Sfanta Evanghelie

“Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi ac-olo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le

mâncau por-cii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt î n d e s t u l a ţ i de pâine, iar eu pier aici de foame!

Duminica Fiului Risipitor - B.P. 09/2021

Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat po-runca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Tre-buia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Luca 15, 11-32)

Cuvantul de invatatura

Aceasta parabola, este una dintre cele mai indragite din Noul Testament, trebuie inteleasa intr-un mod figu-rativ. Tatal, fiul cel tanar, fiul cel mare, tara indeparta-ta, pasunea porcilor, haina de sarbatoare, inelul... toate

Apostolul Dumincal

“Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pân-tece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa. Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicide-cum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de des-frânate este un singur trup cu ea? “Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup”. Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dum-nezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhcaul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”( Ap. II Timotei III, 10-15)

imbraca intelesuri referitoare la om, la viata lui morala si la cat de mare este mila lui Dumnezeu.

Tatal este Dumnezeu . In fiul cel tanar ne regasim cu totii, mai mult sau mai putin, in diferite momente ale vietii noastre. Fiind usor de minte, cu inclinatii instinc-tuale si orbit de patimi el nu-si cunoaste adevaratele sale interese. „Fiul cel tanar” primind de la Tatal ceresc daruri ca: intelepciunea, bunatatea, puritatea, el allege sa nu le pretuiasca si pentru a scapa de autoritatea dum-nezeiasca fuge in tara pacatului si uita de tot ce a lasat in urma. Isi traiaste viata in desfrau si iresponsabilitate, ruinandu-se fizic si moral. Ajunge in cele din urma sa piarda si constiinta demnitatii sale, tanjind sa faca o farama de bine, insa pacatul care este acum la starea de viciu, nu-l lasa sa ridice standardul bunatatii, ci il robeste la o stare jalnica. Dar in sfarsit, isi aminteste de o vreme cand era bine si cand puterile lui erau mari. A face bine era usor. Isi vine in simtiri, isi revine fa-cand un mare efort, se rupe de viata pacatoasa, pe care si-o dorise cu ardoare inainte. Se intoarce la Dumnezeu unde este primit cu bratele deschise.

Parintele ceresc cand vede ca omul a recunoscut in inima sa ca a gresit si se reintoarce in Biserica, la reprezentantul lui Dumnezeu, la duhovnic, este primit cu toata bucuria si dragostea. Marturisindu-si pacatele cu pocainta este iertat, spalat, desavarsit. I se da haina de sarbatoare a curatiei si i se pune inel in deget, sem-nul vredniciei, pentru a intra la ospatul cel mare si a se impartasi din mancarea mancarilor Sfanta Cumineca-tura sau Impartasanie.

Dar si fiul cel mai mare stim ca a gresit. A luat in nume de rau mila parinteasca. Ar gresi si acela care ar fi intreaga viata bun, dar la urma carteste impotriva Bunului Dumnezeu pentru ca ii iarta pe cei pacatosi. Este lipsit de mila fata de cei pacatosi, lipsit de iubire frateasca.

Din acesta pilda putem invata ca:1)Fiind uneori toti in ipostaza pacatosului, adevara-

ta pocainta trebuie sa cuprinda urmatoarele aspecte:• Constientizarea pacatului.• Parerea de rau pentru savarsirea pacatului.• Hotararea de nu mai pacatui.• Marturisirea inaintea duhovnicului.• Implinirea canonului recomandat de duhovnic.2) Oricat de mult am gresi in viata, sa nadajduim

in mila, dragostea si bunatatea Dumnezeului nostru.3) Sa ne ferim de mandrie, de a ne inchipui ca din

anumite motive suntem mai buni decat altii. Sa nu dis-pretuim sau inlaturam pe cei ce sunt oarecum inferiori noua intr-o oarecare ierarhie sociala. Dumnezeu zice: “Si multi dintre cei dintai vor fi pe urma, si din cei de pe urma intai.” (Mc. 10;31)

Sa ne imbracam cu haina smereniei care ne fereste de orice incercare de inaltare de sine si cu cea a cred-intei ce ne ajuta sa stam statornici in Adevarul ce ne va face liberi. Dumnezeul nostru, Iisus Hristos caruia I se cuvine slava in veci, sa ne ajute. Amin.

Pr. Octavian

Ce este parastasul?

Potrivit învăţăturii şi credinţei creştine, viaţa omu-lui nu se sfârşeşte o dată cu moartea trupului, iar sufle-tul îşi continuă existenţa şi dincolo de hotarele vieţii pământeşti. Din acest motiv, nu dăm uitării pe cei adormiţi nici după înmormântarea lor, ci îi pomenim pururi, ne rugăm şi mijlocim pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor.

Cât timp suntem în viaţă putem să facem toate pen-tru sufletele noastre: să priveghem, să postim, să ne rugăm continuu etc. Imediat ce murim, însă, nu mai putem face nimic pentru acestea. Însă dacă cineva vorbeşte lui Dumnezeu despre cei răposaţi, îl va auzi Dumnezeu, îi va asculta rugăciunea. Cu alte cuvinte în faţa lui Dumnezeu este utilă şi folositoare „mijlocirea”. Când cei dragi nouă pleacă din lumea aceasta, lasă în

urma lor o rugăminte, care sună mai degrabă a poruncă: „…vă rog pe toţi şi cu stăruinţă cer vouă să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii” (Slava de la Slu-jba înmormântării). Aşadar, cei adormiţi doresc să ne pese totdeauna de ei. Întotdeauna să facem ceva pentru sufletele lor.

Ce putem face pentru ei? Rugăciune şi milostenie!Slujba care se face pentru cei răposaţi se numeşte

parastas (din greceste parastasis = a sta în rând cu ci-neva, a sta alături de cineva, a mijloci pentru cineva) şi înseamnă rugăciune de mijlocire la Dumnezeu pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.

Creştinii nu-şi uită morţii după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei şi de pomenirea nume-lui lor. Soroacele de pomenire individuală a morţilor în Biserica Ortodoxă sunt următoarele

La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului a treia zi;

La 9 zile după moarte, “ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri“;

La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, “pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer“;

La trei, şase şi nouă luni, în cinstea Sfintei Tre-imi;

La un an, după exemplul creştinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo.

În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creaţiei.

.... www.holyresurrectionparish.org

Albinele şi Icoanele

În regiunea Kapandriti, din preajma Atenei, se petrece un lucru minunat. În urmă cu zece ani, un evlavios apicultor, pe nume Isidor Ţiminis, s-a gândit să introducă într-unul din stu-pii săi o icoană cu Răstignirea Domnului. Deschizând stupul, la puţin timp după aceea, a constatat cu uimire că albinele au arătat respect şi evlavie faţă de icoană, pe care au „brodat-o” cu ceară, lăsând neacoperite chipul şi trupul Domnului.

De atunci, în fiecare primăvară, acesta introduce în stupii săi icoane cu Mântuitorul, cu Maica Dom-nului sau cu sfinţi, iar rezultatul este mereu acelaşi.

Cândva i s-a dus o piesă lucrată manual, la o mănăstire de maici, reprezentând dealul Golgotei cu cele trei cruci. Albinele au „bro-dat” cu ceară întreaga suprafaţă a compoziţiei, lăsând a se per-cepe clar crucea Mântuitorului şi cea a tâlharului din dreapta Sa, în timp ce crucea tâlharului din stânga au acoperit-o cu un strat gros de ceară.

Ultima dată i-am dus şi noi o icoană a Sfântului Întâi

Mare Mucenic şi Arhidia-con Ştefan, al cărui nume îl poartă şi umila noastră editură. După cum veţi con-stata şi din fotografia pe care o publicăm aici, albinele au înveşmântat întreaga icoană

în ceară, lăsând neacoperite chipul şi Trupul Sfantului

Mica PublicitateServicii Postale. Va oferim servicii postale catre Romania

(colete) 19505 Alana Rd. Castro Valley CA 94546 fam. Hangea Cristian si Camelia (510) 317-9896

Traduceri Autorizate: RO/ EN - EN/ RO (certificate de nastere, casatorie, etc.) Traducator autorizat

Engleza-Franceza, autorizatie eliberata de Ministerul Justitiei nu-marul 6345 din anul 2002. Trimite documentul de tradus scanat prin email la mona_euro@yahool.com si primesti traducerea notarizata a documentului prin posta. Plata: Check sau PayPall. Mai multe informatii la (925)297-9344. Ramona.

Intreaba Preotul

Intrebare: Sărut mâna, prea mărite părinte. Spuneţi-mi vă rog, de ce la biserică nu se aprind becuri electrice, ci lumânări...şi ce rol are arderea lumânării în biserică? Vă mulţumesc anticipat.

Raspuns: De fapt cred că în prezent nu prea există biserici unde nu se foloseşte şi lumina electrică. Iar rolul lumânărilor este mult mai mare decât de iluminare. În cultul nostru lumânările au fost întroduse în primele veacuri de creştinii proveniţi din iudei. La început lumânările au avut un important rol practic, luminând adunările creştinilor în catacombe în vremea persecuţiilor. Lumi-na lumânării simbolizează pe Hristos Cel vestit de prooroci, Care S-a arătat în lume risipind întunericul răului şi al necredinţei. „Eu sunt Lumina lumii!” spune Hristos despre Sine (Ioan 8,12). Lumina sensibilă este şi un simbol al luminii harice. Toţi Sfinţii Părinţi împreună mărturisesc despre descoperirea lui Dumne-zeu în inima credinciosului ca „Lumină” şi „în Lumină”. Aprin-derea lumânării reprezintă totodată o jertfă de ardere de tot şi de rugăciune de mulţumire. Lumina lumânării este o lumină vie, plină de căldură şi iubire care îndeamnă către lucrarea faptelor bune. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voas¬tre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri!” (Matei 5, 16).