devianta

Psihopedagogia devian eiț

Introducere

Cursul „Psihopedagogia devian eiț ” urmăre te familiarizarea dvs. cu no iuni iș ț ș concepte care apar in fenomenelor sociale denumite: DEVIAN Ă şi DELINCVENŢĂ. Vor fiț Ț abordate aceste fenomene complexe delimitându-se con inutul i sfera acestora, vor fiț ș prezentate caracteristicile i formele devian ei, respectiv delincvenţei juvenile. Rolul jucat deș ț judecă ilor morale va fi analizat în contextul diferitelor fenomene deviante. Aspectele comuneț i specifice ale delincven ei, criminalită ii i infrac ionalită ii vor face obiectul unei analizeș ț ț ș ț ț

psihopedagogice. Cauzele i efectele fenomenului de devian ă sunt explicate făcându-se apelș ț la teorii, deoarece se dore te aducerea unui aport tiin ific în tratarea fenomenului mai-susș ș ț men ionat. ț

Delincven a juvenilă este una dintre temele abordate pe larg în acest curs. Dupăț clarificări asupra conceptului, sunt tratate particularită ile profilului minorului delincvent iț ș se insistă asupra etiologiei delincven ei juvenile. Sunt prezentaţi pe larg: factoriiț macrosociali, factorii microsociali i factorii individuali).ș

Ultima temă tratată în curs prezintă formele principale ale devian ă juvenilă iț ș modalită ile psihopedagogice de interven ie în vederea ameliorării i prevenirii acestora dinț ț ș perspectiva viitorului cadru didactic.

Obiectivele cursului

Pe parcursul derulării activită ilor de curs, cursan ii vor fi capabili să- i:ț ț ș- Dezvolte competenţe de analiză, reflecţie şi interpretare a sistemului conceptual

specific domeniului: devian ă, delincven ă, criminalitate, infrac ionalitate,ț ț ț delincven ă juvenilă, tulburări de comportament;ț

- Dezvolte capacitatea de analiză i interpretare a principalelor teorii explicative aleș devian ei din domeniile: biologic, sociologic i psihologic argumentând dinț ș perspectiva viitorului cadru didactic;

- Formeze capacitatea de a recunoa te caracteristicile care apar in profiluluiș ț persoanei deviante, respectiv delincventului juvenil;

- Formeze capacitatea de a interveni educa ional în vederea ameliorării, respectivț prevenirii efectelor generate de factorii: macrosociali, microsociali, respectiv individuali ai fenonenului de delincvenţă juvenilă;

- Formeze capacitatea de utiliza metode i mijloace adecvate în vederea preveniriiș problemelor de comportament la copii i adolescen i; ș ț

- Dezvoltare competenţelor de lucru în echipă manifestând: toleran ă, empatie, spiritț critic constructiv;

1


- Formeze competenţe de a interacţiona cu partenerii educa ionali (elevi, părinţi,ț colegi, parteneri din mediul social al comunităţii).

Competenţe vizate:

La sfâr itul cursului, cursan ii vor prezenta:ș ț- Competenţe de analiză, reflecţie şi interpretare a sistemului conceptual specific

domeniului: devian ă, delincven ă, criminalitate, infrac ionalitate, delincven ăț ț ț ț juvenilă, tulburări de comportament;

- Capacitatea de analiză i interpretare a principalelor teorii explicative aleș devian ei din domeniile: biologic;sociologic i psihologic, din perspectivă didactică;ț ș

- Capacitatea de a recunoa te caracteristicile care apar in profilului persoaneiș ț devian e, respectiv delincventului juvenil;ț

- Capacitatea de a interveni educa ional în vederea ameliorării, respectiv preveniriiț efectelor generate de factorii macrosociali, microsociali, respectiv individuali ai delincvenţei juvenile;

- Capacitatea de a utiliza metode i mijloace adecvate în vederea preveniriiș problemelor de comportament la copii i adolescen i; ș ț

- Competenţe de a lucra în echipă manifestând: toleran ă, empatie, spirit criticț constructiv;

- Competenţe de a interacţiona cu partenerii educa ionali (elevi, părinţi, colegi,ț parteneri din mediul social al comunităţii).

Resurse

• Metode, procedee, tehnici de predare-învă are utilizate:ț metode tradi ionaleț combinate cu metode activ-participative (prelegerea-dezbatere, studiul cu manualul / alte surse bibliografice, învă area prin (re)descoperire, exerci iul, studiul de caz,ț ț cubul, explica ia, conversa ia, problematizarea, analiza SWOT, analiza PEST etc).ț ț

• Mijloace necesare parcurgerii materialului şi rezolvării probelor de evaluare: suportul de curs „Psihopedagogia devian ei”, slide-urile de pe Portalul universită iiț ț pentru disciplina Psihopedagogia devian ei, bibliografia cursului.ț

Structura cursului

• numărul de unităţi de învăţare (UI) ce compun cursul: patru UI UI 1. Devian a: concept, caracteristici, forme, rolul judecă ilor moraleț țUI 2. Delincven a, criminalitatea, infrac iuneaț țUI 3. Delincven a juvenilățUI 4. Forme de devian ă la copii i adolescen iț ș ț

• numărul temelor de evaluare pe parcurs: două teme de evaluare

2


• locul, în cadrul materialului, în care se găsesc formulate temele de evaluare: UI2 i UI4.ș

• numărul temelor de autoevaluare pe parcurs: două teme de autoevaluare

• locul, în cadrul materialului, în care se găsesc formulate temele de evaluare: UI1 i UI3.ș

• numărul temelor de control: două teme de control

• locul, în cadrul materialului, în care se găsesc formulate temele de autocontrol: UI1 i UI4.ș

• modul de transmitere al temelor de control i a temelor de evaluare cătreș cadrul didactic şi, respectiv, a rezultatelor către studenţi: prin încărcarea pe platforma e-Learning a U.T.Bv. respectiv, în cadrul activităţilor derulate la cursul „Psihopedagogia devian ei”.ț

Cerinţe preliminare

- Discipline necesare a fi parcurse înaintea acestei discipline sunt:

• Psihologia vârstelor I, II

• Psihologia personalităţii

• Psihologia copilului cu dificultă i de învă areț ț

- Discipline deservite de această disciplină:

• Psihopedagogia familiei

• Consiliere psihologică şi educaţională

Durata medie de studiu individual

UI 1. Devian a, fenomen ț social – 3 oreUI 2. Delincven a, criminalitatea, infrac iunea ț ț – 2 oreUI 3. Delincven a juvenilă – fenomen cu tratare multidisciplinară – ț 4 oreUI 4. Forme de devian ă la copii i adolescen i – ț ș ț 5 ore

Evaluarea

La sfârşitul semestrului, fiecare student va putea avea o notă, care va cuprinde:

• Examenul (în sesiune), care va pune studentul în situa ia de analiza iț ș interpreta situa ii de învă are create în baza materialului prezentat în curs;ț ț va deţine o pondere de 40% din nota finală;

• Trei teste de evaluare pe parcursul semestrului , care vor deţine o pondere de 10% fiecare (30% toate trei);

• Trei teme de control, realizate pe parcursul semestrului, care vor deţine o pondere de 10% fiecare (30% toate trei).

3


Cuprins

Introducere..................................................................................................................................1Chestionar evaluare ini ială (prerechizite)ț ..................................................................................6

Unitatea de învăţare 1: Devian a, fenomen socialț ..................................................................71. 1. Introducerea………………………………………………………………..………..71. 2. Competenţele unită ii de învă are – UI1ț ț .....................................................................71. 3. Ce este devian a?ț .........................................................................................................81. 4. Dezvoltarea judecă ilor moraleț .................................................................................121. 5. Adaptarea socială i conceptele corelate: agresivitate, frustrare, marginalitateș ........181. 6. Caracteristicile fenomenului de devian ăț ..................................................................191. 7. Formele devian eiț ......................................................................................................231. 8. Rezumatul.................................................................................................................281. 9. Testul de autoevaluare nr. 1......................................................................................291.10. Tema de control nr. 1................................................................................................29

Unitatea de învăţare 2: Delincven a, criminalitatea, infrac iuneaț ț ......................................302.1. Introducerea................................................................................................................302.2. Competenţele unită ii de învă are – UI2ț ț .....................................................................302.3. Delincven aț .................................................................................................................312.4. Infrac ionalitateaț .........................................................................................................322. 5. Criminalitatea.............................................................................................................352.6. Teoriile explicative ale devian eiț ................................................................................412.7. Rezumatul...................................................................................................................422.8. Testul de evaluare a cuno tin elor nr. 1ș ț ......................................................................42

Unitatea de învăţare 3: Delincven a juvenilă, fenomen cu tratare multidisciplinarăț .........443.1. Introducerea........................................................................................................443.2. Competenţele unită ii de învă are – UI3ț ț .............................................................443.3. Delimitările conceptului de delincven ă juvenilăț ...............................................453.4. Etiologia delincven ei juvenileț ...........................................................................48

3.4.1. Cauze de nivel societal............................................................................493.4.2. Cauze de nivel psihosocial......................................................................503.4.3. Cauze de nivel psihoindividual...............................................................60

3.5. Rezumatul...........................................................................................................64 3.6. Testul de autoevaluare nr. 2...............................................................................64

4


Unitatea de învăţare 4: Forme de devian ă la copii i adolescen iț ș ț .......................................63

4. 1. Introducerea......................................................................................................634. 2. Competenţele unită ii de învă are – UI5ț ț ...........................................................654. 3. Lenea, minciuna, copiatul, indisciplina............................................................674. 4. Fuga de acasă, vagabondajul............................................................................704. 5. Absenteismul colar i abandonul colarș ș ș ..........................................................714. 6. Comportamentul agresiv i vandalismulș ..........................................................724. 7. Furtul, jaful, crima............................................................................................744. 8. Comportamente sexuale deviante.....................................................................754. 9. Sinuciderile, tentativele suicidare i toxicomaniaș ............................................764.10. Devian ele religioaseț ........................................................................................784.11. Rezumatul ........................................................................................................794.12. Testul de evaluare a cuno tin elor nr. 2ș ț ............................................................804.13. Tema de control nr. 2........................................................................................80

Bibliografie..............................................................................................................................81

Grila răspunsurilor pentru testele de autocontrol....................................................................83

5


Chestionar evaluare ini ială (prerechizite)ț

1. Norma, conform lui Jean Piaget prezintă:a) doar o structură cognitivăb) doar o structură afectivăc) o structură cognitivă i una afectivăș

2. Dezvoltarea judecă ilor morale, la copii, presupune:ța) o fază heteronomă care precede faza autonomăb) o fază autonomă c) o fază heteronoma

3. Devian a este un fenomen:ța) doar de încălcare a Legii penaleb) de încălcare a comportamentelor socialmente acceptate i dezirabileș

4. Devian a, ca sferă include:ța) delincven ațb) criminalitateac) infrac ionalitateaț

5. Afirma ia: „Măcar o dată în via ă to i am comis acte care se includ în sfera devian ei.”ț ț ț ț este:

a) adevăratăb) falsă

6. Criminalitatea este „una dintre trăsăturile înnăscute”:a) adevăratb) fals

7. Prezen a discernământului este exclusă total la:ța) minorii cu vârstă până la 14 anib) minorii cu vârstă între 14 – 16 anic) minorii cu vârstă între 16 – 18 ani

8. Cauzele care stau la baza delincven ei juvenile sunt:ța) cauze de nivel societalb) cauze de nivel climatericc) cauze de nivel individuald) cauze de nivel psihosocial

9. Prezenta i două atitudini ale familiei care împreună cu al i factori pot conduce laț ț delincven ă juvenilă:ț

1. ……………………………………………………………………………….2. ……………………………………………………………………………….

10. Enumera i patru tulburări de comportament la copii i adolescen i:ț ș ț

1. ……………………………………………………………………………….2. ……………………………………………………………………………….3. ……………………………………………………………………………….4. ……………………………………………………………………………….

6


Unitatea de învăţare 1. DEVIAN A, FȚ ENOMEN SOCIAL

CuprinsUI1. 1. Introducerea..............................................................................................................7UI1. 2. Competenţele unită ii de învă are – UI1ț ț ...................................................................7UI1. 3. Ce este devian a?ț .......................................................................................................8UI1. 4. Repere psihogenetice în dezvoltarea judecă ilor moraleț .........................................12UI1. 5. Adaptarea socială i conceptele corelate: agresivitate, frustrare, marginalitateș .....18UI1. 6. Caracteristicile fenomenului de devian ăț ................................................................19UI1. 7. Formele devian eiț ....................................................................................................23UI1. 8. Rezumatul...............................................................................................................28UI1. 9. Testul de autoevaluare nr. 1....................................................................................29UI1.10. Tema de control nr. 1..............................................................................................29

UI1.1. INTRODUCERE

În prima parte a unită ii de învă are sunt prezentate defini ii aleț ț ț conceptului, delimitându-se două categorii mari de defini ii: defini ii din punct deț ț vedere juridic i defini iidin punct de vedere social. Importan a judecă ilorș ț ț ț morale, văzute ca structuri cognitiv-afectiv - atitudinale i dezvoltarea acestoraș constituie subiectele abordate pe larg în partea care urmează. Caracteristicile iș formele fenomenului de devian ă sunt tratate la finalul unită ii de învă are.ț ț ț

UI1.2. COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

La sfâr itul unită ii de învă are, cursan ii vor prezenta:ș ț ț ț- Competenţe de analiză, reflecţie şi interpretare a conceptului numit, devian ă,ț

din perspectiva defini iilor juridice, respectiv a defini iilor sociale;ț ț

- Capacitatea de a recunoa te propriile conduite care se încadrează înș fenomenul devian ei;ț

- Capacitatea de a analiza comparativ stadiile dezvoltării judecă ilor moraleț după J. Piaget i L. Kohlberg;ș

- Capacitatea de utiliza fondul aperceptiv în elaborarea unui posibil profil al persoanei cu comportamente deviante;

- Capacitatea de a interpreta factorii contextuali care s-ar putea constitui ca mediu favorizant pentru comportamentele deviante;

- Competenţe de a lucra în echipă manifestând: toleran ă, empatie, spirit criticț constructiv.

7


Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

UI1.3. CE ESTE DEVIANŢA?

Întrebarea pusă în titlu poate reprezenta un punct de pornire pentru a începe o analiză a domeniului de interes al devianţei, văyută ca larg fenomen social. La o asemenea întrebare se pot primi o serie de exemple de comportamente pe care oamenii le consideră imorale, dăunătoare, ilegale sau neconforme. Răspunsurile pe care le-am putea primi la o asemenea întrebarea nu ar fi probabil mult diferite de cele obţinute de către J. L. Simmons (1965). Acesta a întreprins un studiu în cadrul căruia a cerut unui număr de 180 de persoane să enumere comportamentele sau tipurile de persoane pe care le consideră deviante. Răspunsurile oferite de aceştia au cuprins peste 252 de acţiuni şi persoane deviante, ca de exemplu: homosexualii, prostituatele, consumatorii de droguri, ucigaşii, puritanii, pacifiştii, administratorii, fetele tinere machiate, preoţii liberali etc. Tabelul de mai jos, prezentă rezultatele înregistrate:

Tabelul 1.1. Comportamente sau tipuri de persoane deviante (adaptare după Fall, 1965)

Nr. crt. Răspunsul Numărul de menţionări

1. Homosexualii 49

2. Dependenţii de drog 47

3. Alcoolicii 46

4. Prostituatele 27

5. Ucigaşii 22

6. Infractorii 18

7. Lesbienele 13

8. Delincvenţii juvenili 13

9. Beatnicii 12

10. Bolnavii mintal 12

11. Perverşii 12

12. Comuniştii 10

13. Ateiştii 10

14. Extremiştii politici 10

Fenomenul de devianţă şi în special cel manifestat sub forma infracţionalităţii, constituie o problemă socială complexă, rezultată din interacţiunea unor cauze individuale şi

8


sociale şi a unor condiţii favorizante, a căror cunoaştere şi explicaţie ştiinţifică stau la baza măsurilor de politică penală şi socială, menite să conducă la prevenirea şi diminuarea manifestărilor antisociale, care cunosc o amploare fără precedent în lumea contemporană. Reprezentând obiectul de studiu al mai multor discipline: psihologia socială, criminologie, sociologie, drept penal, psihologie judiciară, medicină legală, cu abordări din unghiuri de vedere diferite, fenomenul de devianţă în general, prin complexitatea cauzelor şi efectelor sale, impun coordonarea, coroborarea eforturilor acestor discipline, deci o abordare interdisciplinară. Altfel, există riscul unor opinii distincte care nu de puţine ori sunt absolutizante – opiniile psihologilor, sociologilor, juriştilor, psihiatrilor, pedagogilor etc. – opinii care dau prioritate unor factori specifici domeniului respectiv de preocupare.

Noţiunea de devian ă desemnează în înţelesul său cel mai general, ț neconformitatea cu normele sociale. O neconformitate vizează atât actele de încălcare importantă a legilor şi regulilor de convieţuire socială sau acţiunilor care tind să le schimbe şi să le înlocuiască cu altele, cât şi tipurile de comportamente care se abat de la conduita permisă social, considerată „normală” sau „medie”. În acest sens, o serie de autori consideră devianţa ca fiind alcătuită din acele comportamente care se abat de la, sau intră în conflict cu standardele acceptate social sau cultural în cadrul unui grup sau sistem social. T. Sellin vede devian a ca fiindț „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii institu ionale” (T Sellin citat de V. T. Dragomirescu, 1976, 31).ț

Implicând în mod necesar, conceptul de ordine, după cum arată W.J.H. Sprott, devianţa presupune „ansamblul comportamentelor care violează aşteptările instituţionalizate, adică acele aşteptări care sunt împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social”. Nu există societate în care aceste acte sau conduite să nu se manifeste. Devianţa, subliniază A.G. Theodorson, este un fenomen obişnuit în viaţă oricărei fiinţe umane şi este definită, întotdeauna, din punctul de vedere al unei structuri normative particulare.

Reprezentând grupul, dar şi un punct de raportare pentru diferitele situaţii sociale, normele indică ceea ce este greşit, cinstit sau necinstit, stabilind, deci zona de permisivitate a acţiunii şi comportamentului. Acţionând ca instrumente de control, normele sociale stabilesc în ce măsură un individ îşi poate modifica comportamentul fără a risca să fie calificat drept deviant. Ele reprezintă nu atât un punct sau o linie, ci o „zonă” în cadrul căreia sunt permise şi limite de variaţie, deoarece orice societate acceptă, în cadrul ei, comportamente „variante” noi sau cel puţin diferite de cele definite în mod instituţional. Când însă un individ manifestă un comportament care nu se încadrează în limite instituţional şi socialmente acceptabile este calificat drept deviant.

Devianţa este, deci o abatere de la norme, o violare a acestora. Ea are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delicvenţa (denumită şi „devianţa penală”), întrucât include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentele acceptate şi de dorit.

Ce se în elege prin comportament acceptat şi de dorit?ț Cine stabileşte criteriile în baza cărora o conduită este considerată „normală” şi alta deviantă? Realitatea este că nu există criterii sau reguli valabile pentru toate societăţile în baza cărora să fie stabilite limitări clare între ceea ce este normal şi ceea ce este deviant sau patologic. Nici măcar în cadrul aceleiaşi societăţi – afirma S.M. Rădulescu – „nu există grupuri sociale care utilizează

9


aceleaşi criterii pentru calificarea unei conduite ca fiind normală sau deviantă”. Unele grupuri sau unele societăţi sunt mai tolerante şi mai permisive decât altele în admiterea unor comportamente şi acţiuni ale membrilor lor. Altele, vor fi dimpotrivă, intolerante, mai puţin dispuse să accepte conduite care în alte grupuri sau societăţi sunt considerate normale (vezi toleran a societă ii fa ă de consumul de droguri-cocaină în Olanda i în alte ări europene). ț ț ț ș ț

Exemplu: homosexualitatea şi lesbianismul. În Statele Unite se manifestă o toleranţă mai mare, dar chiar şi acolo există state sau localităţi ai căror indivizi reacţionează diferit faţă de aceste practici.

Devian a reprezintă „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scriseț sau nescrise ale societă ii ori ale unui grup social particular” (S. Rădulescu). Fiind un tip deț comportament care se opune celui conven ional social sau conformist, ț devian ca poate fiț definită în două moduri: în raport cu codurile legale formale (defini ia legală, juridică) i ț ș în raport cu normele sociale i culturaleș (defini ia socială).ț

a) Defini ia legală (juridică)țToate societă ile condamnă anumite comportamente. Omorul, violul, incestul,ț

trădarea, furtul sunt în general, considerate reprobabile de către majoritatea societă ilor. Înț societă ile industriale avansate, aceste ac iuni sunt prohibite prin coduri legale formale iț ț ș există pedepse clar stabilite pentru cei care le comit. Astfel de ac iuni sunt considerateț deviante din punct de vedere legal. Pe lângă aceste delicte grave, multe societă i consideră iț ș alte comportamente drept violări ale normelor legale. Acestea includ ac iuni cum sunt:ț încălcarea legilor de circula ie, tulburarea lini tii, purtarea unei/unor arme ascunse i, maiț ș ș recent, „intrarea” în datele unui calculator străin, modificarea sau tergerea acestor date.ș

Devian ă există în toată lumea, în ciuda faptului că normele legale specifice careț definesc comportamentul inacceptabil pot varia de la o societate la alta. În Statele Unite, legea penală este adoptată de diferitele state, precum si de guvernul federal. Astfel, ceea ce poate fi o crimă într-un stat (de exemplu, cumpărarea unei arme personale) poate să nu fie considerată crimă în alt stat. Ceea ce este considerat devian ă în sensul legal variază nu numai de laț societate la societate, ci i de la zonă la zonă în cadrul societă ilor industriale mari.ș ț

b) Defini ii socialețDelictul este u or de definit ca o formă devian ă de comportament. Mai greu de definitș ț

sunt acele forme de comportament care sunt considerate deviante din punct de vedere social, adică, cele care violează normele sociale, dar nu Codul legal.

Exemplu:Până spre mijlocul secolului trecut, purtarea cerceilor era considerată

nepotrivită pentru bărba i. În anii 1960 - 1970, mul i tineri au renun at la aceastăț ț ț conven ie i, în mod sfidător, purtau părul lung, iar tineretul, în general, seț ș îmbrăca evident mai neglijent (deseori blugi vechi i tricouri) decât era consideratș corespunzător. În contextul epocii, astfel de comportamente erau considerate deviante din punct de vedere social; ele nu se conformau normelor generale ale societă ii, dar nu erau o amenin are suficientă pentru ordinea socială încât să fieț ț

10


definite drept delicte.

Potrivit lui M. Rădulescu (1994, p. 24) problema centrală a sociologiei devianţei o constituie relaţia dintre acţiunea umană şi ordinea normativă a unei societăţi într-un moment al existenţei acesteia. Orice societate, arată acelaşi autor (Rădulescu, 1999) „este caracterizată de o stare de echilibru relativ şi armonie datorită unui sistem de valori şi norme sociale care ghidează comportamentele indivizilor. Pentru a putea funcţiona în mod adecvat, orice societate sau grup uman impune membrilor săi respectarea unui set de reguli, norme, datorii sau obligaţii. Acest sistem de norme şi obligaţii determină indivizii să adopte numai acele comportamente compatibile cu valorile societăţii şi numai anumite procedee în anumite situaţii şi contexte sociale. Toate acestea fac comportamentele umane predictibile şi permit existenţa vieţii sociale”.

Din experien a dvs. oferi i patru – cinci acte, comportamente care se potț ț încadra în sfera fenomenului denumit: devian ă.ț

Devianţa se referă la încălcarea normelor sociale; nu se referă doar la normele legale, ci vizează toate deviaţiile posibile. Acest fenomen social complex se poate înţelege numai într-un context social. Pe lângă aspectul negativ, ea poate fi uneori un fenomen reglator al vieţii sociale (a a cum considera ș E. Durkheim): „devianţa întăreşte conformarea şi certifică normalitatea”. Pentru a înţelege mai bine noţiunea de devianţă trebuie să comparăm acest termen cu alt termen de referinţă, i anume: ș conformarea.

Sociologii folosesc termenul de conformarea pentru „acele comportamente caracterizate prin ataşament fa ă de valorile culturale şi normele sociale”. ț Conformarea se deosebeşte de conformism care reprezintă „comportamentul caracterizat de acceptarea mecanică a unor modele comportamentale împotriva propriilor convingeri ale individului” (Dic ionarul de Sociologie). Conformarea la normele sociale are un rol foarte important înț asigurarea ordinii şi stabilităţii unei societăţi, sau a unui grup.

Pornind de la scopurile i obiectivele legitime propuse de către societate membrilor săiș i mijloacele legitime pe care aceea i societate le oferă pentru atingerea respectivelor scopuriș ș i obiective, R. Merton propune, ș cinci tipuri de posibile de comportamente pentru o persoană:

1. tipul conformist, 2. tipul inovativ, 3. tipul ritualist, 4. tipul evazionist, 5. tipul rebel. Aceste tipuri de comportamente prezintă următoarele caracteristici:

1. tipul conformist: se conformează în acela i timp atât la scopuri, cât i laș ș obiective, precum i la mijloacele legitime;ș2. tipul inovativ: lasă de o parte scopurile i mijloacele legitime i propune noiș ș mijloace i noi scopuri pentru reformarea societă ii;ș ț3. tipul ritualist: abandonează idealul reu itei i se mărgine te la aspira ii careș ș ș ț pot fi atinse doar prin mijloace legale;4. tipul evazionist: acceptă scopurile i obiectivele dar respinge mijloaceleș legale/licite, făcând apel la mijloace ilegale;5. tipul rebel: abandonează atât scopurile cât i mijloacele legitime fără a puteaș oferi în schimb alte solu ii.ț

11

http://ro.wikipedia.org/wiki/Emile_Durkheim

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Normalitate&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Conformitate


Pornind de la toate afirma iile de mai-sus, prezentăm una dintre definiţiile devianteiț oferită de către Maurice Cusson: „Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care în consecinţă riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni.” (Boudon, 1989)

SĂ NE REAMINTIM...

Devian aț este reprezentată de orice abatere de la norme, reguli, comportamente dezirabile social.

Defini iile devian ei por fi oferite din două perspective: ț ț perspectiva legală (juridică)

perspectiva socială

UI.1.4. DEZVOLTAREA JUDECĂ ILOR MORALEȚ

Moralitatea unui individ nu se reduce la simpla cunoa tere a principiilor i normelorș ș morale. Ea este parte componentă a structurii de ansamblu a personalită ii, influen ândț ț dezvoltarea acesteia prin profilul său unic. Moralitatea se formează prin integrarea individului în sistemul activită ilor i rela iilor sociale. Astfel, sfera con tiin ei morale a individului –ț ș ț ș ț presupune o interela ionare a mai multe laturi (vezi Figura 1.1): latura intelectuală a acesteiaț (reprezentări, no iuni, judecă i morale) se află în rela ii de interac iune i intercondi ionare cuț ț ț ț ș ț latura afectivă i cu latura motiva ională (trebuin e, motive, sentimente morale, interese,ș ț ț aspira ii) i cu latura caracterială (atitudini, convingeri morale).ț ș

Figura 1.1. Formarea moralită iiț

12


Deci, moralitatea se dezvoltă în urma interiorizării elementelor cu semnifica ie eticăț din cadrul con tiin ei sociale, din cadrul conduitei i con tiin ei de grup i pe baza cunoa teriiș ț ș ș ț ș ș i trăirii semnifica iei principiilor moralei cre tine, a ceea ce numim idealul etic al societă iiș ț ș ț

civile (M. Călin, 1984, p. 159). Mihai Călin (1984) este cel care aminte te despre asociereaș dintre psihologic i etic în formarea moralită ii individuale. Deci, spunea M. Călin, asistăm lsș ț o întrepătrundere dintre reglementarea normativ-axiologică i reglementarea psihologică. Dinș perspectiva reglementării normativ-axiologice, „cerin a moralăț exprimată în valorile iș normele morale, este instrumentul educativ de formare i structurare a comportamentelorș morale. Această reglementare normativ-axiologică devine eficientă doar în condi iile în careț se asociază i se interpătrunde cu reglementarea psihologică. Reglementarea psihologicăș interesează mecanismele externe de influen are i ac iune asupra comportamentului, cât iț ș ț ș mecanismele interne ale con tiin ei i conduitei morale. Se poate afirma că o persoană are oș ț ș con tiin ă morală doar atunci când nivelurile sale cognitive, afective, motiva ionale iș ț ț ș caracteriale se asociază cu con inuturile valorice morale. Astfel, con tiin a i conduita moralăț ș ț ș sunt purtătoare în ele-însele de valori interiorizate” (M. Călin, 1984, p. 165).

Judecă ile morale sunt „judecă i de valoare care determină scopul ac iunii unui individț ț ț în baza valorilor morale, precum i evaluarea actelor comportamentale ale altuia prin prismaș unor criterii, norme, principii aspira ii” (V. Preda, 1998, p. 90). Prin judecata morală seț realizează o legătură dublă: cu morala (cerin ele i principiile morale ale societă ii) i cuț ș ț ș realitatea faptelor. Teoriile psihogenetice operează cu conceptul de stadii de dezvoltare. După vârsta de 12 ani, până la aproximativ 18 ani, are loc o dezvoltare foarte nuanţată a planului afectiv-sentimental şi al valorilor morale şi sociale; la vârsta adultă arc loc o centrare pe drumul ales în viaţă prin idealuri.

Jean Piaget (1972) arătă legătura intrinsecă dintre planurile intelectual, afectiv, social şi moral. L. Kohlberg, psiholog american, plecând de la concepţia piagetiană cu privire la dezvoltarea dimensiunii morale în ontogeneză, face o analiză mai nuanţată a acestei dimensiuni în evoluţia sa, accentuând rolul cadrului socio-familial şi apoi al celui social mai larg de apartenenţă în ceea ce priveşte calitatea dezvoltării morale. Un aspect important al teoriei lui Jean Piaget este acela care leagă nivelul capacităţii de raţionare a copilului cu moralitatea sa. Moralitatea are în vedere formarea conştiinţei morale şi formarea conduitei morale. Fiecare societate are propriile sale idei despre tipurile acceptabile de comportament, iar copiii sunt educaţi să observe normele societăţii lor. După cum menţiona şi Ianoşi în lucrarea „Vârstele omului”, „copilul ajuns om nu e însă nici animal şi nici robot, cum nu e nici păpuşa pe care o alintă. El devine capabil să-şi însuşească, oricât de timid, opţiuni morale”.

În perioada 3 ş 6 ani, majoritatea copiilor imită unele dintre regulile pe care le-au văzut la copiii mai mari sau la adul i, dar nu sunt încă în stare să joace un joc corect cu alţiț copii. Ei şi joacă propria versiune de joc, chiar şi atunci când se joacă cu alţii. Jean Piaget a asociat această constatare cu descoperirea sa iniţială asupra egocentrismului copiilor din perioada preoperaţională. Altfel spus, copiii în perioada mai sus-men ionată au tendinţa de aț vedea lucrurile din propriul punct de vedere, lipsindu-le de structura cognitivă pentru a ţine cont de opiniile altora. De asemenea, există diferenţe în ceea ce priveşte flexibilitatea regulilor. Copiii pre colari mici nu sunt capabili să urmeze regulile, aşa cum o fac copiii mari.ș

13


Copiii aflaţi în perioada preoperaţională par să creadă că regulile sunt inventate de o autoritate superioară lor, sunt fixe şi imuabile. Totuşi, când ajung în perioada operaţiilor concrete, majoritatea copiilor realizează că-şi pot concepe regulile proprii şi că ele nu sunt inventate de o autoritate atotputernică.

O modificare asemănătoare de raţionament se poate observa i în părerea copiilorș asupra justiţiei. J. Piaget a chestionat copii de vârste diferite în legătură cu opiniile lor asupra unor infracţiuni, relatându-le întâmplări despre persoane care au minţit, escrocat sau furat. El a tras concluzia că, în perioada preoperaţională, copiii manifestă un evident realism moral. Prin aceasta, arăta că aprecierea copiilor cu privire la gravitatea unei fapte sau a unei minciuni depinde foarte mult de consecinţele faptei sau ale minciunii respective. De exemplu, un copil care varsă din gre eală o sticlă cu suc este considerat mai obraznic decât un copil care varsăș voit (deliberat) un pahar cu suc. Copiii pre colari nu ţin seama de intenţia cu care este comisăș infracţiunea. Când vârsta lor este în jur de 8 ani, copiii îşi pierd acest realism moral şi încep să ţină seama de intenţia persoanei. Astfel, o persoană care răstoarnă voit (intenţionat) un pahar cu suc este considerată mai neastâmpărată decât una care varsă neintenţionat mai multe pahare cu suc (A. Cosmovici, L. Iacob, 1998).

În perioada preoperaţională, Piaget consideră copiii ca fiind capabili să lege natura pedepsei de delictul comis (fapta comisă). Ei cred, pur şi simplu, că este cu atât mai bine, cu cât pedeapsa este mai severă, oricare ar fi delictul comis. Interesant, ei au şi o idee de „justiţie iminentă”, care presupune că orice accident care se întâmplă după o infracţiune, are loc din cauza infracţiunii. De exemplu, o persoană care se împiedică atunci când fuge de la locul unei crime este pedepsită pentru crima sa. Acelaşi simţ al justiţiei iminente poate fi observat şi la adulţi, în noţiunea de „justiţie poetică” (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007). J. Piaget descrie acest nivel de dezvoltare morală ca unul de „constrângere a adultului”, deoarece copiii cred că orice spune un adult este adevărat şi că adulţii aplică întotdeauna pedepse corecte şi adecvate. Totuşi, copiii mai mari sunt din ce în ce mai capabili să aprecieze pedepsele care „se potrivesc infracţiunii”, lucru cunoscut sub denumirea de „justiţie reciprocă”. Aşadar, după J. Piaget, există o progresie treptată în simţul moral al copilului. Copilul mic parcurge o etapă heteronomă în care disciplina este impusă de către autorităţi şi copilul acceptă regulile lor. Copilul mai mare parcurge o etapă autonomă, în care poate gândi pentru el-însuşi şi moralitatea sa este mai curând un produs al propriului său raţionament, decât al constrângerilor altor persoane.

Ce recomandări a i face unui părinte care are un copil în vârstă de 4 ani pentru caț acesta din urmă (copilul) să- i poată dezvolta judecă ile morale corect iș ț ș armonios? Oferi i părintelui 4-5 recomandări.ț

Pe scurt, J. Piaget considera că există o legătură între nivelul raţionamentului cognitiv al unui copil şi simţul său asupra a ceea ce este corect sau greşit. În parte, procesul de a învăţa corect din greşeli implică înţelegerea regulilor, momentul şi motivul pentru care acestea sunt impuse. După Piaget, în perioada preoperaţională, copiii înţeleg rar că regulile sunt create de către un grup pentru binele grupului, ca întreg. Copiilor li se pare că regulile le sunt impuse de către o autoritate. Atunci când copilul are în jur de opt ani, începe să ţină seama de intenţia cu

14


care a fost realizată greşeala, infracţiunea şi găseşte o pedeapsă adecvată pentru gravitatea acesteia (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007).

J. Piaget descrie patru stadii fundamentale ale dezvoltării judecă ilor morale: 1. stadiulț egocentric; 2. stadiul autorită ii; 3. stadiul reciprocită ii; 4. stadiul echită ii. Primele douăț ț ț stadii reprezintă etape ini iale ale reglării însu irilor moralită ii, copilul manifestând unț ș ț respect „de jos în sus” fa ă de adult, ceea ce generează a a-numita „ț ș morală a ascultării” (morală heteronomă). În aceste etape for a normei, respectarea regulii depinde de prezen aț ț fizică a adultului (fenomenul „condi ionării extrinseci” – A. Chircev, 1983). Apoi, ca efect alț socializării, al cooperării sociale i al unei noi organizări i ierarhizări interne a valorilor eticeș ș se ajunge la faza „autonomiei relative a con tiin ei morale.”ș ț

O altă versiune dezvoltării morale a fost avansată de către Lawrence Kohlberg, în anul 1963. El era interesat în investigarea căilor prin care oamenii ajung să rezolve „dilemele morale” şi a cercetat dezvoltarea morală oferind copiilor şi adulţilor o serie de probleme morale. În fiecare dintre acestea apărea dilema: dacă era cazul să faci un bine cuiva sau să asculţi de regulile societăţii.

Exemplu:Într-o povestiri era vorba de un bărbat care a intrat prin efracţie în

farmacie, ca să fure medicamente pentru soţia sa grav bolnavă. Copilului i se cere să aprecieze ce este corect şi ce este greşit în acest caz şi cum trebuie pedepsită greşeala.

Pe baza argumentelor pe care le utilizează oamenii atunci când încearcă să ia o decizie, Kohlberg a elaborat o teorie în care apar trei niveluri principale în dezvoltarea morală (nivelul preconven ional, conven ional i postconven ional), fiecare nivel având două stadiiț ț ș ț distincte.

Primul nivel este cel preconven ionalț (premoral), în care individul crede în anumite idei pentru simpla lor valoare instrumentală. La primul nivel, credinţa în ideile morale are ca scop doar evitarea pedepsei, iar la nivelul al doilea, această credinţă este menţinută pentru a-i asigura individului simpatia celorlalţi. Cele două stadii ale acestui prim nivel sunt: stadiul orientării prin pedeapsă i conformareș respectiv, stadiul hedonismului instrumental naiv.

A doua perioadă este cea a moralităţii convenţionale, în care individul este preocupat în principal de respectarea regulilor sociale. La primul nivel al acestei etape, individul caută aprobarea socială generală şi se conformează moralei altora, pentru a o dobândi. La al doilea nivel, individul începe să susţină cu putere „legea şi ordinea”, deoarece respectarea legilor şi a regulilor societăţii este considerată, în sine, corectă din punct de vedere moral. Cele două stadii ale acestui al doilea nivel sunt: stadiul comportamentului moral al copilului bun, care men ine rela ii adecvate, bune, ob inând aprobarea celor din jur ț ț ț respectiv, stadiul bazat pe orientare spre autoritate, spre norme fixe i men inerea lorș ț .

A treia perioadă este cunoscută drept perioada moralităţii autonome. În această etapă, individul îşi elaborează un cod moral personal, în loc să accepte automat codurile stabilite de alţii. La nivelul iniţial al etapei, individul acceptă regulile societăţii deoarece simte că sunt adoptate democratic, spre binele tuturor. La al doilea nivel, oamenii îşi stabilesc codurile şi

15


principiile morale reflectând asupra problemelor şi dezvoltându-şi propriile lor idei. Astfel, ei pot ajunge să nu fie de acord cu unele reguli ale societăţii, dacă le consideră greşite din punct de vedere moral. Cele două stadii ale acestui prim nivel sunt: stadiul dezvoltării moralită iiț respectiv, stadiul bazat pe morala principiilor individuale de dreptate, ca expresie a autonomiei morale i a libertă ii morale a individuluiș ț .

Studiile lui L. Kohlberg din anul 1975 au arătat că „mulţi copii în vârstă de 10 ani se află încă la primul nivel de dezvoltare morală şi că foarte mulţi adulţi nu ating niciodată nivelurile finale. Kohlberg susţinea că dezvoltarea structurilor cognitive ne influenţează mult nu numai nivelul de gândire, dar şi felul în care ne comportăm în lume. El credea că o bună metodă de a ajuta oamenii să-şi dezvolte gândirea morală este ascultarea punctelor de vedere ale altor persoane, care se află într-o etapă superioară de dezvoltare morală. Acest lucru este important pentru părinţii care doresc să ajute la dezvoltarea morală a copiilor lor, deoarece, dacă le spun, pur şi simplu, copiilor ce este corect şi ce este greşit, fără să le explice motivele, pot ajunge să-şi încurajeze copilul să rămână la nivelul de dezvoltare pe care l-au atins deja” (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007, p. 9).

Se poate aprecia că dezvoltarea cognitivă influenţează nu doar nivelul de înţelegere a mediului fizic, ci în elegerea mediului social social. Înţelegerea regulilor morale şi aț convenţiilor sociale deţine un rol important în orice societate. J. Piaget a fost interesat de modul în care copiii ajung să înţeleagă asemenea reguli. El aprecia că înţelegerea regulilor morale şi a convenţiilor sociale presupune atingerea unui anume nivel de dezvoltare cognitivă. „Copilul aflat la stadiul preoperaţional nu este capabil să diferenţieze între exagerările sau minciunile oportuniste şi cele deliberate” (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007, p. 10). Cel de-al treilea stadiu al dezvoltării înţelegerii morale începe la vârsta de 8 ani când copilul începe să înţeleagă că anumite reguli sunt convenţii sociale, adică înţelegeri colective care pot fi stabilite arbitrar şi modificate dacă toată lumea este de acord. Realismul moral înregistrează un declin, în sensul că aprecierea moralităţii se face luând în considerare atât elemente „subiective” (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007, p. 10), cum ar fi intenţiile personale, dar şi considerarea pedepsei ca fiind o alegere umană şi nu un fapt inevitabil sau divin.

Psihologul american Lawrence Kohlberg, încercând să afle dacă există stadii universale ale dezvoltării judecăţilor morale, pornind de la ideile lui Piaget referitoare la raţionamentul moral dar extinzându-le dincolo de perioada adolescenţei. El prezintă, sub formă de povestire, diverse dileme morale. Kohleberg elaborează şase stadii ale judecăţilor morale, grupate în trei niveluri: nivelul 1 - moralitatea preconvenţională; nivelul 2 - moralitatea convenţională i nivelul 3 - ș moralitatea postconvenţională.

El consideră că toţi copiii se află la nivelul 1 până în jurul vârstei de 10 ani, moment în care încep să înveţe să evalueze acţiunile pe baza opiniilor altor persoane. Acest nivel are două stadii şi anume: stadiul 1. orientarea pe baza pedepsei (supunerea la reguli pentru evitarea pedepsei) şi stadiul 2. orientarea pe baza recompensei (conformare la regulă pentru câştigarea recompensei, pentru returnarea favorului). Perioada care se desfăşoară în linii mari de la 6 ani până în pragul pubertăţii este adesea considerată ca un răgaz pentru părinţi şi ca un lung palier în procesul dezvoltării. Creşterea se încetineşte, sistemul nervos devine mai stabil; descoperirile fundamentale sunt terminate şi viaţă copilului ia un ritm analog celui al vieţii adulţilor. Ar fi totuşi o eroare să credem că aceşti ani nu aduc nici o schimbare importantă: dimpotrivă este vârsta marilor achiziţii intelectuale şi în special a primei „socializări”, a

16


primilor paşi făcuţi în afara familiei, în acest mediu nou, mai vast care este şcoala. Astfel, el decelează câteva etape în aceasta evoluţie:

• până la 2 ani, caracteristica fundamentală comportamentală este aceea a reacţiilor de plăcere/ neplăcere legate de satisfacerea trebuinţelor personale (faza preconvenţională)

• între 2-5 ani, conduitele copilului sunt puternic influenţate de trebuinţa de a fi aprobate de alţii (începutul convenţionalismului, al acceptării unor reguli). Această fază se complică treptat până în jurul vârstei de 12 ani, odată cu dezvoltarea setului de reguli ce se cer a fi acceptate în cadre sociale din ce în ce mai largi şi mai complexe; este ceea ce Kohlberg numeşte nivelul premoral sau preconvenţional la care standardele de judecare sunt etichetele culturale ale anturajului: „bun / rău", „are dreptate / se înşeală", „cuminte / obraznic", iar faptele sunt judecate după consecinţele lor1; acest nivel are două substadii: cel al moralei ascultării, în care pedeapsa şi recompensa sunt criterii de majoră importanţă şi cel al moralităţii hedonismului instrumental naiv când conformarea la normă este o sursă de beneficii;

• între 10 şi 13 ani autorul plasează nivelul moralităţii convenţionale, când confirmarea la normă are ca recompensă recunoaşterea statutului de „copil bun";

• după 13 ani, Kohlberg plasează faza postconvenţională, caracterizată prin faptul că manifestările de conduită ale copilului depăşesc comanda formulată de reguli, în sensul că aceste reguli încep să fie înţelese, circumscrise unor principii universale.

Cum ne putem da seama că un copil a trecut de la stadiile heteronome la cele autonomeale dezvoltării morale?

SĂ NE REAMINTIM...

Moralitatea - definire concept

Judecă ile morale - structură ț

Stadiile dezvoltării morale după J. Piaget – prezentare succintă

Stadiile dezvoltării morale după L. Kolhberg – prezentare succintă

„Abordările de tip structural-ra ionalist, practicate de J. Piaget i L. Kolhberg suntț ș depă ite în prezent de abordări noi, de tip func ional a judecă ilor morale. Acestea din urmăș ț ț introduc proceduri în care subiectul este mult mai motivat i implicat, punându-se din ce în ceș mai mult accentul pe rolul factorilor contextuali care pot influen a judecata i conduita”ț ș (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007, p. 11).

1

17


UI1.5. ADAPTAREA SOCIALĂ I CONCEPTELE CORELATE:Ș AGRESIVITATE, FRUSTRARE, MARGINALITATE

Agresivitatea provine de la latinescul „aggresio" (atac) i exprimă unș „comportament verbal sau ac ional, ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea i chiarț ș suprimarea fizică a celorlal i" (Dic ionarul de Sociologie). Un astfel de comportamentț ț poate fi îndreptat i spre propria persoană, caz în care avem de-a face cu:ș autoagresivitatea. Explicarea unui asemenea tip de comportament porne te de la premiseleș biologico-ereditare, chiar pe ipoteza caracterului înnăscut al agresivită ii, trecând laț ipotezele de ordin psihologic i sociologic, care insistă pe caracterul achizi ionat, dobândit,ș ț învă at. În contextul ipotezelor de ordin psihologic se înscrie i ipoteza centrată peț ș rela ionarea frustrare-agresivitate, în sensul că la originea agresivită ii poate sta: frustrarea.ț ț Frustrarea este o „stare afectivă negativă generată de apari ia nea teptată a unui obstacolț ș real sau imaginar în calea satisfacerii unei trebuin e, atingerii unui scop sau îndepliniriiț unei dorin e” (Dic ionarul de Sociologie). Frustrarea se poate transforma în ț ț alienare, atunci când „rela ia dintre individ i lumea sa este caracterizată prin faptul că omul nu seț ș mai recunoa te în lumea pe care el-însu ii a creat-o, percepând-o ca străina i ostilă”ș ș ș (Dic ionarul de Sociologie).ț

În tratarea termenului de alienare, Elena Zamfir prezenta o serie de detalieri, printre care privind originea acestui tip particular de rela ie socială i planurile în care seț ș manifestă, a a cum ele au fost concepute de către Karl Marx în lucrarea „Manuscriseș economico-filosofice" (1844). Astfel, pentru K. Marx alienarea este o consecin ă aț organizării sociale bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de produc ie, condi iiț ț în care se produce o distorsionare profundă a rela iilor dintre om i mediul său social înț ș următoarele planuri:

• fa ă de produsul muncii saleț ,

• fa ă de propria activitateț ,

• în rela iile cu ceilal i.ț ț . Fără a nega existen a alienării, ca sursă i planuri de manifestare descrise de K.ț ș

Marx, trăind într-o societate bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de produc ieț am resim it, din plin, că acest din urmă tip de societate i proprietate au reprezentat, laț ș rândul lor, un izvor permanent de alimentare i chiar de exacerbare a înstrăinării persoaneiș i, pe un plan mai larg, a alienării globalizate. A fost vorba de faptul că cea mai profundăș

distorsionare a rela iilor dintre om i mediul său social s-a realizat nu atât fa ă de produsulț ș ț muncii, de i a fost valabil i acest lucru, cât mai ales fa ă de mijloacele de produc ie. ș ș ț ț

Prin existen a proprietă ii de stat i cea cooperatistăț ț ș , cetă eanul nu s-a mai resim itț ț ca adevărat proprietar. Bunirile erau ale statului, nu ale lui sau a altor persoane. Apăreau astfel o serie de sentimente de frustrare i alienare, manifestate inclusiv sub formaș furturilor i altor infrac iuni, mai mult sau mai pu in mascate, re inerile fiind în principal,ș ț ț ț legate de repercursiunile aplicate de statul specific poli ienesc. Exista deci, percep ia căț ț

18


„fur de la stat, nu de la altul", statul reprezentând în opinia publică ceva foarte abstract. La un moment dat, chiar fosta conducere politică a perceput acest mod de gândire, cu efectele care decurgeau de la el i a încercat un fel de remediu prin promovarea sintagmeiș „proprietatea întregului popor", în loc de „proprietate de stat".

Atât frustrarea, cât i alienarea pot proveni din ceea ce se denume te a fiș ș marginalitate sau marginalizare. Marginalitatea este definită ca fiind „pozi ie socialăț periferică, de izolare a indivizilor i grupurilor, cu acces drastic limitat la resurseleș economice, politice, educa ionale i comunica ionale ale societă ii. De regulă,ț ș ț ț marginalitatea se manifestă prin absen a unui minim de condi ii sociale de via ă – condi iiț ț ț ț economice, reziden iale, ocupa ionale, de educa ie si instruc ie; printr-un deficit deț ț ț ț posibilită i de afirmare i de participare la via a colectivită ii" (Dic ionarul de Sociologie). ț ș ț ț ț

Marginalizarea are o multitudine de efecte negative, printre care se înscriu: izolarea socială, alienarea, inadaptarea, neintegrarea socială iar, ca reac ii compensatorii, pot săț apară ostilitatea fa ă de normele i valorile general acceptate, agresivitatea, violen a,ț ș ț comportamentele deviante i delincvente. ș

Situa ia de marginalizare con ine prin ea-însă i un cerc vicios: persoanele iț ț ș ș grupurile marginale, sunt fără resurse minime de subzisten ă, făcând obiectul uneiț discriminări consistente, sunt lipsite de ansele reale de a depă i această stare i, înș ș ș consecin ă, tind să o accentueze dezvoltând norme, valori, comportamente i moduri deț ș via ă diferite de cele ale colectivită ii largi de apartenen ă (S. Rădulescu, 1980). Urmareaț ț ț acestei stări de fapt, este că se accentuează plasarea lor la periferia societă ii, societate careț îi stigmatizează i îi obligă, astfel să abandoneze o identitate normală i să o aleagă pe ceaș ș de deviant.

Analiza i prin prisma frustrării, alienării i marginalizării, cele treiț ș exemple pe care dvs. le ve i da pentru fiecare dintre cele trei fenomene.ț

UI1.6. CARACTERISTICILE FENOMENULUI DE DEVIAN ĂȚ

Privind la fenomenul devianţei putem constata dincolo de marea varietate a comportamentelor considerate deviante faptul că există şi o mare mobilitate şi variabilitate a interpretărilor şi definiţiilor ce i-au fost date de-a lungul diferitelor perioade sau epoci istorice sau în diferite spaţii culturale. Cu alte cuvinte există a o mare variabilitate a comportamentelor care sunt considerate deviante în funcţie de timpul istoric sau de spaţiul cultural. Nu există criterii clare şi reguli precis delimitate care să stabilească graniţe sigure, fixe între comportamentele conformiste şi cele deviante. Schimbarea socială sau trecerea la o nouă epocă istorică este însoţită de schimbări la nivelul valorilor şi normelor sociale dar şi a sancţiunilor aplicate celor care le încalcă. Schimbarea socială determină astfel schimbarea stilului de viaţă al oamenilor, schimbarea funcţiilor unor instituţii sociale şi schimbarea definiţiilor date devianţei. Dacă a puta cercei de către un

19


bărbat era de neconceput acum 200 de ani, acum poate trece chiar neobservat acest accesoriu purtat de către persoanele de sex masculin.

Comportamente considerate deviante, vezi homosexualtatea, erau în trecut devian eț grave. Astăzi sunt tolerate într-o măsură semnificativă, cel puţin la nivel legislativ chiar dacă cea mai mare parte a indivizilor o califică încă drept o formă de devianţă. Mai mult, unele ţări au legiferat şi căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Putem spune că deşi respinsă încă în mare măsură, atitudinea majorită ii indivizilor faţă de homosexualitate aț devenit mai tolerantă sau cel puţin ambivalentă. Prostituţia larg tolerată în trecut şi considerată un „rău necesar” în cele mai multe societăţi în trecut a devenit astăzi un comportament dezaprobat public.

Exemplu: Alt exemplu este reprezentat de către conducerea automobilelor sub

influenţa alcoolului care în primele decenii ale secolului al XX-lea nu era sancţionată prea dur şi care la sfârşitul anilor 70 şi 80 a început să fie sancţionată drastic ca urmare a asocierii realizate de public între accidentele grave şi consumul de alcool la volan.

Din cele prezentate mai sus rezultă faptul că devianţa este o noţiune relativă care nu poate fi evaluată decât prin raportare la sistemul simbolurilor culturale şi al normelor sociale existente într-o societate la un moment dat. Fiecare societate evaluează comportamentele membrilor săi în raport cu propriile criterii normative astfel încât aşa cum arăta celebrul filosof Blaise Pascal (1623-1662): „pungăşia, incestul, bătaia aplicată copiilor sau părinţilor, toate au fost plasate printre acţiunile virtuoase”. Caracterul relativ al definirii devianţei este bine exprimat de constatarea făcută de o serie de sociologi (Cohen, 1966, Clifford, 1977 şi Cusson, 1983) care au identificat doar patru tipuri de conduite reprimate în toate culturile:

1. incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră;2. răpirea şi violul unei femei căsătorite;3. omorul şi anume actul uciderii voluntare al unui membru al propriului grup;4. furtul.

Relativitatea devianţei face referire la trei lucruri diferite:1). Un act va fi considerat deviant în funcţie de circumstanţele sociale în care are loc.

Schimbarea contextului social în care are loc actul poate schimba şi semnificaţia actului respectiv. Astfel, spunea S. Rădulescu „uciderea unui soldat inamic pe timp de război este un comportament legitim, mai mult chiar autorul unui asemenea act poate fi chiar decorat pentru eroism. Dimpotrivă dacă acest act se produce în timp de pace şi victima este un membru al propriului grup autorul unui asemenea act va fi judecat pentru omucidere. Aşadar judecarea unui act ca fiind deviant sau nu poate fi desprinsă de situaţia în care se produce”.

2). Un act sau comportament poate fi calificata ca fiind deviant sau nedeviant în funcţie de statutul i rolul autoruluiș . Astfel potrivit Lawrence Kohlberg lui S. Rădulescu (1999), într-o societate în care „sinuciderea este condamnată de prescripţiile morale sacrificiul căpitanului unui vas care preferă să moară odată cu navă decât să o abandoneze înainte de a salva pe ceilalţi membrii ai echipajului sau pasageri va fi considerat un act de eroism”.

20


Exemplu:Un alt exemplu în acest sens poate fi cazul delictelor comise de

„gulerele albe” , delapidări, acte de corupţie etc. în care înalţi funcţionari ai instituţiilor publice vor fi trataţi cu clemenţă faţă de justiţie sau de alte agenţii de control social (S. Rădulescu).

3). Un act sau comportament poate fi de asemenea judecat ca fiind deviant sau nondeviant în funcţie de contextul cultural în care se produce.

Exemplu:

Un exemplu în acest sens este cazul consumului de droguri tolerat în China sau în cultura islamică şi prohibit în cultura occidentală şi cel al consumului de alcool unde situaţia este inversă.

Ceea ce este considerat comportament deviant diferă mult de la o societate la alta şi de la un grup la altul în funcţiile de definiţiile adoptate. Anumite comportamente au un caracter universal în sensul că în toate grupurile umane cunoscute au existat şi există conduite blamate şi sancţionate. Devianţa reprezintă o încălcare a standardelor morale absolute şi a naturii umane. În acest context, „atitudinea relativistă potrivit căreia normele şi valorile sociale sunt variabile şi depind de contextul cultural al societăţilor sau grupurilor umane este absolut necesară pentru a evita judecarea diferitelor culturi din prisma unui singur sistem valoric şi normativ şi pentru înţelegerea adecvată a societăţilor şi comportamentelor sociale” (S. Rădulecu, 1998).

Relativitatea normelor, antrenează prin relativitatea criteriilor, distinc ia dintreț drept i nedrept; deci o relativitate a devian ei în acest sens, pentru a nu crea confuzie,ș ț trebuie făcute unele distinc iiț :

• un act va fi condamnat dacă are loc într-o anumită situa ie i nu va fiț ș condamnat în alte împrejurări;

• un act va fi sau nu deviant în func ie de statutul său rolul social alț autorului;

• devian a va depinde de contextul normativ în care apare.ț

SĂ NE REAMINTIM...

Relativismul normelor i valorilor depinde de caracteristicile fiecăreiș societă i.ț

Caracteristicile sociologice ale deviantului

21


Caracteristicile sociologice ale deviantului – preluate din literatura de specialitate – oferă date interesante pentru analiza i, mai ales, pentru evolu ia fenomenului deviant. Esteș ț dificil să identifici tipurile de persoane care au comportamente deviante. Multe astfel de comportamente rămân neînregistrate, deseori pentru că victimele nu sunt identificate sau nu figurează în rapoarte diverse. De fapt, Departamentul de Justi ie al Statelor Unite este deț părere că ar putea fi de trei ori mai multe crime decât se raportează. Majoritatea statisticilor privitoare la criminali se referă la cei care au fost prin i, iar în unele cazuri doar la cei care auș fost condamna i. Prezentăm în continuare principalele criterii în func ie de care s-au realizatț ț studiile pe această problematică (S. Rădulescu, 1989):

Vârsta este un factor important asociat cu delincven a, respectiv cu comportamentulț deviant. Persoanele cu comportamente deviante, respectiv delincvente sunt relativ persoane tinere; cei mai mul i fiind adolescen i sau pu in trecu i de 20 de ani. Este probabil ca delicteleț ț ț ț „gulerelor albe” să fie comise de cei care sunt considerabil mai în vârstă.

Genul este, de asemenea, asociat cu devian a, respectiv delincven a. Bărba ii comitț ț ț delicte împotriva proprietă ii de aproximativ patru ori mai mult decât femeile i cam de nouăț ș ori mai multe crime violente. Această diferen ă între ratele delictelor este datorată mai multorț factori. Unele delicte sunt legate automat de gen; violul este în general, o infrac iuneț masculină, iar prostitu ia o infrac iune preponderent feminină. Pe măsură ce drepturileț ț femeilor i ale bărba ilor devin egale, s-ar putea ca diferen a în ratele delictelor lor să scadăș ț ț (A. Adler, 1979).

Clasa socială joacă i ea un rol important în fenomenul devian ei respectivș ț delincven ei. O mai mare parte dintre delincven i, respectiv devia i apar in clasei de jos maiț ț ț ț degrabă decât cei din clasa mijlocie i cea de sus. Totu i, victimele crimelor de asemeneaș ș provin mai mult din clasa de jos. Mai mult, probabilitatea de a fi aresta i i condamna i esteț ș ț mai mare pentru cei din clasa de jos decât pentru cei din alte clase sociale. Clasa socială este, de asemenea, un factor important în diferitele tipuri de delicte comise. Probabilitatea de a comite infrac iuni de „stradă” (de exemplu: tâlhării, atac la persoane) este mai mare pentruț indivizii din clasa de jos. Pe de altă parte, delictele „gulerelor albe” sunt mai multe printre indivizii din clasele de mijloc i de sus.ș

Rasa este implicată în devian ă, respectiv delincven ă în procente importante.ț ț Americanii africani sunt mult mai des aresta i decât propor ia lor din popula ie. În anul 1986,ț ț ț când ace tia constituiau 12% din popula ie, ei formau cam 28% din arestări pentru crimeș ț grave, 33% pentru crime împotriva proprietă ii i 45% pentru crime împotriva persoaneiț ș (Biroul Federal de Investiga ii al Statelor Unite, 1987). Totu i, majoritatea criminalilor esteț ș provenită din rasa albă. De asemenea, există o rela ie între clasa socială i rasă care afecteazăț ș rata criminalită ii. Americanii africani sunt mai des aresta i decât sunt albii. De asemenea,ț ț probabilitatea de a comite delicte ale „gulerelor albe” este mai mică pentru americanii africani decât pentru albi.

UI1.7. FORMELE DE DEVIAN ĂȚ

22


Devian a este o no iune studiată de psihologia socială, de sociologie, de criminologieț ț etc. Această no iune reprezintă în sensul său cel mai general, depărtarea indivizilor fa ă deț ț normele i valorile sociale. În orice societate, comportamentul deviant acoperă o mareș varietate de forme, mergând de la comportamentul „excentric”, definit prin gesturi „insolite”, dezordine comportamentală, până la comportamente disfunc ionale, aberante i delicvente,ț ș care apar in sferei patologice a tulburărilor psihice.ț

Diversitatea foarte mare de acte considerate deviante arată că din perspectiva indivizilor umani aproape orice tip de comportament poate fi considerat deviant. Într-o încercare de clasificare a comportamentelor deviante realizată pe baza consultării temelor abordate de sociologi, Maurice Cusson într-un articol publicat în Tratatul de sociologie, editat sub coordonarea lui Raymond Boudon (R. Boudon, 1989) identifică şapte mari categorii de devianţă:

• Infracţiunile şi delictele;

• Sinuciderea;

• Consumul de droguri;

• Transgresiunile sexuale;

• Devianţele religioase;

• Bolile mentale;

• Handicapurile fizice

Pentru prezentarea diferitelor tipuri de devian e s-a realizat o împăr ire pe zece criteriiț ț a actelor deviante, după cum urmează:

a). criteriul: gradul de implicare al voin eiț În primele abordări a naturii devian ei,ț Maurice Cusson, inspirându-se, după cum

singur recunoa te, din: Merton, Moscovici, Montanino i Sagarin, re ine patru categorii deș ș ț devian i, de la cel mai mult la cel mai pu in voluntar:ț ț

1. Devian ii subculturaliț , „în fapt fiind vorba de indivizii care pun deschis în discu ie legitimitatea normelor pe care le violează, străduindu-se i militând pentruț ș promovarea unor norme i valori de substitut. Aici s-ar încadra: terori tii,ș ș diziden ii i membrii unor secte religioase” (R. ț ș Boudon, 1989).

2. Transgresării reprezenta i de devian ii care violează deliberat o normă a căreiț ț validate o recunosc i care o fac nu din principiu, ci din interes, din oportunism,ș lăsându-se predă pasiunii, majoritatea fiind de acest gen.

3. Indivizii cu tulburări de comportament , unde „caracterul voluntar al actului nu este nici clar acceptat, nici exclus, i Cusson se referă la alcoolici i toxicomani care,ș ș cel pu in în primele faze ale evolu iei lor se implică voluntar, dar, în urma instalăriiț ț dependen ei de alcool, respectiv de drog, încetează a mai fi complet liberi. Deț asemenea, are în vedere comportamentul persoanelor cu tulburări mentale, cum ar fi nevroza, sociopatia, tulburările de caracter” (R. Boudon, 1989).

23


4. Handicapa iiț ar fi a patra categorie de devian i - surzi, orbi, bolnavii mentali cuț tulburări rezultate din leziuni organice, a căror interac iune cu cei din jur prime teț ș caracterul involuntar, dar despre care Maurice Cousson este de părere că astfel de fenomene nu trebuie încadrate în domeniul devian ei.ț

b). criteriul: valabilitatea în timp i spa iuș ț introduce două tipuri distincte de devian e:ț1. Devian a relativăț o în elegem în două sensuri. ț

1.1. acele tipuri comportamentale care într-o societate sau cultură sunt catalogate ca devian e i chiar delincven e, pe când în alte societă i i în alteț ș ț ț ș culturi sunt acceptate ca absolut normale.

Exemple (preluare R. Boudon, 1989):Forma de salut, prin strângerea vârfului nasului, în regiunea tibetană, este

acceptată ca absolut normală în acea zonă, dar considerată devian ă în lumeaț europeană. De asemenea, canibalismul a fost absolut normal în triburile care-l practicau, dar nu i în lumea civilizată. Homosexualitatea merge de la traiectulș cu un pol total inacceptat la cel absolut normal, dacă avem în vedere că în unele ora e americane aproape jumătate din consilierii locali sunt homosexuali i chiarș ș recunoscu i ca atare, iar în alte state este acceptată căsătoria între persoane deț acela i sex, între cele două extreme există nuan e intermediare, de la caz la caz.ș ț

1.2. în aceea i societate, aderarea unei persoane la exigen ele grupuluiș ț infrac ional, derivate din orientarea lor specifică, valorică i normativă, nu esteț ș o devian ă pentru a teptările acestui grup, dar este o devian ă, chiar cu un gradț ș ț de pericol social ridicat, prin raportare la normele i valorile societă ii totale.ș ț Mergând pe firul argumenta iei lui Maurice Cousson, relativitatea devian eiț ț este concepută sub trei aspecte:

- „un act va fi condamnat dacă este într-o situa ie i nu va fi înț ș alte împrejurări, cum este exemplul so ului care face dragoste cu so iaț ț sa, ori, dimpotrivă, acela i act practicat de unul din cei doi so i cu oș ț altă persoană, într-un loc public sau când este vorba de un viol;

- un act va fi sau nu deviant în func ie de statutul sau rolulț autorului sau, sugestivă fiind, în primul caz, sinuciderea dezaprobată, relativ curentă, sau, diametral opus, sinuciderea căpitanului unui vas care nu i-l părăse te pe timpul naufragiului, fiind chiar decorat pentruș ș aceasta;

- devian aț depinde de contextul normativ în care apare, ceea ce este condamnat într-o cultură este tolerat în alta. Rezumând, considerăm că putem avea de-a face cu devian a relativă, doar atunciț când cel pu in în raport cu un sistem precis i bine conturat de valori iț ș ș norme, de a teptări ale unui grup social există o abatere din parteaș unui membru al său, în urma căreia există posibilitatea reac iei prinț sanc iuni negative din partea acelui grup”.ț

2. Devian a universalăț , în termenii lui Maurice Cousson, are în vedere „acel tip de comportamente care, cu foarte rare excep ii, au fost întotdeauna iț ș

24


pretutindeni prohibite, de factura: incestului, răpirii i violului uneiș femei căsătorite, omorul i furtul” (R. ș Boudon, 1989).

c). criteriul: categoria de norme i valori lezateș În baza acestui criteriu se descriu următoarele forme de devian ă:ț

1. Devian a moralăț , „este manifestarea comportamentelor care se abat de la normele i valorile tipice moralei generale, de la modelul moral clădit pe acestea” (R.ș

Boudon, 1989).2. Devian a deontologicăț , pe care o în elegem „ca un comportament ce vine înț

contradic ie i încalcă normele de conduită i obliga iile etice specifice exercităriiț ș ș ț unei profesii, deci un tip distinct de devian ă morală, particularizat.țÎn literatura de specialitate am întâlnit această categorie de devian ă sub genericulț de „devian ă func ională", tradusă în abaterile de la normele i standardele deț ț ș specialitate exercitării unei ocupa ii sau profesii. Este vorba despre precizareaț acelor abateri de la regulile care privesc realizarea unui anumit rezultat i careș provoacă o disfunc ionalitate în desfă urarea activită ii respective. Este vorbaț ș ț despre acele abateri disciplinare sau manifestări de incompeten ă sau incapacitateț în exercitarea unei ocupa ii, îndeletniciri sau profesii. S-a optat pentru conceptulț de devian ă deontologică i nu de devian ă func ională, pentru a nu lăsa loc laț ș ț ț dubii i confuzii, termenul din urmă putând sugera i alte aspecteș ș comportamentale, nu neapărat legate de deontologia unei profesii, ci în referire la func ionalitatea, de ansamblu, a unui sistem sau subsistem dat” (R. ț Boudon, 1989).

3. Devian a contraven ionalăț ț , asociată „transgresării normelor juridice care statuează i sanc ionează diferite contraven ii” (R. ș ț ț Boudon, 1989).

4. Devian a penalăț este „acel tip de devian ă care se materializează în acte sau fapteț care intră sub inciden a reglementărilor juridice penale sau cu caracter penal” (R.ț Boudon, 1989).

d). criteriul: factorii implica iț , identifică următoarele forme de devian ă (R. ț Boudon, 1989):1. Devian a individualăț , manifestată în i prin atitudinile i comportamentele uneiș ș

persoane;2. Devian a de grupț , la care participă mai mul i indivizi, de genul grupurilorț

marginale, bandelor de răufăcători, etc.3. Devian a organiza ională, institu ionalăț ț ț , „caracterizată prin caren ele iț ș

disfunc ionalită ile majore în organizarea i func ionarea unor organiza ii iț ț ș ț ț ș institu ii sociale date, de natura de a le abate grav, în integralitatea lor de laț ra iunea, scopurile i obiectivele pentru care au luat fiin ă. Ar putea intra, aici,ț ș ț devian ele înregistrate la unele organiza ii civice, deturnate în integralitate de laț ț munca lor ini ială, statutul de organizare i func ionare nereprezentând altcevaț ș ț decât un paravan sub care se desfă oară cu totul alte activită i decât celeș ț nominalizate expres, situa ia fiind similară la a a-numitele „firme fantomă",ț ș „firme căpu e", întâlnite în sfera crimei organizate i marii criminalită iș ș ț

25


economico-financiare. Tot aici am putea localiza degradarea generalizată a puterii i autorită ii unor institu ii politice i statale” (R. ș ț ț ș Boudon, 1989).

e). criteriul: implicarea convingerilor, sentimentelor i atitudinilor fa ă de norme, valoriș ț i a teptăriș ș Convingerile, sentimentele i atitudinile fa ă de norme, valori i a teptări aleș ț ș ș

grupurilor de apartenen ă, precum i ale celor general acceptate în societate sunt cele care, înț ș marea majoritate a situa iilor ghidează comportamentele. Totu i, sunt i cazuri în care existăț ș ș discrepan a între cele două dimensiuni, ceea ce ne determină să introducem următoareleț categorii de devian e, posibile:ț

1. Devian a autoimpusăț , când persoana manifestă comportamente în baza convingerilor intime, a sentimentelor i atitudinilor proprii care o determină săș considere ca a a trebuie să procedeze (R. ș Boudon, 1989);2. Devian a de circumstan ă,ț ț în care regăsim comportamente care contravin propriilor convingeri, sentimente i atitudini, fără o impunere din exterior,ș expresă, dar care se manifestă, totu i, din considerente de apartenen ă (R. ș ț Boudon, 1989).

Exemplu:Cazul militarului care se înscrie în concep ia efului, realizând că, altfel,ț ș

nu numai că nu suportă rigorile disciplinare, ci poate ob ine chiar beneficii înț plan personal, fiind chiar promovat.

3. Devian a impusăț , în care, practic, subiectul este for at, realmente, să ac ionezeț ț contrar voin ei sale, normelor i valorilor protejate legalmente (R. ț ș Boudon, 1989).

Exemplu:Astfel, participarea unei persoane la un viol în grup de i nu a fost deș

acord cu aceasta ci for ată pentru a nu „vinde" pe ceilal i autori.ț ț

f). criteriul: repetabilitatea, aduce în discu ie două forme de devian ă:ț ț1. Devian a primarăț , constând în comportamentul unei persoane la un moment

dat, dar care, pe tot parcursul vie ii sale rămâne în continuare conformistă.țUn astfel de comportament poate fi tolerat sau a a de bine ascuns încâtș publicul i factorii de control social institu ionaliza i nu iau cuno tin ă de el i,ș ț ț ș ț ș ca atare, nu reac ionează în nici un mod; devian a primară, cea concretă,ț ț unilaterală i discretă (R. ș Boudon, 1989);

2. Devian a secundarăț , respectiv persisten a în comportamente deviante, ceea ceț facilitează, în mai mare măsură, depistarea i reac ia fa ă de autor, nuan areaș ț ț ț acestei reac ii. „Cu cât antecedentele judiciare ale unui delincvent sunt maiț importante, cu atât probabilitatea arestării i urmăririi va fi mai ridicată înș etapa sentin ei, severitatea pedepsei este puternic influen ată de delicteleț ț trecute. Cu alte cuvinte, recidivi tii sunt trata i mai dur decât delincven ii afla iș ț ț ț la prima condamnare" remarca Maurice Cousson, iar procesul de etichetare iș

26


stigmatizare mai pronun at, determinând un risc sporit de persisten a înț ț devian a i delincven a, după caz (R. ț ș ț Boudon, 1989).

g). criteriul: modul de percep ie i reac ie fa ă de devian ă, ț ș ț ț ț vizează trei forme:1. Devian a acceptatăț , cum ar fi comportamentul eroului, al unei celebrită iț

politice sau culturale;2. Devian a toleratăț , de genul consumului de alcool, excesiv, dar episodic;3. Devian a condamnată sau reprimatăț .

h). criteriul: efectele sociale Clasificarea în func ie de acest criteriu porne te de la premisa căț ș nu orice devian ă fa ă de normele i valorile sociale, fa ă de a teptările unui grup sau uneiț ț ș ț ș colectivită i mai largi este un rău i, în consecin ă există:ț ș ț

1. Devian a negativăț căreia i se circumscriu comportamentele cantonate în sfera răului, din morala injustului sau nedreptului din drept (R. Boudon, 1989);

2. Devian a pozitivăț care, de i contravine percep iei generale asupraș ț normativită ii, prin con inutul sau reprezintă un factor pozitiv, de genulț ț comportamentului creator, inovator al oamenilor de cultură i tiin a, neîn ele iș ș ț ț ș sau chiar contesta i la un moment dat. Unii autori sunt de părere că aici seț cantonează comportamentele care induc conota ii pozitive valorizate superiorț în raport cu prejudiciile cauzate, printre care respingerea unor norme nefondate, clarificarea unor con inuturi normative incon tiente sau chiarț ș contradictorii, ambigue etc (R. Boudon, 1989).

i). criteriul: centrarea pe cultură sau pe individ O departajare a devian ei după acestț criteriu se întâlne te mai ales în lucrările de psihologie, re inându-se:ș ț

1. Devian a psihologicăț , care vizează Devian a de la norme în comportamentulț individual, de exemplu: psihoticul, nevroticul, paranoicul etc.;

2. Devian a culturalăț , care interesează mai mult sociologii, ca urmare a abaterilor de la normele i valorile unei culturi date.ș

Exemplu:Cele două categorii pot fi convergente, exemplul tipic fiind al

politicianului radical, al cărui comportament reprezintă o răbufnire a unor puternice frustrări emo ionale, acumulate i consolidate vreme îndelungată.ț ș

j). criteriul: premeditareaPractica a dovedit-o că formele de manifestare ale devian ei pot primi conturul i expresia:ț ș

1. devian ei spontaneț , privită ca rezultat al unor exteriorizări comportamentale, pe moment, generate de efecte i emo ii deosebit de puternice, mai pu inș ț ț controlate ra ional i de către voin a, sau dimpotrivă (R. ț ș ț Boudon, 1989);

2. devian ei premeditateț , în care chiar dacă sunt prezente i elemente afective,ș prevalează cele ra ionale, scopurile i mobilurile fiind îndelung cântărite, la felț ș ca modurile de operare, una din formele cele mai expresive fiind crima organizată (R. Boudon, 1989).

27


Persoanele care pun în discu ie legitimitatea normelor pe care le violează,ț militând pentru promovarea altor norme i valori substituente, ș cum este cazul terori tilorș , prin comportamentul lor se încadrează la (bifa i în coloana deț lângă):

Categorii de persoane Categorii de persoaneIndivizi cu tulburări de comportament

Devian a autoimpusăț

Transgresori Devian a de circumstan ăț țDevian i subculturaliț Devian a primarățDevian a relativăț Devian a secundarățDevian a universalăț Devian a psihologicățDevian a penalăț Devian a culturalățDevian a individualăț Devian a spontanățDevian a de grupț Devian a premeditatăț

REZUMATUL

În debutul primei unită i de învă are se realizează delimitareaț ț conceptului de devian ă, în sens foarte larg, ca abatere de la normele,ț comportamentele considerate „normale” pentru o societate. Pentru o mai mare precizie terminologică, speciali tii domeniului operează o împăr ire a defini iilorș ț ț în două mari categorii: defini ii juridice i defini ii sociale. Aprecierea a ceea ceț ș ț este deviant sau nu, presupune operarea cu judecă i morale, judecă i care seț ț realizează o legătură dublă: cu morala (cerin ele i principiile morale aleț ș societă ii) i cu realitatea faptelor. Dezvoltarea psihogenetică a judecă ilorț ș ț morale a fost studiată de i ș care au elaborat o serie de stadii i niveluri pe careș aceste judecă i le urmează pe parcursul ontogenezei. ț TeoriaTeoria lui Jean Piaget se structurează pe patru stadii: stadiul egocentric, stadiul autorită ii, stadiulț reciprocită ii i stadiul echită ii. Teoria lui ț ș ț Lawrence Kohlberg are doar trei niveluri: nivelul preopera ional, nivelul opera ional i nivelul postopera ional,ț ț ș ț dar fiecărui nivel corespunzându-i câte două stadii. Caracteristicile devianţei se centrează pe trei elemente: circumstanţele sociale în care acestea se produc, statusul autorului actului deviant i contextul cultural. Fș ormele fenomenului de devian ă sunt prezentate utilizându-se o operare pe zece criterii de împăr ire aț ț actelor deviante. Pentru fundamentarea teoretică a conceptului de devian ă,ț unitatea de învă are care urmează prezintă comparativ i termenii: delincven ă,ț ș ț infrac ionalitate i criminalitate.ț ș

28


TESTUL DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR nr. 1

1). Normei, conform lui Jean Piaget, i se descrie:doar o structură cognitivă

b) doar o structură afectivăo structură cognitivă i o structură afectivăș

2). Dezvoltarea judecă ilor morale, la copii, presupune:ța) o fază heteronomă care precede faza autonomăb) o fază autonomă

c) o fază heteronomă

3). Devian a este un fenomen prin care:ța) se încalcă doar legea penalăb) se încalcă comportamentele socialmente acceptate i dezirabileș

TEMA DE CONTROL nr. 1

Elabora i un eseu (de maxim trei pagini) pe tema: ț Legătura dintre conduitele deviante i moralitate.ș

29


Unitatea de învăţare 2. DELINCVEN A, INFRAC IONALITATEA, CRIMINALITATEAȚ Ț

CuprinsUI2.1. Introducerea..............................................................................................................30UI2.2. Competenţele unită ii de învă are – UI2ț ț ...................................................................30UI2.3. Delincven aț ...............................................................................................................31UI2.4. Infrac ionalitateaț .......................................................................................................32UI2.5. Criminalitatea............................................................................................................35UI2.6. Teoriile explicative ale devian eiț .............................................................................41UI2.7. Rezumatul.................................................................................................................42UI2.8. Testul de evaluare a cuno tin elor nr. 1ș ț ....................................................................42

UI2.1. INTRODUCERE

În această unitate de învă are se prezintă alte trei concepte legate deț fenomenul devia ei: delincven a, infrac ionalitatea i criminalitatea.ț ț ț ș Delimitarea între aceste concepte specifice i devian ă este dată pe o parte, de gradul deș ț pericol social mult mai ridicat, i pe de altă parte, de efectele antrenate care atragș sau pot atrage reac ii mult mai severe. ț

Explica iile pentru de ce oamenii se angajează în acte deviante apar inț ț domeniilor: biologiei, psihologiei, psihiatriei i sociologiei. Perspectivele:ș biologice, sociologice i psihiatrice-psihologice vor fi prezentate pe larg în finalulș aceastei unită i de curs.ț


La sfâr itul unită ii de învă are, cursan ii vor prezenta:ș ț ț ț- Competenţe de analiză şi interpretare a conceptelor specifice: delincven ă,ț

infrac ionalitate i criminalitate, privite în raport cu devian a;ț ș ț

- Capacitatea de a analiza comparativ i exemplifica delincven a,ș ț infrac ionalitatea i criminalitatea;ț ș

- Capacitatea de sesiza aspectele caracteristice diferitelor forme de infrac ionalitatea, respectiv criminalitate; ț

- Competenţe de a lucra în echipă manifestând: toleran ă, empatie, spiritț critic constructiv.

30


Durata medie de parcurgere a celei de-a doua unităţi de învăţare este de 2 ore.

UI2.3. DELINCVEN AȚ

Delincven a, infrac ionalitatea i criminalitatea sunt forme particulare de devian ă,ț ț ș ț a căror specificitate va fi surprinsă în paginile care urmează. Delimitarea dintre ele i devian ăș ț este dată pe o parte, de gradul de pericol social mult mai ridicat, fiind lezate sau în stare de pericol iminent valorile cele mai înalte, considerate chiar fundamentale la nivelul societă iiț globale i care,ș pe de altă parte, atrag sau pot atrage reac ii mult mai severe, necesitândț implicarea, de principiu, a factorilor de control statal.

O prima remarcă, cu caracter general, este că no iunile invocate au fost i încă maiț ș sunt utilizate, de cele mai multe ori, într-o manieră inter anjabilă, „ceea ce produce o anumităș confuzie". Mai mult chiar, de i, prin excelen ă, unul din termenii utiliza i – delincven a –ș ț ț ț apar ine sociologiei, în mod cu totul paradoxal el nu se regăse te în unele dic ionare de profil,ț ș ț chiar i cele redutabile.ș

Delincven a ț reprezintă, în viziunea unei păr i dintre sociologii francezi,ț „ansamblul de infrac iuni criminale i delictuale privite în plan social"ț ș . Această defini ie introduceț două sintagme: „infrac iuni criminaleț " respectiv „infrac iuni delictualeț ". Se sugerează existen a a concepte distincte, între care autorii acestora fac distinc ia cuvenită, în sensul căț ț „delictul este, în materie de drept, mai pu in grav decât crima.ț El interesează prin caracterul său anumite tran e de vârstă (vezi delincven a juvenilă) sau anumite medii de reziden ăș ț ț (urban, rural) apărând ca o consecin ă a disfunc ionalită ilor unor elemente de bază a vie iiț ț ț ț sociale: familia, habitatul, omajul, etc.ș

Codurile penale din România anilor 1865, respectiv 1936 includeau în categoria infrac iunilor trei categorii de fapte, departajate prin gradul de pericol social i, implicit, prinț ș severitatea pedepselor: contraven iile, delictele i crimele. ț ș

Achim Mihu, preluând părerile unor sociologi americani, men ionează că, atunci cândț se referă la delincven a juvenilăț , are în vedere, în mod obi nuit, o persoană sub 16 sau 18ș ani (vârsta depinde de legisla ia statului) care a fost arestată i găsită vinovată de un faptț ș pedepsit de lege, dar i o altă formă de delincven ă, care este socotită drept o vină doar cândș ț este comisă de un minor i care se cheamă (status offense). Acesta din urmă include chiulul,ș fuga de acasă, comportamentul sexual nepermis, nerespectarea regulilor (incorigibilitatea).

Exemplu: A se vedea aici comportamentului lui Huckeberry Finn, din folclorul american.

31


Probabil, de la aceste considerente a pornit Ion Pitulescu în definirea termenului, astfel: „Prin delincven ă juvenilă, se în elege o serie de fapte ilicite, indiferent dacă auț ț sau nu un caracter penal (omuciderea, fuga de la domiciliu, absen a repetată iț ș îndelungată de la coala, abandonul colar nemotivat de cauze obiective, precum iș ș ș anumite fapte imorale care nu constituie infrac iuni)".ț

Spre deosebire de această accep iune largă, ț al i autori în eleg delincven aț ț ț , ca formă particulară a devian ei socialeț , care include ansamblul manifestărilor antisociale care prezintă o periculozitate deosebită din punct de vedere al consecin elor lor iț ș care afectează cele mai importante valori i rela ii sociale protejate de normele juridice penaleș ț .De asemenea, ace ti autori sunt de părere că delincven a numită i „ș ț ș devian ă socială penalăț ", se define te în raport cu rela iile i valorile sociale lezate, protejate prin normele juridiceș ț ș penale i nu în func ie de „eticheta" sau „reac ia" membrilor societă ii fa ă de un anumit tip deș ț ț ț ț comportament. Se afirmă deci, posibilitatea unei distinc ii opera ionale, context în care seț ț vede delincven a ca însă i „sfera fenomenului delincvent", în aria căruia circumscriu „numaiț ș faptele antisociale săvâr ite în mod real i concret într-o societate, fără a considera i aceleș ș ș fapte prevăzute ca infrac iuni de normele dreptului penal, dar care nu s-au produs sau săvâr itț ș în realitate".

SĂ NE REAMINTIM...

Delincven aț este ansamblul faptelor ilicite care atrag sau sunt susceptibile să atragă răspunderea de natura penală precum i orice alte fapte care, într-oș societate dată sunt considerate delicte, de genul delictului de status, la care s-a mai făcut trimitere (Codurilor penale române din anii 1865 i 1936).ș

UI.2.4 INFRAC IONALITATEAȚ

Infrac ionalitatea se impune a fi tratată începând cu no iunea de bază definită înț ț Codul penal. Infrac iunea este fapta care prezintă pericol social, săvâr ită cu vinovă ie iț ș ț ș prevăzută de legea penală. Infrac iunea este singurul temei al răspunderii penaleț ". Aspectele suplimentare, decurg din stipula ia Art. 141 din acela i Cod Penal, care arată căț ș „prin infrac ionalitate se în elege orice dispozi ie cu caracter penal cuprinsă în legi sauț ț ț decrete", ceea ce elimină dubiile că prin infrac iune s-ar în elege doar fapta prevăzută deț ț Codul Penal, în elegând să lase acela i câmp circumstan ial i în ceea ce prive te infrac iunileț ș ț ș ș ț prevăzute în legile speciale, cu caracter penal, altele decât penale.

Fără a intra în alte detalii explicative, acestea inând de resortul disciplinei Drept penalț - partea generală – s-ar putea re ine, că ț una din formele infrac ionalită iiț ț , pe care o denumim infrac ionalitatea normatăț reprezintă ansamblul faptelor care prezintă pericol social, săvâr ite cu vinovă ie i prevăzute de legea penală, susceptibile de atragere a răspunderiiș ț ș penale a autorilor lor, cu alte cuvinte totalitatea infrac iunilor din Codul penal i legileț ș speciale, a a cum sunt reglementate juridic. ș

32


A fost introdusă sintagma „susceptibile de atragere a răspunderii penale", deoarece o astfel de răspundere nu este aplicabilă întotdeauna, de la regulă putând fi excep ii în situa iileț ț în care intervin condi iile înlocuirii răspunderii penale cu una administrativă, enumerate înț Art. 90 din Codul penal. Prima se referă la: dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infrac iunea săvâr ită este închisoarea de cel mult un an sau amenda ori s-au săvâr itț ș ș infrac iunile de furt, abuz de încredere; în elăciunile - în varianta alin.1 al Art. 215;ț ș delapidarea - în forma prevăzută la alin. 1 al Art. 2151; distrugerea, sub înfă i area stipulatăț ș la alin. 1 al Art. 217; distrugerea din culpă, sub varianta incriminării sale în alin. 1 al Art. 219 i neglijen a în serviciu, toate acestea numai dacă valoarea pagubei nu depă e te 100.000 lei,ș ț ș ș

cu o singura excep ie, a neglijen ei în serviciu, la care paguba se poate ridica până laț ț maximum 500.000. Următoarele patru condi ii sunt precizate la literele b), c), d) i e), dinț ș acela i Art. 90. ș

Susceptibilitatea atragerii răspunderii penale derivă, în altă ordine de idei, din posibilitatea existen ei cauzelor care o pot înlătura efectiv (amnistia - Art. 119; prescrip ia -ț ț Art. 121; lipsa sau retragerea plângerii prealabile i împăcarea păr ilor - Art. 131, respectivș ț Art. 132 - în aceste din urmă două situa ii, doar în condi iile precis delimitate de Legeaț ț penală, minorii până la 16 ani, dacă se dovede te ca fapta a fost săvâr ită fără discernământ).ș șNu în ultimul rând, este vorba de existen a cauzelor care înlătură însă i caracterul penal alț ț faptei, prevăzute la Art. 44 - 51 din Codul penal, respectiv: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică i constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, be iaș ț (involuntară), eroarea de fapt, precum i minoritatea, în acest din urma caz dacă este vorba deș situa iile precizate în alineatul precedent.ț

Se atrage aten ia ca infrac ionalitatea, chiar în varianta formei sale de referin ă –ț ț ț infrac ionalitatea normată, nu trebuie confundată cu termenul de faptă prevăzută de Legeaț penală, ceea ce arată, explicit i Art. 181 din Codul penal, prin norma de la Alin.1, potrivitș căreia „nu constituie infrac iune fapta prevăzută de Legea penală, dacă prin atingereaț minimă adusă uneia din valorile apărate de lege i prin con inutul ei concret, fiindș ț lipsită în mod vădit de importan ă, nu prezintă gradul de pericol social al uneiț infrac iuni".ț

Exemplifica i trei – patru acte considerate infrac iuni.ț ț

Referindu-ne la acest ultim articol invocat, în doctrina actuală i recentele preocupăriș ale juri tilor se fac referiri, i pe bună dreptate, asupra inoportunită ii men inerii sale în Codulș ș ț ț penal. Rigoarea unui astfel de cod obligă la a re ine doar ceea ce este esen ial pentru definireaț ț infrac iunii, respectiv prevederile Art. 17, un adaos de tipul celui de la Art. 181 fiindț nejustificat, din moment ce nu este vorba de infrac iune, faptele ce cad sub inciden a acestuiaț ț din urma fiind orice altceva. Acest prim punct de vedere este mai mult juridic, putând exista iș unul sociologic, care face trimitere, printre altele, la faptul ca men inerea Art. 181 ar echivalaț cu toate urmările sale, cel pu in parte din ele transgresând juridicul. ț Poate fi vorba, de exemplu, de impactul social deosebit de nociv asupra opiniei publice rezultat din aplicarea sa fără discernământ, pe o sfera largă i acolo unde se impunea efectiv un tratament penalș

33


propriu-zis, percep ia socială generând susceptibilitatea unor posibile acte de corup ie, înț ț raport cu personalul responsabil cu executarea legii ori cu înfăptuirea actului de justi ie.ț

A doua formă a infrac ionalită ii, pe lângă cea normată, este dată de ț ț fenomenul infrac ionalț propriu-zis, care interesează, în particular, sociologia juridică. Înainte de a preciza conota ia care îi este atribuită se are în vedere stipula ia prevăzută în alin. 2 al. Art. 17 dinț ț Codul penal, potrivit căreia „infrac iunea este singurul temei al răspunderii penale". Apelândț la folosirea principiului per a contrario, pe marginea acestor prevederi, ar rezulta, implicit, că dacă nu există temei al răspunderii penale, deci dacă ar interveni una din situa iile de înlocuireț sau de înlăturare a acesteia, ori cel pu in una din cauzele care înlătură caracterul penal alț faptei, sau aplicabilitatea prevederilor Art.181 din Codul penal, nu mai avem de-a face cu o infrac iune, care să intre sub inciden a fenomenului infrac ional, ci de o simpla faptăț ț ț prevăzută de legea penală, pe care urmează să o încadrăm, după caz, în genericul devian ă sauț alte forme de înfă i are a acesteia. ț ș

Pornind de aici, într-o prima variantă, am putea defini fenomenul infrac ionalț numai în sensul de totalitate a infrac iunilor ț a a cum sunt definite în Codul penal i în celelalte legiș ș cu caracter penal, precum i cele efectiv produse într-un spa iu geografic i pe o perioadăș ț ș delimitată, respectiv a faptelor care prezintă pericol social, săvâr ite cu vinovă ie, prevăzuteș ț de legea penală i în baza cărora există temei real pentru antrenarea răspunderii penale aș autorilor lor.

Dar, lucrurile nu stau tocmai a a i observăm aceasta urmărind opera ionalizareaș ș ț conceptului prin prisma altor indicatori i, mai ales, variabile, care practic, intră în fenomenulș infrac ional, i anume:ț ș

• toate faptele pentru care, în temeiul Art. 90 din Codul penal, instan a poateț dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sanc iune cuț caracter administrativ;

• fapta prevăzută i sanc ionată de Legea penală, dar pentru care a intervenitș ț amnistia, care înlătură răspunderea penală sau, dacă intervine după condamnare, înlătură i executarea pedepsei pronun ate, precum i celelalteș ț ș consecin e ale condamnării;ț

• fapta prevăzută i sanc ionată de Legea penală, în legătură cu care a intervenitș ț prescrip ia.ț

SĂ NE REAMINTIM...

Infrac iunileț reprezintă totalitatea faptelor care prezintă pericol social, săvâr ite cu vinovă ie, prevăzute de legea penală i în baza cărora există temei realș ț ș pentru antrenarea răspunderii penale a autorilor lor.

34


UI.1.5. CRIMINALITATEA

No iunea de criminalitatea, la rândul său, este destul de nuan ată ân definire de la unț ț autor la altul. Câteva trimiteri i comentarii sunt bine-venite în acest sens. Astfel, pentruș Sorin Rădulescu, criminalitatea este „ansamblul manifestărilor antisociale care încalcă prevederile înscrise în norma de drept, atrăgând după sine interven ia for ei coercitive aț ț statului".

Se pune totu i problema unei nuan ări. Prima, trimiterea ar putea fi la sintagma:ș ț „manifestărilor antisociale" - care sugerează, că acestea nu trebuie confundate cu manifestările asociale (de tipul comportamentului unui nebun, care se comportă ca atare). Acela i comportament, dacă lezează valori ocrotite penal, nu mai este asocial, ci antisocial iș ș intră în sfera criminalită ii, nu însă i a infrac ionalită ii, pentru că lipse te unul din elementeleț ș ț ț ș fundamentale – vinovă ia.ț

Exemplu: Un omor comis de către un nebun rămâne tot o crimă.

Se mai pune problema, fa ă de defini ia formulată de Sorin Rădulescu, că pentru aț ț evita orice fel de confuzii, era mai potrivit ca sintagma „care încalcă prevederile înscrise în norma de drept", să se fi raportat la norma de drept penal sau cu caracter penal, chiar dacă formularea anterioară – „manifestări antisociale" - o presupune, implicit, cu atât mai mult cu cât i fenomenul contraven ional poate fi încadrat la manifestări antisociale.ș ț

La un cu totul alt pol se situează R. Vouin i L. Léauté, care consideră căș „infrac ionalitateaț este un ansamblu de fapte, în timp ce crimele care o compun sunt acte periculoase comise de un singur individ sau de mai mul i"ț .

În limbajul comun, criminalitatea, cel pu in la noi în ară, este asociată, deseori, doarț ț cu unele infrac iuni, comise cu înaltă violen ă, în particular cu omuciderea, sub toate formeleț ț sale incriminate de Legea penală - omorul (propriu-zis) - Art. 174; omorul calificat (Art. 175); omorul deosebit de grav (Art. 176); pruncuciderea (Art. 177) i ș uciderea din culpa (Art. 178).

Explica i diferen a specifică între conceptele: devian ă, delincven ă, ț ț ț ținfrac ionalitate i criminalitate.ț ș

Având în vedere toate aceste nuan e, se poate aprecia că ț criminalitate – în sensul ei larg - reprezintă totalitatea încălcărilor normelor juridice penale i cu caracter penal,ș indiferent dacă există sau nu condi ii pentru înlocuirea răspunderii penale ori cauzeț pentru înlăturarea acesteia (amnistia, gra ierea, prescrip ia, lipsa plângerii prealabile iț ț ș împăcarea par ilor, reabilitarea) ț sau poate interveni aplicabilitatea prevederilor Art. 181 Cod penal, după caz, exceptând faptele prevăzute de Legea penală care au fost comise în împrejurările existen ei a cel pu in uneia din cauzele care înlătură caracterul penal al fapteiț ț

35


(legitimă apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică i constrângerea morală, cazulș fortuit, iresponsabilitatea, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt i iresponsabilitatea). ș

Cu alte cuvinte, „concepem termenul de criminalitate într-o accep iune mai largăț decât infrac ionalitatea, dar mai restrânsă decât delincven a i ca o componentă a devian ei,ț ț ș ț ca o formă particulară a acesteia din urmă, marcată, în principal, prin gradul de pericol social mai ridicat, prin valorile periclitabile ori lezate efectiv”. Prin raportare la faptele prevăzute de Legea penală, comise în împrejurările a cel pu in uneia din cauzele care leț înlătură caracterul penal, re inem că acestea nu numai că nu intră în categoria criminalitate, iț ș nici în cea de delincven ă, ci apar in, poate, cel mult conceptului de devian ă.ț ț ț

„O oarecare rezervă care decurge din sintagma anterioara – „poate cel mult" - o avem deoarece dacă, pe de o parte, în elegem comportamentul deviant ca unul „care se abate de laț sau intră în conflict cu standardele care sunt acceptate social sau cultural în cadrul unui grup sau sistem social", iar pe de altă parte, ca însă i stipula iile Codului penal, relative la cauzeleș ț care înlătură caracterul penal al faptei reprezintă, la rândul lor, astfel de standarde, atunci, în mod logic, chiar în împrejurările existen ei unor asemenea cauze, nu ar mai trebui incluse niciț în perimetrul devian ei” (R. Rădulescu, 1989).ț

În schimb, dacă vedem devian a în termenii, utiliza i în unele dic ionare, ca fiindț ț ț „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societă ii oriț ale unui grup particular", am putea să includem în ea faptele penale men ionate la alineatulț precedent. Revenind la raportul dintre criminalitate i infrac ionalitate, ca fenomene socialeș ț reale i nu ca aspecte pur conceptuale, se poate spune că o relativă confuzie decurge dinș accep iunea criminalită ii ca ansamblu de infrac iuni comise într-un spa iu i o perioadă,ț ț ț ț ș determinate.

Fapta unei persoane care de i este prevăzută de Legea penală, dar prinș atingerea minimă adusă uneia dintre valorile ocrotite de lege i prin con inutul eiș ț concret este lipsită în mod vădit de importan ă i nu prezintă gradul de pericolț ș social al infrac iunii, motiv pentru care, pe fondul comiterii sale, procurorul aț aplicat o sanc iune cu caracter administrativ, prevăzută în Codul penal, seț încadrează la: …………………………

Se folose te frecvent un alt concept corelat criminalită ii, cel de „ș ț rata criminalită iiț ", acceptată ca fiind numărul de infrac iuni raportat la popula ia dată, de regulă la o sută deț ț mii de locuitori. D.P. Banciu, S.M. Rădulescu i M. Voicu, referindu-se la fenomenulș delincvent (pe care-l utilizează sinonim cu cel infrac ional) i folosind drept criterii deț ș separare săvâr irea, descoperirea i sanc ionarea faptelor penale comise de diferi i indivizi,ș ș ț ț identifică următoarele forme ale acestuia, forme pe deplin valabile i în cazul criminalită ii, cuș ț anumite rezerve:

a). delincven a realăț , denumită în realitate, „cifra neagră a delincven ei”, alcătuită dinț totalitatea manifestărilor antisociale cu caracter penal care s-au comis sau au avut loc în realitate", nu i infrac iunile contabilizate în eviden ele Poli iei, fie ele chiar la etapaș ț ț ț „solu ionate" i nu la etapa înregistrate, chiar dacă, în linii generale se acceptă ideea că astfelț ș de statistici sunt mai apropiate de realitate decât cele ale Ministerului Justi iei (absolvirea deț răspundere penală poate interveni, exclusiv din lipsa unui probatoriu adecvat, de iș infrac iunea s-a produs efectiv). „Dacă am accepta, de principiu, prima parte a enun ului,ț ț

36


partea a doua poate fi respinsă categoric, fie i numai pentru că ea a fost preluată, nejustificat,ș i de al i autori, aproape identic, de genul „delincven a reală”, adică aceea săvâr ită efectiv,ș ț ț ș

alcătuită din multitudinea încălcărilor antisociale penale care s-au produs în realitate. În criminologie i chiar în sociologia devian ei i delincven ei se utilizează, într-adevăr, unș ț ș ț concept, care nu este denumit „cifra neagră a delincven ei", ci este denumit „cifra neagră aț criminalită ii", i într-un sens cu totul diferit de cel mai sus - ț ș ansamblul infrac iunilorț săvâr ite, dar încă nedescoperite de către responsabilii cu executarea i/sau aplicarea legii,ș ș cu înfăptuirea actului de justi ie” ț (I. Bu , 2003);ș

b). delincven a descoperităț , reprezentată numai de acea parte a faptelor antisociale cu caracter penal săvâr ite, care a fost identificată de către organele specializate ale societă ii;ș ț

c). delincven a judecată sau legalăț este reprezentată de acea parte din delincven aț descoperită, care ajunge să fie judecată i sanc ionată de către instan ele specializate aleș ț ț statului (I. Bu , 2003);ș

Pe lângă această clasificare mai întâlnim în legisla ie i în literatura de specialitate oț ș alta, aflată în legătură cu infrac ionalitatea i criminalitatea, în accep ie mai restrânsă, pornindț ș ț tot de la considerarea acestora mai mult ca fenomen juridic.

Este vorba de tipologia infrac iunilorț din Codul penal care, în cazul României include: infrac iunile contra siguran ei statului; contra persoanei; contra patrimoniului; contraț ț autorită ii; infrac iunile care aduc atingere unor activită i de interes public sau altorț ț ț activită i reglementate de lege; infrac iuni de fals; infrac iuni la regimul stabilit pentruț ț ț anumite activită i economice; infrac iuni care aduc atingere unor rela ii privind convie uireaț ț ț ț socială; infrac iuni contra capacită ii de apărare a României; infrac iuni contra păcii iț ț ț ș omenirii.

Pornind de definirea delincven ei (în cazul nostru a criminalită ii) în termeniiț ț solicitărilor i controlului social, precum i de la criteriul con inutului faptelor penale i alș ș ț ș modalită ii principale de determinare a responsabililor cu aplicarea legii în demersul lor deț descoperire i instrumentare a infrac iunilor, modalitate regăsită frecvent în practica Poli iei,ș ț ț se poate vorbi despre clasificarea fenomenului social al criminalită ii în (I. Bu , 2003): ț ș

a). criminalitate de natură economico-financiară i alte fapte penale, care, de regulă,ș se caută i nu se reclamă. Este genul ș evaziunilor fiscale, delapidărilor, contrabandei, tuturor formelor de manifestare a actelor i faptelor de corup ie, spălării produselor infrac iunilorș ț ț etc., marea lor majoritate vizând, deci, raporturi juridice conexe proprietă ii, dar nu numai iț ș nu obligatoriu toate astfel de raporturi;

b). criminalitatea de natură judiciară care de regulă se reclamă, regăsind, aici, în principal infrac iunile contra persoanei, în particular cele comise cu violen ă, dar i a aț ț ș ș numitele infrac iuni „mărunte" care, totu i, prin prezen a i frecven a lor afectează alteț ș ț ș ț categorii de drepturi ale persoanei, gradul de siguran ă civică, începând cu ț furturile din buzunare i din locuin e, furturile în dauna proprietă ii private, furturile de i dinș ț ț ș autoturisme, cu un profund impact negativ în opinia publică, implicit în imaginea acesteia asupra institu iei Poli iei. ț ț

c). criminalitatea (în accep iune restrânsă infrac ionalitate) de altă natură, decâtț ț primele două enun ate,ț cum ar fi cea care împiedică înfăptuirea justi iei. La intersec ia dintreț ț delincven a descoperită i cea judecată, re inute de D.P. Banciu, S. Rădulescu i M. Voicu,ț ș ț ș mai poate fi introdus un alt tip distinct, denumit „criminalitatea gri", în contextul căreia

37


în elegem să includem ț totalitatea faptelor penale descoperite care, însă, nu i-au regăsitș finalizarea prin judecare i condamnare, fiind, practic, în curs de solu ionare, fie în stadiulș ț de urmărire penală, fie în cel de judecată, existând multe posibilită i, ulterioare - retragereaț plângerii prealabile, împăcarea par ilor, condamnarea sau nu, în final etc. ț

O altă categorie de criminalitate, la îmbinarea între perspectiva juridică i ceaș sociologică, este a a-numita „ș criminalitate a gulerelor albe", re inută ca atare, mai ales înț lucrările de specialitate americane, care are în vedere trimiterile la autorii de infrac iuni cuț gulere scrobite, respectiv persoane demne, aparent, de toată considera ia i respectabilitatea,ț ș prin status-rolurile înalt de inute i exercitate, prin onorabilitatea, aparen a, dar subț ș ț acoperirea cărora săvâr esc, practic, o gamă de infrac iuni din cele cu un grad de pericolș ț social foarte ridicat.

Exemplu: Se poate face referire la realitatea românească, de exemplu: parlamentari, înal iț func ionari publici i guvernamentali, personalită i politice.ț ș ț

După criteriul intitulat „modus operandi" (modul de operare) există o varietate de acte criminale, care se încadrează în accep iunea mai restrânsă de infrac ionalitate, ceea ceț ț interesează, în particular, sociologia juridică. Aceste forme sunt: criminalitatea cu violen ă iț ș criminalitatea fără violen ăț , cu urmările lor specifice în planul lezării unui anumit tip de raporturi i valori sociale, ambele fiind receptate nu numai ca fenomene juridice, ci i subș ș dimensiunea lor de fenomene sociale. În func ie de forma de vinovă ie, criminalitatea seț ț subdivide în criminalitatea comisă cu inten ie i cea din culpă ț ș (I. Bu , 2003)ș .

Ne oprim i asupra unui alt tip de criminalitate. Este vorba de ș criminalitatea falsă (sau falsificată), în care vedem, pe de o parte, fie acele situa ii în care, realmente, nu s-a comis niciț o infrac iune, dar prezumtivul autor, ajunge să fie condamnat pentru gre elile persoanelorț ș responsabile cu aplicarea legii, reprezentan ilor parchetului i ai justi iei, fie acea infrac iuneț ș ț ț s-a comis, dar în locul adevăratului autor ajunge să fie condamnat un cu totul altul, care î iș asumă responsabilitatea, voit sau la presiuni ilegale (I. Bu , 2003) .ș

Exemplu: Pentru ultima variantă, să ne imaginăm două scenarii posibile, din păcate

întâlnite în realitate (I. Bu , 2003): ș1). - tatăl î i asumă responsabilitatea i răspunderea unui omorș ș

deosebit de grav comis asupra so iei, în realitate săvâr it deț ș către copilul ambilor so i;ț

2). - sugerarea asumării de către un autor real de infrac iuni deț furturile de biciclete, comise în mod repetat, i în număr foarteș mare, a încă unei asemenea fapte (nesăvâr ită de el înș realitate), de către organele de urmărire penală, în ideea de a nu mai fi tracasa i pentru nesolu ionarea unei asemenea fapte,ț ț de către e aloanele superioare, înregistrată, la categoriaș faptelor cu autori necunoscu i. Cel vizat acceptă, deoareceț realizează faptul că nu i se adaugă nimic în plus la pedeapsa care urmează să fie pronun ată de către instan a de judecată. ț ț

Implica iile care apar: în prima situa ie, adevăratul vinovat scapă de rigorile legii,ț ț ceea ce nu este corect juridic i moral. În cea de-a doua situa ie, lucrurile negativeș ț

38


merg mai departe, afectând imaginea, prestigiul, autoritatea, în ultimă instan ă, aț institu iei de Poli ie, în integralitatea sa, cel în cauză nefăcând distinc ia întreț ț ț cadrul de poli ie concret (omul din institu ie) i institu ia reprezentată. ț ț ș ț

La finalul tipologiei criminalită ii va fi abordată categoria „ț crima organizată" tocmai pentru a atrage aten ia asupra faptului că aceasta îngrijorează, în cel mai înalt grad, factoriiț politici i guvernamentali, opinia publică, de la nivel na ional, regional european i mondial,ș ț ș ceea ce a determinat căutări pentru a se găsi răspunsuri pe măsura evolu iei, formelor deț manifestare i, mai ales, urmărilor produse sau prevăzute. Apărută, ini ial, sub forma unorș ț fapte sociale manifeste, cu o specificitate aparte, apoi ca un concept mai mult sociologic decât juridic, crima organizată este i în prezent abordată nuan at în plan doctrinar, al documentelorș ț de orientare în politica penală i chiar în reglementările propriu-zis juridice, nemaivorbind deș dimensiunea praxiologică, preventivă i de reprimare (I. Bu , 2003). ș ș

Semnalele certe privind extinderea i diversificarea formelor de manifestare ale crimeiș organizate, ca fenomen na ional i cu ramifica ii interna ionale, care s-a regăsit într-un numărț ș ț ț din ce în ce mai mare de state, au determinat ca subiectul să fie analizat la cea de-a V-a Conferin ă a O.N.U. privind prevenirea criminalită ii i tratamentul infractorilor, finalitateaț ț ș traducându-se într-o rezolu ie specială – „Crima, ca formă de afaceri". În con inutul rezolu ieiț ț ț în cauză s-au introdus patru criterii în baza cărora să poată fi definit acest fenomen social global, i anume:ș

• scopul: ob inerea de câ tiguri substan iale;ț ș ț

• legăturile sunt bine structurate i delimitate ierarhic în cadrul grupuluiș infrac ional; ț

• specificul: folosirea atribu iilor i rela iilor de serviciu ale participan ilor;ț ș ț ț

• nivelul: ocuparea de către participan i a unor func ii superioare înț ț economie i societate. ș

La Conferin a Mondială la nivel ministerial asupra crimei organizate, care a avut loc înț intervalul 21-23 noiembrie 1994, la Neapole, în cadrul căreia s-au jalonat câteva repere cheie vizând definirea crimei organizate i factorii care concură la extinderea sa la nivelș transna ional, valabile i astăzi. Se re ine că termenul de ț ș ț „crimă organizată" denotă o activitate care presupune un grad semnificativ de cooperare i organizare de natură săș conducă la ob inerea de bunuri sau servicii ilicite.ț

De asemenea, crima organizată a fost concepută ca presupunând experien aț antreprenorială, specializarea considerabilă, capacitatea de coordonare, utilizarea violen ei iț ș corup iei pentru a facilita desfă urarea activită ilor. Exper ii în materie manifestă preocupăriț ș ț ț pentru surprinderea caracteristicilor universului acestui fenomen, în principal vizând (I. Bu ,ș 2003): mărimea grupurilor criminale; structura i coeziunea lor internă; organizarea ierarhică;ș flexibilitatea i reac ia rapidă; domeniile de specializare (droguri, prostitu ie, infrac iuniș ț ț ț financiare i economice, etc.). Principalele amenin ări pe care le vizează sunt la adresa: ș ț

• securită ii na ionale i interna ionale; ț ț ș ț

• stabilită ii sociale; ț

• autorită ilor politice i legislative pe care le subminează; ț ș

39


• coruperii i compromiterii institu iilor economice i sociale i a structurilorș ț ș ș democratice.

Sec ia „crimă organizată" din cadrul Diviziei Cercetări Penale a Poli iei dinț ț Washington, S.U.A., într-un studiu din anul 1990, când vorbea de „crimă organizată” se referea la „orice grupare structurată în ideea înfăptuirii unei activită i conspirate i constituiteț ș având ca principal scop ob inerea unui profit”, crima organizata fiind „cancerul perfid careț vlăguie te puterea societă ii americane, amenin ă integritatea guvernului, determină cre tereaș ț ț ș taxelor i periclitează siguran a personală a cetă enilor". ș ț ț

Olandezul G.M. de Vries, membru în Parlamentul European a afirmat: „chiar înainte să se desfiin eze controalele de frontieră între ările membre ale Uniunii Europene, crimaț ț organizată penetrase multe grani e na ionale. A a de mult a crescut nivelul activită ilorț ț ș ț infrac ionale transfrontaliere, încât astăzi Europa este confruntată cu un echivalent modern alț celor zece plăgi biblice, constând în tot atâtea plăgi ale planetei: comer ul cu droguri; frauda;ț traficul de arme; contrafacerile i pirateria; contrabanda cu igări; emigrarea ilegală; furturi deș ț ma ini; traficul ilegal de de euri i, în sfâr it, terorismul", iar sociologul italian Pino Arlacchiș ș ș ș aprecia că „injectarea zilnică pe pia a eurodolarilor a banilor negri genera i de activită ileț ț ț economice ilegale ale crimei organizate i sporirea valorii banilor spăla i prin opera iiș ț ț speculative - iată scenariul financiar general care constituie cauza destabilizării globale".

Fostul ef al serviciilor franceze de informa ii externe, amiralul în rezervă Pierreș ț Lacoste a mers până acolo încât a rela ionat crima organizată cu filosofia drepturilor omului,ț sus inând că „excesiva aten ie acordată drepturilor personale reprezintă un important factor deț ț vulnerabilitate al societă ilor occidentale dezvoltate. Câteva exemple de ac iuni de tip mafiotț ț demonstrează ca răufăcătorii sunt în stare să ob ină avantaje din aceste aspecte deț vulnerabilitate, penetrând prin corup ie structurile democratice".ț

Simptomatice pentru registrul estimativ al crimei organizate sunt cele re inute de cătreț Rowan Bosworth Davies i Graham Slatmarek, în lucrarea lor „Money Laudering" (1994),ș potrivit cărora „Noile pie e pentru tehnologia europeană i americană i pentru bunurile deț ș ș larg consum, care s-au deschis brusc în fostele ări comuniste, nu fac excep ie de la ofensivaț ț crimei organizate".

Toate acestea reprezintă semnale certe de îngrijorare, cărora le mai adăugăm doar faptul că s-a ajuns până acolo încât să se afirme că „asistăm la na terea celei de-a patra puteriș în stat - crima organizată" i că „crima organizată este unul din pre urile pe care societateaș ț trebuie să le plătească pentru democra ie. Dar ea trebuie să facă în a a fel încât acest pre săț ș ț fie cât mai pu in dureros". Încheiem această temă prin redarea unei forme grafice care permiteț reliefarea bogă iei sferelor de cuprindere i eventuala rela ionare a conceptelor de devian ă,ț ș ț ț delincven a, criminalitate i infrac ionalitate. ț ș ț

40


U.I.2.6. Teoriile expilcative ale devian eiț

La întrebarea „De ce oamenii se angajează în acte deviante?”, răspunsurile s-au situat de la perspectivele biologic, psihologice i psihiatrice până la cele sociologice. Acesteș explica ii diferite î i au originea în diverse ipostaze nu numai referitoare la cauzeleț ș comportamentului uman, ci i la modul în care comportamentul deviant ar putea fi schimbat.ș De aceea, aceste perspective diferite vor fi prezentate separat.

Pentru o în elegere mai bună vă propunem o prezentare succintă a principalelor teoriiț asupra fenomenului devian ei (vezi Tabelul nr. 2.1).ț

Tabelul nr. 2.1. Principalele teorii asupra devian eiț

Tipul teoriei Teoria

TEORII BIOLOGICE• Teoria criminalului înnăscut• Teoria eredită iiț• Teorii ce conturează tipologii

TEORII SOCIOLOGICE• Asocierea diferen ialăț• Teoria dezorganizării sociale• Teoria transmiterii culturale• Teoria reac iei la frustrareț• Teoria oportunită ilor diferen ialeț ț• Teoria controlului• Teoria situa ionalăț• Teoria anomiei (tensiunea structurală)• Teoria conflictului• Teoria etichetării (teoria reac ieiț

sociale)TEORII PSIHIATRICE i ș

PSIHOLOGICE

• Teoria psihiatrică

• Teoriile personalită iiț

SĂ NE REAMINTIM...

Criminalitatea poate fi privită într-o accep iune mai largăț decât infrac ionalitatea, dar mai restrânsă decât delincven a i ca oț ț ș componentă a devian ei, ca o formă particulară a acesteia din urmă,ț marcată, în principal, prin gradul de pericol social mai ridicat, prin valorile periclitabile ori lezate efectiv.

41


REZUMATDevianţa se referă la încălcarea normelor sociale; nu se limitează la

normele legale, înglobând toate deviaţiile posibile. Acest fenomen se poate înţelege numai într-un context social. Pe lângă aspectul negativ, ea poate fi uneori un fenomen reglator al vieţii sociale (E. Durkheim). Devianţa întăreşte conformarea şi certifică normalitatea. Delincvenţa se referă la încălcarea normelor legale, a legilor scrise. Aceasta are o dimensiune statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală. Delincvenţă poate fi de trei tipuri: reală (cunoscută şi sub denumirea de cifra neagră a criminalităţii. Se referă la toate actele şi faptele antisociale interzise prin lege, indiferent dacă sunt descoperite sau pedepsite); descoperită ( doar acele fapte care sunt descoperite) i ș judecată (doar cea sancţionată conform normelor legale). Infrac iunile ț reprezintă totalitatea faptelor care prezintă pericol social, săvâr ite cu vinovă ie, prevăzute de legea penală i în baza cărora există temeiș ț ș real pentru antrenarea răspunderii penale a autorilor lor. Criminalitatea poate fi privită într-o accep iune mai largă decât infrac ionalitatea, dar mai restrânsăț ț decât delincven a i ca o componentă a devian ei, ca o formă particulară aț ș ț acesteia din urmă, marcată, în principal, prin gradul de pericol social mai ridicat, prin valorile periclitabile ori lezate efectiv. Pentru aprofundarea conceptelor este necesară studierea teoriilor devian ei. ț Explica iile pentru de ceț oamenii se angajează în acte deviante apar in domeniilor: biologiei, psihologiei,ț psihiatriei i sociologiei. Perspectivele: biologice, sociologice i psihiatrice-ș șpsihologice au fost prezentate pe larg în finalul aceastei unită i de curs.ț

TEST DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR nr. 1

1. Fapta unei persoane care de i este prevăzută de Legea penală, dar prin atingerea minimăș adusă uneia dintre valorile ocrotite de lege i prin con inutul ei concret este lipsită în mod văditș ț de importan ă i nu prezintă gradul de pericol social al infrac iunii, motiv pentru care, pe fondulț ș ț comiterii sale, procurorul a aplicat o sanc iune cu caracter administrativ, prevăzută în Codulț penal, se încadrează la: …………………

2. „Cifra neagră a criminalită ii" reprezintă: ța) totalitatea manifestărilor antisociale cu caracter penal care s-au comis în realitateb) totalitatea manifestărilor antisociale, cu acela i caracter penal care s-au comis înș

realitate dar, încă, nu au fost descoperite de organele îndrituite ale statuluic) ansamblul faptelor antisociale săvâr ite care au fost identificate de către organeleș

specializate ale statului.

3. „Criminalitatea gri" este dată de: a) infrac ionalitatea legală, fa ă de care instan ele de judecată s-au pronun atț ț ț țcu solu iițb) totalitatea faptelor penale descoperite, dar încă nefinalizate prin instrumentare, judecare i condamnare, fiind pe rolș

42

http://ro.wikipedia.org/wiki/Economie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sociologie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Statistic%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lege

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Normalitate&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Conformitate

http://ro.wikipedia.org/wiki/Emile_Durkheim


4. În cursul anului 2002, Parlamentul României a ridicat imunitatea unui parlamentar, la propunerea ministrului de justi ie, pentru a se putea continua cercetarea penală asupra sa,ț deoarece se presupunea că acesta i-a înscenat furtul autoturismului de lux din proprietate,ș achizi ionat nu de mult timp, pentru a încasa contravaloarea asigurării acestuia, în condi iile înț ț care deja două persoane au fost condamnate în cauză. În eventualitatea că cercetarea penală va confirma înscenarea respectivului furt i înstrăinării ilegale, cu ajutorul unor complici aiș parlamentarului, iar instan a de judecată se va pronun a în acela i sens, re inând, printre altele,ț ț ș ț i că toate persoanele în cauză apar in unei filiere care, de mai mult timp, a furat i valorificat,ș ț ș

autoturisme de lux provenite din străinătate, vă rugăm să vă pronun a i, în scris, în care dinț ț categoriile de criminalitate de mai jos, se pot încadra faptele de mai sus:

- criminalitatea legală............................................................. 1- criminalitatea organizată...................................................... 2- criminalitatea „gulerelor albe"..............................................3- criminalitatea descoperită.....................................................4- criminalitatea gri...................................................................5

43


Unitatea de învăţare 3. DELINCVEN A JUVENILĂȚ

CuprinsUI3.1. Introducerea..............................................................................................449UI3.2. Competenţele unită ii de învă are – UI4ț ț .......................................................440UI3.3. Delimitările conceptului: delincven ă juvenilăț .............................................453UI3.4. Etiologia delincven ei juvenileț .....................................................................484

4.4.1. Cauze de nivel societal......................................................................4944.4.2. Cauze de nivel psihosocial.................................................................5054.4.3. Cauze de nivel psihoindividual..........................................................605

3.5. Rezumatul.........................................................................................................649 3.6. Testul de autoevaluare nr. 2.............................................................................649

UI3.1. INTRODUCERE

În această unitate de curs urmează a fi tratată problematica delicată a delincven ei juvenile. Cea mai mare parte a unită ii de învă are esteț ț ț dedicată cauzelor care stau la baza fenomenului delincven ei juvenile. Vor fiț abordate cele trei tipuri principale de cauze: cauzele de nivel societal (macrosocial), cauzele de nivel psihosocial (microsocial) i cauzele de nivelș psihoindividual.


La sfâr itul unită ii de învă are, cursan ii vor prezenta:ș ț ț ț- Capacitatea de a identifica elementele caracteristice ale principalelor

defini ii asupra conceptului existente în domeniu;ț

- Competenţe de analiză i interpretare critică a principalelor trei mariș cauze care pot sta la baza fenomenului delincven ei juvenile;ț

- Capacitatea de a creiona aspectele educative negative prezente în mediul familial;

- Capacitatea de a elabora un program educativ destinat familiilor în

44


vederea preven iei fenomenului delincven ei juvenile;ț ț

- Capacitatea de a sus ine argumentat necesitatea coroborării factorilorț macro-, micro- i a celor individuali în manifestarea conduitelorș specifice delincven ei juvenile.ț

- Competenţe de a lucra în echipă manifestând: toleran ă, empatie, spiritț critic constructiv.

Durata medie de parcurgere a celei de a treia unităţi de învăţare este de 4 ore.

UI3.3. DELIMITĂRILE CONCEPTULUI: DELINCVEN A JUVENILĂȚ

Delincven a juvenilă, conform lucrărilor de specialitate, ar putea fi la fel de veche caț i modalită ile de maltratare a copilului. Una dintre practicile cele mai grave de maltratare aș ț

copilului (pentru perioada timpurilor noastre) a fost infanticidul – uciderea deliberată a copilului. Asemenea practici au fost identificate în perioada antichită ii atât în zone dinț Grecia, Roma, Orientul Mijlociu sau la cel i ori popoarele scandinave. Astfel, în perioadaț 7000 î.e.n. – 1843 e.n., copiii nou-născu i erau arunca i în râuri, în grămezi de bălegar, lăsa iț ț ț să fie mânca i de animale sau chiar erau sacrifica i în cadrul ritualurilor religioase (T.L.ț ț Empey, 1982).

Revenind la delincven ă, mai precis la no iunea de delincven ă, speciali tii înț ț ț ș domeniu apreciază că aceasta este relativ nouă, căci spun ei no iunea nu a fost mult utilizatăț înaintea secolului al XIX-lea. În ceea ce prive te fenomenul de delincven ă juvenilă, aceastaș ț este un „fenomen social nou” (T.L. Empey, 1982, p.2), până la sfâr itul secolului al XX-leaș nefiind înfiin ate instan ele speciale pentru minori. Poate părea o contradic ie cu ceea ce s-aț ț ț afirmat în paragraful anterior referitor la vechimea delincven ei juvenile. Adevărul este căț de i acte infrac ionale comise de copii au existat de-a lungul timpului, aceste acte nu au fostș ț mereu considerate ilegale i nu au fost numite întotdeauna delincven e. De aceea secolul alș ț XX-lea este perioada de timp în care vorbim concret de păreri convergente în problematica acestui domeniu. Etimologia termenului: în limba latină expresia este delinguere juveni iar în limba franceză: delinquance juvenile. Părerile în domeniu se îndreaptă spre o definire no iunii deț delincven ă juvenilă, în forma: „ansamblul abaterilor i încălcărilor normelor sociale,ț ș sanc ionate juridic, săvâr ite de minorii până la 18 ani”. ț ș

Defini ia ridică problema lămuririi a încă unui termenț : minorul. Astfel, din punct de vedere juridic, este necesară delimitarea subcategoriilor din cadrul categoriei mai largi denumită: categoria minorilor. În func ie de prezen a/absen a discernământuluiț ț ț (discernământul fiind facultatea de a discerne, de a pătrunde, de a judeca i a aprecia lucrurileș la justa lor valoare) au fost identificate trei subcategorii:

45


o minorii cu vârstă până la 14 ani. Ace tia nu răspund penal, chiar dacă vorș comite infrac iuni. Se consideră că ei nu au discernământ.ț

o minorii cu vârstă între 14 i 16 ani. ș Ei au răspundere juridică limitată, numai dacă numai dacă se stabile te existen a discernământului la expertiza medico-ș țlegală psihiatrică – conform Art. 99 din Codul penal.

o minorii cu vârstă între 16 i 18 ani ș sunt cei care răspund în fa a legii,ț considerându-se că ei au discernământ. Chiar dacă au discernământ, pentru ace tia, modul de sanc ionare i cel de executare a pedepselor se deosebe te deș ț ș ș cele folosite pentru infractorii adul i.ț

Exemple: Se poate spune că până la vârsta de 18 ani persoana care comite fapte

ilegale, se impune a fi tratată mai mult ca delincventă decât ca o personalitate criminală, deoarece persoana nu are vârsta legală a persoanei adulte (18 ani). Motivul principal îl constituie imposibilitatea asumării responsabilită ii deplineț precum în cazul adultului.

Schi area unui posibil ț profil psihologic al minorului delincvent este oferită de P. Popescu-Neveanu în Dic ionarul de psihologieț (1981). Principalele caracteristici ale unui astfel de profil sunt:

• înclina ia către agresivitateț (latentă sau manifestă). Aceasta poate fi acompaniată de ostilitate i de negare a valorilor acceptate de societate la acelș moment-dat;

• instabilitate emo ionalăț care poate avea la bază caren e educa ionale i/sauț ț ș instabilitatea Eului;

• inadaptarea socială care poate proveni dintr-un sentiment de insecuritate, pe care copilul vrea să-l suprime;

• conduita duplicitară;• dezechilibru existen ial.ț

Un remarcabil studiu comparativ întreprins de S. Sheldon, E. Sheldon i E. Gluckș (1950) pe un lot de 500 minori delincven i, respectiv un lot asemănător ca număr de minoriț nondelincven i. Loturile aveau o compozi ie asemănătoare din punct de vedere al vârstei,ț ț sexului, statutului socio-economic, apartenen ei etnice etc. Studiul interdisciplinar a eviden iatț ț următoarele trăsături ale minorilor delincven i ț comparativ cu trăsăturile minorilor nondelincven i:ț

• din punct de vedere fizic: minorii delincven i au, cei mai mul i, constitu ieț ț ț mezomorfică: solizi, for ă musculară mare;ț

• din punct de vedere temperamental sunt, ai ales: energici, neastâmpăra i, impulsivi,ț extraverti i, agresivi, distructivi, chiar sadici;ț

• din punct de vedere psihologic, au exprimări directe, atitudini ostile, sfidătoare, plini de resentimente, de suspiciuni, sunt încăpă âna i, dornici să se afirme în grup, auț ț spirit de aventură, sunt neconven ionali, de cele ai multe ori nu se supun autorită iiț ț adul ilor, i autorită ii, în general;ț ș ț

46


• din punct de vedere social, cei mai mul i, provin din familii neîn elegătoare, slabț ț afective, instabile, cu un profil moral discutabil;

• din punct de vedere al maturizării caracterologice: toleran a scăzută la frustrare,ț autocontrol deficitar, egocentrism, impulsivitate i agresivitate, subestimareaș gravită ii gre elilor i a actelor dissociale comise, nedezvoltarea sentimentelorț ș ș morale, a motivelor superioare de ordin social, indiferen ă i dispre fa ă deț ș ț ț activită ile sociale utile (învă are, muncă), opozi ie fa ă de normele juridice, moraleț ț ț ț i respingerea acestora; devalorizarea de sine i aderarea la statutul de delincvent;ș ș

imagine falsă despre lume, despre rela iile interpersonale, despre autonomia iț ș libertatea individuală, pe care le concepe îndeosebi sub semnul for ei brute,ț agresivită ii i violen ei.ț ș ț

Pornind de la cele ase structuri de reac ie comportamentală descrise în ș ț Manualul statistic i diagnostic al tulburărilor mintaleș prezentăm în continuare o altă clasificare a delincven ei juvenile (ț W. Wattenberg, 1986):

• reac ia hiperkineticăț – caracteristică acelor copii cu afec iuni neurologice minime;ț• reac ia de retragereț – poate să apară la copiii cărora li se oferă prea pu ină satisfac ieț ț

(cazul părin ilor deta a i, excesiv de permisivi sau exagerat de autoritari);ț ș ț• reac ia superanxioasăț – poate apărea în cazul familiilor deosebit de ambi ioase înț

plan educa ional, familii care fixează standarde foarte înalte comparativ cuț posibilită ile copiilor lor;ț

• reac ia agresivă nesocializatăț – poate apărea în cazurile de respingere socială asociată cu superprotec ie;ț

• reac ia de fugă, de evadareț – poate apărea în cazurile de respingere parentală totală;• reac ia grupului delincventț – poate apărea ca rezultat al al rebeliunii din anii

adolescen ei, în absen a supravegherii parentale i, mai ales a celei paterne.ț ț ș

După reluarea paragrafului anterior, prezenta i cîte un exemplu pentruț fiecare dintre cele ase tipuri structuri de reac ii prezentate. ș ț

Din clasificarea de mai-sus, se poate observa că în afara primului tip prezentat, toate celelalte cinci tipuri se referă la atitudini educative ale familiei. Dar, chiar dacă 80% dintre delincven i provin din aceste tipuri de familii, nu putem afirma că orice familie de acest tipț influen ează , ca factor singular, conduita delincventă a copiilor.ț

Nu doar caren ele educa ionale din familie pot fi aduse în discu ie când vorbimț ț ț despre delincven a juvenilă. Pe lângă caren ele educa ionale din familie, sunt i al i factoriț ț ț ș ț care pot fi pu i în discu ie: influen ele mass mediei, situa ia materială deficitară, presiunileș ț ț ț exercitate de grupurile delictogene etc.

R. Gialombardo (1972) porne te de la premisa că există mai multe niveluri aleș cauzelor i ale manifestărilor caracteristice inadaptări sociale i devian ie. Aceste ș ș ț niveluri ale cauzelor i ale manifestărilor caracteristice inadaptării sociale i devian ei ș ș ț au fost structurate după cum urmează:

47


a) factori situa ionali devian i la care copilul este expus acasă sau în mediulț ț extrafamilial: familie dezorganizată, probleme educative grave în familie, situa iiț materiale deficitare, aderarea la grupuri cu poten ial delictogen.țb) probleme comportamentale; c) atitudini dissociale în care copilul descoperă reac ii subiective îndreptateț împotriva autorită ii (izolare, ostilitate, anxietate);țd) ie irea de sub control, cu încălcarea unor norme sau a unor standarde aleș comunită ii (inactivitate, lene, fugă de acasă, vagabondaj);țe) încălcarea normelor i legilor prin acte antisociale grave i foarte grave (furt,ș ș tâlhărie, omor, viol).

Situa iile statistice prezentate în ultimii ani prezintă un tablou care este îngrijorător:ț cre terea sistematică a numărului delincven ilor minori i a infrac iunilor comise de ace tia;ș ț ș ț ș scăderea limitei de vârstă sub 14 ani a minorilor care comit infrac iuni; cre terea numărului deț ș delicte grave (furturi) i foarte grave (tâlhărie, viol, crimă) comparativ cu anii trecu i,ș ț recrudescen a actelor de delincven ă juvenilă atât în mediul urban cât i rural.ț ț ș

SĂ NE REAMINTIM...

Delincven a juvenilăț este ansamblul abaterilor i încălcărilor normelorș sociale, sanc ionate juridic, săvâr ite de minorii până la 18 ani.ț ș

UI3.4. ETIOLOGIA DELINCVEN EI JUVENILEȚ

Cauzele conduitelor deviante penale ale minorilor (conduite de delincven ă juvenilă)ț pot fi structurate pe trei mari niveluri de cauzalitate: nivelul societal (macrosocial), nivelul psihosocial (microsocial) i nivelul psihoindividual. Tratarea actelor delincvente poate începeș de la explicarea celor trei niveluri i a modului lor de a ac iona asupra individului (vezi tabelulș ț care urmează):

Tabelul 3.1. Modelul cauzal al delincven ei (adaptare G. Basiliade, 1982)ț

Nr. crt.

Tipul de cauze Explica ii pentru tipurile de cauzeț Modul de ac iuneț

1. Nivelul societal(macrosocial)

Disfunc ii organizatorice, social-economice,ț politice, morale

Indirectă

2. Nivelul psihosocial

(microsocial)

Deficien e ale instan elor de socializare ț ț(ale grupurilor promovare i secundare) ș Indirectă

3. Nivelul psihoindividual

Insuficienta dezvoltare a judecă ilor morale,ț a atitudinilor-valori, tulburări afective iș Directă

48


caracteriale Se impune ca fiind necesară delimitarea între cauze ale fenomenului delincvent iș

condi iiț ale fenomenului delincvent. Condi iile reprezinte acele împrejurări care nu pot generaț nemijlocit fenomenul de delincven ă, dar care înso e te cauzele i le influen ează asigurând oț ț ș ș ț anumită dezvoltare a acestora în măsura necesară apari iei efectului (G. Basiliade, 1983).ț

Revenind la cele trei niveluri de cauzalitate a fenomenului delincven ei juvenile vomț demara demersul explicativ cu primele dintre cauze: cauzele de nivel societal, continuând cu cele de nivel psihosocial i încheind cu acele de nivel psihoindividual. ș

3.4.1. Cauzele de nivel societal (macrosocial)

R. Merton (1961), J. Pinatel (1971) analizând infrac ionalitatea demonstrau raportulț strâns între sistemul economic de concuren ă i competi ieț ș ț dus la extrem i agresivitateaș manifestată care are ca scop atingerea succesului cu orice preț. Dar, concuren a i competi iaț ș ț nu generează doar agresivitatea pentru a ob ine succesul ci, i o altă formă de agresivitate -ț ș agresivitatea e ecului. Aceasta poate antrena o „subcultură a violen ei” în care factorii socio-ș țculturali împreună cu factorii economici au puternice efecte psihologice cu rol important în comiterea infrac iunilor contra persoanei (H.D. Graham, 1969; R.D. Masters, 1979). ț

Th. Sellin (1938) i R.D. Taft (1956) considerau că modalitatea cea mai adecvată deș explicare a fenomenului de delincven ă poate fi făcută pornind de la ț conflictul între valorile iș interesele manifestate în cadrul societă iț i la nivelul unor clase i categorii sociale. Aici seș poate încadra teoria subculturilor delincvente – A. Cohen (1961). Conform acesteia, tinerii infractori organiza i în bande, au un sistem normativ propriu care se na te din con tiin aț ș ș ț imposibilită ii atingerii scopurilor i a însu irii valorilor societă ii globale. ț ș ș ț

Teoria asocia iilor diferen iale (E.H. Sutherland, 1955) accentuează că ț ț învă areaț comportamentelor infrac ionale se realizează în cadrul comunicării i rela iilorț ș ț interpersonale din cadrul grupurilor. Pornind de la teoriile lui R. Merton i E.H. Sutherland,ș R. Cloward i L. Ohlin elaborează: teoria sociologică generală a comportamentului deviant.ș Aceasta, consideră comportamentul deviant drept o consecin ă a combinării a două tipuri deț factori: sociali, respectiv psihosociali. Conform acestei teorii, anumite persoane dacă nu pot ajunge la realizarea scopurilor folosind mijloace legale, vor căuta să ajungă la realizarea acelora i scopuri dar utilizând mijloace ilegale. Trebuie luată în considerare observa iaș ț conform căreia, lipsa mijloacelor legitime fără existen a oportunită ilor ilegale nu va conduceț ț la comportamente delincven iale. De asemenea prezen a oportunită ilor ilegale dar cuplată cuț ț ț mijloace legitime de atingere a scopurilor va face improbabilă apari ia comportamentelorț delincven iale. ț

Teoria lui R. Cloward i L. Ohlin lansează următoarele enun uri, cu mare valoare deș ț adevăr pentru societă ile noastre:ț

• lipsa accesului la mijloace legitime de realizare a scopurilor împărtă iteș de colectivitate produce o tendin ă spre comportament deviant;ț

• existen a oportunită ilor împărtă ite produce o tendin ă spreț ț ș ț comportament deviant;

49


• cele două cauze produc comportamentul deviant numai în interrela ieț multiplicativă.

I. Jaszinski (1964) aduce în vizor alte aspecte, mai pu in explorate. El demonstreazăț că în regiunile care se dezvoltă rapid, sub aspect economic i unde urbanizarea esteș accelerată, în perioadele în care mobilitatea socială orizontală este preponderentă cre teș infrac ionalitatea, mai ales în rândurile minorilor. ț

G. Basiliade, pe baza cercetărilor realizate în perioada 1969 – 1982, pe problematica socializării discordante a unor recidivi tilor i multirecidivi tilor tineri (18 – 26ș ș ș ani) a identificat i analizat contradic iile de nivel societal care pot fi considerate cauze aleș ț delincven ei. Aceste contradic ii sunt descrise a fi: între stadiile diferite de dezvoltare socio-ț țeconomică a unor zone, între modelele socio-culturale, între normele morale ale societă ii iț ș moralitatea unor grupuri de persoane, între valorile moral-cetă ene ti i juridice i modulț ș ș ș individual sau colectiv de raportare la ele.

Cauzele de tip macrosocial (societal) nu sunt singurele care pot să explice în întregime fenomenul infrac ional i dinamica acestuia. Se impune lărgirea cercului de analizăț ș a cauzelor i la nivel psihosocial i psihoindividual pentru a putea avea un tablou complet aș ș fenomenului studiat: delincven a juvenilă.ț

Realiza i o „radiografiere” a localită ii în care trăi i identificând cauzeleț ț ț de nivel societal (macrosocial).

4.3.2. Cauzele de nivel psihosocial (microsocial)

Cauzele de nivel psihosocial se regăsesc la nivelul grupurilor care nu reuşesc să realizeze socializarea concordantă a minorilor şi tinerilor, în consens cu normele şi valorile societăţii globale. În cadrul acestor grupuri un loc central îl ocupă familia. Dintre factorii de natură familială, implicaţi in etiologia delincvenţei juvenile, amintim: divergen a metodelorț educative i lipsa de autoritate a părin ilor; atitudinea rece-indiferentă a părin ilor; atitudineaș ț ț autocratică, tiranică a părinţilor; atmosfera conflictuală i perturbarea climatului moral alș familiei; dezorganizarea familiei. Factorii delictogeni familiali trebuie privi i intercondi ionatț ț cu factorii extrafamiliali dar i cu factorii de nivel psihoindividual.ș

Factorii familiali implica i în etiologia delincven ei juvenile vor fi prezenta i pe larg înț ț ț subcapitolul care urmează.

4.3.2.A. Factorii familiali ai delincven ei juvenile țA.1. Divergen a metodelor educative i lipsa de autoritate a părin ilorț ș ț

Echilibrul psihic al copiilor, structurarea trăsăturilor pozitive de caracter şi a conduitei morale a acestora au un rol esenţial în formarea i dezvoltarea personalită ii. Climatul familialș ț cald creat de înţelegerea dintre părin i, convergen ele în ceea ce prive te metodele educative şiț ț ș atitudinile faţă de diferite acte ale copiilor creează fundamentul dezvoltării armonioase a

50


copilului în mediul său familial. Divergenţa punctelor de vedere ale părinţilor, privind educaţia copiilor i ș neconcordanţa metodelor disciplinare pot deruta copilul. Acesta simte că în anturajul familial există lipsa unei unităţii de opinii şi concepţii despre bine şi rău, despre necesitatea respectării unor reguli, precum şi despre modalitatea de manifestare a autorităţii parentale.

Exemplu:Cel mai des în familii, tatăl reprezintă autoritatea care aplică pedepsele,

iar mama este cea care împarte îmbră i ările i scute te sau îndulce te pedepsele.ț ș ș ș ș Este situa ia cel mai des întâlnită în familii i reprezintă cazul-tipic de lipsă deț ș unitate a măsurilor educative, de neconcordan ă a metodelor disciplinare. ț

Părinţii care nu se înţeleg în cadrul familiei privind atitudinea care trebuie adoptată faţă de diferite acte ale copilului sau faţă de capriciile sale pot contribui la crearea unui mediu neconform pentru dezvoltarea optimă a copilului.. Dacă divergenţele continuă constant, în faţa delictelor copilului se poate ajunge la o „predispoziţie” pentru acte delincvente (R. Vincent, 1972).

De asemenea în cadrul vieţii familiale, copiilor trebuie să li se „antreneze” rezisten aț la frustrare. A antrena rezisten a la frustrare presupune: evitarea unui climat supraprotectorț şi a satisfacerii tuturor capriciilor copilului, crearea unui climat moral egal i echidistantș pentru to i membrii familiei, climat în care copiii să simtă că normele trebuie respectate atâtț de ei cât i de adulţii din familie. Printre multe alte sarcini parentale, părin ii ar fi de dorit săș ț fie con tien i de rolul pe care ei îl au în a-l învăţa pe copil să suporte frustrarea şi conflictul.ș ț Părin ii de asemenea, este bine să aibă în vedere formarea i dezvoltarea de comportamenteț ș adecvat e în raport cu frustrarea i conflictul, pentru a se evita formarea şi exacerbarea unorș trebuinţe egoiste, care pot declan a, în unele cazuri, acte infracţionale şi împiedică adaptareaș personalităţii la cerinţele sociale (H.P. Mussen, J. Conger, J. Kagan, 1970).

R. Mucchielli (1981) a studiat atitudinile parentale din familiile minorilor delincven i.ț A constatat că la un procent de 40-50% dintre minorii delincven i se manifesta o atitudine deț supraprotec ie maternă excesivă. Studiul a relevat i că la 30% dintre acei minori exista oț ș atitudine supraprotectoare paternă.

Carenţele de autoritate ale părin ilor decurg adesea, din ț insuficienta supraveghere sau lipsa totală de supraveghere a copiilor. De fapt, lipsa de supraveghere este factorul cu cel mai înalt grad de incriminare în delincvenţa juvenilă, indiferent de tipul familie (organizată, dezorganizată, reîntregită). Lipsa de supraveghere şi îndrumare se poate asocia, mai ales în această perioadă, cu aspecte noi, legate de precocitatea tendinţei spre independenţă a preadolescenţilor şi adolescenţilor, sub influenţa unor relaţii socio-afective extrafamiliale şi a altor factori. Nemaifiind controla i şi supraveghea i de părin ii lor, copiii, pot ajunge uşorț ț ț sub influenţa unor grupuri delictogene.

Repercursiunile climatului educativ familial asupra structurii personalităţii copiilor vor fi prezentate în cele două figuri care urmează (P. Osterrieth, 1973):

51


II IIINELINIŞTE FORŢĂAGRESIVITATE ACTIVISM

V VI

PASIVITATE BUNĂ DISPOZIŢIE IZOLARE RELAXARE

Fig. 4.1. Rela iile dintre climatul socio-afectiv i activismul copiluluiț ș(V. Preda, 1998, p.14)

52

Pasivitate

Activism a f e c C t o i m v p o r t p a l m ă e c n u t t

IActivism şi

afectivitate de nivel mediu

Tulburăr ai f e c t i v e


COPIL: COPIL: Pasiv Activ Conformist Sociabil Timid Vioi Politicos Serviabil Prudent Creativ

COPIL: COPIL:Retras NeliniştitAnxios ImpulsivPesimist AgresivCapricios CaracterialNevrozat Delincvent

Fig. 4.2. Repercursiunile atmosferei familiale asupra personalită iiț (T. Kulcsar, 1998)

53

CALDĂ

De cooperareIndulgentă

DemocraticăPrea

protectoare

PROMOVEAZĂAUTONOMIA

POSESIVĂ

RECE

Indiferen ățde neglijare

Revendicativăduşmănoasă

Detaşatărigidă

Autoritară


SĂ NE REAMINTIM...

Divergen a metodelor educative i lipsa de autoritate a părin ilorț ș ț presupune: neconcordan a metodelor disciplinare folosite de către cei doi țpărin i, „antrenarea” rezisten ei la frustrare i insuficienta/lipsa de ț ț șsupraveghere a minorilor.

A.2. Atitudinea rece-indiferentă a părin ilorț

Dacă atitudinea supraprotectoare a părinţilor nu permite o suficientă individualizare şi autonomie a copiilor şi nu le dezvoltă capacitatea optimă de rezistenţă la frustrare, atitudinea rece-indiferentă a părin ilor nu creează premisele necesare formării emoţiilor, sentimentelorț simpatetice şi atitudinilor pozitive faţă de adulţi şi faţă de societate, ducând în numeroase cazuri la instalarea unei agresivităţi latente. Ajun i la vârsta de 10-12 ani copiii „respinşi“ deș părinţii lor au tendinţa mai ridicată de a manifesta în mai mare măsură tulburări comportamentale, concretizate în diferite acte infracţionale, decât copiii îndrumaţi atent şi cu afecţiune de către părinţi.

Observarea sistematică a unor loturi de copii „respinşi” şi a unor loturi de copii corect „acceptaţi” şi îndrumaţi de părinţi care, arată că ceea ce îi deosebeşte semnificativ pe copiii „respinşi” de ceilalţi copii este: instabilitatea emoţională, iritabilitatea, neglijenţa în ţinută şi în activitate, indiferenţă faţă de şcoală şi de o serie de atitudini antisociale.

În colectivitate (la grădini ă sau mai târziu la coală) copilul „respins” de părinţi esteț ș brutal, nu suportă să fie pus în inferioritate la diferite jocuri, este închis în sine, nu se destăinuie, este neîngrijit şi este respins de către colegi. În aceste condi ii, copilul nu esteț acceptat nici acasă, nici în colectivitate i el va căuta în timp un grup unde să se simtăș acceptat, grup care de multe ori este unul cu poten ial delictogen sau chiar delictogen. Faţă deț răceala afectivă şi faţă de antipatia pe care simte că părinţii săi o manifestă fa ă de el, copilulț reacţionează tot prin respingere, prin antipatie şi prin agresivitate cu copiii din jurul său. Pe acest fond al problemelor, ace ti copii vor dezvolta rela ii neconforme cu proprii părin i, vorș ț ț comunica defectuos cu ace tia. Vin ca sprijin, în acest sens, mărturiile delincven ilor careș ț afirmă că au dezvoltat sentimente ostile fa ă de părin i, mai ales fa ă de ta ii lor deoarece auț ț ț ț sim it că tatăl lor este inadecvat pentru a fi luat drept model comportamental.ț

Exemplu:Expertiza medico-legală a 210 delincven i minori a relevat că dintreț

ace tia un procent de 41% au avut parte de indiferen ă i răceală afectivă dinș ț ș partea tatălui, respectiv un procent de 24% au avut parte de acelea i rela iiș ț defectuoase din partea mamelor (cu precădere din partea mamelor vitrege).

Se impune o prezentare succintă a celor două atitudini parentale: de acceptare, respectiv de respingere i a influen elor pe care acestea le antrenează la nivelulș ț comportamentelor copilului.

54


Tabelul 4.1. Influen ele atitudinii parentale asupra comportamentului copiluluiț

ATITUDINEA PARENTALĂ COMPORTAMENTUL COPILULUI

DE ACCEPTARE

autocratică-- - sindrom supraprotector de tip dominant

democratică - reac ii normale ale copilului sau tulburăriț situa ionaleț

laissez-faire - sindrom supraprotector de tip indulgent

DE RESPINGERE

autocratică - sindrom autoritar, tulburări de natură antisocială

democratică - tulburări ale comportamentului primar, tip nevrotic

laissez-faire - sindrom de neglijare- delincven ăț

SĂ NE REAMINTIM...

Atitudinea rece-indiferentă a părin ilorț• Nu creează premisele necesare formării emo iilor, sentimentelorț

simpatetice i a atitudinilor pozitive fa ă de adul i i fa ă deș ț ț ș ț societate, ceea ce poate duce la o agresivitate latentă.

• Respins acasă copilul, dezvoltă comportamente de respingere iș la coală ceea ce îl poate arunca spre grupurile delictogene. ș

A.3. Atitudinea autocratică, tiranică a părin ilorț

Dorind a impune o disciplină severă şi strictă, unii dintre părinţi (mai ales dacă şi prin firea şi temperamentul lor au tendinţe dominatoare), au o atitudine autocratică, rigidă, în raporturile cu copiii lor. Datorită măsurilor disciplinare severe, copiii unor părinţi prea autoritari, cu atitudini autocratice se vor supune în fa a părinţilor, dar vor manifesta ț ostilitate şi agresivitate latentă fa ă de cei din jurul lor, ț mai ales fa ă de colegii de genera ie sau maiț ț des, fa ă de cei mai mici ca vârstăț . Astfel, copiii cu părinţi tiranici, vor fi adesea nervo i,ș instabili afectiv, chiar cu explozii agresive (verbale sau fizice).

Un copil frustrat de dragostea paternă – care se simte respins de tatăl său şi care adesea este chiar abuzat de acesta, va învăţa modul de a reacţiona agresiv. Însă, obiectul agresivităţii sale va fi nu numai persoana tatălui ci i alte persoane care reprezintăș „autoritatea”, în alte contexte (profesori, directori etc.). În acest sens, V. Dragomirescu atrăgea aten ia că un procent de 72% dintre delincven ii minori provin din familii careț ț manifestau o atitudine autoritară, tiranică în educa ia copiilor. De aceea i părere erau i A.ț ș ș

55


Bandura i H.R. Walters (1963) care confirmau faptul că adolescen ii agresivi provin laș ț rândul lor din familii în care părin ii sunt ei-în i i agresivi, aplicând de multe ori metode deț ș ș disciplinare brutale.

Astfel de atitudini manifestate de părin i pot duce în viitor la fuga de acasă aț (pre)adolescentului sau chiar la vagabondaj. Este un mare semnal de alarmă căci, fuga de acasă i vagabondajul sunt adevărate antecamere ale delincven ei juvenile.ș ț

Elabora i un mini-studiu de caz pe tema: ț Efectele atitudinii autocratice, tiranice a părin ilor asupra copilului.ț

A.4. Atmosfera conflictuală i perturbarea climatului moral al familieiș

Copiii sunt ca nişte „seismografe sensibile, care înregistrează şi trăiesc intens chiar şi cele mai mici neînţelegeri dintre părinţi, şi cu atât mai mult certurile şi violenţele ce se pot manifesta în unele familii” (V. Preda, 1998, p. 18).

Climatul socio-afectiv şi moral al familiei este i mai mult perturbat atunci când înș familie sunt cazuri de alcoolism, de imoralitate, de antecedente penale, toate acestea favorizând alunecarea copiilor pe panta delincvenţei juvenile. Studiile arată că în familiile în care există cazuri de alcoolism cre te de aproape trei ori mai mult probabilitatea de a comiteș acte delincvente decât în familiile unde nu există alcoolism. Caren ele morale ale familiei dinț care provin s-au identificat întru-un procent de 61% la delincventele prostituate. P. Le Moal (1965) constata că la 73% dintre cazuri se înregistrau caren e morale acumulate pe fondulț conduitei imorale a mamei, i 27% dintre cazuri se datorează comportamentului tatălui. ș

Se poate afirma foarte clar că familia reprezintă cadrul de referinţă i primul exempluș pentru copil, primul model. Aceste modele din familie, dacă sunt negative, oferă posibilitatea copilului să adere la grupuri neadecvate pentru o educaţie eficientă.

A.5. Dezorganizarea familiei

Dezorganizarea familiei nu trebuie considerată drept singur factor cauzal al delicvenţei juvenile, ci numai în măsura în care împiedică îndeplinirea unora dintre funcţiile sale privind organizarea vieţii şi educarea copiilor. Aşa se întâmplă, de exemplu în numeroase cazuri în care divorţul părinţilor este o consecinţă al unui climat socio-afectiv perturbat, cu certuri, conflicte violente, imoralitate, alcoolism, etc.

Datele statistice arată că dezorganizarea familiei este printre factorii cauzali cei mai des incrimina i în delincven ei juvenilă. Totu i nu simplul fapt că provin din familiiț ț ș dezorganizate (cel mai des dezorganizare datorată divor ului), ci mediul social, cu graveț carenţe în ceea ce priveşte educaţia asociat cu al i factori favorizează delincven a juvenilă. ț ț

56


SĂ NE REAMINTIM...Atitudinea autocratică, tiranică a părin ilorț

• copiii se vor supune părin ilor dar vor manifesta ostilitate i agresivitateț ș latentă care se va concretiza în atitudinea fa ă de ceilal i.ț ț

Atmosfera conflictuală i perturbarea climatului moral al familieiș• copiii sunt mici seismografe care înregistrează i trăiesc intensș

neîn elegerile părin ilor,ț ț• atunci când în familie sunt cazuri de alcoolism, imoralitate i deș

antecedente penale, favorizând alunecarea copiilor pe panta delincven ei. țDezorganizarea familiei

• trebuie considerată factor cauzal doar în măsura în care împiedică îndeplinirea unora dintre func iile sale privind organizarea vie ii iț ț ș educarea copiilor (ex.: divor ca urmare a climatului socio-afectivț perturbat de: certuri, conflicte violente, imoralitate, alcoolism etc.).

4.3.2.B. Factorii extrafamiliali ai delincven ei juvenile ț

Pentru a putea în elege etiologia delincven ei juvenile, influen a factorilor delictogeniț ț ț familiali ar trebui privită în legătură directă cu factorii extrafamiliali i ce cei psihoindividuali.ș Revenind la factorii extrafamiliali ai delincven ei juvenile, îi enumerăm: rț ela iile dintreț inadaptarea/dezadaptarea colară i delincven ă, influen a grupurilor delictogene iș ș ț ț ș influen a mass-mediei.ț

B.1. Rela iile dintre inadaptarea/dezadaptarea colară i delincven ăț ș ș ț

Caren ele educative din familiile de provenien ă dublate de utilizarea unor metodeț ț inadecvate de interven ie asupra copiilor cu probleme de comportament de către profesori potț conduce în timp la inadaptare/dezadaptarea colară. Dacă pe acest fond se asociază i lipsaș ș unei asisten e psiho-pedagogice specializate.ț

Cercetările din domeniu arată că nivelul de colarizare al minorilor i tinerilorș ș delincven i este, în general, foarte scăzut. V. Preda (1998) cita o cercetare realizată la noi înț ară, pe un lot de tineri cu vârste cuprinse între 18 i 26 de ani, care au săvâr it infrac iuniț ș ș ț

grave cu violen ă. El constata că 16,6% dintre infractorii studia i aveau maxim trei claseț ț primare iar 66,6% dintre ei aveau trei-patru clase primare. Se poate afirma că 83,2% dintre infractorii tineri studia i au fost inadapta i/dezadapta i colar.ț ț ț ș

Exemple:Alte studii efectuate tot pe persoane delincvente au arătat că

rezultatele colare ale acestora erau foarte slabeș - 49% dintre cei studia i. Deț asemenea, 32% dintre delincven ii studia i ț ț au abandonat coala i nu erauș ș implica i în nici o activitate uț tilă. În ceea ce prive te tulburările deș comportament, aproape to i au fost considera i „copii dificili” căci: chiuleau de laț ț coală, erau neastâmpăra i i turbulen i la ore, aveau conflicte cu colegii,ș ț ș ț

manifestau tendin e agresive.ț

57


În general, se poate afirma că delincven ii juvenili sunt inadapta i sau dezadapta iț ț ț colar, ceea ce face ca aptitudinea lor colară să nu se dezvolte, mai ales că ace tia au oș ș ș

motiva ie inadecvată fa ă de învă are, fa ă de disciplina colară, i fa ă de muncă, în general.ț ț ț ț ș ș ț De asemenea, sentimentele etico-morale nu se dezvoltă adecvat.

Elabora i o strategie de interven ie aplicabilă în cazul copiilor cu tulburăriț ț de comportament. Centra i-vă pe triunghiul: familie - coală – consilier colar.ț ș ș

B.2. Influen a grupurilor delictogeneț

Grupurile delictogene sunt un pericol deloc de neglijat pentru minorii care ajung în contact cu ele. Pericolul este cu atât mai mare cu cât minorii prezintă următorul profil: provin din familii cu multe caren e educative, socio-afective i morale, sunt în mare parte a timpuluiț ș nesupraveghea i i îndruma i de către părin i, sunt foarte sugestibili, uneori prezentândț ș ț ț intelect de limită sau întârziere mintală. Preocupările preferate ale acestor tipuri de grupuri sunt: hoinăreala, vizionările de filme, săvâr irea de acte dissociale sau antisociale. Grupurileș au câte un lider, care de cele mai multe ori se impune prin curaj, prin for ă i care exploateazăț ș slăbiciunile membrilor grupului. Folosind tactica intimidării, liderii i „sateli ii” acestoraș ț instaurează în grupurile de delincven i o adevărată „sclavie interioară”. Tot liderii sunt ceiț care presează pe fiecare dintre membrii grupului să adere tot ai profund la identitatea i laș statutul de delincvent (R. Mucchielli, 1981; R.E. Tremblay et al., 1995).

B.3. Influen a mass-mediei asupra delincven ei juvenileț ț

Înregistrăm, în prezent, o contradic ie între cererea i oferta exprimate în lumeaț ș media, mai ales în domeniul televiziunii. Realizatorii programelor de televiziune cu scene violente, pe de o parte, sus in că le difuzează deoarece publicul dore te să le vizioneze. Dinț ș cealaltă parte, spectatorii declară că nu aleg aceste programe din cauza violen ei con inute înț ț ele (rezultatele studiului lui E. Diener, D. du Four). Acestea ne fac să afirmăm că mijloacele de comunicare în masă, prin con inutul ne adecvat pe care îl vehiculează uneori, pot propagaț în rândul minorilor i tinerilor, cu tulburări caracteriale, atitudini dissociale i antisociale. Prinș ș con inutul agresogen, violent, imoral al unor filme, romane, reviste se poate precipita oț devian ă latentăț . Scenele agresive i violente văzute pot constitui factori incitativi care incităș experimentarea celor văzute. Astfel, minorii reproduc cele văzute, chiar învă ate din filme,ț emisiuni care prezintă comportamente agresive ale unor personaje.

Exemplu:Unul dintre serialele vizionate cu mare plăcere de copii i adolescen iș ț

avea ca personaj principal pozitiv o eroină războinică foarte puternică. Personajul era simpatizat atât de fete cât i de băie i. În luptele pe care le purta folosea oș ț tehnică specială prin care î i imobiliza adversarul. S-a observat în perioada rulăriiș serialului, cre terea incidentelor produse în coli, incidente la care participauș ș băie i dar, i fete. Incidentele erau produse în urma utilizării tehnicii speciale aț ș eroinei, prin imitare.

58


J.P. Leyens, L. Camino, D.R. Parke, L. Berkowitz (1985) au condus un experiment natural. Experimentul s-a întins pe o perioadă de trei săptămâni i s-a realizat în patruș pavilioane ale unui internat de băie i, unde erau adolescen i care au avut manifestări dissocialeț ț i antisociale. S-a măsurat ini ial frecven a conduitelor agresive în timpul momentelor libere aș ț ț

tinerilor. Astfel, două dintre pavilioane au fost cotate cu violen ă ridicată, iar celelalte douăț pavilioane cu violen ă scăzută. În a doua săptămână, în două pavilioane (unul dintreț pavilioanele cu violen ă, respectiv unul fără violen ă), în timpul pauzelor de seară, s-auț ț proiectat filme cu scene violente în timp ce în celelalte două pavilioane s-au proiectat scene nonviolente (comedii). În următoarea săptămână, au fost numărate actele agresive i expresiileș verbale agresogene comparându-se numărul acestora cu cele observate în prima săptămână.

Tabelul 4.2. Rezultatele experimentului lui J.P. Leyens (1985)

Nivelul de violen ă/țagresivitate

Pavilioanele

I II III IVÎnainte de vizionarea filmului

Ridicat Ridicat Scăzut Scăzut

În timpului filmului Violent Non-violent Violent Non-violentNivelul agresivită ii înț timpul filmului

Crescut Neschimbat Crescut Neschimbat

Nivelul agresivită iiț verbale

Crescut La fel Scăzut La fel

Concluziile experimentului prezentat au fost următoarele:• agresivitatea fizică, în perioadele de seară, urmează imediat după proiec ia filmelor;ț• efectele sunt mai pu in marcante, în timpul serii, pentru agresivitatea verbală, care nuț

este caracteristică filmelor violente;

• violen a manifestată de băie ii care au văzut filmele violente a fost de acela i tip cuț ț ș violen a văzută în filme.ț

Experimente asemănătoare arată că i ș copiii fără tulburări caracteriale pot fi afecta iț de violen a văzută în unele filme incitându-i la agresivitate, mai ales dacă violen a esteț ț promovată de un erou simpatic, cu care copilul se identifică (A. Bandura, S.A. Ross, 1963; L. Berkowitz, 1974). Această concluzie este îngrijorătoare dacă privim efectele la care se poate ajunge fără interven ia adul ilor în „monitorizarea” emisiunilor vizionate de copii. D.E. Eronț ț (1980) arată că dacă un părinte urmăre te filmul împreună cu copilul său i condamnăș ș violen a din diferite scene se poate reduce frecven a i gradul imitării comportamentuluiț ț ș agresiv.

Exemplu: Înainte de vizionarea filmului, copiii au fost pregăti i explicându-li-seț

natura fic ională a violen ei din film i că folosindu-se efecte speciale, ac iunileț ț ș ț violente nu rănesc, de fapt, pe nimeni. Acest grup de copii a manifestat un nivel mai scăzut al violen ei, comparativ cu al i copii care nu au beneficiat deț ț pregătirea prealabilă.

59


Controlul cognitiv (cunoa terea pe care o avem asupra determinan ilor actelorș ț noastre i structurarea acelor cuno tin e ce vizează stabilirea unei rela ii între ace tiș ș ț ț ș determinan i i conduită) este un factor major al autoreglării conduitei umane. Se poateț ș aprecia, că filmele poli iste, căr ile de aventuri, unele reviste i emisiuni nu generează ele-ț ț șînsele delincven a, dar o pot alimenta, incitându-i pe copiii i tinerii cu tulburări caracteriale,ț ș pe predelincven i la săvâr irea unor acte antisociale, prin scăderea „pragului delincven ial”. ț ș ț

SĂ NE REAMINTIM...

Factorii extrafamiliali• Rela iile dintre inadaptarea/dezadaptarea colară i delincven ăț ș ș ț• Influen a grupurilor delictogeneț• Influen a mass-medieiț

4.3.3. Cauze de nivel psihoindividual

La delincven ii studia ii s-au observat trăsături negative de caracter i o imaturitateț ț ș caracterologică. Trăsăturile negative apar de regulă, din perioada copilăriei i se exacerbeazăș în (pre)adolescen ă. Cel mai des întâlnite tulburări la delincven i sunt: toleran a scăzută laț ț ț frustrare, autocontrolul deficitar, egocentrismul, impulsivitatea, tendin ele agresive,ț subestimarea gravită ii gre elilor comise, slaba dezvoltare a sentimentelor morale,ț ș indiferen ă/dispre fa ă de activită ile utile (învă area, munca), evitarea activită ilor ce implicăț ț ț ț ț ț efort, dorin a de a duce o via ă „u oară” fără muncă, opozi ie fa ă de normele morale, juridiceț ț ș ț ț i chiar respingerea acestora, convingeri false despre via ă i lume, imagine de sine incorectș ț ș

conturată. Prezen a acestor trăsături caracteriale asociate cu un climat familial i psihosocialț ș nefavorabil cresc ansele aderării la conduite delincvente.ș

A.1. Factori neuro-psihici Ponderea acestui tip de factori în etiologia delincven ei juvenile se impune a fi privităț

prin prisma „principiului determinismului probabilist aplicat în lumina principiului personalită ii” (V. Preda, 1998, p.30). Comportamentul indivizilor este determinat deț condi iile lor reale de via ă. Condi iile de via ă sunt la rândul lor, depind de grupurile din jurulț ț ț ț individului, grupuri care exercită influen e pozitive sau negative asupra lui. Aceste grupuri seț referă la familie i la alte grupuri de nivel micro- (grup de coală, grup de muncă) i macro-ș ș ș (clasă socială) cu care individul intră în contact.

Unul dintre posibilii factori neuro-psihici implica i în etiologia delincven ei juvenile seț ț referă la disfunc iile cerebrale, relevate prin electroencefalogramă (E.E.G.) la delincven iiț ț minori. Aspectul undelor E.E.G. este o constantă de abia la adul i. Totu i, există un aspectț ș normal corespunzător vârstei, fa ă de ritmurile cu semnifica ie patologică, ca expresie a uneiț ț disfunc ii cerebrale. Examinările repetate pot permite delimitarea a ceea ce este tranzitoriu iț ș

60


consecutiv unei perturba ii critice. Vin să sus ină cele anterior precizate, cercetările lui M.ț ț Kimura i Y. Nakazawa (1963) prin care ace tia observau că undele theta sunt mai desș ș identificate la recidivi ti, în condi iile în care nu se poate vorbi de o specificitate a traseelorș ț E.E.G. la delincven i. ț

G. Verdeaux (1963) studiază comparativ un lot de 120 delincven i juvenili cu un numărț de 123 nedelincven i. Vârstele celor studia i erau între 14 – 18 ani. Diferen ele identificateț ț ț vizează caracteristici func ionale care se pot traduce fie cu o întârziere de câ iva ani înț ț maturizarea neurofiziologică, fie tulburări de ordin psihologic. Confirmă aceste cercetări i V.ș Dragomirescu (1976) când constată frecven a relativ mare a anomaliilor de traseu a E.E.G. laț minorii delincven i. Acesta mergea mult mai departe sugerându-ne necesitatea semnalăriiț acestor cazuri când ele sunt descoperite, astfel încât ace tia să fie inu i sub observa ie.ș ț ț ț A.2. Rela iile dintre componentele înnăscute i comportamentele dobândite aleț ș comportamentului agresiv i violentș

Dacă ne referim la agresivitate putem porni de la una dintre defini iile conceptului, înț sensul cel mai restrâns. Astfel, agresivitatea poate fi definită prin termenul agresiune, atac fără provocare (engl. agression). O altă fa etă a conceptului este termenul ț agresiv (engl. agressivity) care vizează poten ialul de a comite atacuri neprovocate. A fi agresiv poateț însemna a ataca brutal, brusc, neprevăzut. În sens larg, agresivitatea (engl. agressiveness) face referire la tendin ele distructive (hetero- i autodistructive).ț ș

Controverse sunt încă în prezent asupra caracterului înnăscut sau/ i dobândit alș agresivită ii. Ne referim aici la teoriile extreme în această problematică: teoriile etologiceț care au absolutizat dimensiunea biologică înnăscută a agresivită ii respectiv, teoriileț agresivită ii văzute ca ț produs al frustra iei ț sau ca rezultat al învă ăriiț .

Agresivitatea este i un ș produs cultural. Subculturile pot dezvolta diferite combina ii aleț agresivită ii, fricii, urii ceea ce în anumite condi ii pot constitui premisele comportamentelorț ț deviante. În cazul predelincven ilor i delincven ilor apare o ț ș ț stare de frustrare primară, instalată încă din copilărie ca urmare a răcelii, convulsiilor din mediul familial dizarmonic, priva iunilor sociale i materiale. Agresivitatea este i un ț ș ș produs al istoriei individuale căci experien a personală întăre te adesea emo iile sau comportamentele agresive, la anumiteț ș ț persoane (R.D. Masters, 1979).

SĂ NE REAMINTIM...

existen a „aparatului func ional agresiv” înnăscut, a unui „instinctț ț agresiv primar” (K. Lorenz, 1970)

„disponibilită i reactive înnăscute” (E. Fromm, 1973) ț agresivitatea ca produs cultural agresivitatea ca produs individual predispozi ia (agresivitatea latentă) nu înseamnă conducerea la oț

agresiune agresiune presupune trecerea de la poten ialitate la ac iuneaț ț

propriu-zisă.

61


Dacă acceptăm ideea conform căreia existen a „aparatului func ional agresiv” înnăscut,ț ț a unui „instinct agresiv primar” (K. Lorenz, 1970) sau a unei „disponibilită i reactiveț înnăscute” (E. Fromm, 1973) – nu duce în mod automat i la acte agresive sau violente,atunciș trebuie să acceptăm i adevărul că formele de comportament sunt învă ate. Predispozi iaș ț ț (agresivitatea latentă) nu înseamnă conducerea la o agresiune. Agresiune presupune trecerea de la poten ialitate la ac iunea propriu-zisă. ț ț V. Ceau u (1984) prezintă două forme deș agresiune: apelul la for ă (pentru transformarea unui individ în instrument în interesul propriuț – omul fiind perceput ca „obiect”) i apelul la violen ă (pentru înlăturarea „semenului-ș țadversar”). Violen a vizează utilizarea ilegală a for ei, fiind una dintre conduitele distructiveț ț exercitate împotriva ordinii i a legii. ș

Exemplu:Agresivitatea i violen a sunt trăsături principale ale personalită iiș ț ț

criminalilor, alături de acestea fiind i: plăcerea de a domina, afirmarea de sine deș realizează prin negarea celuilalt, egocentrism etic exacerbat, lipsa sentimentului de culpabilitate, labilitatea (lipsa de inhibi ie, impreviziune, absen a reflectăriiț ț asupra consecin elor pe care le produce actul agresiv) i ceea ce este foarte grav:ț ș indiferen a afectivă (lipsa emo iilor i sentimentelor simpatetice, a empatie). ț ț ș

Trăsăturile personalită ii criminale sunt concentrate în a a-numitul „nucleu laț ș personalită ii criminale” (J. Pinatel, 1983). Acest nucleu presupune patru trăsături principale:ț egocentrismul etic, labilitatea (lipsa de inhibi ie, impreviziune, absen a reflectării asupraț ț consecin elor pe care le produce actul agresiv), agresivitatea i indiferen a afectivă (lipsaț ș ț emo iilor i sentimentelor simpatetice, a empatie). Dintre aceste patru trăsături, labilitatea iț ș ș agresivitatea par a influen a pragul delincven ial (J. Pinatel, 1971). Astfel, delincventul cu maiț ț multe infrac iuni (recidivistul) nu a teaptă ivirea unei situa ii propice pentru infrac iune, ciț ș ț ț provoacă el-însu i ocaziile care să-i permită comiterea infrac iunii. Trăsăturile ș ț „personalită iiț criminale” cu cât sunt mai intense, cu atât facilitează trecerea la actul criminal.

Trecerea la comiterea actului infrac ional poate fi explicată prin aplicarea unei formuleț a comportamentului infrac ional (J. Selosse, 1972). Această formulă este prezentată mai jos:ț

C = f ( R )

S X T

Unde, • C este comportamentul infrac ional,ț• T reprezintă tendin ele antisociale,ț• S reprezintă situa ia / stimulii incitativi externi,ț

62


• R se referă la rezisten a la stimuli delictogeni.ț

Totu i, agresivitatea care conduce la infrac iuni grave prin acte de violen ă, esteș ț ț poten ată de mai mul i factori interconecta i: factori de natură biologică, psihică i socială.ț ț ț ș Factorii psihologici implica i în etiologia infrac iunilor prin violen ă, conform lui D. Banciuț ț ț i S.M. Rădulescu (1991) sunt: trăsături de ordin egocentric, diminuarea sentimentului deș

responsabilitate i culpabilitate, instabilitatea emo ională i slăbiciunea mecanismelorș ț ș voluntare de autocontrol.

SĂ NE REAMINTIM...

Apelul la for ăț

Apelul la violen ăț

Nucleul personalită ii criminaleț

Formula comportamentului infrac ionalț

A.3. Intoleran a la frustrarețFrustrarea este o stare distimică, care este rezultatul intervenit atunci când individul

întâlne te în calea sa un obstacol care îl împiedică să- i satisfacă o trebuin ă. Frustrareaș ș ț reprezintă experien a afectivă a e ecului, a nereu itei. Frustrarea se dezvoltă din conflict,ț ș ș generând la rândul ei, conflict. Trăirea tensiunii afective a conflictului i a frustrării este oș rezultantă a gradului de maturizare afectivă i morală a individului i a semnifica iei acordateș ș ț factorilor conflictual i frustran i prin procesul de evaluare i interpretare practicat de acela iș ț ș ș individ.

Sentimentul de frustrare este specific persoanelor delincvente. Acestea sunt imature afectiv i moral i au o toleran ă redusă la frustrare din cauza egocentrismului. Ele pot ajungeș ș ț la satisfacerea trebuin elor pe căi ilegale, chiar folosind agresivitatea i violen a. Referitor laț ș ț frustrare, cercetătorii: J. Dollard, N.E. Miller, L.W. Doob, O.H. Mower, R. Sears (1939) au lansat teoria frustrare – agresiune care afirma că orice frustrare produce o tendin ă cătreț agresiune i, invers, orice manifestare de agresivitate este un indice al unei frustrăriș anterioare. De atunci, teoria a mai fost reconsiderată luându-se în calcul i maturitatea/lipsa deș maturitate afectivă i morală a persoanelor i de asemenea, gradul de toleran ă la frustrare. T.ș ș ț Bogdan (1983) concluzionează cu privire la cercetările pe această problemă:

• sunt cazuri când frustrarea duce aproape sigur la agresivitate,

• sunt fapte agresive care se comit în absen a oricărei frustrări,ț

• există stări frustrante care nu duc la comportamente agresive.Putem vorbi de două tipuri de frustrare: frustrarea absolută i ș frustrarea relativă (K.

Merton, 1961). Frustrarea absolută este determinată de obstacolele pe care individul nu le poate depă i pentru a- i satisface o anumită trebuin ă în timp ce frustrarea relativă esteș ș ț provenită din raportarea la un cadru de referin ă. Frustrările relative pot întări tendin ele deț ț nerespectare a normelor, restric iilor i duc la delincven ă. De cele mai multe ori, stările deț ș ț frustrare conduc la insecuritate, anxietate i chiar la manifestări agresive. ș

63


SĂ NE REAMINTIM...

Ipoteza frustrare – agresiune

Frustrare absolută i frustrare relativăș

REZUMAT

Dacă acceptăm ideea conform căreia existen a „aparatului func ionalț ț agresiv” înnăscut, a unui „instinct agresiv primar” (K. Lorenz, 1970) sau a unei „disponibilită i reactive înnăscute” (E. Fromm, 1973) – nu duce în mod automatț i la acte agresive sau violente,atunci trebuie să acceptăm i adevărul că formeleș ș

de comportament sunt învă ate. Predispozi ia (agresivitatea latentă) nu înseamnăț ț conducerea la o agresiune. Agresiune presupune trecerea de la poten ialitate laț ac iunea propriu-zisă. Cercetătorii ridică problema existen ei unui nucleulț ț „personalită ii criminale” (J. Pinatel, 1983) care include: egocentrismul,ț labilitatea, agresivitatea i indiferen a afectivă. Pragul delincven ial esteș ț ț influen at cel mai mult de: labilitate i gradul agresivită ii i el face diferen aț ș ț ș ț între delincven ă i nondelincven ă. ț ș ț

Frustrarea este o stare distimică, care este rezultatul intervenit atunci când individul întâlne te în calea sa un obstacol care îl împiedică să- i satisfacăș ș o trebuin ă. Frustrarea reprezintă experien a afectivă a e ecului, a nereu itei.ț ț ș ș Frustrarea se dezvoltă din conflict, generând la rândul ei, conflict. Putem vorbi de două tipuri de frustrare: frustrarea absolută i frustrarea relativă. De celeș mai multe ori, stările de frustrare conduc la insecuritate, anxietate i chiar laș manifestări agresive.

TEST DE AUTOEVALUARE nr. 2

1). Elabora i 10 sfaturi adresate părin ilor, sfaturi care să-i poată orienta înț ț educarea propriilor copii astfel încât să se diminueze cât mai mult riscurile apari iei conduitelor delincvente. ț

2). Realiza i o „radiografiere” a localită ii în care trăi i identificând cauzele deț ț ț nivel societal (macrosocial).

64


Unitatea de învăţare 4. FORME DE DEVIAN Ă LA COPII I ADOLESCEN IȚ Ș Ț

CuprinsUI.4. 1. Introducerea.....................................................................................................63UI.4. 2. Competenţele unită ii de învă are nr. 5ț ț ............................................................65UI.4. 3. Lenea, minciuna, copiatul, indisciplina...........................................................67UI.4. 4. Fuga de acasă, vagabondajul...........................................................................70UI.4. 5. Absenteismul colar i abandonul colarș ș ș .........................................................71UI.4. 6. Comportamentul agresiv i vandalismulș .........................................................72UI.4. 7. Furtul, jaful, crima...........................................................................................74UI.4. 8. Comportamente sexuale deviante....................................................................75UI.4. 9. Sinuciderile, tentativele suicidare i toxicomania.ș ..........................................76UI.4.10. Devian ele religioase.ț .....................................................................................78UI.4.11. Rezumatul.......................................................................................................79UI.5.12.Testul de evaluare nr. 2....................................................................................80UI.5.13. Tema de control nr. 2......................................................................................80

UI.4.1. Introducerea

Unitatea de învă are finală a cursului î i propune să abordeze formeleț ș de devian ă la copii i adolescen i. În acest scop vor fi abordate, următoareleț ș ț forme de devian ă: lenea, minciuna, copiatul, indisciplina, fuga de acasă,ț vagabondajul, absenteismul colar, abandonul colar, comportamentul agresiv,ș ș vandalismul, furtul, jaful, crima, comportamente sexuale deviante, sinuciderile, tentativele suicidare, toxicomania i devian ele religioase. Finalul temei a patraș ț surprinde sintetic strategiile de interven ie în cazul diferitelor forme de devian ăț ț manifestate la copii i adolescen i.ș ț

UI.4.2. Competenţele unităţii de învăţare

La sfâr itul unită ii de învă are, cursan ii vor prezenta:ș ț ț ț- Competenţe de analiză şi interpretare a principalelor forme de devian ăț

ale copiilor i adolescen ilor;ș ț

65


- Capacitatea de a identifica câte 2-3 caracteristici pentru fiecare formă de devian ă prezentată;ț

- Capacitatea de a interveni educa ional în vederea ameliorării/preveniriiț diferitelor forme de devian ă prin elaborarea unui plan de măsuriț adecvat;

- Capacitatea de a elabora un mini-program de sensibilizarea părin ilorț asupra importan ei măsurilor de ac iune în vederea prevenirii diferitelorț ț forme de devian ă;ț

- Competenţe de a lucra în echipă manifestând: toleran ă, empatie, spiritț critic constructiv;

- Competenţe de a interacţiona cu partenerii educa ionali (elevi, părinţi,ț colegi, parteneri din mediul social al comunităţii).

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 5 ore.

O serie de concepte din sfera tulburărilor de comportament la copii i adolescen i seș ț suprapun par ial sau chiar total. Vorbim astfel despre: inadaptare colară, rezisten ă colară,ț ș ț ș probleme de comportament, devian ă colară, delincven ă juvenilă. Conceptul deț ș ț „inadaptare” (dezadaptare) apar ine mai degrabă perspectivei psihologice, conform căreiaț „copilul inadaptat este cel al cărui comportament, indiferent de cauză, îl împiedică să beneficieze de experien e educa ionale i sociale obi nuite, atât în coală cât i acasă” (C.ț ț ș ș ș ș Neam u, 2003, p. 33). Dar, practic orice conduită de ț devian ă colarăț ș presupune practic o formă de inadaptare. Se poate afirma că devian a colară are o sferă mai largă decât cea aț ș conceptului de inadaptare colară.ș

Conceptul de rezisten ă colarăț ș este mai degrabă utilizat din perspectiva socioculturală. Se referă la „refuzul respectării normelor i valorilor specifice culturii colare,ș ș elevii contestând normele deoarece sesizează că valorile i ac iunile colii sunt incompatibileș ț ș cu lumea în care trăiesc ei” (C. Neam u, 2003, p. 34). Cerin ele colare sunt văzute în generalț ț ș ca forme de constrângere. La aceste constrângeri, elevii reac ionează – „rezistă” – în diferiteț moduri pe care ei le cunosc bine, adică: deranjarea/perturbarea activită ilor, încălcareaț normelor colare, absenteism, abandon colar etc.ș ș

Perioada anilor 1980, aduce în prim-plan o nouă viziune asupra conduitelor deviante ale copilului. Este vorba despre sintagma: probleme de comportament. Această sintagmă vine să înlocuiască o sintagmă mai veche: tulburare de comportament, care apar ineaț curentelor medicale, psihologice i psihiatrice. Noua abordare vrea să indice o reducere aș încărcăturii psihopatologice a acestor conduite deviante colare sus inând convingerea căș ț locul în care conduita acestor copii se poate ameliora cel mai u or este coala obi nuită (C.ș ș ș Neam u, 2003). Între problemele de comportament i devian ă se poate stabili un raport deț ș ț subordonare, astfel comportamentele poblematice pot fi încadrate ca actre deviante.

66


Un alt concept se impune a fi prezentat, în completarea celor expuse mai-sus. Acesta este: delincven a juvenilăț . Aceasta este un concept mai degrabă juridic, care „desemnează totalitatea conduitelor care încalcă norma juridică i care apar in minorilor. Poate fi definită caș ț un comportament de încălcare a legilor din partea celor care, din cauza tinere ii lor, nu suntț încă văzu i ca fiind pe deplin responsabili pentru ac iunile lor” ț ț (R. Dorot, F. Parot, 1999, p. 73). Majoritatea conduitelor de delincven ă juvenilă pot fi încadrate în patru mari categorii:ț furt, violen ă pentru a ob ine un avantaj material, încălcarea legilor de statut (abandon colar,ț ț ș absenteism) i comportamentul de grup sau de bandă receptat de ceilal i ca amenin ător dinș ț ț cauza zgomotului i activită ilor fizice implicate.ș ț

UI.4.3. LENEA, MINCIUNA, COPIATUL, INDISCIPLINA

4.3.1. LeneaCadrele didactice folosesc adesea sintagmele: elevi sârguincioşi şi elevi leneşi. Practic

extremele din colectivul clasei unei clase sunt viza i: elevi fruntaşi, respective elevii codaşi.ț Există lenea uşoară, tranzitorie i o altă formă, cea pe care A. Binet o numea: ș lenea gravă, de caracter (A. Clinciu, 2004). Totu i aceasta ar fi prezentă la un număr mic diontre copiiiș colari. „A munci nu este întotdeauna vesel mai ales pentru copil; există probleme, exerciţiiș

de gramatică care nu au nimic recreativ, pentru a-ţi fixa atenţia asupra lor este necesar să faci un efort” (A. Binet, 1975, p. 219).

Lenea poate fi rezultatul unor factori cât se poate de diver i. Deci, lenea poate fiș expresia unui deficit/defect iniţial (care împiedică capacităţile adaptative ale organismului); poate apărea ca urmare a unui temperament hipoenergetic, sau, poate fi expresia unui deficit al caracterului în formare (va fi într-adevăr o problemă pentru copilul respectiv dar i pentruș cadrele didactice ale acestuia) (A. Clinciu, 2004).

4.3.2. MinciunaSe consideră că o persoană minte atunci când ea are conştiinţa adevărului şi face acest

lucru cu intenţia de a-şi atinge un scop sau de a obţine un avantaj. Minciuna poate fi privită iș ca o problemă de limbaj (A. Clinciu, 2004), prin care se copilul pune o distanţă între ceea ce spune el i realitate, între faptele sale şi adevărul din realitate.ș

La copiii (ante)pre colari, grani a dintre produsele fanteziei şi realitate este una foarteș ț mică, copilul mai degrabă, fabulând. „În mod normal, majoritatea copiilor spun adevărul, dacă se simt suficient de puternici” (D.P. Ausubel, F.G. Robinson, 1981, p. 502). Deci, minciuna poate fi privită ca expresia unui sentiment de slăbiciune, o compensaţie a sentimentului de inferioritate pe care âl trăie te copilul. Nevoia de a apărea „mai mare decâtș în realitate” provoacă minciuna în acelaşi mod ca şi teama, frica de consecinţele actelor proprii (A. Clinciu, 2004).

Exemplu:Un copil care tie că a gre it dar care este pedepsit de părin i pentru ceeaș ș ț

ce a făcut, va prefera să ascundă adevărul sau chiar să mintă.

67


A. Clinciu (2004) vorbea metaforic despre minciună: „dacă în cutia Pandorei speranţa era ultima dintre rele, din perspectiva devierilor de conduită, minciuna trebuie plasată chiar la începutul seriei, din cauza tendinţei ei de a se asocia cu furtul ori cu alte tulburări de comportament”. Minciuna este un mecanism de autoapărare al copilului (copilul minte pentru a acoperi o situaţie sau un fapt jenant, minte pentru a-şi corecta imaginea de sine prin denigrarea sau devalorizarea altora), ea trebuie tratată cu toată atenţia pentru a păstra un echilibru între Eul vulnerabil al copilului în formarea şi ascunderea/denaturarea adevărului. Minciuna nu începe şi nu se termină la por ile şcoalii, de aceea implicarea familiei înț prevenirea i tratarea minciunii este foarte importantă. Atunci când tendinţa spre minciunăș devine evidentă, intervenţia se impune a fi imediată i dacă se poate va implica pe lângăș copilul în cauză, familia acestuia, cadrele didactice i dacă este cazul, consilierul colar.ș ș

4.3.3. Copiatul Copiatul este o „formă de în elăciune, prin care se încalcă prima i, poate, cea maiș ș

importantă normă din Regulamentul colar, care prevede că datoria elevilor de a- i formaș ș competen ele prevăzute în programele disciplinelor de învă ământ” (C. Neam u, 2003, p.180).ț ț ț Este, de fapt, o „formă specifică de nesinceritate fa ă de autoritatea de la clasă – profesorul”ț (C. Neam u, 2003, p.180), i poate fi privit ca o conduită agresivă, deoarece afectează atâtț ș profesorul cât i elevii clasei. ș

Factorii care îl fac pe copil/adolescent să copieze pot fi grupa i în factori principali iț ș factori specifici. Factorii principali (C. Neam u, 2004) care pot duce la situa ia de a copiaț ț sunt:

• deficien e de supraveghere din partea profesorilorț ,

• atitudinile permisive ale profesorilor,

• stilul profesorilor de a nota în func ie de fidelitatea reproduceriiț cuno tin elorș ț . Astfel, profesorul care preferă să utilizeze sistematic subiecte de verificare scrisă ale căror cerin e vizează memorarea-reproducereaț cuno tin elor se va confrunta mai des cu situa ii de copiat comparativ cuș ț ț profesorul care propune subiecte care solicită elevii să interpreteze/sintetizeze/creeze pornind de la cuno tin ele transmise,ș ț

• ob inerea notei de trecereț (nota cinci). Elevii slabi acumulând lacune diverse nu mai pot învă a. În consecin ă, ei pot prezenta o probabilitate mai mare de aț ț face uz la această solu ie. Ace ti elevi sunt interesa i doar de ob inerea uneiț ș ț ț note de trecere, pentru a evita conflictul cu coala sau/ i cu familia.ș ș

Vă propun un exerci iu de proiec ie imaginativă. Sunte i profesor la clasaț ț ț a III-a. Pregăti i sarcinile pentru verificarea scrisă care urmează a fi sus inută aț ț doua zi, la o activitate la disciplina: tiin e ale naturiiȘ ț . Alege i-vă o lec ie iț ț ș elabora i sarcinile de lucru pentru elevi. Sarcinile de lucru trebuie să le elabora iț ț astfel încât să nu fie tentat să copieze i elevul X, care la lucrarea de la religie, deș săptămâna trecută a copiat. De asemenea, acest elev a mai avut în trecut, tentative de copiere. Vre i să-l determina i pe acest elev să în eleagă că poate răspundeț ț ț sarcinilor de lucru i fără tendin a de fraudă. ș țPosibile con inuturi de abordat: Corpuri cu via ă, corpuri fără via ă, Materialeț ț ț naturale i materiale prelucrate, Păr ile plantei (rădăcină, tulpină, frunze, flori,ș ț

68


fructe, semin e, Anotimpurile, Circuitul apei în natură)ț .

Elevii care copiază nu sunt doar elevii cu rezultate colare slabe. i elevii cu rezultateș Ș colare bune/foarte bune pot copia în anumite condi ii. Situa iile care-i pot determina peș ț ț

ace tia să copieze se prezintă după cum urmează (ș factori specifici) (C. Neam u, 2004):ț

• părin ii îl obligă pe copil să ob ină note mari i foarte mari la toateț ț ș disciplinele;

• nesiguran a elevilor în legătură cu în elegerea corectă a ceea ce s-a predat i seț ț ș evaluează;

• convingerea elevilor că reproducerea fidelă a ceea ce s-a predat va fi notată cu nota maximă;

• dorin a elevilor de a ajunge/rămâne între primii elevi la învă ătură.ț ț

C. Neam u (2003) enumeră trei forme tipice de copiat: ț copiatul individual (elevii care copiază o fac pe cont propriu, fie premeditând sa nu, această ac iune de a copia); copiatulț solidar (cooperează doi sau mai mul i elevi în ac iunea de a copia) i ț ț ș copiatul colectiv (când întreg colectivul unei clase copiază).

Această devian ă colară este printre pu inele care au ca posibilă modalitate deț ș ț rezolvare: atitudinea profesorului fa ă de procesul evaluării colare. Posibile sugestii, în acestț ș sens ar fi: sarcini de lucru care să nu vizeze doar caracterul reproductiv, îmbinarea sarcinilor de lucru în care se vizează reproducerea cu sarcini de lucru în care elevii să compară, analizează, utilizează sau să creează.

4.3.4. IndisciplinaÎn coală, un act de indisciplină se consideră că are loc „atunci când conduita unui elevș

îi împiedică pe ceilal i să participe la procesul de învă are sau perturbă activitatea educativă aț ț profesorului” (C. Neam u, 2003, p. 33). Indisciplina este un fenomen complex, care deschideț diverse piste de interpretare. Astfel, posibilele motive pentru care elevii sunt indisciplina i, seț descriu a fi următoarele(C. Neam u, 2003):ț

• atragerea aten iei adultului,ț

• dorin a de a fi în centrul aten iei,ț ț

• plictiseala,

• impresia că sunt trata i nedrept, ț

• neîncredere în adult sau/ i în ceilal i colegi, ș ț

• se simt umili i de e ecurile lor colare, ț ș ș

69


• tratarea necorespunzătoare potrivită cu nivelul posibilită ilor lor i cu vârsta peț ș care o au,

• dobândirea puterii i controlului asupra celorlal i (colegi, chiar i profesori), ș ț ș

• dorin a de a dovedi „ceva” colegilor,ț

• frustrarea, respingerea, teama,

• tulburări neurologice.

Descrie i conduita de indisciplină a unui elev/unei eleve (dacă nu sunte iț ț cadru didactic: aminti i-vă un coleg(ă) cu o astfel de conduită din via a dvs. deț ț elev). Identifica i posibilele cauze ale acelei conduite.ț

UI.4.4. FUGA DE ACASĂ, VAGABONDAJUL

4.4.1. Fuga de acasă/de la coalășFuga de acasă/de la coalăș este o conduită delincventă gravă, atât prin ea-însă i, cât iș ș

prin consecin ele determinate. Sț e constituie ca o tulburare comportamentală gravă cu o evolu ie spectaculoasă care este înso ită adesea de alte forme de devian ă cum ar fi:ț ț ț prostitu ia, perversiunile sexuale etc. „Disproporţia tot mai mare dintre posibilităţile elevuluiț şi solicitările mereu în creştere ale şcolii generează o rezistenţă colară, ș pasivă iniţial (dezinteres, apatie, demotivare), urmată de o fază activă (aversiune şi fobie şcolară, absenteism, chiul, iar când situaţia scapă de sub control, fuga de acasă/ coală şiș vagabondajul)” (A. Clinciu, 2004). Fuga poate fi „expresia fricii de pedeapsa părinţilor sau de consecinţele unor acte de indisciplină şcolară mai gravă, care conduc la scăderea notei la purtare sau exmatricularea şcolară” (A. Clinciu, 2004).

C. Nean u (2003) descria trei categorii de tineri care fug de acasă/de la coală. Primaț ș categorie apar ine tinerilor care caută aventura i necunoscutul, vor să experimenteze noul – eiț ș se întorc destul de repede în familie/la coală. A doua categorie (aproximativ 75% dintreș fugari apar in acestei categorii) cuprinde tinerii care dau semne clare de alienare i conflictț ș dublate de sărăcie acasă sau de hipercontrolul părin ilor. Ultima categorie vizează tineriiț respin i de familie i/sau de coală, ei adaptându-se cel mai u or condi iilor impuse de stradă.ș ș ș ș ț

Uneori sentimentele de inferioritate fizică (defecte, infirmităţi) sau inferioritate mintală (deficit de intelect sau lacune din ce în ce mai mari în sistemul cunoştinţelor achiziţionate) sunt cauze pentru care elevul „demisionează” de la obligaţiile impuse de statutul său, de elev. Fuga de acasă poate fi disimulată: elevul pleacă la şcoală condus de unul dintre părinţi până în poarta şcolii şi se întoarce acasă cu aceeaşi regularitate ca şi anterior, rezerva de timp câştigată prin nefrecventarea orelor constituind ocazia de a frecventa locuri interzise: sălil de biliard, săli cu jocuri mecanice etc. Această „libertate clandestină are un puternic efect narcotizant, pentru că dă ocazia elevului să experimenteze relaţii noi cu persoane percepute a fi atractive, de multe ori din aceeaşi categorie, dar mai experimentate, iș care de cele mail multe ori prestează activităţi noi (comerciale, sexuale sau hedonice, în sens

70


mai larg)” (A. Clinciu, 2004). Se poate întâmpla ca şcoala să nu fie cea evitată, ci familia care este conflictuală, tensionată, tot mai greu de suportat (certuri, părinţi alcoolici, psihopaţi, delincvenţi, cu boală psihică cronică etc.).

S-a observat că la prima fugă, cei care fug de acasă trăiesc un adevărat oc. Frecvent,ș speran ele de aventură i de fericire ale celor care fug de acasă sunt contrazise de realitate ț ș (A. Clinciu, 2004). Cei care fug de acasă i de la coală nu pot încă practica o profesie, deci nu- iș ș ș pot câ tiga existen a, nu au bani care să le fie suficien i, nu au un unde să stea, nu au un planș ț ț organizat de ac iune, i de aceea pot risca să fie exploata i/abuza i fizic, sexual i, pentru aț ș ț ț ș putea supravie ui, practică activită i delincvente. Arta de a supravie ui a fugarilor, spunea A.ț ț ț Clinciu are „câteva mici secrete: a putea dormi în locuri improprii, a fura alimente pentru a se putea hrăni, i ceea ce este trist, de cele mai multe ori a se prostitua i a consuma droguri”.ș ș

Exemplu:Cu cât perioada de via ă petrecută pe stradă este mai lungă, cu atât cre teț ș

probabilitatea de a deveni o victimă a exploatării sau de a se implica într-o „carieră” delincventă. Conform estimărilor unui administrator de Adăpost pentru fugari, din ora ul New York, după 48 de ore de la fuga de acasă, unul din zeceș fugari se implică în prostitu ie; după ase luni de via ă pe stradă, devine aproapeț ș ț imposibilă recuperarea tinerilor fugari prin cointeresarea în continuarea educa iei,ț în căutarea unei profesii legale, în restabilirea rela iei cu familia sau înț abandonarea consumului de droguri.

4.4.2. VagabondajulVagabondajul este o „atitudine deliberată de abandon în faţă de muncii şcolare

respectiv, de părăsire faţă de mediul familial” (A. Clinciu, 2004).

UI.4.5. ABSENTEISMUL COLAR I ABANDONUL COLARȘ Ș Ș

4.5.1. Absenteismul colarșAbsenteismul colar este definit ca o „problemă socială, fiind explicată mai mult prinș

caracteristicile socioculturale ale mediului de provenien ă i care apare ai ales în mediul urbanț ș i în familiile sărace” (C. Neam u, 2003, p. 193-194). Absenteismul colar desemnează „unș ț ș

tip de conduită evazionistă stabilă, permanentizată, care prefigurează sau reflectă deja atitudinea structurată a lipsei de interes, motiva ie, încredere în educa ia colară” (C. Neam u,ț ț ș ț 2003).

Când elevii lipsesc repetat i des de la coală, problemele au fost deja instalateș ș Absenteismul constituie „o formă de agresiune pasivă împotriva colii, indicând că elevii fugș de la coală chiar cu riscul de a fi pedepsi i” (A. Clinciu, 2004). Complicarea cu reac iileș ț ț negative ale colii i ale părin ilor crează un cerc vicios, în care abandonul pare să fie solu iaș ș ț ț adolescentului prin care- i poate rezolva problemele.ș

71


4.5.2. Abandonul colarș Absenteismul este principalul factor asociat cu abandonul colar. Autorii care auș

studiat „conduitele elevilor care se corelează cu decizia lor de a abandona coala au fost deș acord că cea mai mare probabilitate de a abandona coala se înregistrează la cei care lipsescș excesiv de la coală i au probleme de disciplină” (A. Clinciu, 2004). Abandonul colarș ș ș reprezintă „conduita de evaziune definitivă care constă în încetarea frecventării colii,ș părăsirea sistemului educativ, indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea ob inerii uneiț calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii ciclului de studii început” (C. Neam u, 2003, p. 199).ț

Cauzele abandonului colar pot combina factorii economici, socioculturali sauș religio i, psihologici i pedagogici. Efectele grave ale abandonului colar arată importan a iș ș ș ț ș gravitatea acestui tip de conduită. Mul i dintre cei care abandonează coala nu au calificareaț ș profesională care să le permită integrarea socio-economică, nu au forma ia ț morală i civicăș necesară pentru a fi părinte i nici a fi cetă ean al unei comunită i. Lipsi i de o calificare, ceiș ț ț ț care abandonează coala sunt posibilii viitori omeri i reprezintă, pe termen mediu i lung, oș ș ș ș sursă de dificultă i sociale i de pierderi, care depă esc investi ia cerută de formarea ini ială.ț ș ș ț ț

Patru mari cauze stau la baza absenteismului colar: cauze de ordin economic, cauzeș de ordin sociocultural sau religios (apartene a etnică, religioasă, rasială, de sex, de clasăț socială), cauze de ordin psihologic (reac ia fa ă de insuccesul colar, fa ă de conflictele cuț ț ș ț auorită ile colare), cauze de ordin pedagogic (calitatea vie ii colare, pertinen aț ș ț ș ț con inuturilor, relevan a metodelor etc.). ț ț

Elevii care abandonează coala sunt cei care s-au făcut remarca i pentru absenteism iș ț ș alte probleme de comportament, pentru care au fost sanc iona i îde mai multe ori în coală.ț ț ș

Exemplu:

Un document al Departamentului american pentru Educa ia elementară iț ș secundară îl descrie astfel pe elevul care prezintă un risc înalt de abandon colar:ș incapabil să se adapteze i să func ioneze adecvat în contextul clasei tradi ionale;ș ț ț rezultate colare sub medie; nu- i stabile te obiective profesionale; absenteism;ș ș ș ostilitate fa ă de adul i i reprezentan ii autorită ii colare, provine dintr-o familieț ț ș ț ț ș ce experimentează un stres existen ial, probleme economice serioase, nu esteț implicat în nici o activitate organizată de coală, sau nonformală.ș

SĂ NE REAMINTIM...

Lenea, minciuna, copiatul, indisciplina

Fuga de acasă/de la coală, vagabondajulș

Absenteismul colar i abandonul colarș ș ș

72


UI.4.6. COMPORTAMENTUL AGRESIV I VANDALISMULȘ

4.6.1. Comportamentul agresivPărinţii au un rol foarte important în identificarea sexuală a copilului (Sunt băiat /

Sunt fată i mă simt ca atare!). De când sunt foarte mici, „băieţii sunt încuraja i să participe laș ț activităţi care presupun folosirea muşchilor, fiind îndrumaţi în direcţii care cultivă independenţa şi tenacitatea de a nu ceda în faţa obstacolelor” (A. Clinciu, 2004). „Cu ajutorul jucăriilor, cele două sexe sunt influenţate să se îndrepte spre anumite profesii (băieţii – oameni de ştiinţă, muncitori, agricultori, iar fetele – asistente medicale, profesoare, croitorese, etc.)” este opinia lui C. Ciupercă (2003).

Agression se referă la „comiterea unui atac fără o provocare, atac care se consumă în plan fizic sau verbal” (C. Neam u, 2005, p. 220) iar ț agressivity vizează „componenta normală a personalită ii, agresivitatea latentă, poten ialul de a comite atacuri (C. Neam u, 2005, p.ț ț ț 220).

Agresiunea î i poate avea origine în tendinţa pulsională individuală (de exemplu:ș elevul respectiv este înclinat spre rău şi distrugere, manifestând chiar satisfacţie în a le produce). Frustrările pe care şcoala le poate produce (orar prelungit, teme multe i obositoareș etc.) se pot acumula în resentimente şi ură i pot exploda în manifestări de tip agresivș (violenţa este mai degrabă reactivă şi episodică). „Insubordonarea, spiritual rebel, opoziţionismul mascat sau manifest, sunt mai des întâlnite printre băieţi decât printre fete, iș caracterizează mai ales ciclul liceal, dar pot să apară încă din preadolescen ă. Cum însă întreț momentul izbucnirii şi faza de incubaţie este o distanţă considerabilă, este bine de ştiut că acest comportament apare” (A. Clinciu, 2004):

• „mai des în familiile cu orizont valoric net diferit, în opoziţie cu cel al şcolii;

• acolo unde educaţia este bazată pe pedeapsă şi autoritarism / exigenţe exagerate;

• acolo unde evaluarea creează situaţii frustrante intense sau de durată;

• prin contagiune socială în şcolile sau liceele care acumulează populaţii şcolare din zonele urbane periferice sau marginalizate social;

• acolo unde metodele de învăţare sunt preponderent verbale, nelăsând prea mult spaţiu vizualizării, acţiunii, învăţării prin descoperire şi metodelor active în general”.

Comenta i următoarea afirma ie: ț ț Comportamentul u or agresiv al unuiș băie el, manifestat la grădini ă poate fi mai u or trecut cu vederea fa ă deț ț ș ț acela i tip de comportament manifestat de o colegă, feti ăș ț .

Violen a în coală este, din punct de vedere statistic, cea mai întâlnită conduităț ș deviantă colară. Sub eticheta „violen ă" putem avea: confruntarea vizuală, poreclirea,ș ț tachinarea, ironizarea, imitarea în scop denigrator; refuzul de a acorda ajutor i chiar:ș bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea, împingerea, înjunghierea i împu carea. ș ș

73


Dacă am lua în considerare planurile: verbal-fizic, direct-indirect i cel activ-pasiv,ș spunea C. Neam u (2003, p. 221-222) am putea vorbi de mai multe tipuri de agresiuni:ț

• „agresiuni active fizice directe: lovirea unui coleg;

• agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui obiect al victimei;

• agresiuni active verbale directe: injuriile, amenin ările;ț

• agresiuni active verbale indirecte: calomnia;

• agresiuni pasive fizice directe: împiedicarea producerii unui comportament al victimei;

• agresiuni pasive fizice indirecte: refuzul în a efectua o sarcină;

• agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi;

• agresiuni pasive verbale indirecte: negativismul”.Dacă ne-am opri la posibilele surse ale agresivită ii în institu iile colare, după C.ț ț ș

Neam u (2003) acestea ar fi: construirea i cultivarea rela iei rela iei pedagogice (cu accent peț ș ț ț rela iile de putere) dintre profesori i elevi; decalajul dintre aspira iile/valorile elevilor iț ș ț ș oferta colară; subiectivitatea profesorilor; competi ia între elevi etc. Este foarte importantș ț pentru cadrele didactice să recunoască i să reducă, pe cât posibil, aceste surse de agresivitateș pentru a preveni derularea de acte agresive i mai ales perpetuarea lor.ș

4.6.2. VandalismulVandalismul colar este reprezentat de „acele actele de violen ă specifice, orientateș ț

către bunuri, obiecte, proprietă i” (C. Neam u, 2003, p. 210). Conform studiilor sociologice,ț ț mai predispu i către vandalism sunt adolescen ii de sex masculin, proveni i din clasele socialeș ț ț defavorizate i care trăiesc în marile ora e. Tradus, „ș ș vandalismului colarș trimite, în majoritatea cazurilor, la o reac ie de protest. Dar, vandalismul în coală poate fi interpretat caț ș o cale de a depă i plictiseala, ca un act de răzbunare împotriva unei situa ii percepute caș ț nedreaptă sau ca un protest împotriva autorită ilor i regulilor colare. To i elevii care comitț ș ș ț inten ionat conduite de vandalism au ca numitor comun un nivel scăzut al autocontrolului, oț stima de sine redusă i o toleran ă redusă la frustrare” (C. Neam u, 2003, 216). ș ț ț

S. Cohen (1984), citat de C. Neam u (2003) prezintă cinci tipuri de vandalism:ț

• vandalismul achizitiv – distrugerea relizată vizează ob inerea unor avantajeț materiale;

• vandalismul tactic – nu se vizează ob inerea unor avantaje materiale ci, seț vizează alte obiective;

• vandalismul vindicativ – prejidiciul produs are ca scop răzbunarea care vine să compenseze o frustrare sau să realizeze o dorin ă;ț

• vandalismul ca joc – se produce în timpul jocului, din curiozitate, ca distrac ie sau în lupta pentru suprema ie;ț ț

• vandalismul mali iosț – elementele de agresivitate sunt înso ite de furie.ț

UI.4.7. FURTUL, JAFUL I CRIMAȘ

74


4.7.1. Furtul„La vârste mici, furtul se manifestă sub o formă incipientă, prin însu irea for ată sauș ț

brutală a jucăriei partenerului, pentru ca mai târziu sa ia forma însu irii obiectului dorit peș furi cu o nuan ă de la itate. Studiile din domeniul psihologiei delicven ei juvenile eviden iazăș ț ș ț ț faptul că la baza majorită ii furturilor se află un sentiment de frustrare cu pronun ate note deț ț anxietate. Furtul efectuat în bandă îmbracă forme mai grave i cu pronun ate note deș ț teribilism, mai ales la tineri” (A. Clinciu, 2004).

„Este un comportament deviant care se structurează foarte repede în deprindere la copil”, afirmă A. Adler, de unde şi marea lui nocivitate. Remarca sa clarifică parţial mecanismul acestei devieri: „Structura psihologică a hoţului este de înţeles dacă ţinem seama de faptul că acesta se simte sărăcit şi că încearcă să-şi acopere deficitul prin îmbogăţire”.

„Dorinţa de posesiune poate explica furtul, spunea A. Clinciu (2004), dar mai sunt şi alte motive: nevoia de prestigiu, nevoia de a răspunde unei situaţii provocatoare şi riscante sau aceea de a putea rezista unui impuls puternic, unde nu se urmăreşte profitul, ci reacţia de uşurare prin eliberarea de neliniştea dorinţei de a-şi însuşi ceva”.

Exemple:Furtul poate fi învăţat din familie (cazul copiilor din familii de hoţi), dar

poate fi repede deprins şi prin imitaţie, mai ales că el este un comportament cu întărire rapidă, prin recompense materiale ce nu mai au nici o legătură cu munca, efortul sau cu sistemul de valori al societăţii.

Profesorul poate i are posibilitatea să fie foarte atent la tendinţele care favorizeazăș acest comportament (A. Clinciu, 2004):

• „tendinţa spre fraudă prin minciună, lăudăroşenie, sentimente de inferioritate, familii cu promiscuitate morală sau copii frustraţi afectiv şi material,

• precursorii furtului sunt copiatul şi suflatul, deseori trecute cu vederea, ca fiind delicte minore. Copilul care fură trebuie să aibă noţiunea valorii morale a actului său şi să deosebească lucrurile care îi aparţin de ale altora. pentru aceasta, în cadrul orelor de consiliere, se pot face jocuri de rol, marionete sau dramatizări plecând de la ideile de încredere, credit şi creditare,

• după modelul proceselor literare, se pot face procesele lui Bonnie şi Clyde sau alte altor spargeri celebre, pentru a demitiza furturile de orice tip. Dezbateri cu mare relevanţă etică pot avea ca temă: plagiatul, subiect ce se poate continua cu exemplificări privind legea drepturilor de autor, efectele „piratării” în muzică, informatică sau ştiinţă,

• jocul de rol poate ajuta la conştientizarea legăturii dintre micile furtişaguri şi furturile selective, prin efracţie, spargere sau tâlhărie”.

4.7.2. Jaful i crimașJaful este o foarte gravă formă de comportament delincvent i are loc sub amenin areș ț

sau se derulează ca un act de violen ă. Jaful se poate produce cu complicitatea unei a a-ț șnumite „benzi de cartier”, caz în care implica iile i efectele sunt agravate i agravante.ț ș ș

75


La adolescent, crima este rar întâlnită. În aceste cazuri rare, omorul din neglijen ă,ț accidental este mai întâlnit decât celelalte forme.

UI.4.8. COMPORTAMENTELE SEXUALE DEVIANTE

Infrac ionalitatea i conduitele sexuale deviate au în general, la bază (A. Cliciu, 2004):ț ș

• „incidente sexuale din copilărie sau pubertate ca, de exemplu, seduc ia de către unț homosexual mai în vârstă, incestul sau violul;

• tinerii care nu au avut modele sexuale cu care să se identifice i ca atare auș conduitele sexuale needucate i un mai mare risc de a deveni inadecva i;ș ț

• izolarea excesivă de al i copii i lipsa de educa ie socială generală i educa ieț ș ț ș ț sexuală ca urmare a lipsei de sociabilitate generală, fapt ce constituie un risc mai mare pentru conduite aberante (exibi ionism,viol);ț

• teama de responsabilitate înso ită de imaturitate conduce la dependen e de adult iț ț ș creează condi ii mai lesnicioase pentru devia ii sexuale;ț ț

• teama excesivă, anxietatea i opozabilitatea din familie i coala creează o tensiuneș ș ș ce se descarcă sub forma de hiperac iuni sexuale (uneori);ț

• via a excesiv austeră i deprivată de rela ii sociale, de distrac ii reale i deț ș ț ț ș independen ă din Internate, colonii poate favoriza unele devia ii sexuale”.ț ț

Aurel Clinciu (2004) citându-l pe Noel Maillone descrie două tipuri de adolescen iț

delincven i. „Primul tip este reprezentat de tinerii care săvâr esc infrac iuni trăind intens peț ș ț plan subiectiv-intern teama i oroarea de a se identifica până la urmă cu adevara ii delincven iș ț ț (domină un fel de nevroză). Ei au impresia că delictele lor sunt consecin a unor situa iiț ț speciale în care s-au antrenat înainte ca via a lor să fi început. Al doilea tip sunt: tinerii care auț o atitudine antisocială care le monopolizează întreaga conduită fiind vorba de exprimări ale psihozei”.

SĂ NE REAMINTIM...

Comportamentul agresiv i vandalismulș

Furtul, jaful i crimaș

Conduitele sexuale deviante

UI.4.9. SINUCIDERILE, TENTATIVELE SUICIDARE I TOXICOMANIAȘ4.9.1. Sinuciderile i tentativele suicidareș

„Suicidul nu este propriu-zis o formă de devian ă colară” spunea C. Neam u (2003, p.ț ș ț 249), „în sensul că nu există norme colare care să-l men ioneze i să-l interzică explicit”.ș ț ș

76


Dar, are mare legătură cu alte probleme de comportament ale elevilor (agresivitatea, autoagresivitatea etc.).

S. Rădulescu (1998, p. 214) define te suiccidul ca pe un „act deliberat, voluntar, deș autosuprimare a vie ii”. ț Factorii care pot determina sinuciderea la copii i adolescen i pot fi:ș ț factori familiali (comunicare defectuoasă cu familia, abuz, divor ul părin ilor, decesul inuiaț ț dintre părin i, conflictele, neglijarea etc.), factori colari (rezultate colare slabe, inadaptareț ș ș colară, etichetare, marginalizare etc.), factori sociali (izolare, imaturitate socială, mediiș

sociale cu risc etc.) i factori de personalitate (cognitivi, emo ionali, comportamentali etc.). ș ț„Sinuciderile au în anumite perioade i zone adevărate func ii contagioase. În general,ș ț

tentativele de sinucidere sunt mai numeroase decât sinuciderile propriu-zise. Ele sunt folosite, de cele mai multe ori de adolescente, mai pu in adolescen i pentru că au putere deț ț manipulare a părin ilor, a prietenilor sau chiar a unei păr i reduse din societate. Adolescen iiț ț ț se folosesc de tentativa de sinucidere în cazul în care nu îi sunt îndeplinite dolean ele. Alteț posubile cauze pot fi: debuturi de psihoze infantilă, sentimente de persecu ie profunde, deț gelozie, depresie melancolică, izolare excesivă etc.” (A. Clinciu, 2004)

4.9.2. ToxicomaniaToxicomania se referă la intoxicaţia cronică voluntară care se caracterizează prin

„apetenţă anormală şi prelungită” pentru un drog mai mult sau mai puţin toxic care antrenează consumul repetitiv al acestuia. Cel pu in două elemente sunt favorizante pentru consumul deț substan e interzise: motiva ia i nivelul de utilizare al drogului.ț ț ș Toxicomania cel mai des apare din spirit de aventură în combina ie cu dorin a de a încălca regulile.ț ț

„Totu i debutul toxicomaniei la unii copii i adolescen i este asociat, de cele mai multeș ș ț ori, cu problematica crizei existen iale specifice pubertă ii i adolescen ei: opozi ia fa ă deț ț ș ț ț ț adul i, căutarea unei noi identită i, crizele de narcisism, momentele depresive, curiozitatea,ț ț gustul pentru risc, presiunile din partea prietenilor. Adolescen ii organizează reuniuniț excentrice unde fumează, consumă alcool i de multe ori încep consumul de droguri, de tipul,ș marijuana i heroină. Totu i, mul i dintre noi consumăm a a-numitele droguri licite (permise)ș ș ț ș de tipul: ceai, cafea, alcool. La adolescen i, alcoolul este consumat în cantită i destul de mariț ț deoarece le spore te siguran a de sine, îi face să se simtă ferici i, mai spirituali cu toate căș ț ț ceilal i văd altfel lucrurile. Abuzul de alcool este o problema gravă în multe ări, fiind strânsț ț legat de accidente rutiere, crime, sinucideri, violen ă i abuz sexual” (A. Clinciu, 2004). ț ș

Exemple: În SUA este interzis consumul de alcool până la vârsta de 21 de ani. În

Fran a consumul mediu de alcool a scăzut mult în ultimii 20 de ani. În Canadaț există magazine specializate care sunt singurele care comercializează băuturi alcoolice.

Revenind la droguri, se impune o prezentare a acestui concept. Drogurile sunt substanţe care introduse în organism modifică imaginea asupra propriei persoane şi asupra realităţii înconjurătoare (D. Lupu, 2004). Folosirea lor abuzivă poate determina dependenţa, tulburări grave ale activităţii mentale şi a comportamentului. Ele pot fi clasificate în: droguri licite (alcoolul, tutunul, cafeina) şi droguri ilicite (depresive, stimulante, halucinogene, inhalante şi narcotice).

77


Alcoolul este un drog legal care poate determina dependenţa. Concentraţia acestuia în sânge este corelată cu modificări comportamentale, senzoriale, psihice şi organice. Efectele consumului de alcool pot fi de natură fizică, psihică şi socială. Fumatul determină la nivelul organismului puţine efecte pozitive în comparaţie cu cele negative. Cea mai gravă consecinţă a fumatului este dependenţa fată de nicotină. Fumatul poate lua forma unei toxicomanii iar reducerea numărului de ţigări fumate/încetarea bruscă a acestuia va determina instalarea sindromului de abstinenţă. Drogurile ilicite pot crea dependenţă fizică şi / sau psihică. Toxicomanului i se declanşează simptomele sevrajului odată cu oprirea utilizării drogului. Toate drogurile pot fi periculoase, efectele lor fiind diferite în funcţie de: reactivitatea organismului, cantitatea de drog, frecvenţa consumului, anturajul şi expectanţele consumatorului. Datele statistice arată că două treimi dintre cei care se droghează în adolescen ă vor continua consumul de droguri i la maturitate.ț ș

UI.4.10. DEVIAN ELE RELIGIOASEȚ

Manifestarea religiei se poate realiza în planul con tiin ei precum i în planulș ț ș comportamental al individului. Sistemul vie ii religioase presupune un nivel teoretico-țdogmatic i un nivel comportamental, manifestându-se activ i nemijlocit în ac iunileș ș ț individului. Primul nivel: teoretico-dogmatic - se referă la existen a în planul con tiin ei aț ș ț explica iilor i în elegerii realită ii pe baza sistemului adoptat. Al doilea nivel - ț ș ț ț nivelul comportamental - este prezent prin atitudinea activă a indivizilor fa ă de sistemul religios,ț concretizat în forme variate ale practicilor religioase, ca: ceremonii specifice, acte magice, ritualuri religioase etc. (C. Neam u, 2003). În acest caz comportamentul este orientat de reguliț i norme caracteristice fenomenului religios i fiecărei religii luate în parte, de prejudecă i iș ș ț ș

stări de spirit religioase. Comportamentul indivizilor se va desfă ura în conformitate cuș cerin ele i interdic iile religioase. ț ș ț

De cele mai multe ori, cele două niveluri apar ca interconectate, ele condi ionându-seț reciproc. Sunt însă i situa ii, evident destul de pu ine la număr, când planul teoretico-ș ț țdogmatic nu este dublat i de planul comportamental-ac ional sau invers. În prima situa ie,ș ț ț con tiin a individului, de i rămâne sediul unor idei se prelunge te i prin ac iuni concrete.ș ț ș ș ș ț Acest caz reprezintă un indice de bază al religiozită ii, al stării de dependen ă spirituală aț ț omului fa ă de divinitate. „Deseori această situa ie nu poate fi u or eviden iată, situându-se laț ț ș ț un nivel implicit ea nu este direct perceptibilă. Între inută de prejudecă i, aria de spirit, tradi iiț ț ț religioase, care, de i nu sunt manifestate în plan comportamental, împiedică formarea unorș convingeri tiin ifice, materialiste. De aceea, accentul educa iei trebuie deplasat spre laturaș ț ț afectiv-emo ională - componenta de bază în structura convingerilor, precum i pe posibilitateaț ș de control a mecanismului complex de formare a acestora” C. Neam u, 2003). ț

78


Exemplu:În familiile musulmane se înrădăcinează un puternic spirit de sacrificiu în

numele religiei i a scopurilor sale, indivizii care luptă în războiul sfântș sacrificându-se fără ezitare pentru dogmele credin ei i perpetuarea lor.ț ș

Există evident i al doilea caz, cel în care planul comportamental nu este sus inutș ț consecvent de credin e, idei, de explica ii religioase, el fiind perpetuat în virtutea unor tradi ii,ț ț ț unor func ii estetice sau psihologic-individuale pe care religia le-a cultivat, este mai pu inț ț semnificativ pentru indicarea stării de religiozitate. Uneori suntem în prezen a unor situa iiț ț evident paradoxale: ceremonii religioase practicate în diferite momente cruciale pentru via aț omului (na tere, botez, nuntă, înmormântare) păstrate doar prin for a tradi iei i aș ț ț ș spectacolului implicat, lipsite de substratul lor religios, mistic.

SĂ NE REAMINTIM...

Sinuciderile, tentativele suicidare Toxicomania Devian ele religioaseț

Posibile solu ii în vederea diminuării delincven ei juvenile:ț ț

• implicarea profesorilor în programe speciale de educa ia a elevilor care prezintăț caracteristicile prezentate în paginile anterioare;

• educarea persoanelor care doresc să devină părin i prin cursuri prenatale deț psihologie infantilă;

• cursuri pentru părin ii pe problematica prevenirii i interven iei în cazurile deț ș ț delincven ă juvenilă;ț

• implicarea guvernului prin sprijin financiar i acordare de facilită i celor care seș ț ocupă cu astfel de cazuri;

• campanii de informare i implicare a societă ii în privin a delincven ei.ș ț ț ț

REZUMATMultitudinea de termeni din domeniu se cerea a fi lămurită. Copilul

inadaptat este cel al cărui comportament, indiferent de cauză, îl împiedică să beneficieze de experien e educa ionale i sociale obi nuite, atât în coală cât iț ț ș ș ș ș acasă. Dar, orice conduită de devian ă colarăț ș presupune practic o formă de inadaptare. Se poate afirma că devian a colară are o sferă mai largă decât cea aț ș conceptului de inadaptare colară. Conceptul de ș rezisten ă colarăț ș este mai degrabă utilizat din perspectiva socioculturală. El se referă la refuzul respectării normelor i valorilor specifice culturii colare, elevii contestâd normele deoareceș ș

79


aceste constrângeri, elevii reac ionează – „rezistă” – în modurile pe care le cunoscț prin: perturbarea activită ilor, încălcarea normelor colare, absenteism, abandonț ș colar.ș Sintagma probleme de comportament. vrea să indice o diminuare a

încărcăturii psihopatologice a acestor conduite deviante colare sus inândș ț convingerea că locul în care conduita acestor copii se poate ameliora cel mai u orș este coala obi nuită. ș ș Delincven a juvenilă ț desemnează totalitatea conduitelor care încalcă norma juridică i care apar in minorilor. Poate fi definită ca unș ț comportament de încălcare a legilor din partea celor care, din cauza tinere ii lor,ț nu sunt încă văzu i ca fiind pe deplin responsabili pentru ac iunile lor. Pe parcursulț ț unită ii de învă are au fostț ț abordate următoarele tulburări de conduită: lenea, minciuna, copiatul, indisciplina, fuga de acasă, vagabondajul, absenteismul colar,ș abandonul colar, comportamentul agresiv, vandalismul, furtul, jaful, crima,ș comportamente sexuale deviante, sinuciderile, tentativele suicidare, toxicomania iș devian ele religioase.ț

TEST DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR nr. 2

1). Descrie i conduita de indisciplină a unui elev/unei eleve (dacă nu sunte iț ț cadru didactic: aminti i-vă un coleg(ă) cu o astfel de conduită din via a dvs. deț ț elev). Identifica i posibilele cauze ale acelei conduite.ț

2). Comenta i următoarea afirma ie: ț ț Comportamentul u or agresiv al unuiș băie el, manifestat la grădini ă poate fi mai u or trecut cu vederea fa ă deț ț ș ț acela i tip de comportament manifestat de o colegă, feti ăș ț .

TEMA DE CONTROL nr. 2

Eleva C.V., în vârstă de 11 ani, este în clasa a IV-a. Bunica ei, este o persoană în vârstă şi obosită existenţial, dar lucidă şi foarte bine intenţionată. Fiul ei, inginer, a început să bea în afara orelor de serviciu, după care devine agresiv şi greu de suportat. Bun profesionist şi un talentat cadru militar, a moştenit darul pentru arta militară de la tatăl său, dar pare depăşit ca educator de unica sa fiică. Eleva se bucură de o faimă bună şi proastă în acelaşi timp:

• A adus la exasperare trei învăţătoare, din cauza temperamentului său impulsiv şi necontrolat.

• Rebelă şi deosebit de încăpăţânată, ţine morţiş la punctul său de vedere, negând chiar şi existenţa lui Dumnezeu.

• Încă de la grădiniţă nu avea o clipă stare, iar în clasele primare practic nu putea fi făcută să stea pe scaun: circula printre bănci, vrând să vadă şi să ştie tot.

• Era neatentă la lecţii, dar scoasă la tablă reproducea complet şi cu mare fidelitate informaţiile, pe care părea să le absoarbă fără nici un efort.

• A fost cea mai conflictuală, certăreaţă şi nesupusă elevă din şcoală, având nota scăzută la purtare (o dată pentru că a rupt catalogul clasei pentru a-şi confecţiona din coperţi o mapă pentru desene).

• Examenul psihologic a evidenţiat un nivel intelectual foarte ridicat, cu o organizare

80


cognitivă vizuală netă, dar şi cu o fire narcisică, puţin sensibilă etic, insensibilă la critică, refractară la sugestii.

• Este foarte talentată la desen. În desen dă dovadă de o meticulozitate deosebită, este lentă şi perfecţionistă până la nuanţă, fiind extreme de dornic să afle părerea avizată a examinatorului.

• Este extrem de nerăbdătoare şi de independentă.

Precizaţi următoarele probleme:1. Ce elemente educaţionale crede i că au contribuit la apariţia i dezvoltareaț ș

problemelor de conduită ale elevei.2. Ce posibile acte (pre)delincvente ar putea dezvolta eleva în preadolescen ă iț ș

adolescenţă?3. Ce remedii educaţionale preconizaţi în situaţia actuală, ca şi pentru viitor.

Bibliografie

1. Adler, A. (1995). Psihologia şcolarului greu educabil. Bucureşti: Editura Iri.

2. Aioniţoaie, C., Sandu, E.I. (coord.). (1992). Tratat de tactică criminalistică. Bucureşti: Editura Carpaţi.

3. Ausubel, D.P., Robinson, F.G. (1981). Învăţarea în şcoală. O introducere in psihologia pedagogică. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

4. Banciu, D. (1995). Sociologie juridică. Bucureşti: Editura Hiperion XXI.

5. Bărbulescu, El., Radovan, V. (1987). Educaţie şi reintegrare socială. Craiova: Editura Scrisul românesc.

6. Berge, A. (1972). Copilul dificil. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

7. Binet, A. (1975). Ideile moderne despre copii. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

8. Bogdan, T. (1973). Probleme de psihologie judiciară. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

9. Bogdan, T., Sîntea, I., Drăgan, R. (1983). Comportamentul uman în procesul judiciar. Bucureşti: Ministerul de Interne, Serviciul editorial şi cinematografic.

10. Buş, I. (1997). Psihologie judiciară. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.11. Buş, I. , (2003). Psihologie judiciară. (curs universitar). Cluj-Napoca.12. Ceau u, V. (1984). ș Autocunoaştere şi creaţie. Bucureşti: Editura Militară.13. Clinciu A.I. „Inadaptarea colară”. p.166. În Cocoradă, E. (coord.). ș Consiliere

psihopedagogică. (2003). Sibiu: Editura Psihomedia. 14. Cioclei, V. (1996). Criminologie etiologică. Bucureşti: Editura Actami.15. Ciupercă, C., „Copiii în cursa socializării sau cum se perpetuează diferenţele de gen

dintre băieţi şi fete”. p. 22. În: Mitrofan, I. (2003). Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Ia i: Editura Polirom.ș

16. Cosmovici, A. i Iacob, L., (1998). ș Psihologie şcolară. Iaşi: Editura Polirom.17. Dorot, R.; Parot, F., (1999). Dic ionar de psihologieț . Bucure ti: Editura Humanitas.ș

81

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cluj-Napoca

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Curs_universitar&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ioan_Bu%C5%9F&action=edit&redlink=1


18. Dragomirescu, V.T. (976). Psihosociologia comportamentului deviant. Bucure ti:ș Editura tiin ifică i Enciclopedică.Ș ț ș

19. Empey, T.L.(1982). American Delinquency. Its Meaning and Construction. Chicago: The Dorsey Press.

20. Kulcsar, T. (1978). Factorii psihologici ai reuşitei şcolare. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

21. Lupu, D. „Droguri licite i droguri ilicite”. p.157. În Cocoradă, E. (coord.). ș Consiliere psihopedagogică. (2003). Sibiu: Editura Psihomedia.

22. Mihu, A. (1999). Sociologie. Iaşi: Editura Polirom.23. Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T. (1992). Psihologie judiciară. Bucureşti: Casa

de Editură şi Presă „Şansa”.24. Nem u, C. (2003). ț Devian a colară. Ghid de interven ie în cazul problemelor deț ș ț

comportament al elevilor, Ia i: Editura Polirom.ș25. Niculescu, R.M. i Lupu, D. (2007). ș Pedagogia pre colară i a colarită ii miciș ș ș ț .

Editura Universită ii ț Transilvania din Bra ov.ș26. Osterrieth, P. (1973). Copilul şi familia. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.27. Păunescu, C. (1994). Agresivitatea şi condiţia umană. Bucureşti: Editura Tehnică.28. Piaget, J. (1974). Studii de psihologia dezvoltării. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică.29. Preda, V. (1998). Delincven a juvenilăț . Cluj-Napoca: Editura Universitară Clujeană.30. Ray, O.; Ksir,C.; (1996). Drugs, society and human behavior. St. Louis: Mosby.31. Rădulescu, S., Banciu, D. (1990). Introducere în sociologia delincvenţei juvenile.

Bucureşti: Editura Medicală.32. Străchinaru, I. (1969). Devierile de conduită la copil. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică.33. Şchiopu, U., Verza, E. (1991). Psihologia vârstelor. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică.34. Vincent R. (1972). (1972). Cunoaşterea copilului. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică.35. Zahirnic, C. (1976). Probleme pentru părinţi, probleme ale părinţilor. Bucureşti:

Editura Didactică şi Pedagogică.36. Zdrenghea, V., Butoi, T. (1991). Investigaţia psihologică a comportamentului simulat.

Bucureşti: Ministerul de Interne.37. Weare, K., Gray, G. (1995), Promovarea sănătăţii mintale şi emoţionale în reţeaua

europeană de şcoli care promovează sănătatea – manual pentru pregătirea profesorilor şi a altor persoane care lucrează cu tinerii, Universitatea din Southampton şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Biroul Regional pentru Europa.

38. *** (1992). Să ajutăm copii să se instruiască în domeniul sănătăţii. Braşov: Tipografia Direcţiei de Sănătate Publică Braşov.

39. *** (2000), Drogurile licite, Braşov: Tipografia Direcţiei de Sănătate Publică Braşov.40. *** (2000), Drogurile, Tipografia Direcţiei de Sănătate Publică Braşov.41. *** (2003), Educaţie pentru sănătate - programa şcolară. Bucureşti: Ministerul

Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.

82


GRILA RĂSPUNSURILOR PENTRU TESTELE DE AUTOEVALUARE:

Testul de autoevaluare nr. 1 (UI1)1) C2) A3) B

Testul de autoevaluare nr. 2 (UI4)1) pag. 67 - 682) pag. 69 - 79

83

devianta

Documents