Biserica Ortodoxă se află astăzi, 28 februarie 2016,

în Duminica a 34-a după Rusalii sau a Întoarcerii Fi-ului risipitor. La Sfânta Li-turghie, în toate bisericile ortodoxe s-a citit Pericopa Evanghelică de la Sfântul Evanghelist Luca (cap.15, vs.11-32) în care ni se prezintă Întoarcerea Fiu-lui risipitor:„Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depăr-tată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara ace-ea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locu-itorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinele sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu

şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculân-du-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe

grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar ta-tăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună

şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl jun-ghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul

lui cel mai mare era la ţa-rină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul din slu-jitori, l-a întrebat: ce în-seamnă acestea? Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghi-at viţelul cel îngrăşat, pen-tru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspun-zând, a zis tatălui său: iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat po-runca ta; şi mie tu nu mi-ai dat nici un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat ave-rea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a

zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucu-răm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

Duminica întoarcerii Fiului risipitor

1

Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxePogorârea Sfântului Duh - Sfântul Nicolae

Militari - Bucureşti

Anul

II, N

r. 27

/ 28

febr

uarie

201

6

DIALOG DE DUMINICĂ

2

Pocăința fi ului risipitor

În aceste săptămâni, începe „să miroasă a primăvară”, iar peri-

copele evanghelice care se citesc duminicile şi care ne înfăţişează chipuri ale pocăinţei ne fac să presimţim „mireasma” Postului Mare şi a pregătirii pentru Sfi n-tele Paşti. Frumoasa pildă a în-toarcerii fi ului risipitor ne arată cu câtă dragoste şi blândeţe pri-meşte Domnul Dumnezeu pe oricine părăseşte păcatul şi se în-toarce spre El prin pocăinţă, lu-cru pe care nu trebuie să-l uităm până la duminica următoare, a înfricoşătoarei Judecăţi, când vom afl a cu câtă aspri-me vor fi judecaţi cei care n-au părăsit păca-tul şi n-au făcut faptele dragostei, poruncite de Domnul nostru Ii-sus Hristos.

Pilda este de o mare simplitate: un fi u tânăr şi zburdalnic îşi roagă tatăl să-i dea partea lui de moştenire, pe care apoi o risipeşte într-o ţară îndepărtată. Să-răcia îl face să ajungă îngrijitor de porci, dar foamea îl chinuie în continuare. În această situaţie îşi aminteşte cu dor de casa tatălui său şi pleacă neîntârziat la drum, cu gândul de a-şi cere iertare şi de a-l ruga pe tatăl său să-l primeas-că în casă ca pe unul din slujitori. Însă tatăl, mai înainte ca fi ul să apuce să-şi exprime cererea cea smerită, aleargă spre el, îl îmbră-ţişează şi porunceşte să i se adu-că inelul, haina şi încălţămintea potrivite cu demnitatea de fi u al său, iar apoi să se junghieze viţe-lul cel îngrăşat şi să sărbătoreas-că cu toţii întoarcerea fi ului. Sin-

gurul care nu priveşte cu ochi buni această veselie este fi ul cel mare, care consideră că fratele lui mai mic ar trebui

mustrat aspru pentru fap-tele lui necuviincioase, nu

răsplătit cu petreceri. Cu toate acestea, tatăl îi

spune că se cuvine să se bucure pentru fratele său care „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a afl at” (Ev. după Luca, cap. 15).

În spatele acestei aparente sim-plităţi se ascunde o bogăţie de sensuri. Tatăl din pildă îl închi-puie pe Dumnezeu Însuşi, care dăruieşte oamenilor „partea lor de avere” chiar şi când aceştia vor să ducă o viaţă departe de El, deoarece, cu multă dragoste şi înţelepciune, le respectă liberta-tea. Fără această libertate de a-L primi pe Dumnezeu sau a fugi de El, omul ar fi ca o marionetă sau

ca un animal dresat, care face ce i se spune ca să nu simtă biciul sau şocul electric din partea dre-sorului. Or Dumnezeu nu vrea să pedepsească omul, ci aşteaptă cu răbdare, ca tatăl din pildă, în-toarcerea tuturor la El, printr-un act venit din libera voință a omu-lui.

Fiul risipitor îl simbolizează pe omul păcătos, care refuză să vie-ţuiască împreună cu Tatăl său ce-resc şi să fi e ascultător faţă de El, fi ind nerăbdător să facă ce vrea el cu „partea lui de avere”, adică toa-te calităţile trupeşti şi sufl eteşti cu care l-a înzestrat Dumnezeu, dar şi toate lucrurile materiale din lumea văzută. Această voie proprie a lui, care e diferită de

voia lui Dumnezeu, îl duce spre păcat, adică spre folosirea greşită a tuturor lucrurilor şi chiar a în-suşi trupului şi sufl etului său. În acest moment, fi ul simte foamea, adică omul păcătos simte o mare neîmplinire, un „gol în formă de Hristos” în inima lui, chiar şi dacă ar fi bogat, faimos, înconju-rat de oameni care să-l iubească şi, în general, ar părea că nu-i lip-seşte nimic. Urmează momentul extrem de important în care fi ul „îşi vine în fi re” şi ia decizia de a se întoarce neîntârziat acasă, de a cere iertare tatălui şi de a cere să

fi e primit în casă ca un simplu angajat. Acesta este momentul con-ştientizării că păcatul este o stare nenaturală pentru om, şi că locul omului este în casa Ta-tălui ceresc; moment în care omul nu do-reşte nimic mai mult decât să părăsească păcatul şi să-l caute pe Dumnezeu: aceas-tă „schimbare a min-ţii” (gr. metanoia) este pocăinţa. Aceasta nu este, desigur, completă fără spovedania păca-telor în faţa părintelui duhovnic. Încunu-

narea întoarcerii la Dumnezeu este însă împărtăşirea cu Sfi ntele Taine, şi astfel umplerea „golului în formă de Hristos” din inima omului.

Cel de-al treilea personaj, fi ul cel mare, îl simbolizează pe omul drept, care aparent nu iese din cuvântul Tatălui ceresc, dar care îşi arată micimea sufl etului jude-când sinceritatea întoarcerii fra-telui său păcătos şi neluând par-te la bucuria ospăţului. El este prezent în pildă ca o reamintire permanentă a faptului că res-pectarea formală a îndatoririlor religioase nu înseamnă a împlini voia lui Dumnezeu dacă lipseşte dragostea faţă de aproapele nos-tru.

Ana Botez

3

Despre ascultare

Tu, dar, fiule, când te apropii să te rogi Domnului, plea-

că-te cu umilinţă în faţa Lui, ca să nu ceri ceea ce ai considera că ţi se cuvine datorită meritelor tale. Şi dacă ai conştiinţa vreunei fapte bune, tăinuieşte-o, ca prin tăcerea ta, Domnul să ţi-o răsplă-tească însutit. Pune înainte păca-tele tale, că Dumnezeu le şterge pe acelea, când tu te-ai mărturi-sit de ele. Să nu te îndreptăţeşti când intri la rugăciune, ca să nu ieşi osândit ca fariseul acela. Aminteşte-ţi, spre exemplu, de vameşul, în ce fel se ruga pentru

sine şi depăşeşte-l, ca să găseşti iertarea greşelilor tale. Nu cu strigătul glasului să te rogi Ace-luia care este cunoscător al celor ascunse, ci cu strigătul inimii tale bate la urechile Lui. Nu cu mulţimea cuvintelor să tinzi spre El, fiindcă nu prin multă vorbire, ci prin minte preacurată te place Dumnezeu.

În timpul rugăciunii, orice răutate din inimă aruncă de la tine şi iartă orice ai împotriva aproapelui tău. Este, de pildă, un fel de şarpe care, când merge să bea apă, înainte de a ajunge la

izvor, dă afară din el tot veninul. Imită şi iscusinţa acelui şarpe şi tot veninul amar aruncă-l din su-fletul tău. Iartă-i confratelui tău o sută de dinari, ca şi ţie să ţi se ierte datoria a zece mii de talanţi. Şi precum doreşti să fie Dumne-zeu faţă de tine, la fel să fi şi tu faţă de fratele tău. Orice lucrare începi să faci, cheamă mai întâi pe Dumnezeu şi după terminare să nu neglijezi a mulţumi.

(Sfântul Vasile cel Mare, Despre rugăciune, în vol. Învăţătură

către fiul duhovnicesc, pp. 40-41)

Despre rugăciune

Sfântului Dorothei al Gazei spu-nea: „Cel ce trăieşte în asculta-

re, cel ce-şi leapădă voința ca să trăiască în ascultare, se trezeşte făcând voia sa întotdeauna”. La începuturile trăirii mele călugă-reşti, ceva din cuvântul ăsta am înțeles, dar foarte smintit, şi aş vrea să vădesc această smintire în caz că şi alții se smintesc în acelaşi fel. Înțelegeam oarecum că, bine-înțeles, dacă te-ai lepădat de voia ta şi faci cu plăcere ce-ți spune altcineva, asta este voia ta, şi deci te găseşti că tot mereu faci voia ta făcând voia celuilalt. Un grăunte de adevăr este şi acolo, dar înțele-sul este mult mai adânc, mult mai tainic şi mai mângâietor.

Adevărul este că Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce vreau. Eu caut viață, dar o pot căuta smin-tit. Făcând ascultare în Duh, mă trezesc dintr-o dată: „Păi, Doam-ne, asta-i ce voiam!” Până la urmă acesta este lucrul către care nă-zuiam. Recunosc, paradoxal, ce n-am cunoscut niciodată. Atunci când Harul vine, când Cuvântul lui Dumnezeu, trăind şi petre-când în noi, încolțeşte şi începe să dea viață; când harul începe să trăiască în om, să-l umple, să-l

plinească şi să-l îndumnezeias-că, mărturia tuturor Sfinților din Vechiul Legământ încoace a fost că aceasta este ceea ce plineşte pe om. Bineînțeles că aceasta este! Dar ce, Dumnezeu o să ştie mai puțin decât mine, făptura Lui, ce vreau şi ce caut eu? Omul poa-te căuta smintit, şi până la urmă păcatul este o minciună, este o smintire a firii, precum zice cu-vântul românesc: „şi-a ieşit din fire”. Este o ieşire din fire.

Şi precum am mai zis, să nu ne lăsăm amăgiți de multe filosofii şi gândiri care, mai ales în zile-le noastre, se amestecă în toate şi smintesc pe om. Firea omului este ceea ce Dumnezeu ne dezvă-luie a fi firea omului. Acum, nu înțelegem de ce. Cele pământeşti, cele materiale le înțelegem, ca fi-ind viața noastră primitivă, fără nici un sens peiorativ al cuvântu-lui „primitiv,” aş zice viața noastră animală, fără nimic peiorativ în noțiunea de animal, decât că este neîndestulător pentru om. Dar fi-rea aceasta materială ne este mai la îndemână: dacă ți-e foame, şi ai ce mânca, orişicând poți să iei şi să mănânci; dar cuvântul Mân-tuitorului, „Nu numai cu pâine

va trăi omul, ci cu fiecare cu-vânt care purcede din gura lui Dumnezeu,” unde găsim cuvântul acesta?

Cuvinte în cărți găsim. Dar în-țelegem cuvântul acesta, ca să încolțească şi să-i simțim viața? Găsim energia acestui cuvânt, ca în clipa când, să zicem, ne mă-nâncă lăcomia, să găsim îndul-cire în cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât să simțim: „Păi asta poftea, nu pântecele meu, ci alt-ceva în mine.” Atunci când pân-tecele s-a umplut şi nu mai are nevoie de mâncare, dacă mai mă-nânci e lăcomie. M-am umplut de mâncare, dar ceva mai pof-tesc, şi m-arunc spre mai multă mâncare, cu dezamăgirea de a vedea că mâncarea nu-mi face decât rău şi ajung până la grea-ță. Pentru că tot ce este material este stricăcios, are un termen, dar pofta omului nu are termen. De ce? Fiindcă omul nu este numai un animal, când ceva în om pof-teşte, vecinicia pofteşte, infinitul. Ceva în om nu se satisface, nu odihneşte decât în nemărginirea lui Dumnezeu.

(Rafail Noica, Cultura duhului, Ed. Reîntregirea, 2002)

„Dumnezeu știe mai bine decât mine ce vreau”

Contactul redacţiei: dialog-de-duminica@sf-nicolae-militari.ro 0742 451 895 - Natalia www.sf-nicolae-militari.ro

Adresa Parohiei Ortodoxe Pogorârea Sfântului Duh-Sfântul Nicolae Militari:Str. Aleea Politehnicii, Nr. 7, Sector 6, Bucureşti

Să cerem iertare pentru propriile păcate

Ne apropiem de începutul Postului Mare şi Biseri-

ca ne aşază în faţă doi oameni care s-au dus la templu, ca să se roage (vameşul şi fariseul - n.r.). Vedem, aşadar, că omul este chemat să meargă la Sfânta Biserică cât mai des cu putinţă, pentru a participa la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, pen-tru a se împărtăşi cu Sfintele Taine, pentru a asculta Cuvân-tul Domnului. Fiecare s-a rugat lui Dumnezeu în felul său: unul i-a mulţumit lui Dumnezeu că nu este păcătos precum păcăto-şii lumii şi precum vameşul, iar celălalt, plecându-şi ochii în pă-mânt, şezând în partea din spate a templului, se roagă lui Dum-nezeu să-i ierte păcatele lui.

Învăţătura Bisericii legată de sfânta rugăciune este aceea că omul este chemat în primul şi-n primul rând să-I ceară lui Dum-nezeu iertare pentru propriile păcate. Căci nu este om care să vieţuiască pe acest pământ şi să nu greşească, să nu păcătuiască.

Iar primul gând al omului este acela de a-şi cere iertare pentru păcatele sale. Un sfânt al Biseri-cii, Sfântul Andrei, Episcop de Creta, spune că „omul trebuie în viaţă să facă două lucruri: să-I ceară lui Dumnezeu ierta-re pentru păcatele lui şi să nu ia seama la păcatele săvârşite de alţi oameni”. Starea sufletească a omului în timpul rugăciunii şi de-a lungul întregii zile trebu-ie să fie o stare de smerenie, de pocăinţă, de umilinţă, de recu-noaştere a păcatelor proprii, şi nu stare de mândrie: „că eu am făcut”, „că eu am postit”, „că eu am mers la biserică”, „eu am dat milostenie”, „eu nu sunt precum păcătoşii acestei lumi”. Acelaşi părinte, Sfântul Andrei, spune că „smerenia distruge toate pă-catele, iar mândria distruge toa-te virtuţile”.

Înalt Prea Sfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bu-

covinei - Cuvânt la Duminica Vameşului şi a Fariseului,

21 februarie 2016 (fragment)

(cântare ortodoxă, voce Virginia Frîncu)

Iartă-mă, iartă-mă,Iartă-mă, Dumnezeul meu!Pentru gândul nesfinţit,Pentru patimă-n privit,Pentru vorba fără har,Doamne, iartă-mă, Tu, iar!

Iartă-mă, iartă-mă,Iartă-mă, Dumnezeul meu!Pentru timpul meu trecutFără rodul ce l-ai vrut,Fără dragostea cu jar,Doamne iartă-mă, Tu, iar!

Iartă-mă, iartă-mă,Iartă-mă, Dumnezeul meu!Pentru felul meu firescPrintre oameni când păşesc,Pentru traiu-mi în zadar,Doamne, iartă-mă, Tu, iar!

Iartă-mă, iartă-mă,Iartă-mă, Dumnezeul meu!Pentru nevegherea meaDe-a rămâne-n voia Ta,Pentru tot ce-a fost murdar,Doamne, iartă-mă, Tu, iar!

Iartă-mă, iartă-mă,Iartă-mă, Dumnezeul meu!Doar iertarea ce mi-o daiÎmi păstrează-al păcii raiŞi mă poartă iar şi iar,Doamne,-n veşnicu-Ţi hotar!

Iartă-mă!

Direcționează 2% din impozitul pe venit către parohia noastră!

Până pe 25 mai poți alege unde vor merge banii. Această sumă este o parte din impozitul deja achitat pe venitul din anul 2015, iar declarația doar direcționează banii spre o anumită instituție. În lipsa declaraţiei, repartizarea se va face aleatoriu de către stat. Cereți formularul de la pan-garul Bisericii noastre (unde sunt lumânările), iar după ce l-aţi completat cu datele şi semnătura dumneavoastră, îl puteţi lăsa tot acolo şi ne vom ocupa noi să-l transmitem către Administrația Financiară. Mulțumim!