteriul material
- justificarea stării de urgenţă legislativă, ce nu suferă în nici un fel
amânarea;
- legitimitatea constituţională a măsurilor dispuse (de exemplu, dacă o
anumită prevedere nu se încadrează în starea de urgenţă legislativă,
dacă nu s-a respectat procedura constituţională de legiferare sau dacă
o ordonanţă încalcă limitele prevăzute în art. 115 alin. 6 din
Constituţie).
34. Specificul controlului ordonanţelor
Controlul de constituţionalitate poate avea ca obiect:
- pentru ordonanţele simple: legea de abilitare, îndeplinirea criteriilor
formale sau materiale de emitere a ordonanţei şi legea de aprobare sau
de respingere a acesteia, inclusiv, potrivit art. 115 alin. 8 din
Constituţie, reglementarea consecinţelor păgubitoare produse;
- pentru ordonanţele de urgenţă: îndeplinirea criteriilor formale şi
materiale pentru emiterea ordonanţei, legea de aprobare sau de
respingere, reglementarea consecinţelor păgubitoare produse.
- în cazul unei ordonanţe de ratificare a unui tratat sau acord
internaţional: îndeplinirea criteriilor formale şi materiale pentru
emiterea ordonanţei, legea de aprobare sau de respingere a ordonanţei.
Ordonanţa ca atare poate fi controlată numai pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate sau prin excepţia de neconstituţionalitate formulată
prin acţiune directă de către Avocatul Poporului până la aprobarea sau
respingerea sa prin lege. După această dată, controlul posterior poate
viza numai legea de aprobare sau de respingere, ordonanţa fiind
„absorbită” în această lege.
Guvernul poate modifica ordonanţa simplă, dacă termenul de abilitare
nu s-a împlinit, ca şi ordonanţa de urgenţă, printr-o altă asemenea
ordonanţă; legiuitorul poate, de asemenea, modifica ordonanţa în cadrul
procedurii de legiferare; dacă necesitatea modificării este consecinţa unei
neconstituţionalităţi, ea trebuie să aibă ca scop punerea de acord a
prevederii neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei (legiuitorul nu ar
putea, însă, face această modificare prin confirmarea unui viciu de
neconstituţionalitate, cum ar fi de exemplu, adoptarea unei ordonanţe ce
nu se încadra în legea de abilitare, deoarece ar însemna ca astfel să
încalce ordinea constituţională a categoriilor de legi: constituţionale,
organice şi ordinare).
35. Regulamentele Parlamentului
Regulamentul parlamentar reprezintă actul adoptat prin hotărâre, cu
majoritatea absolută a parlamentarilor fiecărei Camere sau a Camerelor
reunite în şedinţă comună, privind activitatea Camerei sau, după caz, a
Camerelor reunite.
De aceea:
- fiecare Cameră îşi adoptă propriul regulament, iar Camerele reunite
adoptă regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor;
- regulamentul este o „rezoluţie” sau o varietate de „hotărâre” prin care
se fixează regulile interne ale activităţii parlamentarilor;
- regulamentul parlamentar este act normativ, fiind supus obligaţiei de
publicare în Monitorul Oficial, sub semnătura preşedintelui Camerei;
ca şi legea, el este adoptat direct pe temeiul Constituţiei, de care se
deosebeşte, însă, prin aceea că nu este supus promulgării, fiind
expresia juridică de bază a principiului autonomiei parlamentare.
35.1. Criteriul formal
Potrivit acestui criteriu, regulamentul nu poate depăşi sfera autonomiei
parlamentare şi trebuie adoptat cu respectarea cvorumului şi majorităţii
prevăzută de art. 76 alin.1 din Constituţie.
35.2. Criteriul material se referă la:
- controlul de conformitate a prevederilor regulamentare cu dispoziţiile
Constituţiei întrucât ele constituie o „prelungire a Constituţiei” în ce
priveşte organizarea şi funcţionarea Parlamentului;
- controlul legat de respectarea competenţei regulamentare a Camerei,
determinată de limitele autonomiei sale constituţionale, în
conformitate cu principiul separaţiei puterilor în stat; prin regulamente
nu se pot institui reguli pentru persoane din afara Parlamentului sau de
către o Cameră pentru cealaltă.
35.3. Specificul controlului
- Curtea Constituţională nu poate controla oportunitatea dispoziţiilor
din regulamente ci numai legitimitatea lor constituţională; controlul
este „a posteriori” (după publicarea regulamentului).
- Prevederea regulamentară, constatată prin decizia Curţii
Constituţionale că este neconstituţională, are drept consecinţă
constituirea, pe temeiul acelei decizii, a obligaţiei constituţionale a
Camerei a cărui regulament a fost astfel controlat să pună de acord
această prevedere cu dispoziţiile Constituţiei sub sancţiunea iniţială a
suspendării de drept a aplicării acelei prevederi (cu privire la
semnificaţia termenului de suspendare şi a suspendării însăşi a se
vedea cele arătate la punctul 27 din prezentul curs).
Capitolul V
CRITERIILE GENERALE DE EXERCITARE
A CONTROLULUI DE CONSTITUŢIONALITATE A LEGII
36. Caracteristicile generale ale controlului de constituţionalitate
Controlul constă în verificarea legitimităţii constituţionale a normei
legale controlate în funcţie de prevederile Constituţiei
Controlul nu este un scop în sine, el intervine pentru a curma un
conflict social rezultat din negarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale
de către titularii dreptului de a sesiza Curtea (de exemplu: parlamentarii
minorităţii politice ce au semnat, înainte de promulgare, o sesizare de
neconstituţionalitate şi majoritatea ce a adoptat legea, controlul preventiv
fiind şi un mijloc de protecţie a acelei minorităţi politice în disputa cu
majoritatea, pe temeiul constituţionalităţii legii; cetăţeanul ca titular al
excepţiei şi legiuitor; parlamentarii ce au atacat regulamentul Camerei din
care fac parte şi Camera însăşi, ce ar fi putut modifica oricând regulamentul
spre a evita controlul; titularii excepţiei şi Guvernul, în cazul în care obiectul
controlului este o ordonanţă).
De aceea, controlul constituţionalităţii legii presupune existenţa unor
criterii, în lipsa cărora el ar putea degenera în arbitrar. Aceste criterii sunt de
interpretare, după cum privesc controlul de conformitate sau de
compatibilitate, pe de o parte, şi criterii ce definesc limitele controlului, pe
de altă parte.
A. Criteriile de interpretare
37. Controlul de conformitate
Interpretarea caracteristică controlului de conformitate intervine în
ipoteza în care norma legală preia, dezvoltă şi concretizează conţinutul
normei constituţionale (cum ar fi procedura jurisdicţională reglementată de
legea organică a Curţii).
De aceea, o asemenea interpretare se bazează pe o judecată pozitivă, în
sensul că partea din lege care dezvoltă şi concretizează norma
constituţională trebuie să fie în perfectă concordanţă, pe de o parte, cu norma
constituţională preluată şi, pe de altă parte, cu restul legii.
38. Controlul de compatibilitate
Interpretarea corespunzătoare controlului de compatibilitate intervine în
ipoteza în care norma controlată nu se bazează nemijlocit pe norma
constituţională, întrucât Constituţia nu reglementează decât raporturile
fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice,
ceea ce implică şi drepturile şi libertăţile fundamentale ce definesc statutul
constituţional al cetăţeanului (al persoanei în general). În mod
corespunzător, Constituţia implică largi spaţii normative nereglementate de
norma constituţională, în care legiuitorul ordinar poate dispune după cum
crede de cuviinţă, cu singura condiţie de a nu depăşi limitele acestor spaţii
prin instituirea unor norme contrare celei constituţionale.
Dacă legiuitorul nu a încălcat supralegalitatea constituţională, norma
legală controlată nefiind contrară unei dispoziţii constituţionale, legitimitatea
ei nu poate fi negată; o asemenea interpretare se bazează, de această dată, pe
o judecată negativă, compatibilitatea normei controlate rezultând din lipsa
de contrarietate cu o prevedere constituţională.
39. Aspectul tehnic al realizării controlului de constituţionalitate
La baza interpretării specifice controlului de conformitate sau de
compatibilitate stă o comparaţie între dispoziţia constituţională (premisa
majoră) şi norma legală controlată (premisa minoră). Aceasta presupune
identificarea şi interpretarea normei constituţionale pentru aplicarea sa în
vederea soluţionării conflictului de neconstituţionalitate şi interpretarea
dispoziţiei legale controlate, dar nu în perspectiva aplicării sale, ci pentru
determinarea conformităţii sau, după caz, a compatibilităţii sale cu norma
constituţională.
De aceea, ne vom opri în continuare asupra acestor două aspecte
fundamentale ale interpretării, după cum ea prevede norma constituţională
sau dispoziţia legală controlată.
39.1. Interpretarea normei constituţionale
Principalele categorii caracteristice interpretării normei constituţionale
sunt:
interpretarea exegetică, pentru determinarea sensului originar al
legiuitorului constituant (interpretare literară, istorică în funcţie de
dezbaterile legiuitorului constituant, gramaticală etc.). Limitele acestei
metode rezultă din însuşi scopul ei: relevarea intenţiei legiuitorului.
Societatea este dinamică, iar Constituţia nu trebuie să fie o piedică în
calea progresului social. Cu cât evoluţiile sunt mai rapide şi mai dense,
cu atât intenţia legiuitorului se estompează faţă de necesitatea socială de
aplicare a legii într-un mediu social diferit, pe care legiuitorul iniţial nu l-
a avut în vedere2. De aceea, Constituţia, ca de altfel oricare lege, poate
supravieţui dacă interpretarea ce i se dă nu este anacronică, ci adaptată
realităţii în care se aplică;
interpretarea sistematică este cea mai des uzitată metodă de interpretare,
care impune ca aplicarea unei norme constituţionale să nu restrângă şi,
mai ales, să nu excludă aplicarea altor norme constituţionale
(interpretarea unei norme în contextul tuturor celorlalte norme
constituţionale, deci în perspectiva interdependenţei şi conexiunii lor în
cadrul regimului constituţional). Interpretarea sistematică poate fi
combinată cu orice alte metode de interpretare;
interpretarea în funcţie de schimbarea condiţiilor social-economice
existente, deci de evoluţia stării de constituţionalitate rezultată din
recepţia socială a Constituţiei, ceea ce implică modificarea
reprezentărilor rezultate din recepţia socială a Constituţiei în funcţie de
evoluţia mediului social. Starea de constituţionalitatea, fiind dată de
recepţia socială a Constituţiei, nu implică modificarea normei
constituţionale ci, dimpotrivă, supremaţia ei, prin punerea în valoarea a
aspectelor care corespund noilor cerinţe sociale3. Prin generalitatea sa
legea este aplicabilă unor situaţii pe care legiuitorul însuşi nu le-a bănuit
şi de aceea norma este cu atât mai stabilă cu cât posibilităţile sale de
aplicare sunt mai diverse şi mai numeroase. Este rolul interpretului de a
descoperi această predictibilitate a legii, pentru a-i asigura aplicabilitatea;
interpretarea logică bazată mai ales pe identitatea de raţiune potrivit
regulii „idem ratio, idem jus” (exemplu: dreptul la replică are valoare
constituţională întrucât constituie o componentă a libertăţii de 2 I. Muraru, M. Constantinescu, S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpretarea Constituţiei, Editura Lumina lex, Bucureşti, 2002, pg. 123 3 Ibidem
exprimare4); interpretarea logică poate face parte din cea exegetică dar
poate fi şi în afara ei, dacă se referă la un aspect ce nu a fost avut în
vedere de legiuitorul constituant, având ca efect deducerea unor
consecinţe sub forma unor reguli adiţionale, în scopul asigurării
caracterului constituţional al reglementării (de exemplu, participarea
procurorului în procesele civile, cu excepţia celor privind acţiuni strict
personale);
interpretarea prin cumpănirea intereselor, pentru determinarea
constituţionalităţii în caz de interese divergente, spre a se evita privilegiul
sau discriminarea (de exemplu între interesul patronului de a desface
contractul salariatului şi al acestuia de a beneficia de un preaviz, spre a-şi
găsi un alt loc de muncă5); interpretarea prin cumpănirea intereselor se
bazează pe un raţionament de proporţionalitate;
eroarea manifestă a legiuitorului (metodă ce nu a fost decât rar aplicată
în practica jurisdicţională a Curţii de la Bucureşti) constând în
fundamentarea neconstituţionalităţii pe constatarea unei asemenea erori
de netăgăduit a legiuitorului asupra înţelesului normei constituţionale;
interpretarea în funcţie de precedentul deciziilor anterioare, ca urmare a
obligativităţii acestora potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţie, ceea ce
însă nu conduce la „pietrificarea” jurisprudenţei, deoarece pentru motive
diferite soluţia poate fi alta; consecvenţa practicii este esenţială pentru
consolidarea stării de constituţionalitate şi un efect necesar al exercitării
controlului centralizat, de către o jurisdicţie specială şi specializată; de
asemenea, în temeiul art.20 alin.2 din Constituţie, în acelaşi sens este şi
interpretarea în funcţie de convenţiile internaţionale în domeniul
4 Deciziile nr. 8/1996 şi nr. 55/1996 5 Decizia nr. 115/196
drepturilor omului, inclusiv a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg,
deoarece aceste convenţii au valoare „infraconstituţională”, orice lege
internă contrară fiind înlăturată, cu excepţia cazului în care legislaţia
internă conţine dispoziţii mai favorabile în domeniul respectiv; astfel în
conflictul dintre o lege internă şi o prevedere a convenţiilor privind
drepturile omului, instanţa judecătorească, ca şi alt organ de aplicare a
legii, poate da prioritate convenţiei internaţionale respective, după cum
Curtea Constituţională poate constata neconstituţionalitatea acelei legi
interne, ca urmare a încălcării de către legiuitor a preeminenţei
constituţionale a reglementărilor internaţionale.
În consecinţă, pe cale jurisprudenţială s-a format un bloc de
constituţionalitate, alcătuit din prevederile constituţionale, pe de o parte,
şi din prevederile acelor convenţii, pe de altă parte; blocul de
constituţionalitate este însă structurat din reglementări situate pe paliere
deosebite, întrucât efectul constituţional al convenţiilor este în aplicarea
art.20 alin.2 din Constituţie (norma constituţională pe un palier şi norma
internaţională pe un alt palier). După aderarea ţării noastre la Uniunea
Europeană similară va fi şi relaţia cu dreptul comunitar şi, implicit, cu
jurisprudenţa Curţii Comunităţilor Europene de la Luxembourg.
39.2. Interpretarea legii supuse controlului
După cum s-a arătat, specificul interpretării legii supuse controlului este
acela că scopul interpretării nu urmăreşte aplicarea normei controlate, astfel
cum este în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti, ci are în vedere aplicarea
normei constituţionale. De aceea:
dacă numai o parte din norma controlată este neconstituţională, iar
această parte este "detaşabilă", în sensul că ceea ce rămâne poate fi
aplicat fără deformarea voinţei legiuitorului, numai acea parte va fi
declarată neconstituţională, nu întreaga normă; altminteri, dacă ar corecta
neconstituţionalitatea, Curtea ar deveni un "colegislator", prin
modificarea voinţei legiuitorului. În cazul în care partea neconstituţională
nu este "detaşabilă", norma controlată devine în întregime
neconstituţională;
este posibil şi ca o anumită interpretare, impusă de aplicarea legii
controlate să fie neconstituţională; în ipoteza avută în vedere extragerea
acestui “venin neconstituţional” care, de regulă, priveşte doar o
prevedere a legii controlate, constituie o problemă de asigurare a
constituţionalităţii legii respective pentru evitarea interpretării
neconstituţionale; astfel, în practica Curţii s-au dezvoltat deciziile
interpretative care precizează, în dispozitiv, interpretarea contrară
Constituţiei, prin formule diferite, cum sunt: prevedere legală este
constituţională în măsura în care … (urmează precizarea interpretării
neconstituţionale ce constituie „veninul neconstituţional”). Interpretarea
constatată ca neconstituţională trebuie să excludă orice aspect de
oportunitate, care nu poate fi decât de competenţa legiuitorului şi, de
asemenea, trebuie să fie „detaşabilă” în sensul arătat mai sus, adică în
sensul că aplicarea normei controlate, chiar fără acea interpretare, rămâne
conform intenţiei şi voinţei legiuitorului (de exemplu, s-a statuat că un
venit imposibil de realizat nu poate fi impozabil, astfel că impozitul
agricol pe terenuri ce sunt, prin natura lor, necultivabile, este
neconstituţional, deşi prevederea legală nu făcea această distincţie,
referindu-se la terenuri agricole, în general.
Mutatis mutandis cele arătate se aplică şi pentru controlul
constituţionalităţii tratatelor şi acordurilor internaţionale.
Concluzie generală
Faţă de cele arătate cu privire la interpretarea normei constituţionale, cât
şi a legii controlate, rezultă că, în calitatea sa de garant al supremaţiei
Constituţiei, Curtea nu se opune legiuitorului, ci asigurând respectarea de
către acesta a supralegalităţii constituţionale, consolidează astfel opera sa,
înlăturând conflictele de constituţionalitate ce ar putea să apară în procesul
de aplicare a legii controlate.
Rezultă că în toate ipotezele analizate, Curtea acţionează ca un
legislator negativ, ceea ce corespunde statutului său de garant al supremaţiei
Constituţiei, şi nu ca legislator pozitiv, care nu poate fi, în funcţie de
legitimitatea sa electivă, decât legiuitorul.
B. Limitele legale şi jurisprudenţiale ale controlului
40. Orice activitate de control presupune anumite limite specifice.
Limitele controlului constituţionalităţii legii, inclusiv a tratatelor şi
acordurilor internaţionale, sunt exprese şi necesare pentru evitarea
arbitrariului în exercitarea controlului şi, mai ales, în utilizarea abuzivă a
procedurilor de control pentru tergiversarea proceselor sau interzicerea
definitivării legii.
Limitele pot fi legale sau jurisprudenţiale, adică stabilite prin practica
exercitării controlului; principalele limite sunt următoarele:
în exercitarea controlului, Curtea se pronunţă numai asupra problemelor
de drept; este una dintre deosebirile esenţiale ale jurisdicţiei
constituţionale faţă de cea de drept comun; instanţa judecătorească se
pronunţă atât asupra problemelor de fapt, cât şi de drept; pentru stabilirea
legitimităţii constituţionale a legii controlate, în cadrul jurisdicţiei
constituţionale nu interesează problemele de fapt, întrucât această
legitimitate rezultă, aşa cum s-a arătat, din compararea legii supuse
controlului şi a dispoziţiei constituţionale în funcţie de care legitimitatea
constituţională a legii respective este contestată; tocmai de aceea, prin
natura sa, controlul de constituţionalitate a legii este o problemă exclusiv
de drept public, iar soluţia pronunţată, ca urmare a exercitării acestui
control, este opozabilă "erga omnes" (ca şi legea);
Curtea nu poate modifica sau completa dispoziţia legală supusă
controlului; este o limită prevăzută expres de legea organică a Curţii şi
corespunde caracteristicii generale a interpretării normei constituţionale
şi legii supuse controlului de constituţionalitate. De altfel, aşa cum s-a
mai arătat, Curtea este un legislator negativ; ea nu are legitimitatea de a
modifica, completa sau abroga dispoziţiile actelor supuse controlului
pentru a le pune de acord cu prevederile Constituţiei;
Curtea nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare sau de
aplicare a legii, deoarece ar intra pe tărâmul puterii judecătoreşti, ceea ce
însă nu exclude declararea ca neconstituţională a unei interpretări impuse
de prevederea legală controlată, potrivit formulei menţionată anterior:
„este constituţional în măsura în care …” (urmează indicarea interpretării
considerată ca neconstituţională), deoarece în acest caz Curtea se
pronunţă numai asupra înţelesului contrar Constituţiei din legea
controlată nu şi asupra modului în care norma trebuie interpretată în
procesul ei de aplicare;
controlul se exercită numai la sesizare, cu excepţia cazului în care Curtea
se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei
(control sistematic);
subiecţii cu drept de sesizare sunt limitaţi: un grup de 50 de deputaţi sau
25 de senatori, Preşedintele României, Guvernul, preşedinţii Camerelor,
Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, Avocatul Poporului, la controlul
preventiv; acelaşi grup de deputaţi sau senatori, preşedintele Camerei sau
un grup politic parlamentar la controlul regulamentelor parlamentare;
preşedinţii Camerelor, 50 de deputaţi sau 25 de senatori la controlul
tratatelor sau acordurilor internaţionale înainte de adoptarea legii de
ratificare; instanţa de judecată la cererea părţilor dintr-un proces sau
instanţa din oficiu, precum şi Avocatul Poporului la controlul ulterior, pe
calea excepţiei de neconstituţionalitate;
exercitarea controlului numai în “limine litis”, adică a obiectului
sesizării cuprinzând prevederea legală atacată şi motivele de
neconstituţionalitate invocate; în acest sens, în practica Curţii s-a statuat
că invocarea doar a neconstituţionalităţii în general, fără indicarea unei
prevederi anume, nedepunerea argumentelor ce justifică
necostituţionalitatea, chiar sumar, în funcţie de prevederile
constituţionale invocate, ca şi ridicarea direct, în faţa Curţii, şi a altor
prevederi constituţionale decât cele din sesizare, sunt cauze de
inadmisibilitate întrucât sunt modalităţi ale controlului din oficiu şi, după
caz, încalcă prevederile imperative referitoare la exprimarea de către
instanţă a opiniei sale, contradictorialitatea dezbaterii excepţiei în faţa
instanţei şi analiza excepţiei de către partenerii Curţii (Camerele
Parlamentului şi Guvernul) în punctele de vedere exprimate. Desigur
aceasta nu împiedică îmbunătăţirea argumentării în funcţie de alte
prevederi constituţionale, în cadrul metodei de interpretare sistematică,
adică fără ca aceste texte să constituie, prin ele însele, motive noi de
neconstituţionalitate, ca şi extinderea controlului asupra unor alte
prevederi ale actului atacat, după cum se prevede în legea organică a
Curţii, care sunt evident şi indisolubil legate de prevederile considerate în
sesizare ca neconstituţionale; Curtea se va putea pronunţa asupra unor
dispoziţii care, deşi nu sunt prevăzute expres în sesizare, nu pot fi
disociate de cele ce fac obiectul sesizării (în fond aceste dispoziţii,
împreună cu cele din sesizare, fac un ansamblu unitar, astfel încât
extinderea şi asupra lor a controlului nu are semnificaţia depăşirii
obiectului sesizării);
forma scrisă a sesizării e obligatorie fiind de asemeni o cauză de
inadmisibilitate (interdicţia sesizării orale, chiar în cazul excepţiei, ceea
ce este o altă particularitate faţă de procedura de drept comun);
neretroactivitatea deciziei este o altă limită a controlului. Potrivit art.
147 alin. 4 din Constituţie, deciziile Curţii au efecte numai pentru viitor,
regula fiind justificată prin necesitatea de a nu se tulbura securitatea
statică a drepturilor;
exclusivitatea Camerelor în interpretarea propriilor regulamente,
întrucât actul de aplicare intră în sfera exclusivităţii Camerelor în temeiul
principiului autonomiei parlamentare;
inadmisibilitatea constatării neconstituţionalităţii unei legi în vigoare, în
cadrul controlului anterior, cu caracter preventiv, a legii înainte de
promulgare;
controlul preventiv a iniţiativei de revizuire a Constituţiei, ce are ca
obiect, în principal, respectarea limitelor revizuirii, ceea ce nu exclude şi
prezentarea unor sugestii sau propuneri care, însă, sunt facultative, atât
pentru iniţiatori, cât şi pentru legiuitorul constituant.
Cazurile specifice ale inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate
le vom prezenta la excepţia de neconstituţionalitate.
Concluzie generală
Limitele legale şi jurisprudenţiale ale controlului, îndeosebi cauzele de
inadmisibilitate sunt în toate modalităţile de control deoarece, în lipsa lor,
controlul la sesizare s-ar transforma în control din oficiu. Singura excepţie o
constituie controlul iniţiativei de revizuire a Constituţiei care, fiind
sistematic (în toate cazurile) se exercită din oficiu.
Capitolul VI
MODALITĂŢILE CONTROLULUI
CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGII
41. Controlul constituţionalităţii legii se realizează prin trei categorii
de proceduri, după cum este declanşat de o sesizare de neconstituţionalitate
anterioară promulgării legii sau, în ce priveşte tratatele sau acordurile
internaţionale, anterioară adoptării legii de ratificare, de o sesizare privind
regulamentele parlamentare sau de o excepţie de neconstituţionalitate,
inclusiv prin excepţia de neconstituţionalitate formulată prin acţiune directă
de către Avocatul Poporului.
De aceste categorii de proceduri de control ne vom ocupa ulterior,
analizându-le pe fiecare în parte. Întrucât în cadrul fiecărei categorii se poate
pune în valoare o anumită modalitate de control, în prealabil ne vom opri
asupra acestor modalităţi ale controlului.
Prin modalitate a controlului se înţelege specificul acestuia, indiferent
de categoria de proceduri, în funcţie de trăsătura sa esenţială în cazul dat,
adică după cum priveşte constituţionalitatea externă sau internă, este
preventiv ori ulterior sau are caracter abstract sau concret.
A. Constituţionalitatea externă şi constituţionalitatea internă
42. Constituţionalitatea externă rezultă din raportarea legii ce face
obiectul controlului de constituţionalitate la procedurile instituite de
Constituţie pentru adoptarea ei, deci prin aplicarea criteriului formal.
Constituţionalitatea internă rezultă din raportarea legii ce face obiectul
controlului la conţinutul reglementărilor constituţionale, deci prin aplicarea
criteriului material, inclusiv privind tratatele sau acordurile internaţionale.
Principalele caracteristici ale acestor două modalităţi sunt:
Constituţionalitatea externă prevalează asupra constituţionalităţii
interne, deoarece o lege sau o ordonanţă, inclusiv privind ratificarea unui
tratat sau acord internaţional, un regulament parlamentar, ca şi o dispoziţie a
acestora, adoptate cu încălcarea procedurii constituţionale este
neconstituţională, chiar dacă sub aspectul conţinutului, reglementarea
respectivă nu ar fi contrară normelor Constituţiei; de principiu un act nu
poate fi legal dacă a fost adoptat cu încălcarea procedurilor prevăzute pentru
emiterea lui, iar potrivit art. 1 alin. 5 din Constituţie, obligativitatea legii se
referă numai la actul, adoptat cu titlu de lege, cu respectarea procedurii
constituţionale pentru punerea în mişcare a competenţei constituţionale a
Parlamentului (sesizarea să fie legală, majoritatea pentru adoptarea legii şi
condiţia de cvorum să fi fost îndeplinite, forma să fie aceea a unei legi etc.)
În ce priveşte tratatele sau acordurile internaţionale, constituţionalitatea
externă priveşte respectarea normelor constituţionale referitoare la
negocierea şi încheierea lor, inclusiv sesizarea Parlamentului (negocierea lor
de către guvern), încheierea lor de către Preşedintele României şi sesizarea
Parlamentului prin decret prezidenţial etc.)
Sub acest aspect „forma distruge fondul” deoarece dreptul iese din
procedură; de altfel, de principiu, constatarea unui motiv de
neconstituţionalitate face inutilă cercetarea şi a altor motive, efectele fiind
aceleaşi: neconstituţionalitatea legii; forma este întotdeauna primul aspect
relevant în orice control, indiferent de natura lui.
Specificul controlului constituţionalităţii externe constă în verificarea, în
mod efectiv, nu doar formal, a îndeplinirii condiţiilor necesare emiterii
actului respectiv (de exemplu, legea a fost adoptată efectiv de majoritatea
necesară, chiar dacă, din cuprinsul ei, rezultă că ar fi fost adoptată cu o altă
majoritate, insuficientă).
Constituţionalitatea internă se determină cu ajutorul tehnicilor
controlului de constituţionalitate prezentate anterior, inclusiv în ce priveşte
tratatele sau acordurile internaţionale.
B. Control preventiv şi control posterior
43. Controlul preventiv („a priori”) se caracterizează prin:
- are ca obiect:
- legile ordinare cât şi cele organice înainte de promulgare, inclusiv
legile de ratificarea a unui tratat sau acord internaţional;
- tratatul sau acordul internaţional înainte de adoptarea legii de
ratificare;
- iniţiativele de revizuire a Constituţiei înainte de sesizarea
Parlamentului şi după adoptarea lor de către Camerele Parlamentului,
dar înainte de a fi supuse aprobării prin referendum.
Astfel, control preventiv se interferează în procesul legislativ
deoarece, dacă legea este declarată constituţională, se reia procedura de
promulgare, iar dacă este constatată ca fiind neconstituţională, se trimite
Parlamentului spre reexaminare, pentru punerea de acord a prevederii
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei pe temeiul efectelor „erga
omnes” a deciziei Curţii; referitor la tratatele şi acordurile internaţionale,
este necesară în vederea ratificării înlăturarea viciului de
neconstituţionalitate, în condiţiile arătate la punctul 30.3 din prezentul curs;
în ce priveşte iniţiativele de revizuire a Constituţiei, decizia Curţii
condiţionează promovarea lor în Parlament (până în prezent a fost o singură
decizie care, constatând neconstituţionalitatea, a împiedicat promovarea sa,
şi o decizie recentă cu privire la Legea de revizuire a Constituţiei din 2003
care a împiedicat adoptarea unor soluţii din propunerea legislativă elaborată
de către Comisia constituită în acest scop);
- este limitat în timp: până la promulgarea legii, ordinare sau organice,
până la adoptarea legii de ratificare a tratatului sau acordului internaţional
sau în termen de 10 zile de la autosesizarea Curţii cu iniţiativa de
revizuire a Constituţiei;
- poate fi declanşat de titularii prevăzuţi de art. 146 literele a) şi b) din
Constituţie;
- reprezintă, pentru opoziţie, un mijloc de apărare a minorităţii politice
parlamentare în disputa sa cu majoritatea, conflict care se prelungeşte pe
tărâmul constituţionalităţii legii sau tratatului ori acordului internaţional
înainte de a fi ratificate şi nu poate privi decât legile ordinare sau
organice;
- este inadmisibil faţă de o lege, tratat sau acord internaţional în vigoare,
acestea putând fi controlate doar pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate, precum şi faţă de o lege de revizuire a Constituţiei,
după aprobarea sau infirmarea de către corpul electoral, prin referendum.
44. Controlul ulterior („a posteriori”)
Caracteristicile controlului ulterior sunt următoarele:
- are ca obiect:
constituţionalitatea legilor intrate în vigoare, inclusiv
constituţionalitatea tratatelor sau acordurilor internaţionale ce nu au
făcut obiectul controlului anterior;
constituţionalitatea regulamentelor parlamentare,
constituţionalitatea ordonanţelor Guvernului (simple sau de urgenţă)
înainte de a fi aprobate sau respinse prin lege.
- poate fi declanşat:
• ca urmare a unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în cadrul
unui proces în faţa instanţei de judecată sau de arbitraj comercial de către
părţi sau, în condiţiile legii, de instanţă din oficiu, ori prin excepţia de
neconstituţionalitate formulată de către Avocatul Poporului (întrucât în acest
ultim caz, excepţia este invocată direct în faţa Curţii, ea are semnificaţia unei
acţiuni directe, ca în cazul sesizării de neconstituţionalitate anterioară
promulgării sau a sesizărilor privind controlul regulamentelor parlamentare,
adică nu ca titular a unui drept subiectiv, ci în apărarea unui interes public,
general, rezultat din misiunea Avocatului Poporului care este apărarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor);
• de către titularii prevăzuţi de art 146 litera b) din Constituţie dacă
priveşte controlul regulamentelor parlamentare.
C. Controlul abstract şi controlul concret
Constituie o modalitate de control rezultată din dualismul legii între
faza procedurii legislative, pentru adoptarea ei şi faza ulterioară, în procesul
de aplicare.
45. Controlul abstract este inspirat, îndeosebi, de motive politice,
rezultate din atitudini partinice sau, în cazul Avocatului Poporului, pentru
apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, şi are în vedere prefigurarea şi
prevenirea “in abstracto” a unor efecte şi interpretări neconstituţionale. El se
exercită prin acţiune directă:
- sesizarea de neconstituţionalitate a legii înainte de promulgare;
- sesizarea privind constituţionalitatea tratatelor sau acordurilor
internaţionale înainte de adoptarea legii de ratificare;
- sesizarea pentru controlul regulamentelor parlamentare;
- excepţia de neconstituţionalitate invocată de Avocatul Poporului (pentru
motivele arătate anterior).
Controlul concret reprezintă îndeosebi un mijloc de apărare a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a persoanei în general, în calitate de
titulari ai excepţiei de neconstituţionalitate, în cadrul unui litigiu legat de
aplicarea legii şi de realizarea unor drepturi subiective, ceea ce justifică şi
posibilitatea autorităţii jurisdicţionale de a invoca, din oficiu, această
excepţie. Ţinând seama de cele arătate, rezultă că, prin natura sa, controlul
concret asigură participarea cetăţenilor, a persoanei în general, la controlul
de constituţionalitate a legii (îndeosebi sub aspectul iniţiativei şi exercitării
dreptului de apărare a părţilor implicate în contenciosul constituţional astfel
declanşat).
46. Relaţia dintre controlul abstract şi controlul concret
Controlul abstract, adică în afara unui litigiu legat de aplicarea legii şi
controlul concret, adică cu ocazia unui litigiu legat de aplicarea legii, nu se
opun, deoarece chiar dacă, în momentul conceperii, o lege sau o ordonanţă
apare ca fiind conformă Constituţiei, ea se poate dovedi, ulterior, la aplicarea
ei, contrară unei norme constituţionale, fie pentru că este aplicată la aspecte
neprevăzute de legiuitor sau unor situaţii noi, inexistente la data legiferării,
fie pentru că devine contrară unor noi drepturi sau libertăţi, ce au căpătat
între timp valoare constituţională, fie pentru că starea de constituţionalitate
s-a modificat, moravurile şi realităţile sociale fiind altele decât cele existente
la data adoptării legii sau concepţia asupra interpretării normelor
constituţionale a evoluat etc.
Aşa cum s-a arătat, prin controlul concret, pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate, se asigură, cetăţeanului (persoanei, în general) accesul
la justiţia constituţională. Constituţia însăşi reprezintă o realitate juridică
adaptabilă unui mediu social în continuă transformare. De aceea, pentru
motive diferite, atât pe calea controlului concret, cât şi a celui abstract,
jurisprudenţa Curţii poate evolua, de la precedentul unei decizii anterioare,
emisă chiar în cadrul controlului abstract, la o nouă soluţie ce ar putea fi
stabilită în cadrul unei control concret şi invers.
Diferenţa esenţială dintre aceste două modalităţi de control constă în
faptul că în cazul celui abstract, acesta fiind anterior confruntării cu
realitatea socială, motivele invocate sunt prefigurate, chiar dacă, similar
oricărei reprezentări „a priori”, îşi află anumite rădăcini în realitatea socială.
De aceea, controlul însuşi se exercită, de această dată, cu „ochelari fumurii”.
În cazul controlului concret, motivele rezultă nemijlocit din confruntarea
legii intrată în vigoare cu realitatea socială, izvorând din ataşamentul
titularilor drepturilor subiective la avantajele pe care aceste drepturi le
conferă, astfel încât controlul, prin natura lui, este cu mai mare acuitate,
fiind realizat „sub lupă”.
Capitolul VII
PROCEDURILE DE CONTROL AL
CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGII
A. Aspecte generale ale procedurilor de control
47. Trăsături esenţiale
Procedura de control al constituţionalităţii legii, fiind subordonată unui
interes general – garantarea supremaţiei Constituţiei – face parte din dreptul
public. De aceea, contenciosul constituţional este o subramură a dreptului
constituţional, şi anume, aspectul jurisdicţional al acestuia. Sub aspect strict
juridic, el rezultă din punerea în mişcare a unei competenţe de atribuire,
exclusivă şi cu caracter imperativ; principalele consecinţe sunt următoarele:
a) competenţa Curţii, ca unică autoritate de jurisdicţie, nu poate fi
contestată de nici o altă autoritate, din care cauză este imposibil un
conflict de competenţă, negativ (când două autorităţi îşi declină reciproc
competenţa) sau pozitiv (când autorităţile în conflict se consideră
deopotrivă competente); prin competenţa sa, Curtea îndeplineşte rolul
unui legislator negativ, adică a unui cenzor al constituţionalităţii legii,
spre deosebire de autoritatea legiuitoare care, prin natura sa, este legiuitor
pozitiv;
b) procedura are un caracter contradictoriu, în toate cazurile sesizarea fiind
confruntată cu punctele de vedere ale Guvernului şi Camerelor
Parlamentului, iar în cazul excepţiei de neconstituţionalitate invocate de
părţi într-un proces şi cu opinia instanţei, exprimată obligatoriu în
încheierea de sesizare, precum şi punctul de vedere al Avocatului
Poporului, limitat însă la cauzele legate de drepturile omului. Caracterul
contradictoriu al procedurii este mai accentuat în ce priveşte excepţia de
neconstituţionalitate, care în faza deliberativă este publică şi orală, având
astfel caracteristicile unui contencios clasic, ca şi cel judecătoresc;
celelalte proceduri nu sunt publice, însă pot fi invitate anumite persoane
spre a-şi exprima opinia, astfel încât contradictorialitatea se asigură,
îndeosebi, ca urmare a punctelor de vedere solicitate. Derogatorie este
numai procedura de control a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei,
întrucât se exercită din oficiu (sistematic), nu la sesizare, având ca scop
prevenirea unui conflict social viitor, nu actual;
c) Preşedinţii Camerelor Parlamentului şi Guvernul în toate cazurile,
Avocatul Poporului în cazul excepţiilor de neconstituţionalitate legate de
drepturile omului, ca şi Biroul Permanent al fiecărei Camere sau al
Camerelor reunite, după caz, în cadrul controlului regulamentelor
parlamentare, sunt partenerii Curţii în exercitarea controlului
constituţionalităţii legii, întrucât este obligatoriu să li se ceară punctul de
vedere; dacă în ce priveşte Guvernul şi preşedinţii Camerelor sau
Birourile Permanente, aceştia pot să comunice punctul de vedere, în ce-l
priveşte pe Avocatul Poporului, comunicarea punctului de vedere este
obligatorie, în temeiul misiunii sale de a apăra drepturile şi libertăţile
persoanei;
d) procedura jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile, în
măsura în care legea organică a Curţii nu prevede o altă regulă specială,
potrivit principiului „specialia derogat generalibus”, sau regulile
procedurii civile sunt compatibile cu procedura în faţa Curţii;
compatibilitatea se stabileşte de Curte, ceea ce are semnificaţia unei
delegări legislative pentru înlăturarea aplicării unor prevederi din
procedura de drept comun (în acest sens, în jurisprudenţa Curţii, s-a
statuat că nu sunt aplicabile căile extraordinare de atac, cheltuielile de
judecată pot fi reclamate numai în faţa instanţei judecătoreşti, regulile de
drept comun cu privire la suspendarea, întreruperea sau stingerea
procesului nu se aplică contenciosului constituţional etc.); rezultă din cele
arătate că delegarea acordată se încadrează în limitele competenţei
constituţionale a Curţii ca legislator negativ;
e) cererile adresate Curţii sunt scutite de taxe de timbru
f) contenciosul constituţional constituie o procedură cu două faze:
• prima este condusă de judecătorul raportor şi are caracter
pregătitor întrucât:
- se administrează probele scrise , se cercetează practica şi doctrina de
specialitate şi se culeg informaţii şi opinii de la orice autoritate publică,
societate comercială etc, precum şi se solicită, dacă este cazul, consultaţii
juridice ale unor specialişti;
- se solicită punctul de vedere al partenerilor Curţii menţionaţi anterior
(evident că această regulă nu este aplicabilă controlului propunerilor de
revizuire a Constituţiei, întrucât, fiind din oficiu, are caracter sistematic şi
deci nu implică contradictorialitatea specifică celorlalte categorii de
control)
- se încheie cu prezentarea raportului de către judecătorul raportor.
• a doua fază este deliberativă, în plenul judecătorilor şi se încheie cu
emiterea şi publicarea deciziei;
g) termenul regulamentar de soluţionare a cauzei este mult mai scurt decât
la instanţele de drept comun (de regulă 60 de zile pentru depunerea
raportului; la revizuirea Constituţiei termenul de emitere a deciziei este
de 10 zile de la autosesizarea Curţii prin încheiere);
h) la cererea Curţii, autorităţile publice şi structurile private sunt obligate să
comunice informaţiile şi documentele pe care le deţin;
i) organul de jurisdicţie este plenul judecătorilor în care decizia se ia cu
majoritatea absolută (5 voturi) şi, în ce priveşte revizuirea Constituţiei,
majoritate calificată de 2/3 (6 voturi); cvorumul pentru întrunirea legală a
plenului este de două treimi (6 judecători); judecătorii pot face opinie
separată;
j) deciziile pronunţate se semnează de preşedinte şi de magistratul asistent,
certificându-se astfel conţinutul ei (ceea ce permite chiar şi preşedintelui
să facă opinie separată), după care se publică în Monitorul Oficial
împreună cu eventualele opinii separate;
k) obligativitatea şi opozabilitatea “erga omnes” a efectelor deciziei după
publicare, are drept consecinţă după caz, imposibilitatea promulgării legii
sau ratificării tratatului sau acordului internaţional, ca şi inaplicabilitatea
prevederii neconstituţionale, pe de o parte, precum şi naşterea obligaţiei
constituţionale a legiuitorului de a pune de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pe de altă parte; în schimb,
deciziile prin care s-a respins sesizarea, consolidează prezumţia de
constituţionalitate a legii atacate (legea trimisă spre promulgare, legea în
vigoare, tratatul sau acordul internaţional, prevederea regulamentară,
ordonanţa Guvernului, simplă sau de urgenţă).
48. Concluzie generală
Aşa cum s-a mai arătat, jurisdicţia constituţională consolidează
opera legiuitorului, prin cenzura pe care o exercită eliminând
aplicabilitatea prevederilor neconstituţionale, ceea ce întăreşte autoritatea
legii şi, invers, constatând că o prevedere atacată este constituţională, îi
reconfirmă prezumţia de constituţionalitate pe temeiul căreia a fost
adoptată.
B. Controlul preventiv de constituţionalitate
I. Controlul preventiv al constituţionalităţii legilor
49. Trăsăturile specifice procedurii de control preventiv al
constituţionalităţii legilor
a) Controlul preventiv al legilor se declanşează ca urmare a unei acţiuni
directe prin care Curtea este sesizată în vederea realizării controlului
legitimităţii constituţionale a legii înainte de promulgare.
b) Principalele caracteristici specifice ale procedurii sunt următoarele:
- reprezintă un control anterior (a priori) cu caracter preventiv (pentru
înlăturarea unei neconstituţionalităţi înainte de aplicarea legii)
- reprezintă un control abstract (pentru că nu rezultă din procesul de
aplicare a legii);
c) Sesizarea
- subiecţii care pot sesiza Curtea anterior promulgării sunt:
Preşedintele României
Preşedinţii Camerelor
Guvernul
Avocatul Poporului
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori (sesizarea nu poate fi
semnată decât fie de deputaţi fie de senatori deoarece, din acest
punct de vedere, parlamentarii îşi pot exercita prerogativele doar în
Camera pentru care au fost aleşi);
- sesizarea trebuie să fie legală; ea nu poate avea efecte dacă:
este tardivă, fiind depusă după promulgarea legii;
decizia de a sesiza Curtea nu a fost legal adoptată (în acest sens s-a
respins sesizarea fostei Curţi Supreme de Justiţie, decisă de secţiile
reunite, fără îndeplinirea condiţiei legale de cvorum);
sesizarea colectivă (50 deputaţi sau 25 senatori) nu întruneşte numărul
legal de semnături, sau parlamentarii unei Camere au semnat sesizarea
formulată de parlamentarii celeilalte Camere (ca urmare a principiului
că parlamentarii, din acest punct de vedere, nu-şi pot exercita
drepturile decât în Camerele în care au fost aleşi);
- legea adoptată se comunică Guvernului, Avocatului Poporului, Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie spre a putea sesiza Curtea Constituţională şi se
depune la secretarul general al fiecărei Camere, timp de 5 zile de la
anunţarea în plenul Camerei a acestei măsuri (2 zile atunci când legea a
fost adoptată în procedura de urgenţă), înainte de a fi trimisă spre
promulgare pentru ca deputaţii sau senatorii să-şi poată exercita dreptul
constituţional de a o ataca. Termenul se calculează pe zile pline şi este
de protecţie faţă de prerogativa Preşedintelui României de a promulga
legea, pentru a se crea posibilitatea reală pentru parlamentari de a sesiza
Curtea pentru neconstituţionalitate (deci, termenul de 5, respectiv 2 zile,
nu este de decădere);
- sesizarea de neconstituţionalitate poate fi depusă în intervalul de timp
cuprins între votul final al Camerei decizionale şi până la momentul
promulgării, deci chiar dacă s-au împlinit termenele susmenţionate sau
Preşedintele României a cerut reexaminarea legii ori a sesizat el însuşi
Curtea cu privire la aspecte de neconstituţionalitate a legii depusă spre
promulgare;
- dacă sesizarea de neconstituţionalitate a Preşedintelui României şi
cererea de reexaminare a acestuia au acelaşi obiect, procedura de control
trebuie suspendată, urmând a fi reluată după epuizarea procedurii de
reexaminare, când, dacă legea a fost modificată, s-ar putea să rămână fără
obiect;
- primind sesizarea, preşedintele Curţii o aduce la cunoştinţă Preşedintelui
României, iar astfel se întrerupe termenul de promulgare a legii şi se
suspendă exercitarea de către Preşedintele României a atribuţiei de
promulgare;
d) Fazele procedurii la Curtea Constituţională
1. Prima fază a procedurii controlului:
- are caracter pregătitor şi este o fază scrisă;
- preşedintele Curţii desemnează un judecător raportor, stabileşte data
când va avea loc judecata după depunerea raportului şi solicită punctele
de vedere ale partenerilor Curţii, care sunt preşedinţii celor două Camere
ale Parlamentului şi Guvernul; dacă sesizarea este a Guvernului, acestuia
nu i se mai solicită punctul de vedere; iar dacă sesizarea este a unui
preşedinte al Camerei, nu se mai cere acestuia punctul de vedere;
- judecătorul raportor, adunând probele şi informaţiile necesare, elaborează
raportul în 60 de zile de la înregistrarea sesizării; după luarea deciziei în
plen, tot el va redacta decizia respectivă ce trebuie însuşită de toţi
judecătorii; opiniile separate se depun până la definitivarea deciziei;
2. A doua fază a procedurii controlului:
- are caracter deliberativ, fiind faza în care plenul Curţii decide;
- şedinţa de judecată nu este publică;
- la adoptarea deciziei, primul votează judecătorul raportor, iar ultimul
preşedintele; Curtea poate invita pe oricine spre a-şi exprima opinia;
- după pronunţare, soluţia se comunică Preşedintelui României pentru a
putea promulga legea, dacă s-a respins sesizarea, Curtea constatând că
legea este constituţională, iar dacă sesizarea este admisă, decizia fiind de
neconstituţionalitate, aceasta se comunică Camerelor Parlamentului şi
Guvernului pentru reexaminarea legii, în vederea punerii de acord a
prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei;
- aşa cum s-a arătat, legea de revizuire a Constituţiei nu poate face obiectul
unui control de neconstituţionalitate după ce a fost adoptată de cele două
Camere ale Parlamentului, deoarece, fiind supusă aprobării corpului
electoral, în calitatea sa de putere originară, nu mai poate fi supusă
controlului nici unei alte autorităţi care, indiferent de natura ei, exercită o
putere derivată din aceea a poporului în ansamblul său, deţinător al
suveranităţii, potrivit art. 2 din Constituţie.
50. Efectele specifice ale procedurii de control preventiv al
constituţionalităţii legilor sunt, în principal, următoarele:
sesizarea are ca efect întreruperea procedurii de promulgare;
decizia prin care se confirmă constituţionalitatea legii (Curtea a respins
sesizarea) se comunică Preşedintelui României în vederea reluării
procedurii de promulgare înăuntrul unui nou termen, de cel mult 10 zile;
deciziile de infirmare a legitimităţii constituţionale a legii, prin care
sesizarea de neconstituţionalitate a fost parţial sau total acceptată, au ca
efect deschiderea de drept a procedurii complementare de reexaminare a
legii pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei; în cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate
modifica şi alte prevederi legate indisolubil de dispoziţiile declarate ca
fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării
sau chiar poate respinge legea, mai ales dacă s-a constatat că este în
întregime neconstituţională;
dacă, ca urmare a reexaminării, neconstituţionalitatea nu a fost înlăturată,
legea astfel adoptată în forma aprobată de Camera decizională, poate face
obiectul unei noi sesizări de neconstituţionalitate sau, după caz, a unei
cereri de reexaminare formulate de Preşedintele României.
Concluzie
- decizia prin care s-a pronunţat neconstituţionalitatea are caracter
obligatoriu, de principiu efectele sale fiind erga omnes; în perspectiva
acestor efecte, decizia Curţii are semnificaţia unui veto absolut, ceea ce
justifică faptul că reexaminarea este „de drept”, iar în cadrul ei
legiuitorul este obligat să pună de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei; nu există însă un termen în care Parlamentul să
pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei;
- decizia prin care s-a constatat constituţionalitatea legii are ca efect
reluarea procedurii de promulgare, care de această dată trebuie să fie
făcută în termen de 10 zile; totuşi, considerăm că Preşedintele României
poate trimite legea Parlamentului spre reexaminare o singură dată pentru
alte aspecte decât cele care au făcut obiectul controlului de
constituţionalitate; de asemenea, Preşedintele României poate ataca legea
la Curtea Constituţională pentru alte aspecte decât cele ce au fost supuse
controlului; dacă nu s-ar accepta o asemenea posibilitate pentru
Preşedintele României, atunci dreptul constituţional al acestuia de a
realiza un control de constituţionalitate sau de oportunitate în cadrul
procedurii de promulgare, ar rămâne fără obiect;
- regulile susmenţionate se aplică şi în ceea ce priveşte o lege de ratificare
a unui tratat sau acord internaţional.
II. Controlul preventiv al constituţionalităţii tratatelor sau altor
acorduri internaţionale înainte de adoptarea legii de ratificare
51. Principalele trăsături ale acestei proceduri sunt următoarele:
- subiecţii sesizării pot fi numai din cadrul Parlamentului şi anume
preşedintele uneia din cele două Camere, cel puţin 50 de deputaţi sau cel
puţin 25 de senatori; regula se justifică prin faptul că tratatele sau alte
acorduri internaţionale se negociază şi se încheie în cadrul puterii
executive care, prin intermediul Preşedintelui României sau Guvernului,
după caz, le supune spre ratificare Parlamentului, astfel încât nici o altă
autoritate din afara Parlamentului nu este îndreptăţită să conteste
constituţionalitatea acestora;
- obiectul sesizării nu este legea de ratificare înainte de promulgare, ci
tratatul sau acordul internaţional ca atare, înainte ca această lege să fie
adoptată în forma aprobată de Senat, în calitate de Cameră decizională;
de aceea, sesizarea poate fi făcută oricând pe parcursul procedurii de
ratificare în fiecare Cameră (deoarece, după ce a parcurs procedura în
Camera prima sesizată, aceasta s-a desesizat, fie prin adoptarea expresă a
legii de ratificare, fie prin epuizarea termenului de adoptare, fie prin
respingerea legii de ratificare, iar adoptarea formei finale este exclusiv de
competenţa Camerei decizionale);
- sesizarea se face printr-o acţiune directă la Curte, iar soluţionarea
sesizării este similară cu aceea a controlului de constituţionalitatea
preventiv având ca obiect o lege ordinară sau organică, la care ne-am
referit anterior;
- sesizarea Curţii întrerupe procedura parlamentară, altminteri existând
riscul ratificării unui tratat sau acord internaţional neconstituţional, ceea
ce inevitabil ar însemna împiedicarea promulgării legii de ratificare;
- în cazul în care Curtea constată că tratatul sau acordul internaţional este
constituţional, procedura îşi reia cursul;
- aşa cum s-a mai arătat, dacă Curtea statuează că tratatul sau acordul
internaţional este neconstituţional sau că o prevedere din cuprinsul
acestora este neconstituţională, există mai multe variante de soluţionare a
problemei:
fie tratatul sau acordul internaţional nu mai pot fi ratificate fără
revizuirea prealabilă a normei constituţionale în temeiul căreia s-a
constat neconstituţionalitatea;
fie tratatul sau acordul internaţional trebuie renegociat pentru a se
înlătura prevederea neconstituţională;
fie, dacă tratatul sau acordul respectiv o permit, acesta va fi ratificat,
dar cu formularea unei rezerve privind aplicarea prevederilor, sau
după caz prevederii, neconstituţionale.
- controlul de constituţionalitate a tratatelor sau altor acorduri
internaţionale înainte de ratificare reprezintă un control abstract, fiind
realizat în afara unui litigiu legat de punerea în aplicare a actului
normativ respectiv;
- asemenea controlului realizat ca urmare a unei sesizării de
neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile unei legi înainte de
promulgare, controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale are caracter preventiv, fiind anterior nu numai promulgării
legii de ratificare, dar chiar adoptării acestei legi de către Parlament, în
forma aprobată de Senat, în calitatea sa de Cameră decizională.
52. Comparaţia între controlul preventiv al legilor şi controlul
preventiv al tratatelor sau altor acorduri internaţionale este redată în
următorul tabel: Obiectul
comparaţiei Controlul preventiv al legilor
Controlul preventiv al tratatelor sau altor acorduri internaţionale
A. ASEMĂNĂRI
scopul controlului
verificarea legitimităţii constituţionale şi, în acest fel, garantarea supremaţiei Constituţiei
tipul acţiunii acţiune directă la Curte
sesizarea - controlul se realizează la sesizare şi numai în limitele sesizării - sesizarea trebuie să fie scrisă şi motivată
modalitatea controlului
abstract preventiv
prima fază a procedurii controlului
- are caracter pregătitor - fază scrisă
a doua fază a procedurii controlului
- organul de jurisdicţie este plenul judecătorilor - are caracter deliberativ - şedinţa de judecată nu este publică
partenerii Curţii Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul actul prin care se pronunţă Curtea
- decizie adoptată cu votul majorităţii judecătorilor
efectele deciziei - se produc numai pentru viitor - sunt opozabile „erga omnes”
B. DEOSEBIRI actul supus controlului
- legea înainte de promulgare - legea de ratificare a tratatului sau altui acord
internaţional înainte de promulgare
tratatul sau acordul internaţional înainte de adoptarea legii de ratificare
subiecţii de sezină
Preşedintele României, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii Camerelor, Avocatul Poporului, 50 de deputaţi sau 25 de senatori
50 de deputaţi sau 25 de senatori preşedinţii Camerelor
când se poate declanşa
până la promulgarea legii de către Preşedintele Românei
oricând, pe parcursul procedurii legislative, în fiecare din cele două Camere, până la adoptarea legii de ratificare
Prima fază a procedurii controlului
- judecătorul raportor cere, prin intermediul preşedintelui Curţii, punctele de vedere ale Camerele Parlamentului şi Guvernului şi adună informaţii şi probe de la diferite autorităţi
- dacă sesizarea este a Guvernului sau a preşedintelui unei Camere, nu li se mai solicită punctul de vedere
- se finalizează cu raportul judecătorului numit pentru a-l întocmi
- judecătorul raportor, prin intermediul preşedintelui Curţii, cere punctul de vedere al Camerei din care provin autorii sesizării;
- dacă sesizarea este a preşedintelui Camerei, nu i se mai cere punctul de vedere
- se finalizează cu raportul judecătorului numit pentru a-l întocmi
efectele deciziei • dacă Curtea respinge sesizarea: Preşedintele României este obligat să promulge legea în termen de 10 zile (se va ţine cont de precizările făcute anterior) • dacă Curtea admite sesizarea: efectele sunt cele arătate anterior la litera A „Asemănări”.
• dacă Curtea respinge sesizarea cu privire la neconstituţionalitatea anterioară a tratatului sau acordului internaţional:
- tratatul sau acordul internaţional va urma procedura de ratificare
• dacă Curtea admite sesizarea cu privire la neconstituţionalitatea anterioară a tratatului sau acordului internaţional:
- tratatul sau acordul nu pot fi ratificate până când nu va avea loc revizuirea Constituţiei, pentru ca aceasta să fie în acord cu prevederile tratatului sau acordului care se doreşte a fi ratificat;
- tratatul sau acordul internaţional trebuie renegociat pentru a se înlătura prevederea neconstituţională;
- tratatul sau acordul internaţional va fi ratificat cu rezerve, dacă dispoziţiile acestuia permit această procedură.
C. Controlul regulamentelor parlamentare
53. Trăsăturile specifice procedurii de control privind regulamentele
parlamentare
1. Fiecare Cameră îşi adoptă propriul regulament, iar Camerele reunite
adoptă regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor.
Regulamentul este o “rezoluţie” sau o varietate de hotărâre prin care
se fixează regulile interne ale activităţii parlamentarilor. Regulamentul
parlamentar este un act normativ, fiind supus obligaţiei publicării în
Monitorul Oficial al României, dar sub semnătura preşedintelui Camerei, iar
în regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor este semnat de preşedinţii
celor două Camere, ce asigură, prin rotaţie, conducerea şedinţelor.
Deşi atât regulamentul parlamentar, ca şi legea, se adoptă direct pe
baza Constituţiei, există deosebiri esenţiale între aceste două categorii de
izvoare de drept şi anume:
- legea este adoptată de cele două Camere în forma aprobată de Camera
decizională, pe când regulamentele se adoptă de fiecare Cameră în
parte, cu votul majorităţii absolute a parlamentarilor Camerei sau a
Camerelor în şedinţă comună; această majoritate nu transformă
regulamentul în lege, ci urmăreşte asigurarea unei reprezentativităţi cât
mai largi a voinţei parlamentarilor în adoptarea propriului regulament
ceea ce concretizează autonomia regulamentară a fiecărei Camere;
- atât legea, cât şi regulamentul, se aplică de la data publicării în
Monitorul Oficial; dar în cazul legii publicarea este consecinţa
promulgării, pe când regulamentul nu este supus acestei proceduri,
fiind adoptat pe temeiul autonomiei parlamentare a Parlamentului;
În concluzie, regulamentele parlamentare reprezintă „o prelungire a
Constituţiei” în ce priveşte organizarea şi funcţionarea Camerelor
Parlamentului; de aceea, prin aceste regulamente nu se pot institui reguli
pentru persoanele din afara Parlamentului sau de către o Cameră pentru
cealaltă.
2. Controlul regulamentelor parlamentare este în linii generale
asemănător controlului constituţionalităţii legii pe calea sesizării de
neconstituţionalitate anterioară promulgării, de care se deosebeşte, însă, prin
faptul că nu constituie un control anterior, preventiv, ci ulterior, represiv.
3. Sesizarea Curţii pentru exercitarea controlului constituţionalităţii
regulamentelor parlamentare se face prin acţiune directă, iar subiecţii ce pot
introduce acţiunea sunt numai din interiorul Camerei al cărei regulament
este atacat, ca aplicaţie a principiului autonomiei parlamentare şi anume:
preşedinţii celor două Camere, un grup parlamentar sau cel puţin 50 de
deputaţi ori 25 de senatori, după caz.
Sesizarea făcută de un grup parlamentar sau de cel puţin 50 de
deputaţi ori 25 de senatori se trimite Curţii în ziua depunerii de către
secretarul general al Camerei. În conformitate cu exigenţele principiului
autonomiei parlamentare, sesizarea nu poate fi făcută decât de parlamentarii
Camerei al cărei regulament face obiectul sesizării. Pentru identitate de
raţiune, aceeaşi este regula pentru preşedinţii Camerelor.
În ce priveşte regulamentul şedinţelor comune, întrucât şedinţa
comună constituie doar o modalitate funcţională de lucru în comun a
Camerelor, nu o a treia Cameră a Parlamentului, regulile de mai sus se aplică
mutatis mutandis. Deci, şi în acest caz, sesizarea poate fi formulată fie de 50
de deputaţi, fie de 25 de senatori, fie de un grup parlamentar al uneia dintre
Camere. Ţinând seama, însă, că cei doi preşedinţi ai Camerelor conduc
şedinţele Camerelor reunite cu rândul, deci că amândoi îndeplinesc funcţia
de preşedinte al şedinţei comune, rezultă că sesizarea făcută de preşedinte
trebuie să provină de la ambii preşedinţi, în comun.
4. Dacă sesizarea s-a făcut de 50 de deputaţi sau de 25 de senatori ori
de un grup parlamentar, ea se comunică, de către Curtea Constituţională, în
termen de 24 de ore, preşedintelui Camerei din care parlamentarii fac parte,
cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la data dezbaterii,
preşedintele Camerei va comunica Curţii punctul de vedere al Biroului
Permanent (care, în cadrul acestei proceduri, îndeplineşte funcţia de partener
al Curţii în exercitarea controlului). În cazul regulamentului şedinţelor
comune, punctul de vedere este al Birourilor Permanente reunite ale
Camerelor care, împreună, asigură îndeplinirea atribuţiilor ce revin Biroului
Permanent al fiecărei Camere.
5. Controlul regulamentului este, prin natura lui, mai ales unul de
conformitate. Controlul este, ca excepţie, şi unul de compatibilitate, cu
referire la prevederile ce nu preiau, dezvoltă şi concretizează dispoziţiile
constituţionale, cum ar fi modalităţile de vot, procedura luărilor de cuvânt,
procedura ordinii de zi etc.
6. Preşedintele Curţii, primind sesizarea, stabileşte data reunirii
plenului judecătorilor, comunică sesizarea şi numeşte un judecător ca
raportor, care răspunde de obţinerea şi prelucrarea informaţiilor necesare
(jurisprudenţa Curţii, drept comparat etc.).
7. Controlul se exercită numai „in liminae litis” (în limitele sesizării).
8. Decizia se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor, se aduce la
cunoştinţa Camerei şi se publică în Monitorul Oficial.
Concluzie
Din cele arătate rezultă că procedura controlului regulamentelor
parlamentare, ca şi aceea a controlului legii înainte de promulgare, are un
caracter abstract, nu concret, întrucât nu rezultă dintr-un litigiu, ci rezultă
din conflictul dintre autorii sesizării şi Cameră, care oricând ar fi putut să
modifice regulamentul spre a evita controlul. Acest conflict nu constituie un
litigiu în sensul judiciar al termenului, întrucât nu se referă la aplicarea
regulamentului, în practica jurisdicţională a Curţii stabilindu-se că asemenea
litigii se soluţionează exclusiv de Cameră, respectiv de Camerele reunite, în
virtutea principiului autonomiei sale parlamentare.
De asemenea, procedura de control al regulamentelor nu are caracter
preventiv, ca în cazul sesizării de neconstituţionalitate anterioară
promulgării, întrucât nu se inserează în procesul legislativ al adoptării
regulamentului (ca în cazul legii înainte de promulgare) ci represiv (ca în
cazul excepţiei de neconstituţionalitate) ceea ce rezultă şi din efectele
deciziei.
54. Efectele specifice ale procedurii de control privind
regulamentele parlamentare
Decizia Curţii prin care se declară neconstituţionalitatea unei
prevederi regulamentare este opozabilă „erga omnes” şi are ca efect
inaplicabilitatea acelei prevederi şi naşterea obligaţiei constituţionale a
Camerei sau Camerelor reunite, după caz, de a pune de acord prevederea
regulamentară neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituţie, prevederile regulamentare
declarate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, timp de 45 de
zile.
Încălcarea obligaţiei de punere de acord cu Constituţia a prevederilor
regulamentare neconstituţionale nu are ca urmare repunerea în vigoare a
acestora după expirarea termenului de suspendare, deoarece efectele
deciziilor Curţii Constituţionale sunt „erga omnes” de la publicare,
indiferent de obiectul sau natura lor.
În ceea ce priveşte suspendarea prevederii neconstituţionale, aceasta
are numai un sens politic, aşa cum s-a arătat anterior, prevederea
regulamentară neconstituţională nemaifiind aplicabilă de la data publicării
deciziei.
55. Comparaţia între controlul preventiv al legilor şi controlul
regulamentelor parlamentare este redată în următorul tabel:
Obiectul
comparaţiei Controlul preventiv al legilor
Controlul ulterior regulamentelor parlamentare
A. ASEMĂNĂRI
scopul controlului
verificarea legitimităţii constituţionale şi, în acest fel, garantarea supremaţiei Constituţiei
tipul acţiunii acţiune directă la Curte sesizarea
- controlul se realizează la sesizare şi numai în limitele sesizării - sesizarea trebuie să fie scrisă şi motivată
modalitatea controlului
- abstract - control de conformitate
prima fază a procedurii controlului
- are caracter pregătitor - fază scrisă - se finalizează cu raportul judecătorului numit pentru a-l întocmi
a doua fază a procedurii controlului
- organul de jurisdicţie este plenul judecătorilor - are caracter deliberativ - şedinţa de judecată nu este publică
actul prin care se pronunţă Curtea
- decizie adoptată cu votul majorităţii judecătorilor
efectele deciziei - declanşează competenţa constituţională pentru punerea de acord a dispoziţiilor neconstituţionale cu prevederile Constituţiei
- se produc numai pentru viitor legiuitorul fiind obligat să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei
- sunt opozabile „erga omnes” (la regulamente, acest efect priveşte comunitatea parlamentarilor Camerei)
B. DEOSEBIRI actul supus controlului
- legea înainte de promulgare - legea de ratificare a unui tratat sau acord
internaţional înainte de promulgare
regulamentul uneia dintre Camerele Parlamentului sau regulamentul şedinţelor comune
subiecţii de sezină
Preşedintele României, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii Camerelor, Avocatul Poporului, 50 de deputaţi sau 25 de senatori
50 de deputaţi sau 25 de senatori, grupurile parlamentare, preşedinţii Camerelor
partenerii Curţii Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul
Biroul Permanent al Camerei sau Birourile Permanente ale Camerelor reunite pentru regulamentul şedinţelor comune
când se poate declanşa
până la promulgarea legii de către Preşedintele Românei
oricând, după intrarea în vigoare a regulamentului
modalitatea controlului
- anterior promulgării legii - preventiv
- ulterior, după intrarea în vigoare a regulamentului
- represiv
prima etapă a procedurii controlului
- judecătorul raportor cere, prin intermediul preşedintelui Curţii, punctele de vedere ale Camerele Parlamentului şi Guvernului şi adună informaţii de la diferite autorităţi
- dacă sesizarea este a Guvernului sau a preşedintelui unei Camere, nu li se mai solicită punctul de vedere
- judecătorul raportor cere, prin intermediul preşedintelui Curţii, punctul de vedere al Biroului permanent sau Birourilor permanente ale Camerelor reunite, după caz, şi adună informaţiile necesare
efectele deciziei • dacă Curtea respinge sesizarea: - decizia se comunică Preşedintelui
României în vederea reluării procedurii de promulgare înăuntrul unui nou termen de cel mult 10 zile
• dacă Curtea admite sesizarea: - se deschide de drept procedura
complementară de reexaminare a legii; în cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi pentru a asigura caracterul unitar al reglementării sau chiar poate respinge legea, mai ales dacă a fost declarată în întregime neconstituţională;
- dacă, ca urmare a reexaminării, neconstituţionalitatea nu a fost înlăturată, legea astfel adoptată în forma aprobată de Camera decizională, poate face obiectul unui nou control preventiv de constituţionalitate sau, după caz, a unei cereri de reexaminare formulate de Preşedintele României.
• dacă Curtea respinge sesizarea: - regulamentul rămâne în vigoare • dacă Curtea admite sesizarea, prevederile declarate neconstituţionale sunt de drept suspendate şi nu se mai aplică de la data publicării deciziei Curţii
D. Excepţia de neconstituţionalitate
56. Definirea şi clasificarea excepţiilor procesuale
Situarea excepţiei de neconstituţionalitate în sistemul excepţiilor
procesuale din dreptul românesc impune un examen al acesteia cu referire
specială la dreptul procesual civil. Excepţiile procesuale sunt un mijloc de
apărare în procesul civil, sau o formă a apărărilor procesuale6. În sens
restrâns, noţiunea de apărare vizează acele mijloace care permit pârâtului să
invoce obiecţii îndreptate împotriva fondului pretenţiei reclamantului, iar în
6 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p.114
sens larg, aceeaşi noţiune desemnează toate mijloacele procesuale folosite de
pârât pentru respingerea cererii reclamantului sau întârzierea judecării ei.
Excepţiile procesuale pot fi definite ca fiind mijloace de apărare prin
care, de regulă pârâtul, fără să pună în discuţie temeinicia pe fond a dreptului
invocat de reclamant, dar şi fără să o recunoască, cere instanţei să-şi decline
competenţa, să anuleze cererea de chemare în judecată ori alt act procedural,
pentru lipsa unei menţiuni esenţiale, ori să amâne judecata pentru un viciu
procedural7.
Excepţiile procesuale trebuie ridicate în anumite condiţii, iar instanţa
este obligată, în principiu, să rezolve în primul rând, măsura în care ele fac
de prisos, în total sau în parte, judecata fondului. În mod excepţional,
excepţia procesuală poate fi unită cu fondul, dacă probele de administrat
sunt comune.
După obiectul asupra căruia poartă, excepţiile procesuale se clasifică
în:
excepţii de procedură, care privesc încălcarea unor reguli de
competenţă sau de procedură, precum excepţia de necompetenţă,
excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu sau a dovezii calităţii de
reclamant, excepţia de conexitate, excepţia lipsei de citare sau a citării
nelegale, excepţia de recuzare, excepţia de perimare etc;
excepţii de fond, care privesc lipsuri privitoare la exerciţiul dreptului de
acţiune, precum excepţia prescripţiei, excepţia puterii de lucru judecat.
După efectul pe care tind să-l realizeze, excepţiile procesuale se
împart în
7 Dumitru Rădescu, Dicţionar de drept privat, Editura Mondan, Bucureşti, 1994, pg. 464
dilatorii, care tind la amânarea judecăţii, declinarea competenţei sau
refacerea unor acte, precum excepţia de incompatibilitate, excepţia de
recuzare, excepţia de conexitate, excepţia lipsei de citare
peremptorii, care tind la respingerea sau anularea cererii, ori la
stingerea litigiului, precum puterea de lucru judecat, excepţia lipsei
calităţii procesuale, excepţia capacităţii persoanei, perimarea, excepţia
lipsei calităţii de reprezentant.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată în faţa unei instanţe
judecătoreşti sau în faţa unei instanţe de arbitraj comercial, sau poate fi
ridicată direct în faţa Curţii Constituţionale de către Avocatul Poporului. De
aceea, în continuare, ne vom opri asupra fiecăreia din aceste ipoteze.
I. Excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa unei instanţe
judecătoreşti
57. Definirea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa unei
instanţe de judecată
Întrebarea la care ar trebui să răspundem este următoarea: se
încadrează excepţia de neconstituţionalitate în sistemul excepţiilor
procesuale din dreptul românesc?
Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident ivit în
desfăşurarea unui proces în faţa instanţelor de judecată, constând în
contestarea legitimităţii constituţionale a unei prevederi dintr-o lege sau
ordonanţă guvernamentală de care depinde soluţionarea cauzei.
Fiind o chestiune prejudicială, limitată la problema constituţionalităţii
legii aplicabile litigiului, lege de care trebuie să depindă judecarea cauzei,
excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o apărare de fond, aşa încât, pe
plan procesual, se apropie, eventual, de categoria excepţiilor de fond, nu de
procedură8 (adică a problemei de drept ce împiedică desfăşurarea în
continuare a procesului şi a cărei soluţionare depinde de competenţa
jurisdicţională a altei autorităţi, cum ar fi, de exemplu, soluţionarea
conflictului negativ sau pozitiv de competenţă, când două instanţe se declară
deopotrivă incompetente sau, dacă amândouă se consideră competente să
soluţioneze litigiul).
Excepţia de neconstituţionalitate nu este, însă, o excepţie procesuală
stricto sensu, asemănarea cu această categorie fiind dată doar de caracterul
ei de incident în cadrul unui proces9.
58. Caracteristicile procedurii controlului declanşat ca urmare a unei
excepţii de neconstituţionalitate
a) Controlul are caracter concret, întrucât rezultă din contenciosul
constituţional ivit în procesul de aplicare a legii;
b) Aplicarea legii reprezintă îndeosebi o problemă a societăţii civile;
de aceea excepţia de neconstituţionalitate constituie o garanţie
constituţională a drepturilor şi libertăţilor conferite cetăţeanului, a
persoanei în general, pentru apărarea sa împotriva unor eventuale abateri ale
legiuitorului, prin instituirea unei norme contrare Constituţiei; Curtea având
rolul de garant al supremaţiei Constituţiei, devine implicit un garant al
acestor drepturi şi libertăţi;
c) Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o excepţie de ordine
publică aşa încât ea poate fi invocată în orice fază procesuală şi poate fi 8 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Curtea Constituţională a României, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pg. 143 9 Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pg.256
ridicată de către oricare parte, de procuror sau de instanţă din oficiu;
procurorul poate ridica excepţia de neconstituţionalitate numai dacă are
calitatea de participant la proces; invocarea excepţiei în faţa altei jurisdicţii
decât a instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial (deci, cu
excluderea proceselor în care acţiunea are un caracter personal), cum ar fi,
de exemplu, în faţa unui organ de jurisdicţie administrativă, este o cauză de
inadmisibilitate, deoarece, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, numai
instanţa de judecată sau de arbitraj comercial poate sesiza Curtea. Caracterul
de drept public atrage şi imposibilitatea acoperirii ei şi a renunţării la
excepţie, principiul disponibilităţii nefiind aplicabil după sesizarea Curţii
Constituţionale. Sub aspect procesual, excepţia de neconstituţionalitate este
o excepţie peremptorie, pentru că poate duce la respingerea acţiunii, fără ca
dreptul dedus judecăţii să mai fie examinat pe fond;
d) Procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate este de
drept public, punând în mişcare o competenţă de atribuire, exclusivă şi cu
caracter imperativ.
e) Procedura se declanşează în urma sesizării Curţii de către instanţa
de judecată printr-o încheiere judecătorească.
59. Subiectele care pot invoca excepţia de neconstituţionalitate
A. Invocarea excepţiei e neconstituţionalitate de către părţi
Părţile unui proces de drept comun sunt cea mai largă categoria de
subiecte cu vocaţia de a ridica excepţia de neconstituţionalitate. Este firesc
acest lucru, deoarece menirea principală a excepţiei este protecţia şi apărarea
drepturilor fundamentale ale omului.
Reglementarea constituţională şi legală nu face nici o distincţie în
privinţa părţilor care pot invoca excepţia de neconstituţionalitate.
Bineînţeles, că, în practică, partea care invocă cel mai des excepţia de
neconstituţionalitate este partea care se apără - pârâtul, intimatul, inculpatul.
Cu toate acestea, pot ridica excepţia de neconstituţionalitate şi reclamantul,
recurentul sau acuzatorul, excepţia de neconstituţionalitate fiind de ordine
publică.
În general, dreptul de a invoca excepţia de neconstituţionalitate se
regăseşte în cadrul dreptului oricăreia dintre părţi de a adresa cereri şi
excepţii instanţei. Spre deosebire, însă de alte cereri sau excepţii ridicate în
cadrul procesului, partea – autor al excepţiei de neconstituţionalitate – nu-şi
poate exercita dreptul de a renunţa la ea, aceasta fiind o excepţie de ordine
publică. Curtea Constituţională a decis, în acest sens, că excepţia de
neconstituţionalitate nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o şi nu este
susceptibilă de acoperire, nici pe calea renunţării exprese la soluţionarea ei
de către instanţă10.
O regulă comună în privinţa autorilor excepţiei de
neconstituţionalitate este aceea că nu poate fi invocată de către martori,
experţi, interpreţi, deoarece aceştia nu au calitatea de parte în proces.
Pot fi autori ai excepţiei de neconstituţionalitate şi terţii participanţi la
procesul civil, în măsura în care justifică un interes în acest sens. Aceasta
deoarece, odată introduşi în proces, terţii dobândesc calitatea de părţi şi au
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile11. Desigur, invocarea excepţiei de
10 Decizia nr. 126/1995, publicată în M Of., nr. 51/1996; Decizia nr. 73/1996, publicată în M Of. Nr. 255/1996 11 V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, pg. 329
neconstituţionalitate este subordonată interesului, precum şi celorlalte
condiţii de admisibilitatea ale excepţiei de neconstituţionalitate.
Intervenientul în interes propriu ar putea invoca excepţia de
neconstituţionalitate a unei prevederi legale determinante pentru soluţionarea
cauzei în care a intervenit dacă justifică un interes propriu în acest sens.
Această intervenţie poate fi făcută numai în faţa primei instanţe sau, cu
învoirea părţilor, şi în apel12. Intervenţia accesorie, care poate avea loc atât
în faţa primei instanţe, cât şi în apel sau în recurs, urmăreşte ca soluţia din
proces să fie favorabilă părţii în interesul căreia s-a intervenit. De aceea,
intervenientul accesoriu poate invoca excepţia de neconstituţionalitate doar
dacă aceasta este în interesul părţii în favoarea căreia a intervenit.
Pot invoca excepţia de neconstituţionalitate şi terţii introduşi în proces
pe calea unei intervenţii forţate: chematul în garanţie, alte persoane chemate
în judecată în temeiul articolelor 57-58 Cod procedură civilă13 sau titularul
dreptului arătat conform art. 64- 66 Cod procedură civilă14. Şi în aceste
cazuri, invocarea excepţiei este supusă condiţiei de existenţei unui interes.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi de reprezentanţii
legali, (tutorii, curatorii) sau convenţionali (avocaţii, consilierii juridici) ai
părţilor, în numele şi în interesul acestora.
B. Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate de către procuror
În opinia dominantă din doctrina dreptului penal, se arată că
procurorul nu este parte a procesului penal, el acţionând în interesul general 12 Art. 50 alin. 1 şi 2, Cod procedură civilă 13 Cod procedură civilă Art. 57 (1) Oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. ……….. Art. 58 Cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă. 14Cod procedură civilă Art. 64 Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arata pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercita dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.
al societăţii, ca reprezentant al acesteia, nu în nume propriu şi deci, nu ca
parte în procesul penal15.
Procurorul poate invoca excepţia de neconstituţionalitate şi în cadrul
proceselor civile la care participă, în calitatea sa de reprezentant al
interesului general, dar şi de organ al statului care veghează la apărarea unor
drepturi individuale, în cauzele concrete la care participă.
C. Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa de
judecată
Prin invocarea excepţiei între instanţa judecătorească, Curtea
Constituţională şi părţi intervine un raport triunghiular, în cadrul căruia
instanţa judecătorească este asociată la controlul de constituţionalitate
exercitat de Curte, întrucât ea este prima autoritate jurisdicţională în faţa
căreia s-a ridicat excepţia.
Asocierea instanţei de judecată la exercitarea controlului constă în
următoarele:
- instanţa este judecătorul „ad quo” (în faţa cărui s-a ridicat excepţia), în
care sens are competenţa să o respingă pentru una dintre cauzele de
inadmisibilitate prevăzute de lege, asigurând astfel controlul de legalitate
a excepţiei; în această ipoteză, încheierea de respingere poate fi atacată
numai o dată cu fondul în faţa instanţei ierarhic superioare;
- instanţa sesizează prin încheiere Curtea; deci în acest caz sunt deosebiţi
titularul excepţiei, care este cel care a invocat-o, şi autoritatea ce
sesizează Curtea, care este instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia (în
afară de cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este invocată din 15 Horia Diaconescu, Este procurorul parte în procesul penal, în Dreptul, nr. 12/1995, p.51-54; opina este susţinută şi de Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, p.101
oficiu de către instanţa însăşi; în această situaţie, titularul excepţiei, care
este instanţa, nu va fi reprezentat în procesul constituţional);
- efectele încheierii sunt, în afara sesizării Curţii, suspendarea de drept a
judecării procesului (pe cale de consecinţă reluarea judecăţii, imediat
după soluţionarea excepţiei de către Curte, este tot din oficiu,
neaplicându-se în această ipoteză procedura perimării); încheierea de
sesizare, având efect suspensiv, poate fi atacată în faţa instanţei ierarhic
superioare în condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă sau
penală, după caz, pentru contestarea legalităţii motivelor ce justifică
măsura suspendării;
- încheierea de sesizare va cuprinde susţinerile părţilor, motivarea celui ce
a invocat-o, eventualele probe şi opinia instanţei; opinia instanţei nu este
obligatorie pentru Curte, dar constituie prima apreciere a unui organ de
jurisdicţie cu privire la excepţia de neconstituţionalitate respectivă şi, de
aceea, în practică, adesea prefigurează decizia Curţii;
- Curtea Constituţională reprezintă „judecătorul ad qvem” (către care)
este îndreptată excepţia spre a fi soluţionată, în calitatea sa de judecător
constituţional;
- părţile, prin efectul ridicării excepţiei, capătă calitate procesuală de părţi
în procesul constituţional privind soluţionarea excepţiei, indiferent de
calitatea procesuală din litigiul de drept comun; cel care a invocat
excepţia de neconstituţionalitate, fiind titularul ei, capătă calitatea de
reclamant; dacă excepţia a fost invocată din oficiu, părţile îşi păstrează
calitatea din procesul de drept comun.
60. Cauzele de inadmisibilitate ale unei excepţii de
neconstituţionalitate
Inadmisibilitatea reprezintă o soluţie pronunţată de instanţa în faţa
căreia este invocată o cerere sau o excepţie, atunci când constată
neîndeplinirea anumitor condiţii impuse de lege, deci apariţia unor cauze
care fac imposibilă începerea sau continuarea procedurii judiciare16.
Prin intermediul cauzelor de inadmisibilitate, instanţele judecătoreşti
verifică legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate. Ele au un rol activ şi
reprezintă un „filtru” ce contribuie la protejarea Curţii Constituţionale de a fi
sesizată cu excepţii de neconstituţionalitate care nu îndeplinesc condiţiile
legale necesare. Asupra acestor cauze se poate pronunţa orice instanţă
judecătorească competentă în speţa în care a fost invocată excepţia de
neconstituţionalitate. În situaţia în care instanţele au considerat că excepţia
nu este afectată de una din cauzele de inadmisibilitate, iar Curtea decide,
dimpotrivă, că există o asemenea cauză, decizia Curţii va fi definitivă.
Cauzele de inadmisbilitate
reprezintă motive legale sau jurisprudenţiale (stabilite de practică) ce
împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control a
constituţionalităţii legii, fiind indisolubil legate de limitele controlului
exercitat de Curte pentru verificarea constituţionalităţii legii (prin
constatarea lor nu se soluţionează excepţia ca atare);
au un caracter imperativ şi sunt de ordine publică; în consecinţă, nici
părţile într-un proces privind soluţionarea unei excepţii de
neconstituţionalitate, nici instanţa de judecată sau Curtea, nu ar putea
trece peste o cauză de inadmisibilitate; ele sunt destinate apărării unui
16 V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, pg. 130
interes public, privind limitele controlului, ca expresie a competenţei de
atribuire a Curţii în exercitarea acestuia; în consecinţă cauza de
inadmisibilitate poate fi constatată şi de Curte, chiar dacă instanţa nu a
reţinut-o.
Principalele cauze de inadmisibilitate sunt următoarele:
1. Excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie pertinentă, adică legea
atacată să fie aplicabilă litigiului, deoarece în caz contrar este
irelevantă. Noţiunea de relevanţă trebuie să fie subsumată ideii de
interes al părţii de a invoca excepţia de neconstituţionalitate, altminteri
excepţia de neconstituţionalitate s-ar confunda cu recursul direct (actio
popularis), adică cu posibilitatea cetăţenilor de a contesta nemijlocit, în
faţa Curţii, constituţionalitatea legii, nu prin intermediul unui proces;
această procedură, însă, nu a fost receptată de Adunarea Constituantă;
de aceea dacă acţiunea în faţa instanţei judecătoreşti a fost intentată
numai pentru invocarea excepţiei, aceasta este inadmisibilă17; prin
Legea de revizuire a Constituţiei din 2003 a fost acceptată acţiunea
directă numai pentru Avocatul Poporului, în calitatea sa de apărător al
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. Cerinţa de
pertinenţă a excepţiei de neconstituţionalitate exprimă legătura
obiectivă între aceasta şi litigiul în cadrul căruia a fost invocată şi
impune o analiză riguroasă din partea instanţei de judecată în
verificarea îndeplinirii ei. Această condiţie este o consecinţă a
caracterului concret al controlului pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate şi derivă din caracterul de incident al excepţiei faţă
de litigiul concret principal.
17 Decizia nr. 92/1998
Noţiunea de relevanţă nu a fost definită în jurisprudenţa Curţii,
aceasta realizând o analiză a fiecărui caz în parte, fără a stabili reguli
generale. Faptul că excepţia de neconstituţionalitate, fiind o excepţie de
ordine publică, poate fi invocată în orice fază procesuală, influenţează
aprecierea relevanţei sale. Astfel, dacă excepţia a fost invocată în căile
de atac, ordinare sau extraordinare, vor fi relevante fie normele
procedurale aplicabile acelei faze a procesului, fie normele materiale,
fără aplicarea cărora calea de atac nu poate fi soluţionată. În această
situaţie trebuie avute în vedere regulile stabilite de legea procesuală
pentru soluţionarea căilor de atac, în special cele privind limitele
acestora. De exemplu, dacă excepţia este invocată în faza executării
silite, în contextul soluţionării unei contestaţii la executare, neputându-
se pune în discuţie valabilitatea titlului executoriu, sunt inaplicabile
dispoziţiile legale referitoare la aceasta şi, deci, excepţia va fi
inadmisibilă18. În concluzie, excepţia trebuie invocată într-un moment
al procesului în care relevanţa sa să poată fi apreciată, pe baza stării de
fapt şi a probelor administrate. O excepţie de neconstituţionalitate
invocată prematur sau tardiv va fi declarată irelevantă.
2. Legea de ratificare a unui tratat sau acord internaţional, a cărei
constituţionalitate a fost contestată în cadrul controlului anterior
adoptării legii de ratificare, nu mai poate face obiectul controlului pe
calea excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit art. 147 alin. 3 din
Constituţie, atât datorită efectelor „erga omnes” ale deciziei anterioare,
cât şi datorită efectelor destabilizatoare în cadrul relaţiilor externe ale
ţării, pe care le-ar avea admiterea unei asemenea excepţii după
promulgarea legii de ratificare; 18 Decizia nr. 524/1997
3. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl poate forma numai o lege
sau o ordonanţă a Guvernului, precum şi un tratat sau acord
internaţional a cărei constituţionalitate nu a fost controlată înainte de
ratificare, cu excluderea oricărui alt izvor de drept cum ar fi hotărârea
Guvernului, ordinul ministrului, hotărârile consiliului judeţean sau
local, dispoziţia primarului, instrucţiunea, contractul colectiv de muncă,
acte cu caracter administrativ etc19. Curtea nu poate să-şi exercite
controlul asupra unor acte ce exced sfera competenţei sale (strictă,
specializată şi de atribuire) stabilită prin Constituţie şi prin legea sa
organică de organizare şi funcţionare;
4. Controlul constituţionalităţii legilor poate privi numai legile în
vigoare, inclusiv cele privind ratificarea unui tratat sau acord
internaţional a cărei constituţionalitate nu a fost verificată în cadrul
controlului anterior adoptării legii de ratificare, deoarece sancţiunea
declarării unei legi ca neconstituţionale fiind inaplicabilitatea, acest
efect nu este posibil dacă legea a fost abrogată sau, având caracter
temporar, termenul s-a împlinit; în plus dacă neconstituţionalitatea ar fi
retroactivă, aceasta ar afecta stabilitatea raporturilor juridice şi
încrederea cetăţenilor, a persoanei în general, în lege, deoarece aceştia
au aplicat-o cât timp prezumţia de neconstituţionalitate nu fusese
19 Decizia nr. 5/17 ianuarie 1994: Curtea a arătat că nu intră în competenţa sa soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate referitoare la hotărârile Guvernului, asupra acestora urmând a se pronunţa instanţele judecătoreşti ordinare; Decizia nr. 7/16 februarie 1994: „a admite teza potrivit căreia ordinul ministrului poate fi examinat de Curte sub aspectul constituţionalităţii sale, înseamnă a adăuga la textul din legea fundamentală, ceea ce este interzis, întrucât ne aflăm în faţa unei dispoziţii de strictă interpretare”. Decizia nr. 94/1996: aceeaşi soluţie a fost dată de Curte cu privire la controlul de constituţionalitate a decretelor Preşedintelui României
răsturnată; victima retroactivităţii ar fi chiar cel care, de bună credinţă,
a respectat legea20;
5. Legea modificată după invocarea excepţiei, întrucât dispare astfel
obiectul excepţiei, în afară de cazul când legea modificatoare preia
soluţia legală atacată din legea modificată; obiectul excepţiei iniţiale
supravieţuieşte, în această din urmă ipoteză, deoarece pentru titularul
excepţiei, modificarea produsă nu are nici un efect21;
6. Legea abrogată după invocarea excepţiei, întrucât dispare astfel
obiectul excepţiei. Abrogarea poate interveni după invocarea excepţiei,
dar până la sesizarea Curţii Constituţionale sau după sesizarea Curţii. În
acest caz, excepţia va fi respinsă ca fiind lipsită de obiect;
7. Excepţia de neconstituţionalitate respinsă poate fi reiterată, putându-se
deosebi următoarele situaţii:
excepţia admisă nu poate fi reiterată (este contrar efectului
„erga omnes” al deciziei, îndeosebi efectului ireversibil, în cadrul
sistemului juridic, al neaplicării legii)22; În caz de admitere a excepţiei
de neconstituţionalitate, textul declarat ca fiind neconstituţional nu
mai poate fi aplicat. De aceea, orice excepţie privind prevederile
constatate ca fiind neconstituţionale urmează a fi respinsă ca vădit
nefondată, fără citarea părţilor, fiind lipsită de obiect23;
20 Decizia nr. 1/1997: exercitarea controlului de constituţionalitate se poate face numai asupra legilor şi ordonanţelor în vigoare 21 I. Muraru, M.Constantinescu, Modificarea legii după invocarea excepţiei, în Studii constituţionale, vol. 2, Editura Actami, Bucureşti, pg. 140 22 Prin Decizia nr. 19/1994, Curtea a respins excepţia invocată pe considerentul declarării anterioare a neconstituţionalităţii textului de lege vizat 23 Decizia nr. 107/1994
excepţia respinsă nu poate fi reiterată de aceleaşi părţi şi pentru
aceleaşi motive fiind contrară autorităţii lucrului judecat24;
excepţia respinsă poate fi reiterată de alte părţi, dar pe temeiul altor
motive, diferite faţă cele ce au justificat soluţia iniţială de respingere
deci, în principal, ca urmare a modificării stării de constituţionalitate25,
bineînţeles, cu excepţia tratatelor sau acordurilor internaţionale a căror
constituţionalitate a fost consfinţită în cadrul controlului preventiv,
întrucât, aşa cum s-a arătat, potrivit art. 147 alin. 3 din Constituţie,
asemenea tratate sau acorduri nu pot face obiectul unor excepţii de
neconstituţionalitate;
8. Legea anterioară Constituţiei sau legii de revizuire a Constituţiei este
abrogată, în temeiul art.154 din Constituţie, în măsura în care vine în
contradicţie cu o prevedere constituţională. Constituţia nu poate avea
efecte retroactive, deoarece nu se poate imputa legiuitorului
preconstituţional, chiar în cazul revizuirii, că nu a respectat exigenţele
unor dispoziţii constituţionale ulterioare, aşa încât o lege nu poate fi
neconstituţională în funcţie de prevederile normelor constituţionale
ulterioare edictării sale; de asemenea, principiul neretroactivităţii
priveşte şi însăşi Constituţia, nu doar legea ca act subordonat acesteia,
ca urmare a consecinţelor pentru legiuitor a supralegalităţii
constituţionale. Soluţiile pronunţate de Curte în astfel de cazuri se
24 Decizia nr. 36/1993: partea care a invocat excepţia de neconstituţionalitate nu o mai poate reitera, întrucât prima hotărâre intră în puterea de lucru judecat. Dacă aceeaşi excepţie este ridicată de altă parte şi într-o altă cauză, chiar dacă nu există puterea lucrului judecat, decizia anterioară de respingere este obligatorie atâta timp cât motivele care au justificat soluţia subzistă în continuare, fiind aceleaşi. În această situaţie, concluzia care se impune este aceea că soluţia în rezolvarea unei excepţii ulterioare, de aceeaşi natură, nu poate fi alta decât cea pronunţată în prima cauză judecată. 25 I. Muraru, M. Constantinescu, S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpretarea Constituţiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pg. 128 : acest fapt nu afectează obligativitatea deciziei iniţiale de respingere
deosebesc de cazurile clasice de inadmisibilitate, în sensul că este mai
întâi necesară constatarea abrogării, iar pe baza acestei constatări se
respinge excepţia ca inadmisibilă26;
9. Nu pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate interpretarea
legii de către autorităţile judecătoreşti şi nici modul de aplicare a
legii, deoarece este o problematică din sfera instanţelor judecătoreşti;
10. Invocarea excepţiei în faţa altei autorităţi jurisdicţionale decât
instanţa judecătorească competentă să soluţioneze cauza (de
exemplu, o jurisdicţie administrativă);
11. Invocarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe după ce a fost
aprobată sau respinsă prin lege, deoarece prin aprobare, ea este
incorporată în legea de aprobare, iar prin respingere, ea nu mai este în
vigoare (ceea ce poate face obiectul excepţiei, este legea de aprobare
sau de respingere, după caz);
12. Neîndeplinirea obligaţiei de motivare a excepţiei de
neconstituţionalitate şi neindicarea unui temei constituţional al
acesteia. Curtea a arătat că nu se poate substitui autorului sesizării în
ceea ce priveşte invocarea unui anumit motiv de neconstituţionalitate,
deoarece, în caz contrar ar însemna ca ea realizează controlul din
oficiu, ci nu la sesizare27. Mai recent, Curtea a arătat că absenţa
motivării excepţiei, ca urmare a neindicării normelor constituţionale
în raport cu care autorul acesteia consideră că dispoziţiile legale
criticate sunt neconstituţionale, constituie o cauză de inadmisibilitate a 26 M. Constantinescu, Modificarea procedurii de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, în Dreptul, nr. 5/1998, pg.18 27 Decizia nr. 338/1997.
excepţiei. Motivarea ulterioare sesizării, direct în faţa Curţii
Constituţionale, este inadmisibilă28.
Etapele procedurii de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate
Procedura implică două etape succesive: una judecătorească şi cealaltă a
contenciosului constituţional.
61. Etapa judecătorească de soluţionare a excepţiei de
neconstituţionalitate
se ridică excepţia de neconstituţionalitate şi instanţa sesizează Curtea cu
excepţia astfel cum a fost invocată, după constatarea legalităţii acesteia,
ca urmare a inexistenţei unei cauze de inadmisibilitate. Aşa cum s-a mai
arătat, instanţa joacă un dublu rol: cel de prim „filtru” în jurisdicţia
constituţională şi cel de autor al sesizării Curţii Constituţionale;
actul de sesizare a Curţii este o încheiere, prin care instanţa îşi exprimă,
totodată, punctul de vedere asupra excepţiei, fie prin opinia asupra
acesteia, fie prin motivarea invocării din oficiu a excepţiei. Prevederea
obligaţiei de motivare reprezintă unul dintre mijloacele prin care
instanţele judecătoreşti sunt asociate la controlul de constituţionalitate a
legii. Explicaţia prevederii obligaţiei de motivare rezidă în exercitarea
controlului numai la sesizare. Curtea Constituţională nu se poate substitui
autorilor sesizării, nici în privinţa obiectului acesteia, nici în privinţa
temeiului constituţional invocat pentru contestarea conformităţii cu legea
fundamentală29. În situaţia în care instanţele judecătoreşti nu includ
opinia lor în încheierea de sesizare, în Regulamentul de organizare şi 28 Decizia nr. 94/2001 29 Decizia nr. 392/1997
funcţionare a Curţii Constituţionale se arată că judecătorul-raportor
verifică dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute Legea privind
organizarea şi funcţionarea Curţii cu privire la admisibilitatea excepţiei
şi, dacă este cazul, va solicita completarea actului de sesizare, stabilind şi
termenul în care instanţa să răspundă. Dacă judecătorul-raportor sau,
ulterior, plenul apreciază că este necesar, se va solicita instanţei
trimiterea dosarului în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.
Într-o evoluţie a jurisprudenţei Curţii în această materie, chiar în lipsa
opiniei instanţei sau în prezenţa unei opinii lapidar formulate, Curtea
Constituţională s-a considerat legal sesizată30. Ea a precizat că lipsa
opiniei instanţei judecătoreşti din încheierile de sesizare nu o poate opri
să judece cauzele ce i-au fost deduse, deoarece încălcarea de către
instanţa de judecată a obligaţiei e a-şi exprima opinia nu poate paraliza
dreptul conferit de Constituţie autorilor excepţiei de a o invoca şi, în mod
corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul constituţionalităţii
legii. De principiu, exerciţiul unui drept nu poate fi împiedicat de
neîndeplinirea unei obligaţii în sarcina unei autorităţi publice, chiar dacă
este o instanţă judecătorească31.
este important ca încheierea prin care este sesizată Curtea Constituţională
să cuprindă şi punctele de vedere ale părţilor, cu argumentele pe care le
invocă pentru susţinerea sau combaterea excepţiei; dacă sesizarea a fost
făcută de instanţă, din oficiu, sesizarea Curţii nu este condiţionată de
acordul părţilor32;
30 Decizia nr. 92/2001 31 Decizia nr. 47/1997 32 V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, pg. 140
procesul de drept comun se suspendă până la soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate de către Curte, fără ca în acest interval de timp să
poată interveni procedura perimării, deoarece procesul de drept comun nu
a rămas în nelucrare din vina vreuneia dintre părţi, fiind suspendat până
la comunicarea de către Curtea Constituţională a deciziei prin care a
soluţionat excepţia cu care a fost sesizată;
încheierea prin care instanţa respinge cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, considerând-o
inadmisibilă, poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat
superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în
termen de 3 zile, asigurându-se în acest fel celeritatea în luarea deciziei;
de altfel, toate termenele procedurale la Curtea Constituţională sunt
foarte scurte, comparativ cu cele din procesele de drept comun; procedura
este accelerată şi de faptul că până la soluţionarea de către Curte a
excepţiei de neconstituţionalitate, procesul de drept comun este
suspendat;
prima etapă se încheie cu sesizarea Curţii.
62. Etapa contenciosului constituţional de soluţionare a excepţiei de
neconstituţionalitate
soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea
Constituţională îmbracă forma unei proceduri cu caracter contencios în
care se îmbină interesul public al rezolvării chestiunii de
neconstituţionalitate cu interesul privat al părţii care a invocat excepţia în
procesul de drept comun. Procesul în faţa Curţii este autonom faţă de cel
de drept comun;
cuprinde două faze, ca orice litigiu constituţional: prima pregătitoare,
condusă de judecătorul raportor, încheindu-se prin prezentarea raportului,
iar a doua a judecăţii propriu-zise, cu caracter de contencios
constituţional, în cadrul căreia citarea părţilor şi a Ministerului Public
este obligatorie, iar şedinţa este publică;
primind sesizarea; preşedintele Curţii desemnează unul sau mai mulţi
judecători raportori şi trimite sesizarea partenerilor Curţii, care în această
materie sunt, ca regulă, Preşedinţii Camerelor Parlamentului şi Guvernul
şi Avocatul Poporului, când sesizarea are ca obiect încălcarea unor
drepturi fundamentale, pentru ca aceştia să-şi exprime un punct de
vedere;
judecătorul raportor are rolul de a elabora un raport asupra excepţiei, pe
baza punctelor de vedere ale părţilor, instanţei, partenerilor Curţii, şi în
temeiul informaţiilor cerute de la specialişti în domeniul respectiv,
precum şi pe baza doctrinei româneşti şi străine;
judecătorul raportor verifică dacă sesizarea este sau nu afectată de una
dintre cauzele legale sau jurisprudenţiale de inadmisibilitatea;
termenul de depunere a raportului este de cel mult 60 de zile de la data
înregistrării sesizării;
termenul de judecată se stabileşte de preşedintele Curţii, la data depunerii
raportului, fără ca acesta să poată depăşi 30 de zile;
o parte importantă a procedurii prealabile dezbaterilor o constituie citarea
părţilor, menită să asigure respectarea principiului dreptului la apărare şi
al contradictorialităţii. Este citat şi reprezentantul Ministerului Public.
Expedierea corespondenţei se face numai pe cale oficială, prin poştă,
agent sau curier. Chemarea în faţa Curţii se poate face şi telefonic sau
prin telegramă, telex ori telefax, pe actul de citare urmând să se facă
menţiune despre procedeul folosit, data şi ora comunicării;
cea de a doua etapă este una contencioasă, în care procedura
jurisdicţională prevăzută de Legea privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale se completează cu regulile procedurii civile, în
măsura în care legea organică a Curţii nu prevede o altă regulă specială,
potrivit principiului „specialia derogat generalibus”, sau regulile
procedurii civile sunt compatibile cu procedura în faţa Curţii;
compatibilitatea se stabileşte de Curte33. În contenciosul constituţional,
regulile procedurale privind suspendarea, întreruperea, stingerea
procesului sau recuzarea judecătorilor nu sunt aplicabile;
activitatea Curţii se desfăşoară cu respectarea unor principii procesuale
fundamentale: principiul publicităţii dezbaterilor, principiul dreptului la
apărare, principiul independenţei judecătorilor, principiul nemijlocirii,
principiul contradictorialităţii;
părţile din procesul de drept comun dobândesc calitate procesuală în
cadrul contenciosului constituţional privind controlul constituţionalităţii
prevederi legale ce face obiectul excepţiei; cel care a invocat excepţia
devine reclamant, iar Ministerul Public are calitatea procesuală de
participant; în cazul în care excepţia a fost invocată de către instanţa de
judecată, părţile îşi păstrează calitatea procesuală din procesul de drept
comun;
pentru soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, cvorumul de
lucru în plen este de minim 6 judecători;
33 Decizia nr. 35/1997
o chestiune importantă o constituie administrarea probelor, dintre
mijloacele de probă din dreptul comun, cel mai des întâlnită fiind proba
prin înscrisuri;
accesul publicului este limitat la numărul de locuri din sala de şedinţă.
Secretarul general va lua măsuri pentru asigurarea accesului publicului în
sala de şedinţe. În scopul asigurării solemnităţii şedinţei, utilizarea în sala
de şedinţă a aparatelor ce permit înregistrarea, fixarea sau transmiterea
cuvântului ori a imaginii este admisă numai înainte de începerea
dezbaterilor şi cu autorizarea prealabilă a preşedintelui Curţii. Este
interzis ca în sala de şedinţă să se facă propagandă de orice fel, prin viu
grai ori prin afişe, pancarte sau alte materiale de acest gen, sub sancţiunea
evacuării din sală şi a sesizării organelor de poliţie, dacă preşedintele
Curţii apreciază că fapta are caracter grav;
în timpul şedinţelor publice judecătorii, magistraţii-asistenţi, procurorii şi
avocaţii poartă robă şi insignă;
după deschiderea dezbaterilor de către preşedintele Curţii, cauzele sunt
strigate, în ordinea stabilită prin lista de şedinţă, de către magistratul-
asistent. În fiecare cauză, dacă este cazul, magistratul-asistent face apelul
părţilor şi al celorlalte autorităţi sau persoane citate, după care referă
asupra modului în care s-a efectuat procedura de citare a persoanelor sau
a autorităţilor chemate la proces şi dacă s-au îndeplinit celelalte măsuri
dispuse de Curte, referă pe scurt asupra obiectului cauzei şi stadiului în
care se află judecata acesteia;
în cursul şedinţei publice, magistratul-asistent va consemna în registrul
de note, numerotat şi sigilat, numărul dosarului, susţinerile orale ale
părţilor şi ale procurorului, măsurile dispuse de Curte, precum şi toate
celelalte aspecte rezultând din desfăşurarea dezbaterilor. Pe baza
acestuia, magistratul-asistent va întocmi încheierea de dezbateri.
Registrul de note se păstrează în arhiva Curţii timp de 5 ani de la data
ultimelor note scrise;
după dezbaterea cauzei, Curtea se retrage pentru deliberare şi pronunţare.
În cazul în care Curtea rămâne în pronunţare, preşedintele anunţă
termenul stabilit pentru aceasta, termen care nu va depăşi, de regulă, 30
de zile. Deliberarea se face în sala de consiliu, în mod secret. Pronunţarea
se poate amâna dacă un judecător cere să se întrerupă deliberarea pentru
o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul dezbaterii şi
preşedintele sau cel puţin o treime dintre judecători consideră cererea
justificată. De asemenea, dacă în timpul deliberărilor se constată
necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, preşedintele Curţii
poate dispune redeschiderea dezbaterilor;
decizia se ia cu majoritatea absolută a membrilor Curţii.
63. Efectele deciziei Curţii cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate
de la data publicării în Monitorul Oficial, deciziile Curţii sunt obligatorii
pentru viitor şi opozabile “erga omnes” (nu doar inter partes litigantes);
prin Legea de revizuire a Constituţiei din 2003 s-a introdus procedura
suspendării de drept pe o perioadă de 45 de zile de la data publicării
deciziei a dispoziţiilor declarate ca fiind neconstituţionale. Aşa cum s-a
subliniat în mai multe rânduri, în realitate, s-a menţinut soluţia din
Constituţia din 1991, termenul de 45 de zile neavând efecte în plan
juridic, deoarece obligativitatea constituţională a legiuitorului sau
Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederile neconstituţionale
cu dispoziţiile Constituţiei, se naşte de la data publicării deciziei Curţii,
aşa încât, suspendarea are numai un sens politic, prevederea
neconstituţională nemaifiind aplicabilă de la data publicării deciziei;
o lege declarată neconstituţională devine inaplicabilă, deşi formal-
juridic, ea rămâne în legislaţie până la modificarea sau abrogarea ei, ca
urmare a îndeplinirii de către legiuitor a obligaţiei constituţionale de a
pune de acord prevederea neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei;
este, deci, în sarcina legiuitorului faptul că norma juridică
neconstituţională, deşi nu este abrogată, devine inaplicabilă, adică i se
suprimă eficacitatea; de aceea, dacă, de exemplu, o lege fusese abrogată
printr-o altă lege sau ordonanţă, iar aceasta din urmă a fost declarată
neconstituţională, nu reintră în vigoare actul normativ iniţial, care fusese
abrogat prin decizia politică a legiuitorului, acestuia revenindu-i însă
obligaţia de a umple vidul legislativ rezultat ca urmare a deciziei Curţii
prin punerea de acord a dispoziţiilor neconstituţionale cu prevederile
Constituţiei;
în plan procesual, încetează suspendarea litigiului din faţa instanţei, care
va judeca ţinând cont de situaţia creată prin decizia Curţii;
în procesele penale, decizia prin care se prevede că dispoziţia penală a
fost declarată ca neconstituţională, are efecte similare unei abrogări;
decizia prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate este, de
asemenea, obligatorie, consolidând astfel prezumţia de constituţionalitate
a legii controlate.
II Excepţia de neconstituţionalitate invocată în faţa unei instanţe de
arbitraj comercial
64. Posibilitatea ridicării excepţiei de neconstituţionalitate în faţa unei
instanţe de arbitraj comercial a fost introdusă prin Legea de revizuire a
Constituţiei din 2003.
Procedura este aceeaşi cu aceea invocată în faţa unei instanţe
judecătoreşti.
III. Excepţia de neconstituţionalitate invocată direct de către Avocatul
Poporului
65. Excepţia de neconstituţionalitate invocată direct de către Avocatul
Poporului nu are caracterul unei acţiuni prejudiciale, deoarece Avocatul
Poporului nu este parte în proces, ci a unei acţiuni directe, Avocatul
Poporului adresându-se direct Curţii, nu prin intermediul unei instanţe
judecătoreşti.
Excepţia are la bază experienţa acumulată de Avocatul Poporului în
apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a persoanelor în general.
Procedura este aceeaşi cu cea prezentată la excepţia de
neconstituţionalitate invocată e părţi sau de instanţa de judecată, din oficiu.
66. Comparaţie între controlul preventiv al legii şi excepţia de
neconstituţionalitate
Obiectul
comparaţiei Controlul preventiv al legii Controlul pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate
A. ASEMĂNĂRI
scopul controlului - verificarea legitimităţii constituţionale a legii şi, în acest fel, garantarea supremaţiei Constituţiei sesizarea
- controlul se realizează la sesizare şi în limitele sesizării - sesizarea trebuie să fie scrisă şi motivată
prima fază la Curte
- are caracter pregătitor - fază scrisă, în care judecătorul raportor, prin intermediul preşedintelui Curţii, cere punctele de
vedere ale partenerilor Curţii şi adună informaţii de la diferite autorităţi - se finalizează cu raportul judecătorului numit pentru a-l întocmi
organul de jurisdicţie
- plenul Curţii Constituţionale
actul prin care se pronunţă Curtea
- decizie adoptată cu votul majorităţii judecătorilor
efectele deciziei - efectele deciziei sunt opozabile erga omnes şi se produc numai pentru viitor; - se constituie o obligaţie constituţională a legiuitorului de a pune de acord prevederea
neconstituţională cu dispoziţiile Constituţiei
B. DEOSEBIRI actul supus controlului
- legea înainte de promulgare - legea de ratificare a unui tratat sau acord
internaţional înainte de promulgare
- legea după intrarea ei în vigoare - legea de ratificare a tratatului sau acordului
internaţional a cărui neconstituţionalitate nu a fost constatată anterior
sesizarea - de către Preşedintele României, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii Camerelor, Avocatul Poporului 50 de deputaţi sau 25 de senatori - prin acţiune directă la Curte
- de către părţile din proces, instanţa din oficiu sau procuror, atunci când este parte în proces, pe cale de excepţie, ridicată în faţa instanţei
- actul de sesizare a Curţii este o încheiere, prin care instanţa îşi exprimă opinia asupra excepţiei invocate şi prin care procesul este suspendat de drept
- de către Avocatul Poporului, în mod direct când se poate
declanşa până la promulgarea legii de către Preşedintele Românei
- în orice fază procesuală judecătorească, până la obţinerea unei hotărâri definitive şi irevocabile
- oricând în cazul Avocatului Poporului modalitatea controlului
- abstract - anterior promulgării - preventiv
- concret - ulterior publicării - represiv (de la data publicării în Monitorul
Oficial, deciziile Curţii sunt obligatorii pentru viitor şi opozabile “erga omnes”, nu doar inter partes litigantes.
procedura controlului
- două faze la Curte: faza pregătitoare, scrisă, în care judecătorul raportor adună probe şi cea de a doua fază, în plenul Curţii, cu caracter
controlul cuprinde două etape: prima judecătorească şi a doua a contenciosului constituţional
deliberativ - şedinţa de judecată nu este publică,
desfăşurându-se numai în plen şi fără participanţi
prima etapă - instanţa este asociată la control prin
verificarea legalităţii excepţiei pe calea cauzelor de inadmisibilitate;
- încheierea de respingere poate fi atacată odată cu fondul;
- încheierea de sesizare poate fi atacată separat; - instanţa îşi exprimă opinia asupra excepţiei în
încheierea de sesizare; - procesul se suspendă până la data deciziei
Curţii a doua etapă cuprinde două faze: pregătitoare şi deliberativă în a doua fază la: - citarea părţilor şi a Ministerului Public este
obligatorie - şedinţa de judecată este publică şi procedura
este orală, cu citarea părţilor şi participarea Ministerului Public
cauzele de inadmisibilitate
- sesizarea nu este legală pentru motive cum ar fi neîntrunirea numărului de semnături sau semnarea sesizării de către parlamentarii celeilalte Camere
- o lege în vigoare nu poate fi controlată
nu pot face obiectul excepţiei: 1. legile abrogate 2. legile modificate dacă nu au preluat soluţia
legislativă atacată din legea anterioară modificării
3. sesizarea Curţii de către o altă autoritate decât cea judecătorească, arbitrală sau de către Avocatul Poporului
4. excepţiile irelevante 5. atacarea altui act normativ decât o lege sau o
ordonanţă 6. atacarea unei ordonanţe după aprobarea ei prin
lege 7. declanşarea unui proces numai pentru
invocarea excepţiei 8. atacarea interpretării legii de către autorităţile
judecătoreşti 9. tratatele sau acordurile internaţionale
controlate anterior promulgării 10. excepţia admisă nu poate fi reiterată - excepţia respinsă nu poate fi reiterată de
aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi motive - excepţia respinsă poate fi reiterată de alte
părţi, dar pe temeiul altor motive, diferite faţă cele ce au justificat soluţia iniţială de respingere
11. legea anterioară Constituţiei sau legii de revizuire a Constituţiei este abrogată, în temeiul art.154 din Constituţie, în măsura în care vine în contradicţie cu o prevedere constituţională.
12. neîndeplinirea obligaţiei de motivare a excepţiei de neconstituţionalitate şi neindicarea unui temei constituţional al acesteia.
efectele deciziei • dacă Curtea respinge sesizarea: decizia se comunică Preşedintelui României în
- încetarea suspendării procesului de la data comunicării deciziei Curţii
vederea reluării procedurii de promulgare înăuntrul unui nou termen de cel mult 10 zile • dacă Curtea admite sesizarea: - se deschide de drept procedura
complementară de reexaminare a legii; în cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi pentru a asigura caracterul unitar al reglementării sau chiar poate respinge legea, mai ales dacă a fost declarată în întregime neconstituţională;
- dacă, ca urmare a reexaminării, neconstituţionalitatea nu a fost înlăturată, legea astfel adoptată în forma aprobată de Camera decizională, poate face obiectul unui nou control preventiv de neconstituţionalitate sau, după caz, a unei cereri de reexaminare formulate de Preşedintele României.
• dacă Curtea respinge excepţia: - decizia publicată este obligatorie şi în consecinţă nici o autoritate nu poate refuza aplicarea legii controlate - neconstituţionalitatea legii controlate va mai putea fi invocată în viitor numai de către alte părţi şi pentru alte motive • dacă Curtea admite excepţia: - sancţiunea este inaplicabilitatea legii controlate ce îşi produce efectele juridice de la data publicării deciziei Curţii (termenul de 45 de zile în care dispoziţia neconstituţională este suspendată de drept are numai un sens politic) - în procesele penale, decizia prin care prevederea penală a fost constatată ca neconstituţională, are efecte similare unei abrogări
Capitolul VIII
CONTROLUL INIŢIATIVEI DE REVIZUIRE A CONSTITUŢIEI
67. Potrivit art. 146 lit. a), controlul iniţiativei de revizuire a
Constituţiei se exercită din oficiu. Este singurul caz în care controlul are
caracter sistematic. Având ca obiect proiectele de lege sau propunerile
legislative pentru revizuirea Constituţiei, el are caracter preventiv şi abstract.
De aceea, este inadmisibilă - aşa cum s-a arătat pe parcursul acestui curs -
exercitarea controlului asupra legii de revizuire ca atare, după ratificarea ei
prin referendum de către corpul electoral; explicaţia este aceea că nici o altă
autoritate nu poate să cenzureze decizia corpului electoral, în calitatea sa de
putere originară.
67.1. Controlul exercitat de Curtea Constituţională în faza
prealabilă sesizării Parlamentului
Principalele caracteristici ale controlului iniţiativei pentru revizuirea
Constituţiei sunt următoarele:
a) se exercită din oficiu, înainte de sesizarea Parlamentului cu iniţiativa de
revizuire;
b) în faza prealabilă sesizării Parlamentului, în calitate de putere constituantă
derivată, are ca obiect proiectul de lege sau propunerea legislativă iniţială,
în forma elaborată de iniţiatori care, trebuie prezentată cu respectarea unor
cerinţe de tehnică legislativă, precum sistematizarea articolelor într-o
anumită ordine logică, ceea ce presupune avizul prealabil al Consiliului
Legislativ; deci avizul prealabil al Consiliului Legislativ este o condiţie de
legalitate pentru autosesizarea Curţii Constituţionale în vederea a exercitării
controlului;
c) constă în verificarea îndeplinirii condiţiilor constituţionale pentru
declanşarea procedurii de revizuire, în lipsa cărora, Parlamentul nu poate
trece la modificarea Constituţiei. De aceea, o iniţiativă cu încălcarea acestor
condiţii este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare, fără a se trece la
dezbaterea şi adoptarea ei. Condiţiile pot fi împărţite în trei categorii:
1) condiţia rationae personae
- potrivit art. 150 din Constituţie, revizuirea poate fi iniţiată de Preşedintele
României, la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul
deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de 500.000 de cetăţeni cu drept
de vot, care trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţări, iar
în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti, trebuie să fie
înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative;
- este necesar a se stabili dacă propunerea Preşedintelui României este
conformă cu cea a Guvernului, care nu poate avea sensul unui accept de
principiu ci, indiferent că este sau nu redactată sub forma unui proiect de
lege, trebuie, în substanţa sa, să privească întreg conţinutul proiectului
iniţiat de preşedinte;
- propunerea legislativă a parlamentarilor nu poate fi decât colectivă şi
distinctă, după cum sunt senatori sau deputaţi; deci nu este posibilă o
iniţiativă făcută împreună, condiţia de număr urmând a fi stabilită
separat, pentru fiecare dintre ei. Parlamentarii iniţiatori pot depune
propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei numai la Camera din
care fac parte. Particularitatea procesului de revizuire a Constituţiei din
2003 constă în faptul că, pe baza acordului politic prealabil şi a unei
hotărâri a Camerelor reunite, iniţiativa a fost elaborată de o comisie
comună a celor două Camere, iar propunerea legislativă de revizuire a
fost iniţiată de parlamentarii fiecărei Camere, urmând să fie dezbătută, pe
temeiul hotărârii susmenţionate, mai întâi în Camera Deputaţilor şi apoi
în Senat. Formula adoptată dovedeşte însuşirea propunerii legislative de
către un număr suficient de parlamentari din fiecare Cameră pentru ca
iniţiativa să fie în acord cu procedura de revizuire prevăzută în
Constituţie. Ordonarea adoptării iniţiativei mai întâi în una din Camere s-
a făcut în conformitate cu procedura legislativă parlamentară prevăzută
de Constituţie, fiind totodată justificată de necesitatea evitării unor
dezbateri paralele care ar fi fost de natură să creeze contradicţii şi
confuzii;
- iniţiativa populară privind revizuirea Constituţiei se verifică ca şi cea în
materie legislativă, cu particularitatea că, în ce priveşte
reprezentativitatea, ea trebuie să rezulte din condiţia de reprezentativitate
în corpul electoral şi de dispersie teritorială în baza art. 150 alin. 2 din
Constituţie.
2) condiţia rationae temporis
se referă la interdicţia revizuirii Constituţiei pe durata stării de asediu, stării
de urgenţă sau pe timp de război (art. 152 alin. 3 din Constituţie), ca şi pe
durata prelungirii mandatului Camerelor vechiului Parlament până la
întrunirea legală a noului Parlament (art. 63 alin. 4 din Constituţie).
3) condiţia rationae materiae
- verificarea privind limitele revizuirii Constituţiei se referă la respectarea
prevederilor alin. 1 şi 2 ale art. 152 (nucleul dur al Constituţiei), potrivit
cărora nu pot face obiectul revizuirii dispoziţiile privind caracterul
naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma
republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, pluralismul politic,
limba oficială sau dacă revizuirea ar avea ca rezultat suprimarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile
acestora;
- Controlul realizat de Curte vizează mai întâi îndeplinirea condiţiilor de
constituţionalitate externă, care în acest caz sunt cele enunţate la condiţia
rationae personae şi la condiţia rationae temporis. Dacă aceste condiţii
sunt îndeplinite, Curtea va trece şi la verificarea condiţiei rationae
materiae, în caz contrar respingând iniţiativa de revizuire a Constituţiei.
În acest fel este respectat principiul „forma distruge fondul”;
- decizia Curţii poate cuprinde şi unele propuneri şi sugestii care, însă, nu
sunt obligatorii pentru iniţiatori sau Camere, în calitate de Adunare
Constituantă derivată;
- controlul se exercită în termen de 10 zile; acest termen fiind unul de
procedură constituţională, depăşirea lui nu are ca semnificaţie
obstrucţionarea iniţiativei; termenul începe să curgă de la data actului
prin care se declanşează procedura, care este o încheiere de autosesizare a
plenului; întrucât avizul prealabil al Consiliului Legislativ este o condiţie
de legalitate a efectuării controlului, implicit este o condiţie de
admisibilitate pentru declanşarea procedurii prin încheierea
susmenţionată;
- decizia Curţii se pronunţă în plen cu votul a două treimi din judecătorii
Curţii Constituţionale, se publică în Monitorul Oficial şi se comunică
autorilor iniţiativei, întrucât proiectul de lege sau propunerea legislativă
pentru modificarea Constituţiei pot fi prezentate Parlamentului numai
însoţite de decizia Curţii. De regulă, propunerea de revizuire se prezintă
Parlamentului spre adoptare după punerea sa de acord cu decizia Curţii
Constituţionale.
67.2. Controlul exercitat de Curtea Constituţională în faza
ulterioară adoptării legii de revizuire de către Camerele
Parlamentului, dar înainte de a fi supusă referendumului
Potrivit articolului 23 din Legea Curţii Constituţionale, republicată, în
termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, Curtea
Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia.
Procedura controlului este aceeaşi cu cea din faza prealabilă sesizării
Parlamentului. Curtea verifică dacă au fost respectate condiţiile rationae
personae, temporis şi materiae. Decizia prin care se constată că nu au
fost respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire se
trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea reexaminării legii de
revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii
Constituţionale.
Parlamentul trebuie să se pronunţa numai cu privire la aspectele
semnalate de Curte ca fiind neconstituţionale şi la dispoziţiile legate
indisolubil de acestea, neputând extinde dezbaterile şi la alte aspecte.
În concluzie, rolul Curţii Constituţionale nu este acela de a împiedica
iniţiativele de revizuire, ci de a asigura că ele se exercită cu respectarea
regimului constituţional al revizuirii Constituţiei.
Capitolul IX
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII PARTIDELOR
POLITICE
68. Potrivit art. 146 lit k din Constituţie, Curtea Constituţională
hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui
partid politic. Cu toate că şi această formă de control face parte din sfera
controlului de constituţionalitate, există o serie de trăsături care îl deosebesc
de controlul de constituţionalitate a legii. Astfel, prin controlul de
constituţionalitate a legii nu se soluţionează un conflict de interese
particulare; acest control, ca şi legea însăşi, are un caracter general, priveşte
întreaga comunitate naţională, în timp ce controlul constituţionalităţii
partidului politic priveşte interesele de grup ale partidului respectiv, nu în
sensul că nu ar interesa comunitatea naţională, ci în sensul că nemijlocit
priveşte partidul în cauză, a cărui existenţă este negată prin contestaţia
formulată împotriva sa. De aceea, contenciosul privind partidul politic este
similar cu cel din faţa unei instanţe de judecată, de care se deosebeşte prin
anumite trăsături ce rezultă din caracterul său constituţional.
Aceste caracteristici sunt următoarele:
- contestaţia având ca obiect constituţionalitatea unui partid politic poate fi
formulată numai de preşedintele uneia din Camerele Parlamentului, pe
baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi
sau de către Guvern; cu alte cuvinte contestaţia, care trebuie motivată şi
însoţită de dovezile pe care se întemeiază, sub sancţiunea nulităţii, poate
fi formulată numai de componentele principale ale procesului de
guvernare: majoritatea parlamentară şi Guvern, fiind o măsură restrictivă
faţă de dreptul comun, potrivit căruia un alt tip de litigiu legat de
activitatea partidului, cum ar fi în legătură cu legalitatea înregistrării sale,
poate fi declanşat de orice persoană care dovedeşte un interes legitim;
- neconstituţionalitatea partidului poate fi pronunţată numai în cazurile
prevăzute de art. 40 alin. 2 din Constituţie, potrivit cărora sunt
neconstituţionale partidele care, prin scopurile ori activitatea lor,
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept
ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României; această
circumstanţiere este mai restrictivă faţă de cea prevăzută în art. 8 alin. 2
din Constituţie care impune partidelor obligaţia să-şi desfăşoare
activitatea în condiţiile legii şi să respecte suveranitatea naţională,
integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei;
îndeosebi, referirea la principiile democraţiei este mai cuprinzătoare
decât art. 40 alin. 2, care din sfera acestor principii, a selectat numai
pluralismul politic şi principiile statului de drept; deci pentru orice altă
încălcare decât cele ce intră în sfera art. 40 alin. 2, sancţiunea nu fi poate
neconstituţionalitatea partidului ci alta, specifică ilegalităţii faptei sale;
- ca şi la controlul constituţionalităţii legii, faza judecăţii este precedată de
o fază preliminară, pregătitoare şi scrisă, în care activitatea este condusă
de un judecător raportor, desemnat de preşedintele Curţii; judecătorul
raportor este obligat să comunice contestaţia atât partidului cât şi
Ministerului Public, precizând şi data până la care se poate depune un
memoriu în apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare; pe baza
contestaţiei, a dovezilor primite, a memoriului primit în apărare şi a
oricăror alte documente şi informaţii cerute, judecătorul raportor va
întocmi un raport, iar preşedintele Curţii va stabili termenul de judecată şi
va dispune citarea părţilor.
Caracterul restrictiv al celor ce pot formula contestaţia, cât şi a motivelor
de neconstituţionalitate, dovedeşte că, în realitate, competenţa Curţii are
caracterul unei jurisdicţii speciale, de protecţie, pentru a evita alterarea luptei
politice a partidelor pentru putere, prin şicane judiciare, subminând
principiul libertăţii de asociere politică, ce stă la baza pluralismului în acest
domeniu. Astfel se explică şi faptul că deşi art. 40 alin. 2 din Constituţie se
referă la "partide şi alte organizaţii", competenţa Curţii este limitată numai la
partide, ţinând seama de rolul lor constituţional prevăzut de art. 8 alin. 2 din
Constituţie, celelalte organizaţii intrând sub tăişul represiunii de drept
comun.
Procedura de judecată a contestaţiei este aceea a unui proces obişnuit,
cu următoarele particularităţi:
- părţile sunt Camera Parlamentului ce a formulat contestaţia, ce poate fi
reprezentată de persoana desemnată de Cameră în acest scop sau
Guvernul, ce poate fi reprezentat de Ministerul Justiţiei, precum şi
partidul politic, ce poate fi reprezentat de un avocat cu dreptul de a pleda
în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de persoana din conducerea
partidului care, potrivit statutului, îl reprezintă în relaţiile cu terţii;
- procesul are loc cu participarea Ministerului Public;
- părţile şi Ministerul Public se citează; ordinea dezbaterilor este aceea de
drept comun, iar judecata are loc pe baza raportului prezentat de
judecătorul raportor şi a probelor administrate;
- contestaţia se judecă de plenul Curţii, iar şedinţa este condusă de
preşedintele Curţii;
- decizia, pronunţată cu votul majorităţii judecătorilor, este definitivă şi se
publică în Monitorul Oficial, iar în caz de admitere a contestaţiei, ea se
comunică autorităţii judecătoreşti la care partidul a fost înregistrat, pentru
radierea acestuia din evidenţele partidelor legal constituite; rezultă, deci,
că în această ipoteză, decizia are efecte constitutive.
Capitolul X
CONTROLUL CRITERIILOR CONSTITUŢIONALE PENTRU
ÎNDEPLINIREA FUNCŢIEI DE PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI
69. Trei categorii de atribuţii ale Curţii Constituţionale, prevăzute de art.
146, lit. f-h din Constituţie, privesc nemijlocit exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi anume:
- controlul respectării procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmarea rezultatelor sufragiului;
- constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei prezidenţiale;
- avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Rezultă, deci, că rolul Curţii Constituţionale de asigurare a supremaţiei
Constituţiei este specializat, în ce priveşte funcţia preşedinţială, la controlul
îndeplinirii condiţiilor de alegere, la înlocuirea temporară şi la suspendarea
din funcţiei a Preşedintelui. În aceste limite, Curtea este garantul
constituţionalităţii învestirii cu funcţia de Preşedinte al României (faptul că
referendumul pentru demiterea Preşedintelui este tot sub controlul Curţii,
este un aspect legat de referendum, nu de funcţia prezidenţială).
A. Funcţia de judecător electoral a Curţii cu privire la alegerea
Preşedintelui României
70. Potrivit art. 37 din Legea organică a Curţii Constituţionale, aceasta
veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului în condiţiile prevăzute de legea pentru alegerea
Preşedintelui României. Această normă de trimitere consacră statutul de judecător
electoral al Curţii în alegerile prezidenţiale. În virtutea funcţiei de judecător
electoral, Curtea veghează la îndeplinirea operaţiunilor tehnico-materiale şi
juridice specifice procedurii electorale, asigură soluţionarea contenciosului
constituţional rezultat din incidentele ce pot apare în cadrul alegerilor, confirmă şi
prezintă în Parlament rezultatele sufragiului.
Un exemplar al propunerii de candidatură la funcţia de Preşedinte al
României se înregistrează şi la Curtea Constituţională.
Contenciosul Constituţional constă din trei categorii de litigii:
contestarea înregistrării sau neînregistrării candidaturii, contestarea modului
de soluţionare a unui incident legat de campania electorală; contestarea
alegerilor.
a) Până la 20 de zile înainte de data alegerilor, candidatul, partidele politice
sau cetăţenii pot contestata la Biroului Electoral Central înregistrarea sau
neînregistrarea candidaturii. Biroul Electoral Central o va înainta Curţii, împreună
cu dosarul candidaturii, în termen de 24 de ore, iar aceasta este obligată să o
soluţioneze în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Contestarea candidaturii are ca obiect controlul îndeplinirii condiţiilor legale
de înregistrare sau neînregistrarea acesteia, prevăzute de legea electorală sau
dispoziţiile constituţionale aplicabile.
Contestaţia poate fi formulată numai de subiecţii competiţiei electorale
(candidaţi, partide politice, cetăţeni, cu excluderea autorităţilor publice şi evident, a
străinilor şi apatrizilor), se poate exercita numai în termenul de 20 de zile până la
data alegerilor şi poate fi prezentată numai în scris şi motivat, la Biroul Electoral
Central. Întrucât legea nu invalidează contestaţia pentru faptul depunerii ei direct la
Curtea Constituţională, se admite că ea este declanşatoare de efecte juridice şi într-
o asemenea situaţie, de excepţie.
Posibilitatea oricărui cetăţean de a declanşa controlul atribuie actului
sesizării caracterul unei "acţiuni populare", în consonanţă cu caracterul democratic
al sufragiului.
b) În legătură cu campania electorală se pot depune plângeri sub motivul
împiedicării unui partid sau candidat de a-şi efectua propaganda în condiţiile legii
electorale. Subiecţii unei astfel de contestaţii nu pot fi decât partidul sau candidatul
împiedicat să-şi facă propaganda, nu cetăţenii sau organizaţiile care sprijină
candidatul respectiv, din moment ce nici el şi nici partidul care l-a propus nu se
plâng. Contestaţiile se soluţionează de Curte în 3 zile de la înregistrare.
c) Contestarea alegerilor se poate face numai printr-o cerere de anulare
formulată de partide sau de candidaţi şi numai dacă:
- votarea sau stabilirea rezultatelor votării a avut loc prin fraudă, adică prin
încălcarea cu intenţie a condiţiilor legale de exercitare a dreptului de vot
ori privind stabilirea rezultatului votării;
- frauda să nu îi fie imputabilă, chiar parţial, însuşi contestatorului,
deoarece nimeni nu poate invoca propria culpă;
- cererea de anulare să fie depusă la Curte în cel mult 3 zile de la
închiderea votării, în scris, motivat şi însoţită de dovezile pe care se
sprijină.
Elementul central pentru anularea alegerilor este frauda electorală
care, pentru a conduce la acest rezultat trebuie să fie caracteristică, adică
numai privind votarea şi stabilirea rezultatelor votării, calificată, în sensul de
a modifica atribuirea mandatului sau ordinea candidaţilor la al doilea tur de
scrutin.
Condiţiile restrictive ale cererii de anulare au ca scop evitarea
destabilizării alegerilor şi a sancţionării cetăţenilor ce au votat onest, de către
o minoritate nesemnificativă.
Din cele arătate, rezultă că, contenciosul electoral privind alegerile
prezidenţiale are un caracter specializat şi se evidenţiază prin următoarele
trăsături specifice:
- are loc numai în faţa Curţii Constituţionale, în calitate de judecător
electoral, potrivit unei proceduri derogatorii, sub unele aspecte, de la
dreptul comun;
- se exercită numai la sesizare, deci în vederea soluţionării unui conflict de
interese legat de aplicarea procedurii legale pentru desfăşurarea alegerilor;
- disciplina alegerilor, ca urmare a caracterului de drept public al
procedurii electorale, impune ca termenele pentru formularea
contestaţiilor să fie de decădere, neputând fi nici întrerupte, nici
suspendate: 20 de zile înainte de data alegerilor în ce priveşte
candidaturile, sfârşitul campaniei electorale referitor la incidentele
produse în desfăşurarea acesteia, 3 zile de la data scrutinului în ce priveşte
anularea alegerilor; calculul acestor termene este pe zile pline,
considerându-se atât ziua în care încep cât şi aceea în care se sfârşesc,
chiar dacă acestea nu sunt zile lucrătoare;
- procedura în faţa Curţii are caracter de urgenţă: 48 de ore în cazul
contestaţiilor privind propaganda electorală, până la data aducerii la
cunoştinţă a rezultatului alegerilor în ce priveşte cererea de anulare a
acestora;
- ţinând seama de urgenţă, judecata se face fără citarea părţilor potrivit
regulilor procedurale ale ordonanţei prezidenţiale; în toate cazurile, având
în vedere rolul constituţional al Ministerului Public, judecata se face cu
participarea reprezentantului acestuia;
- soluţionarea litigiului se face printr-o hotărâre, adoptată de plen cu votul
majorităţii judecătorilor Curţii;
- hotărârea Curţii este definitivă şi se publică în Monitorul Oficial; efectele
hotărârii diferă în funcţie de obiectul contestaţiei: infirmarea refuzului
Biroului Electoral Central de a înscrie candidatura prezentată sau radierea
candidaturii înscrise; confirmarea măsurii luate de Biroul electoral de
circumscripţie pentru soluţionarea plângerii ce i-a fost adresată în legătură
cu obstrucţionarea propagandei electorale sau, dimpotrivă, infirmarea
acestei măsuri şi luarea alteia corespunzătoare; anularea alegerilor în una
sau mai multe secţii de votare ori în una sau mai multe circumscripţii
electorale şi modificarea corespunzătoare a rezultatelor şi semnificaţiei
alegerilor.
Alte categorii de litigii specifice procesului electoral, cum ar fi
contestaţiile privind listele de alegători, formarea birourilor electorale,
operaţiile de votare etc. se soluţionează de instanţele şi autorităţile electorale
prevăzute de lege.
Confirmarea rezultatelor scrutinului prezidenţial se face pe baza
dosarului întocmit de Biroul Electoral Central şi cuprinde două operaţiuni
distincte, dar legate şi succesive: constatarea rezultatelor şi, dacă e cazul,
precizarea candidaţilor între care va avea loc cel de al doilea tur de scrutin şi
a datei alegerilor; validarea alegerii candidatului care la primul tur de scrutin
a obţinut votul majorităţii absolute a corpului electoral sau, la al doilea tur de
scrutin, cele mai multe voturi valabil exprimate. Fiecare din aceste
operaţiuni de confirmare a rezultatului alegerilor se face de plenul Curţii
printr-o hotărâre. Hotărârea de validare se prezintă în Parlament, în şedinţa
Camerelor reunite pentru depunerea jurământului noului preşedinte ales.
B. Constatarea împrejurărilor ce justifică interimatul funcţiei
de Preşedinte al României
71. Dacă funcţia de Preşedinte al României devine vacantă ori dacă
preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitatea
temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de
preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.
Vacanţa funcţiei de preşedinte intervine – conform alin. 1 al art. 97
din Constituţie – în caz de demisie, de demitere din funcţie (care se face
numai prin referendum), de imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor
sau de deces, ori, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare a
Preşedintelui pentru înaltă trădare.
Curtea constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul
numai la sesizare şi anume:
- la sesizarea preşedintelui care a condus şedinţele comune ale Camerelor
Parlamentului prin care s-a cerut suspendarea din funcţie a Preşedintelui
României, dacă împrejurarea ce ar putea justifica interimatul este
hotărârea de suspendare sau acuzarea Preşedintelui pentru înaltă trădare;
- la sesizarea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a
preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României în
perioada cât acesta este suspendat din funcţie, dacă împrejurarea ce
justifică interimatul este vacanţa funcţiei;
- la sesizarea făcută de însuşi Preşedintele României sau de preşedintele
uneia dintre Camerele Parlamentului, în cazul în care împrejurarea ce
justifică interimatul este imposibilitatea temporară a Preşedintelui
României de a-şi exercita atribuţiile.
Sesizarea pentru constatarea împrejurărilor care justifică interimatul
funcţiei de Preşedinte al României trebuie însoţită de dovezile necesare, iar
constatarea acestor împrejurări se face de plenul Curţii, printr-o hotărâre
adoptată cu votul majorităţii judecătorilor.
Interimatul funcţiei preşedinţiale este organizat direct de Constituţie,
iar constatarea împrejurărilor care justifică interimatul este o problemă
exclusiv juridică, cu caracter obiectiv şi nu de apreciere politică, care,
tocmai de aceea, nu poate fi de competenţa unei autorităţi esenţialmente
politice, cum este Parlamentul şi intră doar în atribuţiile Curţi
Constituţionale. Menirea Curţii este de a constata şi certifica existenţa
acestor împrejurări, curmând astfel orice contestaţie posibilă, iar de la data
emiterii hotărârii, intervine interimatul.
C. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României
72. Răspunderea Preşedintelui României poate fi de natură exclusiv
politică sau de natură juridică, în funcţie de faptele sale.
Pentru a interveni demiterea Preşedintelui României – ca sancţiune a
răspunderii politice – trebuie ca, mai întâi să se procedeze la suspendarea din
funcţie a Preşedintelui (demiterea se face de către corpul electoral prin
referendum organizat în acest scop). Suspendarea nu este o formă a
răspunderii politice, ci o procedură premergătoare, obligatorie, pentru o
eventuală sancţionare a Preşedintelui, deoarece Preşedintele României nu
răspunde politic în faţa Parlamentului, ci a corpului electoral, fiind ales prin
vot direct, universal, egal, secret şi liber exprimat. Suspendarea din funcţie
de către Parlament poate fi infirmată de corpul electoral prin referendum. De
asemenea, demiterea Preşedintelui se face tot de către corpul electoral.
Potrivit art. 95 din Constituţie, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin
care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi
suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună,
cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, la propunerea a cel puţin o
treime din numărul parlamentarilor şi după consultarea Curţii
Constituţionale. Opinia Curţii se exprimă printr-un aviz, emis în temeiul art.
146 lit. h din Constituţie.
Parlamentul trebuie să ceară avizul, iar Curtea Constituţională este
obligată să-l dea, dar fiind doar un aviz consultativ, conţinutul său nu obligă
Parlamentul, în calitatea sa de organ chemat să decidă asupra suspendării.
Sesizarea Curţii pentru emiterea avizului se face de către preşedintele
care a condus şedinţa comună a Camerelor reunite, prin trimiterea propunerii
de suspendare împreună cu dovezile pe care se întemeiază.
Şi în acest caz procedura cuprinde două etape: prima prealabilă şi
pregătitoare, încheindu-se cu raportul prezentat de judecătorul raportor, a
doua cu caracter deliberativ, în plenul judecătorilor.
Preşedintele României trebuie încunonştiinţat când vor avea loc
dezbaterile în plen, spre a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se
impută.
Avizul se emite de plenul Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor, pe
baza propunerii de suspendare, a raportului întocmit judecătorul raportor, a
dovezilor şi investigaţiilor făcute şi, dacă e cazul, a explicaţiilor date de
Preşedintele României.
După adoptare, avizul se publică în Monitorul Oficial şi se comunică
preşedinţilor celor două Camere, spre a fi adus la cunoştinţă parlamentarilor,
precum şi Preşedintelui României.
În ce priveşte răspunderea exclusiv juridică a Preşedintelui României,
ea intervine în caz de înaltă trădare, potrivit art. 96 din Constituţie, fără însă
a intra în nici un fel în competenţa Curţii Constituţionale, deoarece, în acest
caz, demiterea este exclusiv pe cale judecătorească, prin decizia de
condamnare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Capitolul XI
CONTROLUL REFERENDUMULUI ŞI A INIŢIATIVEI POPULARE
Democraţia semi-directă se caracterizează prin procedee ce permit
corpului electoral să participe nemijlocit, în anumite limite şi forme, la
exercitarea puterii care permanent se exercită prin autorităţi reprezentative.
În regimul constituţional din ţara noastră, aceste modalităţi sunt
referendumul şi iniţiativa legislativă populară.
A. Controlul organizării şi desfăşurării referendumului
73. Referendumul este reglementat în Constituţie şi în Legea organică
nr. 3/2000.
Referendumul naţional cunoaşte următoarele modalităţi:
a) constituţional, pentru aprobarea unei legi de revizuire a Constituţiei
adoptate de Parlament (art. 151 alin. 3 din Constituţie);
b) consultativ, prin care Preşedintele României, după consultarea
Parlamentului poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la
probleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie);
c) pentru demiterea Preşedintelui României (art. 95 alin. 3 din
Constituţie).
În condiţiile Legii privind organizarea şi desfăşurarea referendumului,
se poate organiza şi desfăşura şi un referendum local asupra unor probleme
de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale.
În cadrul referendumului populaţia poate fi consultată cu privire la una sau la
mai multe probleme, precum şi cu privire la o problemă de interes naţional şi o
problemă de interes local, pe buletine de vot separate. Situaţiile care, potrivit art.
152 din Constituţie (nucleul dur al Constituţiei), nu pot fi supuse revizuirii nu pot
face obiectul referendumului.
Au dreptul de a participa la referendum toţi cetăţenii români care au împlinit
vârsta de 18 ani până în ziua referendumului inclusiv, cu excepţia debililor sau a
alienaţilor mintal puşi sub interdicţie, precum şi a persoanelor condamnate prin
hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale, iar
referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din
numărul persoanelor înscrise în listele electorale.
Operaţiunile pentru desfăşurarea referendumului au loc în circumscripţiile
electorale şi la secţiile de votare, organizate potrivit prevederilor Legii pentru
alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, respectiv ale Legii privind alegerile
locale, republicată, cu modificările ulterioare, pe baza copiilor de pe listele
electorale permanente, a listelor electorale speciale şi a celorlalte liste electorale
prevăzute de lege.
Campania pentru referendum începe la data aducerii la cunoştinţa publică a
datei referendumului şi se încheie cu o zi înainte de data acestuia. În campania
pentru referendum partidele politice şi cetăţenii au dreptul să îşi exprime opiniile
în mod liber şi fără nici o discriminare, prin mitinguri, prin adunări publice şi prin
mijloace de informare în masă.
Măsurile tehnico-organizatorice privitoare la referendumul naţional se
stabilesc de Guvernul României în termen de 10 zile de la data la care a fost
anunţat referendumul.
a) Referendumul privind revizuirea Constituţiei
Iniţiativa şi procedura revizuirii Constituţiei sunt supuse normelor prevăzute
la art. 150 şi 151 din Constituţie, iar organizarea şi desfăşurarea referendumului,
precum şi rezultatul acestuia, sunt obligatorii şi se stabilesc prin lege.
Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin „DA”
sau „NU” la următoarea întrebare înscrisă pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu
legea de revizuire a Constituţiei României în forma aprobată de Parlament?”
Rezultatul referendumului se stabileşte în funcţie de majoritatea voturilor
valabil exprimate pe întreaga ţară.
b) Referendumul privind demiterea Preşedintelui României
este obligatoriu şi se stabileşte prin hotărâre a Parlamentului, în condiţiile
prevăzute la art. 95 din Constituţie.
Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin „DA”
sau „NU” la următoarea întrebare înscrisă pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu
demiterea Preşedintelui României ?”
Demiterea Preşedintelui României este aprobată, dacă a întrunit majoritatea
voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale.
c) Referendumul cu privire la probleme de interes naţional
Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului
să îşi exprime voinţa prin referendum cu privire la probleme de interes naţional.
Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se
stabilesc de Preşedintele României, prin decret, iar punctul de vedere al
Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României urmează să
fie exprimat, printr-o hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două Camere, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Sunt considerate probleme de interes naţional:
adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării;
adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:
regimul general al proprietăţii publice şi private;
organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul
general privind autonomia locală;
organizarea generală a învăţământului;
structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea
forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale;
încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată
nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani;
integrarea României în structurile europene şi euroatlantice;
regimul general al cultelor.
Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” asupra problemei
supuse referendumului, iar decizia se ia cu majoritatea voturilor valabil exprimate
la nivelul ţării.
Biroul Electoral Central veghează la reactualizarea listelor electorale
permanente, la întocmirea copiilor de pe acestea şi la transmiterea lor la birourile
electorale ale secţiilor de votare; supraveghează corecta desfăşurare a
referendumului; soluţionează contestaţiile care îi sunt adresate, cu excepţia celor
care sunt date în competenţa altor birouri electorale sau a instanţelor judecătoreşti.
În cazul în care constată o fraudă electorală la o secţie de votare sau într-o
circumscripţie electorală, Biroul Electoral Central dispune anularea rezultatelor
referendumului în cadrul acelei secţii de votare sau, după caz, în cadrul
circumscripţiei electorale respective.
Rezultatele centralizate la nivel naţional de către Biroul Electoral Central,
cuprinzând numărul voturilor valabil exprimate pentru fiecare răspuns de pe
buletinul de vot şi numărul voturilor nule, se înaintează, cu pază militară, la Curtea
Constituţională, în termen de 24 de ore de la încheierea centralizării.
Rolul Curţii Constituţionale este garantarea supremaţiei Constituţiei. În acest
sens, Curtea prezintă Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii
privind organizarea şi desfăşurarea referendumului la nivel naţional şi confirmă
rezultatele acestuia, fiind garantul exercitării de către corpul electoral a acestor
prerogative.
Legea de revizuire a Constituţiei sau, după caz, măsura demiterii din funcţie a
Preşedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor
referendumului.
Curtea Constituţională publică rezultatul referendumului în Monitorul Oficial
al României, Partea I, şi în presă.
B. Controlul privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni
74. Ca tehnică a democraţiei semi – directe, iniţiativa populară, constă în
exercitarea iniţiativei legislative de către un segment semnificativ a corpului
electoral (de principiu, iniţiativa legislativă, adică sesizarea având ca efect
declanşarea competenţei legislative a Parlamentului, se exercită de Guvern,
parlamentari şi direct de corpul electoral pe calea iniţiativei populare).
Potrivit articolului 74 din Constituţie, iniţiativa populară poate aparţine unui
număr de 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, proveniţi din cel puţin un sfert din
judeţele ţării, dacă în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti sunt cel
puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Dacă iniţiativa priveşte o
lege constituţională, pragurile de reprezentativitate sunt: 500.000 de cetăţeni cu
drept de vot din cel puţin jumătate din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, câte
20.000 în fiecare din aceste judeţe.
În jurisprudenţa Curţii s-a statuat că cele două praguri de reprezentativitate
trebuie simultan realizate, dar sunt diferite: primul se referă la întreg corpul
electoral cu condiţia ca numărul celor ce sprijină propunerea legislativă să provină
din cel puţin un sfert sau după caz, jumătate, din judeţele ţării şi municipiul
Bucureşti, iar al doilea priveşte judeţele respective (astfel, de exemplu, un sfert din
judeţe fiind 11, iar pragul de 5.000 de semnături în fiecare, se totalizează 55.000,
diferenţa până la 100.000 putându-se regăsi în restul corpului electoral, chiar dacă
în nici unul din judeţele rămase semnăturile nu totalizează 5.000 de cetăţeni cu
drept de vot).
Nu pot face obiectul acestei iniţiative problemele fiscale, cele cu caracter
internaţional, amnistia şi graţierea.
Iniţiativa legislativă a cetăţenilor se exercită printr-o propunere legislativă
întocmită în temeiul art. 74 din Constituţie în domeniul legilor organice sau
ordinare, iar în temeiul art. 150 din Constituţie în domeniul legilor constituţionale.
Promovarea iniţiativei legislative a cetăţenilor se asigură de către un comitet
de iniţiativă alcătuit din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot.
Iniţiativa legislativă populară este un drept constituţional mai ales în favoarea
opoziţiei extraparlamentare. De aceea, nu pot face parte din comitetul de iniţiativă
persoanele alese în funcţie prin vot universal, membrii Guvernului, persoanele
numite în funcţie de primul-ministru sau care nu pot face parte, potrivit legii, din
partide politice.
Responsabilitatea pentru redactarea propunerii legislative a cetăţenilor revine
comitetului de iniţiativă, care trebuie să asigure formularea acesteia în formele
cerute pentru un proiect de lege şi să o motiveze printr-o expunere de motive
semnată de toţi membrii comitetului de iniţiativă.
Componenţa comitetului de iniţiativă se aduce la cunoştinţă, împreună cu
propunerea legislativă care face obiectul iniţiativei, prin publicare în Monitorul
Oficial al României, Partea I. Comitetul de iniţiativă trebuie să asigure
înregistrarea propunerii legislative la una dintre Camerele Parlamentului, în funcţie
de obiectul legii respective. În vederea publicării, propunerea legislativă se
avizează, în prealabil, de Consiliul Legislativ.
Promovarea propunerii legislative publicate se face pe baza adeziunii
cetăţenilor, prin semnarea de către aceştia a listelor de susţinători.
Listele de susţinători, atestate de către primarul localităţii respective, precum
şi dosarele se întocmesc în două exemplare originale care se păstrează unul la
Curtea Constituţională şi unul la Parlament.
Obiectul verificării, din oficiu sau pe baza sesizării preşedintelui Camerei
Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa, realizate de Curtea Constituţională îl
formează: caracterul constituţional al propunerii legislative, îndeplinirea condiţiilor
privitoare la publicarea acesteia şi la atestarea listei de susţinători, întrunirea
numărului minim de susţinători, precum şi respectarea dispersiei teritoriale a
acestora pentru a fi întrunită reprezentativitatea.
Primind sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna un
judecător ca raportor şi va stabili termenul pentru întrunirea judecătorilor, în
vederea verificării iniţiativei. Curtea Constituţională se pronunţă, prin hotărâre, în
termen de 30 de zile de la sesizare asupra propunerii legislative, iar hotărârea se
comunică preşedintelui Camerei Parlamentului care a sesizat-o şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Hotărârea de verificare a îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei populare are efecte constitutive întrucât, în temeiul ei, se
declanşează procedura legislativă parlamentară.
Capitolul XII
EFECTELE DECIZIILOR CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN
CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE A LEGII
75. Caracteristicile generale ale efectele deciziilor
Ceea ce caracterizează deciziile Curţii nu este autoritatea de lucru judecat
ci obligativitatea şi opozabilitatea „erga omnes” a efectelor deciziei.
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţie, deciziile Curţii sunt obligatorii pentru
viitor, de la data publicării şi, deci, nu au efecte retroactive. Obligativitatea
deciziilor depinde, însă, de efectele lor. Numai în acest sens deciziile Curţii
sunt obligatorii. În fond, ceea ce este obligatoriu sunt aceste efecte. Ori
efectele sunt diferite, în funcţie de situaţia de neconstituţionalitate şi
controlul corespunzător efectuat.
A. Efectele deciziilor în cazul sesizării Curţii Constituţionale
I. Efectele deciziilor de admitere a sesizării
76. Clasificarea se referă la efectele deciziilor de admitere a sesizării prin
care s-a constatat neconstituţionalitatea prevederii invocate în sesizare. Ceea
ce este comun, indiferent de caracterul preventiv sau ulterior al sesizării, este
constituirea obligaţiei constituţionale a legiuitorului sau guvernului, după
caz, de a pune de acord prevederea neconstituţională cu dispoziţiile
Constituţiei.
76.1. La controlul preventiv al constituţionalităţii legilor
sesizarea are ca efect întreruperea procedurii de promulgare;
decizia de infirmare a legitimităţii constituţionale a legii, prin care
sesizarea de neconstituţionalitate a fost parţial sau total acceptată, este
opozabilă „erga omnes” şi are ca efect deschiderea de drept a procedurii
complementare de reexaminare a legii, legiuitorul având obligaţia
constituţională de a pune de acord prevederile declarate neconstituţionale
cu dispoziţiile Constituţiei, fără să existe un termen în care să facă acest
lucru; în cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte
prevederi pentru a asigura caracterul unitar al reglementării sau chiar
poate respinge legea, mai ales dacă a fost declarată în întregime
neconstituţională; dacă, ca urmare a reexaminării, neconstituţionalitatea
nu a fost înlăturată, legea astfel adoptată în forma aprobată de Camera
decizională, poate face obiectul unui nou control anterior de
constituţionalitate sau, după caz, a unei cereri de reexaminare formulate
de Preşedintele României;
regulile susmenţionate se aplică şi în ceea ce priveşte o lege de ratificare
a unui tratat sau acord internaţional.
76.2. La controlul preventiv al constituţionalităţii tratatelor sau altor
acorduri internaţionale înainte de adoptarea legii de ratificare
sesizarea Curţii întrerupe procedura parlamentară, altminteri existând
riscul ratificării unui tratat sau acord internaţional neconstituţional, ceea
ce inevitabil ar însemna împiedicarea promulgării legii de ratificare;
aşa cum s-a mai arătat, pentru neconstituţionalitatea totală sau parţială a
tratatului sau acordului internaţional, există mai multe variante de
soluţionare a problemei:
fie tratatul sau acordul internaţional nu mai pot fi ratificate fără
revizuirea prealabilă a normei constituţionale în temeiul căreia s-a
constat neconstituţionalitatea,
fie tratatul sau acordul internaţional trebuie renegociat, pentru a se
înlătura prevederea neconstituţională;
fie, dacă tratatul sau acordul respectiv o permit, acesta va fi ratificat,
dar cu formularea unei rezerve privind aplicarea prevederilor sau,
după caz, a prevederii neconstituţionale.
76.3. La controlul regulamentelor parlamentare decizia de infirmare a
legitimităţii constituţionale a unei prevederi regulamentare, prin care
sesizarea de neconstituţionalitate a fost parţial sau total acceptată, are
caracter obligatoriu şi are ca efect inaplicabilitatea acelei prevederi şi
naşterea obligaţiei constituţionale a Camerei sau Camerelor reunite, după
caz, de a pune de acord prevederea regulamentară neconstituţională cu
dispoziţiile Constituţiei. Deşi prevederea regulamentară este suspendată timp
de 45 de zile de la publicarea deciziei, încălcarea obligaţiei susmenţionate nu
are ca urmare repunerea în vigoare a prevederii regulamentare
neconstituţionale după expirarea termenului de suspendare, deoarece, din
punct de vedere juridic, efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt
opozabile „erga omnes” de la publicare şi, aşa cum s-a arătat în mai multe
rânduri, termenul de suspendare are numai un sens politic.
76.4. La controlul constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor
Guvernului pe cale excepţiei de neconstituţionalitate invocate în faţa
unei instanţe judecătoreşti principalele efecte sunt:
în plan procesual, încetează suspendarea litigiului din faţa instanţei, care
se va judeca ţinând cont de situaţia creată prin decizia Curţii;
decizia de infirmare a legitimităţii constituţionale a unei prevederi legale
sau dintr-o ordonanţă guvernamentală, prin care sesizarea de
neconstituţionalitate a fost parţial sau total acceptată are ca efect
inaplicabilitatea acelei prevederi şi naşterea obligaţiei constituţionale a
Parlamentului sau Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederea
respectivă cu dispoziţiile Constituţiei. Deşi prevederea neconstituţională
este suspendată de drept pe un termen de 45 de zile, încălcarea obligaţiei
menţionate anterior nu are ca urmare repunerea în vigoare a dispoziţiei
neconstituţionale, deoarece efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt
„erga omnes” de la data publicării, iar aşa cum s-a arătat, termenul de
suspendare are numai un sens politic, neproducând efecte juridice;
în procesele penale, decizia prin care se prevede că dispoziţia penală este
neconstituţională, are efecte similare unei abrogări.
II. Efectele deciziilor de respingere a sesizării
77. Clasificarea se referă la efectele deciziilor de respingere a sesizării
prin care s-a declarat constituţionalitatea prevederii invocate în sesizare.
77.1. La controlul preventiv al constituţionalităţii legilor
comunicarea sesizării către Preşedintele României are ca efect
întreruperea procedurii de promulgare;
comunicarea către Preşedintele României a faptului că legea atacată este
constituţională, urmată de decizia Curţii, are ca efect reluarea procedurii
de promulgare înăuntrul unui nou termen de cel mult 10 zile; considerăm
că Preşedintele României poate ataca la rândul său legea pentru probleme
de neconstituţionalitate, dar cu privire la alte aspecte decât cele care au
format obiectul controlului; de asemenea, Preşedintele României poate
retrimite legea o singură dată înapoi Parlamentului atât pentru probleme
de constituţionalitate, cât şi pentru aspecte de neoportunitate (fireşte că
neconstituţionalitatea constatată de Preşedinte nu trebuie să se refere la
aspectele asupra cărora Curtea deja s-a pronunţat); dacă Preşedintele
României nu ar putea, în cadrul termenului de 10 zile să iniţieze acţiunile
sus menţionate, ar fi pus în faţa faptului împlinit, iar instituţia
promulgării ar fi una formală, ceea ce nu se poate admite;
regulile susmenţionate se aplică şi în ceea ce priveşte legea de ratificare a
unui tratat sau acord internaţional.
77.2. La controlul preventiv al constituţionalităţii tratatelor sau altor
acorduri internaţionale, decizia de constituţionalitate a acestor convenţii
internaţionale are ca efect faptul că procedura parlamentară, care fusese
întreruptă până la pronunţarea Curţii, îşi reia cursul, în scopul adoptării legii
de ratificare, iar pe viitor nu se va mai putea ridica o excepţie de
neconstituţionalitate asupra dispoziţiilor constatate ca fiind în acord cu
Constituţia.
77.3. La controlul regulamentelor parlamentare decizia de
constituţionalitate a acestora are ca efect faptul că prevederea regulamentară
rămâne în vigoare.
77.4. La controlul constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor
Guvernului pe cale excepţiei de neconstituţionalitate invocate în faţa
unei instanţe judecătoreşti, principalele efecte sunt:
în plan procesual, încetează suspendarea litigiului din faţa instanţei
judecătoreşti sau arbitrale, care va judeca ţinând cont de situaţia creată
prin decizia Curţii;
decizia este obligatorie „erga omnes”, consolidând astfel prezumţia de
constituţionalitate a legii.
B. Efectele deciziilor în cazul autosesizării Curţii Constituţionale
78. Efectele deciziilor în cazul legilor de revizuire a Constituţiei
Decizia Curţii are tocmai menirea de a preveni o neconstituţionalitate în
procesul de revizuire. Dacă constată încălcarea dispoziţiilor art. 150 şi 152
din Constituţie (subiecţii sesizării, momentul sesizării sau limitele sesizării),
decizia împiedică declanşarea procedurii parlamentare de revizuire, astfel
încât propunerea de revizuire nu poate fi prezentată decât după punerea sa de
acord cu decizia Curţii.
În ce priveşte eventualele sugestii şi propuneri, acestea vor fi avute în
vedere de iniţiatori sau de legiuitorul constituant, în funcţie de opţiunea lor
politică.
79. Concluzie generală cu privire la efectele deciziilor Curţii
Constituţionale
Din cele arătate, rezultă că în cazul controlului de constituţionalitate se
regăsesc, într-o modalitate specifică cele două caracteristici fundamentale
ale actului jurisdicţional:
puterea de a „rosti dreptul” (jurisdictio), ce rezultă din derularea
procedurii constituţionale şi pronunţarea deciziei;
obligativitatea erga omnes a efectelor deciziei (imperium), după
publicarea ei; pe cale de consecinţă, decizia prin care se constată
neconstituţionalitatea unei prevederi are şi un efect constitutiv în ce
priveşte obligaţia constituţională a legiuitorului de a pune de acord
prevederea neconstituţională cu dispoziţia Constituţiei, iar decizia prin
care se respinge sesizarea, constatându-se că prevederea atacată este
constituţională, are, de asemenea, un efect constitutiv în sens invers, prin
consolidarea prezumţiei de constituţionalitate pe temeiul căruia
prevederea respectivă a fost instituită.
Un tratat sau un acord internaţional neconstituţional nu mai poate fi
ratificat, cu excepţia cazului în care s-au aplicat soluţiile arătate la punctul
51 din prezentul curs.
Dacă tratatul sau acordul internaţional nu a fost controlat anterior
adoptării legii de ratificare, şi în cadrul controlului ulterior se constată că o
asemenea convenţie internaţională este neconstituţională, ea nu mai poate fi
nici aplicată cu singura excepţie a posibilităţii părţilor semnatare de a
achiesa, în mod expres, la interpretarea Curţii.
Un efect mai general este constituţionalizarea ramurilor de drept ca
urmare a ridicării la nivelul normei constituţionale a unor reguli sau principii
specifice altor ramuri de drept, ceea ce este firesc, având în vedere poziţia
supraordonată a Constituţiei, conform supremaţiei sale.
Capitolul XIII
TIPOLOGIA DECIZIILOR CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN
CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE A LEGII
A. Tipologia deciziilor în cazul sesizării Curţii Constituţionale
I. Tipologia deciziilor de admitere a sesizării
Cel mai important criteriu de clasificare a deciziilor Curţii
Constituţionale este în funcţie de semnificaţia lor constituţională în cazul
admiterii sesizării. Astfel, deciziile se clasifică în:
80. Decizii simple sau extreme (deoarece soluţia este extremă şi în
acelaşi timp, mai simplu nu se poate) prin care se constată că o lege, o
ordonanţă (simplă ori de urgenţă), o prevedere din aceasta, un tratat sau
acord internaţional, inclusiv o dispoziţie din cuprinsul acestora, ori o
prevedere regulamentară este neconstituţională; asemenea decizii se
clasifică în:
decizii de neconstituţionalitate integrală, în care caz
neconstituţionalitatea sancţionează întreaga prevedere legală ce face
obiectul controlului;
decizii de neconstituţionalitate parţială, în care caz neconstituţionalitatea
se referă numai la o parte din textul atacat, cum ar fi unul sau mai multe
articole, aliniate, paragrafe, teze, cuvinte etc.; decizia parţială este
posibilă numai dacă prin eliminare din reglementarea controlată a părţii
neconstituţionale nu se dezarticulează restul reglementării sau nu se
viciază voinţa legiuitorului; deci, aşa cum s-a mai arătat, partea eliminată
trebuie să fie "detaşabilă", altminteri, textul va fi declarat în întregime
neconstituţional; din această cauză, după unii autori deciziile parţiale fac
parte din cele intermediare, despre care ne vom ocupa în cele ce urmează,
având în comun cu acestea, scopul salvării, în cât mai mare măsură, a
operei legiuitorului; în cazul tratatului sau acordului internaţional,
efectele, chiar parţial, răsfrângându-se întotdeauna asupra întregului
tratat, neconstituţionalitatea va fi, de regulă, integrală, cu singura
excepţie, în cadrul controlului preventiv, când este posibilă aplicarea
soluţiilor de la punctul 51 din prezentul curs sau, în cadrul controlului
ulterior, a soluţiei prevăzută la punctul 79 din curs.
81. Deciziile intermediare, care au apărut pentru evitarea consecinţelor
legate de vidul de reglementare creat de deciziile simple se clasifică în:
81.1. Decizii de interpretare, când:
- respingând sesizarea, Curtea condiţionează constituţionalitatea prevederii
controlate de o anumită interpretare a acesteia care, astfel, devine
obligatorie, ca şi legea însăşi;
- scopul interpretării este eliminarea "veninului neconstituţional";
- rolul Curţii este, şi în această ipoteză, tot de legislator negativ, ceea ce
înseamnă că se limitează exclusiv la sancţionarea aspectelor de
neconstituţionalitate; de aceea Curtea precizează cum nu trebuie
interpretată legea atacată, dacă o asemenea interpretare rezultă inevitabil
din conţinutul legii respective (exemplu: impozitul agricol pe terenul
necultivat este neconstituţional dacă terenul este necultivabil); dacă ar
arăta şi cum trebuie interpretată, Curtea ar intra pe domeniul puterii
judecătoreşti;
- decizia interpretativă nu modifică voinţa legiuitorului, ceea ce înseamnă
că interpretarea sancţionată ca fiind neconstituţională trebuie sa fie
"detaşabilă" ca şi în cazul deciziilor de neconstituţionalitate parţială,
altminteri textul va fi declarat în întregime neconstituţional; ea nu este
posibilă în cazul tratatelor şi acordurilor internaţionale, cu singura
excepţie că părţile achiesează în aplicarea acestor convenţii internaţionale
la interpretarea Curţii, potrivit principiului „pacta sunt servanda” (o
asemenea soluţie este posibilă printr-un schimb de scrisori, un adendum,
un protocol adiţional, o declaraţie comună etc.)
81.2. Decizia cuprinzând un apel către Parlament (decizie apel)
este utilizată, în practica jurisdicţională a contenciosului constituţional din
ţara noastră pentru reactualizarea legislaţiei într-un anumit domeniu. Efectul
deciziei Curţii prin care s-a declarat neconstituţionalitatea unei legi este
inaplicabilitatea legii respective. Uneori, prin vidul legislativ astfel creat, se
poate cauza o tulburarea socială gravă. Întrucât Curtea nu are posibilitatea de
a institui reglementarea necesară, singura soluţie este intervenţia
legiuitorului. Curtea poate face un apel către legiuitor prin decizia prin care a
declarat neconstituţionalitatea34.
Ele sunt specifice jurisprudenţei germane şi a ţărilor influenţate de
concepţia germană (Spania, Austria, Cehia, Ungaria etc.) în cadrul căreia
Curtea stabileşte un termen până la care legiuitorul este ţinut să
reglementeze deoarece, altminteri, de la această dată, legea este anulată; în
practica românească nu s-a admis stabilirea unui asemenea termen. 34 Deciziile nr. 60/1995, 91/1995, 71/1996
81.3. Decizii aditive presupun aplicarea unei prevederi constituţionale
sau a unor consecinţe ale unei prevederi constituţionale ce se adaugă, astfel,
reglementărilor din actul controlat.
Concluzie:
Tipologia deciziilor, nefiind legiferată, se dezvoltă pe măsura evoluţiei
controlului de constituţionalitate a legii; de aceea există şi alte tipologii, mai
ales în alte regiuni constituţionale.
În toate ipotezele, prin decizia Curţii se soluţionează un conflict de
constituţionalitate, iar Curtea este sesizată pentru a „rosti dreptul” în scopul
soluţionării acestui conflict.
II. Tipologia deciziilor de respingere a sesizării
82. Decizii de respingere pe temeiul unor cauze de indamisibilitate
Aşa cum s-a arătat la punctul 60 din prezentul curs, cauzele de
indamisibilitate reprezintă motive legale sau jurisprudenţiale (stabilite de
practică) ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control a
constituţionalităţii legii, fiind indisolubil legate de limitele controlului
exercitat de Curte pentru verificarea constituţionalităţii legii.
Ca regulă, asemenea cauze sunt constate de instanţele judecătoreşti,
care resping printr-o încheiere excepţia de neconstituţionalitate afectată de
un viciu de legalitate sau de o cauză de inadmisibilitate stabilită de
jurisprudenţă.
Dacă totuşi instanţa de judecată admite o excepţie de
neconstituţionalitate în pofida existenţei unei cauze de neconstituţionalitate,
Curtea Constituţională va respinge sesizarea ca fiind inadmisibilă.
83. Decizii de respingere pe temeiul precedentului jurisdicţional al
Curţii Constituţionale
Spre deosebire de hotărârile judecătoreşti, care îşi produc efecte „inter
partes litigantes”, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi
opozabile „erga omnes” (art. 147 alin. 4 din Constituţie). Prin efectele sale,
jurisprudenţa Curţii Constituţionale depăşeşte graniţele sistemului român de
drept, bazat pe filon romano-germanic, în care, ca regulă, practica
judecătorească nu reprezintă izvor de drept, judecătorul interpretând legea în
raport de Constituţie şi de propria conştiinţă, astfel încât se apropie de
sistemul de „common law”, în care precedentul judiciar reprezintă izvor de
drept.
Astfel, în deciziile sale, Curtea Constituţională va ţine cont de propria
jurisprudenţă, pe care o va interpreta, însă, în raport de evoluţia stării de
constituţionalitate, pentru ca deciziile sale să îşi atingă scopul principal al
existenţei acestei autorităţi: garantarea supremaţiei Constituţiei, a respectării
supralegalităţii constituţionale şi a consolidării legitimităţii constituţionale a
legii.
84. Decizii de respingere pe temeiul jurisprudenţei internaţionale
Având în vedere dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţie, hotărârile
Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, ce se întemeiază pe
Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, ratificată de ţara
noastră prin Legea nr. 30/1994, reprezintă „precedent normativ” fiind izvor
de drept şi în cadrul sistemului de drept românesc. Plecând de la
obligativitatea deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru statele
semnatare ale Convenţiei susmenţionate, Curtea Constituţională a emis
decizii bazate pe jurisprudenţa CEDO, inclusiv pentru justificarea admiterii
sau respingerii unor sesizări.
85. Decizii de respingere pe temeiul priorităţii dreptului comunitar
Legea de revizuire a Constituţiei din 2003 a creat cadrul constituţional
pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Printre consecinţele acestei
aderări, în art. 148 alin. 2 din Constituţie se reglementează caracterul
obligatoriu şi prioritar al tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi
celorlalte acte comunitare cu caracter obligatoriu în raport cu dispoziţiile
contrare din legislaţia internă.
Această reglementare constituţională va atrage, după aderarea
României la Uniunea Europeană, o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale în
acord şi cu practica Curţii Comunităţilor Europene de la Luxembourg, ce are
printre principalele atribuţii verificarea respectării de către statele membre
ale Uniunii a dreptului comunitar.
B. Tipologia deciziilor în cazul autosesizării Curţii Constituţionale
86. Potrivit art. 146 lit. a), controlul iniţiativei de revizuire a
Constituţiei se exercită din oficiu şi constă, aşa cum s-a mai arătat, în
verificarea îndeplinirii condiţiilor constituţionale pentru declanşarea
procedurii de revizuire. În lipsa acestor condiţii, Parlamentul nu poate trece
la modificarea Constituţiei. De aceea, o iniţiativă cu încălcarea acestor
condiţii este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare, fără a se trece la
dezbaterea şi adoptarea ei.
Condiţiile trebuie să fie în acord cu dispoziţiile Titlului VII din
Constituţie şi privesc subiecţii cu drept de sesizare, momentul în care este
declanşată procedura de revizuire şi conţinutul proiectului sau propunerii
legislative de revizuire.
Rolul Curţii Constituţionale în realizarea acestui control nu este acela
de a împiedica iniţiativele de revizuire, ci de a asigura că ele se exercită cu
respectarea regimului constituţional al revizuirii Constituţiei.
De aceea, eventualele sugestii şi propuneri privind alte aspecte ale
proiectului de lege sau propunerii legislative de revizuire depind numai de
opţiunea politică a iniţiatorilor sau, după caz, a legiuitorului constituant.
LEGISLAŢIE
Constituţia României – extras Legea nr. 47/1992privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată Regulament de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
extras
TITLUL V
Curtea Constituţională
Articolul 142
Structura
(1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei
(2) Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un
mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
(3) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de
Preşedintele României.
(4) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia,
pentru o perioadă de 3 ani.
(5) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani,
în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.
Articolul 143
Condiţii pentru numire
Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară,
înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea
juridică sau în învăţământul juridic superior.
Articolul 144
Incompatibilităţi
Funcţia de Judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
juridic superior.
Articolul 145
Independenţa şi inamovibilitatea
Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor
şi inamovibili pe durata acestuia.
Articolul 146
Atribuţii
Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora,
la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere,
a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Avocatului Poporului, a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din
oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentului Parlamentului, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup de parlamentari
sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial,
excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi
Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.
Articolul 147
Deciziile Curţii Constituţionale
(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la
45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale
cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca
fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea
acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru
punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost
constatată potrivit articolului 146 litera b), aceasta nu poate face obiectul unei
excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca
fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României.
De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor.
Articolul 77
Promulgarea legii
(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea
legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale,
prin care s-a confirmat constituţionalitatea.
Articolul 95
Suspendarea din funcţie
(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de
Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după
consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii
cu privire la fapte ce i se impută.
LEGEA Nr.47/199235 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
CAPITOLUL Dispoziţii generale
Art.1. -(1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.
(2)Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în
România.
(3) Curtea Constituţională este independentă faţă de orice altă autoritate publică şi
se supune numai Constituţiei şi prezentei legi.
Art.2. - (1) Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a
tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor
Guvernului.
(2) Sunt neconstituţionale prevederile actelor prevăzute la alin.(1), care încalcă
dispoziţiile sau principiile Constituţiei.
(3) Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu
privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile
supuse controlului.
Art.3. - (1) Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de
prezenta lege.
(2) În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în
drept să hotărască asupra competenţei sale.
(3) Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin.(2), nu poate fi
contestată de nici o autoritate publică.
35 Republicată în temeiul dispoziţiilor art.III din Legea nr.232/2004 pentru modificarea şi completarea
Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.502 din 3 iunie 2004, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr.47/1992 a mai
fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.187 din 7 august 1997, iar ulterior a mai fost
modificată prin Legea nr. 124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.331 din 17 iulie 2000.
Art.4.- Sediul Curţii Constituţionale este în municipiul Bucureşti.
CAPITOLUL II Organizarea Curţii Constituţionale
Art.5. - (1) Curtea Constituţională se compune din 9 judecători numiţi pentru un
mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
(2) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de
Preşedintele României.
(3) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din numărul judecătorilor din 3
în 3 ani.
(4) Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, cu votul majorităţii membrilor săi, la
propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în
calitate de judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi.
(5) Candidaturile se pot depune la Comisia juridică de grupurile parlamentare, de
deputaţi şi de senatori. Fiecare candidat va depune “curriculum vitae” şi actele
doveditoare că îndeplineşte condiţiile prevăzute de Constituţie. Candidaţii vor fi
audiaţi de comisie şi de plenul Camerei. Raportul Comisiei juridice se va referi,
motivat, la toţi candidaţii.
Art.6. - Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen, în condiţiile
prezentei legi şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale, iar actele Curţii se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor, dacă
prin prezenta lege nu se prevede altfel.
Art.7. - (1) Curtea Constituţională are un preşedinte ales prin vot secret, pentru o
perioadă de 3 ani, cu majoritatea voturilor judecătorilor, în termen de 5 zile de la
înnoirea Curţii.
(2) Mandatul preşedintelui poate fi reînnoit.
(3) Pentru alegerea preşedintelui, fiecare grupă de judecători numiţi de Camera
Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României poate propune o singură
candidatură. Dacă la primul tur de scrutin nici un candidat nu întruneşte
majoritatea voturilor, se va proceda la al doilea tur de scrutin între primii doi
clasaţi sau traşi la sorţi, dacă toţi candidaţii obţin acelaşi număr de voturi.
Operaţiunile de alegere a preşedintelui sunt conduse de judecătorul cel mai în
vârstă.
(4) Preşedintele numeşte un judecător care îi va ţine locul în timpul absenţei.
Art.8. - (1) În caz de vacanţă a funcţiei, se alege un preşedinte până la încheierea
perioadei de 3 ani prevăzute la art.7 alin.(1).
(2) Alegerea are loc în termen de 5 zile de la constatarea vacanţei, potrivit
procedurii prevăzute la art.7 alin.(2).
Art.9. - (1) Preşedintele Curţii Constituţionale are următoarele atribuţii:
a) coordonează activitatea Curţii Constituţionale;
b) convoacă şi prezidează şedinţele Curţii Constituţionale;
c) desemnează judecătorul-raportor în cazurile prevăzute de lege şi stabileşte
termenele de judecată;
d) reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor
organizaţii, române sau străine;
e) constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în prezenta
lege, şi sesizează autorităţile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului
devenit vacant;
îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Curţii Constituţionale. (2) Preşedintele supraveghează activitatea de
ordonator de credite a secretarului general al Curţii Constituţionale.
(3) În exercitarea atribuţiilor de conducere administrativă, preşedintele emite
ordine.
CAPITOLUL III
Competenţa Curţii Constituţionale
Secţiunea 1 Dispoziţii comune
Art.10. - (1) Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute
de art.146 din Constituţie, republicată, sau de legea sa organică
(2) Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate
Art.11. - (1) Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize, după
cum urmează:
A) Decizii în cazurile în care:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora,
la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere,
a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din
oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale,
înainte de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau
a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial,
precum şi a celor ridicate direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii;
f) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic.
B) Hotărâri, în cazurile în care:
a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului;
b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei
de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi
Guvernului; c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; d) verifică
îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
C) Avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României.
(2) Deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii.
(3) Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt
general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Art.12. - (1) Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazul în care, din
motive întemeiate, Curtea hotărăşte altfel. (2) Părţile au acces la lucrările
dosarului. (3) Actele şi lucrările Curţii Constituţionale, pe baza cărora aceasta
pronunţă deciziile şi hotărârile ori emite avizele prevăzute la art.11, nu sunt
destinate publicităţii.
Art.13. - Cererile adresate Curţii Constituţionale sunt scutite de taxă de timbru.
Art.14. - Procedura jurisdicţională prevăzută de prezenta lege se completează cu
regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura
procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de
Curte.
Secţiunea a 2-aProcedura jurisdicţională
1. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare
Art.15 - (1) Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor
înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de
cel puţin 25 de senatori. (2) În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii
Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se
comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului
Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al
Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul
este de 2 zile. (3) Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai
Camerelor se aduce la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore
de la depunere. Depunerea şi comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele
Parlamentului lucrează în plen. (4) Sesizarea făcută de parlamentari se trimite
Curţii Constituţionale în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei
respective.
Art.16. - (1) În cazul sesizării Curţii Constituţionale de unul dintre preşedinţii
celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea va comunica Preşedintelui
României sesizarea primită, în ziua înregistrării. (2) Dacă sesizarea s-a făcut de
Preşedintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau
de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de
ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernului, precizând şi data când vor avea loc dezbaterile. (3) Dacă sesizarea s-a
făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională
o va comunica preşedintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum şi Avocatului
Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului
Poporului, prevederile alin.(2) aplicându-se în mod corespunzător.
Art.17. - (1) Până la data dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului pot prezenta, în scris, punctul lor
de vedere. (2) Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura
primului-ministru.
Art.18. - (1) Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu participarea
judecătorilor Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere
primite, atât asupra prevederilor menţionate în sesizare cât şi asupra celor de care,
în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate. (2) Decizia se pronunţă, în urma
deliberării, cu votul majorităţii judecătorilor şi se comunică Preşedintelui
României. Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea legii se comunică
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru. (3) În
cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea
acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru
punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
2. Verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei
Art.19. - Înainte de sesizarea Parlamentului pentru iniţierea procedurii legislative
de revizuire a Constituţiei, proiectul de lege sau propunerea legislativă, însoţită de
avizul Consiliului Legislativ, se depune la Curtea Constituţională, care este
obligată ca, în termen de 10 zile, să se pronunţe asupra respectării dispoziţiilor
constituţionale privind revizuirea.
Art.20. - La primirea proiectului de lege sau a propunerii legislative, preşedintele
Curţii numeşte un judecător-raportor şi stabileşte termenul de judecată.
Art.21. - (1) Curtea Constituţională se pronunţă asupra proiectului de lege sau a
propunerii legislative cu votul a două treimi din numărul judecătorilor. (2) Decizia
Curţii se comunică celor care au iniţiat proiectul de lege sau propunerea legislativă
ori, după caz, reprezentantului acestora.
Art.22. - Proiectul de lege sau propunerea legislativă se prezintă Parlamentului
numai împreună cu decizia Curţii Constituţionale, comunicată potrivit art.21
alin.(2).
Art.23. - (1) În termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei,
Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia, prevederile art. 20
şi 21 aplicându-se în mod corespunzător. (2) Decizia prin care se constată că nu au
fost respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire se trimite
Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a
Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
3. Controlul constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale
Art.24. - (1) Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii
tratatelor sau a altor acorduri internaţionale înainte de ratificarea acestora de
Parlament, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. (2) Dacă sesizarea s-a
făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională
o va comunica Preşedintelui României, preşedintelui celeilalte Camere, precum şi
Guvernului. (3) Sesizarea făcută de parlamentari se înregistrează, după caz, la
Senat sau la Camera Deputaţilor şi se trimite Curţii Constituţionale, în ziua
primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective. (4) Curtea
Constituţională comunică sesizarea Preşedintelui României, preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Art.25. - Până la data dezbaterilor în plenul Curţii Constituţionale, Preşedintele
României, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul pot
prezenta, în scris, punctele lor de vedere.
Art.26. - (1) Dezbaterea asupra constituţionalităţii tratatului sau a acordului
internaţional are loc în plenul Curţii Constituţionale, pe baza sesizării, a
documentelor şi a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menţionate
în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, acestea nu pot fi
disociate. (2) Decizia se pronunţă, în urma deliberării, cu votul majorităţii
judecătorilor şi se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului şi Guvernului. (3) În cazul în care constituţionalitatea
tratatului sau a acordului internaţional a fost constatată potrivit art.146 lit.b) din
Constituţie, republicată, acesta nu poate face obiectul unei excepţii de
neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind
neconstituţional nu poate fi ratificat.
4. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului
Art.27. - (1) Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii
regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
de cel puţin 25 de senatori. (2) În cazul în care sesizarea se face de parlamentari,
ea se trimite Curţii Constituţionale de secretarul general al Camerei din care
aceştia fac parte, în ziua depunerii, iar Curtea Constituţională o va comunica, în
termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu
precizarea datei când va avea loc dezbaterea. (3)Până la data dezbaterii, preşedinţii
Camerelor pot comunica punctul de vedere al birourilor permanente.
Art.28. - (1) Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, pe baza sesizării
şi a punctelor de vedere primite. (2) Decizia se pronunţă cu votul majorităţii
judecătorilor Curţii şi se aduce la cunoştinţa Camerei al cărei regulament a fost
dezbătut. (3) Dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale
regulamentului, Camera sesizată va reexamina, în termen de 45 de zile, aceste
dispoziţii, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata
acestui termen, dispoziţiile din regulament declarate neconstituţionale sunt
suspendate. La expirarea termenului de 45 de zile, dispoziţiile regulamentare
declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice.
5. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial
Art.29. - (1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea
unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în
vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare
ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi
sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De
asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în
cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate
ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. (4)
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a
ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde
punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de
dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea
trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare.
(5) Pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se
suspendă. (6) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin.(1),
(2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a
Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa
imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în
termen de 3 zile.
Art.30. - (1) Primind încheierea prevăzută la art.29 alin.(4), preşedintele Curţii
Constituţionale va desemna judecătorul-raportor şi va comunica încheierea prin
care a fost sesizată Curtea Constituţională preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, indicându-le data până la care
pot să trimită punctul lor de vedere. Prevederile art.17 alin.(2) se aplică în mod
corespunzător. (2) Judecătorul desemnat ca raportor, potrivit alin.(1), este obligat
sa ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii. (3)
Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza actelor cuprinse în dosar, cu
înştiinţarea părţilor şi a Ministerului Public. (4) Participarea procurorului la
judecată este obligatorie. (5) Părţile pot fi reprezentate prin avocaţi cu drept de a
pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Art.31. - (1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau
ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este
definitivă şi obligatorie. (2) În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa
şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod
necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare. (3)
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind
neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,
după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept. (4) Deciziile pronunţate în condiţiile
alin.(1) se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
6. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul
Poporului
Art.32. Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate
ridicate direct de Avocatul Poporului privind constituţionalitatea unei legi sau
ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare.
Art.33. - La soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art.29 - 31
se aplică în mod corespunzător.
7. Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice
Art.34. - (1) Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui
Consiliului Superior al Magistraturii. (2) Cererea de soluţionare a conflictului va
menţiona autorităţile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă
conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii.
Art.35. - (1) Primind cererea, preşedintele Curţii Constituţionale o va comunica
părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi exprime, în scris, în termenul stabilit,
punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de
soluţionare a acestuia, şi va desemna judecătorul-raportor. (2) La data primirii
ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii,
preşedintele Curţii Constituţionale stabileşte termenul pentru şedinţa de judecată şi
citează părţile implicate în conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilită de
preşedintele Curţii Constituţionale chiar dacă vreuna dintre autorităţile publice
implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere. (3)
Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii
de sesizare, a punctelor de vedere prezentate potrivit alin.(1), a probelor
administrate şi a susţinerilor părţilor.
Art.36. - Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură
constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor
aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
8. Respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României
Art.37. - (1) Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru
alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului. (2) Rezultatul
alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea
Constituţională.
Art.38. - Contestaţiile cu privire la înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii la
funcţia de Preşedinte al României, precum şi cele cu privire la împiedicarea unui
partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania
electorală în condiţiile legii se soluţionează de Curtea Constituţională, cu votul
majorităţii judecătorilor, în termenele prevăzute de legea pentru alegerea
Preşedintelui României.
9. Judecarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic
Art.39. - (1) Curtea Constituţională decide asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic. (2) Contestaţia privind constituţionalitatea
unui partid politic poate fi formulată de preşedintele uneia dintre Camerele
Parlamentului sau de Guvern. Preşedintele Camerei poate formula contestaţia
numai pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor
săi. (3) Contestaţia trebuie motivată şi va fi însoţită de dovezile pe care se
întemeiază.
Art.40. - (1) Pentru soluţionarea contestaţiei, preşedintele Curţii Constituţionale
va desemna judecătorul-raportor, care este obligat să o comunice, împreună cu
actele doveditoare, partidului politic la care se referă contestaţia, precizându-i data
până la care poate depune un memoriu în apărare, însoţit de dovezile
corespunzătoare. (2) Contestaţia se judecă, pe baza raportului prezentat de
judecătorul desemnat în acest scop şi a probelor administrate, cu citarea
contestatorului, a partidului politic a cărui constituţionalitate este contestată şi a
Ministerului Public.(3) Camera Parlamentului care a depus contestaţia poate fi
reprezentată de persoana desemnată de aceasta, iar Guvernul, de Ministerul
Justiţiei. Partidul politic poate fi reprezentat şi prin avocat cu drept de a pleda în
faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (4) Decizia Curţii nu este supusă căilor de
atac.
Art.41. - (1) Partidele politice pot fi declarate neconstituţionale în cazurile
prevăzute de art.40 alin.(2) din Constituţie, republicată. (2) Decizia de admitere a
contestaţiei se comunică Tribunalului Bucureşti în vederea radierii partidului
politic neconstituţional din Registrul partidelor politice.
10. Emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui
României
Art.42. - (1) Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru propunerea de
suspendare din funcţie a Preşedintelui României. (2) Propunerea de suspendare din
funcţie a Preşedintelui României împreună cu dovezile pe care se întemeiază se
trimit în copie Curţii Constituţionale, de preşedintele care a condus şedinţa
comună a celor două Camere. (3) Preşedintele Curţii Constituţionale, primind
cererea, va desemna judecătorul-raportor.
Art.43. - (1) Avizul cu privire la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României
se emite de Curtea Constituţională în urma baza dezbaterii propunerii de
suspendare şi a dovezilor prezentate. (2) Preşedintele României va fi încunoştinţat
asupra datei fixate pentru dezbatere şi poate da explicaţii cu privire la faptele ce i
se impută. (3) Avizul Curţii Constituţionale se comunică preşedinţilor celor două
Camere şi Preşedintelui României.
11. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României
Art.44. - (1) Curtea Constituţională constată existenţa împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele
constatate Parlamentului şi Guvernului. (2) Vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României se constată la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului
sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României în
perioada cât acesta este suspendat din funcţie. (3) În cazul în care Preşedintele
României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru constatarea existenţei
împrejurărilor care justifică interimatul se face de preşedintele care a condus
lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza hotărârii
adoptate în şedinţa comună. (4) Dacă interimatul funcţiei de Preşedinte al
României se datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile, cererea
se face de Preşedintele României sau de preşedintele uneia dintre Camerele
Parlamentului.
Art.45. - Cererea pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică
interimatul funcţiei de Preşedinte al României va fi însoţită de dovezile necesare,
iar constatarea acestor împrejurări se face de Curtea Constituţională, cu votul
majorităţii judecătorilor.
12. Exercitarea atribuţiilor privitoare la organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi la confirmarea rezultatelor acestuia
Art.46. - (1) Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia. (2)
Pentru ducerea la îndeplinire a prevederilor alin.(1), Curtea Constituţională poate
cere informaţii de la autorităţile publice. (3) Biroul Electoral Central este obligat
să prezinte, la solicitarea Curţii Constituţionale, informări asupra fazelor şi
operaţiunilor de desfăşurare a referendumului.
Art.47. - (1) Plenul Curţii Constituţionale decide cu o majoritate de două treimi
asupra valabilităţii referendumului. (2) Hotărârea Curţii Constituţionale stabileşte
dacă a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului
şi confirmă rezultatele acestuia. (3) Înaintea publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, hotărârea Curţii Constituţionale se prezintă Camerei
Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună.
13. Verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative
de către cetăţeni
Art.48. - Curtea Constituţională, din oficiu sau pe baza sesizării preşedintelui
Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa legislativă a cetăţenilor, se
pronunţă asupra: a) caracterului constituţional al propunerii legislative ce face
obiectul iniţiativei cetăţenilor; b) îndeplinirii condiţiilor referitoare la publicarea
acestei propuneri şi dacă listele de susţinători sunt atestate de către primarii
unităţilor administrativ-teritoriale ori de către împuterniciţii acestora; c) întrunirii
numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei, prevăzut la art.74
alin. (1) sau, după caz, la art.150 alin. (1) din Constituţie, republicată, precum şi
asupra respectării dispersiei teritoriale în judeţe şi în municipiul Bucureşti,
prevăzută de aceleaşi articole.
Art.49. - La primirea sesizării, preşedintele Curţii Constituţionale desemnează
judecătorul-raportor şi stabileşte termenul pentru întrunirea judecătorilor, în
vederea verificării iniţiativei.
CAPITOLUL IV Plenul Curţii Constituţionale
Art.50. - Plenul Curţii Constituţionale, alcătuit din judecătorii Curţii, îndeplineşte
atribuţiile acesteia, prevăzute de Constituţie şi de lege. Plenul poate lua orice
măsură necesară pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii.
Art.51. - (1) Curtea Constituţională lucrează legal în prezenţa a două treimi din
numărul judecătorilor. Plenul decide cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, dacă
prin lege nu se prevede altfel. (2) Soluţiile adoptate de Curte în exercitarea
atribuţiilor jurisdicţionale se înscriu în condica şedinţelor de judecată, iar în
materie administrativă se consemnează, pentru fiecare şedinţă în parte, într-un
proces-verbal pe baza căruia se emite o hotărâre, semnată de preşedintele Curţii şi
contrasemnată de secretarul general. (3) Pentru exercitarea altor atribuţii decât cele
jurisdicţionale, Plenul se convoacă de preşedintele Curţii Constituţionale, din
proprie iniţiativă sau la cererea scrisă a unui judecător. Convocarea se face cu
anunţarea ordinii de zi, care se adoptă în plen, la începutul şedinţei.
CAPITOLUL V Reguli procedurale specifice activităţii Curţii Constituţionale
Art.52. - (1) La şedinţele Plenului participă toţi judecătorii Curţii Constituţionale,
în afară de situaţiile în care unii absentează în mod justificat. (2) Şedinţele sunt
prezidate de preşedintele Curţii Constituţionale. În lipsa preşedintelui Curţii,
şedinţele sunt prezidate de un judecător desemnat de acesta. La şedinţe participă în
mod obligatoriu magistratul-asistent repartizat pe lângă judecătorul-raportor, iar în
cazurile prevăzute de lege, reprezentantul Ministerului Public şi alte persoane sau
autorităţi, înştiinţate în acest scop. (3) Dezbaterile au loc cu participarea numai a
judecătorilor Curţii Constituţionale, pe baza sesizării şi a celorlalte documente
aflate la dosar şi, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.146 lit. d), e) şi k) din
Constituţie, republicată, fără înştiinţarea părţilor. Preşedintele Curţii poate invita,
pentru relaţii, persoanele considerate necesare.
Art.53. - (1) Accesul publicului este limitat la numărul de locuri din sala de
şedinţă. Secretarul general va lua măsuri pentru asigurarea accesului publicului în
sala de şedinţe. (2) În scopul asigurării solemnităţii şedinţei, utilizarea în sala de
şedinţă a aparatelor ce permit înregistrarea, fixarea sau transmiterea cuvântului ori
a imaginii este admisă numai înaintea începerii dezbaterilor şi cu autorizarea
prealabilă a preşedintelui Curţii Constituţionale. (3) Este interzis ca în sala de
şedinţă să se facă propagandă de orice fel, prin viu grai ori prin afişe, pancarte sau
alte materiale de acest gen, sub sancţiunea evacuării din sală şi a sesizării
organelor de poliţie, dacă preşedintele Curţii Constituţionale apreciază că fapta are
caracter grav. (4) Dispoziţiile art.122 şi 123 din Codul de procedură civilă sunt
aplicabile. (5) Conexarea dosarelor aflate pe rolul Curţii Constituţionale se
dispune atunci când obiectul excepţiei este identic.
Art.54. - În timpul şedinţelor publice, judecătorii, magistraţii-asistenţi, procurorii
şi avocaţii poartă robă.
Art.55. - Curtea Constituţională, legal sesizată, procedează la examinarea
constituţionalităţii, nefiind aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă
referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului şi nici cele privind
recuzarea judecătorilor.
Art.56. - În cursul şedinţei publice, magistratul-asistent va consemna în registrul
de note, numerotat şi sigilat, numărul dosarului, susţinerile orale ale părţilor şi ale
procurorului, măsurile dispuse de Curtea Constituţională, precum şi toate celelalte
aspecte rezultând din desfăşurarea dezbaterilor. Pe baza acestuia, magistratul-
asistent va întocmi încheierea de dezbateri. Registrul de note se păstrează în arhiva
Curţii timp de 5 ani de la data ultimelor note scrise.
Art.57. - În cazul în care Curtea Constituţională rămâne în pronunţare,
preşedintele anunţă ziua stabilită pentru aceasta. Amânarea pronunţării nu va
depăşi, de regulă, 30 de zile. În condica de şedinţă se va trece în momentul
pronunţării şi termenul la care au avut loc dezbaterile.
Art.58. - (1) Deliberarea se face în secret şi la ea vor fi prezenţi numai judecătorii
care au participat la dezbateri. Magistratul-asistent care a pregătit dezbaterile şi a
participat la ele poate fi consultat. (2) Judecătorul-raportor votează primul, cel mai
tânăr judecător, al doilea, apoi ceilalţi judecători şi, la sfârşit, preşedintele Curţii
Constituţionale. (3) În situaţia în care un judecător cere să se întrerupă deliberarea
pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul dezbaterii şi
preşedintele Curţii Constituţionale sau cel puţin o treime din numărul judecătorilor
Plenului consideră cererea justificată, se va amâna pronunţarea pentru o altă dată,
ţinându-se seama de urgenţa cauzei. (4) Dacă în cursul deliberării se constată
necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, preşedintele Curţii
Constituţionale poate dispune redeschiderea dezbaterilor, luând măsurile
procesuale necesare.
Art.59. - (1) Rezultatul deliberării se înscrie într-o minută, care se semnează de
judecătorii care au participat la şedinţă şi de magistratul-asistent. (2) Magistratul-
asistent va consemna de îndată în condica de şedinţă soluţiile date, care se
semnează de către judecători. (3) Judecătorul care a votat împotrivă poate formula
opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie
concurentă. Opinia separată şi, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.
Art.60. - (1) Deciziile, hotărârile şi avizele se redactează în scris de către
magistratul-asistent care a participat la dezbateri, sub îndrumarea judecătorului-
raportor. Termenul de redactare este de cel mult 30 de zile de la pronunţare. (2)
Deciziile, hotărârile şi avizele se certifică de către preşedintele Curţii
Constituţionale şi de magistratul-asistent care a participat la dezbateri. Ele primesc
număr în ordinea înscrierii lor în condica de şedinţă, separat pentru decizii,
hotărâri şi avize. (3) Curtea editează culegeri de decizii şi hotărâri şi organizează
sistematizarea jurisprudenţei sale.
CAPITOLUL VI Statutul judecătorilor Curţii Constituţionale
Art.61. - (1) Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea
atribuţiilor lor şi sunt inamovibili pe durata mandatului. (2) Judecătorii Curţii
Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru opiniile şi voturile
exprimate la adoptarea soluţiilor. (3) Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie sa
aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de
cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. (4)
Funcţia de judecător este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată,
cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior.
Art.62. - Numirea judecătorilor, în condiţiile prezentei legi, se poate face numai
cu acordul prealabil, exprimat în scris, al candidatului. În cazul în care candidatul
ocupă o funcţie incompatibilă cu aceea de judecător al Curţii Constituţionale sau
face parte dintr-un partid politic, acordul trebuie să cuprindă angajamentul
candidatului de a demisiona, la data numirii, din acea funcţie sau din partidul
politic al cărui membru este.
Art.63. - (1) Judecătorii Curţii Constituţionale vor depune, în faţa Preşedintelui
României şi a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, următorul
jurământ: “Jur să respect şi să apăr Constituţia, îndeplinindu-mi cu bună-credinţă
şi fără părtinire obligaţiile de judecător al Curţii Constituţionale. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu!”.
(2) Jurământul se depune individual. Judecătorii Curţii îşi vor exercita funcţia de
la data depunerii jurământului.
Art.64. - Judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi: a) să-şi îndeplinească
funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei; b) să păstreze
secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii
în probleme de competenţa Curţii Constituţionale; c) în adoptarea actelor Curţii
Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, abţinerea de la vot
nefiind permisă; d) să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice
activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită; e)
să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă
comercială sau propagandă de orice fel; f) să se abţină de la orice activitate sau
manifestări contrare independenţei şi demnităţii funcţiei lor.
Art.65. - Stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancţiunilor şi a
modului de aplicare a acestora este de competenţa exclusivă a plenului Curţii
Constituţionale.
Art.66. - (1) Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în
judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al
Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea procurorului general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (2) Competenţa de
judecată pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale aparţine
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (3) De la data trimiterii în judecată penală,
judecătorul Curţii Constituţionale este suspendat de drept din funcţia sa. În caz de
condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea
încetează.
Art.67. - (1) Mandatul de judecător al Curţii Constituţionale încetează: a) la
expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a
drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces; b) în situaţiile de
incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcţiei de judecător mai mult
de 6 luni; c) în caz de încălcare a prevederilor art.16 alin.(3) sau ale art.40 alin.(3)
din Constituţie, republicată sau pentru încălcarea gravă a obligaţiilor prevăzute la
art.64. (2) Constatarea încetării mandatului, potrivit lit.a), se face de preşedintele
Curţii Constituţionale, iar în celelalte cazuri, încetarea mandatului se hotărăşte în
plen, cu votul majorităţii judecătorilor Curţii.
Art.68. - (1) Cu 3 luni înainte de expirarea mandatului fiecărui judecător,
preşedintele Curţii sesizează pe preşedintele Camerei Parlamentului care a numit
judecătorul sau, după caz, pe Preşedintele României, solicitându-l să numească un
altul în locul lui; numirea trebuie efectuată cu cel puţin o lună înainte de încetarea
mandatului judecătorului predecesor. (2) În cazul în care mandatul a încetat înainte
de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă
depăşeşte 6 luni, preşedintele va sesiza autoritatea publică prevăzută la alin.(1), în
termen de cel mult 3 zile de la data încetării mandatului, în vederea numirii unui
nou judecător. Mandatul judecătorului astfel numit încetează la expirarea duratei
mandatului pe care l-a avut judecătorul înlocuit. (3) În cazul în care perioada
pentru care a fost numit noul judecător, potrivit alin.(2), este mai mică de 3 ani,
acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat
complet de 9 ani.
Art.69. - (1) După încetarea mandatului ca urmare a expirării perioadei pentru
care el a fost acordat, judecătorul are dreptul să revină în postul ocupat anterior,
dacă numirea sa la Curtea Constituţională s-a făcut cu condiţia rezervării acestuia.
(2) În cazul în care judecătorul ocupa un post de magistrat, rezervarea postului este
obligatorie. (3) În perioada cât este rezervat, postul prevăzut la alin.(1) şi (2) poate
fi ocupat numai prin contract de muncă pe durată determinată.
Art.70. - Preşedintele Curţii Constituţionale este egal în grad cu preşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar judecătorii Curţii Constituţionale, cu
vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, beneficiind de indemnizaţie
egală cu a acestora, majorată cu 15%, precum şi de celelalte drepturi.
Art.71. - Judecătorii care nu au domiciliul în municipiul Bucureşti beneficiază de
cazare gratuită, de transport săptămânal la şi de la localitatea de domiciliu, precum
şi de diurnă pentru zilele în care participă la lucrările Curţii Constituţionale, în
condiţiile prevăzute de lege pentru deputaţi şi senatori.
Art.72. - (1) La încetarea mandatului, ca urmare a expirării termenului acestuia
sau a imposibilităţii exercitării sale din motive de sănătate, judecătorii Curţii
Constituţionale beneficiază de o sumă egală cu indemnizaţia netă pe 6 luni de
activitate. (2) Judecătorii Curţii Constituţionale, la data pensionării sau recalculării
pensiilor anterior stabilite, beneficiază de pensie de serviciu egală cu 80% din
indemnizaţia lor brută lunară. Pensia astfel stabilită se actualizează în raport cu
indemnizaţia judecătorilor Curţii Constituţionale şi se impozitează potrivit legii.
(3) Judecătorii Curţii Constituţionale au dreptul la paşaport diplomatic, în
condiţiile legii.
CAPITOLUL VII Personalul Curţii Constituţionale
Art.73. - (1) Personalul Curţii Constituţionale este constituit din corpul
magistraţilor-asistenţi şi din personalul Secretariatului General, care este condus
de un secretar general. (2) Secretarul general este asimilat magistraţilor,
beneficiind în mod corespunzător de drepturile acestora. Perioada de îndeplinire a
funcţiei de secretar general al Curţii Constituţionale constituie vechime în
magistratură. (3) Secretarul general este ordonator de credite, în condiţiile art.9
alin.(2).
Art.74. - Statutul personalului Curţii Constituţionale se reglementează prin lege
specială.
CAPITOLUL VIII Dispoziţii tranzitorii şi finale
Art.75. - (1) Curtea Constituţională are un buget propriu, care face parte
integrantă din bugetul de stat. (2) Proiectul de buget se aprobă de către Plenul
Curţii Constituţionale şi se înaintează Guvernului pentru a fi inclus distinct în
proiectul bugetului de stat supus legiferării.
Art.76. - (1) Prima Curte Constituţională se constituie în cel mult 10 zile de la
data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României. (2) În acest scop,
fiecare Cameră a Parlamentului numeşte câte 3 judecători, pentru o perioadă de 3,
6 şi 9 ani, cu respectarea prevederilor art.7 alin.(4). Judecătorii vor fi numiţi în
ordinea numărului de voturi exprimate pentru fiecare candidat. De asemenea,
Preşedintele României numeşte 3 judecători pentru aceleaşi perioade. (3) În
termen de 3 zile de la constituire, Curtea îşi alege preşedintele, iar în termen de 10
zile adoptă regulamentul de organizare şi funcţionare.
Art.77. - Autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale
şi orice alte organizaţii sunt obligate să comunice informaţiile, documentele şi
actele pe care le deţin, cerute de Curtea Constituţională pentru realizarea
atribuţiilor sale.
Art.78. - Pentru anul 1992, sumele necesare funcţionării Curţii Constituţionale se
asigură de Guvern, din rezerva bugetară aflată la dispoziţia acestuia.
REGULAMENT DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A CURŢII
CONSTITUŢIONALE36
În temeiul dispoziţiilor art.76 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.643 din 16 iulie 2004, Plenul Curţii Constituţionale adoptă prezentul
regulament:
CAPITOLUL I Dispoziţii generale
Art. 1. - Curtea Constituţională este organizată şi funcţionează în baza
dispoziţiilor art.142-147 din Constituţia României, ale Legii nr.47/1992 şi ale
prezentului regulament.
Art. 2. - Prezentul regulament stabileşte atribuţii şi reguli de procedură specifice
activităţii Curţii Constituţionale, organizarea şi funcţionarea compartimentelor
încadrate cu personal de specialitate şi administrativ, precum şi regulile de
disciplină şi răspunderea disciplinară.
Art. 3 - Dispoziţiile prezentului regulament se interpretează şi se aplică în
conformitate cu prevederile Legii nr.47/1992 şi ale celorlalte dispoziţii legale
aplicabile, după caz, corpului magistraţilor-asistenţi şi personalului încadrat în
structurile Secretariatului General al Curţii Constituţionale.
CAPITOLUL II Plenul şi preşedintele Curţii Constituţionale
Art. 4 - Plenul Curţii Constituţionale îndeplineşte, pe lângă atribuţiile prevăzute
de Constituţie şi de lege, şi următoarele atribuţii:
a) adoptă reglementări şi normative proprii, în aplicarea dispoziţiilor legale;
b) aprobă proiectul de buget al Curţii Constituţionale şi rectificările aduse
bugetului, în condiţiile legii;
c) aprobă programe de dezvoltare pe diferite domenii de activitate, precum şi lista
anuală de investiţii;
36 Aprobat prin Hotărârea nr.2 din 28 ianuarie 2005 a Plenului Curţii Constituţionale şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.116 din 4 februarie 2005.
d) aprobă structura organizatorică a secţiilor corpului de magistraţi-asistenţi, a
Secretariatului General al Curţii Constituţionale, precum şi nomenclatorul
funcţiilor, potrivit legii;
e) validează rezultatele concursurilor pentru ocuparea posturilor de magistrat-
asistent şi rezultatele examenului de capacitate a magistraţilor-asistenţi stagiari;
f) stabileşte condiţiile referitoare la asimilările de funcţii privind personalul din
structura Curţii;
g) aprobă Planul de relaţii externe şi participarea la diferitele acţiuni organizate în
plan bilateral sau multilateral, precum şi reprezentarea Curţii în cadrul unor
organisme internaţionale;
h) aprobă organizarea de către Curtea Constituţională a unor conferinţe, seminarii
şi a altor manifestări specifice, cu participarea unor invitaţi din ţară şi din
străinătate;
i) hotărăşte programul de lucru al Curţii şi stabileşte zilele în care au loc şedinţele
de judecată;
j) adoptă orice alte măsuri necesare pentru aplicarea legii şi buna desfăşurare a
activităţii Curţii.
Art. 5 - Preşedintele Curţii Constituţionale îndeplineşte atribuţiile prevăzute de
Legea nr.47/1992, precum şi următoarele atribuţii:
a) dispune comunicarea sesizărilor adresate Curţii către autorităţile publice pentru
ca acestea să transmită, în cazurile prevăzute de lege, punctele de vedere, precum
şi orice alte documente solicitate de către Curte, potrivit legii, şi desemnează
judecătorul-raportor;
b) înştiinţează pe Preşedintele României în cazurile prevăzute de Constituţie şi de
Legea nr.47/1992;
c) dispune, potrivit legii, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a
actelor Curţii, precum şi comunicarea acestora autorităţilor publice îndreptăţite;
d) numeşte magistraţii-asistenţi şi coordonează activitatea acestora;
e) repartizează magistraţii-asistenţi pe lângă judecătorii Curţii;
f) aprobă statul de funcţii şi de personal;
g) dispune delegările de atribuţii;
i) încheie şi desface, în condiţiile legii, contractele individuale de muncă;
j) exercită autoritatea disciplinară în condiţiile prezentului regulament;
k) dispune organizarea concursurilor pentru angajarea magistraţilor-asistenţi şi a
examenului de capacitate pentru magistraţii-asistenţi stagiari;
l) aprobă efectuarea concediilor de odihnă, în condiţiile legii, de către judecători,
magistraţii-asistenţi şi de către secretarul general şi dispune rechemarea
acestora din concediul de odihnă; aprobă concediile fără plată şi concediile de
3-5 zile pe an plătite, pentru evenimente deosebite, potrivit legii;
m) stabileşte răspunderea patrimonială a angajaţilor Curţii, pe baza propunerilor
secretarului general;
n) dispune măsuri privind îndeplinirea obligaţiilor de serviciu prevăzute de lege
şi de regulament, de către personalul Curţii.
CAPITOLUL III Corpul magistraţilor-asistenţi
Art. 6 - (1) În cadrul Curţii Constituţionale funcţionează corpul magistraţilor-
asistenţi, din care fac parte prim-magistratul-asistent, magistraţii-asistenţi şefi şi
magistraţii-asistenţi, numiţi în funcţie, potrivit legii şi dispoziţiilor prezentului
regulament. Corpul magistraţilor-asistenţi îşi desfăşoară activitatea sub conducerea
preşedintelui Curţii Constituţionale.
(2) Repartizarea magistraţilor-asistenţi pe secţii se face prin ordin al preşedintelui
Curţii Constituţionale.
Art. 7. - Prim-magistratul-asistent are următoarele atribuţii principale:
a) coordonează activitatea magistraţilor-asistenţi şi supraveghează ca aceasta să se
desfăşoare în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.47/1992 şi ale prezentului
regulament;
b) prezintă preşedintelui actele de sesizare a Curţii, în vederea numirii
judecătorului-raportor şi a stabilirii termenului de judecată, după caz;
c) ia măsuri pentru înlocuirea magistratului-asistent care lipseşte cu un alt
magistrat-asistent;
d) exercită atribuţiile de magistrat-asistent în dosarele în care este desemnat în
această calitate;
e) coordonează activitatea magistraţilor-asistenţi pentru întocmirea culegerilor
anuale de jurisprudenţă;
f) colaborează cu Serviciul de cercetare, documentare şi informatică la lucrările de
sistematizare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi confirmă exactitatea datelor
şi informaţiilor privind activitatea jurisdicţională a Curţii;
g) asigură programarea magistraţilor-asistenţi pentru efectuarea concediului de
odihnă şi a serviciului de permanenţă, atunci când este cazul;
h) îndeplineşte atribuţiile ce îi revin, potrivit prezentului regulament, privind
pregătirea magistraţilor-asistenţi în perioada de stagiu, precum şi pentru
organizarea şi desfăşurarea examenului de capacitate;
j) semnează certificatele întocmite de către magistraţii-asistenţi desemnaţi în
dosare, ce se eliberează în baza rezoluţiei preşedintelui Curţii;
k) întocmeşte şi semnează, în baza rezoluţiei preşedintelui Curţii Constituţionale,
răspunsuri la cererile formulate de părţi în dosarele aflate pe rolul Curţii;
l) propune preşedintelui Curţii, cu consultarea magistraţilor-asistenţi şefi,
premierea trimestrială şi anuală, precum şi calificativele pentru activitatea
profesională desfăşurată de magistraţii-asistenţi;
m) aduce la cunoştinţa preşedintelui Curţii deficienţele constatate în activitatea
profesională a magistraţilor-asistenţi, precum şi abaterile disciplinare ale
acestora;
n) îndeplineşte orice altă sarcină dispusă de preşedintele Curţii.
Art. 8 - (1) Magistraţii-asistenţi şefi îndeplinesc, în secţiile pe care le conduc,
următoarele atribuţii principale:
a) coordonează şi urmăresc activitatea magistraţilor-asistenţi din secţie, conform
dispoziţiilor Legii nr.47/1992 şi ale prezentului regulament;
b) exercită atribuţiile de magistrat-asistent în dosarele în care sunt desemnaţi în
această calitate;
c) îndeplinesc atribuţiile ce le revin, potrivit regulamentului, privind pregătirea
magistraţilor-asistenţi în perioada de stagiu, precum şi pentru desfăşurarea
examenului de capacitate;
d) verifică proiectele actelor Curţii întocmite de magistraţii-asistenţi din secţie
înainte de prezentarea acestora judecătorilor-raportori desemnaţi în cauză sau
preşedintelui Curţii;
e) verifică, prin sondaj, regularitatea citărilor şi a celorlalte comunicări dispuse a
se efectua în dosarele Curţii;
f) verifică actualizarea fişierului de jurisprudenţă;
g) în cazul absenţei prim-magistratului-asistent, îndeplinesc atribuţiile acestuia,
potrivit ordinului preşedintelui;
h) îndeplinesc orice altă sarcină stabilită de preşedintele Curţii.
(2) Magistratul-asistent şef - director al cabinetului preşedintelui Curţii
Constituţionale îndeplineşte atribuţiile prevăzute în fişa postului.
Art. 9. - Magistraţii-asistenţi au următoarele atribuţii principale privind pregătirea
lucrărilor şi redactarea actelor emise de Curtea Constituţională:
a) preiau dosarele jurisdicţionale în care a fost desemnat ca raportor judecătorul pe
lângă care sunt repartizaţi, întocmesc concepta de citare şi redactează
corespondenţa în legătură cu soluţionarea cauzei;
b) asigură documentaţia necesară judecătorului-raportor cu privire la soluţiile din
jurisprudenţa şi doctrina română şi străină, în dosarele repartizate şi participă la
întocmirea raportului;
c) verifică legalitatea îndeplinirii procedurilor de citare şi de comunicare în
dosarele la a căror soluţionare participă;
d) redactează proiectele de decizii, hotărâri şi avize sub controlul judecătorului-
raportor;
e) urmăresc corecta publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, a
deciziilor pe care le-au redactat şi semnalează preşedintelui Curţii eventualele
erori constatate;
f) întocmesc fişele de jurisprudenţă după modelul stabilit de către Plen;
g) îndeplinesc orice alte sarcini profesionale stabilite de către judecătorul pe lângă
care sunt repartizaţi;
h) efectuează serviciul de permanenţă, atunci când este cazul.
Art. 10. - Atribuţiile de consilier juridic al Curţii Constituţionale sunt exercitate de
magistratul-asistent desemnat prin ordin al preşedintelui Curţii.
CAPITOLUL IV Funcţionarea Curţii
Secţiunea 1 Registrele Curţii
Art. 11. - Registrele Curţii Constituţionale sunt următoarele:
a) registrul de intrare-ieşire a corespondenţei, în care se trec, în ordine
cronologică, toate actele de sesizare, cererile şi celelalte acte care privesc
activitatea jurisdicţională a Curţii, precum şi toate scrisorile, petiţiile şi adresele cu
caracter administrativ;
b) registrul general de dosare, în care se trec, în ordinea intrării, toate actele de
sesizare a Curţii; numărul de înregistrare al fiecărui act de sesizare reprezintă
numărul de dosar, la care se adaugă litera corespunzătoare încadrării sesizării în
categoriile de atribuţii prevăzute la art.146 din Constituţie. Toată corespondenţa
Curţii în legătură cu acel dosar poartă acelaşi număr;
c) registrul opis alfabetic, în care se înscriu denumirea, respectiv numele autorului
sesizării şi numărul dosarului; în cazul în care actul de sesizare aparţine unui grup
de deputaţi sau de senatori ori unui grup de persoane, în opisul alfabetic se va
înscrie numai numele primului autor al sesizării;
d) registrul informativ, în care se înscriu dosarele în ordinea lor numerică, cu
următoarele menţiuni: primul termen de judecată şi termenele ulterioare; data
ieşirii dosarului din arhivă şi persoana căreia i s-a predat; data reintrării dosarului
în arhivă; numărul şi data deciziei, hotărârii sau avizului şi soluţia pe scurt;
e) registrul de termene al arhivei, în care se înscriu dosarele, pe termenele de
judecată;
f) condica şedinţelor de judecată, în care se înscriu toate dosarele din fiecare
şedinţă, în ordinea din lista dosarelor, soluţia, numele judecătorilor şi al
magistratului-asistent;
g) registrele de evidenţă a redactării actelor Curţii, în care se trec - în ordine şi
separat, în funcţie de distincţia făcută de art.11 alin.(1) din Legea nr.47/1992 -
toate deciziile şi hotărârile pronunţate, precum şi avizele emise; data redactării se
consideră data depunerii la mapă a deciziei, hotărârii sau avizului.
Art. 12. - La sfârşitul fiecărui an, după ultima operaţiune din fiecare registru, se va
întocmi un proces-verbal de închidere, care va fi semnat de secretarul general şi de
prim-magistratul-asistent, aplicându-se sigiliul. Dacă este cazul, înscrierile se vor
face în aceleaşi registre, reîncepându-se cu o nouă numerotare.
Art. 13. - La propunerea secretarului general şi cu avizul prim-magistratului-
asistent, preşedintele Curţii poate aproba şi ţinerea altor registre în afara celor
prevăzute la art.11, dacă sunt necesare activităţii Curţii.
Art. 14. - Modelul fiecărui registru se aprobă de Plenul Curţii.
Art. 15. - (1) Corespondenţa care poartă menţiunea “confidenţial” se înregistrează
numai cu această menţiune, fără a fi desfăcută, după care se predă destinatarului.
(2) Corespondenţa cu caracter secret se prezintă nedesfăcută direct preşedintelui
Curţii, fiind evidenţiată într-un registru special, potrivit legii.
Secţiunea a 2-a Activitatea premergătoare şedinţelor de dezbateri
Art. 16. - (1) Actele de sesizare a Curţii sunt cele stabilite de lege, primite prin
poştă sau prin curier. Ele se depun la registratură, unde, în aceeaşi zi, primesc data
certă, după care se predau, prin prim-magistratul-asistent, preşedintelui Curţii,
având ataşate şi plicurile.
(2) Celelalte cereri şi acte, de orice natură, inclusiv corespondenţa cu caracter
administrativ, sosite prin poştă sau prin curier ori depuse personal, cât şi cele
transmise telegrafic sau prin telefax, se înregistrează, iar apoi se prezintă, după
caz, preşedintelui sau secretarului general, împreună cu plicurile în care au fost
primite.
(3) În cazul în care Curtea se sesizează din oficiu asupra constituţionalităţii
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, actul prin care se declanşează procedura
jurisdicţională este încheierea prin care Plenul a hotărât acest lucru.
(4) Dovezile de comunicare a procedurii se primesc direct la arhiva Curţii, sub
semnătură, după care se ataşează la dosar, arhivarul-registrator atestând despre
aceasta pe concepta de citare.
Art. 17. - (1) Preşedintele Curţii, primind actul de sesizare, numeşte judecătorul-
raportor, care întocmeşte un raport scris asupra punctelor de vedere şi relaţiilor
cerute, a soluţiilor din doctrina şi jurisprudenţa română şi străină, precum şi asupra
oricăror elemente necesare dezbaterilor.
(2) Dacă actul de sesizare vizează atribuţia Curţii prevăzută de art.146 lit.d) din
Constituţie, judecătorul-raportor verifică dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute
la art.29 alin.(4) din Legea nr.47/1992 şi, dacă este cazul, va solicita completarea
actului de sesizare, stabilind şi termenul în care instanţa să răspundă. Dacă
judecătorul-raportor sau, ulterior, Plenul apreciază că este necesar, se va solicita
instanţei trimiterea dosarului în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.
(3) Magistratul-asistent, pe baza dispoziţiilor judecătorului-raportor, va redacta
adresele necesare obţinerii punctelor de vedere prevăzute de art.30 alin.(1) din
Legea nr.47/1992.
(4) În cazurile prevăzute la art.146 lit.a) teza întâi, lit.b), c), d) şi k) din
Constituţie, termenul de depunere a raportului nu poate depăşi, de regulă, 60 de
zile de la data înregistrării sesizării.
(5) În celelalte cazuri [art.146 lit.a) teza a doua şi lit.e) - j) din Constituţie],
termenul de depunere a raportului se stabileşte ţinându-se seama de termenele
prevăzute de lege sau cu aplicarea, după caz, a dispoziţiilor art.49 din prezentul
regulament.
(6) După luarea măsurilor prevăzute la alin.(1), actele de sesizare se restituie de
prim-magistratul-asistent la registratură, unde, în aceeaşi zi, primesc numărul din
registrul de dosare şi se înscriu, totodată, în registrul prevăzut de art.11 lit.c) din
prezentul regulament.
(7) Magistratul-asistent repartizat pe lângă judecătorul-raportor pregăteşte
lucrările în vederea dezbaterilor.
Art. 18. - (1) Termenul de judecată se stabileşte de preşedintele Curţii, potrivit
legii, fără a putea depăşi 30 de zile, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.17
alin.(5) din prezentul regulament, când acesta se fixează astfel încât să fie
respectate cerinţele legale de celeritate.
(2) În cazul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, termenul de judecată
se stabileşte la data depunerii raportului.
(3) După fixarea termenului de judecată dosarele vor fi înregistrate în registrele
prevăzute de art.11 lit.d), e) şi f) din prezentul regulament.
Art. 19. - (1) Pe coperta dosarului se vor menţiona numai: denumirea Curţii,
numărul dosarului, autorii sesizării, obiectul sesizării şi termenul de judecată.
(2) Dosarul trebuie să aibă toate filele cusute şi numerotate; după soluţionarea
definitivă se va proceda la şnuruire şi la aplicarea sigiliului, iar pe faţa interioară a
ultimei coperţi arhivarul-registrator va certifica numărul filelor, în cifre şi în litere.
(3) Scoaterea dosarelor din incinta Curţii este interzisă.
(4) Dosarele vor fi puse la dispoziţie părţilor sau reprezentanţilor legali ai acestora
pentru studiu numai în arhivă, după identificarea şi notarea prenumelui şi numelui
persoanelor care le solicită, verificându-se actele de identitate, procurile sau
delegaţiile, precum şi integralitatea dosarului la restituire. Personalul arhivei
supraveghează studiul dosarelor.
Art. 20. - (1) În cauzele privind soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate,
înştiinţarea părţilor se poate face prin citare, precum şi prin alte modalităţi
operative, cum ar fi telefonic sau prin telegramă, telex ori telefax, pe concepta de
citare urmând să se facă menţiune despre modalitatea folosită, data şi ora
comunicării.
(2) Pe formularul de citaţie se menţionează expres că prezentarea părţii în faţa
Curţii nu este obligatorie.
(3) În cazul persoanelor care au domiciliul sau sediul în străinătate, citarea se face
în limba română, iar deciziile pronunţate se vor comunica netraduse, în mod
direct, prin poştă, recomandat, pe bază de recipisă şi cu confirmare de primire.
Art. 21. - Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul
Poporului, sub forma unei sesizări scrise.
Art. 22. - (1) Magistratul-asistent întocmeşte conceptele de citare, dispune
emiterea procedurilor de chemare în faţa Curţii şi comunicarea copiilor de pe
actele de sesizare, urmăreşte primirea punctelor de vedere sau a memoriilor
prevăzute de lege şi asigură aducerea la îndeplinire a tuturor lucrărilor dispuse de
preşedinte sau de judecătorul-raportor, după caz.
(2) Totodată, magistratul-asistent ia măsuri de multiplicare, pentru fiecare dintre
judecători, a actului de sesizare, a raportului întocmit în cauză, a fişei dosarului şi
a punctelor de vedere legal primite în vederea soluţionării cauzei.
(3) După depunerea raportului, magistratul-asistent asigură, la cerere, consultarea
dosarului de către oricare judecător al Curţii.
(4) Expedierea corespondenţei se face numai pe cale oficială, prin poştă, agent sau
curier.
Art. 23. - (1) Magistratul-asistent preia dosarele de la arhivă, prin semnătură în
registrul de termene, cu cel puţin 48 de ore înaintea şedinţei, după care:
a) întocmeşte lista dosarelor şi dispune ca grefa să o distribuie membrilor Plenului
şi să o afişeze cu minimum 24 de ore înaintea termenului de dezbateri;
b) verifică dacă au sosit la Curte şi s-au ataşat la dosar dovezile de înmânare sau
de comunicare a citaţiilor şi a celorlalte acte procedurale, precum şi memoriile
formulate în apărare, punctele de vedere, actele şi relaţiile solicitate de
preşedintele Curţii ori de judecătorul-raportor;
c) verifică legalitatea îndeplinirii procedurilor de citare sau de comunicare ataşate
la dosar.
(2) Despre neregulile procedurale constatate, magistratul-asistent îl informează, în
scris, pe preşedintele Curţii.
(3) Verificările menţionate la alin.(1) lit.b) şi c) se fac şi înaintea începerii
dezbaterilor.
Art. 24. - (1) În cadrul compartimentului de arhivă se asigură consultarea
dosarelor de către părţi sau reprezentanţii legali ai acestora.
(2) În cauzele care, potrivit legii, se soluţionează cu participarea procurorului,
acestuia i se comunică, o dată cu înştiinţarea, şi actul de sesizare a Curţii.
Secţiunea a 3-a Activitatea în timpul şedinţelor de dezbateri
Art. 25. - Magistratul-asistent care a pregătit dezbaterile intră în sala de şedinţă
înainte de începerea dezbaterilor, verifică respectarea dispoziţiilor art. 53 din
Legea nr.47/1992 şi asigură prezenţa la uşă a aprodului
Art. 26. - (1) După deschiderea şedinţei de către preşedintele Curţii, dosarele sunt
strigate de către magistratul-asistent în ordinea stabilită prin lista de şedinţă.
Preşedintele, la cererea părţilor sau din oficiu, poate dispune strigarea unor dosare
peste rând sau lăsarea mai la urmă.
(2) În fiecare cauză, dacă este cazul, magistratul-asistent face apelul părţilor şi al
celorlalte autorităţi sau persoane citate, după care referă asupra modului în care s-a
efectuat procedura de citare a persoanelor sau a autorităţilor chemate la proces şi,
dacă s-au îndeplinit celelalte măsuri dispuse de Curte, referă pe scurt asupra
obiectului cauzei şi stadiului în care se află judecata acesteia.
(3) Magistratul-asistent aduce la îndeplinire, în fiecare dosar, prevederile art. 56
din Legea nr.47/1992.
Art. 27. - Aprodul anunţă publicului din sală intrarea şi retragerea Plenului Curţii.
La intrarea şi la retragerea Plenului Curţii, publicul se ridică în picioare.
Secţiunea a 4-a Activitatea ulterioară încheierii dezbaterilor
Art. 28. - (1) Actele Curţii se redactează în numărul de exemplare necesar spre a
asigura păstrarea lor la dosar şi în mape speciale, la arhiva şi la biblioteca Curţii,
comunicarea acestora, în cazurile prevăzute de lege, şi trimiterea spre publicare în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2) În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit art.31 din Legea
nr.47/1992, decizia Curţii se comunică celor două Camere ale Parlamentului,
Guvernului, precum şi - spre ştiinţă - autorităţilor publice implicate.
(3) După întocmirea procedurilor de comunicare a deciziilor, a hotărârilor sau a
avizelor, magistratul-asistent va preda dosarele la arhivă, sub semnătură.
(4) La arhivă se păstrează şi câte un exemplar din fiecare act pronunţat de Curte, în
mape speciale de decizii, hotărâri şi avize, grupate în ordine numerică pe ani.
Art. 29. - (1) În cazul în care s-a dispus amânarea dezbaterilor, magistratul-
asistent va trece în condica de şedinţă termenul fixat şi motivele amânării, iar în
termen de 48 de ore va întocmi încheierea de amânare, conceptele de citare pentru
termenul următor, adresele şi va asigura ducerea la îndeplinire a celorlalte măsuri
dispuse de Curte.
(2) După redactarea şi semnarea încheierilor, magistratul-asistent predă dosarele
amânate arhivarului-registrator, care semnează de primirea lor pe lista de dosare.
CAPITOLUL V Secretariatul General al Curţii Constituţionale
Art. 30. - (1) Secretariatul General al Curţii Constituţionale răspunde de
organizarea şi desfăşurarea activităţilor funcţionale şi tehnice ale acesteia, pentru
îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin în conformitate cu prevederile legii organice a
Curţii şi ale prezentului regulament.
(2) Secretariatul General al Curţii Constituţionale are în structura sa Direcţia
generală economică, servicii şi alte compartimente, potrivit structurii
organizatorice aprobate de Plenul Curţii Constituţionale.
(3) Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile compartimentelor prevăzute la alin.(2)
se stabilesc prin hotărâre a Plenului Curţii.
(4) Atribuţiile personalului Secretariatului General al Curţii Constituţionale se
detaliază prin fişa fiecărui post.
Art. 31. - (1) Secretariatul General al Curţii Constituţionale este condus de un
secretar general care are următoarele atribuţii principale:
a) răspunde de pregătirea, organizarea şi coordonarea lucrărilor de competenţa
structurilor Secretariatului General al Curţii Constituţionale, astfel încât acestea să
fie realizate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.47/1992 şi ale prezentului
regulament;
b) informează, în scris, preşedintele Curţii asupra modului de exercitare a
atribuţiilor de ordonator de credite, trimestrial sau ori de câte ori solicită
preşedintele;
c) duce la îndeplinire, în condiţiile legii, hotărârile Plenului Curţii şi dispoziţiile
preşedintelui, referitoare la atribuţiile ce îi revin;
d) conduce compartimentele Secretariatului General al Curţii Constituţionale şi ia
măsuri pentru realizarea la termen şi în mod corespunzător a lucrărilor ce le sunt
repartizate;
e) prezintă şi asigură fundamentarea actelor ce se supun aprobării Plenului Curţii
sau preşedintelui acesteia, cu excepţia deciziilor, a hotărârilor şi a avizelor
prevăzute la art.11 din Legea nr.47/1992;
f) consemnează soluţiile adoptate de Plen în materie administrativă într-un proces
verbal, în baza căruia se emite o hotărâre, pentru fiecare şedinţă în parte;
g) soluţionează petiţiile adresate de cetăţeni şi organizaţii, potrivit rezoluţiei
preşedintelui Curţii;
h) supraveghează direct activitatea de rezolvare a solicitărilor de acces la
informaţiile de interes public, în condiţiile legii;
i) organizează şi coordonează actualizarea paginii de Internet şi a bazei de date
aparţinând Curţii Constituţionale;
j) întocmeşte proiectul planului de relaţii externe al Curţii şi, după aprobarea de
către Plenul Curţii, urmăreşte realizarea acestuia;
k) întocmeşte proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli al Curţii, îl supune spre
aprobare Plenului şi îl înaintează Guvernului, sub semnătura preşedintelui Curţii,
în condiţiile legii;
l) angajează şi utilizează creditele bugetare, în limita prevederilor şi destinaţiilor
aprobate, pentru cheltuieli din sumele repartizate prin bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale de stat, în condiţiile legii;
m) aprobă fişele cuprinzând atribuţiile fiecărui post din structura Secretariatului
General al Curţii Constituţionale;
n) aprobă deplasările în ţară ale personalului Secretariatului General al Curţii
Constituţionale;
o) aprobă compensarea cu timp liber corespunzător a orelor prestate peste
programul normal de lucru pentru personalul din Secretariatul General al Curţii
Constituţionale;
p) face propuneri preşedintelui Curţii pentru stabilirea răspunderii patrimoniale a
personalului Curţii;
q) organizează concursurile pentru angajarea personalului Secretariatului General
al Curţii Constituţionale;
r) aprobă învoirile şi efectuarea concediilor de odihnă pentru personalul din
Secretariatul General al Curţii Constituţionale şi dispune rechemarea din concediul
de odihnă a acestuia;
s) organizează inventarierea patrimoniului Curţii, aprobă şi valorifică rezultatele
acestei acţiuni, în condiţiile legii;
t) aprobă valoarea de inventar a cărţilor primite gratuit;
u) aprobă, în condiţiile legii, plata orelor suplimentare efectuate de personalul
Curţii;
v) contrasemnează ordinele semnate de preşedintele Curţii;
x) îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite de Plenul Curţii Constituţionale sau de
preşedintele acesteia.
(2) În exercitarea atribuţiilor sale de ordonator principal de credite, precum şi în
alte cazuri prevăzute de lege, secretarul general emite dispoziţii.
Art. 32. - (1) Direcţia generală economică asigură fundamentarea şi elaborarea
proiectului de buget al Curţii Constituţionale şi utilizarea resurselor financiare în
limita bugetului aprobat; asigură administrarea patrimoniului, mijloacele logistice
şi materiale, precum şi serviciile aferente bunei desfăşurări a activităţii Curţii, în
baza programelor aprobate; gestionează problematica financiară şi materială
privitoare la resursele umane; aplică prevederile legale privind plata drepturilor
salariale, evidenţa şi virarea obligaţiilor financiare aferente drepturilor salariale;
asigură realizarea activităţii de protocol şi de relaţii externe, precum şi a celorlalte
atribuţii stabilite de Plenul Curţii, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.
(2) Direcţia generală economică este condusă de un director general şi are în
structura sa următoarele compartimente:
a) Serviciul financiar-contabil;
b) Serviciul administrativ şi pentru achiziţii publice;
c) Biroul salarizare, resurse umane şi relaţii externe.
(3) În lipsa secretarului general, directorul general îndeplineşte şi atribuţiile
acestuia, potrivit însărcinărilor stabilite prin ordin al preşedintelui Curţii
Constituţionale.
Art. 33. - Serviciul grefă, registratură şi arhivă asigură pregătirea desfăşurării
lucrărilor Curţii; primeşte şi înregistrează actele de sesizare, cererile şi
corespondenţa, ţine evidenţa acestora, precum şi a circulaţiei lor, în condiţiile art.
11; efectuează multiplicarea documentelor şi expedierea actelor Curţii, a celorlalte
lucrări şi a corespondenţei, precum şi restituirea dosarelor de fond la instanţă;
organizează şi menţine în ordine arhiva, conform prevederilor legale; pune la
dispoziţie dosarele Curţii spre consultare, în arhivă, părţilor sau reprezentanţilor
legali ai acestora şi le oferă informaţii asupra datelor solicitate din dosare; asigură
celelalte servicii auxiliare necesare activităţii jurisdicţionale.
Art. 34. - Serviciul documentare, cercetare şi informatică urmăreşte realizarea şi
prelucrarea fondului documentar necesar activităţii Curţii, efectuarea de sinteze,
informări şi traduceri; asigură evidenţa jurisprudenţei şi a doctrinei, păstrarea
colecţiilor de acte normative, precum şi gestionarea şi completarea fondului de
carte; creează şi implementează aplicaţiile necesare sistemului integrat de
informatizare al Curţii, asigură gestionarea şi actualizarea bazelor de date, precum
şi a paginii de Internet; tehnoredactează şi editează broşuri şi alte publicaţii ale
Curţii Constituţionale; îndeplineşte orice alte însărcinări dispuse de Plenul Curţii,
de preşedinte sau de secretarul general.
Art. 35. - (1) Personalul de la cabinetele judecătorilor îndeplineşte atribuţiile de
secretariat pentru cabinetele acestora, precum şi orice alte însărcinări stabilite de
judecători.
(2) Pentru persoanele prevăzute la alin.(1), stabilirea programului de lucru şi a
orelor suplimentare care se plătesc potrivit legii, programarea concediilor,
acordarea învoirilor, precum şi compensarea cu timp liber corespunzător a orelor
prestate peste programul normal de lucru sunt de competenţa judecătorilor.
(3) Dispoziţiile prevăzute la alin.(1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi în
cazul personalului de la cabinetul secretarului general.
Art. 36. - Serviciul de permanenţă se asigură în condiţiile stabilite de Plenul Curţii
Constituţionale.
Art. 37. - Compartimentul de audit public intern funcţionează în subordinea
preşedintelui Curţii şi îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege şi de regulament,
precum şi sarcinile dispuse de preşedinte privind activitatea din cadrul
Secretariatului General al Curţii Constituţionale.
CAPITOLUL VI Răspunderea disciplinară
Art. 38. - Judecătorii Curţii Constituţionale răspund disciplinar pentru încălcarea,
cu vinovăţie, a dispoziţiilor art.64 din Legea nr.47/1992.
Art. 39. - (1) Pornirea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor Curţii
Constituţionale se poate face numai pe baza unei sesizări scrise şi semnate.
(2) Primind sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale numeşte o comisie de
cercetare disciplinară, formată din 3 judecători, pentru a examina cele sesizate.
(3) Dacă sesizarea îl priveşte pe preşedintele Curţii Constituţionale, desemnarea
celor 3 judecători revine Plenului Curţii şi se face prin tragere la sorţi.
(4) Unul dintre cei 3 judecători va fi desemnat ca preşedinte al comisiei de
cercetare disciplinară.
(5) Ascultarea celui în cauză în faţa comisiei de cercetare disciplinară este
obligatorie.
(6) În situaţia în care comisia de cercetare disciplinară consideră că sesizarea este
neîntemeiată, cauza se clasează, cu aprobarea organului care a numit comisia.
(7) În cazul în care comisia de cercetare disciplinară consideră că sesizarea este
întemeiată, va întocmi un raport care, împreună cu dosarul, se prezintă Plenului
Curţii Constituţionale.
Art. 40. - (1) Plenul Curţii Constituţionale poate aplica judecătorilor, în funcţie de
gravitatea abaterii, următoarele sancţiuni disciplinare:
a) mustrare;
b) avertisment sever;
c) încetarea mandatului de judecător al Curţii Constituţionale.
(2) Sancţiunile se aplică prin hotărâre, adoptată cu votul majorităţii judecătorilor.
Art. 41. - (1) Stabilirea abaterilor disciplinare săvârşite de secretarul general şi
aplicarea sancţiunii sunt de competenţa Plenului Curţii Constituţionale, care va
hotărî pe baza unui raport întocmit de o comisie de cercetare disciplinară formată
din 3 judecători, numită de preşedintele Curţii Constituţionale.
(2) Plenul Curţii Constituţionale, prin hotărâre adoptată cu votul majorităţii
judecătorilor, poate aplica secretarului general, în funcţie de gravitatea abaterii,
următoarele sancţiuni disciplinare:
a) mustrare;
b) avertisment sever;
c) revocarea din funcţie.
Art. 42. - (1) Magistraţii-asistenţi şi ceilalţi salariaţi ai Curţii Constituţionale
răspund disciplinar pentru încălcarea, cu vinovăţie, a dispoziţiilor Legii nr.47/1992
şi ale prezentului regulament.
(2) Abaterile disciplinare ale magistraţilor-asistenţi şi ale personalului
Secretariatului General al Curţii Constituţionale sunt cele prevăzute de
reglementările în vigoare privind statutul fiecărei categorii de personal.
Art. 43. - (1) Stabilirea abaterilor disciplinare săvârşite de magistraţii-asistenţi şi
aplicarea sancţiunii sunt de competenţa preşedintelui Curţii.
(2) Cel sancţionat se poate plânge împotriva sancţiunii, în termen de 10 zile de la
comunicarea acesteia, unui consiliu de disciplină format din 3 judecători numiţi de
Plenul Curţii.
(3) Consiliul de disciplină ia hotărâri cu votul majorităţii membrilor care îl
compun şi se pronunţă prin hotărâre motivată.
(4) Magistraţilor-asistenţi li se pot aplica, în raport cu gravitatea abaterilor,
următoarele sancţiuni disciplinare:
a) observaţie;
b) mustrare;
c) avertisment;
d) diminuarea drepturilor salariale cu până la 15% pe o perioadă de 1-3 luni;
e) eliberarea din funcţie.
Art. 44. - (1) Numirea comisiei de cercetare disciplinară şi a consiliului de
disciplină, prevăzută la art.39, 41 şi 43, se face pentru fiecare caz în parte. După
pronunţarea hotărârii, comisia ori, după caz, consiliul îşi încetează activitatea.
(2) Lucrările de secretariat vor fi aduse la îndeplinire de un magistrat-asistent
desemnat de preşedintele Curţii.
Art. 45. - (1) În cazul abaterilor disciplinare săvârşite de personalul din
compartimentele Secretariatului General al Curţii Constituţionale, cercetarea,
stabilirea şi sancţionarea acestora urmează procedura prevăzută de legea aplicabilă
raportului de serviciu sau de muncă, după caz.
(2) Exercitarea acţiunii disciplinare împotriva personalului de la cabinetele
judecătorilor se face numai la propunerea judecătorului respectiv.
Art. 46. - (1) Sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate personalului prevăzut la
art.45 alin.(1), în funcţie de gravitatea abaterilor săvârşite, sunt:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) diminuarea drepturilor salariale şi a indemnizaţiei de conducere cu 5-10% pe o
perioadă de 1-3 luni;
d) suspendarea dreptului de avansare (promovare) pe o perioadă de 1-3 ani;
e) trecerea într-o funcţie inferioară, pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea
corespunzătoare a salariului;
f) destituirea din funcţie, respectiv desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
(2) Măsurile prevăzute la alin.(1) lit.f) se dispun de preşedintele Curţii, la
propunerea organului competent.
(3) Procedura de contestare a sancţiunilor disciplinare este cea prevăzută de lege.
Art. 47. - Dacă în aceeaşi cauză sunt implicate persoane care fac parte din
categorii diferite de salariaţi ai Curţii, competenţa de stabilire şi sancţionare a
abaterilor disciplinare şi de contestare a sancţiunilor revine autorităţii disciplinare
corespunzătoare celei mai înalte funcţii.
CAPITOLUL VII
Dispoziţii finale
Art. 48. - Curtea Constituţională stabileşte relaţii de cooperare cu autorităţi
similare din străinătate şi poate deveni membră a unor organizaţii internaţionale
din domeniul justiţiei constituţionale.
Art. 49. - În situaţii excepţionale, când urgenţa o impune, preşedintele Curţii
Constituţionale poate dispune, după consultarea judecătorului-raportor, ca
termenele prevăzute în cap.IV să fie mai scurte.
Art. 50. - Judecătorii-raportori pot solicita consultaţii de specialitate unor
personalităţi sau unor instituţii, cu aprobarea prealabilă a preşedintelui Curţii.
Art. 51. - Modelul robei şi al insignelor judecătorilor şi ale magistraţilor-asistenţi
se aprobă de Plenul Curţii Constituţionale. Costul confecţionării robelor şi al
insignelor judecătorilor şi magistraţilor-asistenţi se suportă din bugetul Curţii,
potrivit legii.
Art. 52. - (1) Personalul Curţii este obligat să păstreze confidenţialitatea activităţii,
cu excepţia situaţiilor în care, potrivit legii sau prezentului regulament, aceasta are
caracter public.
(2) Nerespectarea dispoziţiilor alin.(1) atrage răspunderea disciplinară.
Art. 53. - Agenţii autorităţilor de ordine publică nu pot intra în sediul Curţii decât
cu aprobarea preşedintelui Curţii sau a secretarului general.
Art. 54. - Regulamentul privind concediile se aprobă de Plenul Curţii, cu votul
majorităţii judecătorilor.
Art. 55. - (1) Prezentul regulament intră în vigoare la data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
(2) Pe aceeaşi dată se abrogă Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale din 4 noiembrie 1997, adoptat prin Hotărârea Plenului Curţii
Constituţionale nr.12/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.308 din 12 noiembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ37
1. Mihai Bădescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001.
2. Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II,
Editura Naţional, Bucureşti, 1997
3. Mihai Constantinescu, Marius Amzulescu, Drept parlamentar, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
4. Mircea Criste, Controlul constituţionalităţii legilor în România, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002
5. Dan Claudiu Dănişor, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1997.
6. Ioan Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995.
7. Ioan Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, vol, II Editura Servo-Sat,
Arad, 1998.
8. Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Tratat elementar, vol. I,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
9. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia
României – comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
10. Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Editura Dalloz,
Paris, 1986
11. Louis Favoreu, Les Cours constitutionnelles, 3eme edition, PUF, Paris, 1996
12. Michel Fromont, La justice constitutionnelle dans le monde, Editura Dalloz,
Paris, 1996
13. Maria Năstase Georgescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2001.
37 În ordine alfabetică
14. Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, vol. I, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001.
15. Cristian Ionescu, Principii ale democraţiei constituţionale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1997.
16. Cristian Ionescu, Dezvoltarea Constituţională a României – Acte şi documente,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
17. Geneza Constituţiei Românei, Regia Autonomă Monitorul Oficial al României,
Bucureşti, 1999
18. Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2002
19. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Editura
Albatros, Bucureşti, 1997
20. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei
României – explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
21. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache,
Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2002
22. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituţionale, vol. II, Editura
Actami, Bucureşti, 1998.
23. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
24. Ion Rusu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001.
25. Simina Tănăsescu, Ştefan Deaconu, Drept Constituţional şi Instituţii politice –
Caiet de seminarii, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.
26. Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitate şi constituţionalism, Editura Naţional,
Bucureşti, 1998.
27. Ioan Vida, Manual de legistică formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.