dificultatea de a trai preview624

Colecþie coordonatã deSimona Reghintovschi

FRANÇOISE DOLTO

Traducere din franceză și postfaţă deDelia Șepeţean Vasiliu

Dificultatea de a trãiPovestiri psihanalitice despre copii

Editori:SILVIU DRAGOMIRVASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:MAGDALENA MÃRCULESCU

Coperta:FABER STUDIO (S. Olteanu, B. Haþeganu, D. Dumbrãvician)

Director producþie:CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:GABRIELA CHIRCEA

Corecturã:EUGENIA ÞARÃLUNGÃ, RODICA PETCU

Aceastã carte a fost tradusã dupã „La Difficulté de vivre“ de FrançoiseDolto, Editions Gallimard, France

Copyright © Editions Gallimard, 1995

Copyright © Editura Trei, 2009pentru prezenta ediþie

C.P. 27-0490, BucureºtiTel./Fax: +4 021 300 60 90e-mail: [email protected]

ISBN 978-973-707-324-2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a RomânieiDOLTO, FRANÇOISE

Dificultatea de a trãi: povestiri psihanalitice despre copii / FrançoiseDolto; trad.: Delia ªepeþean Vasiliu — Bucureºti: Editura Trei, 2009

Bibliogr.ISBN 978-973-707-324-2

I. ªepeþean Vasiliu, Delia (trad.)

159.922.8

Dificultatea de a trãi � Cuprins

Cuprins

7 Prefaţă13 Scrisoare către cititor: Terapie și prevenţie

23 Prima parte: NNaaººtteerreeaa25 Orele și zilele de după naștere

101 Partea a doua: FFaammiilliiaa103 Astăzi, în familie122 Mama și copilul135 Dependenţa copilului de părinţii săi150 Dobândirea autonomiei183 Sănătatea „colectivă“

197 Partea a treia: SSeennttiimmeenntteellee199 Exprimarea sentimentelor216 Inima, expresie simbolică a vieţii afective223 Ideea de diavol la copil244 Continenţa și dezvoltarea personalităţii260 Cum se poate crea o falsă culpabilitate

279 Partea a patra: PPssiihhaannaalliizzaa281 Drepturile copilului321 Cum se pune în practică o psihanaliză destinată

copiilor?

RICHARD NELSON-JONES

6 335 Dificultatea unei cure de psihoterapie analitică în cadrul instituţiei școlare în care trăiește copilul

387 Partea a cincea: SSoocciieettaatteeaa389 Școala „digestivă”410 Copilul de la oraș482 Grădiniţa: cu câţi copii se poate lucra

în același timp?495 „Casa Verde“ — un spaţiu destinat întâlnirii

și destinderii pentru copiii foarte mici însoţiţi de părinţii lor

518 Bărbaţi și femei

543 Partea a ºasea: CCooppiillããrriiaa ddee--aa lluunngguull iissttoorriieeii545 O conversaţie cu Philippe Ariès

569 Note592 Index tematic600 Index de nume proprii602 Index de cazuri și exemple citate

604 Bibliografie

607 Postfaţă: O după-amiază la „Casa Verde“

Dificultatea de a trãi � Prefaþã

Prefaþã

Dintre toate lucrările scrise de Françoise Dolto, aceasta se prezintă ca fi-ind cea mai diversă, cel puţin la prima vedere. Adunând laolaltă o mulţime detexte, lucrarea de faţă ne permite să ne facem o idee despre multiplele aspecteale activităţii — sau chiar ale activismului —, inclusiv de reflecţie, desfășu-rate de Françoise Dolto și ne deschide diferitele fronturi pe care autoarea și-adus bătălia atât din punct de vedere teoretic, cât și practic.

O vom reîntâlni în primul rând în această lucrare — și nu va fi, evident,o surpriză — pe psihanalistă, mai exact, pe practiciana psihanalizei pentrucopii. Françoise Dolto expune aici pe larg felul în care concepe ea psihanalizacu copiii, felul în care vede desfășurarea curei; și sunt prezente și detalii teh-nice extrem de precise și concise. Valoarea acestor consideraţii este cu atât maimare, cu cât ele marchează un început. Prin ele, Françoise Dolto rămâne ceacare a introdus sau chiar a inventat în Franţa primele elemente ale practiciianalitice destinate copiilor, astfel încât această practică a reușit să supravie-ţuiască, să se transmită și să se dezvolte până astăzi tocmai datorită contribu-ţiei sale primordiale. Françoise Dolto ne prezintă în acest volum unele dintrescrierile sale tehnice fondatoare, adevărată bază de reflecţie și de formare deprimă importanţă pentru psihanaliști (și nu numai pentru cei tineri!). Pen-tru a ne limita la o singură ilustrare în acest sens, este deosebit de semnifi-cativ faptul că în descrierea psihanalizei pentru copii regăsim întru totulprocesele întâlnite în analiza destinată adulţilor, și anume un demers de ex-plorare–explicitare a… trecutului. Este doar o notaţie de parcurs, dar care nepoate da mult de gândit.

FRANÇOISE DOLTO

8 Pe de altă parte, alături de contactul cu activitatea de clinician care își pre-zintă fundamentele tehnice ale propriei practici psihanalitice, volumul de faţăne prilejuiește și descoperirea felului în care această activitate a putut (sau:nu a putut decât) să fie corelată cu o acţiune militantă extrem de activă și vi-rulentă în favoarea copilului. Această sprijinire directă a „cauzei copiilor” esteun lucru evident în întreaga carte. Ca și faptul că implicarea neobosită în spri-jinul acestei cauze a presupus o reală angajare în sfera socială, acolo undeFrançoise Dolto a ajuns să denunţe în termeni deosebit de aspri funcţionareasocietăţii moderne occidentale — în primul rând în legătură cu felul nesatis-făcător în care copilul este tratat, el fiind de fapt neglijat și ignorat tocmai înceea ce reprezintă bogăţia lui subiectivă. Această critică (acerbă) a tratamen-tului social pe care îl suferă copilul reprezintă o temă prezentă de-a lungul în-tregii lucrări, începând chiar cu începutul — adică cu felul în care mica fiin-ţă umană este întâmpinată la naștere —, tema pusă în dezbatere în primulcapitol.

Cu privire la condiţiile de viaţă neomenești din societatea urbanizată ac-tuală — și, prin urmare, în special cu referire la condiţia copilului de la oraș—, Françoise Dolto se arată deosebit de critică — ca să nu spunem maimult — faţă de sistemul școlar, căruia îi face un proces lipsit de orice indul-genţă și menajamente. Așa va ajunge să stigmatizeze și să denunţe toate abe-raţiile școlii, pe care le reperează atât în funcţionarea concretă și în modalită-ţile ei practice de desfășurare, cât și în perspectiva și scopurile pe care aceastași le propune în raport cu ceea ce este de fapt copilul. Asprimea tonului folo-sit în chestiunea școlii — la care era în mod evident foarte sensibilă — ne aju-tă să înţelegem de ce Françoise Dolto a fost dintre cei care, în contrapondere,s-au raliat plini de entuziasm tuturor experimentelor pedagogice novatoare pecare le-a susţinut astfel în mod activ și cu multă pasiune.

Vom folosi acest prilej pentru a semnala tipul special de armonie existen-tă între ceea ce altminteri ar putea fi socotit, pe de o parte, reflecţie, pe de alta,realizare practică. Este limpede că stilul lui Françoise Dolto nu presupuneasă scrie un discurs de dragul discursului. Se confirmă astfel faptul că vorbeleei nu capătă sens deplin decât în măsura în care reușesc să fie complementare


9actualizării lor concrete, punerii lor în practică cu valoare de angajament. Prinurmare, ea nu s-a mulţumit să se indigneze în legătură cu ravagiile „școlii di-gestive”, cea care îl macină pe individ, sau să denunţe abrutizarea toxică avieţii de la oraș — chiar dacă putem fi surprinși de amploarea pe care o acor-dă în unele din scrierile ei acestor aspecte. Ci s-a străduit, pornind de la aceas-tă situaţie, să desprindă și unele principii de acţiune, unele propuneri concre-te în măsură să devină realitate, chiar dacă în asemenea situaţii a folosit înmod prudent termenul „Revoluţie a pașilor mărunţi”. Așa au stat lucrurile,după cum s-a mai spus, în materie de pedagogie. Și tot astfel s-a pus proble-ma atunci când, în mod și mai grăitor, a susţinut înfiinţarea „Casei Verzi“*,cea care avea să traducă în fapte preocuparea permanentă a lui Françoise Doltode a realiza o veritabilă prevenţie, o profilaxie mentală a copilului (și a fami-liei acestuia).

După ce experienţa analitică i-a permis să înţeleagă felul în care apar tul-burările psihocorporale ale copilului și a reușit să le analizeze efectele, cum sănu se gândească să le și prevină printr-o întoarcere preventivă către cauzelecare le provoacă? Proiectul „Casa Verde“ se înscrie în această direcţie, el re-prezentând unul dintre corolarele fundamentale ale operei lui Françoise Doltoîn ceea ce privește ancorarea acesteia în social. Și nu este întâmplător faptulcă în finalul prezentului volum vom găsi un text consacrat în întregime aces-tui aspect, ca o încununare a întregului.

Vom descoperi astfel caracterul eminamente social al gândirii lui FrançoiseDolto, deși aceasta nu încetează nicio clipă să fie psihanalistă. Pentru ea nu

* Este vorba despre celebrul proiect iniţiat de Françoise Dolto și intitulat La„Maison Verte“, cunoscut și astăzi în multe ţări pentru rezultatele specta-culoase în planul integrării sociale a copilului foarte mic și al posibilităţiide a se evita în felul acesta tulburări nu de puţine ori majore și inutile atâtpentru părinţi, cât și pentru copii. În cadrul volumului de faţă, a se vedeaîn acest sens primul text-bilanţ scris de F. Dolto la un an de la lansareaproiectului (pp. 495-517), ca și impresiile pe care le-a lăsat „O după-amia-ză la «Casa Verde»”, în urma unei plăcute și instructive vizite făcute laprimul centru care continuă să funcţioneze în aceeași clădire din arondis-mentul XV parizian și după mai bine de douăzeci și cinci de ani (pp. 601-615). (N. t.)

FRANÇOISE DOLTO

10 există niciun clivaj între ceea ce se consideră a fi sfera psihanalizei și dimen-siunea socială, din moment ce copilul este copil-cetăţean, iar devenirea lui casubiect îl înscrie în social, în cadrul și prin colectivitatea oamenilor.

Există însă și un alt aspect deosebit de important în cadrul acestui volum.Este vorba despre ceea ce putem numi dimensiunea spirituală, locul pe careaceasta îl ocupă în însăși dezvoltarea reflecţiei și în elaborarea gândirii aces-tei psihanaliste. Și lucrul acesta este evident în cazul de faţă — în contrapunctcu textele despre Evanghelii —, fie și numai datorită amplorii articolelor scri-se pentru revista Études carmélitaines. Dar și de data aceasta ar fi cu totulînșelător să alcătuim un registru distinct, domeniul exclusiv al convingerilorreligioase împărtășite de Françoise Dolto. Deoarece este vorba, în realitate, de-spre o intersectare cu experienţa practicienei aflate în plină acţiune directă:ocazia de a corecta în măsura posibilului predispoziţiile nevrotice ale unei ti-nere novice, de a descifra semnificaţia diavolului în imaginarul copilului; sau,la modul mai general, de a discredita derivele educative culpabilizante produ-se de o atitudine cucernică prost înţeleasă.

Dar toate acestea nu scad cu nimic importanţa conceptuală a tematicii spi-rituale. Dimpotrivă, devine și mai evidentă unitatea ansamblului scrierilorautoarei, dincolo de diversitatea manifestă a temelor abordate. Juxtapunereași paralelismul acestora pun și mai mult în lumină legătura lor profundă, uni-tatea de gândire (și de acţiune) orientată în mod fundamental de respectul pen-tru fiinţa umană. Și nu este vorba despre un respect ideologic și pios (o purăreverenţă), ci despre un respect care prinde viaţă în practică și se exercită înprimul rând în cadrul analizei.

*

De altfel, nu trebuie să uităm că tocmai în legătură cu practica întâlnimunul dintre acele clișee care au fost din când în când puse în circulaţie în legă-tură cu Françoise Dolto, mai precis atunci când se recunoaște că opera ei poar-tă amprenta practicienei — chiar și de excepţie —, dar se consideră că aceas-ta ar avea de suferit tocmai din cauza unei presupuse exclusivităţi empirice șipragmatice, dar în sens peiorativ. Se lasă astfel să se înţeleagă că ea nu a de-monstrat decât eficacitatea concretă a unei mânuiri artizanale ieșite din comun


11a psihanalizei, în lipsa (gravă) a oricărei osaturi proprii reflecţiei autentice,adevăratei gândiri teoretice. Tocmai acest aspect, susţine clișeul, ar face ca ex-perienţa unică a lui Françoise Dolto să fie practic netransmisibilă, ea redu-cându-se astfel la ceea ce ar fi fost doar o inventivitate extraordinară în cadrulrestrâns al propriei practici. Dincolo de acest nivel, nu ar exista nimic care săreprezinte o învăţătură, care să devină miza unei comunicări conceptuale.

Volumul de faţă este cât se poate de edificator pentru demontarea unui ase-menea clișeu. Bineînţeles, practiciana este prezentă peste tot, am spus-o de maimulte ori. Însă toate trimiterile directe, imediate, la practică sunt întotdeaunareluate și dintr-o perspectivă care urmărește aprofundarea și reflecţia de an-samblu. Așa se face că prezenta carte este o lucrare care ilustrează perfect —avem aici dovada — un veritabil corpus reprezentativ pentru gândirea luiFrançoise Dolto. Întotdeauna preocupată de acţiunea concretă, după cum spu-neam, dar mereu cu ambiţia manifestă de a gândi acţiunea, de a desprinde va-lenţele ei teoretice, de a-i da o prelungire conceptuală. Devine astfel evident lao simplă lectură că orice notaţie tehnică sau practică este reluată și justifica-tă printr-o reflecţie elaborată în vederea găsirii sensului.

Este de la sine înţeles că fiecare cititor, înarmat cu propriile instrumentede descifrare, va relua pe cont propriu și va încerca să pună singur în luminăaceastă unitate a dinamicii unei gândiri care nu ezită să se manifeste în celemai felurite direcţii. Cu toate acestea, ne luăm libertatea de a propune, cu ti-tlu orientativ, un reper care pare să joace un rol distinctiv major, el putând fiidentificat asemeni unui fir tematic conducător, unui laitmotiv „filosofic” dincare pleacă întreaga desfășurare a conceptualizării. Considerăm că putem vorbiîn acest caz despre un motiv arhitectural primordial.

El constă în a susţine înainte de orice că umanul nu este reductibil la bio-logic, la registrul nevoii, și impune, dimpotrivă, necesitatea de principiu de alua în considerare un alt plan, o altă dimensiune decât aceea a funcţionalită-ţii organice. Într-adevăr, dincolo de domeniul organicităţii nevoii, în cazul fi-inţei umane trebuie luat în considerare și ceea ce o însoţește pe aceasta în modireductibil, și anume exercitarea funcţiei simbolice sub semnul dorinţei. „Fi-inţa umană nu are instinct, în sensul în care folosim acest termen pentru ani-male; există dorinţă sexuată, adică relaţie imaginară simbolică și creatoare de

FRANÇOISE DOLTO

12 sens, care informează și orientează corpul datorită întâlnirii sau neîntâlniriicomplinirii pentru acea dorinţă, dincolo de relaţia senzorială a nevoilor saţia-bile” (pp. 129). Iată principiul de bază pornind de la care poate fi prelungitîntregul sistem conceptual elaborat de Françoise Dolto ca o dezvoltare logicăa acestuia. Este un dat elementar — însă fundamental — care poate părea oa-recum solemn și formal. Cu toate acestea, implicaţiile sunt imediate, și nu nu-mai pentru psihanaliză, ci și, de pildă, pentru consecinţele sale asupra uneipedagogii curente care se exercită asupra subiectului copil sub forma unei edu-caţii a dorinţei, o educaţie pentru dorinţă.

Așa se explică, spuneam mai sus, faptul că nu există nicio contradicţie în-tre psihanaliză și anumite aspecte ale înnoirilor de ansamblu operate deFrançoise Dolto, în special în ceea ce privește spiritualitatea. Cu singura con-diţie ca dorinţa să fie recunoscută în dimensiunea ei de sublimare, odată cuînrădăcinarea ei originară în simbolic. Și tot astfel vom înţelege de ce dorinţaeste un vector de „comunicare”, supus dimensiunii limbajului, în exerciţiulvorbirii.

În sfârșit, acum va fi mai clară și proximitatea conceptuală cu ideile laca-niene, în sensul confirmării unei afinităţi de gândire. Fără îndoială însă, înceea ce o privește, Françoise Dolto nu ar putea spune „cuvântul ucide lucrul”,ci, mai degrabă, că acesta îl însufleţește, îi dă viaţă, o viaţă simbolică pentrusubiectul dorinţei. O operaţie, bineînţeles, nu lipsită de obstacole. Toate aces-tea sunt de altfel și lucrurile despre care vorbește Françoise Dolto în volumulde faţă: și anume, dincolo de căile de vindecare, de încercările de reducere șidepășire a suferinţei inevitabile, despre dificultatea de a trăi.

Gérard Guillerault

Dificultatea de a trãi � Terapie ºi prevenþie

SCRISOARE CÃTRE CITITOR

Terapie ºi prevenþie

Deși sunt psihanalistă, ţin să-i spun de la bun început citito-rului că, la drept vorbind, în cazul de faţă nu se află în prezenţaunei lucrări de psihanaliză. Este mai curând vorba despre câte-va reflecţii care sper că îi vor permite să înţeleagă, fără vreo pre-gătire sau cunoștinţe speciale, ceea ce oricine poate accepta în le-gătură cu existenţa în noi a unei energii cu caracter sexual(libido) care însufleţește în mod inconștient orice fiinţă umană.

După cum toată lumea știe astăzi, psihanaliza este o practicăspecifică care permite studierea dinamicii comunicării emoţio-nale presupuse de relaţia unei fiinţe umane cu o altă fiinţă uma-nă. Aceste procese, care există peste tot și dintotdeauna, nu potfi studiate decât în anumite condiţii, cele stabilite de Freud și or-ganizate sub numele de psihanaliză. Ea presupune existenţa adoi subiecţi, unul care ascultă, celălalt care vorbește și care, princontract, acceptă să spună tot ce gândește și tot ce resimte, înmod repetat, în cadrul unor ședinţe de lucru desfășurate la in-tervale regulate.

Acestea fiind spuse, în afara cadrului specific al curei și al su-pervizărilor, psihanalistul este un individ care, în ciuda meserieiși formaţiei sale, rămâne în viaţa obișnuită la fel de ignorant înlegătură cu propriul său inconștient ca și ceilalţi oameni. Este un

FRANÇOISE DOLTO

14 lucru care trebuie spus, deoarece marele public crede uneori că,în ceea ce îl privește, psihanalistul este la adăpost de capcaneleîn care oricine altcineva poate cădea.

Freud a descoperit, alături de multe altele, fenomenul incon-știent al „transferului” care, cât timp durează cura, îl leagă pepacient de cel care îl ascultă și viceversa. De altminteri, acest pro-ces inconștient este un proces curent care intervine întotdeaunaîntre doi interlocutori. El este mereu prezent în relaţiile umane,la toate nivelurile comunicării. Este adevărat însă că nu poate fiîntotdeauna identificat. Doar în situaţie analitică, atunci cândanalizandul nu știe nimic sau aproape nimic despre realitateaprivitoare la persoana și la viaţa psihanalistului, fenomenultransferului poate fi studiat și, mai ales, el poate asigura eficaci-tatea curei. Trăirile conștiente — cele produse în urma asociaţii-lor de idei referitoare la vise sau a impactului vorbelor sau tăce-rilor analizandului asupra propriilor gânduri și trăiri, aici șiacum — sunt percepute de către acesta ca retrăire a unor senti-mente în legătură cu alte persoane, cu alte timpuri și locuri. Dela o ședinţă la alta, acesta va descoperi astfel originea trăirilor pecare le trezește în el analistul care îl ascultă în tăcere.

Dacă psihanaliza este o practică, înseamnă că specificul acti-vităţii sale este tocmai relaţia de transfer care se stabilește întrepacient și analist în cadrul întâlnirilor repetate pe care aceștia leau în virtutea unui contract. Psihanalistul este obligat să respec-te regula secretului profesional. Analizandul, nu, deși orice vor-bă referitoare la relaţia lui cu analistul poate deranja buna des-fășurare a demersului. Este un lucru care i se spune de laînceput, însă mulţi dintre cei care fac o analiză nu pot respectaaceastă tăcere și nu se pot împiedica să povestească despre ana-listul „lor”. Este un fenomen des întâlnit, acela al analizandului


15vorbăreţ în afara ședinţei, cu atât mai vorbăreţ cu cât îi este maigreu să spună totul în cadrul curei.

Așa se face că, pe căi diferite — scrierile psihanaliștilor, spo-rovăiala incontinentă a celor care sunt „în analiză”, mass-mediacare vehiculează teme și concepte analitice —, vocabularul psih-analizei a intrat treptat în limbajul comun și numeroase atitudinis-au instalat în raporturile cotidiene dintre oameni, acestea pu-tând fi calificate drept situaţii psihanalitice „sălbatice*1”.

Interesul marelui public este astfel tot mai mare pentru știin-ţele umane, în general, și pentru psihanaliză, în special. Aceastadin urmă — nici biologie, nici psihologie, nici știinţă ocultă, nicipur și simplu știinţă a limbajului — trezește o mulţime de între-bări, de confuzii, de neînţelegeri. Metodele pe care le foloseștesunt puse sub semnul întrebării sau contestate, rezultatele suntcriticate sau exagerate, teoria este pietrificată în formule mate-matice sau respinsă în bloc.

În ceea ce mă privește, de când Freud a numit Inconștientacea sursă a forţei animate de dorinţa care însufleţește orice fi-inţă umană, psihanaliza s-a constituit într-o practică care nu ajun-ge la concluzii sau la cunoștinţe definitive, ci la un anumit tip deîntrebări, de critici și de protocoale.

Mi s-a pus de multe ori întrebarea dacă psihanaliza poate ex-plica totul. În ceea ce mă privește, cred că rostul ei nu este de „aexplica totul”, ci de a-i ajuta pe cei care s-au împotmolit în repe-tarea prin refulare a propriilor lor dorinţe: a-i ajuta să iasă de pe* Notele numerotate sunt redactate de către Gérard Guillerault și se găsesc

grupate la sfârșitul volumului, pp. 569. Notele semnalate printr-un asterisc — dacă nu sunt însoţite de nicio menţiu-ne (N. t. sau N. ed.) între paranteze — au fost stabilite de Françoise Doltopentru ediţia iniţială. În toate aceste situaţii, ele sunt dezvoltate în subsolulpaginii respective.

FRANÇOISE DOLTO

16 drumul bătut al cercului propriei lor vieţi, cerc care continuă săse învârtească pe loc. Rostul ei este de a ajuta viaţa să își reintreîn drepturi. Atunci când începem noi înșine o analiză sau cândne ducem copilul la psihanalist, înseamnă că există o suferinţăsau că remarcăm o oprire din dezvoltare sau o stopare a creati-vităţii la copil. În ceea ce îl privește pe acesta, de multe ori doaradulţii suferă din cauza stării lui, stare care nu este în realitatedecât o etapă intermediară care ar trebui respectată. Iar, în acestsens, psihanalistul nu este neapărat un terapeut al simptomelorpe care le prezintă copilul. Există, de pildă, copii care prezintăsimptome de inhibare, de excitare, de lipsă de comunicare, și careajung totuși la rezultatele dorite și de ei, și de părinţi. Stadiile pecare le parcurge copilul trebuie respectate, ele permiţându-i săse pregătească pentru trecerea la o nouă etapă.

Aceasta este una din dificultăţile meseriei noastre de psihana-list: atunci când un copil vine pentru consultaţie cu părinţii lui,noi trebuie să înţelegem din capul locului dacă acel copil se apă-ră de o situaţie pe care nu o poate încă asuma, dar se pregăteș-te să o facă, sau dacă se află deja într-o fază în care și-a pierdutîncrederea în sine și riscă să rămână în urmă faţă de cei dinaceeași categorie de vârstă sau în ceea ce privește comunicareacu sine și cu ceilalţi. Or, există deseori astăzi tendinţa de a con-sidera psihanaliza ca fiind bună la toate; de multe ori ea devineastfel o pasiune, o modă, un snobism. Psihanaliza a apărut într-operioadă a civilizaţiei când analiza detaliată a angoaselor oame-nilor devenise urgentă. Pe de altă parte însă, omul nu poate trăinicio oră fără angoasă: există deci angoase necesare, care deschiddrumul creativităţii, și există angoase care sabotează forţele viiale unei fiinţe umane. Numai cele din urmă ar trebui să facăobiectul unei cure psihanalitice.


17Psihanaliza permite înţelegerea dinamicii care se desfășoarăîn inconștient, cea care are ulterior efecte vizibile, perceptibile,în relaţia cu ceilalţi. Însă pacientul care vrea să depășească o pro-blemă și merge în acest scop la psihanalist trebuie să aibă un rolactiv. Nu psihanalistul face tratamentul. El este doar mediatorulunui adevăr care se întrevede în raport cu povestea subiectului.Asta este tot.

Se întâmplă uneori să avem de-a face cu mediatori incompe-tenţi. Este un lucru care se spune mai des în legătură cu psihana-liza decât cu alte discipline. Dar oare trebuie să nu mai avem în-credere în medicină pentru că există medici incompetenţi? Sauîn fizică pentru că există fizicieni care se servesc de știinţa lorpentru a fabrica bombe? Atunci când unii au experienţe proas-te, nu trebuie incriminată această artă–știinţă care este psihana-liza, ci credulitatea oamenilor în raport cu cei care le aruncă prafîn ochi, lipsa lor de informaţie! Atunci când cineva este psihana-lizat așa cum trebuie, altfel spus, este „bine ascultat”, acest cinevava ieși la liman dacă vrea cu adevărat să iasă.

Cura analitică aduce la lumină motivaţiile inconștiente: dacăo fiinţă umană, din cauza lucrurilor care se petrec în inconștien-tul ei, suferă, atunci ea va trebui să își „rostească” suferinţa pen-tru a-și depăși problema. Cuvântul, iată descoperirea psihanali-zei; cuvântul ca mediator a tot ce este dureros în noi, dinmomentul în care poate fi exprimat și ascultat, rostit și asumat.Mergem la psihanalist ca să vorbim, iar când plecăm de la el sun-tem parţial eliberaţi de noi înșine. În ceea ce îl privește, psihana-listul nu conduce nicio acţiune, el ascultă suferinţa și foloseștetransferul. Psihanaliza și psihoterapia nu trebuie confundate. Psi-hoterapeutul trebuie să „facă bine” la modul direct, psihanalistul,nu. Acesta din urmă îl ascultă doar pe cel care vrea să comunice

FRANÇOISE DOLTO

18 cu el. Analizandul își găsește singur drumul din momentul încare regăsește sensul propriei lui vieţi, sensul propriilor luidorinţe…

În textele reunite în acest volum va fi vorba în principal de-spre copil, despre problemele acestuia de dezvoltare și despremodalităţile de a le depăși. Va fi vorba și despre părinţii acestu-ia, despre angoasele lor, despre felul în care se ocupă ei de copilși îl călăuzesc în viaţă. Astăzi, părinţii își pun o mulţime de în-trebări, nu au încredere în ei înșiși. Este ceva normal, dată fiindviteza de evoluţie a vieţii sociale, declinul valorilor care, pentrupărinţi, erau altădată valori sigure și care astăzi nu mai sunt de-fel așa. Drept care, ei nu mai au ca odinioară încredere în ei în-șiși, deoarece nu știu ce viitor îi pregătesc copilului lor, deoare-ce toate valorile se modifică din zece în zece ani, iar uneori chiarși mai repede. Această perioadă de tranziţie a început probabilîn vremea în care a avut loc descoperirea inconștientului. Îmi pla-ce să cred că aceasta este explicaţia pentru nașterea psihanalizeiîn acea vreme, pentru ca oamenii să își poată reîmprospăta for-ţele vii și să poată face faţă, zi de zi, unor realităţi noi și schim-bătoare, să poată comunica în mod viu cu lumea exterioară.

În zilele noastre, părinţii trimit din ce în ce mai des semnalecă au probleme cu creșterea copiilor lor. Bineînţeles, schimbareacondiţiilor de viaţă contribuie mult la această situaţie, însă creș-terea unui copil reprezintă întotdeauna o problemă atunci cândadultul nu are încredere în fiinţa umană care se ridică, atuncicând vrea cu orice chip să îi impună un mod de viaţă rigid. Înschimb, dacă are încredere în posibilităţile copilului, ca și în pro-pria sa dorinţă cu privire la el, adultul va deveni exemplul cui-va care își asumă întru totul dorinţele și contradicţiile, fără să șile ascundă. Psihanalistul îi poate ajuta pe părinţi în mod indirect,


19prin travaliul pe care îl face cu ei în cadrul analizei; în felul aces-ta, părinţii își descoperă propriile contradicţii, pe care reușesc săși le asume cu mult curaj, iar copiii se vor afla în faţa unor adulţicare nu mai pretind că deţin adevărul. Asumarea propriilor con-tradicţii este un proces cotidian: înseamnă să îţi pui mereu între-bări în ceea ce te privește și, simultan, să fii împreună cu ceilalţi,să trăiești în realitatea acestei zile fără să o raportezi permanentla imaginar. Realizarea diferenţei dintre imaginar și realitate, iatăpoate cel mai important proces pe care noi, oamenii, îl avem deparcurs! Realizarea faptului că adevărul imaginarului și adevă-rul realităţii nu sunt întotdeauna compatibile, că trăim simultanla niveluri diferite.

Aceste lucruri se complică atunci când este vorba despre ra-porturile dintre părinţi și copii. Se pune următoarea întrebare:adulţii îi înţeleg cu adevărat pe copii? Dat fiind faptul că ei numai au același limbaj, că pentru unii și pentru ceilalţi cuvintelenu mai spun același lucru. Cuvintele pe care le folosește un co-pil pot trimite pentru adult la experienţe afective, emoţionale,fizice, în legătură cu spaţiul și cu timpul, complet diferite, elepot reprezenta cu totul altceva. Pe de altă parte, pentru uniiadulţi există o refulare a copilăriei, iar mulţi dintre ei au avut ocopilărie pe care nu au terminat-o încă. Ea a luat sfârșit doarîntr-un sens superficial, deoarece aceștia au crescut, însă ei auîn continuare o atitudine de copii faţă de alte persoane care lepar a fi… adulţi. Astfel, în lunga mea experienţă de psihanalis-tă, mi-am dat seama că adulţii care îmi scriu pentru a-mi po-vesti problemele lor cred cu tărie că eu sunt un om mare… Tre-buie deci să le spun că eu nu sunt un om mare mai mult decâtei! Toţi cei care îmi scriu știu ce au de făcut cu copiii lor, dar știudoar pentru că îmi scriu pe îndelete și, în felul acesta, se lămuresc

FRANÇOISE DOLTO

20 mai bine ei înșiși. Scriindu-mi, nenumărate persoane și-au făcutanaliza propriei probleme, pentru că au reușit, printr-un fel derelaţie transferenţială, să își stimuleze propria luciditate să levină în ajutor.

Copiii noștri poartă în spate datoriile noastre, datorii în sensde dinamică nerezolvată, de experienţe nefericite refulate în noi;copiii noștri le moștenesc, după cum ne moștenesc darurile și ca-lităţile dinamice în sens pozitiv. Dar putem oare spune, atuncicând un copil nu este bine, că el este bolnav din cauza trecutu-lui părinţilor? Și ce este boala? Fiindcă, în realitate, copilul nueste „bolnav”, el încearcă doar să ne vorbească, să ne spună cevaprin propriul lui corp. Corpul este limbaj, funcţionarea corpuluieste limbaj, iar copilul este primul psihoterapeut al părinţilor lui,deoarece este fuzional. Aceasta este natura lui, în primul rânddin punct de vedere biologic, apoi emoţional și afectiv; iar prinanumite disfuncţii sau tulburări ale stării de sănătate, copilulvorbește despre starea de armonie dintre mama și tatăl lui, înmăsura în care aceștia se proiectează în el. Fenomenul proiectă-rii părinţilor în copilul lor are loc la fel de bine când este vorbadespre un copil „din același sânge” sau despre un copil adoptiv;pentru că este vorba despre o relaţie simbolică, o relaţie de lim-baj: copilul exprimă ceea ce părinţii lui închid în ei și nu pot ex-prima. De multe ori, copilul se exprimă printr-o stare proastă,dar o poate face și printr-o stare extraordinară de sănătate. Co-pilul aduce la lumină ceea ce se petrece în inconștientul părinţi-lor, ceea ce aceștia nu știu, ceea ce ignoră în legătură cu ei înșiși.Iată de ce venirea pe lume a unui copil presupune întotdeaunasă îţi pui întrebări, uneori la modul dureros. Zămislirea unui co-pil nu este doar o naștere trupească, ci și o naștere simbolică, onaștere de limbaj.


21În ceea ce mă privește, întotdeauna am considerat că rolulpsihanalistului nu se reduce la organizarea curelor și nici la acu-mularea egoistă a unei știinţe, ci se deschide, pornind de la ex-perienţa suferinţei umane, dincolo de cabinet și de concepte, cătreactivităţile lui sociale și publice, către intervenţiile psihanalistu-lui din viaţa de zi cu zi. Cuvântul și scrisul psihanalistului tre-buie să se adreseze în primul rând celor care se confruntă cu via-ţa reală. Intervenţiile sale trebuie să îi trezească pe adulţi, să îidetermine să caute atitudinea corectă în faţa problemelor propri-ilor copii. Această atitudine — dinamică, flexibilă, vie, mereutrează, gata să asculte, gata să dea glas adevărului —, odatăadoptată, poate preveni tulburările, poate canaliza comunicareasimbolică către creativitate și dezvoltare, și nu înspre impasuri.Și este mai bine să previi decât să vindeci.

Atunci când părinţii știu ce le aduce propriul copil din punctde vedere simbolic, când îl simt cum funcţionează în cadrul fa-miliei sau în compania celorlalţi copii, ei vor fi mult mai tentaţisă îi acorde locul care i se cuvine în funcţie de propria lui dina-mică, să îi respecte drepturile și libertatea.

Într-un anume sens, adulţii reprezintă ordinea, copiii, dezor-dinea. Însă, pentru copil, ordinea este ceva care se schimbă înfiecare zi! În timp ce dezordinea se află mereu în același loc! Pen-tru copil, ordinea este faptul că viaţa deplasează mereu toate lu-crurile; copilul face dezordine în jurul lui pentru că totul seschimbă tot timpul. Copilul e asemeni mareelor din jurul stân-cilor: pietricele noi, scoici noi, totul se schimbă în fiecare zi dincauza mareelor! Dimpotrivă, ordinea adulţilor este destinată co-modităţii. Există lucruri care se repetă deoarece organismul nos-tru funcţionează repetitiv: mâncăm în fiecare zi, apoi eliminăm,în timp ce corpul nostru rămâne, el alternează starea de veghe

dificultatea de a trai preview624

Documents