http://viorel-rotila.ro/?p=3053

Despre discurs, putere și dominareBY VIOREL ROTILA · 13 IUNIE 2015

Idealul postmodernist al eliberării comunicării de orientarea către scopuri, de caracterul ei „politic”, este greșit, riscând comunicarea fără intenționalitate, adică vorbăria fără conținut. Limba este un instrument născut să servească scopurilor fundamentale umanului (supraviețuire, perpetuare și donarea sensului), fiind parte a marii operațiuni de „manipulare”, de construcție a realului ca mediu al omului. Motiv pentru care ea este traversată de la un capăt la altul de relații de putere, mai toate acaparabile în sfera politicii. Politica chiar este în esența sa o formă a comunicării, cu are un impact semnificativ asupra structurării puterii, respectiv asupra modelării comportamentului. Înainte de a fi un instrument de organizare socială (a puterii), politica este o formă de specializare a comunicării în domeniul anumitor relații de putere și al modurilor de-a fi împreună. Este adevărat că în interiorul acestui tip de comunicare iau naștere discursuri, ca modalități anume de reglementare a acestor relații (să le numim ideologice). Însă deconstrucția discursurilor de putere[1] nu conduce la anularea rolului discursului ca tip de ordonare a acestor relații, ci cel mult la evidențierea diferitelor tipuri de camuflări ale puterii în spatele subiectelor ce par a ține de dreptate, adevăr, bine. Rezultatul final al oricărei deconstrucții nu-l va constitui anularea combinației dintre discurs și putere, ci doar înlocuirea unui discurs cu altul, adică a unor relații de putere cu altele.Teza lui M. Foucault, „Relațiile de putere sunt relații de dominare” este adevărată. Doar consecința acestei teze nu se susține, respectiv faptul că relațiile de putere trebuie desființate. Paradoxul libertății îl constituie faptul că ea poate coexista doar împreună cu ordinea, adică cu puterea; iar puterea înseamnă, de fiecare dată,

instituirea unor relații de dominare. Modificarea caracteristicilor acestor relații de dominare poate fi pusă însă în discuție, ea fiind singura care oferă șansa unor schimbări rezonabile. Existența relațiilor de putere constituie un adevăr fundamental al oricărui tip de societate, în lipsa acestora instituindu-se dizolvanta anarhie. Problema „noii revoluții”, a noii ordini ce-și așteptă venirea, o constituie posibilitatea de-a identifica noi relații de putere, mult mai adecvate noilor realități sociale, și nu anularea oricăror relații de dominare. Înainte de a vorbi de desființarea unor structuri de putere ar trebui să vedem care sunt relațiile de acest tip considerate legitime de „noul val revoluționar”, în lipsa cărora întregul demers este unul strict anarhic. Chiar dacă este evidentă enormitatea pe care a adus-o cu sine, comunismul a fost mai clar în această privință, indicând clasa muncitoare drept principalul depozitar al puterii. Important este faptul că le și-a indicat modelul pe care-l propune în domeniul relațiilor de putere, deschizând astfel posibilitatea abordărilor critice și a verificărilor practice. Istoria, ca teren al experimentelor comuniste, a scos la iveală distanța enormă dintre modelul teoretic și cel practic în domeniul relațiilor de putere, arătând imposibilitatea investirii cu putere a clasei muncitoare, aceasta fiind înlocuită de „preoții noului sistem”: nomenclatura comunistă. Trebuie să reținem astfel din acest nefast experiment istoric faptul că puterea, ca exercitare, nu poate aparține celor mulți, aceștia putând aspira cel mult la câteva forme de control la distanță ale puterii. Dincolo de camuflările ideologico-democratice, născute mai curând ca antiteze la alte sisteme politice, participarea cetățenilor la putere trece iremediabil prin faza limitării accesului la exercitarea puterii, adică prin actul indicării celor care au dreptul să conducă. Odată săvârșit actul indicării ia naștere inevitabil dominarea alegătorilor de cei aleși, ca gest firesc de instituire a puterii. Faptul că puterea nu poate fi exercitată decât de puțini ridică problema regulilor de accedere a acestora la putere și a instituțiilor ce pot cenzura abuzurile pe perioada exercitării lor.

Dincolo de noianul de abordări ideologice, este evident faptul că puterea socială nu poate fi nicicând redusă la puterea politică și la chipul pe care-l capătă puterea prin intermediul instituțiilor statului, tot așa cum realitatea construită pe cale politicului, oficială, înregistrează diferențe semnificative față de construcția socială a realității.

[1] Formulă tautologică din perspectiva deconstructivismului, deoarece toate discursurile sunt relații de putere.

Intentionalitate și culturăBY VIOREL · 6 APRILIE 2012

Forma originară a intenționalității o găsim în a mânca, ba chiar în cadrul întregului complex pe care-l formează supraviețuirea. Rostirea originară, raportul originar al omului cu ființa își capătă conturul în supraviețuire. Sensul de bază pe care obiectele îl au pentru om se înscrie pe complexul vectorial al supraviețuirii. Este prima și principala formă în care lucrurile își așteaptă rostirea.Orice strat cultural modifică acest raport originar, acest discurs inițial, reinterpretându-l într-un sens propriu. O cultură care se află la capătul de început al unul lanț cultural constituie punctul de pornire al raportărilor omului la ființă. Orice lanț cultural suportă mai multe tipuri de analiză, eficiența (adică perspectiva pragmatică) fiind un criteriu posibil (cel mai prizat la ora actuală). El poate fi judecat din perspectiva punctului final (pentru lanțurile culturale dispărute) sau a momentului actual, pentru cele aflate în derulare. Din perspectivă pragmatică, lanțul cultural lansat de cultura greacă și modelat ulterior de cea romană și de cea iudaică, și-a dovedit ce-a mai mare eficiență, el având la ora actuală chipul culturii occidentale.

După multe medieri cultura capătă o formă de obiectivitate, în sensul distanței față de ceea ce i-a prilejuit apariția (natura – în termeni moderni). De aici doza de artificial care se strecoară în ea, numită de Heidegger depărtare de ființă sau uitare a ființei.