director-fondator: george...

A u . u i / 1. j ORADEA-MARE Anul VI. Octombrie 1925.

« t e M <MUffl RCVISTR D€ CiSLTcSRA

Director-Fondator: GEORGE BACALOGLU

I O S I F V U L C A N 1 8 4 1 - 1 9 0 7

COLABORATORII ACESTUI NUMĂR: L AGARBICEANU, G. GALACT10N. LUDOVIC DAUŞ. EMIL ISAC, ELENA BACALOGLU. AL. T. STAMATIAD. ION DONGOROZI. CONST. RÎULET,

N. PORA. IACOB RADU, CRIDIM. GEORGE VOEVIDCA. GEORGE BACALOGLU, VOLBURĂ POIANĂ, GH. TULBURE, CONST. DOBOŞ, GEORGE BAICULESCU, ION GANE, GEORGE DUMITRESCU, ALEX. BILCIURESCU, CONST. GORAN, GH. SOFRONIE,

TRAIAN BIRÂESCU, ION POGAN, AT. MOTOGNA, TEOFIL CODREANU. .CRONICI — NOTE — CÂRTI - REVISTE — MEMENTO - CLIŞEE - BIBLIOGRAFIE.

A p o s t o l a t c u l t u r a l , a p o s t o l a t n a ţ i o n a l U n B u s t L u i I o s i f V u l c a n L a O r a d e a .

Nr. 10 A c l i i - i l a i e a r e u n i u n e i „ C e l e T r e i C r i c u r i " — 1 0 1 0 - 1 9 2 5 —

Ş a s e a n i d e m u n c a c u l t u r a l a — Preţul 10 Lei

BCU Cluj / Central University Library Cluj

C E L E T R E I C R I Ş U R I ABONAMENTE:

Pe un an Lei 100*— 0tSS6 Pe un an autorităţi Lei 300 — Pe un an: şcoli primare, normale şi secundare . L i 200 — Pe un an studenţi ' . Lei 70 —

In străinătate: Europa 400 Lei; America 2 dolari. Anunţuri şi reclame după tarif. - Manuscrisele nu s j înapoiază. IfcCîijijj

CUPRINSUL: George Bacaloglu: losif Vulcan; N. Popa : Meteahna moşului ; Ludovic Dauş: Poetului losif Vuican (versuri); Ion Gane : Luntraşa (versuri); 1. Agârbiceanu: Apostolat cultural, apostolat naţional; Cridim: Duiliu Zamfirescu; losif Vulcan. La Crişana (versuri); Ion Gane: Un dispărut: Ion Slavici; Emil Isac: losif Vulcan; Alexandru Bilciurescu : C'an Poveşti (versuri); George Voevidca: Rugăciune (versuri); Consl. Gonan : Trecătoarei care pieacă (versuri); Gh. Tulbure: Un b'ist lui losif Vulcan; CRONICI: Const. Riulet: Luna; Elena Bacaloglu : C ionica Externă (Politică de Pace sau lacob Radu (dr.): Fundaţiunea losif Vulcan ; politică de Războiu) ; Consl. Doboş: Sonet (versuri); /_ p0gan : Cronica Ştiinţifică (Etatea pământului măsurată cu Emil Isac: Castanii; ajutorul radioactivităţii); G. Galaclion: „Iarna-i ici, vara-i departe . . . " ; Al. Mologna : Cronica Socială (Din progresele asistentei so-Ion Dongorozi: Dumenre; c j a j e î n Ardeai); George Dumilrescu : Îndemn (versuri); n r _ r ^ ,„. ^ , „ f

Gh. Sofronie: Secolul XlX-lea ; "CELE TREI CRIŞURI» IN ŢARA :

Volbură Poiană: Surâsul tău (versuri); George Baiculescu: Scrisori din Bucureşti; Al. T. Stamatiad: Iubirea; Melancolie (Poezii); Traian Birăescu: Scrisori din Banat;

NOTE : Moartea Profesorului Universitar I. Ursu. — Biblioteca „Semănătorul". — Expoziţia românească dela Geneva. — Apare, o nouă revistă.

CĂRŢI : Teofil Codreanu : „V. Alexandri şi scriitorii francezi" de Ch. Drouhef. — Gh. Sofronie : „Istoriografia Română Ardeleană" de Alex. Lăpedatu. — „Amintirii, partea 11-a" de Prof. dr, N. Leon. — „începutul Anului în Cronicele Moldoveneşti până la Ureche" de I. Y'lădescu. — „Învăţământul muncitoresc în anul şcolar 1923 — 1924." — „Buletinul Agriculturei An. VI. Seria

II., publicat de Ministerul Agriculturei şi Domeniilor". REVISTE : Teofil Codreanu : Ideea Europeană. — Clipa. — Datina. — Grafica Română.

MEMENTO. Bibliografie. - Clişee : losif Vulcan 1841-1907. — G. Galaciion. - Al. T. Stamatiad. - Elena Bacaloglu. - + 1. Ursu.

I. Agârbiceanu. I. AI. Brâtescu-Voineşti, C. Banu, N. Bănescu, G. Bogdan-Duică, N. Batzaria, Zaharia Bârsan, Măria Baiulescu, Şt. Bezdechi, Lucian Blaga, V. Bogrea, Oct Beu, Elena Bacaloglu, Const., Victor şi George Bacaloglu, Emanuil Bucuţa, Al. Bogdan, George Bota, Al. Cazaban, Al. Ciura, R. Ciorogariu, A. Ciortea, I. Ciorănes<~ , Th. Capidan, A. Cotruş, Gh. Ciuhandu, Teofil Codreanu, Const. Doboş, Viora Dr. Ciordaş, V. Corbasca, Cridim, V. Demetrius, R. Demetrescu, I. G. Duca, Mihail Dragomirescu, Silviu Dragomir, Ion Dragu, Bucura Dumbravă, Mihail Dragoş, Victor Eftimiu, Ion Foti, G. Galaclion, VI. Ghidionescu, Vasile Al. George, Ion Gane, Dem. Gâlman, Radu Gyr, E. Hodoş, N. Iorga, Bogdan Ionescu, Al. Iacobescu, Iustin Ilieşiu, Emil Isac, N. E.

UI REVISTEI: ldieru, Al Keresztury, E. Lovinescu, I. Lupaş, A. Lu-peanu-Melin, Dr. Cassiu Maniu, G-ral Moşoiu, S. Mehedinţi, V Meruţiu. A. Magier, V. Militaru, Chri-stache Ch. Milian, T. Murăşanu, N. Milcu M. Mora, Şt. Mărcuş, D Nanu, A. Nanu, G-ral Scarlat Panai-tescu, I. Paul, Ion Peretz, N. Pora, Sextil Puşcariu, V. Petala. Alex. Pteancu, E aterina Pitiş, D Pompei, Matilda Poni, Septimiu Popa, Paul I. Prodan, George Pallady, Pr. Gh. Pteancu, George A. Petre, P. I. Papadopol, Mircea Rădulescu, G. Rotică. C. Rîuleţ, Alexandrina Scurtu, Ion P. Sachelarie, Vasile Savel, Andrei Sigmond, Al. T. Stamatiad, Eugeniu Sperantia, Marin Ştefănescu, C. Sudeţeanu, Caton Theodo-rian, G. Tutoveanu, NuşiTulliu, N. G. Tistu, G. Tulbure, I. Valerian, George Voevidca, George M. Zamfirescu.

5I5LIOGRAFIE R e v i s t e :

Revista Artileriei: An. XXXVIII. No. 9. Sept. 1925, Timişoara-Natura : An. XIV. No. 8. Aug 1925, Bucureşti. Gazeta Şcolii: An. II. No. 11 — 12. Aug-Sept . 1925, Botoşani. învăţătorul: An. VI. No. 7. Aug. 1925, Cluj. Orpheus: An. I. No. 5. Iulie—Aug. 1922, Bucureşti. Cronica numismatică şi arheologică: An. VI. No. 55—58.

1925, Bucureşti. Ramuri—Drum Drept: An. XIX. No. 7 - 8 . Iulie—Aug.

1925, Craiova. Suflet Românesc : An. 1. No. 1 15. Sept. 1925, Craiova. România Militară: An. LVII. No. 5. Maiu 1925, Bucureşti. Gândul Neamului: An. V. No. 20 -21 . Sept. 1925, Chişinău. Ateneu! Literar : An. 1. No. 7. Sept. 1925, Bacău. Lamura : An. VI. No. 7—8. Bucureşti. ' Datina : An. III. No. 7 - 8 . Turnu-Severin. Graiul Nostru-. An. I. No. 7 - 8 . Sept., Oct. 1925, Băriad.

Rvista Generală a învăţământului: An. XIII. No. 7. Sept. 1925, Bucureşti.

C ă r ţ i : „Biblioteca Semănătorul" — Arad.

Ştefan Meteş : Moşiile Domnilor şi Boierilor din Ţările române în Ardeal şi Ungaria No. ' 2—84. Lei 10,

V. Demetrius: Nuvele Alese No. 90-92. Lei 15. Elena Farago : Scrisori No. 93. Lei. Ion Montani: Valul care trece No. 95—96. Lei 10. Ştefan Meteş : Relaţiile Mitropolitului Andrei Şaguna cu Românii

din Principatele Române. No. 97. Lei 5. P. Nemoianu : Probleme Bănăţene. Lei 40, Dr. G. Preda : Câteva din impresiile unei călătorii în Nordul

Africei (Algeria, Tunis, Sahara.) Lei 20. Dr. Onisifor Ghibu : Evoluţia secţiilor literare şi ştiinţifice ale

„Astrei" No. 10. Lei 10.


Anul VI. No. 10

Redacţia şi Administraţia: STR. PRINŢUL CAROL 5

î i ORADEA-MARE

mmmm E S î S REVISTĂ DE CULTURĂ 5 2 ^ 3

D i r e e t o r - F o n d a î o r : G E O R G E B A C A L O G L U

Octombrie 1925

TELEFON: 119

3osif Vulcan. Printre bărbaţii cari au ilus

trat în timp, viaja cărturărească a Ardealului, Iosif Vulcan are meritul lui, care este acela al unui propovăduitor şi susţinător de conştiinţă naţională. Drept mărturie a luptelor nesfârşite, pe cari le-a dus până la adânci bătrâneţe, stau colecţiile ziarelor „Telegraful român" sau „Foia pentru minte, inimă şi literatură", „Concordia" din Budapesta, sau „Aurora română", care după fericita expresie a lui V. A. Urechia „ca la bună şcoală", urma de aproape exemplul unor ailor bărbaţi de seamă: Gh. Ba-riţiu şi profesorul A. Roman.

Patruzeci de am dela 1865 până la 1906 a condus Iosif Vulcan revista „Familia".

A întreţine pe acea vreme şi cu propriile lui mijloace o atare revistă, nu înseamnă lucru tocmai puţin ; era într'o epocă de indiferentism ucigător pentru cultura naţională. Dela lupta prin ziaristică, dela acest stimulent imediat al conştiinţilor, trebuia un organ care să menţină această conştiinţă pururea activă, un organ familiar care să complec-leze şi să desăvârşească cultura românească a Ardealului.

Pentru aceasla, conform unei legi psichologice, trebuia ceva care să intereseze şi să fie aşteptat ; trebuia o obicinuinţă. Şi fosif Vulcan a creiat în sufletul ardelenilor această obicinuinţă.

Timp de patruzeci de ani, flacăra vie a unei culturi şi literaturi naţionale a luminat viaţa românească de pretutindeni.

P o e t u l u i I o s i f V u l c a n . *

Străjer al românimei! ai dat dovadă sfânlă De jertfă şi putere ; — şi, sigur iu, în fruntea Iluziilor tale, — m ă r e i trecut-ai puntea P e ca re chiar viteazul arare-or i s 'avântă.

Ca s teag, aveai iubirea de neam, — ca armă, dorul Şi d ragos tea de graiul s t rămoşi lor!

Nici ani i ! Nici irăsnetul furlunei, nici soarta , nici duşmanii N'au stins în tine focul şi nu-fi opriră zborul I . .

P e culme stai, poete ! Şi pletele-fi albite Suni viia mărturie a zilelor cernite Din cari avuşi iăria să eşi învingător.

In paginile pline de glorie străbună Adus-ai flori destule ca să 'mpleteşli cunună, — Tu care intri 'n rândul acelor ce nu mor !

Din „Familia", numărui Jubilar 1865—1904. LUDOVIC DAUŞ.

li imn i i iWin 111 n îmi u 1111 u iffii 111 p 11 niniii i n 11 mWii ir n m1» » n iM i înmi Wi« un n iffli 11 im 11Mii 1ii111 iilfii imn nWii ii ii iiirffi n 11 ii 1iirnii 1111 n iilţiii w iiiiHui mu iiimiii" mumii tuni iW" iiiiiiiimn mim i . A A A J L n J l J L Â i L J I I ! J U . J i . J L J i . J L ML i u i • HH n

Alecsandri, tiajdeu, Tocilescu, Barijiu, Cipariu, Papiu llarian şi mai presus, acel neîntrecut mânuitor al limbii: Eminescu, — toţi au trecui pela revista lui Iosif Vulcan, au lăsat acolo pentru înţelegerea vremilor gând din gândul lor, suflet din sufletul lor, contribuind astlel la ridicarea nivelului cultural al naţiunii.

Iosif Vulcan, a fost şi un stimulent de energii şi coordonator de talente. Prin acestea, prin uriaşa-i putere de muncă, prin zelul neîntrecut cu care a stăruit în mişcarea de regenerare naţională precum şi prin lupta pentru curăţirea limbii şi armonizarea ei, Iosif Vulcan îşi câşligă un merit în plus, ca traducător conştient ale fermecătoarelor noastre poezii poporale şi tot cel dintâi care a visat şi luptat pentru înfiinţarea unui mare teatru românesc în Ardeal.

De pe aceste meleaguri, — azi pământ românesc lângă graniţă, — în cari a trăit şi a stat o viaţă întreagă cu condeiul în mână Iosif Vulcan, din centrul de lumină din cari s'a răspândit cuvântul „Familiei", Reuniunea noastră, conştientă de datoria de a ţine nestinsă flacăra conştiinţa naţionale şi a culturii româneşti, slăvind Figura şi opera măreaţă a lui Iosif Vulcan, a luat iniţiativa de a imortaliza în bronz, în oraşul lui scump, Oradea-Mare, chipul lui blând şi pătrunzător. Iar revista noastră, modestă încercare în aceleaşi tradiţii, aduce prinosul de recunoştinţă şi admiraţie amintirii aceluia al cărui ideal, mai restrâns azi, stă de 6 ani, în gândul şi preocuparea noastră de toate zilele.

George Bacaloglu,


http://Ji.JLJi.JL

Apostolat cultural,

^ „Familia", revista dela Oradea-Mare, stinsă la 1906, după ce apăru aproape o jumătate de veac subt conducerea şi cu neobosita colaborare a lui losif Vulcan, a fost ultima publicaţie dintre cele pornite de marele avânt al redeşteptării romanităţii noastre prin operile lui Petru Maior, Gh. Şincai, Samuil Micul.3 Intr'adevăr după monumentalele scrieri ale celor dintâi istorici şi filologi ardeleni nu s'a găsit căiturar mai de seamă în cele dintâi şase decenii ale veacului al XIX, care să nu-şi tină de datorie de conştiinţă, nu numai de datorie naţională, să continue a sluji prin slova tipărită marea şi rodnica lozincă a romanităţii noastre, aruncată de neuitaţii dascăli unui popor de iobagi în pragul veacului trecut.

^ La Viena, la Pesta, la Oradea, în Blaj şi Braşov, în Sibiu şi Lugoj, s a u pornit îndată după 1800, ziare şi reviste, călindare şi dicţionare, publicaţii cari aveau menirea să tină trează şi să facă roditoare în sufletele româneşti descoperirea acelei treimi de scriitori şi apostoli naţionali. Urmaşii ca şi întemeietorii curentului latinist, erau convinşi că ideea şi sentimentul romanităţii, ajunse în domeniul con-ştiintii naţionale, e singura pârghie care ne poate ajuta să ne ridicăm din iobăgie, schimbându-ne într'un popor care poate să-şi pretindă drepturile la viată.

înrâurirea celor trei luceferi ai redeşteptării noastre a fost atât de mare încât ea s'a resimţit în tot ce s'a scris şi s'a tipărit la noi în cele dintâi şase decenii ale veacului trecut.

Cercetătorii de mai târziu au aflat că înrâurirea lor a ţinut prea mult în detrimentul culturii noastre, a literaturii mai ales şi în special a calităţii acestei literaturi.

Dar istoria literară ne arată, tot ea, că preocuparea vecinică de obârşia latină şi tata Traian a început exact la terminul când poporul român de dincoace de Carpati s'a arătat destul de pregătit pentru a începe lupta politică naţională, dovedindu-se astfel că curentul cultural n a stăpânit prea mult, ci tocmai cât era necesar pentru a schimba un popor de robi într'un popor de luptători naţionali.

apostolat naţional de I. Agârbiceanu

Când ideea romanităţii noastre a fructificat în deajuns sufletele, prin operele şi publicaţiile culturale hrănite din acest spirit, preocupările artistice şi culturale s'au putut îndrepta uşor spre un nou obiectiv.

In vremea când Maiorescu critica „producţia literară din Ardeal", mai erau aici încă destui oameni, destui cititori, cari mai simţeau nevoia poeziilor sau a prozei patriotice Căci o societate nici odată nu atinge o culme la acelaşi termin în toate păturile ei. Intelectualii, în ai căror părinţi trăia vie conştiinţa romanităţii, au putut primi dela aceştia, în anii copilăriei, întreaga credinţă, aşa că ei puteau savura criticile lui Maiorescu, şi zîmbeu împreună cu acesta de uersuinţeie copilăreşti a cutăror clerici Dar nu mai puţin adevărat este că tot atunci erau încă destui intelectuali ardeleni pentru cari crezul latinist era încă o lozincă nouă, abia atunci auzită, şi cari citeau cu însufleţire acele versuinji.

Un curent cultural nu trăeşte mai mult de terminul rodirei lui depline în suflete, şi totdeauna vor fi întârziaţi cari îl vor face să supravieţuiască în slabe tîşniri, atâta timp cât va rodi deplin şi în sufletele acestora.

Observaţia aceasta se verifică desăvârşit când apostolatul cultural se identifică cu cel naţional. Orice operă culturală e în aceiaşi vreme şi naţională: pornind cea dinfâi din resursele sufleteşti ale uni popor, arătând strălucirea puterilor acestui suflet, viata naţională însăşi se îmbogăţeşte prin ea. f=" Dar apostolatul cultural la noi în Ardeal, în răstimpul de care vorbim, e în primul rând unul naţional. Nu preocupări de ordin pur literar, de ordin estetic, a pus condeiul în mâna înaintaşilor noştri din Buda şi Viena, din Blaj şi Braşov, din Oradea-Mare şi Lugoj, când ne-au dat ziare şi reviste, nuvele, romane, poezii, încercări de teatru, ci slujirea cu ardoare a ideii naţionale, bazată pe con

ş t i in ţa romanităţii noastre. Era o operă de vădită propa

gandă naţională ; ea a îmbrăcat forma tiparului, fiind acesta drumul cel mai uşor, şi totodată întâiul necesar şi potrivit în apropierea de conştiinţa maselor. Au fost ne

cesare decenii de citire românească, cu strecurarea zilnică în conştiinţa maselor a idealului naţional, pentruca într'o bună zi aceste mase să se mişte, să fie gata a porni la luptă, mărturisând învierea desăvârşită a unui popor.

Deaceea cărturarii de pe vremuri n'au luat condeiul pentru a sluji unui scop artistic, nu s'au sinchisit de curentele literare sau estetice la modă atunci în alte ţări,- ci, cei mai buni dintre ei, după cum îşi tineu de o datorie de conştiinţă să dea o mână de ajutor înfăptuirilor româneşti în domeniul organizării economice ori naţionale, aşa îşi ţineau de datorie să vorbească cu naţia, în proză şi versuri, pentru acelaş unic scop : deşteptarea şi creşterea conştiinţii naţionale.

Opere ştiinţifice, opere literare de valoare, noi n'am mai produs în întâia jumătate a secolului trecut : cărturarii noştri au fructificat în masele mari moştenirea înaintaşilor. O bună parte a acestei fructificări era terminată când au început a se ivi la noi din nou opere de ştiinţă, istorie, filozofie.

Şi când în pragul dispariţiei Familiei se porni la noi un curent literar cu mai multe preocupări estetice, opera de redeşteptare naţională era complet terminată.

* * * Consideraţiile acestea le-am cre

zut necesare pentru a putea aprecia după adevărata ei valoare activitatea publicistului şi membru al Academiei române, losif Vulcan, redactorul, editorul, şi, în bună parte, scriitorul revistei Familia, vreme de aproape o jumătate de veac.

Dacă Familia a putut trăi până în 1906, peste epoca lui Eminescu şi Coşbuc, explicarea e a se căuta în faptul că încă şi la această dată erau cititori în Ardeal, mai puţini de sigur, cari nu căutau în revista românească poezie şi proză românească, ci, simplu: scris românesc.

Marele merit a lui losif Vulcan este chiar în oferirea acestui scris românesc cititorilor, vreme de aproape o jumătate de veac. Con-tinuiatea acestei opere, continua şi regulata apariţie a revistei, a fost una dintre cele mai valoroase contribuţii făcute vieţei româneşti din Ardeal, culturale şi naţionale. Sute de familii româneşti au abo-


Pag. CELE TREI CRIŞURI

nat revista din tată în fiu. Bărbatul de treizeci de ani când trimitea abonamentul la începutul anu lui, îşi aducea aminte din copilărie de Familia.

Această continuitate a apariţiei a. fost cel mai preţios element din contribuţia culturală şi naţională a revistei dela Oradea-Mare: a păstrat o massă de cititori statornici, indiferent că citeau o product e literară mai inferioară din punct de vedere artistic; principalul e că citirea românească a devenit o tradiţie în multe din familiile

fnoastre. Dar pentru primele decenii ale

revistei, — deşi apăreau şi Convorbirile Literare, — nu putem spune că Familia n'a fost în aşteptările publicului cititor dela noi; nu avea, cum am spus, pretenţii de ordin artistic acest public; trezia naţională, patriotică îl satisfăcea deplin, ca şi povestirile romantice şi sentimentale cari constituiau proza revistei.

Dar continuitatea apariţiei revistei nu se poate explica decât printr'o pricepere desăvârşită a gustului publicului cititor, prin talentul de redactare şi printr'o stăruinţă pujin obicinuită, — tot calităţi ale redactorului ei, Iosif Vulcan.

El a ştiut să dea pentru acele vremuri o potrivită revistă de familie ; ilustrată, variată, cu rubrici pentru diferite trebuinţe, cu informaţii şi cronici. E singura revistă pentru familie, care a putut trăi atâţia ani la noi, de amândouă laturile Carpaţilor. „Luceafărul" o întrecuse în conţinutul select şi preocupările artistice, reuşind asemenea să fie o bună revistă pentru familiile româneşti. Dar războiul i-a închis paginile.

Dela înfăptuirea unităţii naţionale s a u făcut încercări pentru o revistă de familie, — toate au ră mas baltă. Iosif Vulcan poate ne-ar putea sfătui şi azi cum se poate face o astfel de revistă,

p - Famiia n'a slujit nici unui ideal estetic, decât aceluia a scrisului românesc A scrisului bun, întrucât îl putea avea, a celui mediocru întrucât era moral. Eminescu a publicat în coloanele sale unele dintre cele dintâi versuri ale sale. Şi n'a fost scriitor ardelean, dintre cei buni, cari să nu fi colaborat la Familia.

~ Dar revista dela Oradea-Mare a avut şi un noroc deosebit. Redactorul ei fiind ales membru al Aca-

LA CRISANA Crişană, tară vestită, Mamă dulce şi iubită, Seumpă-mi eşti tu ca ş-un vis, Ce cu farmec mi-a suris; Tu eşli dorul meu nestins, Tu-mi faci bine, tu-mi faci plâns!

Crişană, jară frumoasă, Mult mai eşti de jale stoarsă ! Crişul aur î[i aduce. Totuşi, viata-ti nu e dulce Holdele-ti de pe câmpii Nu fac tie bucurii, Şi copila jos la vale Cântă doine tot de jale ; Codrii vechi şi munţii mari Nu-[i produc mărgăritari. Şi ciobanii dela oi Cântă jalnic din cimpoi. Şi cântarea din Crişană Par' că-i vaiet de orfană. Par' că-i numai tot suspin Sfăsie inima n sân !. . .

demiei Române, a adus colaborarea multor scriitori de peste Car-pa{i. Epoca de înflorire a „Familiei" în ultimele două decenii urmau cu regularitate după întoarcerea bătrânului publicist dela şedinţele Academiei: venea cu geanta plină de manuscrise datorite scriitorilor români consacraţi

Dar norocul revistei a fost şi noro.ul cititorilor ei şi a culturii naţionale de dincoace de Carpati. Contactul cu producţia adevărat literară, cisalarea gustului artistic, cunoaşterea sufletului şi a simlirei româneşti de pretutindenea.

In chipul acesta Iosif Vulcan pregătea pe cititorii „Luceafărului" pe de o parte, iar pe de alta aducea preţioasă contribuţie la adoptarea unei singure limbi literare, a unităţii culturale, necesar premergă-

-Lţpare cele politice. Iosif Vulcan a deschis coloane

le aproape tuturor începătorilor. In Familia întâlnim, subt versuri şi proză, nume care au rămas pentru totdeauna înmormântate. Publica astfel de producţii chiar alăturea de materialul superior literar pe care-1 aducea în geantă dela colaboratorii săi din Regat. N'a voit, ori n'a putut să facă o selectiune literară. Poate că dragostea lui nemărginită pentru scrisul românesc l a făcut să rămână Ia vechea lozincă a lui Eliade: „Scrieţi băeti, oricum!" Sau poate că-şi cunoştea şi cetitorii şi şlia că pentru

Crişană [ară sărmană, Eşti un suflet de orfană, Nai nici tată, n'ai nici frate Să-Ji câştige vre-o dreptate, Nai pe nime - îngrijitor Să-Ji aline dragul dor, Si cei răi se tot sporesc Pe pământul românesc, Ma'ncă mulţi din fiii tăi S'au făcut vitregi şi ei, Şi cu cruzii au dat mână Să stingă vita română . . .

Crişană, tară de plâns Eşti suspinul cel nestins. Eşti ca-n dum o biată salce, To[i drumarii să te calce. Eşti ca lampa pusă-n vânt Ca se peri de pe pământ. . . Crişană, (ară ce-apune Şcoală-te şi fă minune ; Lumea toată să se mire Cum te-nalti iar Ia mărire!

Iosif Vulcan

unii sunt mai plăcute începuturile nereuşite. Şi voia să aibă cititori.

Când a simţit că nu-i mai poate avea, când educaţia, dată în parte şi de revista lui, a ridicat cititori cu alte pretenţii, când „Luceafărul" începu să-şi deschidă drum sigur, bătrânul publicist a închis, fără supărare, paginile revistei şi a dorit spor la muncă nouăi generat».

El îşi îndeplinise, ca putini alţii, misiunea de redactor al unei reviste literare. Ca şi azi de altfel, la noi nu se putea vorbi atunci de o revistă literară ca de o întreprindere comercială Pe urma ei nu încasa nimic. Venitul, mult puţin, de ordin pur sufletesc, cultural şi naţional, era al publicului. Redactorul rămânea cu mulţumirea contribuţiei la cultura naţională.

Dar Iosif Vulcan avu o massă constantă de cititori nu numai prin „Familia" ci şi prin volumele sale de încercări literare. Romanul său „Ranele naţiunii" a fost citit din tată în fiu, în familiile noastre.

Dacă vom mâi adăuga că întreaga muncă culturală a lui Iosif Vulcan pornea dela graniţele de vest ale românismului, că reuşise să aibă cititori în regiunile cele mai înstreinate, vom înţelege în întregime însemnătatea apostolatului său cultural de aproape o jumătate de veac, — apostolat care în ochii lui a fost naţional în primul rând, ca şi al cărturarilor ardeleni, înaintaşi ai lui.


140 CELE TREI CRIŞURI Pag.

Iosif Vulcan. de: Emil Isac.

Am mai scris şi de altădată despre Iosif Vulcan. Amintirile ce mi le păstrez asupra lui, sunt de aur. iosif Vulcan a fost pentru mine, un iniţiator de cultură românească şi încurajarea lui de-a scrie româneşte, a fost o tendinţă de înobilare a vieţii noastre. Iosif Vulcan a încercat să familiarizeze vieata româneasca şi să introducă „poporul ardelean" în „salonul culturei", şi poate de-aceasta, respectul ce i se cuvenea, în sufletul nostru se potenta ca o admiraţie.

Îmi aduc aminte, eram de vre-o 16 ani, tinerel, uşurel, subţirel, ca o trestie ce se legăna în adierea vînturilor vieţii. Idealul îmi era: Oscar Wilde, şi de câte-ori, în taina inimei mele doream, ca naţiunea noastră să fie puternică şi mare ca acea engleză. Şi Iosif Vulcan, pe vremea aceia septe-genar, bărbat cu musteli albe şi sprâncene stufoase, de-o voinicie impunătoare, o adevărată zămislire de atlet bătrîn. Când i-am presen-tat întâiul manuscris (o traducere din englezeşte, din Oscar Wilde . . .), se uită cu nedumerire la mine : „dumneata ai tradus aceste ?" Neîncrederea cu care mă privea, mise transformă în spaimă: „nu cumva este prost tradusă ? . . ." — De unde! Răspunse Iosif Vulcan, — dar la etatea dumitale, colegii aleargă după fluturi . . şi poate după rochii de muslină . . . Iar când i-am spus, că am scris şi tradus (în taina pensionului şi schitului, care mă crescu . . .) şi alte lucrări, Iosif Vulcan m-a rugat să i le trimet pentru „Familia", şi unele din aceste au apărut. Ce înseamnă pentru un tînăr de 16 ani, apariţia unei lucrări.. . cu iscălitura tipărită... o ştiu poate toti aceia, cari pun mai mare pre{, pe sunetul unei lăute, şi plîn-sul unui vers, decât pe întreaga zămislire a cupoanelor, a jetoane-lor şi ale altor bancnote. Idealismul lui Iosif Vulcan, care a încurajat tinerelele mele, a fost un idealism de esenţă pură, cum sunt miresmele adânci ale fragilor, ale brazilor, ale izvoarelor . . . Intr'o vreme, când în Ardealul robiei, mî apăruse nimenea, să încerce, să adune la un loc dureri şi bucurii româneşti, Iosif Vulcan a izbutit, să centralizeze atenţiunea tu-

Rugăciune.* O, iaină minunată : iubire! —

De cer şi zare goi, suntem : amurg şi prăbuşire . . .

Coboară din slăvile harului — apleacă-te îndurată pe gâlgâirea desnădejdii şi amarului . . . Chemarea ta biruiască-ne ca şi clopotele învierii; lumina ta miruiască-ne, boltească-ne ceruri noui; — odăjdiile strălucirii tale cadă pesle noi, ne'nalţe peste tot ce ne'ncovoaie întunerecului şi

c ă d e r i i . . . O, taină minunată : iubire! —

De cer şi zare goi, suntem : amurg şi prăbuşire . . .

Viata zace 'n inimi ea 'n sicrie. Grea ca mormântul apasă umbra plumburie. — Revarsă-Ji binecuvântul pe umilele crestele : în sufletele noastre îndeplineşte-ie: Domnul reînvieze în noi — —

Cernăuţi.

* Din: „Turnuri,,

George Voevidca.

turor asupra „Familiei". — Era un salon al tuturor voinţelor, unde musafirii, ori de unde ar fi venit, erau invitaţi să ocupe loc. Nu era aerul nici prea mirositor a parfum şi nici a sărăcie, ori a lacrimi, era aerul idealismului românesc, care vedea şi ierta alături de Eminescu şi Coşbuc, pe I. Pop-Reteganul, Ranta Buticescu şi Elena din Ardeal.

Continuitatea „Familiei" fondată de Iosif Vulcan, era perseverenta ardeleanului convins de reuşita luptei, un admirabil efort al unui mare român, care în „Nagyvaradul" gentry-ilor bihoreni, în oraşul lui Tisza, Beothy şi Ri-took, a înfipt suliţa culturei româneşti şi cu braful lui a apărat această suliţă !. . . „Suliţa inteli

gentă" s'a transformat în baionetă învingătoare, şi corpul lui Iosif Vulcan s-a transformat în idee. Ideia nu poate fi nici azi alta, ca atunci, când patru decenii apăruse „Familia" în Oradea-Mare : încurajarea tinerelei şi tradijiunea idealismului în oraşele noastre, mai ales în oraşele de graniţă,

. . . . Iar dacă sufletul lui Iosif Vulcan se va plimba pe lângă malurile celor trei Crişuri, va putea vedea în piaţa Orăzei-Mari simbolul învingerei idealismului . . . Cuvântul românesc trece cu fior cald şi sfânt pe plaiurile Bihorului; pe străzile Orăzei-Mari stă teafăr ochiul românesc şi priveşte cu atenţie la vremea, care aduce îndemn . . .



Un bust Iui Iosif Vulcan

Jumătatea a doua a veacului trecut a fost epoca de afirmare a conşti-intii naţionale. La temelia manifestărilor culturale, la noi în Transilvania, se aşează mai conştientă şi mai dârză ca totdeauna: ideia naţională. Cunoaşterea mai apropiată a istoriei şi a literaturii, zestrea intelectuală a şcoalei latiniste dela Blaj, răsunetul ideilor de libertate ale lui Bălcescu şi Russo, accentele patriotice ale lui Bolintineanu şi mai ales fulgerele de răsvrătire ale lui Andrei Mureşan, toate îndrumă sufletul cărturarilor ardeleni spre cărările, unde se afirmă calităţile şi aspiraţiile de viitor ale neamului.

Ideia, cu toate consecinţele ei fireşti, începe să fecundeze.

Forţa ei generatoare naşte aşezăminte de cultură. „Asfra", cu sucursalele ei, şi „Societatea pentru fondarea teatrului românesc" sunt primele redute pentru apărarea comorilor noastre culturale, ameninţate de influenta cutropitoare, ce venea dinspre Budapesta. La Braşov, la Sibiu, la Arad şi la Oradea-Mare încep să apară ziare şi reviste româneşti. Sunt cele dintăi laboratoare, în care se făuresc armele, menite să ducă la isbândă idealul de veacuri. Era acţiunea conştientă de defensivă culturală a unui popor încrezător în destinul său. Şi îmbărbătaţi de accentele de mândrie din „Latina Gintă" a lui Alexandri, care fluturau pe buzele tuturor, intelectualii Ardealului subjugat se organizează pentru a dovedi opresorilor, că neamul românesc îşi are menirea sa proprie şi orice tendinţe de asimilare vor rămâne zadarnice.

In aceste cadre apare figura cărturarului bihorean Iosif Vulcan 1841—1907.

Un nume, poate multora puţin cunoscut şi care dacă n'a intrat în panteonul literaturii şi-a asigurat totuşi un loc de cinste în istoria zbuciumărilor noastre culturale. Pentru că n'a dat vieţii sale decât un singur rost: să şi servească neamul. In slujba acestui ideal a făcut de toate şi a scris de toate, dar mai ales pentru toii şi pentru toate. Poet, nuvelist, dramaturg, redactor, orator de ocazie, apostol propagandist într'o persoană. Lozinca lui erau versurile lui Sion :

de Gh. Tulbure

„Vorbiţi, scrieţi româneşte Pentru Dumnezeu !"

* * * Spirit sensibil, înzestrat cu oare-

cari aptitudini literare, o moştenire dela strămoşul său episcopul întemeietor de şcoli Samuil Vulcan al Oradiei, în casa căruia adesea găseau conac pribegii învăţaţi Şin-cai şi Micu-CIain, — tânărul Vulcan, originar din părţile Beiuşului, termină drepturile la Budapesta. In loc să intre în avocatură preferă însă să se facă apărătorul marelui proces de veacuri al neamului său. Rămâne în capitala Ungariei, unde la anul 1864 întemeiază revista de cultură „Familia", pe care, după câtva timp, continuă să-o redacteze la Oradea-Mare, până la sfârşitul vietei. O viată de muncă. Şi dacă generaţia de azi şi foarte mulţi din cetitorii acestei reviste poate nici nu bănuesc ce cantitate respectabilă reprezintă munca literară a acestui harnic publicist, faptul este explicabil.

Iosif Vulcan a fost un entusiast al epocei sale. Talentele locale, mediocre sunt sortite să dispară deodată cu generaţia, în care au trăit. Opera lor rămâne uitată în rafturile bibliotecilor şi sbuciumul unui suflet, cu toate vibrările lui, posteritatea-1 răsplăteşte adeseori cu un zâmbet iertător . . .

Acesta este cazul cu Iosif Vulcan. Totuşi scrierile sale, dacă nu sunt în stare să ne transpună în miraculoasa împărăţie a artei, în schimb unele reuşesc să ne impresioneze prin sinceritatea şi avântul lor.

Ca poet este un ecou palid al lui Bolintineanu. Versurile sale, apărute sub titlul „Lira mea", sunt în adevăr acordurile unei lire uşoare, care nare decât două coarde: amorul şi patriotismul. Pe cât de in-consumabile sunt astăzi aceste stihuri, scrise în stil ciparian, pe atât de mult au fost cântate cândva de studenţii ardeleni.

„ — Era o seară lină Şi luna strălucea Şedeam într'o grădină Cu mândrulija mea . . .

sunt versuri de tipică factură Vulcaniană, care răsunau la toate serenadele noastre.

In proză a fost mai fecund şi ceva mai norocos. A scris schite şi nuvete: Dela sate (1 volum) şi Nuvele (3 volume).

A scris patru romane: Sclavul amorului (3 voi), Ranele Natiunei (2 voi), Fata Popii (2 voi.), şi Barbu Strămbu în Europa (3 voi.), toate alcătuiri de imaginaţie uşoară, în care elementul romantic se amestecă cu cel satiric, într'un amalgam mai mult sau mai puţin primitiv. Aşa cum erau aceste romane au fost odată cea mai amuzantă lectură pentru fetele de popă din Ardeal.

Cu mai multă ambiţie, dar cu acelaş succes a cultivat celalalt gen literar: teatrul. Dacă liră şi proză a scris pentru a-şi împăca acea superioară nevoie sufletească, pe care o au, în doză mai mică sau mai mare, favoriţii muzelor, piesele de teatru s a u născut dintr'o necesitate de ordin mai pozitiv. „Societatea pentru fondarea teatrului", al cărei iniţiator şi prezident a fost, se rezima întreagă pe umerii Iui. Pentru ca să facă atmosferă in jurul acestei probleme, pentru ca să deştepte în publicul românesc gustul pentru teatru, cu un cuvânt pentru a prepara terenul viitorului teatru permanent al Ardealului, Ia care nimeni n'a visat mai mult decât dânsul, Vulcan scrie piese uşoare pentru diletanţi. Ne-a lăsat opt comedii în câte un act: Ruga dela Chisetâu, Sărăcie lucie, Alb sau roşu, Gărgăunii dragostei, Chiriaşul fugit, Prima rochie lungă (monolog), Soare cu ploaie. Mâţa cu clopot. Mireasă pen ru mireasă şi două piese dramatice : O Sâmbătă norocoasă, dramă în patru acte şi Ştefan Vodă cel tânăr, o tragedie versificată în cinci acte, premiată şi jucată pe scena Teatrului National din Bucureşti, iar la Oradia reprezentată de trupa locală pe ungureşte. Autorul, care se bucura de multe simpatii în cercurile maghiare, cu acest prilej a fost viu sărbătorit.

N'a fost sat mai de dai Doamne, în care comediile lui Vulcan să nu fi fost jucate de .trupe improvizate din învăţători, studenţi, feciori şi fete dela tară. In aşa numita „mişcare teatra ă" Ia noi ele purtau recordul, după cum şi autorul lor era cel mai înflăcărat apostol al Thaliei române.

De valoarea lor literară sau artistică se poate vorbi mai puţin. Sunt flori de o zi. Şi dacă odi-


CELE TREI CRISURI Pag.

LUNA. într'o noapte,— de mult, foarte de demult, când Lumea ei ea mai

bună decât azi, — Dumnezeu, revoltat de ea, a prăvălit din cer o bombă roşie de foc, ca să stingă viata de pe pământ, năruindu-l în haos.

Dar globul roşu de foc, apropiindu-se şi văzând mai bine biata Lume, înduioşat de durerea ei, a încremenit, pe la jumătatea drumului, în aer, şi a rămas acolo:

Luna! CONST. RÎULET.

(ihiiijji Jfiiji mmftmîmilft MiHtl litt n m« i iflim iii i nSîu iiiniJIih miiift i n i nM\ i nt niuflni " rnirft 11 niiiM (i 11 mi i i'itti'i iiiimiffri mm ift i] L • * » • • * M • * « * * Jt f< 'W'< ţl'i i'W'w ' I I <W< 'W Wi >W'i W» "It W'II W< i'W'i

imiMii mm iîmii mu 11mi i h M f imniiniHiHiiiimirum uWimi rriiMmiirtirl *

142 î i f î l l l l î p ^

nioară ele vor fi fost un bun amu zament pentru cărturarii şi ţărani satelor noastre, pentru istoria lite rară de mâine cu greu se va putea salva ceva dintrânsele.

* * *

Ceace constitue însă valoarea culturală a personalităţii lui losif Vulcan şi adevăratul lui titlu de merit este altceva. Este revista „Familia", pe care a condus-o la Oradia-mare vreme de patru decenii şi mai bine. A susţine 40 de ani o foaie românească sub ochii unei stăpâniri duşmănoase, în acest sumbru unghier al românismului, unde cei mai mulţi intelectuali români ceteau şi vorbeau mai bucuros ungureşte, este fără îndoială o mare faptă culturală. Este fapta de credinţă a ostaşului, care tine un steag.

„Familia" — foaie beletristică-iluslrată, cum o numea el — era pâinea de toate zilele a clasei culte din Ardeal pela sfârşitul veacului trecut. In paginele ei împodobite cu tablouri burgheze, ca cele din „Gartenlaube" al Nemţilor, şi cu versurile de un lirism feminin ale Măriei Cun{an, Matilda Cugler-Poni, Constanta Dunca-Schiau, Elena din Ardeal, Neli Cor-nea şi alte talente ciscarpatine, foarte asidue colaboratoare ale bătrânului academician, — fiecare cetitor îşi găsea lectura favorită : preotul dela sat, ca şi avocatul dela oraş, studentul de universitate din Cluj ca şi domnişoarele dela internatul din Blaj. Toată lumea se adăpa din ea ca dintr'un isvor de apă vie. Vreme de o jumătate de veac Vulcan cu revista lui a alimentat gustul de citit şi setea de civilizaţie a familiilor noastre cu carte, păstrându-le în contact permanent cu cultura românească şi salvând pe mulţi de primejdia desrădăcinării sufleteşti- Intr'asta zace marele merit cultural al acestei torte de lumină, la amintirea căreia se cuvine să ne plecăm gândul mai ales astăzi, când golul ei să resimte adânc şi când atâtea efemere publicaţii, fără tîntă şi fără Dumnezeu, apar şi dispar ca ciupercile de vară.

Revista lui Vulcan nu era ţinută la cine ştie ce nivel literar. Ea avea însă un rost bine determinat. în viata noastră socială şi culturală umplea un gol şi rădăcinele ei erau adânc înfipte în pământul, din care răsărise. Era deci o cos -

tribuţie leală la piccesul de civilizarea al neamului Iată motivul, pentru care apariţia ei rodnică, şi neobişnuit de lungă în analele publicaţiilor noastre periodice, îmbracă proporţiile unui eveniment cultural, pe care abia astăzi suntem în stare să-1 apreciem în ade" vărata lui valoare. Să nu uităm, că primele încercări de aripi ale lui Eminescu au apărut în „Familia", care mai târziu şi-a descsis coloanele altui talent tânăr, pe atunci student la Sibiu : Octavian Goga.

De aşa o revistă, după chipul şi asămănarea „Familiei", care să continue tradiţiile literare ale acesteia cu noui mijloace de realizare artistică, cred eu, că ar avea nevoe, mai presus de orice, sufletul Ardealului de astăzi. Dar unde este „Vulcanul" din care să ţâşnească?

* * * A avut şi un dram de talent

comic, probă că a redactat şi reviste umoristice. Gura satului, Umoristul şi Şâzătoarea au fost publicaţiile de scurtă durată, în coloanele cărora contimporanii cu păcate, în special renegaţii şi transfugii politici, era i biciuiţi cu sfârcul satirei.

Pentru losif Vulcan, Carpatii n'au format graniţă. Era un lucru mare pe atunci, când foarte putini ardeleni se aventurau să treacă munţii la Bucureşti. El îi trecea adeseori, pentru a lua contact cu învăţaţii şi scriitorii din capitala românismului, cari după ce l-au cunoscut mai deaproape n'au pregetat să-i deschidă porţile Academiei Române. In calitatea aceasta a luat parte cu sufletul la toate acţiunile mari ale neamului şi lira lui a fost înstrunată adeseori pentru a cânta evenimente patriotice de dincolo de Predeal. Iar în volumul său „Panteonul Român" ne-a lăsat,

ca'ntr'un buchet de lauri, biografiile şi faptele tuturor bărbaţilor mai de seamă ai Ţării Româneşti.

N'a fost scriitorul tăcut şi solitar, retras între păretii cabinetului de lucru. A fost un om de sentiment, un publicist cu avânt, un intelectual cu manieră de salon şi un orator de sărbătoare. Stegar consacrat al serbărilor noastre culturale, glasul lui vibrator a răsunat o viată de om prin toate ungherele Ardealului, înăl{ând inimile, storcând lacrimi şi revărsând în suflete credinţa în ziua de mâine.

* *

înainte cu douăzeci de ani glasul acesta a amujit. Condeiul i-a căzut din mână şi „fala Bihorului" s'a mutat în lumea umbrelor, deplâns de un neam întreg, ca un om harnic şi cinstit, ce a fost.

In ogorul brăzdat de plugul lui muncim astăzi noi, generaţia care i-am urmat şi acei, pe cari soarta ne-a aşezat să ne împlinim rostul pământesc în acest colt de {ară. In mijlocul unui mare număr de improvizaţi cu suflete urâte, de samsari şi de aventurieri, cari au găsit şi vor mai găsi aici un mănos câmp de exploatare, noi în telegem să slujim la altarul culturii cu gândul la sufletul frumos şi cald al lui losif Vulcan şi al entuziaştilor ideologi depe vremea lui.

Iar pentru ca pomenirea numelui său să fie exteriorizată după vrednicie, am luat h&tărârea să ştergem niţel praful de pe icoana lui. Să-i ridicăm un bust, într'unul din parcurile acestei Oradii, în care ş'i-a avut masa de scris. Aşa cred, că merită Vulcan cinstea aceasta, chiar şi numai pentru inina ui românească, care a bătut, aici la marginea extremă a hotarelor neamului, în cele mai cumplite zile de urgie.


'ag. CELE TREI CRISURI

Fundaţiunea

Cărturarii români din Ardeal sunt mai toii de origine din pătură ţărănească, căci boerime mare sau aristocraţie noi nu am avut, iar putina nobilime, în mare parte săracă şi ea, nu mult se deosebia de ţărănime. Preotimea se deosebia şi mai puţin. Astfel dară putinii tineri cari puteau străbate în şcolile ungureşti sau săseşti, aveau să lupte din greu cu sărăcia. Mulţi dintre ei au avut să îndure chiar şi starea umilitoare de servitori pe la profesorii şi gazdele lor, ca să îşi poată asigura un adăpost şi o bucată de pâine, ca să îşi poată hrăni sufletul în darurile ştiinţei şi să poată ajunge apoi la binefacerile învătăturei.

Cunoscând această stare tristă şi jalnică de lipsă şi mizerie şi îndemnat de mila creştinească şi dorinţa de a vedea înmultindu-se cât mai tare numărul cărturarilor neamului nostru, multe inimi nobile au căutat să uşureze soarta tinerilor doritori de învăţătură. Cele dintâiu fundapuni şi ajutoare pentru şcolarii lipsiţi s a u făcut în Blaj din partea episcopului Petru Paul Aron întemeietorul şcoalelor (1774) de acolo din cari s a u desvoltat apoi şcoalele de azi din acel mare centru cultural al neamului românesc.

Din şcoala Iui P. P. Aron au ieşit şi cei doi mari episcopi ro-mâni-uniti din Oradea-Mare: Ig-natio Darabant (1788-1805) întemeietorul seminarului din Oradea-Mare şi Samuil Vulcan (1806—1839) întemeietorul liceului din Beiuş (1828), cari adunând aci spiritul de jertfă al marelui lor părinte sufletesc Aron, au pus temelie în acest oropsit Bihor celor dintâiu aşezeminte de cultură românească.

Episcopul Samuil Vulcan a fost unchiul tatălui lui Iosif Vulcan şi astfel acesta a putut moşteni dela marele său antenat şi generosul sprijinitor al tuturor mişcărilor culturale de pe timpul său, pe lângă învăpăiata sa dragoste de cultură românească şi spiritul de jertfă materială de care erau atât de însufleţiţi mulţi fii ai neamului nostru în trecut. Astfel losif Vulcan poate fi numărat printre cei mai darnici mecenaţi români de dincoace de Carpati.

Până când a fost în viată

Iosif Vulcan de dr Iacob Radu

a ocrotit în jurul său şi a încurajat prin revista sa „Familia" aproape o jumătate de veac, pe mul{i tineri talentaţi, cari fără de ajutorul şi sprijinul său ar fi rămas necunoscuţi şi câmpul destul de sărac al literaturei, române ar fi fost lipsit de mulji cultivatori harnici şi de talent.

Dar Iosif Vulcan nu s'a înde-stulit cu atâta, ci urmând pilda atâtor alti bărbaţi distinşi din Bihor şi Oradea-Mare şi socotind că poporul nostru sărac are lipsă încă de multe inimi darnice, ca fii .- ăi să se poată apropia de comoara învătăturei, prin testamentul său s'a îngrijit ca din ceea ce a putut dânsul cruţa în viată, să lase o fundatiune destul de considerabilă pe acel timp, de 50.000 coroane sub numele de : „Fundaţiunea Iosif Vu'can şi soiia Aurelia Popo-vici", pentru ajutorarea studenţilor români lipsiţi de mijloace.

Ajutoarele ce se pot da din această fundatiune sunt mici în împrejurările de azi, dar destul de mari ca să grăiască la inimile celor bogaJi îndemnându-i să jertfească şi ei din avutul lor pentru promovarea culturei naţionale.

Iosif Vulcan, premergându-le cu pilda sa, şi-a ridicat un monument mai trainic decât piatra şi bronzul, căci va fi săpat în inimile tinerilor cari prin abnegatiunea şi mărini-mositatea lui, vor culege roadele preţioase ale luminei şi culturei.

Fie numai ca prin recunoştinţa şi vrednicia lor să se împletească necontenit cununa nemurirei, împrejurul numelui lui. . .

SONET

Iubitul meu salcâm stingher, din poartă, Se scutură învăluit în ceafă. . . Şi ca un semn că, nu mai este 'n viaţă Mi-a picurat, de sus, o frunză moartă.

Şi nu ştiu cum, tristeţa lui mă 'ngheaţă Un gând răzlel spre alte zări mă poartă... Ca doi prieteni, noi avem o soartă Şi-aceiaşi lege ne era povaţă.

Ca frunza de salcâm, într'o rotire Un corb a croncănit aşa, deodată . . . Să fie — aceasta, trista prevestire ?

Cu inima adânc îndurerată, Iubita îmi răspunde cu mâhnire \ „O . . . nu-i nimic... e iarna apropiată!"

Oradea-Mare. Constantin Doboş.

Castanii. de Emil Isac.

— Castanii, ruginiei, trişti, b ă -trîni — anii mei.

— Frunzele lor, aur înegrit, inimi mici, — durerile mele.

— Le scutură în vînt şi c a d castanele se lba iece .

— Aşa mi-au căzui din ochi privirile dulci şi de p e buze mărgăritarele de cîntece.

— Castanilor, anilor, unde vă duceţi ? Castanilor, voi staţi şi iotuş vă duceţi, c a anii, care stau şi tofuş s e duc.

— Şi în jurul vostru resună cîntare de pasări, rîsel de copii, cerul e albastru şi soare le v e sel numai voi, castani şi ani, ruginiţi, îmbătrîniţi!

— Poate v - a sămănal durerea s trămoşească , ori v-a uitat primăvara, ca s ă întristaţi tristeţa noastră, a mea şi a ia, şi a tuturor.

— Castanii, ruginiţi, trişti, b ă -trîni — soldaţi moşnegi , c ine vă va pomi de nou ? S ă fiţi uşori c a fulgii, s ă vă ridicaţi în slavă, şi s e vă topiţi în soare e a o aminiire trecută a înrădăcinatei voastre bătrîneţe umede şi g a l b e n e ?

— Castanilor, nu m - a ş mira dacă pe crengile voastre s'ar spînzura un trecător obosit.

— Căci, frunzele voastre cad , ca sărutările unei strigoaice... şi crengile voastre trosnesc, c a oase l e morţilor într'un sicriu p r ă b u ş i t . . .

— Castanilor, anilor trecuţ i . ,


144 CELE TREI CRISUR! Pag.

„Iarna~i ici, vara-i depar te . .

de G. Galaction

E vecinie minune nouă — deşi veche de cînd lumea — îngustarea zilei şi sporirea noptei, pe măsură ce ne apropiem de împărăţia toamnei. Pe nesimţite, minutele de claritate scad, cele cenuşii şi negre se înmulţesc şi puterile sfredelitoare ale soarelui ajung clemente . . . . Tiranul de jeratic şi de aur tluid se face rege constituţional. Septembrie—Octombrie însemnează timpul cel mai prielnic şi mai sufletesc al anului.

Minunea cea veche se îndeplineşte în jurul nostru şi deasupra noastră, cu limpezimi deapururi noi, sau cu toane de ploaie şi de vînt pe cari le primim, an de an, cu fiori de prunci nou născuţ i . . . Am uitat totul, de anul trecut şi până acum ! Cînd prindem de veste cum s'au pogorît candelabrele nopţii, simţim nocturnul fenomen ca pe o descoperire personală ! Cind prima frunză prooroacă se lasă tremurător, în preajma noastră, tre-sărim cu aceleaşi unde, cu aceiaşi melancolie, ca în prima noastră toamnă conştientă . . .

Privind, ca din înnăltimea unei terase, (ridicată din cugetare şi din înţelepciune), înfăţişările acestei lumi — ele se destramă şi sunt cu adevărat culise şi văluri zugrăvite. Gînditorul caută dincolo de elegia aurită a toamnei şi dincolo de pastorala primăverii. . . Totuşi, dacă în faja strălucitului mister al existentei, suntem toti cuprinşi şi stăpâniţi de impresii şi de sentimente primare aproape asemănătoare, fiecare dintre noi, afundăm în Necunoscutul pe care plutim nădejdii, convingeri şi concepţii cu totul variate . . .

Dar independenta aceasta şi va-riabilitatea aceasta, ori cit ar măguli pe gînditorul stingher, au în ele ceva steril şi aducător de moarte pentru obştiile omeneşt i . . . Cugetaţi la un cătun de pescari, agăţat undeva pe stânci, in fata unui ocean frămintat de furtuni. Dacă aceşti pescari nu cunosc sau resping întovărăşirea şi.în fiecare dimineaţă, pleacă pe ocean fie care de capul lui, este sigur că pescarii vor posti, fără voe, de multe ori şi cîte unul dintre ei nu se va mai întoarce acasă niciodată. Altfel va fi viata lor dacă vor şti să se înţeleagă şi să

lucreze în strânsă tovărăşie. Vor munci unul lângă altul, vor agonisi în comun şi vor alunga cu puteri unite, de la pragurile lor, foametea şi necazurile meseriei

Se pare că tot aşa este şi cu misteriosul Oce in al întregei noastre vieţi- Cu cât sîntem mai înţeleşi şi mai înt jvărăşiti în fata Vlarei Taine, cu atâta vom aduna şi vom împărţi între noi mai multe foloase sociale. Solidaritatea religioasă şi bisericească este semnul unor puternice colectivităţi naţionale. Şi mai ales acum, în preziua toamnei, cînd dincolo de draperiile ei po-lichrome, ghicim şi aştep!ăm asprimile vremei, marea problemă a cooperativei noastre morale — bi

sericeşti — se precizează şi obsedează mai mult de cit orieînd.

Toamna ni se arată ca un simplu intermezzo galeş, ca un popas între viile ce se culeg şi porum-biştile de a u r . . . Gîndul nostru vede dincolo de ea harapnicele Crivăţului, vîrtejurile de omăt, pî-raele îngheţate şi codrii cărunţi, vuind subt mânia lui Ianuarie. Şi de ar fi numai atât! .. . Dar iată cătunele sărace, iată mahalalele — adesea mai nenorocite de cât cele mai jalnice cătune — iată pe nevoiaşii vieţii, pe fraţii noştri goi, alergînd încovoiaţi şi vineţi subt cerul fără rîndunele şi fără soare !

0 , de-am avea mai multă coeziune, mai multă unitate bisericească ! Dacă am face cerc puternic înprejurul sfintei noastre biserici strămoşeşti ! . . . Dacă am fi

cu adevărat urmaşii şi moştenitorii Celui ce a zis : „Am flămînzit şi mi-aji dat de am mîncat, am însetat şi mi-aţi dat de am băut, strein am fost şi m'aji primit, gol şi m'ati îmbrăcat bolnav am fost şi m'aji cercetat .Jn temniţă şi aji venit la mine . . . "

Dacă ne-am simţi intr'adevăr deplin solidari şi fra{i, la picioarele Mântuitorului I . . . Cum să ne co-prindă sufletul această lentă şi minunată prefacere de subt ceruri, cînd dragostea noastră de aproapele e rece, cînd sfintele locaşuri sînt goale, cînd cei mulţi şi scumpi Iui Iisus Christos sînt ca nişte oi, lipsite de păstor ! . . .

Fără de veste, vom vedea, într'o dimineaţă, că pumni de viscol izbesc în ferestrele noastre. Lumea va fi albă şi îngheţată. Păsările cerului se vor ascunde în adăposturi. Vulpile se vor da afund în vizuinile lor. Şi aceşti „fraţi mai mici" ai Domnului nu vor avea unde s a ş i plece capul !

Cînd vom ajunge să vedem fie care biserică parohială, complectată cu o sală de conferinţe, cu câteva chilii de găzduit şi cu o ospătărie pentru săraci ?

Cînd vom ajunge să vedem fie care episcopie, prefăcută într'o instituţie complexă, într'o citadelă a poporului umilit şi necăjit, aşa precum era în zilele şi subt păstoria Marelui Vasilie din Kesaria Capadociei ?

Poate mai curînd de cit ne închipuim, împrejurul nostru, societăţile creştine lucrează cu vigoare la consolidarea, în cugete, a învăţăturii Mântuitorului. Dincolo de Ocean şi dincoace de Ocean, este o sfîntă emulajie între cei ce vor să fie fiii Evangheliei. Tendinţa lor este impunătoare : „Să arătăm, prin toate faptele noastre că sîntem ai lui Iisus Christos !"

Noi întârziem ! . . . Scriitori, pro" fesori, dregători, şi chiar oameni ai Bisericei, noi încă nu am ajuns să înţelegem că creştinismul nu e numai vestmînt de zile mari şi de paradă, ci cămaşa sufletului nostru.

De cămaşa aceasta avem con-strîngătoare nevoe, şi o cerem stăruitor, în fiecare zi, cu fiecare pagină scrisă, cu fiecare pagină proectată . . .

0 cerem mai ales azi, cînd, în melancolia caldă a soarelui de toamnă, simţim apropierea iernii, şi sporul suferinţei celor mulţi.



Dumerire de Ion Dongorozi

„Ufffl . . . Insfârşit" ! şi cucoana Olimpia, vlăguită de atâta sbucium, se trânteşte de sus într'un fotei — din cele scunde şi încăpătoare. In urechi, îi vâjâe ca'ntr'un adânc de scoică, hărmălaia ce n'a mai contenit deaseară, de pe la 9 ceasuri Ochi-i sunt tare osteniţi, iar de desluşit, desluşeşte tot înegu-rat, ca şi când ar fi privit prea multă vreme, pe-o pânză de cinematograf, cu dârele de lumină şi petele de întuneric, tremurând tare. Pe masa cea mare, rânduită în formă de potcoavă, cu olanda şi „milieurile" pistruiete de tot soiul de pete, zac mormane de farfurii, în mijlocul cărora, sunt înfipte şuiu, pomiere, încărcate cu tot felul de fructe. Pendula deală-turi, — din biurou — bate tărăgănat 4V2 Afară se limpezeşte în leşietic torocala nopţii. Lângă „servantă", şi rezemat în voe de speteaza fo-telului, cuconu Sava, doborât de osteneala adunată, şi de nişte calcule de devize, pe cari nu le-a putut clinti din minte toată nopti-cica, a aţipit iepureşte, cu ţiga-retul în fipt în coltul gurii. Deacolo, din fotelul dumneaiei, cum toate uşile sunt date înlături, cucoana Olimpia oate vedea în voe dea-lungul coridorului celui mare, până la dormitorul copiilor.

Ca din senin, cucoana Olimpia tresare. Lumina, de-un roşietic „grenâ"-lumină de „veioză"-a rumenit deodată amândouă ferestrele. Inima-i strânsă ca'n cleşte svăcneşte pripit, iar răsuflarea i se'noadă hurducăit şi scurtată. 0 sumedenie de amintiri, s au şi înălţat din bezna adâncului, deslu-şindu-se cum se desluşeşte fir cu fir, pulberea ridicată până'n dunga de lumină.

— Savule ! . . . bre omule ! . . . Ia-n'ascultă!

— Ce-i ? . . . Iî ? . . . Ce-i frate ?... Francul ? . . . Da . . . tot 10 şi 25 . . . lira . . . bâiguie trezit numai pe jumătate, cuconu Sava Mavrodin.

— Lasă-i ciorilor de bani şi vină'ncoa I

— Aud cum? Conu Sava se freacă la amândoi ochii, cască cu suiuşuri, şi se deschee la toti nasturii dela vestă.

— Uite! Vezi ? şi cu degetul cel mic dela dreapta, i-arată dormitorul copiilor. Bătrânii se'njeleg din ochi. Cucoana Olimpia, peste

sufletul căreia s'a şi prelins o undă de milă, se frânge moale în braţele lui cuconu Sava.

— Verginica . . . draga mamei dragă!

— Ei, fiştecare la rândul ei, c'aşa o lăsat D-zeu ! cearcă să-i facă curaj cuconu Sava.

— Ţi aminteşti Savule, acu 22 ani ? . . . Cuconu Sava Mavrodin, om în toată firea, simte bine cum îl trec lacrimile. îşi aminteşte el şi încă cum, toate peripeţiile nuntii lor: încăpăţânarea părinţilor, refuzul consimţământului, intrigile rudelor şi curtezanilor, ploaia ceia de anonime : ba că fata arhivarului Alex. Mândrea a trăit cu văru-su, locotenentul de jandarmi, ba cu judecătorul de pace pe care l'au avut în gazdă, şi câte şi mai căte! Cuconu Sava, îmboldit de ceva tainic, îşi sărută nevasta întâi pe obraz, apoi pe buze, şi încă apăsat de tot, ca'n zilele lor cele bune. Surprinşi şi unul şi celălalt, de gestul acesta ajuns aşa de pulin familiar, se desfac ruşinaţi din înlănţuirea braţelor.

— Ei, hai să ne culcăm soro, că-i târziu tare! şi cuconu Sava îmbucă zorit 3 fondante cu rom, îşi pune, jigaretul în toc, şi-o porneşte agale spre dormitor.

Cucoana Olimpia se trânteşte la loc în fotei.

Lumina în dormitorul copiilor s'a stins. Vălmăşagul gândurilor, ca să-şi mai poată tine forfota, i-a supt până la drojdie puterile. Când de-alături, pendula a bătut 5 ceasuri, adecă peste 10 minute cel mult, cucoana Olimpia, care alipise, s'a trezit buimacă şi sperietă.

Aproape în aceiaşi clipă, lumina a svâcnit din nou în dormitorul copiilor. Cucoana Olimpia, săgetată, s'a 'ncruntat şi mohorât. Inima dumneaiei de mamă şi de fe-mee, a tresărit. Gânduri noui, urnite din loc, i-au speriet deabine-lea somnul.

La 5 şi 8, dar fix la 5 şi 8 minute, lumina s'a s'.ins din nou. Inchiciurată de gânduri, cucoana Olimpia a pornit'o spre dormitor. Cuconu Sava, doborât de somn, s'a trântit îmbrăcat pe pat. Lumina stăvilită numai pe jumătate de scufia abajurului, pleoştit şuiu, îi cade drept pe fată. Pielea, pergament boţit; ochii cu căpăcelele bulbucate tare, şi cu rarişti în ti-vitura genelor; nările păroase şi ngălbenite de tutun, dinţii, — câji

au mai rămas în picioare — fie-

răstruiji de negreală; mărul lui Adam, hurducăindu-se în opintelile sforăitului, stăvilit de flegma încleiată pe jumătate.

Pe cucoana Olimpia o năpădeşte în suflet, sila.

Se frânge de mijloc, îi ridică piciorul drept care spânzură moale pe marginea patului, răsuceşte butonul lămpii, şi se strecoară binişor în sală.

O clipă rămâne ca ţintuită locului, neştiind ce să mai facă.

Din subsol, se lămuresc râsete, frânturi de cântec chihotit, sgomot de tacâmuri şi pahare. Slugile petrec.

— Safto! . . . Mărio! . . . Ei, fă, toantelor, n'auziţi? . . . Saftooo 1

— Ce-i conito ? . . . Ce-i ? . . . S'o aprins hornu?

— Hai sus să strângem, că se luminează de ziuă! Femeile urcă treptele proptindu-se una într'alta, bodogănind înciudate, că li s'a tăiat tocmai când era în toiu, zaiafetul.

Pentru a treia oară se aprinde lumina în dormitorul copiilor. Dinaintea ochilor cucoanei Olimpia^ se alege din senin, mai întâi silueta: Verginicăi, palidă la fată şi plăpândă la trup, adevărat lujer de crin, vorba cucoanei Artemisa Do-nici, naşa fetei şi de botez şi de cununie; apoi chipul Iui Andrei, ginerile cucoanei Olimpia, munte de bărbat, cum îi place lui cuconu * Miron Donici să sublinieze vorbele, tuguind buzele şi 'năltând arcul sprâncenilor, cu întăles străveziu Cucoana Olimpia, cu tâmplele brobonate de sudoare, şi leşietă ca şi când n ar fi pus ceva în gură de ieri de dimineaţă, se lasă moale pe marginea fotelului. Fix peste 10 minute, lumina s'a stins la loc. Slugile bombănind întruna, şi cu ochii cârpi{i de somn, se trudesc mai mult zadarnic, să facă ordine în mormanul de farfurii, tacâmuri şi pahare de tot soiul. In orbăcăiala lor, au spart din pahare, au vărsat o sticlă de şampanie deabea începută, iar Safta, cea mai tânără, a plesnit în buză castronul cel mare din serviciu.

Cucoana Olimpia n'a suflat o vorbă măcar; cu gândul mânat tot într'o parte, n'aude şi nu vede parcă, ce se petrece în juru-i.

* * *

Cucoana Olimpia s'a spălat cu apă rece de tot, ca să se mai desmeticească, şi-a strâns părul din


CELE TREI CRIŞURI Pag-

fajă în hârtiute, s'a uns cu „Creme Simon" şi s'a schimbat dela ciorapi şi până la cămaşă. (Cu tot huetul făcut, cuconu Sava nici măcar nu s'a răsucit de pe-o parte, pe cealaltă). A luat apoi la rând: salonul cel mare „mov", salonaşul, salonul Louis XV, sofrageria, biuroul, şi a dat în lături toate ferestrele, pentru aerisire.

Se simte c ă i începutul lui Septembrie.

7V 2 şi tot răcoare, ba de-ai cătâ, răcoare bine.

Huetul străzii, ca şi aerul rece ce-i scaldă fata îi fac tare bine. Cum stă aşa la fereastra salonaşului, privind în stradă, cucoana Olimpia tresare deodată. Pe gura gangului, cu manile în buzunare şi cu gulerul dela pardesiu ridicat, se strecoară zorit tare, Andrei.

„Unde să se ducă frate cu noap-tea'n cap ? . . . Unde ? . . .

Se frământă ce se frământă cucoana Olimpia, şi neputând găsi o deslegare care s'o mulţumească pe deplin, #taie biuroul, sofrageria, şi se'ndreaptă spre dormitorul copiilor. Perdelele lăsate şi niciun huet înăuntru. Cucoana Olimpia face doi paşi înapoi, se opreşte locului, stă o clipă la cumpănă, apoi se'ntoarce hotărâtă.

— Cioc . . . cioc . . . c io: 1 — ? Din nou şi mai tărişor ceva:

Cioc, cioc, cioc! — Cine-i acolo? — Eu draga mamei. — A, dumneata eşti mămi{ico?

— Da puică, eu. Se aude o sdupăitură din pat,

că{iva paşi mărunţi şi zoriţi, cheia răsucită de două ori, altă serie de paşi, şi altă sdupăitură.

— Poftim mămilico . . . poftim ! — Bună dimineaţa puica mamei. — Săru'mâna. Fata-i sărută degetele dela dre

apta ; cucoana Olimpia s'aşează cu băgare de seamă pe muchia patului, şi-o sărută cu foc şi pe-un obraz, şi pe celălalt.

Tac apoi amândouă, deşi tare ar fi vrut să'noade firul, retezat aşa dintrodată Când ochii cucoanei Olimpia, s'au mai deprins ceva cu semiobscuritatea camerei au şi prins a da târcoale după târcoale, pentru inspecţie.

Pe un je{. hainele lui Andrei, svârlite la'ntâmplare ; pe altul, beteala şi rochia de mireasă a Ver-ginicăi. Pe noptieră, o sticlă de şampanie golită pe jumătate, o

îndemn*

Hai, suflete, eu vreau să cred că eşti Mai tare de cum visu-mi te-a visat: Inal{ă-te din mrejele lumeşti, Ca muntele în aerul curat.

la-ti inima — cuibarul de dorinii — Şi smulge-o, ca pe-o iarbă, hohotind ; In ea doar amăgirile se-aprind Şi flacăra meschinei suferinji.

Pe rugul tău jertfeşte-te tăcut, Să ardă tot ce este muritor : De propria-li dorinţă desfăcut. Vei creşte ca un stâlp strălucitor . . .

Priveşte cum în preajma ta suspină Cei slabi, în noaptea ce i-a nvăluit: Alină-i tu, o suflet desrobit, Cuminecă-i cu limpede lumină.

Şi de-ai să vezi că nourul cernit Din jurul frunţii lor ai destrămat, Vei şti că uneori eşti mai bogat Nu 'n ce-ai luat, ci'n câte-ai dăruit . . .

George Dumifrescu

• Din volumul de poezii ce va apărea încurând.

III «WiiiiiiiiiwmiiiiiiMiiiimiWiumiiW^ ^iini!i)|miimimnMii»|iiiiiiuuj||iiimim]^

singura cupa, scrumiera aproape plină cu mucuri de ţigară, un flacon cu eter şi altul cu apă de colonie. Pe cucoana Olimpia, care anteles totul dela cea dintâi aruncătură de ochi, lacrimile o'n{eapă, de nu le mai poate stăvili între gene.

— Fata mamei, fată! şi cu amândouă braţele, şi din toată inima, îi înlăntue gâtul. Verginica se lipeşte strâns de maică-sa, ca pe vremea când era copil, de nu rupea toate vorbele.

— Ţie nu Ji-i bine Verginico ! . . . Aşa e ?

(Cucoanei Olimpia, îi sună acu tare nepotrivit, numele ista de Verginca.)

— Nu prea, mamă. — Da ce-ai tu puica mamei? — N'am închis ochii toată noap

tea mămiîico dragă . . . da'toată noaptea . . , mă crezi ? . . . Sunt moartă de oboseală 1

Cucoana Olimpia îi priveşte fata trasă şi gălbejită, apoi păienjenişul vineţiu ce-i încercueşte cât un lat de deget ochii ;în mintea dumneaei, îşi dă cu socoteala iară, că prea-i grăeşte fata fără de perdea.

— Şi numai din pricina lui Andrei . . . zău na! Verginica ofteză, întinde mâna spre noptieră, ia flaconul cu apă de colonie, toarnă din belşug pe gât, pe fată, pe frunte şi pe braţe.

— Dece torni atâta frate? . . . Ia vezi să nu răceşti!

— Poate mă mai răcoresc o leacă mamă!

Tac amândouă. Cucoana Olimpia se simte jenată, şi de aceea, ocoleşte înadins privirea fetei.

— Îmi spune că asta-i boala lui . . . când l'apucă câteodată, apoi să te-ajii! . . . îl cred, c'o văzui cu ochii noapte asta 1

Cucoana Olimpia s'aprinde tare în obraji, şi pleacă capul într'o parte.

— Aşa durere de măsele mămiîico, n'am mai pomenit păn'acum ! Uite-aşa se perpelea sărmanu de el, când pe-o parte, când pe alta .-A ţinut „eau de cologne" în gură, s'a uns pe gingii cu tinctură de iod, cu eter, degeaba! Când să cred şi eu că 1 fură somnul, atun-cea se scula, aprindea lumina, se'nvârtea ce se'nvârtea prin odaie, şi iar se trântea pe pat. Numa'după ce-a băut vreo 4—5 pahare de şampanie, 1-a doborât. Asta a fost tocmai acu spre ziuă . . . atuncea m'am putut desbrăca şi eu ca lumea . . . de nu se lumina, cădeam la sigur din picioare !

— Dece n'ai venit la mine draga mamei ? Aveam doară în casă aspirină, piramidon, antinevralgice . . . Ia urma urmei trimeteam pe Safta până la finu Nae de-i scria un calmant. . . vai de mine şi de mine !

Cucoana Olimpia măsoară odaia în lung, clătină din cap, şi-şi frânge manile.

— N'am mai vrut să vă deranjăm.

— Da'mai încape vorbă de deranj, în astfel de împrejurări ? Doamne, Doamne ! Ş'apoi eu nici n'am putut închide ochii!

— De unde s'o fi ştiut noi ? — Ti, ti, ti! . . . Ş'acu unde-i

bietu băiet? — Unde să fie ? La dentist că

nu mai putea răbda! — Să ferească D-zeu . . . ce-i

mai rău ca durerea de măsele! Cucoana Olimpia îşi face cruce, şi se aşează la loc, cu băgare de seamă, pe muchea crivatului.

Aicea tac din nou amândouă, iar tăcerea, se prelungeşte ceva mai mult, de rândul acesta.


Pag. C E L E T R E I C R I Ş U R I

Secolul al XlX-lea. de Gh. Sofronie.

Din pragul unei epoci noui —, începută pe urma considerabilelor schimbări provocate în structura Europei de războiul mondial — privind suta de ani dintre bătălia dela Waterloo şi deslănjuirea ultimului războiu (1815—1914) — adevăratul secol al XlX-lea pentru Istorie — observăm o desvoltare continuă.

Ea se manifestă ca un tot unitar, caracterizat prin concentrarea autoritate! într'un număr destul de restrâns de mari State centralizate şi aproape toate monarhice, prin democratizarea treptată a monarhiilor, ce adoptă instituţii reprezentative, fie după modelul englez, fie după cel francez a lui Ludovic XVIII-lea şi în fine prin raţionalismul din ce în ce mai accentuat, în toate formele activitătei umane : marea industrie, maşini de metal mişcate de vapori sau de electricitate. In domeniul cugetărei urmane o îndepărtare aproape complectă a tot ce e religiositate, metafisică, abstracţii. 0 preocupare de faptele concrete, o constatare pe cât posibilă fără apreciere, adevărată îndrumare spre pozitivism. Acest pozitivism aplicat şi la analiza elementelor fundamentale a Statului, duce la răsturnarea concepţiilor de până atunci şi la înlocuirea lor prin noui explicaţii a menirei Statului, a raporturilor dintre Stat şi indivizi, a ratiunei dreptului, etc.

Iar, pe de altă parte, prin marea producţie, civilizaţia cantitativă, înlocueşte vechile civilizaţii calitative.

Intr'adevăr marea Revoluţie franceză, dela care a rămas ca un mare bine descătuşarea individului şi recunoaşterea unui număr de drepturi inerente naturei omeneşti, care după concepţia atunci dominantă erau anterioare — ca existentă — fiinfărei Statului, se terminase în 1815, printr'un deplin triumf al monarhiei, căreia-i decla rase războiu. Această monarhie, se găsia întărită prin desvoltarea atât de complexă a evenimentelor revoluţionare. Micile suveranităţi concurente, privilegiile şi drepturile bisericei, a aristocraţiei, a regiunilor, a claselor sociale şi a corpurilor politice care înainte limitaseră în oarecare măsură puterea regală şi imperială, se găsiau prăbuşite.

S u r â s u l i ă u

Ce sunt ? Un nestatornic pumn de ternă In care arde flacăra eternă A vieţii. Sigur voiu muri; Ca mâne, printre oameni n'o mai fi Umbrind pământul, trupu-mi sbuciumat. Atâta ştiu c'o floare {i-a luat Surâsul tău, prinzând eternitatea.

în ceasul când va 'ntuneca cetatea Visurilor mele, mâna morţii; In ceasul negru, când lumina tor[ii îşi va trimite ultima scânteie S'o stingă vântul serii pe alee. La căpătâiul meu un om să sape Cu dragoste de frate să îngroape Un trandafir de vară 'ntârziată: In floarea lui aprinsă, parfumată Ascunsă de durere printre spini Să-mi fulgere surâsul tău lumini.

Volbură Poiană

Pe ruinele {or se ridicase Curtea — căci secolul XlX-lea tindea să devină marele secol al monarhiei — căreia-i erau subordonate bise-ricele tuturor confesiunilor, aristocraţia, biurocraiia Imunitătile, care creaseră atâtea obstacole finanţelor sec. XVIII-lea, dispăruseră. Regii, în stăpânirea mijloacelor de a decreta impozitele ce voiau, dispuneau încă de o armă, necunoscută înainte, formidabilă, pentru satisfacerea intereselor regalităjei: conscripţia.

In aceste avantaje, în această putere erau însă şi isvoarele slă-birei şi decadentei de mai târziu. Cele câteva dinastii care'n 1815 dispuneau de întreagă Europa, cu responsabilitatea guvernărei, a finanţelor, a administraţiei interne, a instrucţiei, se găseau, lipsite de elementele care anterior limitau, în parte, absolutismul regal, dar îi micşorau, prin aceasta chiar, marea responsabilitate, în fata popoarelor care începeau a se deştepta'.

Ideea naţională, care-şi făcea drum, anunfa încă de pe atunci forja pe care era s'o capete mai târziu ca idee-directivă în viata popoarelor, şi ca principiu fundamental în alcătuirea Statelor.

Congresul dela Viena a fost acuzat de necomplectă înţelegere a vremurilor noui, de ataşare nediscutată de principiul dinastic, de înăbuşirea aspiraţiilor crescânde ale naţiunilor, şi s'a zis că aceasta a fost marele sau defect.

Adevărul însă e că, deşi prin

cipiile lui Metternich s a u împus pentru moment, Talleyrand — susţinut şi de alti reprezentanţi — sfătuise pe regi, ca în interesul lor să-şi limiteze puterile prea mărite, acordând popoarelor constituţii liberale. Fără a vedea în aceasta exclusiv un spirit de opoziţie — cunoscută fiind situaţia reprezentantului Franţei — se poate vedea şi oarecare intuiţie istorică în ce priveşte evoluţia deceniilor următoare.

Şi, cu toate împrejurările favorabile, absolutismul nu putu să Jină mai mult de treizeci de ani. Anul 1848 dădu dreptate lui Talleyrand. Una câte una dinastiile sub imperiul circumstanţelor — cu excepţia Romanoff-ilor, — pactizară cu democraţia.

Parlamentarismul, sub diferite forme, se generaliza în Europa; şicue>cep{ia Franjei, unde aceiaşi democraţie elimină monarhia, după epoca glorioasă dar şi provocatoare de nemulţumiri a lui Napoleon III, cele două principii; democratismul şi monarhismul se desvoltară împreună, ajutându-se, combătându-se câte odată, împământenindu-se, alteori de ex. în tara noasiră, a cărei primă înfăţişare sub forma României dela 1859 se datoreşte tocmai acestor noui principii-directive.

Dacă parlamentele fură pentru Curţi o limitare şi un instrument, în acelaş timp, şi instituţiile monarhice fură un sprijin şi-o călăuză pentru democraţiile neexperiente, pe care doctrinele şi forja intereselor le îndreptau către sufragiul universal, către libertatea totală a gândirei şi a presei, etc.

Aceleaşi democraţii îşi găsiră un sprijin şi în desvoltarea extraordinară a marei industrii; democraţia devine marea colaboratoare a civilizaţiei cantitative. Tendinţa ame-liorărei condiţiilor massei muncitoreşti, răspândirea bunei-ătări şi vulgarizarea instrucţiei — sunt de natură democratică.

Totuşi monarhismul este încă o forjă puternică. Curţile rămân elementele diriguitoare ale Statului. Pacea şi războiul sunt în mâinele lor. Grupaţi, după 1870, într'o nouă alianţă, Tripla-Âliantă, o reeditare, redusă, amputată a Sf. Alianţe — regii înţeleg să domine situaţia politică şi adeseori - ca şi odinioară — să urmărească interese dinastice, de multe ori în desacord cu vederile naţiunilor ocârmuite. Par cea, totuşi, s'a menţinut, atât cât


Pag.

pregătirile n'au fost terminate, şi cât suveranii n'au dat drumul ambiţiilor nepotolite. In ziua însă când cele două dinastii, cele mai puternice din Ligă — Hohenzollernii şi Habsburgii s a u crezut preparaţi pentru a încerca o nouă întărire şi expansiune a ordinei monarhice — templul lui Janus s a deschis din nou.

Şi după un răsboiu înverşunat monarhismul Europei Centrale se află prăbuşit, El se menţine în acele State numai, unde regalitatea s'a identificat cu aspiraţiile poporului. Făcând abstracţie de legăturile de Casă, punând mai presus realizarea idealului naţional al neamului de aceste legături, regalitatea noastră evoluiază pe un alt drum, decât regalită{ile Europei Centrale, în concordantă perfectă cu istoria neamului. în aceasta îi stă superioritatea şi tăria.

Marele istoric Gugliemo Kerrero, vede în sfârşitul sec. X X şi începutul sec. XX-lea istoric, o mare criză a principiilor de autoritate; vede un haos în care ne îndreptăm paşii nesiguri, o lipsă de voinţă şi o neştiinţă a aceea ce voim; vede, în acelaş timp o slăbire a ordinei şi o agonie a libertăjei.

„Cet ordre — du XLX-eme siecle — qui semblait d'airain s'est dis-loque en un instant; cette liberte, qui semblait immortelle, agonise partout, apres une immense guerre qui fut combattue pour la defendre. Pourquoi ? Cest la grande enigme qu'il faut resoudre pour vaincre le desordre ou notre volonte se debat. (Discours aux sourds 1924 Paris pag. 23—24)"

Paralel însă cu această lipsă de voinjă, se desemnează o îndrumare generală către o formă de Stat cât mai perfectă. Idealul care obseda lumea antică, care fu o cauză a lungei anarhii în care trăi Europă în Evul Mediu, pare a preocupa şi generaţia noastră. De aci nouile experienţe politice, care se încercară după războiu, de aci şi experimentarea transpunerei în practică a doctrinelor umanitariste, comuniste, etc. care cu tot rezultatul negativ, numără încă numeroşi partizani. — 0 dorinţă către nou, către perfect, care întrece cu mult forjele şi posibilităţile omeneşti. Şi în loc de solutiuni bune, reale, acest început de secol, vede mai degrabă, o dibuire penibilă către soluţionarea marei crize politice în care trăim.

IUBIREA *

îmi scrii că eşti departe, atâta de departe . -Că lunile şi anii trecând necontenit : Un gol fără de margini în veci ne va desparte. Şi n suflet va apune albastrul infinit.

— lubirea-adevărată sporeşte n depărtare Şi murmură n adâncuri ca un ocean tăcut ; Când flacăra e vie cuprinde ntreaga zare. Iar cerul plin de stele e-un câmp de străbătut !

MELANCOLIE*

E noapte, vânt şi ploae. Mă simt aşa de singur Şi gândul mă transportă pribeag în depărtare, In lumea amintirii — o lume fermecată — Şi inima-mi palpită nebună n disperare. Ce via[ă e în urmă ! dar oare am trăit-o ? Şi repezi ca vârtejuri icoane adorate Răsar din umbra vremii mai scumpe, mai frumoase, Şi-mi spun cu nerăbdare de multe şi uitate : 0 casă mică, albă, cu flori pe la ferestre, In fajă o grădină şi plopi înnalti în poartă, 0 mamă slabă, blândă şi-o fată veşnic tristă . . Azi vântul îmi şopteşte : „copila este moartă . . . "

E frig şi ploaia curge înir una, monotonă . . . Mă simt aşa de singur, — pe când în depărtare Nebun aleargă gândul, aleargă şi mă duce Şi inima îmi bate încet de parcă moare.

Al. T. Stamaiiad

*Din volumul de „Poezii" apărut de curând.


Pag. Ml 0 9 nil «iii ii 0 iii m CELE TREI CRIŞURI 149

Meteahna moşului de N. Pora

In tot cuprinsul Mogoşeştilor, sat mare de oameni chiaburi, se dusese pomina de sfătoşeniile şi hâr-băriile lui Moş Mogoş, unchiaşul satului şi adevăratul sfetnic al tu-ror sătenilor.

Unde nu dădea omul cu gândul, acolo se'mpedica-de el. Şi îndărătnic şi buclucaş ca moşul, când îi venea lui apa ia moară, nu s'a mai pomenit.

Pe toti îi lua în cârcote ; şi atunci, tin'te !

Pe câte unii îi prindea la cârciumă, stând de nagode şi lafuri, tocmai când îi plesnea măseaua după o mână de ajutor omului vrednic.

Numai ce-1 auzeai: — Halal de voi fărtati! A{i arat,

de v'aji spetit, ş'acuş culegeţi tufă, ce vă mai pasă! Sta{i la taifas şi»i dati cu ulcica făcând refeneaua ălor târguri nefăcute. In-cai dati pune şi lăutari, ca să vă meargă mai tihnit cheful şi să vă mai o-goească din ale necazuri şi să vă fie bucuria din plin!

Şi o încheia, clătindu-şi pletele albe colilie :

— Uite, vericule, mă tot mir cum de ne mai rabdă pământul, cu atâta lene ce s'a oploşit printre noi. Când să zicem şi noi un „Doamne ajută!", că ne-am văzut cu toţii cu câte-o halcă zdravănă de pământ, când să ne apucăm şi să muncim şi noi mai vârtos, atunci ne perpelim în trândăvie şi per-dere de timp. Iaca mai bine ar lua stăpânirea ţarinele nemuncite şi le-ar da lui alde Neacşu al Vădanei, sau lui Stan al Popii, ori altor oameni de ispravă, destoinici să le muncească; iar leneşilor nu le-ar rămâne decât să bată drumurile şi cârciumile!

Mai bodogănind încă şi altele printre dinţi, Moşul îşi lua tălpăşiţa p'ar'ncolo, după al{i perde-vară şi neoameni.

*

Azi aşa, mâine la fel, nu mai era chip să scape nimeni de împunsăturile şi ciondănelile lui Mogoş.

Că de prindea pe vreunul în ţarină muncind din greu, dar fără spor, canonind vitele, moşul se codea o clipă, apoi nu-1 mai răbda inima şi scuturându-şi chica parcă de o greutate, îi dădea drumul

LUN TRASA — DUPĂ CAMOENS -

Vreau, mamă, vreau pe mare Să merg în luntrea care De-aici o poţi vedea. O, nu sunt eu de vină Nici gazda-ne marină, Amorul astfel vrea. Amorul vrea o, mamă. Să n'o spun e'n zadar, Să Nu pe mări luntraşe Cu dragu-mi lopătar!

*

Stăpân ne e amorul, Se'nchină tot poporul Puternicelor legi. Plăpândă şi naivă Să-i stau eu împotrivă, Când el subjugă regi ? Amorul vrea o, mamă, Să fiu pe mări luntraşe Cu dragu-mi lopătar!

* Ştiu bine că, pe apă, Furtuna când să'nceapâ De groază-atuncea mori. Dar lupta'n van e mamă, Dorinţa ce mă'ndeamnă Mai tare-i mii de ori. Amorul vrea o, mamă, Să n'o spun e'n zadar, Să fiu pe mări luntraşe Cu dragu-mi lopătar!

Ion Gane.

năduhului că, vorba lui, nu i dădea gurei degeaba de mâncare:

— Bine, măi omule, ce fel de creştin mai eşti tu, de te rabdă inima să-ti chinueşti aşa bietele vitişoare ! Nu vezi c'abia se mai tin pe picioare, de nu birueşti să faci nici o ispravă. Cum să isbân-deşti, dacă tai brazda de o palmă, în loc să mai prinzi o păreche de juncani, învoindu-te cu alde Sandu, frate-tu, şi să tragi brazdă voinicească, să-ti sporească munca şi să-ti rodească glia!

Omul se scărpina'n ceafă şi, dumirit, mai venindu-i boii acasă :

— Ştii c a i dreptate moşule. . . Aşa voiu face ! . .

Barem când prindea pe vreunul bătând vitele, mai bine să-l fi ferit Dumnezeu să dea Moşul peste el! Doar că n'apuca n mână toroipanul să-l altoiască.

— Tii! da ce neam-tătar ai mai fi fiind şi tu! ? De unde te-ai

aciuat în vatra satului nostru de oameni cinstiţi, cu năravul tău? Uite, să omoare vita şi nu alta . . . Păi bine, tu nu vezi, nesocotitule, că ochii aceia plâng şi-ti cer ajutor, ca să pui umărul la leucă şi să-ti urnească din Ioc cogeamite carul încărcat. îra ! ce lume să nu priceapă că vita e frate bun al omului, că-i dă ajutor la munca cea mai grea şi mai plină de foloase. Mă mir cum da te mai rabdă Dumnezeu să mai vezi fata soarelui !

Şi nu numai odată s'a întâmplat să-şi scuture cei şeaptezeci de ani din cârcă, şi punâd umărul la roată să-i dea cu fapta sfat celui ce păcătuise bătând şi canonind dobitoacele.

Şi tot aşa mereu, de le era oamenilor lehamete de gura Iui Mogoş. Iar de teamă, azi niţel, mâine mai mult, au prins unii după alţii să se mai dea pe brazdă, leneşii căpătând poftă de muncă, iar cei pe cari nu-i bătea capul la treabă, au cam început să apuce taurul de coarne, împlinindu-le toate de istov.

Pe încetul satul Mogoşeştii prinse să aibă numai oameni chiaburi, cu ţarine bine şi la vreme lucrate, bogate în holde frumoase, de le râdea inima tuturor, privindu le.

Iar când, mai apoi, în zi de sărbătoare, se învârtea frumos hora mare, licărind ca un şireag de nestemate catrinţele şi ilicele fetelor şi cămeşile şi ijarii albi ca zăpada ai flăcăilor, câte unul sau altul, la o refenea. subt umbrarul hanului îndrăsnea:

— Ia mai cuvântează ceva Moşule, că ti-am uitat de tot ghiersul! Moş Mogoş îşi clintea un pic sumanul în spate şi înfundându-şi tundra pe o sprânceană, clipind din ochii lui albaştri, blajini, rostea ca din carte:

— Uiţe, măi vericule, mi-ati uitat ghiersul, ; că şi voi aji dat uitării multe din ale năravuri proaste, ce se cuibărise printre voi, şi ati început a pricepe cum se leagă teiul de curmeiu, ne mai umblându-vă gura melită, toată ziulica, şi ote-lindu-vi-se braţele în muncă rodnică !

. . .Şi liniştit şi cuminte, dădea peste cap ulcica plină cu vin, de dragul celor ce-1 iubeau, fiindcă-1 iubeau cu adevărat şi-1 preţuiau c a p e un înţelept al satului ce eră.


: e l e t r e î c r i ş u r i Ullilllii IHIIIIIII Pag.

V o e v o z i i l i t e r a t u r i i noBsIre

Duiliu Zamfirescu Voevozii literaturii noastre —

rând pe rând — au apus în „neagra veşnicie". Şi, astăzi, văduvită noastră literatură se sbate în spasme cumplite de boală urîtă. Nici când, ogorul ei n'a trecut printr'o secetă aşa de grozavă ! Nici când, cărbunele n'a mălurat-o mai afurisit! Nu zic — nu îndrăznesc să zic! — că nu sunt nădejdi sfinte de îndreptare. Dumnezeu a fost pururea cu noi — şi pururea va fi!

Duiliu Zamfirescu a fost — pentru literatura noastră — nu numai un voevod, în adevăratul înţeles al cuvântului; n'a fost numai un principe — uh princeps — ci, a fost chiar principiul binelui şi al frumosului.

Seninătatea olimpiană şi fină, aleasă, a versului acestui creator de frumuseţi pure — este unică la noi. Nimeni n'a scris, căci nimeni n a cugetat aşa senin, aşa limpede, aşa cristalin — ca Duiliu Zamfirescu.

Versul lui este o muzică şi o muzicalitate. Nimic imperfect — ca formă, nimic urît — ca fond, ca idee! Inspirat de o „muză" parnasiană — el, croia versuri parcă de sus, din regiuni cereşti, din albastrul nepătruns decât de ima-gina{iunea Iui fecundă şi veşnic creatoare, generatoare de idei, pesne de beatitudine şi de gloria cerească !

EI, n'a mănuit numai versul, ci şi proza, scriind novele, romane şi piese de teatru cari vor dăinui — tot aşa ca şi versurile lui — cât va dăinui literatura românească.

Aristocrat prin esenja fiinţei lui fizice şi pământeşti — tot aşa dupe cum era aristocrat şi prin literatura lui, devine mai târziu cu tendinţe bine pronunţate: poporanist.

Ales membru al Academiei Române — a trebuit să facă un volte-face în spre acest curent „la modă" astăzi — şi în sânul Academiei chiar.

Norocul, soarta, ca şi — bine-nteles — însuşirile lui sufleteşti şi

mintale, l'au ridicat frumos şi bine la cele mai înalte demnităţi sociale — fiind ministru plenipotenţiar şi ministru — secretar de stat — acum în urma răsboiului, când se cereau, mai mult cu oricând, oameni pricepuţi şi pricepători ai vremurilor noui.

Un dispărut: Ion Slavici Cel din urmă reprezentant al

cel i mai strălucite generaţii de scriitori dela noi, — generaţia lui Eminescu, — a trecut de curând în lumea drepţilor. Ion Slavici moare după o fecundă activitate literară de o jumătate de veac, în care timp a înzestrat literatura românească cu fermecătoare nuvele şi povestiri, cu câteva romane, schite şi studii.

Prietenii au încercat, prin presă, o justificare a activităţii ziaristice a lui Slavici, compromisă în timpul ocupa{iunei germane, prin colaborare la „Gazeta Bucureştilor." Au încercat însă prea de vreme . . .

Noi nu vrem să vorbim aici de omul Slavici, de „păcatele şi vina ce-s în mod fatal legate de o mână de pământ" ; pe acestea le va judecă posteritatea cu destulă severitate, dar în lumina istoriei nepărtinitoare. Uitând pentru o clipă pe om, ne gândim la scrri-torui Slavici, şi despre opera lui literară vrem să pomenim acum, când el nu mai este. Aceasta singură, cu trecerea vremii, va trebui să strălucească tot mai viu, punând în lumină adâncurile sufleteşti ale celui ce a produs-o. Căci, se ştie creatiunea literară poartă întotdeauna învorvată în ea partea cea mai adevărată şi mai preţioasă din sufletul poetului.

Având de model cel mult pe povestitorul moldovean Nicu Gane, pentru care Slavici a mărturisit într'un loc că a avut întotdeauna multă admiraţie, nuvelistul transilvănean a fost marele vestitor al generaţiei de nuvelişti cu cari ne mândrim astăzi.

In nuvelele sale trăeşte o lume întreagă, lumea românească din

Ardealul nedesrobit. A reuşit să creeze tipuri vii şi dârze de săteni, redând printr'ânşii toată viata simplă a păturii ţărăneşti, pe care a înteles'o ca nimeni altul. Şi totul a fost redat într'o limbă curată şi armonioasă, limba strămoşească, în frumuseţile căreia credea şi la şlefuirea căreia a muncit îndeaproape, cu pricepere şi cu dragoste.

Culmile operii sale nuvelistice sunt cunoscutele bucăţi „Popa Tandă", „Budulea Tachii" şi „Moara cu noroc". Sunt trei crea-tiuni ale poeziei epice româneşti. In fiecare din ele pulsează viaja ideală, artistică, din fiecare se desprind personagii minunat caracterizate. Cine, citind nuvelele, nu a rămas în minte cu simbolica figură a lui Popa Tanda, care, în satul său, caută să îndrepte poporenii spre o viată mai bună, cu figurile celor doi Budulea — tatăl şi fiul, — înglobate într'o nuvelă străbătută de cel mai românesc umor, sau cu figurile complicate, dar atât de umane, ale lui Lică Să-mădăul şi cârciumarul Ghită din tragica „Moară cu noroc" ?

Dar şi în alte nuvele ale lui Slavici, inferioare din punct de vedere estetic celor trei amintite, găsim calităţi reale: ele sunt ferite de abundenta lirică, atât de caracteristică unui Sadoveanu . . •

Alături de Liviu Rebreanu — care mai e şi un mare romancier — şi de Ion Agârbiceanu, Ion Slavici este un mare reprezentant nu numai al nuvelei ardeleneşti, dar şi al celei general româneşti. Prin aceasta, el ia pentru vecie loc în panteonul literaturii noastre, şi pentru aceasta va (rebui, odată, să fie iertat de toti . . . Ion Gane.

I1IIIIIIIIIIIIIIIIII1IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIH

Nimic nu i'a refuzat destinul, pentru că nimic n'a refuzat nici el — destinului.

Nobil — nu atâta prin blazonul lui, ci mai mult prin blazonul sufletului lui.

Lumina, ce isvora din ochii lui străfulgerători de har ceresc, era lumina care dispunea pe orice om care'i sta în cale şi pe care'l cucerea.

Gestul lui era al unui „ales" al Domnului.

* * *

Astăzi când serbăm pomenirea de trei ani de zile dela înălţarea sufletului Iui pe aripele muzei, care'l-a ocrotit întotdeauna şi care pururea '1-a inspirat, — este bine să-ne înălţăm gândurile şi noi, cei grupaţi în jurul publicatiunii noastre câtre amintirea frumoasă şi neuitată a lui Duiliu Zamfirescu — şi să rugăm pe cel în apropierea căruia s'a dus, ca, pururi,. s ă i aibă în lumina şi în dragostea Iui dumnezeească ! . . .

Cridim.


CRONICA EXTERNĂ.

Politică de P a c e s a u politică d± Războiu ?

de Elena Bacaloglu.

«Cea mai bună şi sigură diploma/ie e aceea de-a nu avea ni^iuna.» E. B.

Cu numărul de fată începem seria lunară de articole de politică externă, Nu vor fi lungi disertaţii sau păreri interesate. Vor fi în linii sintetice şi 'n lumina obiectivitătii fixarea exactă a evenimentelor de căpetenie din lume în raport cu România. Adevărul bine documentat şi pe cât posibil bine interpretat îşi are caracterul său propriu. Prin chiar expunerea lui, fie că priveşti adevărul prin prisma naţională, sau Internaţională, de Idei sau Interese, de Pace sau de Kăz-boi. ese din examinarea lui cinstită şi luminoasă, o directivă, un colorit special, care sperăm vor fi prinse uşor şi cu simpatie de cititorii noştrii.

* * * Care-i situaţia de fată în linii

generale a Europei? Care-i situaţia României în raport cu cea dântii ? Europa, sau mai bine zis, lumea întreagă, de la război nu numai că nu mai e aceeaşi, dar în vasta sa t ansformare şi frământare adâncă nu şi a găsit equilibrul nuoi sale vieţi. Şi prinurmare logic şi fatal nu şi-a găsit poceo. Ceva mai mult „pacea" trosneşte prin toate încheeturile ca orice lucru nesigur şi nedefinit. Războiului s'a substituit concurenta între state şi zbuciumul apelor adânci din sufletul altor continente. Franţa nu e sigură de îngenucherea duşmanului german.

Pactul de garanţie e în fuictie de rapoarte de forte. Germania — şi Austria în mai mic — a stors din variile forme de regim şi de guverne toate posibilităţile de refacere şi de înşelăciune monetară. Bolşevismul la ei a fost o mască: din toate aparentele democratice, socialiste, republicane şi-au făcut

un scut sau o armă, în orice caz un mijloc de întremare sau progres. Cedarea întru câtva a Angliei fată de alianja cu Franţa şi-a acesteia din urmă celei dântii se da toresc : 1) unei secrele ameninţări coloniale, 2) în independenta tot mai accen tuată a dominiilor, 3) în nesiguranţa zilei de mâine sub povara misterului colosului rus şi-a icognitelor răsăritului galben. Toată forja engleză nu poate să domine pentru multă vreme cele trei sute milioane de indieni care se găsesc încă sub stăpânirea sa. America şi Ja

ponia îşi accentuiază concurenta şi China tresare sub cenuşa unei pasivităţi care tinde pe zi ce merge să dispară lăsând să se întrevadă cu atâtarea bolşevică jăratecul ascuns al unor evoluţii sau revoluţii. Musulmanii au devenit mai mult naţionalişti de cât au rămas religioşi. Kemal Paşa, Lenin şi Musso-tini sunt cele trei mari genii care s a u desprins din cadrul războiului. Pe când însă Kemal Paşa — cu toatecă el a fost iniţiatorul primei răsvrătiri împotriva tratatului de la Versailles — este capul unei tări mici şi mai mult asiatică decât europeană, pe când Lenin e mort şi revoluţia bolşevică cu toată genialitatea primului şef s'a creat mai mult în funcţie de instrument de distructie, nu ca o finalitate creatoare şi reprezintă o revoluţie de negajiune al unui spirit naţional înfrânt în război. Cel de al treilea -geniu Mussolini capul unei tări

mari, europeene şi meditereane, unei naţiuni victorioase în război şi victorioasă în actuala ei alcătuire politică, se afirmă tot mai mult ca un dominator al politicei eu ropeene . Lupta pentru dominaţia Pacificului şi pentru liberarea Asiei — luptă în care sunt angajate surd frământările politice interne şi externe japoneze şi chinez % anglo-saxone şi franceze — ascunde în Europa, şi prinurmare în toată lumea a-ceastă întindere a două influente mondiale : aceea a influentei colosului bolşevic rus (în fond capitalist şi imperialist) şi influenţa, care mijeşte, imperială a Italiei fasciste.

Perspectiva unui nou imperiu rus şi unui nou imperiu italian, pe care cele două revoluţii — rusă şi fascistă — a născut-o, a creat şi-o fatală legătură ascunsă aproape inconscientă, între aceste două re-, volujii. între aceste două influente mondiale. Astfel că, cu toate câ 'n fond şi n aparentă se exclud şi sânt la antipod, una, influenta rusă, e destinată să fie supusă, transformată şi remorchiată cu vremea de cealaltă, fascistă. Fascismul e un fine, un scop, bolşevismul e un mijloc, un instrument. Cel dântii are o concepţie universală umanistă şi idealistă, cel de al doilea n a r e nici o concepţie decât acea de-a agita în univers fostele naturei primitive şi pe care Mussolini voeşte să le capteze şi le va capta. Putini sânt cei care-ş dau seama de viitorul Italiei — viitor pe care Mussolini îl domină. Acest viitor depăşeşte cadrul unei tări şi se confundă cu acel al Europei şi prin interferenţă şi repercursiune în lumea întreagă.

* * *

In această scurtă revistă a forţelor care se ciocnesc sau se unesc, nu e locul de-a depăşi marginea unei simple constatări de fapt şi de psichologie colectivă universală1. Dar era necesar de-a face un diagnostic sumar unor forte în piezentă, pentru a da explicaţia justă a unor realităţi care se ascund între culele neratificărei Basarabiei de către Italia, între acelea ale alianţei italo—rusă c a r e s 'a făcut — provocate de chiar aliaţii din război — y compris — de oficialităţile române a-supra cărora cad răspunderile — • şi 'n fine pentru a fixa odată mai mult asalturile care le dă lumea capitalistă internaţională şi prin


152 Pag,

urmare judaică, împotriva singurului Stat naţional care tinde cu genialitate şi n mod pacific să se libereze din ghiarele acestei lumi: Statul fascist al Italiei moderne.

In lumina acestor adevăruri Societatea Naţiunilor se prezintă nouă în funcţia unui. Salon internaţional, cosmopolit, eu mentalităţi de biuro-crati sau de intermediari. 0 lume anonimă sau amorfă şi totuşi plină de surprize, umple acest colosal salon interlop, grandios şi rece. De-aceea, gândindu-mă la recenta adunare a reprezentanţilor naţiunilor — în spatele cărora sânt alţii — mi-aduc aminte de axioma realistă, a unui genial amic economist politic senatorul Maffeo Pantaleoni — axiomă experimentată şi de subsemnata — care sună astfel: „realitatea politică e între culisele ei."

Intre culisele Societăţii Naţiunilor stă realitatea acestei adunări. Ordinele de zi, pacturile care se elaborează, se combină, se fac şi se desfac sau se suspendă nu sunt atât de importante şi de decizive ca firele ascunse ce se trag la a spatele lor. Aşteptând şi ce va eşi, şi din întrevederile „celor cinci miniştrii de externe" (care vor avea loc la începutul lui Octombrie) ca să precizăm fapt după fapt rezultatele concrete ce ni se vor face cunoscute. Până acum, ce ştim de chestiunea Mossulului; de pacea numită „a Rinului" ; de protocolul francez; de pactul balcanic; de împăcarea greco-sârbă, de cooperarea intelectuală (!!) e tc , etc, nu îndritueşte o discuţie mai largă, mai precisă. Lipsa lui Mussolini de la Geneva, rezerva lui semnificativă, perderea independentei politice şi financiare a Fran{ei, în timp ce tot mai mult se accentuează independenta Italiei fată de toti, politica „mâinelor libere" a Germaniei care se bazează pe tratatul ascuns ruso—german de la Rapallo, prezenta lui Cicerin în Italia şi Elveţia şi alte fapte în gestatiune, pune, în ori-ce caz, într'o artificială şi palidă lumină actualitatea geografică a Micei înţelegeri. Şi prin urmare pozitiunea reală şi actuală a României în concertul european. Paralel cu conflictul germano—polon, chiar dacă Mica înţelegere va voi sau va mai putea să trăiască, iar pactul balcanic se va înfiripa, o unire a Italiei a Franţei şi-a Rusiei ar fi

de dorit, dacă nu se impune. Altfel locul Franţei îl va lua Germania. Şi Societatea Naţiunilor mai mult ca totdeauna ar rămâne ceeace de pe acum noi o definim: un Salon sau Parlament cu aspect pacific unde în culise se combin războaele. De-aci şi îndreptăţind titlul al acestui articol prin care ne'ntrebăm: Politică de pace sau politică de războiu ? şi la care evenimentele însăşi ne vor răspunde.

CRONICA ŞTIINŢIFICĂ

E'atea pământului măsurată cu ajutorul radioactivităţii

de I. Pogan.

Veşnica dorinţă a omului de a cunoaşte Viitorul, a născocit cele mai ingenioase mijloace pentru cercetarea trecutului, istoriei unui lucru sau ştiinţă.

Speranţa, că cunoaşterea trecu-cutului aruncă raze luminoase în ceata viitorului e demult justificată.

Istoria cunoscută a pământului, care conţine atâtea imagini înălţă toare de evoluţie continuă este un incomparabil mijloc de întărire sufletească în lupta pentru progres.

Acestui fapt se poate mulţumi că s'a depus atâ a muncă în ridicarea vălului de pe trecutul pământului.

Pentru cunoscătorii radioactivităţii, pare a fi firesc, că şi radio activitatea, isvorul din care a curs revoluţia recentă în ştiinţele fizico-chimice să-şi arunce razele lui în întunericul trecutului pământesc.

De când s'a dovedit că nu fiecare atom îşi pierde însuşirile sale prin combinatiuni, cum se ştia mai înainte, ci sunt unele substanţe, ca radiul, uranul, care emit raze capabile de a străbate prin materie, impresionând placa fotografică, proprietate ce posedă orice combinatiune de radiu, uraniu, vechea teorie despre atomi a căzut.

Ipoteza care s'a ţinut până atunci inatacabilă, că un element nu se poate transforma în alt element, şi-a găsit şi ea moartea într'o nouă descoperire.

Un vis vechiu din evul mediu, sigur nu în haina medievală în care Iau îmbrăcat alchimiştii pentru a scoate aur din aramă, şi-a dovedit existenta reală

Radiul, prin radiare pierde o parte extrem de mică din atomii săi. Părţile aceste pierdute nu

sunt altceva decât atomii unui gaz numit helium. Prin această radiare se formează însă un nou element cu însuşiri diferite de ale radiului: emanaiiunea de radiu. Au însă şi o proprietate comună, de a fi radioactivi.

La rândul ei însă nici emanaiiunea nu se păstrează, ci dă naştere unui nou element radioactiv, radiu A, şi de aci începând urmează un şir de transformări care se termină cu radiu G, care nu mai e radioact'v.

După descoperirile aceste importante, s'a cercetat durata timpului de transformare, desintegrare. Chiar la primul pas s'a văzut o imensă deosebire între aceste durate.

La radiu s'a putut măsura cantitatea elementului nou născut şi prin aceasta calcula viata mijlocie a radiului cum se numeşte timpul necesar pentru dezintegrarea unei greutăţi de radiu la jumătatea ei.

Până când la uraniu, care-i strămoşul radiului, cam patru miliarde de ani sunt necesari, pentru ca să scadă la jumătate dintr'o greutate determinată, radiului 1600 ani, emanaliunii numai 4 zile se cer.

O surpriză interesantă, a adus radiul G, care are proprietăţi identice cu un element de mult şi bine cunoscut: plumbul.

O singură proprietate strică numai identitatea, nare aceeaşi greutate atomică. Radiul G e de 206 ori mai greu ca hidrogenul, plumbul de 207,2 ori. Explicaţia nu ne interesează, pentruce este aşa.

Să vedem acum, cum fenomenele amintite pot servi de orologiu în măsurarea unei etăţi, pentru viata omenească aşa de imensă cum e cea a pământului.

Diferitele elemente născute din uraniu, am spus, se dezintegrează, slăbesc, dispar, singurul care creşte mereu în cantitate e radiul G, plumbul de uraniu.

Prin radiarea, transformarea continuă se îmbogăţeşte încontinuu în plumb minereul de uraniu. Aşa dar, cantitatea de plumb într'un minereu de uraniu uşor poate servi de măsură pentru etatea minereului.

S'a calculat că 100 grame uraniu în timp de 79 milioane de ani produce un gm. sau 1% de plumb.

Etatea unui minereu de uraniu o găsim deci uşor înmulţind numărul care ne arată în ce procent


Pag.

se găseşte plumb în minereu cu 79,000.000.

iVlinereurile de uraniu de găsesc între cele aruncate prin eruptiuni, din interiorul pământului. Ca unul dintre acestea s'a găsit în stare incandescentă, fluidă, neamestecat cu alte minereuri.

Se poate presupune dar, că la erupţiune, uraniul s'a găsit în stare pură, fără elemente născute din dezintegrarea Iui.

In partea vestică a Africei s a găsit un minereu de uraniu, care conţine 17% plumb. Etatea lui calculată după metoda indicată va fi 17 x 79,000.000 = 1,353.000.000 de ani!

Număr mare pentru noi, căci 23 milioane rânduri de vieţii omeneşti ne dă în durată, şi privirea noastră se opreşte, nu-i capabilă de a străbate nici o sută rânduri de vieţi!

CRONICA SOCIALĂ

Din progresele asistenţei sociale în Ardeal.

de At. Moiogna Trecut şi prezent. «Institutul Surorilor de Ocrot i re" din Cluj. Societăţile de caritate şi alte institutiuni de asistenţă publică. Prin ocrotire — la unificare...!

O problemă de un interes deosebit este p ntru noi asistenta publică. In coloanele acestei reviste am arătat odată că, guvernele de tristă amintire au instituit unele servicii de ocrotire socială cari urmăreau un îndoit scop : primul era desnationalizarea acelor cari recurgeu la ajutorul Statului, iar al doilea era asistenta celor nefavorizaji de soartă De prima categorie se bucurau naţiunile subjugate iar de a doua, naţiunea dominantă. Neamul românesc de dincoace de Carpaţi totdeauna a făcut parte din prima categorie !

Pentru noi, când facem această constatare, trebuie să precizăm că nu o facem pentru a răscoli tre cutul ci pentru a putea mai bine judeca fazele prin cari a trecut asistenta publică. Astfel, atunci când Ardealul a trecut sub suveranitatea Statului român, aşa zisele „Azile" pentru ccrotirea copiilor, singurile institutiuni de stat şi cele mai puternice organizajiuni de ocrotire, aveau o îndrumare bazată pe experienţe cari permiteau să-şi ajungă îndoitul scop. Legiuni de funcţionari educaţi prin minister, aveau însărcinarea de a

DIN »ESTAMPC»

CA'N P O V E S T I De prin pînzele de nouri. Luna bate in cerdac; Tae liniştea în noapte. Corul broaştelor din lac.

Plopii îşi clipesc alene Genele de frunze mici. Iar pe cîmpul cerului. Stau de veghe, licurici.

Şoapte dulci din glas de frunze Ca în basmele bătrîne, Chiamă 'n noaptea fermecată. Par'că Smei, Pitici şi Zîne . . .

Şi m'aştept să văd,— minune,— Şi s'aud . . . dar din cerdac Tae liniştea în noapte, Numai broaştele din lac . . .

Alexandru Bilciurescu

pune în aplicare măsurile şi a veghea la executarea lor.

In această stare găsesc autorităţile române asistenta din Ardeal. Era — să o spunem fără încunjur — o situaţie, pentru înlăturarea căreia se cereau în primul rând mari sacrificii materiale şi în al doilea rând o muncă titanică. Era nevoie de personal instruit care lipsea pretutindeni: se cerea devotament şi în mirajul materialismului caracteristic vremurilor cari au urmat răsboiului, devenise o problemă dificilă; se impunea organizarea serviciului pe baze cari să corespundă aspiratiunilor statului naţional român.

Trebuie să recunoască orice om de bună credinţă, că în asemenea împrejurări inaugurarea asistentei sociale în Ardeal n'a fost o muncă, „distractivă" şi nici n'a oferit posibilitate funcţionarilor respectivi să se „căpătuiască", ci a fost o muncă plină de necazuri; ea a trebuit pusă la cale cu modeste fonduri pe cari Statul copleşit de greutăţi economice le-a pus la îndemână.

încă din primii ani ai guvernărei româneşti toate privirile autorităţilor au fost aţintite asupra celor vr'o 8000 copii pe cari îi adăposteau azilele şi cari fiind plasaţi la străini — cel mai mare pro :ent formându-1 românii — era natural să fie înstrăinaţi, cum alţii — după

statistici serioase în număr de peste. 10.000, au fost înstrăinaţi în cursul celor 17 ani decând îşi aveau fiinjă azilele de copii. In vremuri de mari crize economice şi un neasemănat materialism care cuprinsese societatea, aflarea de adăposturi pentru aceşti copii pribegi a dat mult de lucru autorită Iilor. Au fost înfiinţate două azile (în Beiuş şi Orlat lângă .Sibiu) pentru a servi populaţia românească care până în acest timp a fos f

lăsată într'o condamnabilă igno" rantă.

Intre timp, pentru a face ţăranului o educaţie sanitară şi de puericultura a'ât de mult simţită la sate, a fost înfiinţat ,,'nstitutul Surorilor de Ocrotire" din Cluj cari până azi a dat 160 absolvente. Femei şi fete cu o cultură adesea foarte înaintată, au primit să se înroleze în armata menită a des-robi ţăranul din ghiarele farmecelor şi a descântecelor. 160 surori pregătite de către profesorii universitari din Cluj, iniţiate în mica medicină şi prefect cunoscătoare într'ale higieniei, în 160 localităţi, împart cu dărnicie din bogăţiile cunoştinţelor de cari dispun! In 160 localităţi sugacii — în special — şi toii copii în general, sunt supraveghiati şi părinţii îndrumaţi pentru a le da o îngrijire şi-o educaţie corespunzătoare.


Aceste surori, la aparentă neînsemnate în concertul slujbaşilor publici, prin munca lor pusă în serviciul ţăranului înapoiat din cauza tratamentului vitreg de care a avut parte, vor aduce o însemnată contribuţie la stăvilirea mortalităţii infantile la sate, care a luat proporţii îngrijorătoare şi tot ele vor face desigur ca higiena ţăranului să ia o formă care să ne pună alături de statele cu o cultură avansată.

Domnul prof. univ. Dr. T. Gane, secretarul general al Ministerului Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, unu! dintre cei dintâiu care a pus umărul la înjghebarea asistentei publice în Ardeal, cunoscând stările specifice de aici şi utilitatea insti-tufiunei „Surorilor de ocrotire" cre-iată de către ilustrul prof. univ. Dr. I. Moldovan, a hotărât mai recent lărgirea cercului lor de activitate, îndrumarea pe căi dovedite ca fiind bune şi prin o îmbunătăţire a salariilor surorilor de ocrotire, caută a le pune pe acestea exclusiv în serviciul operei pe care o promovează.

0 altă contribuţie, foarte însemnată la ridicarea asistentei publice din Ardeal o formrază societăţile de caritate. Asemenea institutiuni cari să cuprindă şi ajutorarea elementului român până la unire pe aceste plaiuri n'au existat. Azi nu-i orăşel unde să nu le aflăm înfiinţate cu diferite scopuri, desvoltând o muncă binefăcătoare şi a le cărei roade, generaţia mai tânără va avea prilejul să le poată judeca după merit. 0 altă lăture a problemei este că cele mai multe dintre aceste societăţi au venit la noi de dincolo de Carpati şi ele sunt în măsura cea mai mare să desăvârşească unirea şi să realizeze cooperarea între fraţii cari încă manifestă unele deosebiri, din cauza tratamentelor la cari au fost supuşi

Situajia cerşătorilor şi a minorilor vagabonzi, a fost resolvată într'un chip care ne face în străinătate o cinste deosebită. Toate aceste fiinţe înzestrate sărăcăcios de natură, au fost adunate în imense institutiuni unde bătrânii infirmi şi neputincioşi, sunt îngrijiţi, iar elementele tinere sunt adunate şi instruite la meserii pentru a fi redate societăţii ca folositoare. Numai aceia cari văd cu ochii institufninile acestea, îşi pot da seama despre utilitatea lor şi a înaltei concepţii umane care le stă

la bază şi cari au dus la înfiinţarea lor.

Despre „ Ambulatoarele policlinice" îndeobşte cunoscute prin munca ce o desvoltă pentru combaterea boalelor sociale şi cari au fost înfiinţate îndată după desro bire; despre dispensarele cari vindecă şi instruiază îngrijirea copiilor sugari — la fel de curând înfiinţate; despre Căminele cari adăpostesc mamele cu copii sugari cari n'au adăpost, iarăşi proaspăt înfiinţate, voiu vorbi altă dată.

într'un articol e peste putinţă a înşira pe larg progresele înregistrate de asistenta publică în Ardeal în putinii ani cari s a u scurs dela desrobirea noastră Ajunge, dacă spun că d. Albert Thomas directorul Biroului International al Muncii şi unul dintre cei mai mari oameni contimporani, cu ocazia vizite: ce ne-a fă ut prin Februarie a. c a rămas plăcut impresionat despre stările aflate la noi. Cu acel prilej s'a arătat din partea noastră marelui bărbat stimat de lumea întreagă, starea muncitorilor şi condiţiilor de traiu, lucruri despre cari d Thomas se interesează necontenit. Fără îndoială că

SCRISORI DIN BUCUREŞTI de George Bafculescu.

Sfârşit de vacanţă. Se întorc bu-cureştenii din creştetul munţilor, din ascunzişurile dealurilor, din întinsul malurilor mării. Viata cere tributul ei, o nouă activitate, o nouă goană începe toamna şi sfârşeşte cu cele dintâi zile ale verii. Viaţa politică, viata culturală, viata socială îşi iau cursul lor normal, cursul muncii.

* Cel dintâi semnal al sfârşitului

de vacanţă l'a dat Teatrul Naţional din Bucureşti, care şi-a deschis stagiunea în seara de 29 August. Piesa de deschidere, o piesă originală, conform tradiţiei.- „Vlaicu Vodă,, de Al. Davilla. Piesă istorică în care se întâlneşte realizat caracterul lui Vlaicu, ca domn iubitor de neam şi datini, „Vlaicu Vodă" este, alături de „Apus de soare", de Delavrancea, una dintre piesele româneşti îndrituită să des-

conducatorii noştrii au fost mult uşuraţi de sarcină şi au putut vorbi deschis, dovedind cu fapte că la noi muncitorul este ocrotit şi că Statul n'a cruţat nimic pentru înlesnirea condiţiilor de traiu a acelora cari îşi tărau viata într'o neagră mizerie. Acest fapt e de-o importanţă foarte mare; el scoate în lumină sacrificiile noastre şi ţările străine, cari ne cunosc prea puţin, vor şti desigur să aprecieze aşa precum se cuvine contribuţiile Statului Român din orientul Europei la opera democratică şi umană propovăduită de biroul amintit.

Energia şi jertfele materiale cheltuite pentru încropirea unui atât de admirabil program de asistentă socială vor apăsa greu pe cum-oână chiar şi pe a celui mai mare avar, — materialiceşte cât şi sufleteşte —.

Astfel că toţi acei cari „se bucură" de un traiu tihnit în ţara noastră, vor trebui să sfârşească prin a recunoaşte că guvernele ei, indiferent principiile politice de cari au fost călăuzite, au contribuit prin muncă şi stăruinţă în mod foarte demn la ridicarea nivelului social al populaţiei din Ardeal.

chidă stagiunea Naţionalului. La anul desigur: „Apus de soare". Îndemnaţi de acest prilej ţinem să amintim că, pe lângă aceste două drame istorice, literatura noastră cunoaşte o operă ce com-plectează tocmai ceace lipseşte amândorura: sunt „Letopiseţii" lui Mihail Sorbul. Ion Armanul, cunoscut sub numele de Ion Vodă Cel Cumplit, domnul Moldovei, îmbrăţişează şi tactul politic disi-mulator al lui Vlaicu şi energia caracteristică a lui Ştefan din piesa lui Delavrancea. Departe dea evoca trecutul şi a plânge la căpătâiul lui, Sorbul reînvie figura lui 'on Armanul, şi-1 pune, nu să-şi povestească viata, cum face Delavrancea cu eroul Iui, ci să şi-o trăiască cu aceaş amploare, cu acelaş sbucium dramatic realist, în aceleaşi vre muri, în aceleaşi împrejurări istorice. Efectul culorii locale, atmosfera timpului, nu e un efect de limbă, ca acela din „Vlaciu Vodă"; — aci ambianţa întreagă e vie, mişcarea,

„CELE TREI CRIŞURI" IN ŢARĂ


m Pag. CULE TREI CRIŞURI 155

stările de spirit româneşti, expresia, aparţin vremilor trecute. Dece, totuşi, nu se joacă „Letopisetii" lui Sorbul?

* * * Bătrânul literat şi cărturar, acela

care a ilustrat scrisul românesc timp de peste cincizeci de ani, nu mai este : Ion Slavici a murit, către sfârşitul lunii August, în târguşorul Panciu din judeţul Putna. Cu ocazia înmormântării lui, scriitorul Gala Galaclion a rostii un panegirie înălţător: „Culcăm pe Ion Slavici spre binemeritată şi glorioasă odihnă. învelim pe unul dintre principii Cuvântului Românesc cu faldurii adânci ai gliei străbune. Aducem la uşile milostivirii Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, pe cel ostenit, pe < el împovărat, pe cel mult încercat. în giulgiul alb al rugăciunilor sfintei biserici, în fumul tâmâiei părerilor de rău şi în lumina convingerii că ne dispărlim de un mare luptător, aşezăm pe Ion Slavici, spre somnul cel de lungă vreme, într'o zi de August, Ja poalele munţilor Vrance i . . . II vedem deasupra noastră, mare în literatură, fruntaş al condeiului, premergător şi explorator al frumuseţilor graiului şi ale sufletului poporului nostru. îl vedem deasupra noastră — printre nouri şi printre alte culmi care se numesc Eminescu, Alexandri, Ma-iorescu, Coşbuc, Caragiale . . . vârf de stâncă, în diademul Carpajilor noştri sufleteşti . . . In limpezimea acestei seri de August, să ridicăm cugetele noastre către Stăpânul Vieţii şi al Morţii şi să-1 rugăm să primească, în cămările drepţilor, pe dreptul Ion Slavici . . ."

Vorbia decurând dl. N. Iorga, în unul din articolele sale din „Neamul Pomânesc", despre îmbucurătorul fapt a! înmulţirii librăriilor din Bucureşti, ceeace denotă că spiritul vremii tot mai cunoaşte plăcerea unei căr{i citite. Legăm de chestiunea aceasta un fapt nou, tot atât de îmbucurător, poate şi mai îmbucurător dacă ne gândim, că librăriile bucureştene vând aproape exclusiv numai cărţi franceze, — acela al înfiinţării unei noi case de editură „Renaşterea" str. Pictor Grigorescu No 3. Ce este „Renaşterea" şi ce vrea să fie? „Renaşterea urmăreşte să procure cititorilor o literatură cât mai bună, jar literaţilor, cititori cât mai mulţi."

Cu fraza aceasta scopul îi este de senat şi, mărturisim, ar trebui să-1 aibă în vedere toate editurile din tară. Printre cele dintâi tipărituri: operele lui Panait Istrati, cea dintâi „Trecut şi viitor" — pagini biografice, un roman de Pierre Be-noit şi comedia „Âmedeu Stânje-nel" de N. Vlădoianu şi Victor Rodan, aceasta din urmă în „Biblioteca Teatrului", în care va mai apărea, curând, tragedia „Meşterul Manole" de Victor Eftimiu.

* * * Cu ocazia deschiderii slagiunilor

teatrale din anu acesta, d. Al. Lapedatu, ministrul artelor, a hotărât subvenţionarea unui teatru particular, acordând suma de 20.000 lei de fiecare piesă origt-nală reprezentată. Deşi criticat de unele gazete, gestul acesta con-stitue un început demn de luat în seamă.

SCRISORI DIN BANAT de Traian Birăescu.

Congrese — Femeia română şi mişca rea feministă — învăţătorii noşfri — Ce nu au văzut ziariştii sârbi — Cum

se distrug monumentele istorice

Trăim în plină epocă a congreselor. Frământările de ordin pur material ale capitalei Banatului industrial şi comercial, sunt astfel compleşite, de şi pentru scurt timp, de alte preocupări ce ne ridică gândul în atmosfere mai senine. Ne oprim numai asupra întrunirilor ce au adus un aport real fortificare! sufletului şi spiritului românesc. Sunt cele două congrese din jumătatea a doua a lunei August. Congresul Reuniunilor Femeilor Române din întreaga tară şi al Învăţătorilor din Banat şi Ardeal.

Organizaţiile femeilor române şi-au trimis delegatele din întreaga tară pentru ca în cadrul unei federaţii a acestor organizaţii să se fixeze normele de colaborare dintre diferitele reuniuni, modul de secondare pentru traducerea în fapt a programului federaţiei. Doamna Măria Baiulescu, preşedinta federaţiei, într'un documentat studiu analizând trecutul, rostul şi rolul ce l a ocupat femeia română în familie şi societate, a demonstrat că acest trecut şi numai el

este şi poate să fie regulatorul şi indicatorul activităţii diferitelor soc. femeniste, fie acele cât de avansate în revendicările lor sociale sau politice, imediat ce femeia română fie individual, fie colectiv, părăseşte terenul solid al trecutului său, numai pentru a imita acţiunile şi revendicările unor societăţi resultante ale unui alt trecut, altă dezvoltare şi evoluţie socială, cade în ridicol. Aceasta nu fiindcă aceste revendicări nu ar fi juste, ci pentru motivul că se trece peste ordinea naturală, peste legile fireşti ale evoluţiei societăţii româneşti. Având la bază ideia naţională şi acea a legii străbune, soc. femeniste trebue să lupte pentru toate revendicările menite să dea bărbatului nu numai un concurent înzestrat cu aceleaşi aptitudini şi drepturi, cu aceaşi pregătire, ci mai ales un tovarăş şi colaborator vrednic. Şi aceasta nu în folosul sau detrimentul unuia sau celuilalt sex, ci pentru binele familiei, baza ordinei sociale actuale. Cam acestea sunt principiile călăuzitoare ce se desprind din expunerea D-nei M. Baiulescu, expunere ce a avut nu numai darul de a cuceri sufletele sutelor de bărbaţi existenţi la congres, ci a convins şi pe cei mai sceptici, că mişcarea feministă, dominată de ideia naţională e un factor folositor în desvoltarea societăţii româneşti.

Evident că erudiţia, verva şi convingerea desarmantă a conferenţiarei a fost un argument decisiv în contra celor ce susţin că femeia este inferioară bărbatului. Cu aceiaşi căldură şi foarte documentat a vorbit între altele şi D-na Meisner dela Iaşi.

* * * Congresul învăţătorilor, a das

călilor, despre cari ne place să spunem că au ţinut aprinsă candela conştiinţei naţionale, uitând în acelaş timp de nevoile lor ca oameni, a avut darul să arunce lumină nu numai asupra lipselor învăţământului primar şi mizeriei în care trăieşte acest vrednic apostol al neamului, ci şi asupra necesităţii de a revizui şi îndrepta, cu ori şi ce jertfe, situaţia celei mai preţioase tagme de funcţionari ai statului, ai consolidării ţărei. La congres au luat parte şi delegaţi din vechiul regat; ba a asistat ca oaspe şi d. Ghiţescu, directorul general al învăiămân-


CELE TREI CRISURi

tului primar şi totuşi acela a re-oglindit mai mult nevoile şi spiritul dascălului nostru, nevoile şcoa-lei româneşti de dincoaci de Car-paji, atât de persecutată până mai ieri. Dar tot acelaş congres a mai demonstrat înalta valoare a dascălului, care de şi discutând mizeria şi lipsurile sale, nu a uitat un mome it, că el nu e numai un funcţionar al statului, ci e şi apostolul neamului.

Pentru înfiriparea şi ale unor legături de altă natură decât cele asigurate prin protocol şi prin alianţe, ziariştii sârbi ne-au visitat tara.

Au visitat frumoasele regiuni petrolifere, admirabilele privelişti ale Carpajilor şi au plecat satisfăcuţi cu ce le-a presentat „Oficialitatea" din tara românească. Prin Banat au trecut doar, fără să se oprească şi, evident, aci s'a comis o gre-şală, o scăpare, care, credem că nu se va mai repeta.

Dincolo de alianţe şi peste primirile fastuoase se aude plânse-tul şi jalea Banatului înstrăinat, unde 150 mii români sufer consecinţele unui naţionalism sârbesc rău înţeles, intolerant. Curmată această jale, şterse lacrimele ce curg şi nimic nu ar mai sta în cale, ca semnăturile de pe alianţa ce no leagă să aibă şi garanta ce se desprinde din dragostea sinceră a celor două popoare avizate unul la puterile celuialalt.

Ce serviciu nepreţuit ar fi putut aduce pretiniei româno-sârbe, dacă ziariştii sârbi reîntorşi la Belgrad ar fi putut scrie nu numai de pitorescul costum al rucărencei, de bogăţiile de pe valea Prahovei şi de frumsejile Carpajilor, ci şi despre libertatea şi avuţia sârbilor din Banatul nostru, despre toleranta şi spiritul nostru de prietini şi aliaţi sinceri, despre şcoalele şi bisericele sârbeşti dela noi subvenţionate de către statul român. Scriind şi despre acestea în presa din Belgrad poate se salva o şcoală sau biserică românească din Banatul înstrăinat, poate să oprea în drum una din multele măsuri administrative ce otrăvesc viata fraţilor noştrii de acolo.

0 călătorie a ziariştilor sârbi şi prin Banatul nostru în tot cazul servea mai bine scopul urmărit

Trecătoarei care p l e a c ă

Drume[i streini vor trece pe alei Cântând şi ei eterna rapsodie, — Privindu-te cu-adănca lăcomie Cum te priveau cândva şi ochii mei . . .

Vei auzi frumoase trecătoare Cu ochii verzi şi cu durerea n glas, — Rostind nemângâiatul bun rămas In sărutări prelungi, nemuritoare . . .

O ! va veni amurgu n care Ai să-|i aduci aminte şi aş vrea, — Din pieptul meu să smulg un cânt S'aprindă mii de facle pe pământ Să crească fulgere în zare. Şi 'nspăimântat s' adorm durerea mea Cai să-(i aduci amine ! .. .

Const. Coran

Dacă ungurii aveau tot interesul ca să se distrugă strămoşeşlile urme ale unui trecut glorios, lăsând pe ţăranul neştiutor să-şi zidească coşul la casă din cărămizi cu inscripţii ce închideau faptele de arme ale legionarilor romani, sau să folosească de iesle cavoul de marmoră al unor generali din aceleaşi legiuni romane, noi avem tot interesul să păstrăm urmele strămoşilor noştri. Şi totuşi . . .

încă anul trecut s a u început săpături pe locul casirului roman Tibiscum. Dr Jakabfy, unul dintre conducătorii partidului maghiar secondat şi de dl canonic Boroş din Lugoj au salvat pentru muzeul din Lugoj mai multe piese preţioase din vechiul castru. In lipsă de fonduri săpăturile au încetat.

Azi oameni din comuna Jupa, ţărani neştiutori, cară şi desgroapă la cărămizi, distrug, fără nici o noimă, la ziduri ce ar forma baza unor cercetări privitoare la acest castru.

Nu ar fi cazul unor intervenţii din partea celor interesaţi?

N O T E

Moarlea Profesorului Universitar I. Ursu

Ştiinţa noastră istorică pierde prin moartea prematură a Profesorului I. Ursu, pe unul dintre cei mai harnici, reprezentanţi ai ei. Pasionat iubitor al trecutului naţional I. Ursu, încă de pe timpul când era profesor de Istorie la Piatra-Neamf, a dat la iveală o serie de studii şi monografii, menite să arunce lumină asupra unor probleme din Istoria Românilor. Muncitor şi modest în acelaş timp, el

şi-a continuat activitatea de cercetător şi îndrumător al studenţilor săi ca profesor, pe rând, la Universitatea din laşi şi la cea din Cluj. Când, după moartea învăţatului D. Onciul, I. Ursu a devenit succesorul său la catedra de Istoria Românilor dela Universitatea din Bucureşti, el a înţeles să urmeze pe acelaş drum ; departe de patimile politice, cu toată şubreda-i sănătate, I Ursu a căutat să des-volte şi să pună la punct, anterioarele sale studii asupra glorioasei epoci a lui Ştefan cel Mare şi în ultimul timp o monografie aproape complectă asupra Marelui Domn, a văzut lumina.

Luptător pentru cultură, pe care înţelegea s'o şi vulgarizeze prin „Biblioteca Istorică", mult regreta-


tul I. Ursu a fost şi unul dinire colaboratorii cei mai activi ai Revistei „Cele Trei Crişuri". Articolele sale sintetice asupra trecutului neamului sunt pline de bogate învăţăminte şi de înnăltător patriotism. I. Ursu a fost împreună cu directorul revistei noastre, organizatorul şezătorilor artistice şi cultu" rale, ţinute în anul precedent la Bucureşti pentru care a desfăşurat o muncă entusiastă pornită din înţelegerea deplină a rostului acestei facle la graniţa de vest a tării sale prea iubite.

Pentru frumoasa activitate pe tărâmul culturei naţionale, pentru calităţile de om şi învăţat, Revista „Cele Trei Crişuri" deplânge dispariţia neaşteptală a lui Ioan Ursu şi roagă îndurerata sa familie, să primească prinosul ei de recunoştinţă adâncă şi neţărmurită.

Biblioteca „Semănătorul" La Arad, apare de câtva timp

o bibliotecă, „Semănătorul", care publică la scurte intervale cărţulii cuprinzând pagini din scriitorii români clasici şi moderni Prima sută de numere ce au apărut până în prezent, conţin versuri şi proză din I. Agârbiceanu, Dr. I. Lupaş, Eminescu, Alexandri, Puşcariu, Al. T. Stamatiad, Elena Farago, Volbură Poiană, Ştefan Meteş, etc, precum şi o bună antologie a scriitorilor români dela 1821 încoace, datorită d lui Ion Clopoţel.

Rolul pe care o asemenea bibliotecă îl are în opera de unificare sufletească a neamului şi de ridicare spirituală a celor de jos, este mult însemnat. Înainte de răsboi. sarcina aceasta ştim că o îndepli-niau cu prisosinţă „Biblioteca pentru toţi" şi „Minerva", cele mai răspândite şi mai ieftine pe atunci, care au fost pentru mulţi deschizătoarele gustului de a ceti.

Dacă biblioteca „Semănătorul" va continuă cu apariţia regulată, credem că în scurt timp va isbuti să devină tot atât de răspândită ca şi odinioară celelalte două biblioteci amintite, care astăzi, nu ştiu din ce motive, ânjesc. Şi atunci, Librăria Diecezană — editoarea bibliotecii — căreia noi îi aducem de pe acum laude, va înregistra un mare succes moral şi va putea fi, pentru alte librării provinciale, un puternic îndemn în această privinţă . . .

Expoziţia românească dela Geneva

Problema propagandei româneşti în streinătate — veşnic de actualitate — a luat în ultimul timp o frumoasă concretizare, prin expoziţia najional-românească organizată la Geneva. Ea a fost un admirabil răspuns celor — care ca-lomniindu-ne — neagă orice calităţi artistice poporului român. Importanta sa practică a fost evident, accentuată prin, norocoasa coincidentă de a fi fost deschisă în momentul când Soc. Naţiunilor îşi ţinea a şeasea sesiunea a şedinţelor Adunărei sale generale. Preşedintele înaltei organizatiuni de pacificare şi reprezentanţii celor cincizeci şi patru de state, participante, au avut ocazia de a vedea probe alese de superioarele calităţi artistice ale poporului român. Presa elveţiană - caşi mai înainte presa din Paris, unde fusese mai întâiu expoziţia — prin articolele elogioase ce a consa-rat expoziţiei noastre naţionale, n'au făcut, decât să reamintească un adevăr, de mult trecut în Istoria Artealor: că poporul român, cu. toate variatele influente căruia a fost supus în materie de cultură artistică, şi-a păstrat totuşi originalitatea sa şi pe acest fond de originalitate a clădit adevărate capo d'opere artistice. Organizatorii expoziţiei Dnii Tzigara-Samurcaş şi Drăghiceanu au dat dovadă de deosebite calităţi în opera de expunere şi de selecţionare a materialului.

Prin frumoasele rezultate obţinute, expoziţia dela Geneva a arătat că repetarea ei şi în alte centre europene, ar fi un admirabil, mijloc de cunoaştere a poporului român, atât de bine înzestrat sufleteşte, dar tocmai pentru aceasta, — atacat de duşmanii politici —.

Apare o nouă revistă

Se anunţă pentru luna Octombrie 1925 aparijia unei reviste la Cluj, intitulată „Ideea Română", care va fi pusă sub direcţia d-lui G. Bog-dan-Duică, secretar de redacţie fiind d. Radu Dragnea, cunoscutul publicist. Spicuim din manifestul alcătuit în vederea acestui scop:

„Plecând dela sentimentul general că în cultura noastră de astăzi — şi, în special, în literatură şi artă — lipsesc tendinţele de ener

gie şi unificare care ar oglindi, ca altă dată, via{a sufletească îndreptată spre consolidarea şi afirmarea tipului românesc în varietatea cul-turală-europeană, revista nu se va împotrivi la continuarea de mult începută a europenizării culturale ; dar, conştientă că în poporul nostru există mari forte originale, revista va veghea ca nici o nouă confuzie să nu turbure concretizarea na/ic-nală a oricărei direcţii. Deci: formele literare-artistice naţionale vo-fi susţinute cu energie ; perfecţionarea celor încă fragede va fi îndreptată pe căi ştiinţifice; iar pătrunderea lor în straturi încă neatinse de ele va fi chiar un scop de frunte al revistei. Orice nou s'ar ivi, va fi cercetat cu obiectivitate şi din punct de vedere al fortifi-cărei vietei naţionale.

Tradiţionalismului naiv, care merge până la apologisarea primitivi-tătilor şi izolării noastre de lume, se va opune solidaritatea cu trecutul verificat critic, menit să ne ferească de rătăciri şi să ne convingă chiar de-acasă că şi poporul român trebuie să treacă prin acelaşi legi de desvoltare ca întreaga umanitate civilizată.

Şi cum literatura este concepută în slujba societăţii, revista va extinde aceeaş gândire critică şi în domeniul vietei sociale, susţinând solidarizarea naţională peste fostele regiuni, mai ales cu ultima rezervă, ţărănimea, care va desăvârşi realizarea fuziunii social-naţionale între provinciile istorice de eri.

Pornită, aşa dar, din realităţile prezentului, „Ideea Română" îşi va exercita îndrumarea ei în afară de grupările literare exclusiviste şi de partidele politice, şi numai în folosul consolidării caracterizate mai sus".

Colaboratori: Ioan Al. Brătescu-Voineşti, G. Bogdan-Duică, Marcu Beza, Zaharia Bârsan, Ştefan Bes-dechi, Eugen Boureanu, Ion Buzdugan, Alexandru Ciura, Nichifor Crainic, Alexandru Cazaban, Const. Diculescu, Silviu Dragomir, Romu-lus Demetrescu, Radu Dregnea, Elena Farago, Octavian Goga, Vasile Goldiş, Petre Grimm, Vladimir Ghidionescu, N. Ghiulea, George Gregorian, Ioan Lapedatu, Gh. Leon, G. Murnu, Ştefan Meteş, Cassiu Maniu, G. Mateescu. A. Naum, Teodor A. Naum, Ion Pillat, Ze-novie Pâclişeanu, Cezar Petrescu, Emil Panaitescu, Ecaterina Pitiş, Liviu Rebreanu, M. Sadoveanu, etc


IMIMIIIINLNIMIIIIIL

C Ă R Ţ I | H • I § a U H tt fl l i t>"' ' MIR

I ITPFŢŢŢN 1111 IWT 11 J IT P 11 IWTA 111111 ITWI 11 ÎJ ; 11 F IWI»111111 RIWI RIT N! 11 FWT T E 1111! I ÎMI I U 1111 IIMI I N 11111 IWI I NUN ILFTI I N=

Ch. Drouhet: V. Alecsandri şi scriitorii francezi. Editura „Cultura Naţională", Bucureşti, 1925.

Adunându-şi în volum fragmentele de studiu publicate, pe vremuri, în revistele „Viata Românească" şi „Vieata Nouă", d. Charles Drouhet dă cea mai completă şi unica lucrare de literatură comparată referitoare la modelele streine din care s'a inspirat Alecsandri la compunerea operei sale. In partea întâi a lucrării sunt arătate influentele franceze în poezia lui Alecsandri. Accentele lirice din poesia acestuia sunt luate din poezia lui Lamartine şi Theophile Gauthier, şi mai pujin din V. Hugo, de a cărui inspiraţie Alecsandri se foloseşte exclusiv în poezia epică. Teme, situaţii şi episoade identice, compoziţie şi procedee identice. Comune sunt chiar şi cele mai multe efecte de versificaţie. Dacă originalitatea poeziei lirice îi este contestată, în afară de pasteluri, în poezia epică Alecsandri rămâne, cu tot noianul influentelor, poet original. „Alecsandri — spune d. Drouhet — a naţionalizat elementele luate dela Hugo; cântecul acestuia l a transpus pe o altă cheie, i-a dat o tonalitate necunoscută romanticului francez; patriotismul care însufleţeşte poemele sale a schimbat nuanţa ideilor morale, a dat alt înţeles „temelor" literare şi a modificat înfăţişarea personagiilor împrumutate, aşa în cât opera sa epică, care purcede în privinţe atât de felurite şi într'un chip aşa de puternic dela o operă străină, e, în liniile sale generale, o operă românească".

Aceleaşi lucruri le-am putea spune despre teatrul lui Alecsandri, care formează. în cercetarea autorului, a doua parte a studiului. Desfăşurat după o sumă de modele streine, localizat sau imitat, teatrul Iui e îmbrăcat în haină românească. „Cucoana Chirija", de pildă, a is-vorât din trei comedii franţuzeşti: „Les provinciaux â Paris" de Pi-card, „La Comtesse d'Escarbagues" de Moliere şi „ Les folies amoureu-ses" de Regnard. Vodevilurile au technica şi situaţiile comice din producţia similară a unui Desangiers, Bayard, Theaulon sau Scribe; Boeri

CELE TREI CRISURÎ

şi ciocoi", departe de a fi inspirată după romanul lui Filimon („Ciocoii vechi şi noi"), cum s'a crezut un timp, îşi are originea în comedia socială a lui Emile Augier, din „Le Fils de Giboyer" sau „Les Effrontes". Alecsandri a făcut ace-laş lucru pe care l'a făcut şi cu dramele în versuri: a luat eroii, principali sau secundari, cu situaţiile şi caracterul lor, 'i-a modelat după cerinţele atmosferei naţionale şi în concordantă oarecum, cu faptele noastre istorice. Iată dece „Despot-Vodă", produs după lectura şi studierea teatrului istoric al lui V. Hugo (Cromuel, Ruy Blas, Marion Delorme), cu acelaş subiectivism romantic, este o dramă românească, remarcabilă prin valoare literară sau technica, dar redusă ca valoare artistică, din cauza lirismului care, pornit dela procupări prezente vibrează pentru lucruri, idei şi oameni din trecut.

„Toute notre imagination est faite de souvenirs". Plecând dela această propozitiune a lui Anatole France, d. Drouhet arată că despre înventiunea literară nu trebue să ne facem o idee falsă sau ana-chronică. „Nu trebue să ne facem despre originalitate o concetie prea materială. Spiritul omenecs nu imaginează decât cu elemente luate din realitate şi totuşi scriitorul are posibilitatea, cu amintirile ce i le-an lăsat împrejurările vieţii sale să facă o operă originală". Aceste amintiri însufleţite de o sensibilitate personală, capătă prin transforma rea Ia care sunt supuse o semnificaţie nouă, modificată cu datele experienţei proprii, care o apropie de cadrul în care sunt transpuse pentru ca opera să poată fi originală. Dealtfel între invenţie şi originalitate nu există nici nu fel de raport de cauzalitate.

Studiul d-lui Ch. Drouhet, cu un foarte bogat material informativ şi cu o limpede înjelegere a operilor supuse lucrărei de comparaţie, o-feră un interes psichologic şi literar şi deschide pentru istoria noastră literară preocupări noui, mai ales pentru acea parte care aparţine generaţiei entuziaste a lui Vasilie Alecsandri.

Alex. Lăpedatu. Istoriografia Română Ardeleană. Cultura Naţională Bucureşti 1923.

Istoriografia Română Ardeleană în legătură cu desfăşurarea vieţii

Pag-

politice a neamului românesc de peste Carpati, a format obiectul discursului de recepţie rostit în şedinţa solemnă dela 2 Iunie 1923 sub prezidenţia Majestătei Sale Regelui de către dl. Alex. Lăpedatu.

Discursul se prezintă ca o foarte preţioasă contribuţie Ia cunoaşterea Istoriografiei româneşti ardelene. Nota caracteristică e prezentarea ei în legătură cu desfăşurarea evenimentelor politice — din viata neamului nostru de dincoace de

' Carpati. Intr'adevăr în lupta pentru repunerea în vechile drepturi ale natiunei româneşti, în redeşteptarea neamului, care cerea afirmarea fată de streinii răuvoitori a originei noastre nobile, ca şi a revendicărilor — ce ni se cuvin — istoriografia naţională se prezintă ca un admirabil îndrumător sufletesc-. Legătura intimă — dintre istoriografie şi evenimentele politice — o vede Dl Lapedalu şi în faptul că satisfacerea — fie şi parţială — a revendicărilor noastre, — atrage după sine o slăbire a producţiilor noastre istoriografice. Foarte interesantă deasemeni paralela ce o face distinsul academician între istoriografia ardeleană şi acea a Principatele Române. Ea se prezintă nu cu modeste începuturi pomelnice, absale, etc. — ci se manifesta dintr'o dată sub firma erudită şi critică şi cu un pronunţat caracter polemic şi militant.

Prin acest studiu, prin precedentele sale monografii istorice, prin judicioasa reconstruire a împrejurărilor în care s'a format Principatul Ţărei Româneşti şi tradiţia In-temeerei, ca şi prin măreaţa operă istorică — unică aproape în tara noastră — începută şi contiunată prin Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj scos sub direcţia Dsale şi-a Dlui Prof. Univ. I. Lu-paş, Dl Lapedatu, actualul Ministru al Cultetor şi Artelor, se manifestă ca un erudit istoric şi un pasionat explorator în domeniul Istoriei noastre naţională.

ProL Dr N. L'on. Amintiri — partea II. (Viata Românească Iaşi 1925. pag. 199.)

Profesor cu o superioară cultură specială şi generală, învăţat cu reputaţie europeană, D-rul N. Leon, face să retrăiască în „Amintirile" sale, viaja de familie de student, de profesor cu entuziaste


Pag. ELE TREI CRIŞURI 159

preocupări de propăşire a spe-cialitătei pe care o profesează. Citirea „Amintirilor"te atrage nu numai prin expunerea clară, precisă şi familiară, nu numai prin varietatea faptelor, caracteristică u n u om cu o intensă viată familiară şi ştiinţifică, dar şi prin învăţămintele potrivite pe care autorul le oferă în unele paragrafe.

Pentru istoria culturei româneşti, pentru viata învăţământului nostru secundar şi universitar „Amintirile" prezintă un material foarte interesant. Multe chestiuni de actualitate îşi găsesc expunerea şi soluţiile; de ex. chestiunea Art. 81, atît de mult susţinut de unii, combătut de alţii; concursurile şi recrutarea profesorilor universitari, etc. 0 luminoasă icoană a stărei Universitătei din Iaşi, în ultimii ani, din timpul Rectoratului simpatizat de întreaga intelectualitate şi studentime ieşană, se desprind din cetirea „Amintirilor" ! Figuri care au făcut cinste — pe vremuri — învăţământului nostru secundar şi universitar ca P. Poni, A. D. Xenopol, Burlă, Vărgolici, Melik, Culianu, Cobâlcescu, Coco Dumitreseu, etc. sunt prezintate — prin caracteris-ticele lor — într'un chip deosebit de înţelegător.

Interesante concluzii asupra felului cum studenţii înţeleg să aprecieze activitatea ştiinţifică a profesorilor, înfiinţarea primului cămin studenţesc, aspecte din viata studenţească şi a profesorilor pensionari — fac obiectul câtorva paragrafe.

Caşi primul volum, şi acest de al doilea al „Amintirilor" D-lui Prof. Dr N. Leon, este o carte care dez-vălue un spirit superior, o inteligentă cu procupări pur intelectuale. Prin învăţămintele pe care le cuprinde, merită să fie citită de orice intelectual. Pentru profesori şi studenţi ea este cu deosebire interesantă. In bibliografia noastră „Amintirile" intră într'un capitol sărac. Puţine cărţi similare, scrise de intelectualii noştri recunoscuţi, oferă interesantul material al „Amintirilor" Prof. Dr N. Leon. înmulţirea numărului lor ar fi bine venită în aceste timpuri de intensă publicaţie de multe scrieri de putină valoare, pe lângă cele puţine de reală valoare. Şi doar ogorul nostru ştiinţific nu este prea sărac în personalităţi.

I. Vlădescu. Doctor în Litere. începutul Anului în Cronicele Moldoveneşti până la Ureche, Cultura Naţională Bucureşti 1925.

In „Memoriile Secţiei Istorice ale Academiei Române" (Seria III. Tomul IV. mem. 8). Dr. I. Vlădescu, pornind dela bibliografia cunoscută, interpretând cu conştiin|iozitate cronicele, discută problema începutului anului în Cronicele Moldoveneşti până la Ureche. 0 problemă încă de actualitate în istoriografia noastră, cu importantă deosebită, pentrucă de soluţionarea ei depinde stabilirea unei exacte cronologii. Adeseori istoricii s a u preocupat de ea tocmai din necesitatea practică de a se putea pronunţa asupra veracitătei datelor.

După dese citatiuni din cronici şi din autori, — utitizate în sprijnul punctului său de vedere — Dl Vlădescu ajunge la următoarea concluzie: „Din cronicele cunoscute, scrise în Moldova până spre sfârşitul sec. XVI-lea pe baza tuturor datelor sigure, controlate în toate felurile posibile, nu rezultă că ar fi fost vre'o abatere, dela regula generală de socotire a începutului anului. Ceace rezultă precis este că anul începea la 1 Ianuarie". Celelalte două ipoteze — care şi-au avut susţinătorii lor — că anul ar fi început la 1 Septemvrie sau la 1 Martie, cad deci. — Dl Vlădesu, admite şi faptul că nu numai anul bisericesc şi al cronicilor — scrise aproape exclusiv de clerici — începea la 1 Ianuarie, dar că şi stilul oficial al tarei era cel dela Ianuarie. Ar fi o nouă întrebare, pe care sperăm, că DI Vlădescu o va discuta, întrucât, s'a emis ipoteza că oficialitatea sub influenta diplomatică a vecinilor ar fi putut — avea diferite sisteme cronologice după influenta prepon-derantă din diferitele epoce.

Studiul D-lui Vlădescu, riguros documentat, reprezintă o serioasă contribuţie în Cronologistica noastră.

El poate fi un indiciu asupra pregătrei ştiinţifice pe care autorul o posedă în domeniul — poate cel mai dificil al — isvorelor Istoriei Românilor.

toresc pe anul 1923 - 24. Preocuparea constantă a îndrumărei tine-rimei către această ramură de învăţământ atât de util societătei româneşti de după războiu — rezultă din schiţa prezentată, nu mărul crescând al şcolilor, repartizarea lor pe toată întinderea tarei, — este o notă îmbucurătoare. Cele 197 de şcoli, în care pe lângă cunoştinţe profesionale se dau şi noţiuni din studiile naţionale, sunt o dovadă de interesul pe care Ministerul Muncii îl poartă şi de spiritul ce animă aceste şcoli. Dl Inginer Stavri C. Cunescu, Directorul Meseriilor şi învăţământului muncitoresc prin expunerea ce ne prezintă, ne face să credem că frumoasele rezultate obţinute vor fi urmărite şi în anii şcolari viitori.

* * * Ministerul Agriculturei şi Do

meniilor publică Buletinul Agri-cuhurei Anul 6, seria II (Buc. 1925). 0 foarte importantă serie de studii, comunicări, dări de seamă, recenzii, informaţii, bibliografii, privitoare la viata agricolă. Citirea lor îti lasă impresia unei serioase sforţări pentru a duce la maximum, propăşirea agriculturei din {ara noastră. 0 îndrumare către crearea în adevăratul înţeles al cuvântului a unei agriculturi ştiinţifice. In afară de legi, regulamente, decrete, decizi-uni privitoare la viata economică, Buletinul cuprinde şi o ştiinţifică statistică agricolă. Studiile sunt semnate de Dnii Prof. Dr Tr. Să-vulescu, I. Enescu, D. I. Ştefănescu, P. Rosiade, G. Popescu, Prof. C. Ionescu-Siseşti. — Seriozitatea studiilor semnate de autorităţi [in viata noastră agricolă-ştiintifică, ne îndeamnă să recomandăm celor ce se interesează de progresul agriculturei la noi, citirea Buletinului Agriculturei.

* * * învăţământul muncitoresc în

Anul Şcolar 1923—1924Buc. 1925. Ministerul Muncei, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale publică o schiţă f\ situaţiei învăţământului munci-


CELE TREI CRIŞURI Pag.

REVISTE j m m ,m M # <'"'(> < "' <l U ~ ~ t

llMl|!|!HllWllMliNlrW!INIt^

Ideea Europeană (VII, 173) Aduce un judicios articol al d-lui Profesor C. Rădulescu — Motru întitulat „Fundata Regele Ferdinand" în care se cere cât mai mult intensificarea vieţii morale şi intelectuale a tineretului universitar:

„Marele răsboi a nimicit, la noi în tară, multe vieţi de oameni. Energia naţională, din această cauză, s'a resimţit. Am avut o scădere de producţie generală, cu care luptăm cu greu şi astăzi. Viitorul nu ne dă însă îngrijorări. Vlaga neamului iese din rădăcini adânci şi ea va isbuti să-şi refacă din nou ascensiunea. S a u nimicit indivizii, dar au rămas intacte funcţiunile sociale într'o singură direcţie numai, îngrijorările, în loc să dispară, cresc: în direcţia învăţământului superior. Scolie superioare nu-şi mai pot îndeplini funcţiunea lor socială. Studenţii nu mai pot pătrunde în ele. limpezi la minte şi sănătoşi la trup. Dificultăţile materiale, lipsa de locuinţe igienice, alimentaţia insuficientă, îi pun în imposibilitate să profite de şcoală. Regele Carol le-a dăruit o splendidă bibliotecă; dar de ce folos le poate fi lor biblioteca, dacă atmosfera nu mai este prielnică cititului? Cu biblioteca, studenţii se puteau ajuta înainte vreme când nu duceau grija întreţinerii, când cu un ajutor de una sută lei pe lună ei se simţeau independenţi ca păsările cerului şi veneau ore în şir să petreacă în societatea cărţilor. Astăzi ei nu mai au mintea limpede să priceapă cărţile, fiindcă nevoile zilnice îi tulbură. La cursuri dea-semeni. In condiţiile actuale, continuitatea pregătirii muncitorilor intelectuali este periclitată.

Ce a făcut statul pentru a remedia această nenorocită stare de lucruri? A făcut tot ce putea face mai rău. A căutat să înmulţească bursele. A ajutat indivizii, — şi încă fără mare folos — şi a lăsat funcţiunea socială în riscul de a pieri. Sistemul burselor era şi înainte vreme un sistem insuficient ; astăzi el este un sistem nenorocit. Bursierii un pot trăi din ajutoarele ce primesc. Cu toate astea ajutoarele costă foarte mult

pe Stat. Se aruncă banii fără nici un folos. Aceeace lipseşte studenţilor nu este o completare la bugetul lor sărăcăcios, ci condiţii noui de viată, în care ei să-şi câştige sănătatea morală şi intelectuală. Condiţiile acestea un se pot creia în mod individual, cu ajutorul burselor, ci trebuesc produse pe altă cale, prin mijloace de Stat. Tot viitorul nostru stă în dependentă de găsirea acestor mijloace.

Pregătirea muncitorilor intelectuali, pentru naţiunile de astăzi, nu mai este o chestiune de glorie, ci este o chestiune de existentă. Acei ce nu vor fi pregătiţi la munca intelectuală, vor fi înlăturaţi din rândul fruntaşilor. Standardizarea inteligenţilor, este prima recomandatie astăzi pentru orice ce Stat civilizat".

Ciipa (III, 107) Cu obişnuitul articol al d-lui Prof. Mihail Dra-gomirescu. In „Publicul şi educaţia estetică" d-sa fixează anumite principii, căutând soluţionări practice şi potrivite firii noastre. Deocamdată două principii, din cele mai mult desbătute astăzi:

„Unul e reprezentat de cultura in-ternationalistă (n'am zis internaţională, care are alt înţeles). Această cultură ne spune: ceeace ne vine de peste hotar ca lucru admirat de unii ori de alţii în [ara streină în care s'a produs, este frumos şi trebue să-1 admirăm şi noi.

Celălalt e reprezentat de cultura naţională (n'am zis naţionalistă, fiindcă aceea are o nuanţă extremistă) şi sună astfel: Ceeace ne vine de peste hotar este frumos numai dacă a devenit clasic, adică dacă a ajuns să fie primit ca element de cullură universală. Ceiace nu e clasic, oricât de admirat ar fi deocamdată de unii şi de altj', — lucru explicabil prin anume împrejurări şi în primul rând prin modă şi snobism — trebue luat sub beneficiu de inventar şi mai înainte de a fi primit, trebue supus la judecata estetică dreaptă şi integrală care nu se poate găsi pe toate cărările. Această judecată se întemeiază şi ea pe anume principii la a căror pricepere n'a ajuns încă cultura internationalistă care fiind tendenţioasă, nu vrea să ştie de estetică, estetica nefiind altceva decât logica simţirii.

Ei bine, este vremea ca aceste principii de o simplitate rară să

nu mai rămână în arcantele învăţământului universitar. Şi cu riscul de a fi socotit de pedant, va trebui să expun şi aceste principii în virtutea cărora noi avem dreptul să respingem anume productiuni ce ne vin depeste hotar, şi să primim numai pe unele din ele.

Dar până la amănuntirea acestor principii, să revenim şi să întrebăm pe orice om din publicul nostru susceptibil de cultură:

E bine să primim tot ce ne trimite străinătatea ca bun, admirabil şi frumos? — ori, să ne dăm seama că avem şi noi demnitatea şi individualitatea noastră, — şi să cernem, prin sita judecăţii noastre primitive dar sănătoase tot ce ne vine de-acolo şi să nu primim decât ceeace credem noi că este bun, admirabil şi frumos ?

La această întrebare cred că nu e nimeni care să răspundă altfel, fără să nu-1 credem microcefal: nu e bun tot ce e străin, şi avem dreptul să alegem I . ."

O poezie: „Edera" de I. Const. Perieîeanu aduce strofe luminoase, în cari palpită o simţire tainică: In noaptea care cade peste noi, Rece, mohorâtă şi adâncă Fiindcă vom rămâne singuri amândoi Ţine-te de mine ca de-o stâncă,

Prinde-mă cu braţele amândouă Şi cu părul de mătasă te agată Ca o ederă, să simt cum creşti pe mine Pe împietritul zid, fără de viată.

Cu sărutul tău de foc aprinde îngheţatul suflet ce te cere Şi simţind că eşti a mea eternă Ca o jertfă să mă mistui în tăcere.

In restul numărului cronici şi studii de: Horia Igiroşanu. N. Mihăescu-Nigrim. C. Florita şi Horatiu Dimitriu.

* * *

Datina (III, No 6.) „Mărgărina"-poezie — de I. Vania ; „Dumnezeu", schijă, de Al. Lascarov-Moldovanu; „Pastel egiptean", „Nomazii" — poezii — de C. Go-ran, „Adam şi Eva" — cercetare critică de Const. D. Ionescu. Schite-desemnuri, de G. Simionescu.

* * *

Grafica română (II1, 32) „învăţământul profesional la noi" de V. Molin; „O Academie de arte grafice", de G. N. Dulca; „Impresii dela expoziţia internaţională o cărţii dela Florenja" de V. Molin.

Teofil Godreanu


MEMENTO 1

La Sihlea, în judeţul R.-Sărat, a fost sărbătorit în ziua de 30 August gingaşul poet din epoca renaşterii noastre literare şi naţionale. Alexandru Sihleanu. Dimi-neaja, s'a făcut un pelerinaj la mormântul bardului, unde a fost depusă o mare panglică tricoloră din partea cercului studenţesc „Al. Sihleanu" din R.-Sărat; seara, dl Ioan Gane a ţinut o conferinţă despre viaţa şi opera poetului. Conferinţa va apare în broşură.

Cu această ocazie, sau pus bazele în acea comună şi a unei biblioteci populare, care poartă numele poetului.

Alexandru G. Florescu, fostul Ministru Plenipotenţiar, omul care şi-a servit ţa.ra cu devotament, patriotism şi abnegaţie, a încetat din viaţă.

Dotat cu multe calităţi sufleteşti, preocupat de frumos şi admirând frumosul sub formele sale artistice. Alexandru G. Florescu, rămâne şi ca o figură simpatică •a teatrului nostru. Autor al piesei „Sanda" a fost mult apreciat pentru originalitatea şi fineţea talentului său. „Sanda" — o piesă mult gustată a fost o relevaţie pentru oamenii de litere şi un reviriment pentru public, prin elementele remarcabile de cunoaşterea sufletului creştinesc al poporului nostru, pe care le conţine.

Cu Alexandru Florescu s'a stins o inteligenţă vie, a dispărut un talent excepţional şi un om de caracter. El a fost unul dintre rarii nbş rii autori dramatici născuţi şi nu improvizaţi !

Un comitet de scriitori, artişti şi prieteni ai poetului ungur Ady Endre. au luat iniţiativa de a organiza o serbare în Oradea-Mare în amintirea poetului. Cu această ocaziune se va desvăli şi-o placă comemorativă în sala cafenelei „Royal" unde cunoscutul poet obicinuia să vină în timpul •cât a fost în acest oraş.

Este interesant faptul că placa în chestiune va fi făcută din marmora mesei la care stă regulat Ady şi care a fost păstrată până azi, având inscripţia de atunci „Masa D-lui Ady E. 903". Numeroşi scriitori din România şi din Ungaria au fost invitaţi la această sărbătorire.

In acest an se împlinesc 319 ani de când în Olanda prima gazetă din lume a văzut lumina zilei sub titlul de „Nieuwe Tijdinghen".

In ziua de 4 Octombrie a. c. a avut loc inaugurarea bibliotecei populare „Cele Trei Crişuri" în Comuna Borş de lângă graniţa din spre Ungaria. Ca delegaţi au participat d-nii Colonel G. Bacaloglu, Valenţe Ionescu şi dr D. Gâldău. In cadrul unei serbări populare de-o impresionantă solemnitate — fiind şi inaugurarea şcoalei primare de stat — delegaţii reuniunei au fost obiectul unei deosebite atenţiuni, când sau donat la înfiinţarea bibliotecei 205 volume şi diverse publicaţiuni pentru săteni.

Ca răsunat al apelului lansat de reuniunea „Cele Trei Crişuri" şi într'un timp foarte scurt, sau înfiinţat alte două filiale ale ei în cursul lunei Septembrie în Corn. Vaşcău şi Ceica din Bihor.

Cu ocazia sărbătorirei centenarului, dela naşterea lui Jokai Mor, intelectualitatea maghiară, din Ungaria cât şi din ţările succesoare ale fostei monarchii aus!ro-un-gare precum şi din orice parte a pământului unde se află sălăşluind o cât de mică colectivitate maghiară, pregăteşte şi organizează serbarea cu multă însufleţire. Tot cu această ocaziune operile de seamă ale scriitorului care face fala literaturei maghiare vor fi traduse şi vor apărea în toate limbile culte ale pământului, iar societăţile culturale şi naţionale ungureşti se întrec în a scoate albumuri comemorative închinate vieţei şi activităţei scriitorului.

Jokai Mor, despre care istoria literaturei maghiare spune că „este părintele romantismului maghiar" se bucură şi n literaturile străine, de multă vreme, de-o reputaţie deosebită. Până acum, Jokai este singurul scriitor maghiar ale cărui opere au fost, aproape în întregime, traduse în limbile străine. Câteva din romanele sale au fost traduse şi n limba română.

Jokai Mor s'a născut în Komârom, în anul 1825, ca fiu al unui avocat şi de timpuriu a dat semne de-o precocitate deosebită. In anul 1848 a participat cu însufleţire la luptele pornite pentru libertatea naţiunei maghiare. Mai târziu se produse însă în sufletul lui o oarecare răceală faţă de programul revoluţionar din care cauză Petofi — duşman neîmpăcat al Habsburgilor şi entusiast partizan al independenţei maghiare — se depărta de el şi-1 atacă cu vehemenţă.

După înăbuşirea revoluţiei, sufletul de artist al lui Jokai îşi luă avânt spre regiunile senine ale scrisului şi ştiu minunat să prindă zbuciumul şi frământările poporului său îngenunchiat de baioneta rusească.

In vasta sa operă care trădează o serioasă pregătire istorică tratează în' mod sintetic toate acele împrejurări istorice şi forţe superioare cari au atras în vârtejul lor poporul maghiar şi au grăbit -formarea şi desvoltare societăţei ungare în inima Europei Centrale.

Cele mai multe din romanele lui Jokai Mor au un caracter social; dar eroii şi personagiile lor trăesc şi se zbuciumă în lumina evenimentelor din trecutul naţiunei maghiare.

Jokai Mor a fost şi primul scriitor ungur, care a cutezat să se ocupe şi cu Ardealul. Nenumărate călătorii prin Ardeal i-au dat putinţa să studieze şi să cunoască bine istoria şi etnografia acestui colt de pământ, care apoi i-au sugerat scrierea mai multor romane a căror acţiune şi personagii sunt luate din istoria Ardealului. Episoade din viaţa poporului român ardelean sunt studiate bine şi fidel în multe din scrierile romancierului ungur, mai ales în ceace priveşte istoria evenimentelor petrecute în a doua jumătate a secolului trecut.

A apărut de curând un nou şi elegant volum de „Poezii" al d-lui Al. T Stama-tiad, în editura şi depozit general Librăria Pavel Suru, Bucureşti. 136 pag. 30 lei.

La 1 Noembrie a. c. vor începe din nou cursurile şcoalei de adulţi, organizată pe lângă reuniunea „Cele Trei Crişuri" pentru învăţarea limbei române.

A apărut în editura librăriei V. Nanu din Focşani, volumul colaboratorului nostru C. Radu, intitulat- „Influenţa italiană în »Ţiganiada< lui Ion Budai-Deleanu", cu o prefaţă de dl Ramiro Ortiz, profesor universitar şi membru corespondent al Academiei Române.

Zilele acestea va apare „Libertatea Cuvântului, Scrisului şi a Presei în România Mare" cu o prefaţă de dl A. C. Cuza. lucrare datorită d-lui avocat Take Policrat,

O nouă revistă de literatură a apărut Ia Craiova: „Suflet românesc", cu colaborarea d-lor: N. Batzaria, G. Bogdan-Duică, Horia Furtună, ion Pillat, N. Plop-şor,' Radu Gyr, T. Ulmu, Nichifor Crainic, Gib. Mihăescu. şi N. D. Herescu.

S e anunţă că la Râmnicu-Vâlcea va apare o revistă literară „Farul" sub conducerea d-lor I. C. Stroescu şi George Bolci şi la care vor colabora cele mai de seamă personalităţi din lumea noastră literară.

Editura „Cartea Românească" Bucureşti. Liviu Rebreanu: Pădurea Spânzuraţilor roman Ed. III. Lei 70. Ion Slavici: Mara roman. Lei 50. Victor Crasescu : Schiţe şi Nuvele. Lei 45. Mihail Sadoveanu : Dureri Innăbuşite. Lei 50.

„ „ Frunze'n Furtună Lei 35. „ „ însemnările lui Neculai Manea Lei 40. „ „ 44 De Zile în Bulgaria. Lei 60.

Elena Th. Protopopescu: Origina şi Aspectele Problemei Evre-eşti din România în faţa naţiunei române, a Europei şi Americei. Lei 100.

Ion I. Pavelescu; Sonete Postume. Ediţie apărută sub îngrijirea dlui. Octavian Moşescu. Un elegant volum. 50 pag. Lei 40. Râmnicu-Sărat Tip. „Poporul".

Anton Domide : Cartea Industriaşului Român Cluj. Tip. „Bernat" 1925, 351 pag. Lei 85 * * * Buletinul Agriculturii. An. VI. Seria II. Bucureşti 1925. Tip. „Românesc" 194 pag. Lei 50.

/. C. Stroescu : Aripi şi Cânt Poezii. Tip. Grabowski. R.-Vâlcea 93 pag. Lei 30.

Dr. P. Dedu/escu : Factorul economic ca determinant al Răs-boiului şi al Păcii. 203 pag.


TAKE POLICRAT AVOCAT

Birou pentru reprezentarea şi susţinerea ori căror drepturi, înaintea Justiţiei şi

instanţelor admininistrative

B u c u r e ş t i S t r . C o r a b i a 4 .

ROMÂNIA. Tribunalul, Oradea-Mare.

C. I. 8255-1924. In cauza cererei „Casinei Ceica" de a i-se acorda per

sonalitatea juridică.

Deciziune. Prin seatinţa No C. I. 8255'4—1924 din 2 Iulie 1925 a Tri

bunalul Oradea-Mare sa acordat personalitatea juridică .Casinei Rorâne din Ceica" şi a fost înregistrată iub Nr în registrul persoanelor juridice al Trib. Oradea-Mare.

Scopul ei este înaintarea culturală a membriilor prin conversaţie cultă, conferioţe literare şi alte distracţii, cultivarea bunei înţelegeri frăţeşti, desvoltarea culturii obşteşti precum şi îmbrăţişarea şi promovarea chestiuni or de interes public.

SEDIUL: în comuna Ceica. Actui constituirii pe temeiu. căruia s'a obţinut perso

nalitatea juridică e sentinţa Tribuna ului Orade<i-Mare cu Nr. C. 1.8255/1924 4.

Numele persoanelor însărcinate cu administraţiunea aso-ciaţiunei sunt:

1. Preşedinte: Dr Ioan Sferle primpretor corn. Ceica. 2. Vicepreşedinte: Gheorghe Boţ c preot ort. rom. Ceea.

„ Dezideriu Gruden şefjudecător Ceica. 3. Administrator: Ernest Ritter dirt ctor de bancă Ceica. 4. Secretar: Aurel Moea notar cercual Ceica. 5. Cassier: Ştefan Szedlacsek agent de const. Ceica. 6 Bibliotecar : D-şoara Vetuda Mangra învăţătoare Ceica. 7. Jurisconsult: Dr. Iuliu Ritter adv. Ceica. 8. Censorii: Ioan Moga comerciant Dobreşti. 9. „ Gheorgfce Popescu magistrat Ceica.

10. ., Hedrich Richa d not. cerc. Drăgeşu. 11. Membrii in corcit.: IoanPappprotop ort.rom.Topadesus. 12. „ „ „ Aurel Papp protop. ort. rom. Ceica. 13. „ , •„ Al. Popescu not. cerc. Miclo-Lazuri. 14. , „ , Herman Ritter comerciant Ceica. 15. , „ „ Petru Stănescu agr. region ii Ceica.

* 16. „ r> r, Gneorghe Paul învăţ. Miclo-Lazuri. 17. „ ,. „ Petru Morna not. cercual Vintere. 18. „ , „ Da vid Kozocsa farmacist Ceica. 19. „ „ „ Ioan Hodoşan controlor fisca Ceica. 20. » » » Vasilie Carţiş mare propr. Rogoz. Direcţia Casioei Române din Ceica se somează, că inse

rarea prezentei „Deriziuni" să o facă pe contul >ău în Monitorul Oficial Bucureşti, Sentinela dela Vest şi Cele Trei Crişuri din Oradea-Mare şi în termen de 15 zile să prezinte Tribunalului exemplare'e din sus arătatelejziare şi Monitorul Oficial cu publicaţiile apărute.

Oradea Mare, la 2 Iu ie 1925.

ss . Udrescu ss . Mihai Orban preşedinte. grefier.

Pentru conformitate : ss . Muia

grefier.

A v i z Zilele acestea am dat sub tipar cartea "Mângâierea bu

nului creştm«, o carte de 200 pagini 8°, care va cuprinde învăţături creştineşti, explicând Evangheliile tuturor Duminecilor de peste an şi arătând însemnătatea sărbătorilor. Va fi o carte de mare ajutoi preoţilor la predici, scrisă pe înţelesul poporului dela sate şi în acelaş timp şi o lectură folositoare pentru ori-ce bun creştin. Preţul cărţii va fi de 60 Lei, plus 4 Lei porto re-com. Pentru aceia însă, cari abonându-o, vor trimite banii înainte, preţul va fi numai de 50 Lei, plus 4 Lei porto recomandat. Pentru abonaţii cari vor cere să li-se expedieze cu ramburs, se va socoti de 50 Lei, plus spesele poştale. — Abonaţii vor primi cartea în zilele prime după apariţie.

S e p t i m i u P o p a profesor de religie,

CLUJ, Piaţa Mihai Viteazul 31.

ROMÂNIA Tribunalul Oradea -Mare

No. C. I. 841/3-1&25.

In cauza cererei „Asociaţiei Căminului Muncitoresc din Oradea Mare'' de a i se acorda a personalitate juridică.

Deciziune Prin sentinţa No. C. I. 841/1925 Junie 6 Tribunalul Ora

dea-Mare a acordat persona itatea juridică „Asociaţiei Căminului Muncitoresc din Oradea-Mare" şi a fost înregistrată sub No în registrul persoane'or juridice al Triounalu'ui Oradea-Mare.

Scopul ei este construirea şi susţinerea unui cărnii muncitoresc.

Unirea tuturor muncitorilor din Oradea-Mare. Educarea munci orilor prin ţinerea conferinţelor ştinţifice,

sociale, economice şi iterare. Prin citirea şi explicarea cărţi'or fo ositoare şi aranjarea

seratelor cu d scutii contradictorii. Prin înfiinţarea sălilor de citire şi de conversaţie. Sprijinirea mora ă şi materială a membrilor. Apărarea juridică a membrilor. A da ospitalitate muncitorilor care călătoresc prin Ora

dea-Mare, a le da ajutor moral şi material. A închiria birouri şi să i de şedinţe sindicatelor profesio

nale din locali ate. Organizarea seratelor literare reprezentaţii teatrale, decla

matorice, muzicale etc. Înfiinţarea unui restaurant şi eventual a Cooperativelor

de consum şi de producţie. Sediul în Oradea-Mare. Actul constitutiv. Numele persoanelor ce co nun comitatul de direcţie însăr

cinat cu administnţia asociaţiei surrt: Preşedinte: Josif Njul tinichigiu din Oradea-Mare Strada Alexandri No. 38.

Membrii: Ludovic Czeller strungar de fier, din Oradea-Mare Strada 20 Aprilie No. 5.

Memhrii Ernest Izak funcţionar comercial din Oradea-Mare Strada Gojdu No. 42

Membrii Ignaţiu Breier croitor din Oradea-Mare, Strada Alexandri 62.

Dată azi 6 Junie 1925 la Trib. Oradea-Mare.

ss . C. Popovici ss . Teodorescu Preşedinte. Grefier.

Pentru conformitate: ss . Muia

Grafier.

Tipogra ia Transilvania S. p. A. Oradea Mare


director-fondator: george...

Documents