Specificul dreptului Uniunii EuropeneVan Gend en Loos

I. Van Gend şi Loos (5 februarie 1963)

Comunitatea Economică Europeană constituie (1) o nouă ordine juridică de drept internaţional, (2) în profitul căreia statele membre şi-au limitat, deşi numai în domenii restrânse, drepturile suverane, (3) şi ai cărei subiecţi sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora.

(4) Dreptul comunitar, independent de legislaţia statelor membre (...), creează drepturi şi obligaţii (...) care intră în patrimoniul juridic al particularilor (din statele membre), (5) nu numai atunci când în mod explicit tratatul stipulează acest lucru, dar şi în considerarea obligaţiilor bine definite pe care tratatul le impune particularilor, statelor membre şi instituţiilor comunitare.

(6) Tratatele institutive trebuie interpretate în sensul că produc efecte imediate şi că generează drepturi individuale pe care jurisdicţiile interne trebuie să le protejeze.

(7) Împrejurarea că Tratatul C.E.E. permite Comisiei şi statelor membre să aducă în faţa Curţii un stat care nu şi-a executat obligaţiile nu îi lipseşte pe particulari de dreptul de a invoca aceste obligaţii în faţa judecătorului naţional.

1. natura juridică a dreptului comunitar de nouă ordine de drept internaţional;

2. mecanismul prin care ordinea juridică de drept comunitar s-a format, respectiv cedarea unora dintre competenţele prin care se exprimă suveranitatea statală;

3. calitatea particulară a subiecţilor dreptului comunitar, derivată din intenţia originară a statelor membre, respectiv din monismul de principiu al construcţiei comunitare: astfel, sunt subiecţi ai noii ordini juridice nu numai statele membre, ci şi particularii, resortisanţi ai acestora;

4. efectul direct, ca principiu de aplicare a dreptului comunitar, constând în capacitatea acestuia de a crea drepturi şi obligaţii pentru particularii din statele membre;

5. efectul direct nu este condiţionat de criteriul destinatarului normei de drept comunitar; persoanele particulare pot deveni titulare de drepturi individuale şi dacă nu sunt expres desemnate de o normă de drept comunitar; voinţa în acest sens a statelor membre este prezumată în tot câmpul de aplicare a tratatelor, nemaitrebuind stabilită în fiecare caz în parte;

6. efectul imediat al dreptului comunitar, nedefinit, ci doar stipulat;

7. consecinţele jurisdicţionale ale efectului direct: obligaţia jurisdicţiilor naţionale de a-l asigura şi necesitatea ca dreptul intern să recunoască particularilor mecanisme jurisdicţionale prin care aceştia să îşi invoce drepturile. Se stipulează explicit că judecătorul naţional este judecătorul de drept comun al dreptului comunitar.

Costa vs. ENEL

II. Costa vs. E.N.E.L. (15 iulie 1964)

„(1) Spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul C.E.E. a instituit o ordine juridică proprie, (2) integrată sistemului juridic al statelor membre (...) instituind o (3) comunitate cu o durată nelimitată, prevăzută cu atribuţii proprii, cu personalitate, capacitate juridică, capacitate de reprezentare internaţională şi, mai precis, cu puteri reale născute dintr-o (4) limitare de competenţă sau dintr-un transfer al atribuţiilor statelor în favoarea Comunităţii, prin care acestea şi-au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile suverane, şi (5) au creat astfel un corp de norme aplicabile resortisanţilor proprii şi lor înseşi.

(6) Transferul operat de state, din ordinea lor juridică internă în profitul ordinii juridice comunitare, a drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare dispoziţiilor tratatului antrenează o limitare definitivă a drepturilor suverane.

[Drept consecinţă, Curtea constată] (7) Imposibilitatea statelor de a face să prevaleze, împotriva unei ordini juridice pe care au acceptat-o pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară (...) fără ca prin aceasta să repună în discuţie însăşi baza juridică a comunităţii. (8) Provenit dintr-o sursă autonomă şi dată fiind natura sa specifică originală, dreptului născut din tratat nu i se poate opune pe cale judiciară un text intern, oricare ar fi el, fără ca prin aceasta să-şi piardă caracterul comunitar şi fără să fie repusă în discuţie însăşi baza juridică a Comunităţii.”

1. ordinea juridică de drept comunitar ca ordine juridică total autonomă în raport cu cea de drept internaţional public;

2. efectul imediat ca principiu de aplicare a dreptului comunitar, definit de această dată, Curtea arătând expres că ordinea de drept comunitar este o ordine juridică integrată în ordinea internă de drept a statelor membre;

3. caracteristicile esenţiale ale Comunităţilor care fundamentează cele două trăsături ce ţin de esenţa dreptului comunitar şi care îl poziţionează în raport cu „concurenţii” săi: autonomia în raport cu dreptul internaţional şi integrarea în dreptul intern. Caracteristicile în discuţie ale Comunităţilor sunt, în opinia Curţii, durata nelimitată, atribuţiile proprii, personalitatea, capacitatea juridică, capacitatea de reprezentare internaţională, puterile reale;

4. temeiul originar al particularităţilor comunitare astfel descrise, care fundamentează efectele dreptului comunitar: cedarea unora dintre competenţele prin care se exprimă suveranitatea statală;

5. efectul direct al dreptului comunitar, corelat cu particularitatea acestuia de a recunoaşte ca subiecţi persoanele particulare, enunţat în aceiaşi termeni ca în cazul practic anterior;

6. caracterul în principiu definitiv şi irevocabil al transferului de competenţe care fundamentează ordinea juridică comunitară;

7. ca noutate, recunoaşterea celui de-al treilea principiu de aplicare a dreptului comunitar, constând în prevalenţa primului asupra dreptului naţional contrar;

8. afirmarea primatului dreptului comunitar asupra celui naţional ca o condiţie ontologică a primului; prevalenţa dreptului comunitar ca o consecinţă a naturii sale specifice; prevalenţa întregului drept comunitar (născut din tratat) asupra dreptului naţional; prevalenţa internă a dreptului comunitar se cuvine asigurată pe cale judiciară.

CURS 1 EUROPA ŞI CONSTRUCŢIA COMUNITARĂ. PRIVIRE ISTORICĂ

Context istoric (iniţial) general

Primele instituţii europene (euroatlantice): OCEE, OCDE, Alianţa nord-atlantică

Consiliul Europei, organizaţie internaţională regională

Construcţia comunitară:

Planul Schuman cf. Planul Pleven

Comunitatea Europeană a Apărării

CECO, CEE, CEEA

Actul Unic European

Tratatul asupra Uniunii Europene

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Nisa

Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa

Tratatul de la Lisabona

Context istoric general

(i) 1945: Europa învinsă după cel de-al doilea război mondial.

Marea Britanie şi Franţa: învingătoare ale Germaniei hitleriste; victoria aparţine în fapt Uniunii Sovietice şi Statelor Unite.

Uniunea Sovietică: greu încercată de război - trebuie să fie protejată, în Europa orientală, de un grup de state aliate care să îi fie pe deplin fidele

Statele Unite: contribuie esenţial la eliberarea Europei occidentale; ies din război aproape intacte; în 1945 realizau jumătate din producţia mondială, având astfel vocaţia de a defini o nouă ordine planetară.

(ii) 1947-1948: se instalează războiul rece.

- separarea Europei în două blocuri antagoniste, unul condus de Statele Unite, altul dominat de Uniunea Sovietică

- de la sfârşitul anilor 40 până la sfârşitul anilor 80 peisajul instituţional european este marcat de această separare

(iii) 1947-1955: războiul rece

asimetrie din perspectiva instituţiilor europene între Est şi Vest

la Est – creaţiile instituţionale: bilaterale; obiectiv unic: de a asigura şi a perpetua influenţa sovietică în Europa orientală

la Vest – creaţiile instituţionale exprimă tensiunile mereu actuale între, pe de o parte, nevoia pe care o are Europa occidentală de Statele Unite şi, pe de altă parte, dezideratul naşterii unei Europe unite autonome

2. Primele instituţii europene (euroatlantice):

primele instituţii europene sunt euro-atlantice

Europa distrusă de război pare incapabilă să se reconstruiască şi este bântuită de ameninţarea comunistă

conducătorii americani sunt conştienţi de faptul că prosperitatea şi pacea lor depind de reinserarea Europei şi Japoniei în circuitele economice internaţionale; întoarcerea Statelor Unite la izolaţionism este imposibilă

(i) Organizaţia de Cooperare Economică Europeană(OCEE)

5 iunie 1947: generalul Marshall, secretarul de stat american, lansează planul ce-i poartă numele

scop: stabilirea unui program de ansamblu vizând reconstrucţia Europei

OCEE (16 aprilie 1948) = Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Elveţia, Turcia, Marea Britanie şi Germania occidentală

cadru multilateral de negociere între statele vest-europene

rolul de catalizator al Statelor Unite (care nu sunt membre ale OCEE)

principiul cooperării: orice decizie este luată prin acord unanim

bilanţ contrastant:

spaţiu comun pentru ţările vest-europene, Europa se reconstruieşte rapid

OCEE învaţă statele europene să elaboreze propuneri comune, dar acestea din urmă nu fac decât să juxtapună programe naţionale ajustate

1960: Europa occidentală şi-a încheiat reconstrucţia

(ii) Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

occidentală, cuprinzând şi Statele Unite, Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă.

obiective majore:

concertarea politicilor economice ale marilor democraţii industriale;

urmărirea evoluţiei acestor economii;

schimburi de informaţii în materie de sprijin al dezvoltării

(iii) Alianţa nord-atlantică

1947-1948:

confruntarea dintre Occident şi Uniunea Sovietică pare inevitabilă;

Europa are nevoie de o alianţă permanentă cu Statele Unite;

SUA renunţă la izolaţionism

4 aprilie 1949:

la Washington, Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie şi Statele Unite semnează Tratatul Atlanticului de Nord.

se instituţionalizează legătura de apărare între Statele Unite şi Europa occidentală

misiuni:

organizarea şi adaptarea apărării occidentale faţă de ameninţarea din Est;

ancorarea Statelor Unite în Europa;

participarea la menţinerea echilibrului de forţe cu Pactul de la Varşovia

1989:

blocul socialist se prăbuşeşte

alianţa nord-atlantică se impune ca prim pilon al noului sistem european de securitate.

decembrie 1985: acordurile de pace din Bosnia (acordurile de la Dayton) încredinţează NATO respectarea aplicării lor (IFOR, SFOR)

1999, tragedia din Kosovo confirmă rolul de poliţist european al Alianţei (KFOR)

3. Consiliul Europei, organizaţie internaţională regională

19 septembrie 1946: la Zurich, Winston Churchill îşi prezintă opiniile privind viitorul Europei: Statele Unite ale Europei (parteneriat Franţa-Germania)

mai 1948: Congresul de la Haga reuneşte mişcările promovând ideea unităţii europene:

federaliştii: statele-naţiuni sunt entităţi federate

interguvernamentaliştii: Europa unită are la bază cooperarea dintre state

Consiliul Europei (mai 1949); înfiinţare, evoluţie

compromis între cele 2 curente;

tratatul constitutiv al acestei organizaţii internaţionale = Statutul Consiliului Europei, semnat la Londra, la 5 mai 1949 şi intrat în vigoare la 3 august 1949

membri fondatori: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia

1970: Portugalia şi Spania dobândesc calitatea de membru

începutul anilor 90 devin membre şi fostele democraţii populare: Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Bulgaria, România (1993), Estonia, Lituania, Slovenia

caracteristici:

spaţiu de dialog, de cooperare şi de elaborare de norme comune în acele materii de care nu se ocupă deloc sau aproape deloc celelalte instituţii europene;

domenii: politică socială, sănătate, protecţia mediului şi cultură

elaborează texte-cadru, convenţii pe care statele membre le pot semna şi ratifica

scop: realizarea unităţii între membrii săi, pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social (art. 1 al Statutului Consiliului Europei)

calitatea de stat membru: legată de acceptarea principiilor statului de drept şi a principiului în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia statului trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, precum şi de angajamentul de a colabora în mod sincer şi efectiv la realizarea scopului Consiliului

CEDO

marea realizare pe plan politic a Consiliului Europei = adoptarea şi deschiderea spre semnare, la Roma, a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia europeană a drepturilor omului), adoptată la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953

4. Construcţia comunitară:Planul (I)Schuman, Comunitatea Europeană a Apărării

Planul Schuman

9 mai 1950: Franţa face RFG şi tuturor celorlalte ţări ale Europei occidentale propunerea de a-şi pune în comun mijloacele economice în cadrul unei “pieţe comune”, în scopul de a-şi conjuga forţele pentru realizarea propriei lor reconstrucţii şi pentru a face faţă concurenţei celor două blocuri reprezentate de Statele Unite şi de URSS

aspecte esenţiale:

1. obiectivimediat: reconciliereafranco-germană. Guvernulfrancezpropuneplasareaîntregiiproducţii de cărbuneşioţel a Franţeişi a Germaniei sub supraveghereauneiÎnalteAutorităţicomune. Deschidereareciprocăşiintegrareapieţelorcelordouăţăriînacestedouăsectoareeconomicear faceimposibilpeviitor un războiîntreele.

2. Un obiectivpetermen lung: construcţiaEuropei : realizarea, înmaimulteetape, a uneiforme de uniunepolitică caresăfacăimposibilăoriceconfruntarearmatăîntrepopoareleeuropene

3. Metoda progresivităţii: Europa se va construi prin realizări concrete, care să creeze mai întâi o solidaritate de fapt.

duce la semnarea Tratatului CECO (1951, în vigoare din 1952)

Comunitatea Europeană a Apărării (CAE) (1954)

25 iunie 1950: izbucneşte războiul din Coreea, perceput ca primul act al unui al treilea conflict mondial opunând Occidentul şi Uniunea Sovietică

faţă de ameninţarea Moscovei, statul-frontieră cu Estul – Germania federală – trebuie să participe la apărarea europeană.

25 octombrie 1950: Rene Pleven propune aplicarea sistemului integrării europene în domeniul militar: “crearea pentru apărarea comună a unei armate europene plasată sub controlul instituţiilor politice ale Europei unite”

Planul Pleven

planul Pleven nu este deloc primit cu entuziasm; cu toate acestea, tratatul CAE este semnat la 27 mai 1952, rămânând a fi ratificat

tocmai in Franţa, ţara iniţiatoare a proiectului, dezbaterea ratificării declanşează o febră politică în urma căreia, la 30 august 1954, Adunarea naţională refuză să ia în discuţie ratificarea tratatului

proiectul CAE, care prevedea importante transferuri de suveranitate într-un domeniu extrem de sensibil este abandonat

CECO, CEE, CEEA

CECO

6 guverne care au acceptat declaraţia Schuman: Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, RFG

18 aprilie 1951: este semnat Tratatul de la Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), care va intra în vigoare la 15 iulie 1952, pentru o durată de valabilitate limitată la 50 ani (expirând în 2002)

aparat instituţional fără precedent:

o Înaltă Autoritate, organ format din personalităţi independente, având o importantă putere de decizie;

o Adunare Comună, compusă din reprezentanţii popoarelor (membrii parlamentelor naţionale);

o Curte de justiţie;

un Consiliu special de miniştri (Consiliul), compus din reprezentanţii guvernelor statelor membre, care împarte puterea de decizie cu Înalta Autoritate

prima organizaţie regională de integrare în care instituţii supranaţionale dispun de o veritabilă putere normativă cu efecte în ordinea internă a statelor membre

CEE, CEEA (Tratatele de la Roma)

după eşecul CAE, va fi preferată metoda construcţiei “treptate” a Europei

1-3 iunie 1955: cele 6 state membre CECO se reunesc la Messina pentru a-l desemna pe succesorul lui Jean Monnet, preşedinte al Înaltei Autorităţi, care demisionase în urma eşecului CAE

ţările Beneluxului propune examinarea unui memorandum : piaţă comună generală incluzând energia şi transporturile

se convine ca în scopul elaborării de tratate să se întrunească mai multe conferinţe şi să se constituie un comitet de reprezentanţi guvernamentali – raport în aprilie 1956

Fuziunea pieţelor ar implica:

stabilirea unei uniuni vamale,

înlăturarea restricţiilor vamale,

libera circulaţie a serviciilor,

politică agricolă comună,

regim concurenţial comun,

armonizarea legislaţiilor

adoptat de către cei 6 miniştri de externe la Veneţia, la 29 mai 1956, ca bază de negocieri privind încheierea unor tratate

două proiecte de tratate, semnate la Roma, la 25 martie 1957, în vigoare din 14 ianuarie 1958

CEE – o piaţă comună generalizată,

CEEA / Euratom) – o comunitate sectorială

22 ianuarie 1972: Actul final cuprinzând instrumentele de aderare a Marii Britanii, Danemarcei, Irlandei şi Norvegiei.

După ratificările acordurilor în cauză potrivit procedurilor constituţionale proprii, toate aceste ţări au devenit membre ale Comunităţilor începând cu 1 ianuarie 1973. Norvegia nu a dobândit această calitate în urma rezultatului negativ al referendumului organizat pe plan naţional în acest scop.

Grecia – formulează cererea de aderare la Comunităţi în 1975; este admisă prin Tratatul de la Atena din 28 mai 1979, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981

Spania şi Portugalia formulează cereri de aderare în 1977; sunt admise prin tratatul din 12 iunie 1985, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986

experienţa comunitară în urma tratatelor institutive

statele membre au experimentat un nou tip de colaborare internaţională

Realizări materiale:

Esenţialul experienţei comunitare s-a realizat în cadrul CEE

aplicarea tratatului CECO a avut de suferit ca urmare a declinului cărbunelui ca sursă de energie şi a crizei siderurgice din ţările dezvoltate

politica comună de aprovizionare prevăzută de tratatul Euratom nu a mai fost concretizată întrucât anticipata penurie în materia primă nucleară nu s-a mai produs

Piaţa comună:

Tratatul CEE prevedea stabilirea unei pieţe comune, libera circulaţie a mărfurilor în interiorul unei uniuni vamale, spaţiu fără frontiere interioare, protejat de un tarif vamal exterior comun

libera circulaţie a mărfurilor trebuia să fie însoţită de liberalizarea altor factori de producţie: libera circulaţie a forţei de muncă, libertatea serviciilor, libera circulaţie a capitalurilor

politică concurenţială comună

apropierea legislaţiilor statelor membre (ale căror divergenţe puteau constitui obstacole în calea pieţei comune)

specificitatea sistemului comunitar = organizaţie regională având la bază principiul integrării. Instituţii proprii

Comisia, organ independent, exprimă interesul general comunitar şi exercită puterea de propunere.

Consiliul, organ de decizie, funcţionează după sistemul ponderării voturilor, renunţând la principiul tradiţional al egalităţii dintre statele membre.

Adunarea parlamentară exercită controlul politic.

Curtea de Justiţie exercită controlul jurisdicţional.

1965: unificarea instituţiilor comunitare

(iii) Actul Unic European

28-29 iunie 1985 – statele membre votează principiul unei revizuiri, prevăzute iniţial sub forma a două tratate:

unul care să revizuiască tratatele comunitare,

altul referitor la cooperarea europeană în domeniul politicii externe

Ambele au fost reunite formal într-un “Act Unic”, semnat la 17 şi 28 februarie 1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987

act unic, text compozit

obiectiv (preambul): “transformarea relaţiilor dintre statele membre într-o uniune europeană”, cu respectarea democraţiei şi a drepturilor fundamentale recunoscute de Convenţia europeană a drepturilor omului

AUE

Titlul II: revizuirea tratatelor comunitare

Tratatele CECO şi Euratom suferă o singură modificare: proiectul creării Tribunalului de primă instanţă, a cărui competenţă se extinde şi la CEE.

tratatul CEE:

sporirea rolului Parlamentului în mecanismul de decizie,

multiplicarea ipotezelor de vot cu majoritate calificată în cadrul Consiliului (nu cu unanimitate),

delegarea de puteri executive de către Consiliu Comisiei

Piaţa internă:

“spaţiu fără frontiere interioare în cadrul căruia să se asigure libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, potrivit dispoziţiilor tratatului”

Realizarea efectivă a pieţei interne este prevăzută pentru data de 31 decembrie 1992

noi domenii de competenţe comunitare : cercetarea, mediul, dezvoltarea tehnologică, politica regională

Titlul I: instituţionalizarea Consiliul european = întâlnire periodică a şefilor de stat şi de guvern ai statelor membre, în cadrul căreia se dau impulsurile necesare construcţiei comunitare şi cooperării în domeniul politicii externe, numită “cooperare politică”

Titlul III : cooperarea europeană în domeniul politicii externe – dispoziţii convenţionale noi, care nu fac parte din tratatele comunitare şi care reflectă esenţa experienţei dobândite în materia cooperării politice

(iv) Tratatul asupra Uniunii Europene (de la Maastricht)

Actul Unic:

cooperare în materie de politică economică şi monetară în vederea realizării unei uniuni economice şi monetare

revizuire a tratatului dacă anumite modificări instituţionale s-ar fi dovedit necesare

Consiliul european de la Hanovra (iunie 1988) încredinţează unui comitet sarcina de a propune etapele concrete ale realizării uniunii economice şi monetare

1991: au fost analizate mai multe proiecte succesive

7 februarie 1992: este semnat Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (TUE)

Tratatul de la Maastricht

Noutăţi TUE:

trei piloni ai Uniunii Europene:

1. Primul pilon, comunitar – cele 3 comunităţi funcţionând pe baza tratatelor lor constitutive

2. Al doilea pilon: politica externă şi de securitate comună (PESC)

3. Al treilea pilon: cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI)

transformarea Comunităţii: Comunitatea Economică Europeană este re-denumită “Comunitatea Europeană”

modificări instituţionale, vizând sporirea puterilor normative ale Parlamentului European

noi competenţe comunitare, prin dispoziţii referitoare la

cetăţenia europeană

uniunea economică şi monetară

politica socială

cultură, sănătate, protecţia consumatorului, cercetare şi dezvoltare tehnologică

o primă etapă în realizarea UE, inaugurând o perioadă de revizuiri succesive, care au contribuit la definirea progresivă a statutului Uniunii.

(v) Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Maastricht : revizuire pentru anul 1996, care viza cu precădere procesul decizional, ierarhia actelor instituţiilor comunitare, mecanismul PESC şi JAI

În vederea conferinţei interguvernamentale (CIG) din 1996, instituţiile au elaborat rapoarte detaliate cu privire la funcţionarea Uniunii

negocierile CIG se desfăşoară sub 3 preşedinţii succesive; text definitiv semnat la Amsterdam, la 2 octombrie 1997;tratatul intră în vigoare la 1 mai 1999

caracteristici:

modificările cele mai importante privesc Comunitatea

cea mai mare parte a dispoziţiilor referitoare la cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, care figurau în cadrul celui de-al treilea pilon, trec în cadrul primului pilon, în sfera de competenţă a Comunităţii Europene

fostul pilon al treilea este redus la “Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală”

nu reuşeşte să aducă modificările instituţionale necesare realizării efective a extinderii Uniunii

(vi) Tratatul de la Nisa

CIG convocată în februarie 2000;

scop: să definească tipul de organizare politică spre care să tindă Uniunea în perspectiva extinderii la mai mult de 10 membri

Tratatul de la Nisa, întrat în vigoare la 1 februarie 2003, aduce o reformă instituţională

minimală privind

compoziţia Comisiei,

ponderea voturilor în Consiliu,

repartizarea locurilor în Parlament

- importantă a sistemului jurisdicţional

nu s-a exprimat o poziţie clară cu privire la viitorul politic al Uniunii

problema urma să fie discutată în cadrul unei viitoare CIG, convocată în anul 2004; împreună cu alte aspecte: delimitarea competenţelor, statutul Cartei drepturilor fundamentale, simplificarea tratatelor, rolul parlamentelor naţionale în arhitectura europeană

(vii) Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa

lucrările convenţiei s-au desfăşurat în perioada martie 2002-iunie 2003

în iunie 2004, se ajunge la un compromis cu privire la un proiect de tratat stabilind o constituţie pentru Europa, semnat la Roma la 29 octombrie 2004

inovaţii notorii:

afirmarea personalităţii juridice a Uniunii,

fuziunea celor 3 piloni

rolul parlamentelor naţionale

Tratatul constituţional

structură – 4 părţi:

1. Partea I: 60 articole de natură constituţională care definesc competenţele şi actele Uniunii şi conţin dispoziţii instituţionale novatoare

2. Partea a II-a: conferă valoare de drept originar Cartei drepturilor fundamentale

3. Partea a III-a: cuprinde mai mult de 300 articole în care reia acquis-ul tratatelor comunitare în termeni de politici şi acţiuni comune

4. Partea a IV-a: clauze referitoare la revizuire şi la intrarea în vigoare

proiect a fost supus ratificării celor 25 state membre

după referendumul pozitiv din Spania, rezultatul negativ al referendumului din Franţa (29 mai 2005) (54,87% voturi negative) şi din Olanda (1 iunie 2005) (61,6% voturi negative) compromite viitorul proiectului

viii) Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona (Tratatul de Reformă) este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. Numele oficial: Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a

Comunităţii Europene. Format din 2 tratate: TFUE şi TUE. Textultratatului s-a finalizatînurmaunuisummitneoficial la Lisabonape 19 octombrie 2007, iartratatul a fostsemnatpe 13

decembrie de cătrereprezentanţiicelor 27 de state membre ale UE. Intrareaînvigoare a Tratatului : 1 decembrie 2009, dupăratificarea de cătretoatestatelemember

Cele mai importante prevederialetratatuluisunturmătoarele: UniuneaEuropeană va aveapersonalitatejuridică Structura pe piloni dispare Carta DrepturilorFundamentale a UniuniiEuropenedobândeşteforţăjuridicăobligatorie,

maipuţinpentrustatelecareauformulatrezerve UniuneaEuropeană va adera la CEDO Funcţia de preşedinte al ConsiliuluiEuropean va fi transformatăîntr-una permanentă de „Preşedinte al Uniunii”, cu un

mandat de 2 anişijumătate; Va fi înfiinţatăfuncţia de ministru de externe al Uniunii, cunumele oficial de ÎnaltReprezentant al

Uniuniipentrupoliticacomunăexternăşi de securitate; Numărul de comisari va fi reduscu o treime; Se va modifica modalitatea de votîncadrulConsiliului UneleregulilestabiliteînTratatul de la Nisarămânînvigoarepânăîn 2014

Curs 2:PRINCIPIILE APLICĂRII DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

I Dictum-uri

1. DICTUM-URI ALE CJUE

I. Van Gend şi Loos (5 februarie 1963)

Comunitatea Economică Europeană constituie (1) o nouă ordine juridică de drept internaţional, (2) în profitul căreia statele membre şi-au limitat, deşi numai în domenii restrânse, drepturile suverane, (3) şi ai cărei subiecţi sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora.

(4) Dreptul comunitar, independent de legislaţia statelor membre (...), creează drepturi şi obligaţii (...) care intră în patrimoniul juridic al particularilor (din statele membre), (5) nu numai atunci când în mod explicit tratatul stipulează acest lucru, dar şi în considerarea obligaţiilor bine definite pe care tratatul le impune particularilor, statelor membre şi instituţiilor comunitare.

(6) Tratatele institutive trebuie interpretate în sensul că produc efecte imediate şi că generează drepturi individuale pe care jurisdicţiile interne trebuie să le protejeze.

(7) Împrejurarea că Tratatul C.E.E. permite Comisiei şi statelor membre să aducă în faţa Curţii un stat care nu şi-a executat obligaţiile nu îi lipseşte pe particulari de dreptul de a invoca aceste obligaţii în faţa judecătorului naţional.

1. natura juridică a dreptului comunitar de nouă ordine de drept internaţional;2. mecanismul prin care ordinea juridică de drept comunitar s-a format, respectiv cedarea unora dintre competenţele prin

care se exprimă suveranitatea statală;3. calitatea particulară a subiecţilor dreptului comunitar, derivată din intenţia originară a statelor membre, respectiv din

monismul de principiu al construcţiei comunitare: astfel, sunt subiecţi ai noii ordini juridice nu numai statele membre, ci şi particularii, resortisanţi ai acestora;

4. efectul direct, ca principiu de aplicare a dreptului comunitar, constând în capacitatea acestuia de a crea drepturi şi obligaţii pentru particularii din statele membre;

5. efectul direct nu este condiţionat de criteriul destinatarului normei de drept comunitar; persoanele particulare pot deveni titulare de drepturi individuale şi dacă nu sunt expres desemnate de o normă de drept comunitar; voinţa în acest sens a statelor membre este prezumată în tot câmpul de aplicare a tratatelor, nemaitrebuind stabilită în fiecare caz în parte;

6. efectul imediat al dreptului comunitar, nedefinit, ci doar stipulat;7. consecinţele jurisdicţionale ale efectului direct: obligaţia jurisdicţiilor naţionale de a-l asigura şi necesitatea ca dreptul

intern să recunoască particularilor mecanisme jurisdicţionale prin care aceştia să îşi invoce drepturile. Se stipulează explicit că judecătorul naţional este judecătorul de drept comun al dreptului comunitar.

Van Gend en Loos

Efect direct:- Sens material:

- dreptul comunitar creează drepturi în patrimoniul particularilor- independent de legislaţiile naţionale

- Sens procedural- Judecătorul naţional este competent să protejeze drepturile particularilor- Este judecătorul comun de drept comunitar- Independent de existenţa altor tipuri de acţiuni la CJCE împotriva SM-

II. Costa vs. E.N.E.L. (15 iulie 1964)

„(1) Spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul C.E.E. a instituit o ordine juridică proprie, (2) integrată sistemului juridic al statelor membre (...) instituind o (3) comunitate cu o durată nelimitată, prevăzută cu atribuţii proprii, cu personalitate, capacitate juridică, capacitate de reprezentare internaţională şi, mai precis, cu puteri reale născute dintr-o (4) limitare de competenţă sau dintr-un transfer al atribuţiilor statelor în favoarea Comunităţii, prin care acestea şi-au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile suverane, şi (5) au creat astfel un corp de norme aplicabile resortisanţilor proprii şi lor înseşi.

(6) Transferul operat de state, din ordinea lor juridică internă în profitul ordinii juridice comunitare, a drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare dispoziţiilor tratatului antrenează o limitare definitivă a drepturilor suverane.

[Drept consecinţă, Curtea constată] (7) Imposibilitatea statelor de a face să prevaleze, împotriva unei ordini juridice pe care au acceptat-o pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară (...) fără ca prin aceasta să repună în discuţie însăşi baza juridică a comunităţii. (8) Provenit dintr-o sursă autonomă şi dată fiind natura sa specifică originală, dreptului născut din tratat nu i se poate opune pe cale judiciară un text intern, oricare ar fi el, fără ca prin aceasta să-şi piardă caracterul comunitar şi fără să fie repusă în discuţie însăşi baza juridică a Comunităţii.”

1. ordinea juridică de drept comunitar ca ordine juridică total autonomă în raport cu cea de drept internaţional public;2. efectul imediat ca principiu de aplicare a dreptului comunitar, definit de această dată, Curtea arătând expres că ordinea

de drept comunitar este o ordine juridică integrată în ordinea internă de drept a statelor membre; 3. caracteristicile esenţiale ale Comunităţilor care fundamentează cele două trăsături ce ţin de esenţa dreptului comunitar şi

care îl poziţionează în raport cu „concurenţii” săi: autonomia în raport cu dreptul internaţional şi integrarea în dreptul intern. Caracteristicile în discuţie ale Comunităţilor sunt, în opinia Curţii, durata nelimitată, atribuţiile proprii, personalitatea, capacitatea juridică, capacitatea de reprezentare internaţională, puterile reale;

4. temeiul originar al particularităţilor comunitare astfel descrise, care fundamentează efectele dreptului comunitar: cedarea unora dintre competenţele prin care se exprimă suveranitatea statală;

5. efectul direct al dreptului comunitar, corelat cu particularitatea acestuia de a recunoaşte ca subiecţi persoanele particulare, enunţat în aceiaşi termeni ca în cazul practic anterior;

6. caracterul în principiu definitiv şi irevocabil al transferului de competenţe care fundamentează ordinea juridică comunitară;

7. ca noutate, recunoaşterea celui de-al treilea principiu de aplicare a dreptului comunitar, constând în prevalenţa primului asupra dreptului naţional contrar;

8. afirmarea primatului dreptului comunitar asupra celui naţional ca o condiţie ontologică a primului; prevalenţa dreptului comunitar ca o consecinţă a naturii sale specifice; prevalenţa întregului drept comunitar (născut din tratat) asupra dreptului naţional; prevalenţa internă a dreptului comunitar se cuvine asigurată pe cale judiciară.

Costa vs. ENELPrimatuldreptuluicomunitar

- necesitate„oricarear fie el”- dreptulcomunitar: ordine juridicăproprie

2. DICTUM-URI RELEVANTE

II. ASPECTE TEORETICE

PRINCIPII

◦ aplicarea imediată

◦ aplicarea directă

◦ aplicarea cu prioritate

aplicare directă

◦ drept internaţional public – CIJ, avizul Dantzig

◦ drept comunitar

recunoscută în tratat (189 TCE) doar pentru regulamente

Van Gend & Loos – au efect directşi dispoziţiile tratatelor

ulterior: toate actele de drept al UE cu caracter obligatoriu + caracteristici: normă clară, precisă, perfectă, necondiţionată / nu depinde de măsuri naţionale de implementare, justiţiabilă

consecinţele efectului direct + consecinţe procedurale

Efect direct: specificul directivelor

recunoaşterea efectulului direct, Yvonne Van Duyn, 1974

verticală ascendent vs. descendentMarshall, 1986 / orizontală ? Seda Kucukdevici, 2007

Invocabilitate directă

◦ A) A expirat termenul de implementare şi SM nu a transpus - ID

◦ B) A expirat termenul de implementare şi SM a transpus parţial / incorect – ID de excludere

Invocabilitate indirectă

◦ A) sau B) şi nu se poate invoca direct – II a interpretării conformeMarleasing, 1988

aplicare cu prioritate

◦ consacrare

◦ tipuri de norme (“Provenit dintr-o sursă autonomă şi dată fiind natura sa specifică originală, dreptului născut din tratat* nu i se poate opune pe cale judiciară un text intern, oricare ar fi el**, fără ca prin aceasta să-şi piardă caracterul comunitar şi fără să fie repusă în discuţie însăşi baza juridică a Comunităţii.”)

◦ acceptat cu greu în Germania (Solange I, II), Franţa (1975, Jacques Vabres – Cour de Cassation, 1989, Nicolo – Conseil d’Etat), Italia (Costa, San Michele, 1965, ICIC, 1975, Granital, 1984)

◦ Simmenthal, 1978 – tratatele şi actele comunitare direct aplicabile fac parte integrantă, cu prioritate, din ordinea juridică a Statelor Membre. Dreptul comunitar face de drept inaplicabilă orice dispoziţie contrară a legii naţionale şi împiedică formarea de acte legislative noi, incompatibile

◦ ** Tanja Kreil, 2000

◦ Superioritate sau primat / prevalenţă ?

◦ Ierarhie sau seturi complementare de norme ?

◦ Cine judecă raportul ? / cu ce consecinţe ?

◦ Principiu accesoriu: autonomia procedurală a statelor membre

◦ 1976, Rewe, Comet BV – punerea la dispoziţia Comunităţilor a organelor şi procedurilor naţionale, dat fiind că acestea nu dispun de un aparat judiciar complet. Limite: efectivitatea şi echivalenţa

◦ Declaraţia 17 « relativă la primat » : « Conferinţa aminteşte că, potrivit unei jurisprudenţe constante a CJUE, tratatele şi dreptul adoptat de Uniune în baza acestora au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile definite de respectiva jursprudenţă »

◦ CAZUL ROMÂNIEI

◦ Articolul 20 Tratatele internaţionale privind drepturile omului:

◦ (2) Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România e parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

◦ art. 148 Integrarea în Uniunea Europeană:

◦ (1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor si Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor si senatorilor.

◦ (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

III. ASPECTE PRACTICE

I. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI II. INSTANŢELE DE DREPT COMUN I. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI

◦ CONSTITUŢIONALITATEA ADERĂRII◦ POZIŢIA DREPTULUI UE ÎN RAPORT CU DREPTUL INTERN◦ CONTROL DE CONSTITUŢIONALITATE ?

Decizia nr. 148/2003, M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003CONSTITUŢIONALITATEA ADERĂRII

Curtea reţine că, întrucât dezideratul de aderare a României la structurile euroatlantice este legitimat de interesul ţării, suveranitatea nu poate fi contrapusă ţelului de aderare.

Curtea Constituţională urmează să examineze însă dacă dispoziţiile referitoare la aderarea la structurile euroatlantice aduc atingere limitelor revizuirii, prin raportare la conceptele de suveranitate şi de independenţă.

Cu privire la suveranitatea statului, ca trăsătură peremptorie a acestuia, Curtea observă că ea nu intră sub incidenţa art.148 din Constituţie, care stabileşte limitele revizuirii Constituţiei, în schimb intră sub această incidenţă caracterul independent al statului român. Independenţa este o dimensiune intrinsecă a suveranităţii naţionale, chiar dacă este consacrată de sine stătător în Constituţie. În esenţă, independenţa are în vedere dimensiunea exterioară a suveranităţii naţionale, conferind statului deplina libertate de manifestare în relaţiile internaţionale. Sub acest aspect este evident că aderarea la structurile euroatlantice se va face în temeiul exprimării independente a voinţei statului român, nefiind vorba de o manifestare de voinţă impusă de o entitate exterioară României. Din acest punct de vedere Curtea constată că introducerea celor două noi articole în Constituţie - art.1451 şi 1452 - nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor constituţionale privitoare la limitele revizuirii.POZIŢIA DREPTULUI UE ÎN RAPORT CU DREPTUL INTERNSoluţia propusă de autorii iniţiativei de revizuire are în vedere implementarea dreptului comunitar în spaţiul naţional şi stabilirea regulii aplicării prioritare a dreptului comunitar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Consecinţa aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au

înţeles să situeze acquisul comunitar - tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea - pe o poziţie intermediară între Constituţie şi celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii. Curtea Constituţională constată că această dispoziţie, cuprinsă în art.1451, nu aduce atingere prevederilor constituţionale privitoare la limitele revizuirii şi nici altor dispoziţii ale Legii fundamentale, fiind o aplicaţie particulară a dispoziţiilor actualului art.11 alin.(2) din Constituţie, potrivit căruia "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

CONTROL DE CONSTITUŢIONALITATE ?I. Decizia nr. 59 din 17 ianuarie 2007, Monitorul Oficial nr. 98/08.02.2007

• Opinia majoritară a Curţii: „deşi execedează controlului de constituţionalitate, Curtea constată că prevederile legii [interne] criticate trebuie puse de acord, în primul rând, cu dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, care a abrogat legislaţia internă în materie, iar, în al doilea rând, trebuie corelate cu prevederile art. 87-89 din tratatul Comunităţii Europene”.

• Opinia minoritară a Curţii: această necorelare între legea internă şi dreptul comunitar atrage neconstituţionalitatea primeia, de asemenea în temeiul art. 148 alin.(2) din Constituţie : „Cea de-a doua obiecţie privitoare la neconstituţionalitatea acestei legi are în vedere aceeaşi confruntare dintre o lege internă şi o dispoziţie a dreptului comunitar. Astfel, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 70/2001 al Comisiei din 12 ianuarie 2001 privind aplicarea articolelor 87 şi 88 din tratatul CE în cazul ajutorului de stat pentru întreprinderile mici şi mijlocii (care face parte din dreptul intern), ajutoarele subordonate utilizării produselor naţionale de preferinţă faţă de produsele naţionale importate sunt interzise sau, mai precis, prevederile regulamentului în această materie nu se aplică (art. 1 alin. (2) lit. c). Este incontestabil faptul că în industria berii din Romania există o concurenţă evidentă între produsele naţionale şi cele importate, ceea ce exclude orice ajutor de stat în acest domeniu. Cel puţin aceste argumente ne duc la concluzia că Legea privind aprobarea unor măsuri financiare pentru întreprinderile mici şi mijlocii din industria berii se abate de la prevederile dreptului comunitar şi intră, pe această cale, în contradicţie cu dispoziţiile art. 148 din Constituţia României”.

• II. Decizia nr. 1031 din 13 noiembrie 2007, Monitorul Oficial nr. 09/07.01.2008• Având în vedere că, de la data de 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, devenind membru cu

drepturi depline, Curtea urmează să examineze compatibilitatea legislaţiei interne în domeniul asigurăii respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, cu legislaţia Uniunii Europene în domeniu, întrucât, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituţie, „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

• III. Decizia nr. 413/10 aprilie 2008, Monitorul Oficial nr. 386/21.05.2008• În ceea ce priveşte art. 151 pct. 1 şi ale art. 155 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de

drept internaţional privat, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică aceste dispoziţii prin prisma faptului că încalcă prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene şi, potrivit art. 148 alin.(2) din Constituţie, ar trebui aplicată cu prioritate norma comunitară. Curtea constată că aceste aspecte nu reprezintă probleme de constituţionalitate, ci ţin de aplicarea legii de către instanţa de judecată, neintrând în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale.INSTANŢELE DE DREPT COMUN

contrarietatea dreptului naţional (în speţă, Legea nr. 248/2005) cu dreptul comunitar (Directiva 2004/38/CE) Prin restrângerea dreptului la circulaţie conform disp. art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu se încalcă dispoziţiile dreptului

comunitar (Directiva 2004/38/CEE) întrucât măsura restrângerii exercitării acestui drept se referă la propriul resortisant, cetăţean român, şi nu la resortisanţii altor state membre ale Uniunii Europene, cărora, într-adevăr, nu le poate fi limitat dreptul de a intra într-un alt stat membru în condiţiile prevăzute de art. 27 din Directivă. Prin directivă nu s-a înlăturat dreptul statului de a stabili măsuri restrictive pentru propriii cetăţeni, întrucât directiva se aplică oricărui cetăţean al Uniunii care se deplasează sau îşi are reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este.

PERSONALITATE SI NATURA JURIDICA A UNIUNII EUROPENE

I. PERSONALITATEA JURIDICĂ A COMUNITĂŢILOR EUROPENE incontestabilă afirmată de fiecare dintre tratatele institutive

◦ fiecăreia dintre cele trei Comunităţi originare îi este recunoscută personalitatea juridică internă◦ în privinţa personalităţii juridice internaţionale cele trei tratate institutive diferă ca manieră de redactare

Tratatului CECA evocă, în mod expres, capacitatea juridică a Comunităţii pe care o instituie cele două Tratate de la Roma sunt mai puţin precise: stipulează, indistinct: „Comunitatea are

personalitate juridică”; „Comunitatea posedă cea mai largă capacitate juridică recunoscută de legislaţiilor naţionale persoanelor juridice”

personalitatea juridică a celor trei Comunităţi europene - trei laturi distincte: (i) personalitatea juridică internă, în sens de capacitate juridică în ordinea internă a statelor membre: temei legal care

permite fiecăreia dintre cele trei Comunităţi să ducă la îndeplinire, în interiorul statelor membre, a tuturor actelor vieţii juridice pe care le presupune funcţionarea sistemului de drept comunitar.

(ii) personalitatea juridică internă, în sens de capacitate juridică manifestată în ordinea juridică de drept comunitar , a cărei expresie o reprezintă răspunderea Comunităţilor pentru actele proprii şi calitatea procesuală pasivă recunoscută acestora în recursurile în anulare şi în carenţă.

(iii) personalitatea juridică externă, în sens de capacitate juridică manifestată în ordinea juridică de drept internaţional , obiectivată prin: capacitatea Comunităţilor de a încheia tratate internaţionale; recursul la instituţii de drept internaţional public precum recunoaşterea, dreptul de legaţie, întreţinerea de relaţii cu organizaţiile internaţionale; participarea la organizaţiile internaţionale

2. PERSONALITATEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE – înainte de Lisabona controversată

◦ Uniunea înglobează Comunităţile, ceea ce presupune că, acţionând în numele lor, Uniunea dispune, incontestabil, de personalitatea juridică proprie acestora, înţeleasă sub toate cele trei aspecte ale sale

◦ DAR: Tratatul asupra Uniunii Europene nu cuprinde nici o dispoziţie referitoare la personalitatea juridică a acesteia. Titlul VIII, Dispoziţii finale: normele cele mai importante în conturarea statutului organic al ordinii de drept comunitar (aderare, revizuire, aplicare în timp a tratatului), omiţând să cuprindă vreo menţiune asupra personalităţii juridice.

◦ intenţia autorilor tratatului a fost interpretată în sensul opţiunii clare de a nu recunoaşte personalitatea juridică a Uniunii în ordinea de drept internaţional, în scopul de a întări structura „pe piloni” a Uniunii Europene, şi de a evita angajarea construcţiei comunitare pe calea fuziunii între Comunităţi şi Uniune, preconizată de Comisie.

◦ ansamblul statelor membre şi al doctrinei s-au pronunţat în sensul inexistenţei personalităţii juridice (internaţionale) a Uniunii Europene

◦ pe de altă parte, există în doctrină voci care susţin existenţa unei personalităţi juridice, chiar în plan internaţional, a Uniunii Europene, bazându-se pe faptul că, în dreptul internaţional public, personalitatea juridică există chiar în absenţa stipulării ei explicite în actul institutiv al entităţii în cauză.

chiar în aceste condiţii, din perspectiva personalităţii juridice, construcţia este extrem de complexă:

Uniunea Europeană în sens larg s-ar compune din două persoane juridice distincte, respectiv Comunitatea Europeană şi Uniunea Europeană în sens strict (dacă se admite personalitatea juridică implicită a acesteia)

2. PERSONALITATEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE de lege lata

Tratatul de la LisabonaArticolul 47 TUE

Uniunea are personalitate juridică. ◦ instituie Uniunea Europeană ca persoană juridică nouă◦ nu este vorba de o absorbţie a actualei Uniuni Europene stricto sensu de primul pilon al Uniunii Europene lato

sensu

fuziunea Comunităţilor şi a Uniunii stricto sensu, suprimând structura pe piloni prin fuziunea tratatelor Uniunea, născută din fuziunea persoanelor, le succede acestora - va prelua angajamentele internaţionale ale persoanelor care i-au preexistat, angajamente pe care va fi obligată să le respecte.

II. NATURA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE Teorii elaborate în doctrină

◦ Teoria statului◦ Teoria organizaţiei internaţionale◦ Teoria federaţiei◦ Teoria confederaţiei◦ Teoria uniunii de state

Indicii oferite de dreptul pozitiv◦ Jurisdicţiile naţionale◦ Jurisdicţiile comunitare

1. Teoriile elaborate în doctrină

Teoria statului◦ nimeni nu sugerează astăzi că Uniunea ar putea fi considerată stat◦ DAR conceptele de stat european şi suveranitate europeană ◦ instituirea cartei fundamentale a drepturilor omului pentru Uniunea Europeană, coroborată cu suveranitatea

monetară: CNS - Uniunea Europeană poate să îşi asume „aproape toate funcţiile esenţiale ale statului naţiune. Nu există nici un domeniu care în anul 1950 să fi ţinut de domeniul exclusiv al politicii naţionale şi care să nu fi fost încorporat, într-o măsură oarecare, în sfera de competenţe a Comunităţilor şi Uniunii Europene

◦ elementele care în mod clasic definesc statul sunt, în general, analizate şi în cadrul construcţiei comunitare, atât de lege lata, cât şi de lege ferenda:

TERITORIU Uniunea nu poate fi considerată stat întrucât nu posedă un teritoriu propriu;

◦ pe teritoriul desemnat, Uniunea nu dispune de plenitudinea şi exclusivitatea de competenţă de care se bucură statele.

◦ conceptul de teritoriu face parte dintre cuvintele pe care legiuitorul comunitar omite, în mod deliberat, să le folosească; spaţiu legal european - caracteristici: jurisdicţii suprapuse, autoritate fragmentată, ordonare pe orizontală, mai degrabă decât pe verticală, fluiditate teritorială

POPULAŢIE ◦ la origine, nu se putea vorbi decât de destinatarii normelor comunitare, a căror calitate nu se suprapunea,

întotdeauna, cu cea de resortisant al unui stat membru.

◦ Tratatul de la Maastricht delimitează categoria destinatarilor normelor comunitare de cea a cetăţenilor Uniunii, în măsura în care cetăţenia europeană este legată de calitatea de resortisant al unui stat membru, precizând, de asemenea, că cetăţenia europeană completează cetăţenia naţională, pe care nu o înlocuieşte.

◦ Nu există un popor european AUTORITATE SUVERANĂ :

Uniunea nu poate acţiona decât în cadrul competenţelor care i-au fost atribuite, nedeţinând, în plus, „competenţa competenţelor”

statele membre nu mai pot decide, în ultimă instanţă şi în mod discreţionar, în anumite domenii, descrise, totuşi, ca domenii esenţiale în exercitarea suveranităţii naţionale, în care au consimţit să transfere Uniunii competenţele respective

guvernanţă „lumea guvernanţei este o lume din care suveranitatea este absentă”: absenţa unui regulator central, înlocuit de un sistem

de guvernare policentric, pe mai multe nivele, constituit dintr-o reţea de parteneriate informale (supranaţional, statal, infranaţional), care exced celor doi poli tradiţionali (Comunităţi / state membre) şi relaţiilor clasice stabilite între aceştia.

Teoria organizaţiei internaţionale

a) gândire bipolară, care operează prin excludere: dacă nu poate fi considerată stat, construcţia europeană este, fără îndoială, o organizaţie internaţională

b) la polul opus: absenţa manifestă a personalităţii juridice în momentul constituirii sale face ca Uniunea să nu poată fi considerată organizaţie internaţională, în ciuda faptului că s-ar apropia de o asemenea entitate, prin structură (cadru instituţional unic) şi funcţiile pe care le exercită în raport cu statele c) ca variantă intermediară: UE nu poate fi asimilată organizaţiilor internaţionale obişnuite, de tip clasic, aflându-se, totuşi, în întregime, în sfera de aplicare a dreptului internaţional, ca organizaţie speciale, în considerarea trăsăturilor care conferă particularitate construcţiei europene d) teza internaţionalistă eludează câteva dintre cele mai semnificative trăsături ale construcţiei UE:

aplicabilitatea imediată, direct şi cu prioritate a dreptului UE în raport cu dreptul naţional instituţionalizarea creării dreptului derivat competenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, independenţa instituţiilor UE în raport cu statele membre instituţia cetăţeniei europene ideea de stat de drept

Teoria federaţiei

UE nu poate reprezenta un stat federal strictu sensu: statele membre şi-au păstrat, indiscutabil, personalitatea juridică internaţională

totuşi, s-a susţinut că UE ar reprezenta fie o formă de pre-federalism, fie una de federalism funcţional, fie una de federalism parţial, fie, în fine, una de federalism invers

elemente: primatul dreptului UE asupra sistemelor de drept naţional, repartizarea pe verticală a competenţelor. federalismul a fost înţeles de majoritatea autorilor mai degrabă ca un ideal al construcţiei comunitare / a UE, nu ca un

stadiu atins în prezent

Teoria confederaţiei :

statele membre deleagă un număr oarecare de competenţe (ţinând, în general, de politica externă şi de apărare), păstrându-şi, în schimb, suveranitatea.

extinderea, prin Tratatul de la Maastricht, a competenţelor comune tocmai la domeniile politicii externe şi al apărării, materie în care deciziile trebuie luate, sub sancţiunea nulităţii, în unanimitate, respectiv reducerea aparatului instituţional menit să pună în aplicare competenţele din aceste domenii la o singură instituţie, Consiliul, la fel ca în cazul confederaţiilor

după Lisabona, fuziunea pilonilor nu afectează modalitatea de luare a deciziilor în materia politicii externe şi de securitate comună (unanimitate – exc. Clauza pasarelă, rolul esenţial al Consiliului European / Consiliului UE)

Teoria uniunii de state .

Uniunea personală (Consiliul funcţionează, în fapt şi în drept, ca un „şef suprem şi colegial al Uniunii”). Uniunea reală: contiguitatea teritorială a statelor membre, instituirea printr-un act juridic, comunitatea de şefi de stat, organe comune, menţinerea, de către fiecare stat, a propriei personalităţi juridice internaţionale, în pofida cedării unei părţi din capacitatea juridică în favoarea Uniunii.

DAR: competenţele Comunităţilor şi ale Uniunii vizează mai ales materii interne; popoarele şi resortisanţii statelor membre sunt asociaţi de jure construcţiei comunitare

2. Indicii oferite de dreptul pozitiv şi jurisprudenţă

2.1. Jurisdicţiile naţionale 2.1.1. Teoria organizaţiei internaţionale: Curtea constituţională italiană, Consiliul constituţional francez, Curtea

constituţională italiană; asimilare implicită: legiuitorul naţional, în perspectiva aderării la structurile comunitare, revizuieşte constituţia internă prin inserarea unei clauze care să permită transferul de suveranitate în favoarea unor structuri de drept internaţional.

2.1.2. Teoria naturii non-internaţionale a ordinii de drept comunitar. Acest punct de vedere este promovat implicit, de către legiuitorul naţional, mai degrabă decât de către judecător. Clauza sus-menţionată, existentă în constituţie, e apreciată insuficientă

2.1.3. Teoria autonomiei şi naturii specifice a dreptului comunitar. Subsecvent aderării sau ratificării tratatelor institutive şi, după ce Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi-a cristalizat propria poziţie în materie, varii jurisdicţii naţionale adoptă poziţia de principiu a acesteia.

2.2. Jurisdicţiile comunitare (i) Tăcerea de principiu a textelor convenţionale (ii) Luarea de poziţie a CJCE: trecerea Curţii de la o formulă lingvistică la alta (de exemplu evoluţia: nouă ordine de drept

internaţional, nouă ordine juridică, ordine juridică de drept comunitar, cartă / ordine de drept constituţional) : plan machiavelic al acesteia, tendenţioasă / nesusţinută de nici o evoluţie reală a sistemului legal general.

2.1.1. Teza autonomiei dreptului comunitar: cele două variante (a) O nouă ordine juridică de drept internaţional (b) O nouă ordine juridică

2.1.2. Teza naturii specifice a dreptului comunitar ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre... [...] comunitate cu o durată nelimitată, prevăzută cu atribuţii proprii, cu personalitate, capacitate juridică, capacitate de reprezentare internaţională şi, mai precis, cu puteri reale născute dintr-o limitare de competenţă sau dintr-un transfer al atribuţiilor statelor în favoarea Comunităţii

2.1.3. Teza puterii publice comune.- 1978 - departajarea de viziunea pur economică iniţială asupra Comunităţilor, în favoarea versantului politico-instituţional al acestora: cele trei Comunităţi constituie o autoritate publică cu toate prerogativele care decurg din acest statut, în plan intern, ca şi în plan internaţional, şi, în plus, o autoritate publică „comună”, în sensul că nu reprezintă o putere externă, ci una rezultând din punerea în comun de către state a unora dintre competenţele proprii

2.1.4. Teza constituţionalistă. – 1986 - Curtea caracterizează pentru prima oară un tratat institutiv drept cartă constituţională: precizând că sistemul de drept comunitar este o uniune de drept, jurisdicţia comunitară arată că nici

statele, nici instituţiile comunitare nu pot să se sustragă de la a verifica conformitatea măsurilor pe care le adoptă cu taratele, în calitatea lor de cartă constituţională

III. PRINCIPII CE DECURG DIN NATURA JURIDICĂ SPECIFICA A CONSTRUCŢIEI UE

Principiul ireversibilităţii acquis-ului UE; caducitate; durată nedeterminatăVS.Articolul 50 TUE

(1) Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune. Contraargumente:

◦ Interdependenţa relaţiilor interstatale◦ Caracter temporal al construcţiei UE◦ Efectul direct al dreptului UE◦ Caracterul intuitu personae al constructiei UE

Principiul coerenţei

Principiul cooperării loiale TUE Articolul 4 În conformitate cu articolul 5, orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre. Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum şi identitatea lor naţională, inerentă

structurilor lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională. Aceasta respectă funcţiile esenţiale ale statului şi, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În special, securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.

În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.

Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.

Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.

Drepturile fundamentale în uniunea europeană

PreliminariiTăcerea tratatelor institutive. Motive Necesitatea recunoaşterii ulterioare a drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii Europene:1. Conflict / evoluţie economică2. Concurenţă cu sistemul CEDO3. Efect direct4. Deficit democratic5. Presiunea tradiţiilor constituţionale ale Statelor Membre (CJCE, 1/58, Stork&CIE c/ Înalta Autoritate a CECO vs.

teoria ipotecii; Solange I, 1967)

Mod de recunoaştere1969 : CJCE – drepturile fundamentale sunt principii generale de drept comunitar CJCE, 12 noiembrie 1969, Stauder c/ Stadt Ulm, af. 29/1969.

Drepturile fundamentale ca principii generale de drept comunitar

avantaje / dezavantaje tradiţiile constituţionale comune ale SM: CJCE, 17 decembrie 1970, Internationale Handelgesellschaft, af. 11/1970 –

protecţie echivalentă instrumentele internaţionale la care statele au cooperat sau au aderat: CJCE, 14 mai 1974, Nold KG c/ Comisia, af. 4/1973 referinţa la CEDO: CJCE, 28 octombrie 1975, Rutili c/ Ministre de l'intérieur, af. 36/1975 CEDO sursă privilegiată: CJCE, 18 iunie 1991, ERT c/ DEP, af. C-260/1989

Constituţionalizarea principiului respectării drepturilor fundamentale

Actul Unic European (Preambul) - statele membre se declară decise să promoveze împreună „democraţia, bazându-se pe drepturile fundamentale recunoscute în constituţiile şi legile statelor membre, în Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi în Carta Socială Europeană”.

Tratatul de la Maastricht (se reia referinţa CJCE; drepturile fundamentale sunt principii de drept comunitar - prin articolul F § 2 se codifică acquis-ul Curţii de Justiţie, ridicându-se drepturile fundamentale la nivel de drept primar ; interes limitat – art. F § 2 nu este justiţiabil)

Tratatul de la Amsterdam (CDŢ de preaderare şi sancţiune; CJCE poate sancţiona; noi drepturi)

Problematica aderării la CEDO a Comunităţilor /UE Anii '80

Necesitatea aderării Imposibilitatea coliziunii între sisteme: Comunităţile nu sunt parte la CEDO; CJCE nu e obligată de jurisprudenţa

CEDO DAR Medierea SM : CEDO verifică indirect conformitatea cu Convenţia a dreptului comunitar verificând actele

emise de statele membre în aplicarea dreptului comunitar (CEDO, 15 noiembrie 1996, Cantoni c/Franţa); CJCE devine judecătorul CEDO, pe care o consideră sursă de inspiraţie când vorbeşte de drepturile omului ca principii de drept comunitar

Riscuri de divergenţă - dreptul la domiciliu: CJCE - nu se aplică în cazul localurilor comerciale (CJCE, 21 septembrie 1989, Hoescht c/ Comisie, af. 46/1987 şi 227/1988; CJCE, 17 octombrie 1989, Dow Chemical Iberica ş.a. c/ Comisia, af. 97/1987, 98/1987, 99/1987), CEDO – îl recunoaşte (CEDO, 30 martie 1989, Chapell).

Principiul aderării la CEDO (anii 80). 1990, Comisia prezintă o comunicare prin care îi solicită Consiliului să o mandateze, în temeiul articolului 300 din Tratatul de la Maastricht, „spre a demara negocierile cu Consiliul Europei în vederea aderării sistemului comunitar la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”.

Consiliul sesizează Curtea de Justiţie, în baza articolului 228 (6), care instituie o procedură de control a priori exercitată în legătură cu acordurile internaţionale ale Comunităţilor.

Avizul nr. 2/1994 al CJCE “drepturile omului nu sunt obiectiv comunitar” “ o asemenea modificare a regimului protecţiei drepturilor omului în Comunitate ar avea o anvergură

constituţională”

Raportul CJCE / CEDO înainte de LisabonaRaportul CJCE / CEDO - CEDO sursă de referinţă (citări, aplicare directă)- CJCE interpret autonom al CEDO

- convergenţe - CEDO, 8 decembrie 1999, Pellegrin. Se extinde aplicarea articolului 6 din Convenţie la contenciosul funcţiei publice, utilizând noţiunea funcţională de „serviciu în cadrul administraţiei publice” dezvoltată de Curtea de la Luxemburg (CJCE, 17 decembrie 1980, Comisia c/ Belgia , af. 149/1979).

- evoluţie în sistemul de protecţie al UE: CJCE, 294/83, Parti écologiste « Les Verts » c/ Parlamentul european: dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică constituţională. Particularii interesaţi trebuie să poată controla actele europene dacă au fost încălcate drepturi fundamentale.

- CEDO, Bosphorus, 84/2005 – R care pune în aplicare embargoul NATO asupra Yugoslaviei. Dacă SM aleg să îşi execute obligaţiile internaţionale pe care dreptului UE, ele trebuie să respecte dreptul european constituţional, adică drepturile omului.

Prezumţie de echivalenţă a standardului de protecţie a drepturilor fundamentale din sistemul UE. CEDO va controla de acum încolo actele UE doar în caz de încălcare vădită a Convenţiei.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene Tratatul de la Nisa

Structură: 6 capitole, drepturi fundamentale (demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie, justiţie), dispoziţii transversale

Principiul indivizibilităţii (drepturi considerate în acelaşi timp civile, politice şi sociale) Valoare relativă

Proclamată de Consiliul European de la Nisa (valoare programatică şi interpretativă) Acord interinstituţional, 2000 Nu a fost ratificată unanim – soft law pentru SM Face parte din Tratatul Constiuţional

Forţă juridică obligatorie din 1.12.2009 anexată la Tratatul de la Lisabona (rezerve: Polonia şi Marea Britanie)

Drepturile fundamentale – reglementarea actualăArticolul 6 TUE

(1) Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor. Dispoziţiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Cartă se interpretează în conformitate cu dispoziţiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor menţionate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziţii.

(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.

(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii EuropeneRaportul CDFUE / tratate UE / CEDOArt. 52 CDFUE

(2) Drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziţii prevăzute de tratate se exercită în condiţiile şi cu respectarea limitelor stabilite de acestea.

(3) În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă.

(4) În măsura în care prezenta cartă recunoaşte drepturi fundamentale, aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradiţiile menţionate.

SM / CJCE / CEDO înainte de aderarea UE la CEDO Carta

Se aplică instituţiilor şi SM când pun în practică dreptul comunitar Nu se aplică în ordinea juridică a SM în caz de competenţă menţinută de SM Nu lărgeşte drepturile şi competenţele instituţiilor UE Nu modifică pozţia CEDO / Cartă

CJUE Controlează actele instituţiilor comunitare Controlează actele SM în aplicarea dreptului UE. Nu poate controla actele SM în domenii care ţin de suveranitatea SM

CEDO Apartenenţa la UE nu echivalează cu posibilitatea SM de a nu respecta obligaţiile care decurg din CEDO Prezumţie de echivalenţă, după Bosphorus

Drepturile fundamentale în UE după Lisabona

CDFUE dobândeşte forţă juridică de constrângere pentru SM Se creează premisele aderării UE la CEDO (a 48a parte?) Sistemul CEDO

Intrarea în vigoare a Protocolului 14 – 1.06.2010 (reforma Curţii – degrevare: în 2010, 120.000 cazuri pe rol. 29% din cazurile admisibile prezentate camerelor sunt pe rol de mai mult de 3 ani)

Negocieri CEDO / UE începute la 7.07.2010 Primul acord: iulie 2011 Aprilie 2013: proiectul acordului de aderare 4 iulie 2013: Comisia cere opinia CJUE

Opinia 2/13 a CJUE In its Opinion delivered today, the Court, after noting that the problem of the lack of any legal basis for the EU’s

accession to the ECHR has been resolved by the Treaty of Lisbon, points out that since the EU cannot be considered to be a State, such accession must take into account the particular characteristics of the EU, which is precisely what is required by the conditions to which accession is subject under the Treaties themselves.

In the light of the problems identified, the Court concludes that the draft agreement on the accession of the European Union to the ECHR is not compatible with EU law.

Drepturile fundamentale în UE după Lisabona

Probleme ridicate de aderarea UE la CEDO UE nu accede ca stat – negocieri cu privire la drepturile pe care le are în cadrul Consiliului Europei Aderarea va trebui să se facă în limitele caracteristicilor UE şi cu respectarea dreptului UE Pentru ambele părţi se impune menţinerea competenţelor legislative şi jurisdicţionale proprii Armonizarea practicii jurisprudenţiale a celor două curţi Judecător UE la CEDO Calitatea procesuală a UE. Mecanismul de co-pârât Regula epuizării recursurilor interne dacă singurul pârât e UE ? Procedură de consultare între cele două curţi ? Raportul CEDO / CDFUE Deficienţa lipsei calităţii procesuale active a particularilor în faţa Curţii de la Luxemburg este remediată ?

Caz practic

I. Prin Decizia nr. 1258 din 8 octombrie 2009, Curtea Constituţională a României constată neconstituţionalitatea Legii nr.298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, prin prisma dispoziţiilor art.26 – Viaţa intimă, familială şi privată, art.28 – Secretul corespondenţei şi ale art.30 - Libertatea de exprimare din Constituţia României, interpretate în conformitate cu Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În analiza sa, Curtea Constituţională reţine că Legea nr.298/2008 transpune în planul legislaţiei naţionale Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice şi de modificare a Directivei 2002/58/CE.

Legea nr. 298/2008

Art.1. (1) Prezenta lege stabileşte obligaţia furnizorilor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice, pentru punerea acestora la dispoziţia autorităţilor competente în scopul utilizării în cadrul activităţilor de cercetare, de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor grave. (2) Prezenta lege se aplică datelor de trafic şi de localizare a persoanelor fizice şi juridice, precum şi datelor conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat. (3) Prezenta lege nu se aplică în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiile consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice.Art. 3 (1) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului au obligaţia de a asigura, pe cheltuială proprie, crearea şi administrarea unei baze de date în format electronic, în vederea reţinerii următoarelor categorii de date: a) date necesare pentru urmărirea şi identificarea sursei unei comunicări; b) date necesare pentru identificarea destinaţiei unei comunicări; c) date necesare pentru a determina data, ora şi durata comunicării; d) date necesare pentru identificarea tipului de comunicare; e) date necesare pentru identificarea echipamentului de comunicaţie al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament; f) date necesare pentru identificarea locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile. (2) Datele se reţin timp de 6 luni de la momentul efectuării comunicării.

Constituţia României art.26 – Viaţa intimă, familială şi privată (1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. (2)

Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

art.28 – Secretul corespondenţei Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.

art.30 - Libertatea de exprimare (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Caz practicII. Anterior deciziei Curţii Constituţionale a României, în anul 2009, Comisia Europeană a introdus la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene acţiuni împotriva mai multor State Membre ale Uniunii Europene - Irlanda (cauza C- 202/09), Regatului Suediei (cauza C-185/09), Regatului Țărilor de Jos (cauza C-192/09), Austria (cauza C-189/09) – care nu au adoptat sau nu au comunicat Comisiei actele normative şi administrative necesare pentru a se conforma Directivei 2006/24/EC a Parlamentului European şi a Consiliului.

III. Înainte de momentul la care Comisia a introdus acţiunile mai sus menţionate, prin Hotărârea din 10 februarie 2009, în cauza C - 301/06, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a respins acţiunea în anulare formulată de Irland a împotriva Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene, în temeiul articolului 230 CE, al cărei petit viza anularea Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, pe motiv că temeiul juridic al acesteia, art. 95 TCE, nu ar fi unul adecvat. În opinia Irlandei, singurul temei juridic pe care s - ar fi putut baza în mod valabil măsurile prevăzute de Directiva 2006/24 ar fi fost Titlul VI din Tratatul de la Maastricht, Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală , întrucât obiectivul principal al acesteia este facilitarea prevenirii, a depistării şi a urmăririi penale a unor infracţiuni, inclusiv din domeniul terorismului.

Argumentaţi juridic cel puţin 2 motive pentru care dispoziţiile menţionate ale Legii nr.298/2008 încalcă drepturile constituţionale indicate.

Arătaţi care este temeiul juridic al referinţei Curţii Constituţionale la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Arătaţi care sunt consecinţele juridice ale faptului că legea internă declarată neconstituţională transpunea o directivă. Definiţi directiva şi încadraţi-o între izvoarele de drept derivat. Precizaţi tipul de acţiune avut în vedere de Comisie împotriva celorlalte State Membre care nu au adoptat sau nu i-au

comunicat actele normative şi administrative prin care au transpus Directiva 2006/24/. Arătaţi care este relevanţa temeiului juridic al Directivei 2006/24/CE pentru acţiunea în anulare formulată de Irlanda

împotriva Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene. Indicaţi dacă intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona este susceptibilă să influenţeze o situaţie de fapt precum cea

descrisă în speţă.

IZVOARE DE DREPT INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE

CLASIFICARE IZVOARE PRIMARE

izvoare primare (tratatele institutive şi actele modificatoare subsecvente, reprezentând dreptul comunitar convenţional) izvoare derivate (actele normative emise de instituţiile comunitare în limitele competenţelor care le-au fost atribuite, reprezentând dreptul legiferat, enumerate expres şi limitativ în art. 249 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană – 288 TFUE

regulament directivă decizie aviz recomandare

izvoare complementare (acte derivate atipice, necuprinse în clasificarea făcută de articolul sus-menţionat) izvoare rezultând din acordurile internaţionale la care sunt parte Comunităţile Europene şi Uniunea Europeanăizvoarele nescrise (principiile generale de drept comunitar, cutuma comunitară şi metodele de interpretare ce se degajă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene)

1. IZVOARE PRIMARE caracterizare tipologie relaţii între tratatele institutive

structura tratatelor aplicarea tratatelor institutive

domeniu de aplicare (activităţi reglementate) aplicare în spaţiu aplicare în timp aplicare directă

conţinutul tratatelor comunitare Caracterizare

constituie baza ordinii juridice comunitare drept comunitar originar sau primar CJCE, 1986, Parti écologique Les Verts : reprezintă „carta constituţională a unei Comunităţi de drept”: în evoluţie,

tratatul următor este un tratat constituţional sunt drept convenţional ocupă poziţia de vârf în ierarhia izvoarelor de drept comunitar faţă de dreptul derivat: reprezintă fundamentul, cadrul şi limitele acestuia faţă de acordurile internaţionale încheiate de instituţiile comunitare:

– control preventiv, care permite Consiliului, Comisiei, oricărui stat membru să ceară CJUE un aviz negativ care nu poate fi încălcat decât ca urmare a revizuirii formale a tratatului

faţă de celelalte tratate încheiate de statele membre între ele, înaintea intrării în vigoare a tratatelor institutive: doar dacă sunt compatibile cu dreptul

comunitar (Tratatul Benelux) statele membre nu pot invoca tratatele şi convenţiile intervenite între ele pentru a rezolva un

diferend cu privire la aplicarea sau interpretarea tratatelor institutive. cu state terţe, după intrarea în vigoare a tratatelor institutive: control preventiv; este necesară

informarea Comisiei cu privire la la toate proiectele de acorduri sau convenţii cu state terţe / organizaţii internaţionale, dacă acestea interesează sfera de aplicare a tratatului

cu state terţe, înaintea intrării în vigoare a tratatelor institutive în raport cu terţii, statele membre nu pot invoca dispoziţiile comunitare pentru a se

dispensa de executarea obligaţiilor pe care şi le-au asumat anterior împotriva Comunităţilor, nu pot invoca drepturi pe care le-ar fi dobândit din astfel de

acorduri cu state terţe Vezi art. 351 TFUE

Tipologie tipologie minimală: 3 tratate institutive / acte modificatoare subsecvente) - tipologie dezvoltată:

tratatele institutive propriu-zise: TCECA (18 aprilie 1951, în prezent nu mai este în vigoare) TCEE, TCEEA (EURATOM) (în vigoare din 1 ianuarie 1958) după unii autori: şi TUE (Maastricht, în vigoare din 1 noiembrie 1993)

tratate de revizuire a tratatelor institutive, în ansamblul lor: Actul Unic European, Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa

tratate de revizuire cu obiect limitat (Tratatul de la Luxemburg, Tratatul de la Bruxelles, referitoare la puterile financiare ale Parlamentului European)

tratate de aderare: determină modificări ale tratatelor institutive, stipulând măsuri provizorii / adaptări instituţionale

protocoale şi anexe: însoţesc tratatele, pe care le completează, având aceeaşi forţă ca acestea (2001: Protocolul asupra statutului Curţii de Justiţie, Protocolul asupra lărgirii Uniunii Europene)

declaraţii: anexate la tratate, nu au forţă obligatorie, ci doar autoritate politică (trasează direcţiile de acţiune comunitară într-un domeniu determinat)

Relaţii între tratatele institutive 3 tratate institutive diferite, care pune bazele a 3 comunităţi, fiecare având personalitate juridică proprie :

=> a) principiul autonomiei:

dispoziţiile TCE (câmpul cel mai larg de aplicare) nu modifică dispoziţiile TCECA şi nu derogă de la cele ale TCEEA

principiul este reluat de TCE, ca principiu care reglementează relaţiile între acesta şi cele 3 tratate institutive

CJCE: principiul autonomiei atenuat – cele trei comunităţi reprezintă o unitate funcţională. În caz de lacună a textului unuia dintre tratate, pot fi folosite dispoziţii cuprinse în celelalte două

opinie de doctrină: TCE reprezintă dreptul comun în materia tratatelor institutive

Relaţii între tratatele institutive Relaţia între varianta consolidată a TUE şi TFUE – art. 1 TFUE: “Prezentul Tratat şi TUE reprezintă Tratatele pe

care se bazează Uniunea Europeană. Aceste două Tratate, care au aceeaşi forţă juridică, vor fi denumite “Tratatele”

Structura tratatelor1. preambulul şi dispoziţiile preliminare a) cuprind obiectivele finale, statale şi politice, care i-au animat pe şefii statelor atunci când au încheiat tratatele (neierarhizate)b) enumeră acţiunile care urmează să fie întreprinse de instituţiile comunitare pentru ducerea la îndeplinire a obiectivelorc) au caracter general, nu pot fi aplicate directd) nu pot fi considerate simple declaraţii de intenţiee) caracter fundamental; valoare interpretativă (teleologică)f) CJCE: nu se poate susţine că nu au forţă juridică. Realizarea lor prezintă un caracter imperativ 2. clauzele instituţionale: asigură buna funcţionare a sistemului comunitar. Sunt considerate „Constituţia” Comunităţilor 3. clauzele materiale

partea cea mai mare a tratatelor dispoziţii care definesc regimul economic şi social (şi tehnic pentru EURATOM) instituit de fiecare tratat clauze substanţial diferite de la un tratat la altul

CECO: codificare completă şi detaliată a regimului aplicabil atât statelor membre, cât şi particularilor (veritabilă legislaţie)

CEE: redactorii tratatului, urmărind realizarea unei integrări de ansamblu şi conştienţi de amploarea problemelor pe care aceasta le presupune, interzic acest procedeu; clauzele materiale se vor limita la formularea obiectivelor de atins şi a principiilor ce trebuie aplicate de instituţii (tehnica legii cadru)4. clauzele finale:

modalităţi de angajare a părţilor, intrare în vigoare, posibilităţi de revizuire;

pot fi supuse ratificării de către fiecare stat contractant, conform procedurilor constituţionale proprii şi intră în vigoare la depunerea instrumentului de ratificare de toate statele semnatare

Aplicarea tratatelor institutiveDomeniu de aplicare (activităţi reglementate)

- principiu general: determinarea activităţilor reglementate de tratate este subordonată aplicării principiului partajului de competenţă pe care acestea îl stabilesc între, pe de o parte, UE şi Comunităţi, şi, pe de altă parte, statele membre

- UE şi Comunităţile nu dispun decât de o competenţă de atribuire: tratatele vizează doar activităţile expres atribuite în competenţa instituţiilor comunitareproblema impreciziei anumitor dispoziţii din tratat, care definesc activităţile în cauză

TCECA: anexa 1 – determină lista produselor la care se referă expresia „cărbune şi oţel” TCE – nu include o listă a activităţilor date în competenţa instituţiilor – CJCE: utilizează în precizarea sensului

expresiei art. 2, care, la modul general, stabileşte ca obiectiv al CEE „asigurarea dezvoltării armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice”. În consecinţă, decide că tratatul se aplică tuturor „produselor evaluabile în bani şi susceptibile ca atare să facă obiectul tranzacţiilor comerciale”

TFUE – art. 1 al. 1: prezentul tratat organizează funcţionarea Uniunii şi stabileşte domeniile de competenţă ale acesteia, modul de delimitare a competenţelor acesteia şi modul de exercitare a acestor competenţe.

2. Aplicare în spaţiu - principiu: art. 52 TUE şi art. 355 TFUE– tratatele se aplică statelor membre ale Uniunii (deci pe teritoriile

acestora) – consecinţe: şi DOM (întrucât, conform Constituţiei franceze, acestea fac parte integrantă din Republica franceză). Soluţie

jurisprudenţială, ulterior confirmată de TCE şi teritoriilor europene ale căror relaţii externe sunt asigurate de un stat membru (Gibraltar, insulele Aland) nu se aplică insulelor Feroe sau zonelor de suveranitate pe care Regatul Unit le-a menţinut în Cipru (baze

militare) - caracter special al regimului aplicabil anumitor teritorii regim special elaborat pentru a se ţine seama de dificultăţile pe care le cunosc anumite teritorii (unele fac

obiectul unui regim de asociere, definit în partea 4 a TCE, menit să le favorizeze dezvoltarea economică, socială şi culturală): teritoriile DOM-ului francez, insulele anglo-normande, insula Man. TFUE – vezi art. 349

determinare specifică, operând o modificare a teritoriului comunitar definit în principiu (teritoriul comunitar are o geometrie variabilă): Codul vamal comunitar –sunt excluse din teritoriul vamal comunitar teritoriile DOM, dar inclus principatul Monaco

efectul extra-teritorial al dreptului comunitar : spre deosebire de drepturile naţionale, dreptul comunitar se aplică persoanelor fizice sau juridice care nu au

naţionalitatea unui stat membru, dar care exercită o activitate profesională pe teritoriul unui stat al Uniunii (CJCE, Continental Car Inc, 1972: o întreprindere americană este supusă dreptului concurenţei, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa Comisiei de a sancţiona întreprinderile care încheie antante anticoncurenţiale sau se fac vinovate de abuz de putere dominantă, în cazul în care comportamentul unei asemenea întreprinderi afectează funcţionarea pieţei interne a UE)

conform regulilor generale de drept internaţional public, cetăţenii UE îşi păstrează beneficiul unora dintre drepturile ce le sunt conferite prin tratate sau în baza acestora şi în afara teritoriului Uniunii (ex. dreptul la protecţie diplomatică şi consulară)

3. Aplicare în timp- intrarea în vigoare :

la data stabilită de textul tratatului (v. TCE: prima zi a lunii care urmează depunerii ultimului act de ratificare / prima zi a celei de a doua luni, dacă depunerea se face cu mai puţin de 15 zile înainte de sfârşitul lunii)

cf. data de la care se aplică unele dintre dispoziţiile tratatului: TCE – sfârşitul perioadei de tranziţie; 12 ani, în 3 etape. Tratatele de aderare: acelaşi sistem, pentru a facilita integrarea statelor membre ale căror

economii fac cu greu faţă aderării şi pentru a evita exodul de forţă de muncă durata tratatelor:

pentru un termen definit (TCECO: 50 de ani; a expirat în 23 iulie 2002); celelalte: pe durată nelimitată, pentru a sublinia irevocabilitatea angajamentelor comunitare (CJCE, Costa c/ Enel: drepturile suverane constituite de state în favoarea Comunităţilor au fost limitate ireversibil)

totuşi, pot fi modificate revizuire (art. 48 TUE) :

ordinară (fază comunitară * fază diplomatică) simplificată

CJCE: caducitatea tratatelor nu se prezumă, revenirea obiectelor pe care acestea le vizează în domeniul de competenţă a statelor membre nu poate interveni decât în virtutea unei dispoziţii exprese a tratatului (CJCE, 1971, Comisia c/ Franţa : Franţa a susţinut că, în cadrul Tratatului EURATOM, capitolul VI, care prevede un regim extrem de dirijist, centralizat şi supranaţional de aprovizionare cu materii nucleare a devenit caduc, dată fiind neaplicarea sa sistematică, şi faptul că, deşi fusese prevăzut pentru o perioadă experimentală, care expirase, Consiliul, competent în materie, nu a luat nici o măsură prin care să confirme regimul iniţial sau să îi substituie alte dispoziţii. Aceeaşi discuţie, cu aceeaşi soluţie oferită de Curte, a fost generată de politica comună în materie de pescuit: Comisia c/ Regatul Unit, 1979).

inexistenţa posibilităţii de excludere a statului membru ca sancţiune pentru neîndeplinrea obligaţiilor de drept comunitar (cf. Consiliul Europei; se pot suspenda doar drepturile de vot ale statului în Consiliu)

imposibilitatea retragerii voluntare unilaterale a statului membru din cadrul Comunităţilor (cf. Tratatul de la Lisabona)

aplicarea directă

IZVOARE DE DREPT AL UNIUNII EUROPENE. DREPT DERIVAT

I. Caracteristici generale

acte juridice de drept derivat, acte juridice de drept instituţional, acte juridice unilaterale reprezintă una dintre trăsăturile specifice ale dreptului UE, consecinţa transferului de competenţe consimţit de state în

favoarea comunităţilor expresia unei veritabile puteri legislative comunitare, abundent exercitată – „legislaţia comunitară” Art. 288 TFUE: “Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări

şi avize”.

II. Tipologie

nomenclatura oficială art. 288 TFUE (art. 249, fost 189 TCE) vs. actele atipice nomenclatura oficială: regulament, decizie, directivă, aviz şi recomandare alte acte (atipice):

prevăzute de tratate (TUE, II PESC: strategii, acţiuni, poziţii comune; III CIJ: decizii cadru, decizii) comunicări, concluzii, deliberări, decizii, scrisori, linii directoare, programe, calendare, coduri de conduită, procese

verbale, cărţi albe, cărţi verzi cele mai importante: deciziile (reglementează funcţionarea instituţiilor), acordurile inter-instituţionale (încheiate

în baza unei declaraţii comune, au valoare politică şi morală), comunicările Comisiei (exprimă poziţia instituţiilor şi a particularilor asupra unui subiect dat), rezoluţiile şi concluziile Consiliului (descriu conţinutul unei iniţiative a UE / declaraţii politice)

problemă: efect juridic au autoritate politică şi produc efecte indirecte (ca şi recomandările) dacă actul produce efecte juridice inscontestabile, un eventual recurs în anulare este admisibil

III. Regim juridic comun actelor unilaterale cu forţă obligatorie elaborarea actului

temei juridic: principii inerente – competenţa de atribuire de care dispun instituţiile comunitare, proporţionalitatea,

echilibrul instituţional se stabileşte articolul în temeiul căruia în domeniul dat este competentă instituţia în discuţie Art. 296 TFUE: dacă tratatul nu stabileşte tipul de act care trebuie adoptat, instituţiile aleg actul care li se

pare adecvat, respectând cerinţele procedurale şi principiul proporţionalităţii alegerea de către instituţie a temeiului juridic se face în funcţie de scopul şi conţinutul actului; în mod

excepţional, instituţiile se pot baza pe 2 articole, dacă acestea sunt ambele pertinente şi necontradictorii frecvent, articolul ales drept temei juridic impune tipul actului ce urmează să fie emis

reguli de formă: impuse de tratat şi de regulamentele interioare care guvernează activitatea instituţiilor – principiu general:

orice act instituţional care produce efecte juridice trebuie să fie clar şi precis formalităţile cele mai importante dobândesc un caracter substanţial; neîndeplinirea lor duce la nulitatea

actului (ex: autentificarea actului Comisiei prin semnătura preşedintelui şi a secretarului executiv; vizele care menţionează avizele obligatorii în cazul regulamentelor, deciziilor şi directivelo)

obligaţia de motivare (296 TFUE): motivarea regulamentelor, a directivelor şi a deciziilor principiu general: dreptul la un recurs jurisdicţional efectiv recunoscut de dreptul european în favoarea

persoanelor de drept implică indicarea cu claritate a elementelor de fapt şi de drept care fac ca actul să poată fi înţeles şi

apreciat din punct de vedere al legalităţii formalitate substanţială

intrarea în vigoare a actului: data de la care actul, ocupându-şi locul în ordinea de drept european, se poate aplica – devine opozabil persoanelor cărora le conferă drepturi sau le impune obligaţii şi poate fi invocat de acestea

principiu fundamental: justiţiabilii sunt îndreptăţiţi să ia la cunoştinţă conţinutul actului înainte ca acesta să le fie opozabil

CNS: intrarea în vigoare este legată de publicare / notificare art. 297 TFUE: extinde cerinţa publicării în JO, care, la origine, nu viza decât regulamentele. Sunt publicate în

Partea L (Legislation) a Jurnalului oficial. JO este publicat în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene. trebuie să îndeplinească condiţia publicării:

ansamblul actelor legislative

actele non-legislative adresate tuturor statelor membre deciziile care nu precizează destinatarii

celelalte directive sau decizii sunt notificate destinatarilor lor statelor: prin reprezentanţii permanenţi la Bruxelles particularilor: scrisoare recomandată cu confirmare de primire / remitere unei persoane având

calitatea de a i se face comunicarea intrare în vigoare: art. 297 TFUE - actele notificate intră în vigoare la data notificării, cele a căror publicare este obligatorie

în cea de a 20-a zi de la publicare, dacă nu prevăd o altă dată posibilitatea ca actul să prevadă o altă dată de intrare în vigoare : principiul încrederii legitime – interesaţii nu pot să

prevadă o schimbare prea rapidă de legislaţie. dispariţia actului

durata depinde, în principiu, de autorul actului prin anulare de către judecătorul de drept european, pentru motive de ilegalitate abrogare, cu efecte doar pentru viitor, care trebuie să respecte principiul încrederii legitime retragere, cu caracter retroactiv, supusă unor condiţii mai stricte decât abrogarea:

dacă actul nu creează drepturi, retragerea este posibilă, dar într-un termen rezonabil dacă actul creează drepturi, retragerea este posibilă doar dacă actul este ilicit, şi, cumulativ, este justificată

de interesul public şi intervine în termen rezonabil

IV. Trăsături specifice Regulamentul

art. 288 TFUE: “Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru”.

tipuri: regulamente de bază (temei juridic: tratatul) vs. regulamente de executare (emise cel mai adesea de Comisie, uneori de Consiliu). Ierarhie

efectele regulamentului: asemănător cu legea naţională: general, impersonal, obligatoriu în toate elementele. Normativitate completă. are efect general: se aplică în toate statele membre persoanelor şi situaţiilor pe care le defineşte este obligatoriu în toate elementele sale

toate dispoziţiile sale trebuie puse în aplicare de destinatarii lor obligaţia care revine organelor statului depăşeşte simpla obligaţie, valabilă pentru judecătorul naţional, de

a lăsa fără aplicare dispoziţiile de drept naţional contrare regulamentului. este aplicabil imediat şi direct în toate statele membre (vertical şi orizontal)

de la data intrării în vigoare, îşi produce efectele în ordinea juridică a statelor membre, fără a necesita, pentru aceasta, vreo măsură naţională de publicare, a fortiori de transpunere sau receptare în dreptul intern

este apt să confere particularilor drepturi pe care jurisdicţiile naţionale sunt obligate să le protejeze Decizia

art. 288 TFUE: “Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia”.

T. Lisabona: formulare nouă. Diferenţă între: a) deciziile generale (actele adoptate în materie de politică externă şi securitate comună) b) deciziile care au un destinatar precis (persoane private, în general întreprinderi; un stat; toate statele membre) -

act individual (destinatarii desemnaţi, cf. directivă) este obligatorie în toate elementele sale (cf. regulament, vs. directivă)

Directiva instrument suplu de reglementare, care lasă, în principiu, autorităţilor naţionale, o oarecare marjă de autonomie art. 288TFUE: „Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins,

lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele”.

instrument normativ „în două trepte”: lege cadru, pe care statele membre trebuie să o integreze în propria ordine juridică -> probleme în stabilirea obligaţiilor statelor destinatare şi sancţionarea nerespectării acestor obligaţii

directiva: mijloc de legiferare sau reglementare indirectă, care are, cel mai adesea, ca destinatari, toate statele membre, pentru a conduce la armonizarea legislaţiilor naţionale; emisă de Consiliu sau de Parlamant şi Consiliu (rar de Comisie, căreia Consiliul îi poate delega această atribuţie)

obligaţiile statelor destinatare obligaţia de transpunere a directivei în ordinea juridică internă

directiva se integrează în dreptul pozitiv al statelor membre de la data publicării în JOCE, şi nu necesită măsuri de receptare de ordinea juridică a statelor membre

DAR, pentru a produce efecte, trebuie „transpusă” în ordinea juridică internă – transpunere: operaţia prin care statul membru, destinatar al unei directive, trece la adoptarea măsurilor necesare aplicării acesteia

la finalul textului fiecărei directive – două paragrafe distincte: Intrare în vigoare, Punere în aplicare obligaţia de respectare a directivei transpuse:

principii: forţa obligatorie a directivei şi primatul dreptului UE toate autorităţile naţionale trebuie să asigure executarea directivei, revenindu-le sarcina ca, în cadrul

propriilor competenţe, să ia măsurile necesare punerii în practică a acesteia şi sancţionării nerespectării ei Directiva

conţinutul obligaţiei de transpunere: statele sunt obligate să abroge dispoziţiile naţionale contrare directivei şi să edicteze dispoziţii

apte să asigure rezultatul acesteia statul este dispensat de obligaţia de edictare dacă dreptul intern în vigoare asigură deja

rezultatul în procesul de edictare: dublă libertate recunoscută autorităţilor naţionale, relativ la conţinutul

şi la autorul actului (autonomie instituţională şi procedurală) în practică, libertate este destul de restrânsă, variind în funcţie de gradul de precizie al

dispoziţiilor directivei cerinţă: să fie edictat actul care în dreptul intern este susceptibil să producă aceleaşi efecte ca

directiva termen de transpunere: stabilit în directivă, cu durată variabilă, în general între 6 luni şi 2 ani – termen

imperativ. Înainte de expirare: statul nu are nici o obligaţie de aplicare a directivei, dar trebuie să se abţină de la măsuri susceptibile să afecteze rezultatul acesteia (cooperare loială, art. 4.3 TUE)

obligaţia de a notifica actul de transpunere Comisiei sancţionarea nerespectării obligaţiilor de către state

prezentare generală transpunere incorectă sau întârziere în transpunere acţiune în constatarea neîndeplinirii de către stat a obligaţiilor care îi revin în virtutea dreptului UE (art.

258, 259 TFUE) – sancţiuni financiare; efect disuasiv insuficient, nu protejează interesele persoanelor private

cooperarea între judecătorul naţional şi judecătorul UE, pentru a se decela efectele directivelor (în consecinţă, se prezumă că statele le vor respecta mai bine)

opoziţie: CJUE (efect direct înţeles extensiv) / Consiliul de Stat francez (efect direct exclus categoric) efectul direct al directivei. Invocabilitate extensivă (de excludere sau de substituţie)

efect direct: norma UE conferă persoanelor dreptul de a o invoca în faţa judecătorului naţional, care este obligat să protejeze dreptul respectiv. Efect de substituţie: directiva se substituie dreptului naţional neconform

problemă: îndeplineşte directiva condiţiile stipulate de CJCE pentru a îi fi recunoscut efectul direct (clară, precisă, completă şi necondiţionată)

CJCE: 1974, Van Duyn – o dată expirat termenul de transpunere, dispoziţiile directivei devin necondiţionate şi, dacă sunt clare şi precise, produc efect direct

Consiliul de Stat: 1978, Cohn-Bendit – tratatul însuşi exclude efectul direct al directivei, întrucât, deşi autorităţile naţionale sunt obligate să atingă rezultatul prescris, ele sunt competente să aleagă discreţionar mijloacele de executare. În consecinţă, un particular nu va putea niciodată să invoce direct directiva împotriva statului, între el şi aceasta interpunându-se măsura naţională de executare. Cele două acte (de drept intern şi de drept comunitar) nu sunt substituibile

CJCE: efectul direct este limitat la noţiunea de invocabilitate verticală: posibilitatea particularului de a se prevala de directivă împotriva statului, dacă acesta nu o respectă

alte efecte ale directivei. Invocabilitate parţială – efecte incluse în efectul direct, dar care nu îi permit judecătorului naţional să substituie directiva actelor de drept intern. Nu sunt condiţionate de criteriile de aplicabilitate directă

înainte de expirarea perioadei de tranziţie, autorităţile naţionale nu pot lua măsuri care să compromită efectul directivei

autorităţile naţionale nu pot să edicteze măsuri de transpunere contrare directivei autorităţile naţionale trebuie să interpreteze dreptul intern conform directivei la expirarea perioadei de tranziţie, autorităţile naţionale trebuie să abroge dispoziţiile naţionale

incompatibile cu directiva contradicţia între directivă şi o normă internă neabrogată expres face ca aceasta din urmă să fie

considerată abrogată implicitInvocabilitatea interpretării conforme Aplicare directă directive

directive - discuţii legate de efectul direct, Yvonne Van Duyn , 1974 verticală ascendent vs. descendent Marshall , 1986 / orizontală ? Seda Kucukdevici , 2007 Invocabilitate directă

A) A expirat termenul de implementare şi SM nu a transpus - ID B) A expirat termenul de implementare şi SM a transpus parţial / incorect – ID de excludere

Invocabilitate indirectă A) sau B) şi nu se poate invoca direct – II a interpretării conforme Marleasing, 1988

Avizul şi recomandarea recomandarea: invitaţia de a acţiona adresată de instituţiile comunitare; avizul: o opinie a acestora “ Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii ” . Art. 288 TFUE nu sunt, totuşi, lipsite de orice efect juridic Curtea le recunoaşte un efect juridic indirect Grimaldi, 1989: recomandările nu sunt lipsite de orice efect juridic: judecătorii naţionali sunt ţinuţi să ia în considerare

recomandările atunci când soluţionează litigiile care le sunt deferite, îndeosebi în cazul în care acestea lămuresc interpretarea dispoziţiilor naţionale luate în scopul punerii în aplicare a dreptului comunitar sau dacă au ca obiect completarea dispoziţiilor comunitare cu caracter constrângător

Inovaţii ale Tratatului de la Lisabona

acte legislative vs. acte non-legislative Art. 289.2 şi 3 TFUE – actele legislative sunt adoptate prin procedura legislativă ordinară sau specială (regulament,

directivă, decizie) Art. 290 TFUE – Parlamentul şi Consiliul pot să îi delege Comisiei competenţa de a adopta acte non legislative generale,

care completează sau modifică elemente neesenţiale ale actelor legislative (acte delegate) sau definesc condiţii uniforme de executare a dreptului UE (acte de executare)

Principii de edictare a izvoarelor de drept derivat principiul competenţei de atribuire: nomenclatura este în mod expres rezervată Consiliului şi Comisiei principiul legalităţii UE: dreptul derivat trebuie să respecte blocul de legalitate al UE

principiul neintervenţiei instrumentelor normative: dacă nu se precizează instrumentul normativ într-o situaţie dată, instituţiile îl vor alege pe cel care li se pare mai apt să producă efectul juridic scontat

principiul ierarhizării izvoarelor de drept derivat: ierarhie între actele de bază şi cele de executare

APLICAȚIE PRACTICĂ Statul X este stat membru al Uniunii Europene. Pe rolul Tribunalului de Muncă al statului X se află un litigiu ale cărui părţi sunt doamna AB, în calitate de

reclamantă, respectiv întreprinderea C, în calitate de pârâtă. Ambele părţi sunt resortisanţi ai statului X. Doamna AB, fostă salariată a întreprinderii C, a fost concediată pentru că a refuzat să presteze 54 de ore de

muncă pe săptămână, aşa cum stipulează legislaţia naţională. Doamna AB şi-a motivat refuzul de a presta o parte din orele respective invocând Directiva Consiliului 93/104/CE din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, al cărei termen de implementare de către statul X a expirat. Potrivit art. 6 al directivei amintite, durata maximă săptămânală de muncă nu trebuie să exceadă 48 de ore, inclusiv orele suplimentare (vezi anexa).

Instanţa naţională a statului X, competentă ratione materiae în litigii de muncă, denumită Tribunalul de Muncă, instituită printr-o lege internă, este formată din trei judecători, dintre care unul desemnat de salariaţi, unul de angajatori şi unul de statul X. Tribunalul, a cărui activitate jurisdicţională se caracterizează prin permanenţă, şi în faţa căruia procedurile sunt contradictorii, judecă în ultimă instanţă, deciziile sale având, de asemenea, un caracter obligatoriu. Nereuşind să rezolve aparentul conflict între legislaţia internă şi dreptul Uniunii Europene, Tribunalul de Muncă al statului X are în vedere posibilitatea de a formula o cerere prin care să îi solicite Curţii de Justiţie să pronunţe o hotărâre preliminară.

AnexăDirectiva Consiliului 93/104/CE din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucruArticolul 6 - Durata maximă a săptămânii de lucru

Statele membre iau măsurile necesare pentru ca, în funcţie de cerinţele de securitate şi sănătate a lucrătorilor: 1. durata săptămânii de lucru să fie limitată prin dispoziţii legale, de reglementare şi administrative sau prin

convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali; 2. media timpului de lucru pentru fiecare perioadă de 7 zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depăşească 48

ore.Probleme

Care este problema centrală de drept UE incidentă în speţă ? Definiţi directiva. Încadraţi directiva între izvoarele de drept UE. Discutaţi posibilitatea de a i se recunoaşte un efect direct directivei. Poate un particular al statului X, în principiu, să invoce dispoziţiile art. 6 ale Directivei Consiliului 93/104/CE în

faţa unei jurisdicţii naţionale? Poate dna AB să invoce în speţă Directiva Consiliului 93/104/CE? În ce sens? Ce alte măsuri procedurale are la îndemână dna AB dat fiind modul în care statul X şi-a îndeplinit obligaţiile

care îi revin în considerarea calităţii sale de membru al Uniunii Europene? Definiţi cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare conform art. 267 alin. 1 TFUE. Cu ce condiţie poate Tribunalul de Muncă al statului X să formuleze o astfel de cerere? Este Tribunalul de Muncă al statului X obligat să formuleze o astfel de cerere? Poate Curtea de Justiţie să pronunţe o hotărâre preliminară prin care să invalideze legislaţia naţională a

statului X în măsura în care aceasta intră în contradicţie cu dreptul Uniunii Europene?