178

Modulul 7 Dezvoltare durabilă în UE Dezvoltarea durabilă a devenit în prezent un obiectiv la scară globală. În baza angajamentului luat la Rio (1992), Uniunea Europeană a adoptat în ultimii ani o strategie integrată pentru a-şi asuma un rol activ în eforturile de adoptare a principiului durabilităţii în politicile economice. Uniunea îşi propune ca, astfel, să permită o evoluţie spre o „societate mai prosperă şi mai justă, garantând un mediu mai curat, mai sigur, mai curat şi oferind o calitate a vieţii mai bună”. Modulul 7 include o singura unitate de studiu, formata din trei parti: despre durabilitate, ca principiu orizontal de integrare şi coordonatele politicii de mediu si ale politicii sociale in UE , doua dintre politicile de baza in asigurarea conditiilor dezvoltarii durabile. Modulul presupune 4 ore de studiu. 6.1. Integrarea principiului dezvoltării durabile în politicile comunitare

Cea mai cunoscută şi, în acelaşi timp, cea mai larg acceptată definiţie a dezvoltării durabile este cea propusă de Comisia mondială asupra mediului şi dezvoltării (comisia Brundtland) în 1987: „a răspunde nevoilor actuale fără a compromite şansa generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi”. Conceptul de durabilitate a fost însă însuşit de ecologişti, economişti, sociologi de manieră diferită, specifică, fără un efort de integrare a principiilor şi obiectivelor. Inclusiv la nivel instituţional, aspectele dezvoltării durabile sînt, cel mai adesea, reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilaterală.

Se impune, prin urmare, un efort de clarificare conceptuală pentru a permite o abordare responsabilă, strategică, la nivelul diverselor structuri de decizie politică, în vederea facilitării integrării dimensiunilor socio-economică şi ecologică a principiului durabilităţii

DESPRE PRINCIPIUL DURABILITĂŢII

Dezvoltarea durabilă a devenit astăzi, cel puţin la nivel politic, declarativ, un obiectiv al societăţii în ansamblul ei, prin urmare un principiu aplicabil tuturor componentelor vieţii economico-sociale. Controversat încă, lipsit de teoretizări compatibile cu valorile după care s-a construit actualul sistem comportamental (de consum şi de producţie), principiul este definit prin trei componente: dezvoltare economică, dezvoltare socială şi protecţia mediului.

179

Din punct de vedere doctrinar, rădăcinile teoriei dezvoltării durabile se găsesc în economia bunăstării şi în economia socială de piaţă.

Economia bunăstării are la bază distincţia între costurile private şi costurile sociale sau între productivitaea marginală privată şi productivitatea marginală socială (Arthur Cecil Pigou ). Diferenţa ţine de impactul pe care o activitate economică îl produce asupra mediului (în sens larg), respectiv efectul unui act de consum sau de producţie asupra unui agent dinafara tranzacţiei, exterior pieţei respective. Efectul este numit externalitate (efect extern) şi poate fi pozitiv sau negativ, după cum produce utilitate sau dezutilitate. Externalităţile depind de natura activităţilor şi de mediul (economic, social, cultural, ecologic) în care acestea se desfăşoară. Teoria distinge între externalităţi individualizabile (neoclasice) atunci când se poate stabili asupra căror terţi se transmit efectele externe şi externalităţi colective, atunci când efectele sunt transmise asupra mediului. Conform teoriei, ori de câte ori se produc asemenea efecte ele trebuiesc internalizate [Pohoaţă, p.208], pentru a apropia costul privat de costul social.

Un alt concept cheie, folosit atât în economia bunăstării, cât şi în economia socială de piaţă, este cel de optim paretian. El este definit ca acea stare de echilibru în care bunăstarea unuia nu poate fi crescută decât prin diminuarea bunăstării altuia. Intervine aici o anume concepţie politică şi filosofică despre organizarea societăţilor umane, concepţie sintetizată prin definirea ca obiectiv a maximizării bunăstării tuturor consumatorilor, a bunăstării sociale. Cum bunăstarea socială (determinată de societate pe criterii politice) nu este simplă sumă de bunăstări individuale (determinate şi optimizate prin pieţele libere), problema este de a afla în ce măsură alocarea factorilor de producţie prin mecanismele concurenţei asigură atingerea optimului paretian. Dacă luăm în calcul externalităţile, imperfecţiunile pieţei, efectele non-economice ale pieţelor libere, rezultă că nu este suficient să creezi o structură maxim eficientă a producţiei pentru a optimiza bunăstarea socială. Politica economică are rolul, prin urmare, de a îmbina eficienţa sistemului economiei de piaţă cu obiective non-economice (solidarite, coeziune, echitate) – ca valori specifice progresului social.

Modelul de producţie şi de consum ce caracterizează societatea contemporană este apreciat ca non-durabil pornind tocmai de la considerentele de mai sus. Determinat de principiul eficienţei şi axat pe valori materiale, modelul a promovat un comportament pe termen scurt având drept rezultate primare utilizarea excesivă a resurselor naturale, accentuarea disparităţilor sociale şi creşterea decalajelor de dezvoltare între naţiuni.

Externalităţile negative (epuizarea resurselor, reducerea biodiversităţii, poluarea, săracia, alienarea socială, inechitatea, decalajele de dezvoltare) au mărit în permanenţă costurile sociale, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Impactul asupra bunăstării sociale nu trebuie privit însă doar la timpul prezent ci şi în raport cu bunăstarea

180

socială a generaţiilor de mâine. Menţinerea tendinţelor actuale în producţie şi consum riscă să compromită şansele generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile.

Conştientizarea acestor riscuri a determinat, începând cu a doua jumătate a deceniului nouă, o amplă mişcare de cooperare la nivel internaţional pentru integrarea principiului durabilităţii în politicile economice. Asta ar însemna adoptarea la nivel de principiu, în politicile economice, a ”triunghiului magic” – creştere economică, coeziune socială, protecţia mediului.

Politicile economice actuale pun accentul pe stabilitatea macroeconomică şi pe funcţionarea pieţelor. Externalităţile sociale şi cele ecologice, cu impact negativ asupra produsului marginal social dar şi a eficacităţii economice, îşi găsesc explicaţia tocmai în slaba integrare a dimensiunilor socială şi ecologică în obiectivele politicilor macroeconomice. Este adevărat că au fost înregistrate o serie de progrese în domeniul politicilor sociale, mai ales în economiile sociale de piaţă, în adoptarea şi chiar în aplicarea unor politici de mediu. Dar, cele trei aspecte au fost mai curând abordate, până în prezent, într-o concepţie sectorială. Adoptarea principiului durabilităţii cere ca toate politicile să fie elaborate şi aplicate în funcţie de impactul economic, social şi de mediu. În plus, internaţionalizarea economiilor ridică o serie de exigenţe în aplicarea acestui principiu nu doar în politicile interne ci şi în relaţiile de cooperare externă. Prin urmare, durabilitatea ar urma să devină un catalizator al deciziilor politice interne şi externe, al acţiunilor economice şi al opiniei publice pentru a promova atât noi reforme structurale, instituţionale, cât şi modificarea comportamentelor de producţie şi de consum.

Pentru realizarea acestui obiectiv ar trebui, mai întâi, asigurată coerenţa între cele trei coordonate - creştere economică, coeziune socială şi protecţia mediului - apreciate clasic ca fiind contradictorii. Urmărirea coeziunii sociale presupune o politică de redistribuire a veniturilor care limitează sursele creşterii, protecţia mediului presupune adoptarea unor măsuri restrictive cu privire la utilizarea resurselor naturale şi a tehnologiilor, producând distorsiuni în alocarea factorilor pe criterii de eficienţă economică. A concilia între cele trei coordonate ale dezvoltării durabile ar însemna: o creştere economică asigurând premisele progresului social şi protecţiei mediului; o politică socială stimulativă pentru creşterea economică; o politică de mediu axată pe instrumentele specifice economiei de piaţă, concomitent eficace şi economică.

În al doilea rând, aplicarea durabilităţii ar presupune adoptarea unor reforme structurale şi instituţionale care să permită coerenţa internă şi externă a politicilor şi asigurarea convergenţei obiectivelor economice, sociale şi politice din cadrul unui proiect. Cele mai importante măsuri ce ar trebui luate în această direcţie sunt: reglementarea unui sistem de instrumente economice care să asigure integrarea obectivelor sociale şi de protecţie a mediului în politicile economice (preţuri, drepturi de

181

proprietate, taxe, drepturi de emisie negociabile, subvenţii, acorduri negociabile); reconsiderarea procesului decizional, pentru a permite o largă participare a societăţii civile şi a factorilor de decizie la diverse niveluri; crearea şi dezvoltarea unui sistem de informare asupra consecinţelor unor politici şi acţiuni pentru a facilita inversarea tendinţelor actuale, non-durabile; dezvoltarea pieţelor bunurilor publice şi a bunurilor şi serviciilor ecologice; dezvoltarea cercetării în direcţia tehnologiilor folosind mai puţine resurse naturale, mai puţin poluante, cu riscuri reduse pentru mediu şi pentru individ; dezvoltarea unui sistem de educaţie şi de formare/comunicare care să creeze premisele unui dialog social, a unui proces decizional transparent în condiţiile unei responsabilităţi individuale şi colective şi a unei evoluţii spre durabilitate în comportamentele de consum şi de producţie; aplicarea orizontală a criteriilor durabilitătii, asupra tuturor politicilor economice; dezvoltarea unui sistem de indicatori care să permită o evaluare periodică, eficace a durabilităţii politicilor şi acţiunilor.

Conferinţa Naţiunilor Unite asupra mediului şi dezvoltării (CNUED), care avut loc la Rio De Janeiro în 1992, a marcat un angajament politic pentru orientarea către o dezvoltare durabilă la nivel global. În planul actiunilor concrete, deşi au fost înregistrate o serie de succese, realizările sunt departe de speranţele participanţilor, menţinându-se tendinţa către dezvoltare non-durabilă. Uniunea Europeană a promovat însă o serie de politici şi acţiuni care orientează modelul economiei europene spre dezvoltare durabilă. Experienţa acumulată, raportată la ineficienţa instituţiilor şi organismelor internaţionale, o îndreptăţesc să se considere un model, un promotor al dezvoltării durabile la nivel mondial.

DEZVOLTAREA DURABILĂ - PRINCIPIU ORIZONTAL DE INTEGRARE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Prin art. 2 al Tratatului de la Maastricht, ţările membre îşi propun ca obiectiv general al integrării ”promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o creştere durabilă şi non-inflaţionistă respectând mediul, un grad ridicat de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de ocupare şi de protecţie socială, creşterea nivelului şi calităţii vieţii, coeziunea economico-socială şi solidaritatea între statele membre”. Rezultă că ţările membre urmăresc prin procesul de integrare atât obiective tradiţionale – creştere, ocupare, stabilitatatea preţurilor, echilibru, cât şi obiective specifice modelului dezvoltării durabile: nivel ridicat de protecţie socială, convergenţa performanţelor economice, protecţia mediului, coeziunea economică şi socială, solidaritatea. Numit şi optim de grad doi, modelul reprezintă un compromis între mecanismele concurenţei şi intervenţii prin politici economice aplicate la diverse niveluri, în baza principiului subsidiarităţii.

182

Comunitatea îşi asumă un rol în promovarea acestui model prin aplicarea de politici comune, coordonarea şi armonizarea politicilor naţionale. Adoptarea politicilor socială şi de mediu, întărirea coeziunii economice şi sociale ţin de responsabilitatea nivelului comunitar de decizie şi au devenit treptat politici prioritare în procesul integrării. Se poate spune că protecţia socială, protecţia mediului şi coeziunea economico-socială sunt în prezent principii orizontale de integrare. Toate politicile europene, atât cele naţionale, cât şi cele comunitare sunt subordonate celor trei principii. În direcţia aplicării lor cât mai coerente şi eficace, se înscriu eforturile Comisiei europene de definire, în ultimii ani, a unei strategii de dezvoltare durabilă. Deşi, pe componente – economic, social, de mediu – Uniunea a adoptat politici compatibile cu principiul durabilităţii, nu se poate vorbi încă de o abordare integrată, la nivelul tuturor politicilor şi acţiunilor, a celor trei coordonate ale dezvoltării durabile. Luând in considerare ameninţările actuale asupra dezvoltării durabile, Uniunea şi-a stabilit ca obiectiv prioritar, în toate domeniile şi la toate nivelurile de decizie aplicarea exigenţelor dezvoltării durabile.

Consiliul european de la Helsinki (dec. 1999) a cerut Comisiei elaborarea unei propuneri de strategii pentru asigurarea concordanţei politicilor având drept obiectiv o dezvoltare durabilă din punct de vedere economic, social şi ecologic. Strategia ar urma să creeze premisele necesare economiei europene să devină cea mai competitivă şi dinamică, în măsură să permită o creştere durabilă însoţită de o ameliorare cantitativă şi calitativă a ocupării, un grad ridicat de coeziune socială şi protecţie a mediului. Strategia propusă de Comisie şi aprobată în 2001 include o serie de principii şi acţiuni în direcţia integrării durabilităţii în politicile europene;

- concilierea între condiţiile creşterii economice şi exigenţele sociale şi de mediu, prin: disocierea creşterii de utilizarea resurselor, crearea pieţelor competitive pentru bunuri şi servicii ecologice, optimizarea între instrumentele de intervenţie bazate pe reglementare şi cele pe piaţă; creşterea eficienţei şi echităţii în aplicarea sistemelor de intervenţie; consolidarea componentei ecologice a politicii fiscale în condiţiile menţinerii unui echilibru între eficacitate şi echitate; dezvoltarea unui sistem eficient de informare; - integrarea graduală a considerentelor sociale şi de mediu în deciziile şi comportamentele de producţie şi de consum. Exigenţele dezvoltării durabile nu pot pune în pericol competitivitatea economiilor europene. Internaţionalizarea costurilor externe trebuie să se producă gradual şi în baza principiului egalităţii de tratament, pentru a nu produce distorsiuni în mecanismele pieţei şi pentru a permite adaptarea strategiilor de întreprindere la noile constrângeri; - asigurarea coerenţei ansamblului politicilor economice prin definirea strategiilor şi coordonarea acţiunilor la nivel comunitar. Toate politicile trebuie să-şi stabilească drept prioritate dezvoltarea durabilă. Complexitatea structurilor comunitare de

183

decizie şi numărul mare de politici comunitare cu implicaţii concomitent economice, politice şi de mediu obligă însă la o abordare intersectorială globală, în aşa fel încât să se asigure maxim de eficienţă în introducerea principiului durabilităţii iar progresele într-un domeniu să nu altereze durbilitatea într-un alt domeniu. În acest scop, Uniunea şi-a fixat următoarele coordonate ale politicilor sectoriale: lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale; încetinirea tendinţei de îmbătrânire a populaţiei; limitarea schimbării climatice şi utilizarea unor energii şi tehnologii mai curate; limitarea riscurilor pentru sănătatea publică; gestionarea resurselor de o manieră mai responsabilă; ameliorarea sistemelor de transport şi de amenajare a teritoriului; - dezvoltarea unor structuri de cooperare la nivel internaţional care să faciliteze şi să promoveze ajutorul pentru dezvoltare în favoarea ţărilor sărace ale lumii, să asigure cadrul pentru aplicarea eficientă a principiul durabilităţii şi pentru un mediu loial în competiţia internaţională; - aplicarea principiului eficacităţii asupra procedurilor de integrare a dimensiunii mediu în politicile economice şi sociale. Principiul cere ca efectele benefice ale aplicării durabilităţii să fie mai importante decât costurile antrenate; - instituirea unui sistem de indicatori de evaluare a utilizării şi eficacităţii instrumentelor de integrare a politicilor economice, sociale şi de mediu, din perspectiva dezvoltării durabile. Sistemul va servi în evaluarea costurilor şi beneficiilor economice, sociale şi ecologice ale unei acţiuni, atât în interiorul, cât şi în exteriorul Comunităţii. - instituirea unui sistem de supraveghere multilaterală a reformelor structurale în domeniul dezvoltării durabile la nivelul tuturor instituţiilor europene şi prin antrenarea unor largi dezbateri la nivelul opiniei publice. Principiul dezvoltării durabile are, în consecinţă, un rol esenţial în adoptarea şi aplicarea politicilor de integrare în UE. Perspectivele impactului durabilităţii asupra politicilor europene se pot întrevedea din analiza concluziilor Consiliului european de la Barcelona (martie, 2002), consacrat situaţiei economice, sociale şi de mediu. Consiliul a reconfirmat principiul european conform căruia exigenţele actuale ale creşterii economice nu pot să compromită posibilităţile viitoare ale creşterii. Strategia dezvoltării durabile are, prin urmare, rolul de a asigura coerenţa între diferitele politici şi obiectivele pe termen lung ale Uniunii. În procesul decizional vor fi integrate considerentele economice, sociale şi de mediu, politicile europene fiind evaluate în baza principiului durabilităţii. 6.2. Coordonatele politicii sociale comunitare Procesul de integrare europeană este caracterizat de o rămânere în urmă a dimensiunii sociale faţă de cea economică. Politica socială a rămas un domeniu al cooperarii interguvernamentale, fiind corelată, după reforma structurală din 1998, cu politica

184

regională. Fiecare stat îşi păstrează propriul sistem de protecţie socială şi nu există o arminizare a sistemelor de securitate socială. În prezent, politica socială comunitară are 6 orientări strategice, stabilite la Consiliul european de la Nisa: - crearea de locuri de munca; - dinamizarea pieţei muncii; - integrarea socială a persoanelor defavorizate; - modernizarea sistemelor de protecţie socială; - egalitatea între femei şi bărbaţi; - consolidarea cadrului social al extinderii.

A. Obiectivele generale ale politicii sociale

Creşterea gradului de ocupare

Concilierea între criteriile performanţelor economice şi cele ale bunăstării sociale

Adaptarea la progresul tehnic

Gestionarea dezechilibrelor legate de îmbătrânirea poulaţiei

Tratamentul echitabil între bărbaţi şi femei

Construirea unei Europe pentru cetăţeni (respectarea drepturilor fundamentale)

Succesul extinderii UE

Reconcilierea UEM cu principiul coeziunii economice şi sociale

B. Actorii principali ai politicii sociale

Instituţiile comunitare

Agenţiile europene: Fundaţia europeană pentru îmbunătăţirea condiţiilor de

muncă şi de viaţă, Agenţia europeană pentru sănătate şi securitate la locul de

muncă, Observatorul european pentru rasism şi xenofobie

Comitetele consultative: pentru securitatea socială a muncitorilor imigranţi,

pentru ocuparea forţei de muncă şi piaţa muncii

Partenerii sociali: Confederaţia europeană a sindicatelor, Uniunea

angajatorilor din industrie şi comerţ, Centrul european pentru întreprinderi

publice

Organizaţii non-guvernamentale

185

C. Fondul social european – instrument principal al politicii sociale

comunitare

Domeniile de intervenţie

Dezvoltarea şi promovarea unor politici active pe piaţa muncii

Promovarea unor oportunităţi egale pentru toţi la accesul pe piaţa muncii,

în special pentru cei expuşi excluderii sociale

Promovarea şi îmbunătăţirea instruirii, educaţiei şi consilierii, ca parte a

politicii de formare continuă

Promovarea unei forţe de muncă înalt calificată, instruită şi adaptabilă, a

inovaţiei şi adaptabilităţii la munca în organizaţie, dezvoltarea

antreprenoriatului şi facilitarea unor condiţii pentru crearea de locuri de

muncă, îmbunătăţirea calificării şi folosirea potenţialului uman în

cercetare, ştiinţă şi tehnologie

Promovarea unor măsuri de îmbunătăţire a accesului şi participării femeii

le piaţa muncii

Principiu de intervenţie: co-finanţarea

Încadrarea financiară: prin politica structurală, 10% din bugetul comunitar

6.3. Coordonatele politicii comunitare de mediu

Moment de referinţă: 1972, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu

Etapa I.

2 programe de acţiune (73-74 şi 78-82) – 11 principii: prevenirea poluării

luarea în calcul a impactului asupra mediului în orice proiect

reducerea exploatării resurselor naturale acolo unde provoacă dezechilibre majore

dezvoltarea cercetării

186

principiul „poluator-plătitor”

izolarea naţională a efectelor de poluare

luarea în calcul şi a intereselor ţărilor în curs de dezvoltare

externalizarea acţiunilor de protecţie a mediului dezvoltarea educaţiei ecologice

aplicarea subsidiarităţii

armonizarea politicilor naţionale cu programul Comisiei

Etapa a II a

82-87: al 3-lea program: strategie generală de protejare a mediului şi resurselor naturale, cu accent pe

prevenire în loc de control;

integrarea politicilor de mediu în celelalte politici comunitare

Etapa a III a:

87-92: al 4-lea program, centrat pe integarea politicilor de mediu în

politicile sectoriale: implementarea efectivă a politicilor existente

reglementarea impactului asupra mediului, produs de sursele de poluare

îmbunătăţirea accesului public la informaţia privind mediul

crearea de noi locuri de muncă

Etapa a IV a:

1992-2000: al 5-lea program- „Spre dezvoltare durabilă”

Elemente cheie: menţinerea calităţii vieţii;

menţinerea accesului permanent la resursele naturale;

împiedicarea degradării mediului;

conservarea capacităţii generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi

Principii:

187

integrarea politicii de mediu în politicile sectoriale

înlocuirea sistemelor de comandă şi control cu instrumente care împart

responsabilitatea între diverşi actori

Instrumente: legislative – impunerea unor standarde de mediu, integrarea politicilor de mediu

în politicile sectoriale şi de planificare teritorială

economice – încurajarea producţiei şi a utilizării produselor şi tehnologiilor ca nu

afectează mediul, includerea costurilor de mediu

orizontale - informaţie, educare, cercetare

financiare

Sectoare ţintă: industria, energia, transportul, agricultura, turismul

Probleme de mediu: schimbările cliamtice

acidificarea şi calitatea aerului;

mediul urban;

zonele de coastă;

gestionarea deşeurilor;

gestionarea resurselor de apă;

protecţia naturii şi biodiversitatea

Etapa a V a:

2001-2010, al 6-lea program „Viitorul nostru, alegerea noastră”

îmbunătăţirea legislaţiei de mediu existente;

mai buna integrare a politicilor de mediu în alte politici comunitare;

cooperarea cu piaţa, în baza principiilor:

- consumatorii au nevoie de informaţie (Schema europeană de eco-

etichetare);

- producătorii nu trebuie doar penalizaţi ci şi premiaţi;

- oprirea subvenţiilor publice periculoase pentru mediu;

188

- implicarea cetăţenilor

mai bună planificare a teritoriului;

schimbările climatice- stabilizarea concentraţiilor de gaze;

protecţia naturii şi a vieţii sălbatice;

acţiuni pentru mediu în raport cu sănătatea;

protecţia resurselor naturale;

gestionarea deşeurilor;

implicarea internaţională;

integrarea ţărilor candidate

Bibliografie: 1. R. Lipsey şi K. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999; 2. Pohoaţă, Doctrine economice universale, Fundaţia Academică ”Gh. Zane”, 1993; 3. ***, D'eveloppement durable en Europe pour un monde meilleur:strategié de l'Union

européenne en faveur de développement durable, Commission des Communautés Européennes, Bruxelles, 2001.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Explicaţi argumentele teoretice ale dezvoltării durabile

2. Cum anume urmăreşte Uniunea Europeană să aplice

durabilitatea ca principiu de integrare?

3. Care sunt obiectivele politicii sociale comunitare şi de ce

credeţi că este considerată o politică necesară asigurării

dezvoltării durabile în UE?

4. Care sunt obiectivele politicii comunitare de mediu;

apreciaţi că programele dezvoltate până în prezent, pot

susţine strategia europenă a dezvoltării durabile?

TEME:

1. Analizaţi evoluţia şi perspectivele politicii sociale comunitare

189

2. Alegeţi una din politicile comunitare sectoriale (agricultură,

transporturi, turism, energie, alte) şi analizaţi modul în care

Uniunea asigură aplicarea principiului durabilităţii în elaborarea şi

aplicarea acesteia la nivel comunitar şi la nivelul ţărilor membre. Bibliografie recomandată: tratatele comunitare, legislaţia comunitară în domeniu,

studii şi rapoarte ale Comisiei (adrese de internet: www.europa.eu.int ,

www.euractiv.com )