Cristian Moroianu

Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”

Derivarea prin substituţie de afixe. Sufixe substantivale vechi

În câteva contribuţii anterioare1, am reluat problema substituţiei de afixe în limba

română, încercând să definesc fenomenul şi să stabilesc principalele tipuri şi subtipuri, în funcţie

de diverse criterii. După cum se ştie, substituţia afixală reprezintă înlocuirea analogică a unui afix

derivativ (prefix sau sufix, real sau aparent), existent în structura unui cuvânt analizabil sau

considerat ca atare de către vorbitori, cu un alt afix derivativ, în urma căreia se obţine un alt

cuvânt aflat, de regulă, într-o relaţie simetrică, formal şi/sau semantic, cu baza sa derivativă.

Cuvântul rezultat prin substituţie de afixe are, în consecinţă, cel puţin acelaşi număr de silabe

comparativ cu baza şi se explică, semantic, prin raportare directă la aceasta. Modelul analogic îl

reprezintă prezenţa unor perechi existente deja la nivelul limbii în care are loc derivarea prin

substituţie. Componentele perechilor analogice sunt, la rândul lor, a) ambele moştenite; b) unul

moştenit şi celălalt derivat din primul; c) ambele împrumuturi mai vechi sau formate pe teren

românesc. Substituţia se poate face, în egală măsură, la cuvintele moştenite, la cuvintele

împrumutate cu aspect analizabil şi la creaţiile interne obţinute prin derivare. Dacă derivarea prin

substituţie de prefixe nu ridică, în general, probleme particulare din punctul de vedere al

construcţiei, cea prin substituţie de sufixe necesită, încă, interpretări şi discuţii. După cum se ştie,

ea se poate realiza în două feluri: a) prin înlocuirea unui sufix real cu un alt sufix şi b) prin

înlocuirea unui fals sufix. Ca urmare, baza derivativă este, în primul caz, un cuvânt independent,

iar, în al doilea caz, are caracter nonlexical. Din punctul de vedere al tipului de sufixe substituite,

ele pot contribui la crearea aceleiaşi părţi de vorbire (adjectiv de la o bază adjectivală, adverb de

la o bază adverbială, substantiv de la o bază substantivală, verb de la o bază verbală) sau pot

forma derivate diferite morfologic de cuvântul-bază (substantiv de la adjectiv, adjectiv de la

1 Vezi Probleme de etimologie internă. Derivarea cu sufixe, în LR, LV (2006), nr. 5 – 6, p. 351-372, Structură, proces şi substituţie în mecanismul derivării, în vol. Limba română – stadiul actual al cercetării. Actele celui de-al VI-lea Colocviu al Catedrei de limba română, 29-30 noiembrie 2006, coord. Gabriela Pană Dindelegan, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 685-694, Aspecte ale derivării în limba română, în vol. Studii lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană Dindelegan la aniversare , Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 243-251, Precizări etimologice la derivatele în -ism şi -ist, comunicare ţinută la Simpozionul naţional de lingvistică, organizat de Institutul de Lingvistică „I. Iordan – Al. Rosetti” din Bucureşti, 13 – 14 noiembrie 2007, Derivarea prin substituţie de afixe. Sufixe neologice, comunicare ţinută la Conferinţa internaţională „Lexic comun/lexic specializat”, organizată de Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, 17 – 18 septembrie 2008.

1

substantiv şi verb de la adjectiv). De obicei, sufixele şi bazele derivative sunt concordante din

punctul de vedere al vechimii: afixe vechi se substituie la baze vechi şi afixe neologice la baze

neologice. Sunt, însă, şi situaţii în care această concordanţă nu se respectă: afixe vechi substituie

afixe neologice2 ataşate unor baze neologice, afixe neologice substituie afixe vechi ataşate unor

baze vechi3 şi afixe vechi substituie afixe vechi ataşate unor baze neologice4. Din punctul de

vedere al originii, cuvintele derivate prin substituţie pot avea: a) etimologie unică internă; b)

etimologie multiplă internă şi c) etimologie multiplă mixtă, adică se explică, în egală măsură,

prin substituirea unuia sau mai multor sufixe cu un alt sufix şi prin împrumut dintr-o sursă

externă analizabilă.

În comunicarea de faţă vom analiza, cu ajutorul exemplelor extrase din DA, MDA şi

DLR, acea modalitate derivativă realizată prin substituirea unor sufixe vechi ataşate la baze vechi.

Aceasta se explică, în primul rând, din necesităţi structurale (existenţa unor modele analogice

care contribuie la completarea unor goluri ale sistemului), în al doilea rând, din tendinţa de

comoditate şi de economie a vorbitorilor şi, în sfârşit, din tentaţia către o exprimare mai

expresivă. Echilibrul, comoditatea şi expresivitatea sunt, aşadar, cele mai importante argumente

care vin în sprijinul substituţiei sufixale, cu precădere la nivelul limbii curente. Exemplele care

urmează au fost clasificate, în principal, după criterii morfologice, la care s-au adăugat criterii

semantice, care ţin de frecvenţă, de aria de circulaţie etc. Am optat pentru substituţia de sufixe

prin intermediul căreia să rezulte derivate substantivale din baze substantivale, adjectivale şi

verbale lăsând, pentru o cercetare viitoare, obţinerea derivatelor de tip adjectival şi verbal.

I. Substituţie sufixală de la bază substantivală:

I.1. În interiorul genului masculin: bădăran, s.m. „mitocan, mojic, mârlan” (din

bădăr[ău] + -an, vezi bucălău şi bucălan, burduhău şi burduhan, cârlău şi cârlan, lungău şi

lungan, măgădău şi măgădan, măgâldău şi mogâldau, şoldău şi şoldan, vlăjgău şi vlăjgan etc.) 5;

2 O serie interesantă, în acest sens, este cea reprezentată de substituirea sufixului neologic -tor (omonim şi dublet etimologic al sufixului moştenit -tor) prin corespondentul său feminin vechi -toare, după modelul perechilor moştenite sau derivate pe teren românesc: apicultoare, s.f. (din apicul[tor] + -toare), autoare, s.f. (din au[tor] + toare), aviatoare, s.f. (din avia[tor] + -toare), delatoare, s.f. (din dela[tor] + -toare), directoare, s.f. (din direc[tor] + -toare), impostoare, s.f (din impos[tor] + -toare), interlocutoare, s.f. (din interlocu[tor] + -toare), promotoare, s.f. (din promo[tor] + -toare), prozatoare, s.f. (din proza[tor] + -toare), spectatoare, s.f. (din specta[tor] + -toare), translatoare, s.f. (din transla[tor] + -toare), tutoare, s.f. (din tu[tore] + -toare), viticultoare, s.f. (din viticul[tor] + -toare) etc. 3 Vezi, atestat în presă, derivatul răutăcism, s.n., folosit mai ales la plural (răutăcisme) cu sensul de „răutăţi” (din rău[tăţi] + -ism).4 Vezi, atestat frecvent pe Internet, roboţică, s.f. „corespondentul feminin al roboţelului” (din roboţ[el] + -ică).5 Vezi Marieta Pietreanu, Sufixul -an, în SMFC, II, 1960, p. 99. Din bădăr[an] şi/sau bădăr[ău], folosite ca nume proprii, au apărut, tot prin substituţie de sufixe, şi numele de familie Bădărică, Bădăruţă, pentru care vezi Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, s.v. Ibidem, s.v., vezi Băzălan şi Băzălău, Botârlan şi Botârlău etc.

2

bădăroi, s.m. « prost crescut, bădăran » (din bădăr[an] + -oi, vezi broscan şi broscoi, căciulan şi

căciuloi, chiaburan şi chiaburoi, ciocârlan şi ciocârloi, colţan şi colţoi, iepuran şi iepuroi, lupan şi

lupoi, vulpan şi vulpoi etc.)6; bogătar, s.m. „bogătan”7 (din bogăt[an] + -ar (vezi căptar şi căptan,

clonţar şi clonţan, colţar şi colţan, cordovan şi cordovar, pieptar şi pieptan etc.); bondalău, s.m.

(reg.) „bondar”8 (din bond[ar] + -alău, vezi mămăligău şi mămăligar)9; brotan, s.m. „brotac;

copil răsfăţat”10 (din brot[ac] + -an, vezi ciolac şi ciolan, puiac şi puian)11; bucălan, s.m.

„bucălău” (din bucăl[ău] + -an12); cărăbuş, s.m. „insectă coleopteră dăunătoare” (din cărăb[aş],

carab[aş] + -uş13); cioruş, s.m. „ţigan, negru ca un ţigan” (din cior[oi] + -uş14, vezi bărbătuş şi

bărbătoi, căţeluş şi căţeloi, ciomăguş şi ciomăgoi, drăcuş şi drăcoi, picioruş şi picioroi, piţiguş şi

piţigoi, ţigănuş şi ţigănoi etc.); clocotiş, s.m. (Bot., reg.) „Staphylea pinnata, clocotici” (din

clocot[ici] + -iş); coldan, s.m. „sărac, haimana, ziler, colduş” (din cold[uş] + -an, vezi căţelan şi

căţeluş, ghiban şi ghebuş, ciomăgan şi ciomăguş, pieptan şi pieptuş, piţigan şi piţiguş etc.);

coldău, s.m. „coldan” (din cold[uş] + -ău); croncar, s.m. „corb” (din cronc[an] + -ar, vezi

broscar şi broscan, cioflingar şi cioflingan etc.); croncău, s.m. „corb” (din cronc[an] + -ău, vezi

bădărău şi bădăran, bucălău şi bucălan, cârlău şi cârlan, coldău şi coldan, lungău şi lungan,

măgădău şi măgădan, prostolău şi prostolan, vătărău şi vătăran, vlăjgău şi vlăjgan etc.); dilache,

s.m. (rar, în expr. a fi cu ~ la cap) „a fi ţicnit” (din dil[iu] + -ache, vezi cilibiu şi cilibache)15;

dovlete, s.m. „dovleac” (din dovl[eac] + -ete)16; făgădar, s.m. „cel ce ţine un făgădău, hangiu,

cârciumar, birtaş” (din *făgăd[uş] < magh. fogadós + -ar)17; măgădan, s.m (reg.) „vlăjgan, bărbat

mare la trup, măgădău” (din măgăd[ău] + -an, prin atracţie sinonimică după găligan, lungan,

vlăjgan etc.); modârlău, s.m. (reg.) „bădăran, modoran” (din modârl[an] + -ău, vezi mogâldan şi

mogâldău, molan şi molău); moleac, s.m. (iht., reg.) peşte mic din apele de munte, numit molan”

(din mol[an] + -eac); motântan, s.m. (reg.) „om de nimic, neghiob; (în forma motâncan) om

6 Vezi, similar, şi ciobârloi, s.m. « ciobănoi ». Din ciobârl[an] + -oi.7 Absent în DA, et. nec. în MDA, s.v.8 Absent în DA, et. nec în MDA.9 Vezi, în DA, s.v. bondar, şi: bongoi, s.m. „bărzăun”. Din bong[ar] (var. ptr. bondar) + -oi.10 Et. nec în MDA.11 În DA, s.v. broatec, s.m., sunt trecute „cu schimbarea accentului şi a terminaţiunei sub influenţa sufixelor -ac, -oc, -an: brotac, brotoc, brotan”.12 La rândul său, bucălău, s.m. (vezi infra) „berbec sau câine”, provine, tot prin substituţie, din bucăl[aie], s.f.13 Ibidem, caraban, s.m. „gândac castaniu, rădaşcă”. Cf. carabaşcă, carabete (după Hiecke, Jahresber. XII, 151, ap. DA: din cărăb[uş] + -ană). 14 Vezi G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, 1916, s.v. În DA, s.v., este considerat derivat de la cioară.15 Vezi, similar, şi ursulache, s.m. (din ursul[eţ] + -ache).16 Vezi Pascu, op. cit., s.v.17 Vezi DA, s.v. Nu este imposibilă nici raportarea directă la făgăd[ău], s.m. „han, cârciumă”.

3

grosolan, necioplit” (din motânt[oc]18 + -an); osmangiu, s.m. „turc, osmanlâu” (din osman[lâu] +

-giu, după împrumuturile turceşti abagiu, achingiu, cafegiu, caicciu, chirigiu, ciorbagiu, lefegiu,

sofragiu etc.); păstran, s.m. (reg.) „păstrăv” (din păstr[ăv] + -an, vezi jidov şi jidan); popânzac,

s.m. „şoarece, om leneş, popândău” (din popând[ău] + -ac, prin analogie cu cazac, mânzac,

mârzac etc.); popânzoi, s.m. „şoarece, om leneş, popândău” (din popânz[ac] + -oi); prostolan

(var. prostălan), s.m., adj. „prostovan, prostănac” (din prost[ălău] + -olan, -ălan, vezi bucălău şi

bucălan, hăndrălău şi hăndrălan etc.); sfânţaş, s.m. (reg.) „diminutiv al lui sfanţ” (din sfânţ[ic] + -

aş)19; şchiopârlea, s.m. „persoană şchioapă, şchiopârlan” (din şchiopârl[an] + -ea)20; tăntălache,

s.m. „tăntălău” (din tăntăl[ău] + -ache); ţurţoi, s.m. „ţurţur” (din ţurţ[ur] + -oi); vălătan, s.m.

(bot., reg.) „săricică, vălătuc” (de la vălăt[uc] + -an); vătăran, s.m. (reg.) „puiandru de iepure”

(de la văt[ui] + -ăran); vătărău, s.m. (reg.) „iepuroi” (de la vătăr[an] + -ău, vezi bucălău şi

bucălan, burduhău şi burduhan, cârlău şi cârlan, lungău şi lungan, măgădău şi măgădan, măgâldău

şi mogâldau, şoldău şi şoldan, vlăjgău şi vlăjgan etc.)21; vătoi, s.m. (reg.) „ied; iepuroi” (de la

văt[ui] + -oi); vlăjgălău, s.m.22 „vlăjgan” (din vlăjg[an] + -ălău şi/sau din *vlăjgănău (din

vlăjgan + ău); vultan, s.m. „vultur” (din vult[ur] + -an); zăbleac, s.m. (reg.) „prunc micuţ,

nevinovat” (din zăbl[ău] „copilandru, vlăjgan” + -eac) etc.

I.2. În interiorului genului feminin: bălţică, s.f. (reg.) „vacă mică bălţată” (din

bălţ[ată] + -ică23, vezi bucată şi bucăţică, ciocolată şi ciocolăţică, găleată şi găleţică, lopată şi

lopăţică, nepoată şi nepoţică etc.); bucălană, s.f. „oaie cu lâna albă şi cu botul şi extremităţile

membrelor negre, bucălaie” (din bucăl[aie] + -ană)24; blânduşcă, s.f. „brânduşă de toamnă” (din

blând[uşă]25 + -uşcă); blânduţă, s.f. „brânduşă de toamnă, blânduşcă” (din blând[uşă] + -uţă);

broscărime, s.f. „mulţime de broaşte” (din broscăr[ie] + -ime); bucăliţă, s.f. „bucălaie mică şi

dragă” (din bucăl[aie] + -iţă26, vezi bărboaie şi bărbiţă, claie şi clăiţă, lădoaie şi lădiţă, mamaie şi

mămăiţă, porumboaie şi porumbiţă, tigaie şi tigăiţă etc.); cheotură, s.f. „cheotoare” (din

18 Variantă pentru nătântoc, s.m.19 La rândul său, sfânţic (sfanţih, sfanţic, sfanţig etc.) este împrumutat din germ. Zwanzig[er].20 Vezi MDA, s.v. După DLR, s.v., este un derivat de la şchiop. Pentru relaţia dintre sufixele -an şi -ea, vezi n. pr. Cârlogea (din cârlog[an] + -ea).21 În aceeaşi serie se încadrează şi cârlău, s.m. „cârlan”, ciobârlău, s.m. „ciobănoi” şi colotău, s.m. „colotan”, pentru care vezi Cristian Moroianu, Probleme de etimologie internă…, p. 364 – 366.22 Vezi DI, s.v. Despre posibilităţile de substituţie între -ar şi -an, -ău şi -an, -aie şi -an, vezi Sextil Puşcariu, Contribuţii la gramatica istorică a limbii române. Memoriul I. Contribuţii la studiul derivaţiunii: A. Bibliografie. B. Sufixul -aciu. C. Sufixele -aie şi -aiu. D. Sufixul -an . Extras din Analele Academiei Române, seria II, tomul XXXIII. Memoriile secţiunii literare, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea şi Librăria Naţională, p. 231, 235 – 237.23 În MDA, s.v., este considerată, în mod incorect, derivare progresivă: din baltă + -ică.24 Vezi Marieta Pietreanu, art. cit., p. 99. Aceeaşi explicaţie şi pentru uligană, s.f., vezi infra. 25 Variantă pentru brânduşă.26 Vezi DA, s.v. În MDA, s.v.: din bucălaie + -iţă.

4

cheo[toare] + -tură, vezi călcătoare şi călcătură, făcătoare şi făcătură, fundătoare şi fundătură,

tocătoare şi tocătură, topitoare şi topitură, uscătoare şi uscătură etc.); ciubică, s.f. (reg.) „luntre

pescărească rudimentară, de obicei scobită dintr-un trunchi de copac” (din ciub[acă]27 + -ică)28;

cobană, s.f. (reg.) „găină, orătanie, cobaie” (din cob[aie] + -ană, vezi bucălaie şi bucălană,

măgăoaie şi măgăoană, uligaie şi uligană, ţigaie şi ţigană etc.); codirişcă, s.f. „codirişte” (din

codir[işte] + -işcă, vezi luminişcă şi luminişte, toporişcă şi toporişte etc.); codobatică, s.f. (reg.)

„codobatură” (din codobat[ură] + -ică); codobatiţă, s.f. (reg.) „codobatură” (din codobat[ură] + -

iţă); dăltuşică, s.f. (iht., reg.) „lătiţă, dăltuşcă” (din dăltuş[că] + -ică); dubină, s.f. „vită, animal”

(din dub[ală]29 + -ină)30; fătăcină, s.f. (înv.) „fătăciune” (din fătăc[iune] + -ină)31; friptană, s.f.

„friptură mai mare” (din fript[ură] + -ană)32; ieruşcă, s.f. „ieruncă” (din ier[uncă] + -uşcă);

măsălarniţă, s.f. (bot., reg.) „măselariţă” (din măsălar[iţă] + -niţă)33; mătăhanie, s.f. (reg.)

„matahală” (din mătăh[ală]34 + -anie); mârţoagă, s.f. „gloabă, mărţână” (din mărţ[ână] + -oagă);

morceală, s.f. (reg.) „noroi, fleşcăială, mocirlă; murdărie”. Din morc[ilă]35 + -eală); păpăruie1,

s.f. „gărgăriţă” (din păpăr[uţă], id. + -uie); păpăruie2, s.f. „paparudă” (din papar[udă] + -uie);

păpăruţă1, s.f. „paparudă mică” (din papar[udă] + -uţă); pletişoară, s.f. „boarcă” (din plăt[ică] +

-işoară); sinceriţă, s.f. (bot., reg.) „sângerică” (din sincer[ică]36 + -iţă); slabiţă, s.f. (reg.) „deşert,

flămânzare, slabină” (din slab[ină] + -iţă); stirigoaică, s.f. (bot., reg.) „Veratrum nigrum,

stirigoaie” (din stirig[oaie] + -oaică); strădare, s.f. (înv.) „strădanie” (din străd[anie] + -are);

struguşor, s.m. (reg.) „strugurel” (din strug[urel] + -uşor); suvelniţă, s.f. ”suveică” (din

suv[eică] + -elniţă); şuvină, s.f. (reg.) „şuviţă” (din şuv[iţă] + -ină)37; uligană, s.f. „uligaie” (din

ulig[aie] + -ană); undiuţă, s.f. „undiţă mică” (din und[iţă] + -(i)uţă, vezi bătăiţă şi bătăiuţă,

cheiţă şi cheiuţă, clăiţă şi clăiuţă, jucăriţă şi jucăriuţă, scufiţă şi scufiuţă, tigăiţă şi tigăiuţă etc.);

ursitoaie, s.f. (reg.) „ursitoare” (din ursi[toare] + -oaie)38; vătoaie, s.f. (reg.) „iadă până la un an;

27 Variantă pentru ciobacă, s.f.28 În DA, ciubică este socotit variantă a lui ciubacă (opţiune continuată în MDA, s.v. ciobacă, s.f.).29 Variantă a lui dubeală, s.f. „argăseală”.30 Vezi Pascu, op. cit., s.v.31 Vezi DA, s.v. fătăciune, s.f. [Cu schimbul obişnuit între sufixele –iune şi –ină, şi: fătăcină, s.f.]. În MDA, s.v., din făta + -(c)ină. Pentru paralelismul între sufixele –ină şi –ciune, vezi Pascu, op. cit., s.v. bărăciune, s.f. (din *bărăc[ină] + -iune), mătăciune, s.f. (din mătăc[ină] + iune), mortăciune, s.f. (din mortăc[ină] + -iune).32 Termenul, explicat de Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001, p. 226, este folosit frecvent în conversaţia curentă şi are numeroase atestări pe Internet.33 Vezi DLR, s.v. Este posibilă, însă, şi o derivare progresivă de la măsălar (var. ptr. măselar) + -niţă.34 Variantă pentru matahală, s.f. Tot printr-o substituţie expresivă de la matahală s-au format şi substantivele regionale cu acelaşi sens mătăhaie, mătăhuie şi mătăhulă, pentru care vezi DLR, s.v.35 Variantă pentru mocirlă, s.f.36 Variantă pentru sângerică, s.f.37 Vezi recenzia lui Sextil Puşcariu la Atlasul lingvistic român, vol. I, 1938, în « Dacoromania », vol. IX (1936 – 1938), Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 421.38 În DLR, s.v. : De la ursitoare, prin analogie cu substantive de tipul strigoaie, sămcoaie etc. 

5

iepuroaică tânără” (din văt[uie] + -oaie)39; zăbilă, s.f. „zăbală” (din zăb[ală] + -ilă)40; zăbrăluică,

s.f. „zăblaică mică” (din zăbr[aică]41 + -ăluică); zăvârdacă, s.f. „lapte stricat, zăurdeală” (din

zăurd[eală] + -acă) etc.42

I.3. În interiorul genului neutru: borduş, s.n. „boideiaş” (din bord[ei] + -uş43, vezi

albei şi albuş, scarabeu/-ei şi scărăbuş etc.); budureţ, s.n. „coş, horn” (din budur[oi], id. + -eţ,

după horneţ); căptan, s.n. „capac din coajă de tei cu care se acoperea ştiubeiul de albine; (reg.)

coajă de brad întrebuinţată de ciobani când mulg oile” (din căpt[ar] + -an, vezi broscar şi

broscan, cioflingar şi cioflingan, croncar şi croncan etc.)44; ciorlan, s.n. (reg.) „obiect cu care se

cetluieşte ceva” (din ciorl[ău]45 + -an, vezi bădăran şi bădărău, burduhău şi burduhan, cârlău şi

cârlan, lungău şi lungan, măgădău şi măgădan, măgâldău şi mogâldau, şoldău şi şoldan, vlăjgău şi

vlăjgan etc.)46; cordovar, s.n. (înv.) „marochin, cordovan” (din cordov[an] + -ar47, vezi broscar şi

broscan, căptar şi căptan, cioflingar şi cioflingan, croncar şi croncan, stânar şi stânaş etc.);

făgădeţ, s.n. „promisiune, făgădaş” (din făgăd[aş] + -eţ); hădărag, s.m.n. „lemn al îmblăciului…,

hădărău” (din hădăr[ău] + -ag); lăptar, subst. (reg.) „unealtă de pescuit numită lăptaş” (din

lăpt[aş] + -ar); ostropeţ, s.n. „ostropel” (din ostrop[el] + -eţ, vezi cercurel şi cerculeţ, nodurel şi

noduleţ, plugurel şi pluguleţ etc.)48; ostropior, s.n. „ostropel” (din ostrop[el] + -ior, vezi papucel

şi papucior, rotunjel şi rotunjor, singurel şi singurior, uscăţel şi uscăcior, vineţel şi vinecior etc.);

spătel, s.n. (reg.) „spătar al scaunului” (de la spăt[ar] + -el); surcălaş, s.n. „huludeţ,

surcalău” (din surcal[ău] + -aş); şarafic, s.n. (reg.) „vestă de femeie cu mâneci” (din şaraf[an]49

+ -ic, după borangic, ilic); urzoc, s.n. (reg.) „urzitor, urzoi” (din urz[oi] + -oc); urzor, s.n. (reg.)

„urzitor, urzoi” (din urz[oi] + -or) etc.

39 În DLR, s.v., este trecut un singur cuvânt-titlu vătoi, -oaie, subst. De la vătui, cu schimbare de sufix.40 Vezi Pascu, op. cit., s.v. În DLR este trecut sub zăbală, ca variantă, deşi substituţia de sufixe creează, ca orice modalitate derivativă, cuvinte diferite. Pentru zăbilă < zăbală, vezi şi Mioara Avram, Sufixele româneşti -ilă masculin şi -ilă/-ilă feminin, în SMFC II, 1960, p. 166.41 Variantă pentru zăblaică, s.f.42 Despre substantivele în -ea/-ică, vezi Cristian Moroianu, Structură, proces şi substituţie…, p. 689 – 690.43 În MDA, s.v., este considerat derivat progresiv, cu ajutorul sufixului -uş. În DA, s.v. bordei, fără explicaţii suplimentare. Vezi Elena Carabulea, Sufixul -uşă, în SMFC, II, 1960, p. 209 – 210, unde autoarea vorbeşte de „un paralelism între suf. -uş şi finala unui cuvânt interpretată greşit drept sufix”: borduş şi bordei, căpuş şi cobuz, chipirduş şi chipirdic, fideluş şi fideleş, pămătuş şi pămătuf, piţiguş şi piţigoi, ţâmburuş şi ţâmburuc etc. Autoarea are în vedere dublete sufixale de tipul chioruş şi chiorâş, desuş şi desiş, mărituş şi măritiş, nărăvuş şi nărăvaş, pişcuş şi pişcar, tăiuş şi tăiş, zmeuruş şi zmeuriş, pe care le consideră „derivate paralele”.44 În MDA, s.v., este considerat variantă, s.v. captar.45 Variantă pentru ceatlău, s.n.46 Ibidem, este considerat variantă, s.v. ceatlău.47 În DA, MDA, s.v.: din cordovan, fără explicaţii suplimentare. 48 Et. nec. în MDA.49 Variantă pentru sarafan, s.n.

6

I.4. De la subst. masculin la subst. feminin: barabuşcă, s.f. “cartof” (din barab[oi] + -

uşcă50, vezi băboi şi băbuşcă, muieroi şi muieruşcă); dulancă, s.f. „căţea mare” (din dul[ău] + -

ancă); dulaucă, s.f. „căţea mare” (din dul[ău] + -aucă, vezi jidaucă şi jidău, mutalaucă şi

mutalău, prostalaucă şi prostalău etc.)51; lefârdaie, s.f. (reg.) „persoană care vorbeşte mult, care

cleveteşte, guraliv, limbut” (din lefârd[ău] „palavragiu” + -aie); lefărdaucă, s.f. (reg.) „persoană

clevetitoare, guralivă” (din lefârd[ău] + -aucă); meteloaie, s.f. (Trans., rar) „femeie proastă” (din

metel[eu] + -oaie)52; morlaucă, s.f. (reg.) „molan” (din morl[an]53 + -aucă); popândea, s.f.

„momeală, sperietoare” (din popând[ău] „sperietoare” + -ea); soreaţă, s.f. „numele unor peşti

mici de apă dulce” (de la sor[ete] + -eaţă); zgripţură, s.f. „pajură” (din zgrip[ţor] + -ţură)

etc.

I.5. De la subst. feminin la subst. masculin54: bucălău, s.m. „corespondentul feminin al

bucălaiei” (din bucăl[aie] + -ău); ciocănitor, s.m. (din ciocăni[toare] + -tor, vezi desfăcător şi

desfăcătoare, trăgător şi trăgătoare, ţiitor şi ţiitoare, vânător şi vânătoare etc.); codobatelei, s.m.

(reg.) „codobatură-albă” (din codobat[ură] + - elei); codobator, s.m. „bărbătuşul codobaturii”

(din codoba[tură] + -tor, vezi murător şi murătură, râmător şi râmătură, tocător şi tocătură etc.);

cucuvoi, s.m. „bărbătuşul cucuvelei” (din cucuv[ea] + -oi); desetnic, s.m. (înv.) „slujbaş

însărcinat cu strângerea desetinei” (din deset[ină] + -nic); ghionoi, s.m. „masculul ghionoaiei”

(din ghion[oaie] + -oi); gonotiftiroi, s.m. (din gonotiftir[iţă] „coropişniţă” + -oi); lăscălău, s.m.

(reg.) „augmentativ al lui lăscaie” (din lăsc[aie] + -ălău)55; nevăstoi, s.m. „masculul nevăstuicii”

(din nevăst[uică] + -oi)56; păturnel, s.m. (rar) „potârnic” (din păturn[ea] + -el57); privighetoi,

s.m. „bărbătuşul privighetoarei” (din privighe[toare] + -oi)58; privighetor, s.m. „bărbătuşul

privighetoarei” (din privighe[toare] + -tor); rândunel, s.m. „bărbătuş al rândunicii” (din

50 In MDA, s.v., barabuşcă este considerat un derivat progresiv. Derivatul poate proveni, tot prin substituţie, şi direct din barab[ulă].51 Vezi Dumitru Loşonţi, Certitudini şi ipoteze etimologice, Bucureşti, Editura Academiei Române, Colecţia Etymologica, 26, 2007, p. 82. Et. nec. în MDA. Vezi o explicaţie similară pentru fătăloancă, s.f., la Cristian Moroianu, Aspecte ale derivării…, p. 248.52 Dicţionarele consultate indică, în acest caz, derivare progresivă.53 Variantă pentru molan, s.m.54 Vezi Eleonora Popa, Sufixe moţionale pentru formarea masculinului, în SMFC, IV, 1967, p.166, 168 şi Indicele, p. 171 – 176. Pentru ghionoi, ciocănitor, rândunel şi bucălău, autoarea consideră că este vorba de „folosirea formei de masculin a aceluiaşi sufix: -oi/-oaie, -tor/-toare, -el/-ea, -ău/-aie” (p. 166), diferenţiind exemplele citate de cele la care moţiunea se realizează prin substituţie: bibiloi, ciocârloi, cucuvoi, nevăstoi etc.55 În DLR, s.v., este considerat un derivat progresiv: din lăscaie + -ălău.56 Tot din nevăst[uică] provine, prin aceeaşi substituţie, sinonimul nevăstoaică, s.f. În această situaţie, este dificil de precizat dacă nevăstoi nu este, cumva, obţinut din nevăstoaică (vezi comentariul Eleonorei Popa, art. cit., p. 167).57 În DLR, s.v. : din păturnea + -el.58 Ibidem, s.v., este socotit variantă a lui privighetoroi.

7

rândun[ea] sau/şi din rândun[ică] + -el)59; sapornoi, s.m. „fiinţă imaginară malefică” (din

saporn[iţă] „numele unui duh” + -oi); şilihoi, s.m. „gaie” (din şilih[oaie] „gaie” + -oi); şindiloi,

s.m. (din şindil[ică] + -oi); tuptiloi, s.m. „pitpalac mascul” (din tuptil[eacă] „prepeliţă” + -oi)60;

turturaş, s.m. (din turtur[ea] + -aş); turturel, s.m. „bărbătuş al turturelei” (din turtur[ea] sau/şi

din turtur[ică] + -el); turturoi, s.m. (din turtur[ea] sau/şi din turtur[ică] + -oi); uligan, s.m.

„gaie, gaie neagră, şoim, erete” (din ulig[aie] + -an); vârdoi, s.m. „bărbătuşul vârdării” (din

vârd[are] „ciocănitoare” + -oi61), verdeloi, s.m. „bărbătuşul verdaliei” (din verdal[ie]

„ciocănitoare” + -oi) etc.

I.6. De la subst. neutru la subst. feminin: boboloacă, s.f. „boboloş” (din bobol[oş] + -

oacă62); ciubeucă, s.f. “portţigaret cu ţigara în el” (din ciub[uc] + -eucă); matrapazlărie, s.f.

(înv., rar) „matrapazlâc; cămătărie” (din matrapaz[lâc] + -(l)ărie); răsadniţă, s.f. „pătul răsadnic,

(reg.) pepinieră, (reg.) pădure tânără, (rar) loc de şedere” (din răsadn[ic] + -iţă); sulimătură, s.f.

(reg.) „fard, sulimenitură” (din sulim[an] + -ătură) etc.

I.7. De la subst. feminin la subst. neutru: bereguş, s.n. (reg.) „beregată” (din

bereg[ată] + -uş); bucăţoi, s.n. (din bucăţ[ică] + -oi)63; coclete, s.n. „rest, rămăşiţă, ultima ţuică

de pe fundul cazanului, periclitată de posibilitatea de a se deteriora prin oxidare” (din cocl[eală]

+ -ete64, pr. anal. cu poslete); uruioc, s.n. sg. „urluială” (din urlui[ală] + -oc) etc.

I.8. De la subst. neutru la subst. masculin: făcălău, s.m. „făcăleţ” (din făcăl[eţ], s.n. +

-ău 65).

I.9. De la subst. masculin la subst. neutru: popândeţ, popândete, s.n. „sperietoare de

păsări, momâie, popândău” (din popând[ău] + -eţ).

II. Substituţie sufixală de la bază adjectivală: irmizea, s.f. „cizmă roşie” (din irmiz[iu],

[-ie]66; Crăcănuş, n. pr. (din crăcăn[at], crăcăn[el] + - uş); mâncăcilă, s.m.67 (din mâncăc[ios] +

-ilă); Nărtilă, n. pr. (din nărt[os] + -ilă); nemurire, s.f. „calitatea de a fi nemuritor” (din

nemuri[tor] + -re); nesăbuinţă, s.f. „nesăbuire, nesocotinţă” (din nesăbu[it] + -inţă); nesăbuire,

59 Prin adăugarea bazei derivative rândunică pentru rândunel, fac aici o necesară completare la etimologia internă simplă (din rândun[ea] + -el), citată de mine în Structură, proces şi substituţie…, p. 688. Aceeaşi completare este valabilă şi pentru turturel şi turturoi, pentru care vezi infra. În seria derivatelor moţionale prin substituţie sufixală, adăugăm bibiloi < bibilică, ciocârloi < ciocârlie, pituluş < pitulice, discutate de mine în Aspecte ale derivării…, p. 247 şi 249.60 În DLR este considerat o variantă a lui pitpălăcoi, s.m.61 Ibidem, vârdoi este trecut, ca variantă, sub vârdăroi, s.m. (din vârdare + -oi).62 Vezi DA, s.v. Et. nec. în MDA, s.v.63 În DA şi în MDA, s.v., din bucată + -oi. 64 Vezi Iulia Mărgărit, Comentarii etimologice şi semantice, Bucureşti, Editura Academiei Române, Colecţia Etymologica, 27, 2007, p. 79 – 80.65 În MDA, s.v.: din făcăleţ + -ău, cf. măngălău.66 Variantă pentru cârmâziu, -ie, adj. „stacojiu”, vezi DA, s.v. irmizea, s.f.67 Şi nume propriu, vezi Pascu, op. cit., s.v.

8

s.f. „calitatea de a fi nesăbuit, nesăbuinţă” (din nesăbu[it] + -re); sălbătioară, s.f. „animal sălbatic

mic” (din sălbat[ic] + -ioară; sălbătişoară, s.f. „animal sălbatic mic” (din sălbat[ic] + -işoară);

somnorel, s.m. (bot.) „zmeoaică” (din somnor[os] + -el); somnorilă, s.m. „persoană somnoroasă”

(din somnor[os] + -ilă) etc.

III. Uneori, este dificil de stabilit dacă un substantiv provine, prin derivare progresivă, de

la o bază substantivală (mai rar adverbială sau verbală) sau, prin substituţie, de la o bază

adjectivală. În asemenea situaţii, înclinăm spre posibilitatea etimologiei multiple interne,

realizabilă prin modalităţi derivative diferite: Burilă, n. pr. (din bură + -ilă şi din bur[at] + -ilă),

Buzăilă, n. pr. (din buză + -ilă şi din buz[at] + -ilă), Cocoşilă, n. pr. (din cocoaşă + -ilă şi din

cocoş[at] + -ilă), Guşăilă, n. pr. (din guşă + -ilă şi din guş[at] + -ilă), Napoilă, n. pr. (din napoi

+ -ilă şi din napoi[at] + -ilă), Sucilă, n. pr. (din suci + -ilă şi din suc[it] + -ilă), Ţintilă, nume de

bou cu o ţintă albă în frunte (din ţintă + ilă şi din ţint[at] + ilă), Zgârcilă, n. pr. (din zgârci + ilă

şi din zgârc[it] + ilă)68 etc. O situaţie specială are substantivul bunăciune, folosit cu intenţie

glumeaţă în contexte de tipul „o consider pe Shakira o ~”, „a ieşi cu o ~”, „era o ~ când am

cunoscut-o”, „~ tipic americană”, „o ~ demnă de tot răsfăţul”, „a luat de nevastă o ~ cu talent

artistic”, „Thalia, ~ rău” etc. Cu sensul evident de „femeie bună”, bunăciune este un derivat

progresiv din bună + -ăciune acoperind, astfel, necesitatea de a transforma sintagma nominală

într-un substantiv (*buna sau *o bună ar fi intrat într-o supărătoare coliziune omonimică). Cu

acelaşi sens, dar într-o sintagmă de tipul „o ~ de fată”, „o ~ de femeie”, „o ~ de asistentă”, „o ~

de băiat”, „~ de atmosferă”, „~ de show”, „~ de om”, „~ de poezie”, „~ de maşină”, „~ de

friptură” etc., bunăciune este un derivat din bunătate prin substituirea suf. -ătate cu suf. -ăciune,

preferabil din motive de expresivitate şi de înlăturare a unor posibile ambiguităţi.

IV. Substituţie sufixală de la bază verbală: cermălaie, s.f. (reg.) „larmă” (din

cermăl[ui] + -aie); dârdală, s.f. „flecar; mârţoagă, gloabă; obiect uzat” (var. dârdeală, dârdolă,

dârdoală, dărdală) (din dârd[âi] + -eală); dârlău, s.m. (reg.) „pierde-vară” (din dârl[âi] + -ău);

melesteu, s.n. (reg.) „râşniţă; făcăleţ; epitet depreciativ pentru cineva care vorbeşte sau care se

deplasează greu” (din melest[ui] + -eu); mondrea, s.m. (reg.) „prostănac, om prost” (din

mondr[ăni] + -ea); rândaş, s.m. „om folosit la muncile de rând; care rânduieşte toate treburile”

(din rând + -aş şi/sau din rând[ui] + -aş)69; strecătoare, s.f. (înv. şi pop.) „strecurătoare” (din

strec[ura] + -ătoare); zbârnoi, -oaie, s.m., s.f. (din zbârn[âi] + -oi); zumzet, s.n. (din zumz[ăi] +

-et) etc.

V. Analiză semantică

68 Despre derivatele nume proprii în -ilă, vezi Mioara Avram, art. cit., p. 159.69 În DEX şi în MDA, s.v., din rândui + -aş.

9

V.1. Crearea de sinonime. După cum se poate observa din exemplele prezentate,

derivarea prin substituţie de sufixe duce la creşterea numărului de sinonime. Crearea de sinonime

prin acest procedeu derivativ este justificată de tendinţa spre expresivitate a vorbitorilor: aceştia

încearcă, în limitele şi cu resursele analogice oferite de limbă, să reformuleze mai expresiv

cuvintele ajungând, astfel, la dublete sinonimice de tipul: bădăroi din bădăran, boboloacă din

boboloş, bondălău din bondar, croncău din croncan, dilache din diliu, dunguleaţă din dunguliţă,

fătăcină din fătăciune, măgădan din măgădău, ostropior din ostropel, păpăruie din păpăruţă,

păpăruie din paparudă, slabiţă din slabină, suvelniţă din suveică, şchiopârlea din şchiopârlan,

vătărău din vătăran, vătoaie din vătuie, zăbleac din zăblău, zăvârdacă din zăurdeală etc. De

asemenea, presiunea analogică şi eventuale necesităţi de rimă (în poezia populară) sunt alte

motive ale obţinerii de sinonime prin substituţie de sufixe: bogătar din bogătan, bucălană din

bucălaie, căptan din căptar, clocotiş din clocotici70, cobană din cobaie, codirişcă din codirişte,

codobatică şi codobatiţă din codobatură, cordovar din cordovan, croncar din croncan, făgădeţ

din făgădaş, osmangiu din osmanlâu, răsadniţă din răsadnic, suvelniţă din suveică, şarafic din

şarafan, uligană din uligaie etc. Sinonimia poate fi influenţată şi de realitatea extralingvistică:

popândea „momâie, sperietoare” a trecut în seria femininelor de la popândău, pe de o parte,

pentru a dezambiguiza termenul polisemantic şi oscilant morfologic (s.m. şi n.) şi, pe de altă

parte, influenţat de seria sinonimică alcătuită preponderent din feminine: ciuhaie, măgăoaie,

momâie, morişcă, paparudă, sperietoare etc. Diversificarea sinonimiei prin substituţie este

influenţată uneori de aşa-numita atracţie sinonimică (din partea unui cuvânt sau unei serii

sinonimice): bădăran după mârlan, mitocan; borduş după culcuş; bucălană după ţurcană;

făcălău după mestecău; făgădar după cârciumar; măgădan după găligan, lungan, vlăjgan;

mârţoagă după gloabă; păturnel după rândunel, turturel; prostolan după prostovan; şarafic după

ilic etc.

V.2. Creare de diminutive. Tendinţa spre expresivitate se manifestă inclusiv în folosirea

derivatelor diminutivale; cu atât mai mult cu cât unele dintre exemplele citate denumesc animate:

bălţică din bălţată, borduş din bordei, bucăliţă din bucălaie, codobatică din codobatură, ieruşcă

din ieruncă, păpăruţă din pararudă, pletişoară din plătică, undişoară din undiţă, undiuţă din

undiţă, zăbrăluică din zăbraică etc.

V.3. Creare de augmentative. Reflexul opus diminutivelor expresive este crearea de

augmentative, uneori direct de la baze diminutivale sau care lasă impresia de diminutive. Astfel,

prin substituţie se obţin brotan din brotac, coldan din colduş, coldău din colduş, făcălău din

70 Vezi DA, s.v.: „Foaie verde clocotiş, Haideţi, fete, tupiliş, Ca vara, prin zmeuriş” (Şez. IV, 235b/16).

10

făcăleţ, friptană din friptură, păstran din păstrăv, prostolan din prostălău, vălătan din vălătuc

etc.

V.4. Specializări semantice. Prin substituţie de sufixe se ajunge, de multe ori, la diverse

specializări semantice (de ordin metonimic, sinecdotic, metaforic) ale bazei derivative: cărăbuş

„insectă dăunătoare” vs. cărăbaş „oaie albă, cu capul şi picioarele negre”, ciubeucă „portţigaret

cu ţigara în el” vs. ciubuc „pipă orientală cu ţeavă lungă”, coclete „rămăşiţă de ţuică de pe fundul

cazanului” vs. cocleală „strat verde şi toxic, format pe suprafaţa obiectelor din cupru, alamă etc.,

din cauza umezelii” etc.

V.5. Substituţie moţională. După cum s-a putut vedea la exemplele de sub II.1. şi II.2.,

transferul de la masculin la feminin şi de la feminin la masculin al substantivelor presupune două

aspecte: a) substituţia de sufixe între substantive nonanimate (barabuşcă şi baraboi, popândea şi

popândău etc.) şi b) substituţia de sufixe între substantive animate, care înseamnă derivare

moţională. Substituţia moţională are loc prin aceeaşi presiune analogică exercitată, de regulă, la

orice nivel al derivării. Dacă substantivele feminine obţinute din masculine prin substituţie sunt

relativ puţine (dulaucă din dulău, fătăloancă din fătălău, zgripţură din zgripţor etc.), în schimb

cele masculine obţinute din feminine prin acelaşi procedeu sunt mai numeroase: bibiloi din

bibilică, bucălău din bucălaie, ciocănitor din ciocănitoare, ciocârloi din ciocârlie, codobator din

codobatură, cucuvoi din cucuvea, ghionoi din ghionoaie, nevăstoi din nevăstuică, păturnel din

păturnea, privighetoi din privighetoare, privighetor din privighetoare, rândunel din rândunea şi

din rândunică, turturaş din turturea, turturel din turturea şi din turturică, turturoi din turturea şi

din turturică, uligan din uligaie etc. Din parcurgerea exemplelor de mai sus, se pot scoate în

evidenţă mai multe situaţii de substituţii: a) între sufixele -oi şi -ea/-ică, -el şi -ea/-ică; b) între -

oi şi -oaie; c) între -an şi -aie; d) între -tor şi -toare; e) între -(t)or şi -(t)ură. Interesant este faptul

că, uneori, transferul are loc în ambele sensuri: turturel şi turturoi din turturea/turturică, dar şi

nepoţică din nepoţel, tinerică din tinerel etc: ciocănitor din ciocănitoare, privighetor din

privighetoare71. Este posibilă, de asemenea, ţinând cont de dubla valoare (moţională şi

diminutivală, respectiv augmentativă) a sufixelor -el şi -oi, raportarea contextuală directă între

sufixele citate, cu eludarea etapei primare -ea/-ică: din punct de vedere semantic, turturelul poate

fi masculin al turturelei, masculin al turturicii, dar şi diminutiv al lui turturoi înţeles ca

augmentativ; la fel, turturoiul poate fi masculin al turturelei, masculin al turturicii, dar şi

augmentativ al lui turturel înţeles ca diminutiv etc.

VI. Structura morfematică. Din punctul de vedere al modalităţii sau posibilităţilor de

formare, exemplele citate pot fi împărţite în două categorii: a) derivate care sunt explicabile

71 Vezi şi apicultoare din apicultor, spectatoare din spectator, tutoare din tutore etc.

11

exclusiv prin substituţie de sufixe din unul sau mai multe etimoane interne (bucăliţă din bucălaie,

codobator din codobatură, cucuvoi din cucuvea, fătăcină din fătăciune, mărţoagă din mărţână,

păturnel din păturnea, zgripţor din zgripţură etc.); b) derivate care admit, teoretic, două

interpretări: ambele prin substituţie sau una prin substituţie şi alta prin adăugare de sufixe: coldan

şi coldău au o bază comună împrumutată cold[uş] (din magh. koldus), dar pot fi şi explicate unul

din celălalt (vezi modelul bădărău şi bădăran, bucălău şi bucălan, cârlău şi cârlan, coldău şi

coldan, lungău şi lungan, măgădău şi măgădan, prostolău şi prostolan, vătărău şi vătăran, vlăjgău

şi vlăjgan etc.); croncar şi croncan pot fi raportate la o bază directă comună cronc (de origine

onomatopeică), dar croncar este explicabil şi din croncan (din cronc + -an). De remarcat, de

asemenea, faptul că substituţia se face între două sufixe reale (vezi bogătar din bogătan, cioruş

din cioroi, friptană din friptură, prostolan din prostălău etc.) şi între unul real şi unul aparent

(înţeles de vorbitori ca fiind element derivativ existent în limba română, vezi bucălană din

bucălaie, codobatică din codobatură, păstran din păstrăv, şarafic din şarafan etc.).

VII. Substituţia de sufixe (sau de terminaţie considerată ca sufix) se realizează nu numai

la nivelul substantivelor comune, ci are ca rezultat, după cum s-a observat deja, şi nume comune

din nume proprii (antroponime şi toponime), nume proprii din nume proprii72 şi nume proprii din

nume comune. Pentru prima categorie, exemplificăm prin substantivele feminine băltărească

“dans popular nedefinit mai îndeaproape” (din Băltăr[eşti] + -ească) şi stoicănească „dans

nedefinit mai de aproape” (din Stoicăn[eşti] + -ească). Pentru cea de a doua categorie, exemplele

sunt mai numeroase: Achiliana (< Achil[ina] + -iana), Andronie, Andronache (< Andron[ic] + -

ie, -ache), Aurică (din Aur[el] + -ică), Avereanu (Aver[escu] + -eanu), Baldovici (< Bald[ovin] +

-ici), Belizan (din Beliz[are] + -an), Brezica (< Brez[eanu] + -ica)73, Chintilă, Chintea, Chintescu

(< Chint[ilian] + -ilă, -ea, -escu), Chiprin (< Chipri[an] + -in), Chiran (< Chir[in] + -an),

Coliban (< Colib[aş] + -an), Cristinică (< Cristin[el] + -ică), Fătăligă (< Fătăl[ău] + -igă),

Ghedeiu (< Ghede[on] + -iu), Ghervan (< Gherv[asie] + -an), Lăpăduş (< Lăpăd[atu], nume de

câine, + -uş), Maricel (din Maric[ica] + -el), Mitrofie (< Mitrof[an] + -ie), Moroescu (<

Moro[ianu] + -escu), Naftuc (< Naft[an] + -uc), Rachina (< Rach[ela] + -ina), Semac (< Sem[an]

„semen” + -ac), Viorel (din Vior[ica] + -el) etc. Pentru ultima categorie, vezi Bobolina, nume de

vacă (de la bobol[oş] „rotund, cu capul rotund” + -ina74, Bolomoagă (din bulum[ac], var. ptr.

72 Vezi N.A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1963.73 Exemplu citat de Elena Ciobanu, Observaţii asupra formării numelor de familie feminine de la masculine, în SMFC, I, 1959, p. 142.74 Exemplul este preluat din Grigore Brâncuş, Nume date animalelor domestice, articol publicat în “Limba română”, XVI, 1967, nr. 2, p. 169 – 175, reprodus în vol. Studii de istorie a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007, p. 124 – 130.

12

bulamac + -oagă), Bucaleţ (din bucăl[iţă] + -eţ), Cârlogea (din cârlog[an] + -ea), Cioromete

(din ciorom[an] „ţigan” + -ete) etc.75

VIII. Concluzii.

Derivarea prin substituţie de sufixe se realizează în interiorul aceleiaşi părţi de vorbire

sau între părţi de vorbire diferite. Substituţia la nivelul substantivului are loc la fiecare dintre cele

trei genuri şi între genuri diferite, între nume comune, între nume proprii, de la nume comune la

nume proprii şi invers etc.

Mecanismul care favorizează acest tip derivativ este, ca şi în cazul derivării progresive şi

regresive, analogia: având o justificare structurală, aşadar înlăturând deficienţe ale sistemului

limbii, multe dintre cuvintele astfel obţinute se menţin în limbă, reprezentând, de adeseori,

opţiuni economice şi expresive pentru denumirea unor realităţi, fiinţe sau fenomene. Multe dintre

exemplele citate au caracter regional, popular sau familiar, argotic, în descântece, jocuri de copii

etc., adică sunt folosite cu precădere în limbaje şi contexte dominate de expresivitate, sunt

preponderent diminutive sau augmentative, au valoare depreciativă etc.

Derivarea prin substituţie de sufixe reprezintă, uneori, numai una dintre posibilităţile de

realizare a etimologiei multiple interne. Astfel, un termen analizabil poate proveni, exclusiv prin

substituţie, din două baze derivative (rândunel din rândunea şi din rândunică, viţică din viţea şi

din viţel) sau poate proveni, prin derivare progresivă şi prin substituţie, de la două baze derivative

(bătrânică din bătrână şi din bătrânel).

În sfârşit, este de remarcat rolul derivării prin substituţie în îmbogăţirea şi diversificarea

sinonimiei, pe de o parte, şi în realizarea moţiunii, pe de altă parte. De asemenea, prin substituţie

se creează, de multe ori, sinonime şi, în acelaşi timp, paronime derivative.

Bibliografie

Avram, Mioara, Sufixele româneşti -ilă masculin şi –ilă/-ilă feminin, în SMFC II, 1960, p. 149 - 178.Brâncuş, Grigore, Nume date animalelor domestice, în LR, XVI (1967), nr. 2, p. 169 – 175, reprodus în vol. Studii de istorie a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007, p. 124-130.Carabulea, Elena, Sufixul -uşă, în SMFC, II, 1960, p. 199 – 212.Ciobanu, Elena, Observaţii asupra formării numelor de familie feminine de la masculine, în SMFC, I, 1959, p. 137-143.Constantinescu, N.A., Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1963.Dicţionarul invers al limbii române, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Editura Academiei, 1957.

75 Pentru alte exemple, vezi Iorgu Iordan, op. cit., s.v.

13

Dicţionarul limbii române (Seria veche). Tomul I, partea I (A –B), Bucureşti, Librăriile Socec, 1913; Tomul I, partea a II-a (C), Bucureşti, Tipografia ziarului “Universul”, 1940; Tomul I, partea a III-a, fasc. 1 (D –de), Bucureşti, “Universul”, 1949; Tomul II, partea I (F – I), Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1934; Tomul II, partea a II-a, fasc. 1, 2, 3 (J – Lojniţă), 1937, 1940, 1948 (DA).Dicţionarul limbii române (Serie nouă, întemeiată de Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Ion Coteanu). Tomurile VI – XIII, 1965 – 2005, Bucureşti, Editura Academiei (DLR).Iordan, Iorgu, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.Loşonţi, Dumitru, Certitudini şi ipoteze etimologice, Bucureşti, Editura Academiei Române, Colecţia Etymologica, 26, 2007.Mărgărit, Iulia, Comentarii etimologice şi semantice, Bucureşti, Editura Academiei Române, Colecţia Etymologica, 27, 2007.Micul dicţionar academic (Redactori responsabili: acad. Marius Sala şi Ion Dănăilă), vol. I – IV, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001 - 2003 (MDA). Moroianu, Cristian, Probleme de etimologie internă. Derivarea cu sufixe, în LR, LV (2006), nr. 5 – 6, p. 351-372.Moroianu, Cristian, Structură, proces şi substituţie în mecanismul derivării, în vol. Limba română – stadiul actual al cercetării. Actele celui de-al VI-lea Colocviu al Catedrei de limba română, 29-30 noiembrie 2006, coord. Gabriela Pană Dindelegan, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 685-694.Moroianu, Cristian, Aspecte ale derivării în limba română, în vol. Studii lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană Dindelegan la aniversare, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 243-251.Pascu, G., Sufixele româneşti, Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, 1916.Pietreanu, Marieta, Sufixul –an, în SMFC, II, 1960, p. 93 – 100.Popa, Eleonora, Sufixe moţionale pentru formarea masculinului, în SMFC, IV, 1967, p. 163 – 176.Puşcariu, Sextil, Contribuţii la gramatica istorică a limbii române. Memoriul I. Contribuţii la studiul derivaţiunii: A. Bibliografie. B. Sufixul -aciu. C. Sufixele -aie şi -aiu. D. Sufixul -an. Extras din Analele Academiei Române, seria II, tomul XXXIII. Memoriile secţiunii literare, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea şi Librăria Naţională, p. 221 – 242.Puşcariu, Sextil, Despre Atlasul lingvistic român, vol. I, 1938, în « Dacoromania », vol. IX (1936 – 1938), Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 418 – 422.Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001.

14