VASILE URSACHE

PE-UN PICIOR DE PLAI… - Despre plaiurile Ţării Româneşti la sfârşitul secolului al XVIII-lea -

2006

1

C U V Â N T ÎN A I N T E

Oricât de mult ar dori autorul unei lucrări de istorie ca discursul său să fie

“expunere sistematică, fără scopuri străine (...) a faptelor de orice natură prin care s-a manifestat (...) activitatea omenirii” 1) , respectiva lucrare nu va reuşi să atingă gradul de obiectivitate specific ştiinţelor pozitive. Cauzele sunt numeroase, interacţiunile care determină o asemenea realitate se manifestă complex şi conţin multe variabile. Izvoarele care furnizează informaţii referitoare la o anumită perioadă, la un anumit proces istoric, nu sunt întotdeauna clare sau suficiente verificării uneia din surse cu ajutorul celorlalte. De fapt, aceste izvoare nici n-au fost create spre a încorpora adevărul istoric, ci pentru a susţine şi promova interesele unor oameni şi instituţii din epocă, în raporturile cu alţi oameni, cu alte instituţii. Nici chiar atunci când izvoarele n-au vizat neapărat atingerea unui scop, acestea nu s-au putut, totuşi, sustrage din câmpul unei anumite atmosfere de interese. 2)

În pofida acestei limite, izvoarele istorice continuă să rămână pilonii pe care se sprijină orice judecată asupra trecutului, consecvenţa cu care se promovează, de atâta timp, utilizarea lor critică atenuând din exagerări, reducând progresiv “marja de eroare” a diferitelor afirmaţii. Cu alte cuvinte, are loc o apropiere a discursului istoric de obiectivitatea specifică ştiinţei. Dar numai o apropiere, nu şi o identificare, pentru că oricât ar spori aportul disciplinelor auxiliare şi al cercetării interdisciplinare la studiul şi interpretarea izvoarelor, specialiştii angrenaţi în acest demers, ca şi în elaborarea discursului istoric, sunt “prinşi” într-un complex de determinări specifice perioadei în care trăiesc. Mentalităţile şi preocupările societăţii, în general, şi ale mediilor ştiinţifice, în special, curentele de idei şi gradul de permeabilitate la nou, formaţia, orizontul cultural şi nivelul de interes faţă de problema abordată, reprezintă tot atâtea variabile care determină trăsăturile specifice, dar şi limitele unei cărţi de istorie. Din această cauză, istoriografia înregistrează scrierea istoriei ca pe o permanentă rescriere; rescriere care nu se derulează linear, ci sinuos, urmându-se un traseu marcat de contradicţii şi, nu în rare situaţii, de paradoxuri. Eminesciana sintagmă “ce-un secol o zice, ceilalţi o deszic”3) se împlineşte, deci, şi prin elaborarea

2

unor reflectări istorice în cuprinsul cărora adevărul nu se înfăţişează definitiv şi în deplina lui nuditate, ci ca o sumă vectorială a tuturor discursurilor referitoare la o perioadă, proces sau eveniment istoric.

Văzut aşa, adevărul istoric rămâne o problemă mereu în discuţie, permiţând adăugiri, retractări sau rectificări, evitându-se radicalizările pe care promovarea unui aşa-zis “adevăr absolut” le-ar putea genera, la un moment dat, în domeniul reflectării istorice.

Istoriografia se aseamănă - dacă ni se îngăduie comparaţia - cu o vieţuitoare ce-şi schimbă aspectul exterior în funcţie de timp şi de mediul în care se manifestă; schimbare sub impulsul celor doi poli ai viului: instinctul de conservare şi cel de perpetuare. Deşi oarecum simplistă, comparaţia face trimiteri la un alt aspect: acela că sinuozităţile şi paradoxurile din planul elaborărilor discursului istoriografic sunt cerute - dacă nu chiar provocate - de condiţia de ştiinţă umanistă perenă pe care o are istoria. Condiţie necontrazisă, ci întărită de pluralismul opiniilor, ipotezelor şi punctelor de vedere, precum şi de dialogul dintre diferitele “etaje” care concură la cristalizarea concepţiilor succesive asupra unui eveniment, fenomen sau proces istoric.

* * *

Poate nici un alt secol din trecutul românilor nu a cunoscut atâtea abordări controversate ca secolul al XVIII-lea. Îndeosebi aşa-zisa perioadă fanariotă, începută în Moldova la 1711, iar în Ţara Românească la 1716. Vaietele letopiseţului lui Ion Neculce, 4) deformările din “Cronograful” lui Dionisie Eclesiarhul sunt, încă din plină epocă a giubelelor şi ciubucelor, într-un vizibil dezacord cu scrierile “istornice” ale lui Muste, Dionisie Fotino, Ianachi Kogălniceanu sau Ienăchiţă Văcărescu.

Abordările din secolul al XIX-lea - cu toate “atenuantele” şi nuanţările făcute de unii istorici precum A.D. Xenopol 5) - folosind drept criteriu apartenenţa etnică a multora dintre domni şi boieri - au văzut “veacul fanariot” ca pe o epocă neagră. Nicolae Bălcescu, spre exemplu, considera că “10 februarie 1716 fu o zi de doliu pentru români; în acea zi, Nicolae Mavrocordat, cel dintâi domn fanariot, se urcă pe slăvitul tron ilustrat de Basarabi” 6).

La fel de “în negru”, şi tot datorită utilizării unor criterii de apartenenţă, au văzut regimul fanariot şi unii istorici din secolul XX: “Regimul turco-fanariot în Moldova şi Ţara Românească reprezintă o perioadă de maximă exploatare turcească”; 7) “Privită în general, epoca fanariotă este o epocă de scădere” 8) - afirmă două dintre cele mai autorizate surse din deceniile trecute.

3

Complexitatea unui veac în decursul căruia s-au derulat procese istorice atât de diferite, dintre care unele încă n-au fost studiate îndeajuns, cer un discurs mai nuanţat, întemeiat pe izvoare, dar şi apropiat de cititorii de istorie de astăzi. Percepţia unanim negativă asupra perioadei fanariote nu se mai justifică. Cu atât mai mult cu cât fiscalitatea dură şi excesivă, creşterea dependenţei politice faţă de Poartă, xenocraţia, amputările teritoriale, transformarea Ţărilor Române extracarpatice în teatru de operaţii, bază de aprovizionare şi de rechiziţii pentru armatele puterilor vecine, corupţia ş.a., rele considerate a fi trăsături definitorii ale regimului fanariot, au fost însoţite de procese cu urmări benefice pentru români, între care: creşterea numerică a populaţiei 9), creşterea producţiei agricole, progrese în domeniul manufacturier, transformările reformiste în plan instituţional, un benefic şi generalizat avânt al culturii. Toate acestea au dus la îmbunătăţirea condiţiei sociale şi economice a unei părţi importante a populaţiei. Tot acum s-au făcut eforturi - plătite de unii domni cu mazilirea şi chiar cu capul ! - pentru ameliorarea statutului juridic internaţional al Principatelor, s-au înfiinţat primele reprezentanţe diplomatice străine la Bucureşti şi Iaşi, s-a îmbunătăţit statutul capuchehaielor la Istanbul, s-au intensificat schimburile între statele româneşti. Cu alte cuvinte, sub impactul “luminilor”, ce urniseră Europa din vechile ei rânduieli, Principatele Române se trezeau şi ele din îndelungatul ev feudal. După cum aprecia, într-o dezbatere televizată, acad. Dan Berindei - idee întărită şi de Dinu C. Giurescu - în acest secol frământat s-au pregătit înfăptuirile din secolul următor, al XIX-lea, care aveau să culmineze cu făurirea naţiunii române şi a statului naţional român modern.

Dar secolul al XVIII-lea a fost un secol “de impact” şi prin aceea că Imperiul Habsburgic a ajuns până pe crestele Carpaţilor, impunând, în locul hotarului, mai permeabil şi mai constructiv - care în decursul secolelor anterioare n-a îngreunat relaţiile inter-româneşti - o graniţă fixă, concret delimitată şi minuţios marcată în teren; o graniţă cu tendinţa de a se deplasa în sensul expansiunii dorite de Viena, spre a “înghiţi” munţi boiereşti, mânăstireşti şi moşneneşti; o graniţă rigidă şi, în acelaşi timp, ofensivă; o graniţă aflată într-o mai strânsă legătură cu puterea centrală, cu tratatele internaţionale ale acelor vremuri, dar şi cu mutaţiile apărute în “arta războiului”, ca urmare a revoluţiei industriale.

Această graniţă, cu sistemul ei de determinări, împreună cu schimbările de structură din Ţara Românească, a dus la transformarea treptată a vechiului sistem, de pază şi administrare a “marginii”, bazat pe serviciul ostăşesc prestat de ţărani, într-un sistem în care paza şi apărarea graniţei se face de către ostaşi din armata permanentă, organizaţi în subunităţi şi unităţi costituite după reguli moderne. În a

4

doua jumătate a secolului al XVIII-lea, înainte ca vechea organizare plăiaşă să fie înlocuită, domnii au încercat să îi aducă îmbunătăţiri, pe linia începută de Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, în secolul precedent, al XVII-lea. O parte din aceste strădanii se străvăd şi din Condicile Divanului Ţării Româneşti, care, numai pentru perioada 1774-1806, la care ne-am oprit, conţin 116 porunci şi anaforale în legătură cu serviciul grăniceresc la plaiuri şi cu încălcările de hotar. Aceste documente, coroborate cu altele care, fără îndoială, încă aşteaptă, prin tainiţile arhivelor, să fie cercetate, pot alcătui un punct de plecare în studierea şi înţelegerea unui secol fecund, căruia, de cele mai multe ori din interese străine de istorie sau dintr-un subiectivism întemeiat pe exaltările şi negările romanticilor, i s-au îngroşat umbrele, fără să ne lase să vedem că, totuşi, pentru întreaga Europă, acest veac a fost un veac al luminilor şi reformelor.

Lucrarea de faţă se întemeiază pe munca tenace şi nepreţuită, de “scormonitor” în arhive, a distinsului Dumitru Zecheru, un vrednic urmaş al plăiaşilor prahoveni, şi încorporează o muncă de aproape un deceniu, care s-a încheiat în toamna anului 1998. Ca atare, din aparatul critic lipsesc trimiterile la lucrări publicate în cei aproape opt ani care despart momentul încheierii lucrării de cel al editării ei. De altfel, intenţia iniţială a autorului a fost aceea ca textul dintre copertele prezentului volum să constituie doar punct de plecare pentru elaborarea unui studiu critic al istoriei instituţiilor confiniare ale românilor din evul mediu. Însă, la încurajarea unor distinşi foşti grăniceri şi cu sprijinul”, domnului Firiţă Carp, directorul Editurii “Detectiv”, am găsit de cuviinţă că este bine să fie publicat şi acest “punct de plecare” – cu toate inconvenientele pe care le aduce primirea publicului cititor pe un “şantier”. Această decizie se sprijină pe două argumente principale: primul este acela că despre instituţia plaiurilor s-a scris relativ puţin în secolul trecut, întrucât subiectul a fost considerat de istorici delicat sau neatractiv; al doilea argument: dincolo de intensitatea discuţiilor şi controverselor dintre specialiştii în “ştiinţa trecutului”, studiul istoriei nu poate fi “rupt” de dialogul cu publicul, cu “consumatorii” de scrieri istorice, care, la urma urmei, sunt principalii beneficiari ai oricărui demers cultural. Fie şi pentru simplul motiv că “eroii” unei asemenea cărţi sunt părinţii părinţilor lor, dinspre care le-a venit nu numai o moştenire genetică şi patrimonială, ci şi una culturală. O moştenire a cărei reconstituire nu se poate face prin acte de proprietate, ci şi prin lucrări de acest gen.

Simt nevoia să completez aceste consideraţii preliminare, cu una strict personală: aceea că truda pe textele unui veac atât de fecund cum a fost secolul al

5

XVIII-lea constituie, pentru un om deprins mai degrabă cu poezia şi cu publicistica, un început marcat de o benefică revelaţie: aceea că istoriografia începe cu Herodot şi nu sfârşeşte niciodată, iar drumul întru cunoaşterea trecutului trece printr-o adevărată “selvă” de documente a căror permanentă cântărire şi re-cântărire dezvoltă, paradoxal, capacitatea de a înţelege… viitorul . Dar un început marcat şi de un benefic regeret: acela că, în faţa izvoarelor, a documentelor “mustind” de viaţă trecută, răstimpul hărăzit de Parce unui muritor este nedrept de scurt, încât răgazul necesar găsirii eminenescianului “cuvânt ce exprimă adevărul” este acordat fatalmente discriminatoriu.

AUTORUL

NOTE 1) Nicolae Iorga, Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei, Bucureşti,

1894. 2) Nicolae Iorga, Generalităţi cu privire la studiul istorie în “Institutul de

Istorie Universală “Nicolae Iorga”, Bucureşti, 1943, pp.204-205. 3) Mihai Eminescu, “Mortua est”, în vol. Poezii. Proză literară, Bucureşti, Ed.

“Cartea Românească”, 1984, p.37. 4) “Oh, oh, oh ! Vai, vai, vai di ţară! Ce vremuri cumplite au agiunsu, şi la ce

cumpănă au cădzut. Doară Dumnedzău di a face milă, precum au făcut cu izrailitenii, cu Moise proroc, de-au despicat Marea Roşie. Aşa să facă şi cu tini, săracă Ţară!”.

5) A.D. Xenopol, Războaiele ruso-austro-turce şi influenţa lor asupra Ţărilor Române, Iaşi, 1980.

6) Nicolae Bălcescu, Opere, Bucureşti, Ed. Academiei, 1953, p.32. 7) “Istoria României”, vol.III, Bucureşti, 1964, p.340. 8) Constantin C.Giurescu, Dinu C.Giurescu, Istoria românilor din cele mai

vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1971, p.447. 9) Ţara Românească avea, în 1771, 1.520.000 locuitori, Moldova, în 1774,

aproximativ 979.000 locuitori, iar Transilvania, 1.400.000 locuitori. Deci, pe la 1780, în Ţările Române trăiau vreo 4 milioane de oameni, cu peste 25% mai mult decât erau la sfârşitul sec. al XVII-lea. Comparativ, în aceeaşi perioadă, Imperiul Habsburgic avea 17 milioane de locuitori, Imperiul Rus - 20 de milioane, iar Imperiul Otoman - 21 de milioane. (Acad. Ştefan Ştefănescu, “Aspects de revolution demografique dans les Pays Romains a la fine du XVIII siecle”)

6

I. “MARGINEA” ŞI HOTARELE ŢĂRII ROMÂNEŞTI

ÎN EVUL MEDIU

Încă din vremea voievozilor Litovoi şi Bărbat, de pe la 1270, şi până în anii domniei lungi şi glorioase a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), românii de la Carpaţi şi Dunărea de Jos au străbătut un drum aspru şi nu lipsit de sinuozităţi, în direcţia “aşezării” unui stat feudal puternic. Pas cu pas, s-au întemeiat instituţii şi dregătorii, s-au clădit noi ierarhii şi sisteme de relaţii, noi “câmpuri de forţă”. Domnia s-a întărit, sporindu-şi puterea şi prestigiul date de lege, sabie, Biserică, de avere şi înrudirile cu dinastiile din ţările vecine.

În strânsă legătură cu creşterea puterii domnului, s-a perfecţionat şi şi-a sporit rolul sfatul domnesc în care, progresiv, boierii cu dregătorii s-au impus, luând locul boierilor “netitraţi”, al acelor pani şi jupani care-i continuau pe “maiores terrae” din secolul al XIII-lea, deprinşi să-şi fie proprii lor stăpâni în vremuri bune şi supuşi nesiguri ai altora în vremuri tulburi.1) Rând pe rând au apărut, spre a rămâne vreme de peste patru secole în preajma domnului, pârcălabul (1368), vornicul (1389), paharnicul (1392), banul, stolnicul, vistiernicul, logofătul, (toate patru înfiinţate între 1389-1400), spătarul şi comisul (în 1415). Pe măsură ce numele panilor şi jupanilor au început să devină din ce în ce mai rare în actele de cancelarie, până la sfârşitul secolului eroic, al XV-lea, sfatul domnesc s-a îmbogăţit cu alte dregătorii: postelnicul, clucerul, armaşul, slugerul, pitarul, portarul, şetrarul, medelnicerul.2) Aceleaşi dregătorii, cu neînsemnate deosebiri, s-au impus, aproximativ în aceeaşi perioadă, şi în ţara-soră Moldova.

Întărirea domniei şi creşterea progresivă a rolului dregătorilor din sfatul domnesc, în raport cu boierii “netitraţi”, au fost însoţite de o “aşezare” în plan administrativ - teritorial. În contextul general al intensificării presiunilor catolicismului maghiar în spaţiul românesc, prin politica regelui Ludovic cel Mare, şi al începerii sângerosului şir de confruntări cu otomanii în Balcani şi la Dunărea de Jos, tânărul stat feudal Ţara Românească a acţionat pentru fixarea hotarelor sale, concomitent cu statornicirea unui nou sistem de organizare administrativă a teritoriului.

Pornindu-se de la structuri prestatale, cristalizate în funcţie de concentrarea în plan geografic a localităţilor şi de asigurarea nevoilor de “otcârmuire” după vechile norme nescrise ale dreptului românesc, au fost înfiinţate judeţele3), ale căror nume apar în documente cam în acelaşi timp cu întâile consemnări ale

7

dregătoriilor în sfatul domnesc. Cele mai vechi sunt judeţele din Oltenia: Jaleş (1385), Vâlcea (1392), Gorj (1406), Motru (1415), Judeţul de Baltă (1428), Dolj şi Romanaţi. Jumătate de secol mai târziu, hrisoavele pomenesc şi judeţele Munteniei: Prahova şi Ilfov (ambele în 1482), Brăila (1487), Pădureţ (1498), Argeş, Muscel, Dâmboviţa, Ialomiţa, Buzău, Saac (Secuieni), Slam-Râmnic (Râmnicu-Sărat), Vlaşca, Teleorman. Desigur, constituirea acestor judeţe a fost anterioară primei lor atestări documentare, în condiţiile în care, majoritatea documentelor din acea epocă – inclusiv dintre actele emise de cancelaria domnească – n-au ajuns până în în zilele noastre.

Judeţele Ţării Româneşti, cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi fiscale şi-au menţinut funcţionalitatea şi - cele mai multe dintre ele - numele, până la Unirea din 1859, când au fost luate ca model pentru organizarea administrativă a teritoriului de la nord la Milcov, înlocuind fostele ţinuturi moldovene .

Necesităţile impuse de exercitarea funcţiilor statului au determinat domnia ca, o dată cu constituirea judeţelor, să aibă în vedere organizarea unui hotar sigur, păzit şi, la nevoie apărat, al cărui regim să asigure normalitatea vieţii ţării şi exercitarea prerogativelor domniei.

În timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), Ţara Românească a cunoscut întinderea maximă. Hotarul ei trecea “aproximativ pe la sud de Cetatea Albă, pe la nord de Lacul Cahul, pe la sud de Pasul Oituz, de unde urma crestele Carpaţilor4) spre sud şi, apoi, spre vest, până la izvoarele Cernei, după care cobora spre sud-vest până la Orşova, apoi urma cursul Dunării până la cetatea Dârstor. De aici, frontiera cobora spre sud-est până la Capul Caliacra, după care îşi urma cursul spre nord, urmând traseul litoralului până la Cetatea Albă”5). Pe lângă acest teritoriu, domnii Ţării Româneşti stăpâneau, ca feude, în temeiul vasalităţii - formală de cele mai multe ori - faţă de regii Ungariei, ducatele Făgăraş şi Amlaş, de la nord de Carpaţii Meridionali.

Dar, în timpul aceleiaşi domnii, au avut loc şi apreciabile restrângeri teritoriale. Mai întâi, hotarul cu Moldova s-a mutat mai spre sud, pe Milcov, Siretul inferior şi Dunăre. Apoi, în 1417, otomanii au izbutit să cucerească Dobrogea, până la limita Deltei, şi să transforme în raiale cetăţile Giurgiu şi Turnu, împreună cu teritoriul din vecinătatea acestora. În 1540, a fost pierdută şi Brăila, care a devenit, de asemenea, raia şi cap de pod turcesc pe malul stâng al Dunării.

Nici în partea de vest hotarul Ţării Româneşti nu a rămas acelaşi. În toamna anului 1419, din raţiuni militare, regele Sigismund de Luxemburg a anexat Severinul, pe care, împreună cu Orşova şi Mehadia, le-a pus sub

8

comanda lui Filippo de Scolari (Pippo Şpanul), în perspectiva intensificării confruntărilor dintre Imperiul Otoman şi Regatul Maghiar. Această “creştere şi descreştere” teritorială a Ţării Româneşti a fost urmată de două secole şi jumătate de stabilitate a hotarelor, care nu s-au mai modificat până în 1718 când, în contextul “chestiunii orientale”, Imperiul Habsburgic a anexat, până în anul 1739, Oltenia.

Pentru secolul al XV-lea nu avem ştiri că s-ar fi efectuat vreo delimitare sau demarcare a hotarului de pe Carpaţi. Limita ţării era considerată a fi hotarul celei mai îndepărtate moşii boiereşti, mânăstireşti sau “devălmaşe” (săteşti, orăşeneşti) supuse domnului. De fapt, potrivit uzanţelor feudale şi principiului “dominium eminens”, proprietatea funciară era exclusiv a domnului, care ceda supuşilor săi numai dreptul de folosinţă asupra moşiilor cu care au fost “miluiţi”. În condiţiile stăpânirii, timp de peste un secol, a Făgăraşului şi Amlaşului de către voievozii Ţării Româneşti, hotarul carpatin a avut un regim special, diferit de cel al altor hotare, el fiind cel mult o linie de demarcaţie între două unităţi administrative şi fiscale distincte, supuse aceleiaşi autorităţi politice.

Totuşi, din raţiuni militare şi de asigurare a ordinii publice, într-o vreme cu numeroase confruntări războinice şi incursiuni prădalnice, Ţara Românească a avut organizat un sistem defensiv la trecătorile Carpaţilor, alcătuit din posade, vegheate de posadnici, pentru deservirea şi întreţinerea cărora domnul ţării stabilea obligaţii comunităţilor săteşti (orăşeneşti) din apropiere. Spaţiile cuprinse între trecători (pasuri) erau controlate, mai ales prin supraveghere, de către ţăranii din comunităţile rurale locale, consemnaţi de documente cu numele de obcinaşi.6)

La începutul secolului al XVI-lea, nevoia unei mai stricte delimitări şi demarcări a hotarului carpatin s-a făcut simţită. Primul act de hotărnicie, pentru traseul frontalier de la vest de Olt, a fost încheiat la 9 iunie 1520, între domnul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab (1512-1521) şi voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya (1510-1526). În “preambul”, documentul specifică:”... De asemenea, atunci au întocmit (subl.n.) hotarele acelor două ţări de la munţi, ca să se ştie (subl.n.), de la Apa Oltului până la Râşava (Orşova n.n.), de către Ţara Ardealului şi de către Ţara Românească. Astfel întru aceasta a fost ales hotarul munţilor Ţării Româneşti, de către munţii Ardealului”7). Aşadar, înainte de semnarea acestui act, pe Carpaţi nu a existat un hotar propriu-zis, de vreme ce, la 1520, el a fost “întocmit ... ca să se ştie”. În schimb, a existat hotar între munţii aparţinători fiecăreia dintre cele două ţări româneşti, considerându-se aceşti munţi ca moşii, ca domenii, iar hotarul montan interstatal, ca limită firească a respectivelor domenii. Conform actului, acest hotar a fost luat ca referinţă atunci

9

când s-a efectuat delimitarea şi demarcarea graniţei dintre cele două ţări, hotarul statal fiind aşezat în succesiunea hotarului domenial, ca rezultând din acesta.8)

Înainte de a se ajunge, însă, la delimitările şi demarcările de secol XVI, în Transilvania şi în Ţara Românească s-a simţit nevoia constituirii “marginii”, a “mărginimii”, adică a acelei fâşii de teritoriu de la periferia ţării care, printr-o organizare specială şi prin încredinţarea unor misiuni specifice, populaţiei şi dregătorilor ce slujeau aici, să asigure “scutul ţării spre afară şi paza ţării spre înăuntru”.

“Marginea”, “mărginimea”, nu a fost, în vechime, tot una cu hotarul. Hotarul se convenea de ambii vecini şi el avea o importanţă indiscutabilă numai sub aspectul delimitării unui teritoriu. Iar în condiţiile în care Carpaţii erau stăpâniţi, încă înainte de înfiinţarea statelor feudale, de locuitorii de pe ambii versanţi, între posesori şi teritoriu şi între diversele categorii de oameni care “trăgeau folos” de pe urma munţilor de hotar, se stabiliseră relaţii complexe trainice, care nu puteau fi curmate prin simpla trasare a unui hotar. “Prinsoarea munţilor”, judecăţile pentru moştenire a dreptului de folosinţă, care s-au purtat până târziu, în secolul trecut, între românii de pe ambele părţi ale Carpaţilor, persistenţa sărbătorilor pastorale aproape identice, atât la nord cât şi la sud de crestele Făgăraşului, Parângului sau Retezatului, dovedesc faptul că, deşi hotarul pe Carpaţi a despărţit două ţări, el nu i-a putut despărţi pe locuitorii acestora, care au continuat aceeaşi viaţă economică şi spirituală din vremea când în aceşti munţi era însuşi centrul puterii regatului dacic şi una dintre zonele de intensă romanizare a autohtonilor .

“Mărginimea”, “marginea”, se organiza, însă unilateral, şi era vitală pentru existenţa a însăşi respectivei alcătuiri statale: prin aceea că asigurau exercitarea controlului asupra circulaţiei persoanelor şi bunurilor la hotare precum şi reacţia diferenţiată, în raport de interesele puterii la un moment dat şi de forţele (mijloacele) avute la dispoziţie. Pentru primele secole ale evului mediu, putem afirma că hotarul convenţional între state, exact demarcat şi cu un regim strict precizat, ar fi fost o utopie, în vreme ce “marginea” a fost o necesitate.

În spaţiul românesc, distincţia dintre hotar/graniţă şi “margine” s-a făcut până târziu, în secolul al XVIII-lea. La 14 iulie 1779, Nicolae Vodă Caragea scria: “nizamul marginii (subl.n.) şi al hotarelor (subl.n.) este o treabă din cele mari”9). Această distincţie se regăsea şi în regimul fiecăreia dintre cele două entităţi: de paza şi administrarea “marginii” răspundeau vătafii de plai, în vreme ce încălcările de hotar/graniţă se soluţionau de către însărcinaţii speciali ai domnului sau de către ispravnicii de judeţ.

10

Pentru că în vechime hotarul dintre ţări îl constituiau obstacolele naturale (cursuri de apă, culmi montane etc.), “marginile” se organizau în imediata vecinătate a obstacolului respectiv, de o parte şi de alta a acestuia. Se pare că “mărginimile” cele mai vechi din evul mediu european au fost acele “akkra” apărute în spaţiul bizantin, în vremea lui Mauricius (582 - 602) şi Herakleios (610 - 641), când, în condiţiile ofensivei persanilor, avarilor şi slavilor, ale ruralizării accentuate a imperiului şi reorganizării administrative, împăraţii au renunţat la corpul de limitanei înfiinţat cu trei secole în urmă de Diocleţian, şi au recurs la serviciul ostăşesc al acelor akriti ţărani liberi care, în schimbul unor privilegii şi scutiri, aveau obligaţia de a păzi “mărginea” imperiului în timp de pace şi de a o apăra în timp de război.10) De la aceşti akriti, care până în secolul al X-lea s-au acoperit de glorie, intrând în legendă,11) se vor fi inspirat slavii sud-dunăreni când şi-au întemeiat propriile state. Pentru că la sârbi, “granica” are în înţelesul de “mărginime”/”teritoriu de margine”12), care s-a menţinut, la început, inclusiv în limba germană, unde a ajuns prin slavii răsăriteni, chiar dacă die Grenzen a ajuns cu timpul să însemne “linie de delimitare dintre două ţări”, ca urmare a dezvoltării statelor şi a dispariţiei numeroaselor zonelor nelocuite din “mărginimile” care în evul mediu timpuriu erau între ţări.

În Ţara Românească, la fel ca în Bizanţ, instituţia creată pentru paza “marginii”, a primit un nume mai apropiat de aspectul topografic al zonei decât de poziţia în raport cu restul teritoriului. La fel cum în greaca bizantină akkra înseamnă “înălţime”, “loc ridicat”, “colnic”, în româneşte instituţiei i s-a spus “plai”, cuvânt care, până atunci însemna “drum peste munte ori în lungul unei culmi sau, cu înţeles mai larg, meleag, ţinut, zonă”13) şi care, pe această cale a primit şi înţelesul de unitate administrativă cu atribuţii principale în paza “marginii”

Aceasta înseamnă că în organizarea “marginii” s-au manifestat influenţe bizantine prin “filtru” sud-slav, la fel ca în organizarea celorlalte instituţii feudale româneşti, în faza de plămădirii a voievodatelor româneşti.

“Marginea” este întâlnită şi la transilvăneni, chiar înainte de a apărea la ţările din jur. Banatul este o astfel de formă de organizare a marginii; aşezarea secuilor la curbura Carpaţilor s-a făcut din raţiunea protejării intereselor regalităţii maghiare la periferia teritoriului pe care-l stăpânea, iar tentativa de a-i aduce şi fixa pe cavalerii teutoni în Ţara Bârsei a vizat acelaşi scop.

Dar organizarea marginii ardelene a fost făcută nu numai cu colonişti, ci şi cu autohtoni. O parte din fostul district sibian se numeşte până astăzi “Mărginimea Sibiului”, iar Făgăraşul, Amlaşul şi Haţegul au avut până în secolul al XVI-lea o organizare proprie, cu cnezii şi căpitanii lor.

11

Încă din secolul al XIV-lea, românii sud-carpatini numeau aceste alcătuiri confiniare ale fraţilor lor de peste munţi “plaiuri”.Patriarhia ecumenică din Constantinopol, numindu-l în luna mai 1359 “mitropolit al Ungrovlahiei” pe Iachint, care mai înainte stătuse mitropolit la Vicina, îi acorda şi titlul de “exarh al plaiurilor”, cu înţelesul de arhipăstor, în numele patriarhului, peste ortodocşii transilvăneni din mărginimea de lângă munte; peste acei români care zidiseră sau se străduiau să zidească bisericile din Haţeg (Strei, Strei-Sângiorz, Sântămăria Orlea, Gurăsada) sau pe cea din Şcheii Braşovului, şi pe care un document , scris în latina vremii, îi numea “plaiasones”. Acest titlu, care a permis ierarhilor ortodocşi din scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti să hirotonească nu numai preoţi, ci şi episcopi şi arhiepiscopi, a fost deţinut în mod constant şi până târziu în titulatura întâi-stătătorilor de la Curtea de Argeş, Târgovişte şi, ulterior, Bucureşti.

Plaiurile ardelene au fost nu numai păzite de români, ci, uneori, chiar administrate de români, dintre care, n-au lipsit “refugiaţi” din dinastia domnitoare a Ţării Româneşti. De exemplu, în februarie 1431, Vlad Dracul, care era pribeag în Transilvania şi îşi avea reşedinţa la Sighişoara, scria supărat braşovenilor, probabil pentru că aceştia, din raţiuni fiscale şi politice, preluaseră paza “marginii” de la nord de Carpaţi:”Ştiţi bine că domnul chesarul (împăratul Sigismund de Luxemburg, care era şi rege al Ungariei, n.n.) m-a însărcinat pe mine să păzesc această margine (...); cât pentru munte şi plaiuri, voi nu sunteţi nimănui datori să le păziţi”.14)

Asupra numărului şi denumirii plaiurilor Ţării Româneşti din primele două secole de existenţă , avem puţine ştiri. Totuşi, desele referiri din documentele de secol XVII, că ele ar fi fost “din vechime”, ne permit să credem că procesul organizării lor a început pe la 1400 şi s-a încheiat, în linii mari, la începutul secolului al XVI-lea. Oricum, plaiurile Ţării Româneşti trebuie să fi fost pe deplin organizate atunci când domnul Radu cel Mare (1495-1508) scria negustorilor sibieni că a închis drumurile de trecere spre Transilvania, de teama pretendentului Mihnea, viitorul domn Mihnea cel Rău (1508-1510) care se ascunsese în Sibiu şi urmărea să-l înlăture de pe tron.15) O confirmă şi faptul că, după câţiva ani, voievodul Neagoe Basarab îi avertiza pe braşoveni că nu mai au voie să intre în Ţara Românească şi să-şi pască oile sau porcii fără ştirea “vătafilor care sunt puşi în ţara Domniei Meale, la margine”.16) Această scrisoare - avertisment datează cam din aceeaşi perioadă când s-a întocmit şi prima carte de hotărnicie pentru traseul frontalier de la apus de râul Olt. Pentru secolele XVI-XVIII, judeţele Ţării Româneşti, limitrofe cu Transilvania, au rămas aceleaşi: Slam-Râmnic (Râmnicu Sărat), Buzău, Saac (Secuieni), Prahova, Dâmboviţa, Muscel, Argeş, Vâlcea, Gorj, Mehedinţi. Se pare că neschimbate au

12

rămas şi plaiurile organizate pe teritoriul acestor judeţe şi care, la sfărşitul secolului al XVIII-lea erau:

• judeţul Slam Râmnic (Râmnicu Sărat) - plaiul Râmnicului, cu 8 sate;

• judeţul Buzău- plaiul Slănicului, cu 25 sate; plaiul Pârscovului, cu 28 sate;

• judeţul Saac (Secuieni) - plaiul “despre Buzău”, cu 49 sate; plaiul Teleajen, cu 26 sate;

• judeţul Prahova- plaiul Prahova (Câmpina), cu 19 sate;

• judeţul Dâmboviţa - plaiul Dâmboviţa, cu 11 sate; plaiul Ialomiţa (Jalici), cu 11 sate;

• judeţul Muscel - plaiul Dâmboviţa, cu 15 sate; plaiul Nucşoara, cu 12 sate;

• judeţul Argeş - plaiul Arefu, cu 20 sate; plaiul Loviştea (Câineni) cu 20 sate;

• judeţul Vâlcea - plaiul Cozia (Cîineni), cu 21 sate; plaiul Horezu, cu 28 sate;

• judeţul Gorj - plaiul Novaci, cu 16 sate; plaiul Vâlcanului, cu 34 sate;

• judeţul Mehedinţi - plaiul Cloşanilor, cu 24 sate.17) Deci, cu un deceniu înaintea mişcării lui Tudor Vladimirescu, Ţara

Românească avea 377 de sate plăiaşe, dintre care 121 în Oltenia şi 256 în Muntenia, grupate în 17 plaiuri (5 în Oltenia şi 12 în Muntenia), subordonate administrativ unui număr de 10 judeţe. Aceleaşi plaiuri sunt consemnate şi la sfârşitul cărţii de vătăşie date de Alexandru-Vodă Ipsilanti, în anul 1775, dar numai pentru judeţele Ţării de Jos (Slam Râmnic, Buzău, Saac, Prahova, Dâmboviţa şi Muscel).18)

Cu un secol în urmă, la 1690, numărul satelor plăiaşe era cu o treime mai mic, condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brâncoveanu consemnând, în judeţele de la răsărit de Olt, existenţa a numai 166 astfel de sate:15 în judeţul Slam Râmnic, 29 în judeţul Buzău, 28 în judeţul Saac, 20 în Prahova, 35 în Dâmboviţa şi 39 în Argeş.19) Această sporire a numărului de sate, cu 90 la est de Olt, de la un secol la altul, trebuie să o vedem nu ca pe o extindere a teritoriului plaiurilor, ci ca pe o urmare firească a “roirii” vechilor sate plăiaşe, dar şi a întemeierii unor sate noi de către mocanii şi ungurenii pribegiţi din Transilvania din motive fiscale, religioase şi etnice, şi aşezaţi, după obiceiurile şi ocupaţiile lor, în zonele din vecinătatea munţilor:Albeşti-Ungureni, Bădeni-Ungureni, Măneciu-Ungureni, Băbeni-Ungureni, Hobiţa, Breaza, Vaideeni ş.a.20)

Faptul că plaiurile “funcţionau” pe teritoriul judeţelor fiind, în multe privinţe, în administrarea acestora - deci nu erau entităţi administrative

13

subordonate nemijlocit autorităţii centrale, ca în cazul districtelor grănicereşti transilvănene - sugerează că ele au fost înfiinţate ulterior constituirii judeţelor, dobândind un statut special numai progresiv, pe măsura individualizării rolului şi misiunilor încredinţate de autoritatea supremă, domnia. Datorită potenţialului lor economic şi demografic, plaiurile erau importante pentru judeţe. La 15 iunie 1792, Constantin Cantacuzino şi Alexandru Culcer, ispravnicii judeţului Saac (Secuieni), scriau domnului că “parte a muntelui fiind, tot temeiul judeţului la plaiuri spânzură”.

* * *

Ajunşi în acest punct al expunerii, se observă că plaiurile au existat numai la munte, ca “mărginime” a ţării spre Transilvania. “Marginea” din lungul Dunării şi de la hotarului cu Moldova n-avea cum să fie organizată pe plaiuri, paza şi apărarea hotarului revenind în sarcina unor formaţiuni alcătuite fie din lefegii, fie din scutelnici, fie din trupe mixte (lefegii şi scutelnici) şi puse în subordinea unor căpitani cu reşedinţele la Buzău, Lichereşti, Hodivoaia, Cerneţi, Slatina şi în alte locuri.21)

Aceste deosebiri îşi au originea nu numai în “situaţia operativă” din zona danubiană sau de la Milcov, oarecum diferită de cea de la hotarul cu Transilvania, sau în faptul că densitatea populaţiei la câmpie era mai mică decât la munte. O cauză care a făcut ca organizarea “marginii” spre Transilvania să fie originală în raport cu cealaltă “margine” a Ţării Româneşti, a fost condiţia socială a locuitorilor satelor din zona montană şi submontană. Pe când în zona de câmpie preponderenţi erau ţăranii aserviţi, la munte predominau satele de moşneni, care din punct de vedere juridic erau liberi. Acest statut le era conferit de faptul că pământul pe care îl stăpâneau era al lor, din vechime, chiar şi atunci când locuiau în vecinătatea moşiilor boiereşti sau mănăstireşti. Această realitate a permis menţinerea, la munte, a unei categorii de ţărani mijlocaşi, mai omogenă, care dispunea de mijloacele necesare procurării subzistenţelor, a armelor şi cailor pentru prestarea serviciului ostăşesc.

Care au fost cauzele care au determinat înfiinţarea plaiurilor? Mai întâi trebuie să arătăm că, încă de la întemeierea Ţării Româneşti ca stat feudal de sine stătător, peste Carpaţi se derulau intense schimburi comerciale. Cetăţile săseşti, îndeosebi Braşovul şi Sibiul, îşi organizaseră comerţul şi meşteşugurile în funcţie de resursele şi piaţa de desfacere din spaţiul extracarpatic şi se înscriseseră în “fluxul” comercial din această zonă a continentului. Convoaiele de care ale negustorilor saşi treceau pe văile Buzăului şi Teleajenului, pe la Rucăr sau pe

14

Valea Oltului, pe la Câineni.22) Un alt drum, ce trecea prin Pasul Vâlcanului, era străbătut de convoaiele negustorilor din Haţeg. În iarmaroacele ce se ţineau de sărbători în satele de sub munte sau de la şes, aceşti negustori, “spunând braşoave” (lăudându-şi marfa), vindeau localnicilor unelte şi bunuri casnice de tot felul, arme, harnaşamente ori obiecte de lux produse de meşterii breslelor din oraşele transilvane şi cumpărau pentru concitadinii lor vite, peşte, piei, cereale, miere, ceară ori vin. Dezvoltarea “schelelor” de la Dunăre - întâi Brăila şi Giurgiu, apoi Calafat şi Târgul de Floci - au făcut ca drumurile acestor negustori să se prelungească până la malul fluviului, unde puteau întâlni negustori genovezi şi levantini, cărora le vindeau mărfuri de acasă, între care şi lâna preluată de la oierii ardeleni, (ce ajungea până în atelierele postăvarilor italieni) şi cumpărau articole de lux şi mirodenii aduse din Orient.

Comerţul activ al negustorilor ardeleni aducea Braşovului, Sibiului şi celorlalte oraşe săseşti însemnate câştiguri. O parte apreciabilă din schimburile la care participau negustorii ardeleni, o constituia comerţul de tranzit, între porturile dunărene şi burgurile din Europa Centrală. Pentru a încuraja acest comerţ, domnii Ţării Româneşti au înţeles, încă de la început, să garanteze, să protejeze prin cărţi de privilegii pe negustorii braşoveni şi sibieni ce “operau” la sud şi sud-est de Carpaţi, asigurând buna derulare a schimburilor şi a circulaţiei pe drumurile ţării. Aceste “servicii” nu erau gratuite, ci se prestau în schimbul unor taxe vamale ce se plăteau vistieriei şi din care se asigura o bună parte a cheltuielilor necesare domniei şi armatei.

S-au creat, aşadar, raporturi de dependenţă reciprocă între negustorii transilvăneni şi puterea politică a Ţării Româneşti. Vodă oferea piaţă de desfacere produselor săseşti şi de procurare a materiilor prime pentru atelierele sibiene şi braşovene, garanta siguranţa negustorilor şi a mărfurilor acestora pe teritoriul ţării, în schimbul taxelor vamale şi produselor necesare curţii - acestea din urmă oferite în regim special şi cu un preţ preferenţial - bunuri deosebit de importante pentru Ţara Românească. Se asigurau, deci, oportunităţi reciproce, în condiţiile existenţei unor trebuinţe de ambele părţi.

Diplomele de privilegii se întăreau periodic de către domni, de regulă la înscăunarea lor, cea mai veche diplomă care s-a păstrat fiind cea din 20 ianuarie 1368, emisă de Vladislav I Vlaicu (1364-1377). Actul nu a fost, însă, primul de acest fel deoarece confirmă scutiri despre care însuşi domnul ştia că sunt “din vechime”.23)

Fără a minimaliza rolul stimulator al acestor scutiri - constând mai ales în exceptarea de la plata unor taxe la vămile din interiorul Ţării Româneşti - nu este lipsit de importanţă să reliefăm că, prin limitarea controlului vamal la intrarea şi

15

la ieşirea de pe teritoriul ţării, domnul a avut în vedere şi considerente de ordin practic. În acest fel se preveneau sustragerile de la achitarea taxelor cuvenite, contrabanda şi multe dintre abuzuri şi se favoriza îmbogăţirea şi creşterea puterii domniei, în raport cu boierii şi cu mănăstirile, pe moşiile căreia se organizau târgurile periodice.

Pentru a se asigura deservirea “schelelor” vamale de la trecătorile şi pasurile spre Transilvania era, însă, necesară crearea unor structuri adecvate, care să permită nu numai perceprea taxelor vamale, ci şi impunerea acestora, în cazul că, din diferite motive, vreunul dintre negustori ar fi încercat să se eschiveze de la plata taxelor prin folosirea, pentru transportul mărfurilor, a altor căi decât cele în uz. Aceste structuri au fost plăiaşii, organizaţi ostăşeşte, sub conducerea vătafilor. Aspectul este mai evident în secolele XVII-XVIII, când, în condiţiile impunerii de către Poartă a monopolului asupra comerţului cu diferite produse, socotite vitale pentru aprovizionarea Stambulului, domnii Ţării Româneşti dădeau vătafilor de plai şi “schilerilor” (vameşi şi plăiaşi afectaţi serviciului în punctele de trecere a hotarului) porunci exprese şi severe privind controlul circulaţiei mărfurilor şi perceperea taxelor cuvenite.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, domnii Ţării Româneşti încep să dea o mai mare atenţie comerţului exterior şi de tranzit, sursă importantă de venituri pentru vistieria ţării şi pentru haznaua proprie. Mai ales după încheierea tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi (10/21 iulie 1774), care restrângea monopolul turcesc asupra comerţului românesc permiţând, în consecinţă, amplificarea schimburilor cu Austria (datorită poziţiei, erau avantajate mai ales Transilvania şi Banatul) şi cu Rusia. În anul 1775, Alexandru Vodă Ipsilanti numeşte un grup format din boieri şi clerici, care să studieze la faţa locului şi să facă propuneri privind înfiinţarea, pe malul Dunării, a unor noi schele unde “să aibă a să scoborî toată marfa ce iese din ţară”. Comisia se conformează poruncii domneşti şi, câteva luni mai târziu, propune să se înfiinţeze “trei schele: la schela Oraşului, din sudul (judeţul n.n.) Ialomiţei, unde pot veni corăbii cu lesnire, al doilea schela Zimnicile, în sud Teleorman, şi Izlazu, în sud Romanaţi, până la care umblă şăici”.24)

La acea dată, la Dunăre mai sunt cunoscute, ca schele, Călăraşi (judeţul Ialomiţa), Ciocăneşti şi Olteniţa (judeţul Ilfov), Bistreţ (judeţul Dolj), Calafat, Cerneţi, Turnu Severin şi Ruşova (Orşova). Apariţia acestor noi “puncte de întâlnire” a transportului pe uscat cu cel pe apă a operat o serie de mutaţii în intensitatea circulaţiei persoanelor şi mărfurilor prin schelele de la hotarul montan, spre Transilvania. Dar şi o intensificare a contrabandei pe la poteci, cu produse de tot felul, dar mai ales cu vite şi cereale.

16

În concluzie, traficul intens de mărfuri pe drumurile (şleaurile) care duceau spre vămile de hotar, ca şi al turmelor transhumante, în ambele sensuri, pe cele peste 100 de poteci care traversau munţii prin alte locuri decât drumurile au impus instituirea unui serviciu permanent de pază şi supraveghere la hotare, pentru prevenirea şi sancţionarea sustragerilor de la plata taxelor cuvenite, ca şi pentru împiedicarea trecerii dintr-o ţară în alta a mărfurilor prohibite.

A doua cauză care a determinat înfiinţarea plaiurilor a fost nevoia asigurării ordinii şi liniştii publice într-o zonă nevralgică pentru ţară.

După cum se ştie, Carpaţii nu i-au despărţit pe români, trăitori încă din vechime pe ambii versanţi, ci au fost leagănul şi adăpostul poporului nostru. Din nefericire, însă, în evul mediu, pluralismul statal a făcut ca locuitorii unui versant să fie sub o “stăpânire”, în vreme ce fraţii lor de pe celălalt versant să asculte de o altă “stăpânire”. Deşi relaţiile “interromâneşti” peste Carpaţi aveau o curgere a lor, cu numeroase convergenţe, deosebirile de sistem politic între Ţara Românească şi Transilvania făceau ca supuşii unei ţări să treacă pe teritoriul celeilalte fie pentru a scăpa de consecinţele unor infracţiuni comise, fie spre a scăpa de apăsările fiscale. Acest fenomen, de “pendulare” a răufăcătorilor dintr-o ţară în alta - generator de insecuritate pentru locuitorii aşezărilor de margine şi pentru negustorii ce călătoreau pe drumurile şi potecile plaiurilor - ca şi desele cazuri de fugă a birnicilor (uneori în masă!) de plata obligaţiilor către stăpânii lor, trebuia contracarat printr-o organizare eficace a serviciului “marginii”. Structurile chemate să contracareze furturile, tâlhăriile şi omuciderile peste grăniţă, să prevină fuga în Transilvania a răufăcătorilor şi birnicilor, au fost plaiurile. Matei Basarab (1632-1654) scrie, la 20 septembrie 1653, că l-a pus pe un anume Mircea din Stroeştii Gorjului “să fie vătaf de plăiaşi, să poarte grijă să păzească plaiurile de hoţi şi de oameni răi, şi de oameni birnici (subl.n.) să nu treacă în Ţara Ungurească”.25)

Această stare de lucruri persistă, ea fiind constatată şi de Alexandru Vodă Ipsilanti, la 2 februarie 1780: ”Apropiindu-se vremea de primăvară, mulţi din cei ce fiind împlântaţi în fireasca răotate, pururea le iaste gândul la tâlhării şi găsesc feliuri de mijloace ce au, să se întovărăşească şi cu alţii din Ardealu sau cu vreunii de acolo, dintr-acele plaiuri, şi aşa umblă prin plaiuri şi se însoţesc cu gazde du prin satele plăeşeşti, şi cu acest fel de începeri să fac tâlhării şi alte netrebnicii”.26)

Rolul plaiurilor în asigurarea ordinii publice şi a siguranţei cetăţenilor a crescut în secolul al XVIII-lea când, din cauza creşterii obligaţiilor fiscale, sate întregi de ţărani se băjeneau peste munţi, în Transilvania, diminuând numărul contribuabililor. Întrucât măsurile de “iertare” a celor ce “dăduseră bir cu fugiţii”,

17

şi de atragere a lor, prin sistemul sloboziilor, nu dădeau rezultatele scontate, birnicii fugari au continuat să fie asimilaţi cu delincvenţii. După cum reiese din cărţile de vătăşie şi din “ponturile gospod”, vătafii de plai aveau datoria să-i trateze pe birnicii fugari ca pe “făcătorii de rele” (hoţi, tâlhari, ucigaşi), punându-i sub pază şi trimiţându-i ispravnicilor.

În acest secol, deplasările de populaţie peste hotar n-au avut, însă, un singur sens, spre Transilvania. Fiscalitatea excesivă promovată de Habsburgi, măsurile de constrângere vizând trecerea ortodocşilor transilvăneni la greco-catolicism ca şi presiunea determinată de creşterea numărului populaţiei în condiţiile existenţei unor resurse limitate, au determinat şi o intensă trecere a familiilor de români transilvăneni în Ţara Românească. Această trecere a fost încurajată tacit de domni, care porunceau vătafilor de plai să asigure primirea şi cazarea temporară a imigranţilor şi să înştiinţeze Bucureştiul asupra numărului şi averii grupurilor sosite în ţară.

Din aceleaşi motive, dar şi datorită abuzurilor de tot felul, nu lipseau nici situaţiile în care plăiaşii înşişi încercau să fugă peste hotar. De aceea, domnii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, porunceau vătafilor de plai să interzică asemenea “evaziuni”, fie prin reţinerea fugarilor de către ceilalţi plăiaşi şi potecaşi, fie prin măsuri preventive, precum luarea de chezăşii din partea fruntaşilor din fiecare sat al plaiului. Chezăşii care aveau nu numai rolul de a preveni fuga sătenilor, ci şi pe acela de a-i determina să-şi îndeplinească obligaţiile ostăşeşti şi de a preveni complicitatea cu răufăcătorii.27)

În al treilea rând, plaiurile s-au înfiinţat şi s-au menţinut din motive de siguranţă a domniei. Prin controlul executat asupra circulaţiei persoanelor, plăiaşii îi reţineau pe toţi cei care, prin acţiunea lor, puteau reprezenta o primejdie pentru domn. După cum am văzut, când pretendentul Mihnea aflat în Transilvania, şi-a început demersurile pentru ocuparea tronului Ţării Româneşti, domnul în scaun, Radu cel Mare, a luat măsuri de întărire a pazei “marginii”. Primejdioşi erau, însă, nu numai pretendenţii la domnie, ci şi boierii grupaţi în “partide” aflate în luptă pentru avere şi influenţă politică. Aceştia, de multe ori când erau în pericol, încercau să se refugieze peste munţi, de unde continuau uneltirile. Pentru secolele XVI-XVII, astfel de cazuri sunt numeroase. De exemplu, în 1672, când în locul lui Antonie Vodă din Popeşti a venit la domnia Ţării Româneşti Grigore Ghica, boierii ce fuseseră închişi (întemniţaţi) în timpul vechiului domn, au fost eliberaţi spre a se închina noului domn, care venea la Bucureşti să se înscăuneze. Unul dintre aceşti boieri - după cum scrie Letopiseţul Bălenilor - Ilie armaş, a fugit “către Ţara Ungurească, ca să scape”. Când boierul fugar, probabil însoţit de slujitori de-ai săi şi de oameni de casă, ajunge la munte, una dintre slugi este prinsă. “Pe urmă prind plăiaşii şi pe Ilie armaş,

18

aducându-l până la o cârciumă de lângă Bucureşti, legat.”28) Un episod asemănător s-a petrecut şi în 1716, când însuşi marele spătar Mihai Cantacuzino - în privinţa circulaţiei persoanelor peste hotar, cel care elibera “teşcherele” şi care ţinea evidenţa, pe baza rapoartelor vătafilor de plai era chiar marele spătar! - a fost prins de plăiaşii de prin părţile Buzăului, chiar în momentul când încerca să treacă clandestin în Transilvania, spre a scăpa de urgia care se abătuse asupra Cantacuzinilor,din partea Porţii.29)

În secolul al XVIII-lea, când Poarta a restrâns la minimum atribuţiile domnilor fanarioţi în domeniul politicii externe, rolul plaiurilor în domeniul siguranţei statului s-a menţinut. La 8 februarie 1788, în preajma declanşării unei noi campanii, de data aceasta otomane, în cadrul războiului austro-ruso-otoman (1787-1791), Nicolae Vodă Mavrogheni îi înştiinţa pe vătafii de la 15 plaiuri ale Ţării Româneşti, că omologii lor de la cele două plaiuri ale judeţului Saac, Plaiul “despre Buzău” şi Teleajen, au capturat şi i-au trimis “cinci plicuri pecetluite şi scrise de-asupra (adresate, n.n.) către vătaşii de plai, către ispravnici şi către egumeni”. Fiecare plic conţinea câte “două manifesturi tipărite la Beci (Viena, n.n.) greceşte şi româneşte, de acelea ce pricinuiesc înşelăciune la mulţi ticăloşi proşti de minte (subl.n.)”.30)

Acţiunea de propagandă a austriecilor viza, evident, autorităţile Ţării Româneşti, spre a le câştiga de partea lor, în contextul în care domnul era decis să lupte de partea forţelor otomane. Se urmărea, astfel, slăbirea rezistenţei românilor, invocându-se datoria ce le revine, în calitate de creştini, de a nu vărsa sânge creştinesc.

Tot în interesul siguranţei statului poate fi considerată şi reţinerea, de către vătaful plaiului Loviştea (Câineni) din judeţul Argeş, a “şapte cătane” austriece care dezertaseră din Transilvania şi trecuseră În Ţara Românească. Doi dintre cei reţinuţi au fost lăsaţi liberi, întrucât erau originari din localităţi supuse Imperiului Otoman, iar cinci au fost returnaţi - cu armamentul şi echipamentul întregului grup - către grănicerii austrieci de la Turnu Roşu, întrucât erau originari din teritorii supuse Imperiului Habsburgic.31)

În sfârşit, pot fi considerate acţiuni în folosul siguranţei statului, rapoartele pe care vătafii de plai aveau obligaţia să le înainteze bilunar şi ori de câte ori era nevoie, către autorităţile centrale, privind circulaţia persoanelor şi situaţia infracţională pe teritoriul încredinţat spre pază şi administrare.

Dar plaiurile s-au înfiinţat şi s-au menţinut mai ales datorită faptului că sistemul permitea îndeplinirea, cu cheltuieli minime, a unor atribuţii vitale pentru stat. Paza “mărginii” de către înşişi locuitorii satelor din acest teritoriu oferea infinit mai multe avantaje decât recurgerea la serviciile slujitorilor cu

19

leafă, ale ostaşilor şi funcţionarilor de profesie. Ţăranii plăiaşi cunoşteau toate ascunzişurile muntelui, îi cunoşteau pe nume, până la a şaptea spiţă, pe locuitorii din zonă, pe păstorii şi negustorii ce veneau de peste Carpaţi; ei şi vătafii lor erau primii interesaţi ca satele să nu fie jefuite de lotri de peste hotar sau din interiorul ţării, iar circulaţia pe drumuri şi pe poteci să se deruleze în siguranţă. Pentru toate acestea, plaiurile solicitau cheltuieli minime din partea domniei. Subzistenţele (hrana, îmbrăcămintea, cazarea, furajele pentru cai etc.) plăiaşii şi le asigurau singuri, ca şi o parte din cai, harnaşament şi armament. În acelaşi timp, ei continuau să plătească unele dări către stat (niciodată plaiurile n-au fost scutite de totalitatea obligaţiilor fiscale), să presteze zile de clacă şi să dea plocoane diferiţilor dregători.

Dar recurgerea la paza de către ţăranii organizaţi în plaiuri, a “marginii” s-a făcut şi din alte motive. În vremea când obştile de moşneni erau puternice şi nu existau suficiente mijloace pentru întreţinerea unui aparat administrativ, fiscal, judecătoresc şi represiv numeros şi puternic, se recurgea la principiul solidarităţii comunităţilor rurale, a satelor, în îndeplinirea obligaţiilor faţă de domnie. Birul se plătea de către întregul sat, căruia i se stabilea “cuantumul” prin cisluire. Acest cuantum era diferit de la sat la sat, în funcţie de posibilităţile de plată, bogăţia pământului, mărimea aşezării, etc. La rândul lor, conducătorii satelor, împărţeau pe familii cuantumul birului care trebuia plătit, diferit de la familie la familie, în funcţie de mai mulţi factori. Acelaşi sistem era aplicat şi atunci când satului îi reveneau obligaţii extraordinare în bani, produse sau în muncă, şi chiar în cazul impunerii unor amenzi, precum duşegubina (deşugubina), taxă percepută în vite sau în bani de la locuitorii aşezării pe teritoriul căreia a avut loc un omor cu autor neidentificat.

În organizarea plaiurilor şi a satelor plăiaşe s-a ţinut seama de acelaşi principiu, al solidarităţii obştilor rurale în îndeplinirea obligaţiilor faţă de domnie, cu deosebirea că, în acest caz, obiectul însărcinării nu era plata unei taxe sau efectuarea unei corvoade, ci îndeplinirea unei slujbe ostăşeşti răsplătită prin acordarea unui statut special şi prin scutirea de unele dări.

Nu rare sunt situaţiile când domnul se adresează nu numai vătafului de plai, ci însăşi comunităţii săteşti. La 29 ianuarie 1634, Matei Basarab poruncea nu numai vătafilor de plai, ci şi “vouă satelor (subl.n.) de pren prejurul Polovracilor”, să prindă şi să nu ascundă pe cei care calcă hotarul.32)

De fapt, o altă soluţie nici nu era cu putinţă, într-o vreme în care ţărănimea alcătuia cea mai mare parte a populaţiei, iar obligaţiile băneşti ale domniei faţă de Poartă erau înrobitoare.

20

Instituţia plaiurilor, ca formă de organizare a ţărănimii pentru paza “marginii” nu a fost o instituţie singulară în epocă. În Transilvania paza se făcea tot cu ţărani, fie că erau români, fie că erau secui, iar în Moldova, unde după reformele lui Constantin Mavrocordat începe să se vorbească din ce în ce mai puţin despre panţâri şi străjeri şi din ce în ce mai des despre plăiaşi, paza hotarelor s-a făcut de către comunităţile ţărăneşti, conduse de dregători din rândul boierimii, încă de la întemeierea statului.33)

Nici chiar înfiinţarea regimentelor grănicereşti transilvănene, începând din 1762, nu a putut schimba “temelia ţărănească” a pazei, inovaţiile Habsburgilor constând mai ales în organizarea acestor ţărani români după sistem militar european, în subunităţi comandate de ofiţeri de carieră, aflaţi în solda imperiului, şi în “militarizarea”, prin reglementări stricte şi, mai ales, cu stricteţe aplicate, a raporturilor dintre grăniceri în plan administrativ, juridic şi economic.34)

Spre deosebire de grănicerii români transilvăneni, care au sângerat şi s-au acoperit de glorie atât în războaiele austro-ruso-otomane cât, mai ales, în cele purtate împotriva lui Napoleon la Piave şi Arcole, în 1796,35) faptele de arme repurtate de plăiaşii Ţării Româneşti sunt mai puţin spectaculoase. În cărţile sale “de înştiinţare”, Nicolae Vodă Mavrogheni scria că, alături de trupele otomane comandate de Ali Paşa, la atacul împotriva trupelor austriece de la vama Buzăului şi din împrejurimi, au participat, la 31 iulie 1788, şi plăiaşii de la Vălenii de Munte şi din alte sate de “margine”.36)

Lupte între trupele otomane, sprijinite de forţe române, şi trupele austriece - în rândul cărora luptau şi grănicerii români transilvăneni - s-au mai dat la plaiul Prahova, la plaiul Loviştea şi la plaiurile Olteniei, în aceeaşi campanie din primăvara şi vara lui 1788. Documentele nu specifică expres participarea plăiaşilor la aceste lupte, dar aceasta se subînţelege, de vreme ce la oaste veneau oameni de toate stările şi din toate zonele ţării, cu atât mai mult vor fi venit cei de la plaiurile Munteniei, unde era mobilizată oastea ţării, în frunte cu marele spătar.

Această participare la luptele cu austriecii nu s-a făcut cu preţul întreruperii, fie şi temporare, a serviciului de pază la plaiuri, în condiţiile speciale create de prezenţa trupelor otomane, dislocate cu precădere în zona Buzăului şi în Oltenia, şi de transformare a “marginii” în zonă de operaţii.37) După cum reiese şi din porunca Divanului, din 5 iunie 1788, către vătafii de plai, chiar şi în condiţii de război, supravegherea hotarului, a drumurilor şi potecilor de margine, continua să se execute, neîntrerupt.

Dar plăiaşii au participat şi la alte acţiuni militare, decât cele din timpul războiului din 1787-1791. La 25 ianuarie 1803, Constantin Vodă Ipsilanti

21

porunceşte vătafilor de plai de la est de Olt să-i trimită “voinici, bărbaţi vrednici cu arme şi numai dintre vânători şi dintre plăiaşii cei harnici (...) cu înştiinţare şi cu foaie de numele lor, şi cu cel orânduit asupra lor (...) însă toţi aceştia să fie pe jos, fără cai.”38)

Porunca preciza câţi voinici să trimită fiecare plai, din însumare reieşind că vodă avea nevoie de 365 de luptători, probabil pentru a li se încredinţa o misiune specială. Nu este exclus ca, în virtutea experienţei dobândite în confruntările cu cetele de haiduci şi hoţi de codru, plăiaşilor chemaţi să li se fi încredinţat vreo misiune de respingere a cetelor prădalnice ale turcilor din serhaturile dunărene.

Oricum, în secolul al XVIII-lea, plăiaşii şi potecaşii erau organizaţi ostăşeşte, de vreme ce în iulie 1784, la plaiul Vâlcan este consemnată existenţa unui căprar de potecaşi, care, având în subordine patru plăiaşi, executa o misiune de supraveghere39), iar în noiembrie 1791, la plaiul Slănicului din judeţul Buzău întâlnim un Ioan, ceauş de potecaşi, care, împreună cu vătaful plaiului, Costandin Pâcleanu, şi cu o ceată de plăiaşi, au “lovit” prin surprindere o ceată de hoţi de codru.40)

Un alt document care atestă organizarea ostăşească a plăiaşilor în general şi a potecaşilor în special, este “Însemnare de oamenii ce au fost de faţă la mutarea tablei la aşezământul ei în vârful cel mai nalt al muntelui Sturul”, din 30 august 1792. Între aceştia se numără Pârvu ceauşul sin Martin, din Topeşti, Simin Miloiu, de la Izverna, Ion Butescu, de la Tismana, Costandin Istodor, de la Pocruia, Costandin Cocârlă din Tismana, Iancu Zamfiroiu de la Broşteni, toţi consideraţi “cătane domneşti de Gorj din vătăşia Vâlcanului”.41)

* * *

După reformele lui Constantin Mavrocordat, când judeţele au început să fie conduse de câte doi ispravnici, acestora li s-au încredinţat şi atribuţii de control asupra plaiurilor din cuprinsul judeţului. În răspunderea ispravnicilor judeţelor dinspre Transilvania a intrat, începând cu deceniul al optulea, obligaţia de a participa, împreună cu delegaţii trimişi de domn, la negocierea cu reprezentanţii autorităţilor habsburgice, a diferendelor de hotar (mutări de borne, litigii în păşunarea munţilor de margine, cercetarea unor infracţiuni săvârşite pe teritoriul statului vecin).

Aceiaşi ispravnici judecau pricinile ivite între plăiaşi şi locuitorii aşezărilor din afara plaiului, îi verificau pe vătafii de plai asupra modului cum îşi îndeplineau atribuţiile din cărţile de vătăşie şi din “ponturile gospod”.

22

Dar vătafii de plai nu se supuneau, ierarhic, ispravnicului de judeţ, ci marelui vornic, dregătorul care îl confirma în funcţie, îl controla şi garanta pentru ei în faţa divanului şi a domnului. De aceea, vătaful era dator marelui vornic, anual, cu havaet: un fel de taxă cu titlu de plocon, al cărei cuantum era stabilit în funcţie de “puterea” fiecărui plai, între 150 şi 450 de taleri, dar care era foarte rar respectat, întrucât aceasta era o formă mascată de cumpărare a acestei funcţii, cu sume depăşind 7.000 de taleri. O dată cu împărţirea Ţării Româneşti în două unităţi administrative, Ţara de Sus şi Ţara de Jos, fiecare condusă de câte un mare vornic, fiecăruia dintre cei doi dregători i-a revenit un număr de judeţe de la graniţa cu Transilvania şi, în consecinţă, plaiurile din respectivele judeţe.

De marele vornic de Ţara de Sus, depindeau vătafii a 9 plaiuri: Cloşani, Vâlcan, Novaci, Horezu, Cozia, Loviştea (Câineni) Arefu, Nucşoara şi Dâmboviţa (de Muscel); de marele vornic de Ţara de Jos, depindeau vătafii celorlalte 8 plaiuri: Dâmboviţa, Ialomiţa (Jalici), Prahova (Câmpina), Teleajen, Plaiul “despre Buzău”, Slănic, Pârscov, Râmnic (Slam Râmnic).42)

Instituţie care şi-a menţinut specificitatea românească şi utilitatea pe parcursul a peste patru secole, plaiul, ca unitate administrativă de “margine” cu atribuţii fiscale, de ordine publică şi siguranţă a statului, judiciare şi ostăşeşti, a asigurat, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea, un cadru prielnic afirmării păturii mijlocii româneşti, cu rol important în constituirea naţiunii române.

În aceeaşi perioadă când românii din districtele de sub jurisdicţia regimentelor grănicereşti transilvănene participau la mişcarea “Supplex”-urilor, în satele de plai ale Olteniei şi Munteniei se afirma o pătură de ţărani mijlocaşi şi de mici boiernaşi, pe care se va întemeia mişcarea de renaştere condusă de Tudor Vladimirescu. Însuşi Tudor din Vladimiri, între 1806 şi 1820 a îndeplinit dregătoria de vătaf al plaiului Cloşanilor din judeţul Mehedinţi, unde, de altfel, la 23 ianuarie 1821, o dată cu citirea Proclamaţiei de la Padeş, a şi început mişcarea ce, în scurt timp, a cuprins întreaga ţară.43)

Accentuarea progresivă a caracterului militar al graniţei de pe Carpaţi, constituirea primelor unităţi de “miliţie pământenească” în Ţara Românească, având drept scop declarat “paza graniţelor pe cât se atinge de carantine” şi “paza bunei orânduieli a obşteştei linişti în Prinţipat”44), ca şi reformarea întregului aparat administrativ, începută în ajunul elaborării Regulamentului Organic, au dus la diminuarea rolului plaiurilor în executarea pazei şi supravegherii hotarului cu Imperiul Habsburgic. Astfel încât, la 5 martie 1831, Articolul 392 din “Regulamentul ostăşesc pentru Miliţia Pământenească a Prinţipatului Valahia” a venit ca o sentinţă:”După cea întreagă formare a Miliţiei, slujitorii, cătanele,

23

plăiaşii, şi toate celelalte bresle câte se vor afla supt asemenea numire, se desfiinţează şi oamenii ce le alcătuia intru în rândul dajdicilor”.45)

Străjuitorii marginilor intrau într-o altă epocă, cea modernă, chiar dacă vreme de încă o jumătate de secol în pichetele de la munte, alături de mantalele şi cizmele soldaţilor se vor mai vedea sumanele, opincile şi căciulile ţăranilor-grăniceri, de ale căror servicii, ca şi în veacurile anterioare, ţara nu s-a putut dispensa.

NOTE 1) A.D.Xenopol - Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.II, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.185. 2) Ibidem, p. 225-226. 3) A.D.Xenopol, Op.cit. vol.III, p. 470-471. 4) “Cumpăna apelor” era considerată hotar spre Transilvania, în aceeaşi

perioadă, şi de domnul Moldovei, Alexandru cel Bun (1400-1432), după cum reiese din acte domneşti ulterioare. Vezi Teodor Bălan - Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1960, p.42-60.

5) Sever Neagoe - Teritoriul şi frontierele în istoria românilor, Bucureşti, 1994, p.63-64.

6) Nicolae Stoicescu - Despre organizarea pazei hotarelor în Ţara Românească în sec.XV-XVII, Bucureşti, 1960, Vol.IV, p.192.

7) Documenta Romaniae Historica, seria B.Ţara Românească. vol.II, Bucureşti, 1972, p.375-376.

8) A compara “frontiera” contemporană cu “hotarul” din evul mediu, este numai pentru a ajunge la concluzia lui Nicolae Iorga:”Iată, hotar în timpurile noastre este ceva fixat cu cea mai mare îngrijire, geodesic; hotarul acesta n-are şanţuri şi ziduri (...) dar el, (...) este perfect reperat, punct cu punct; cine se întâmplă de trece ilegal dincolo de hotarul acesta îşi pune viaţa în primejdie. Aşa este hotarul în timpurile noastre.(...) Dar odinioară hotarul nu era aşa. Nu erau funcţionari financiari, nu erau jandarmi, nu erau puşti întinse împotriva călcătorilor de hotar.Hotarul avea un sens mult mai larg. Cuprindea o regiune întreagă. Hotarul roman se întindea (...) pe mulţi kilometri pătraţi şi hotarul acesta avea o însemnătate pe care noi nu ne-o putem închipui acum (...). Era, cum am zice un hotar fecund, un hotar creator de viaţă, producător de sinteză”. (Nicolae Iorga, Hotare şi spaţii naţionale, Ed.Porto-Franco, Galaţi, 1996, p.106-107).

9) Arhivele Naţionale, Bucureşti, “Condicile Divanului Ţării Româneşti” - A.N.B. (C.D.) - Ms.8 f.160 v.

24

10) Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, Bucureşti, Ed.Albatros, 1981, p.218.

11) În aceeaşi perioadă când în Occident se năşteau “Cântecul Nibelungilor” şi “Cântecul lui Roland”, având ca eroi ostaşi care luptă până la sacrificiul suprem pentru idealurile cavalerismului, în Bizanţ se plămădea epopeea “Digenis Akritas”, în care cavalerul ideal este tocmai un tânăr din formaţiunile de akriti, ce luptau la hotarele sud-estice ale imperiului, împotriva păgânilor. (Vezi Digenis Akritas, trad. N.I. Pintilie şi N. Gaidas, Bucureşti 1974).

12) General Grigore Cornicioiu, Contribuţii la istoria trupelor de grăniceri, Bucureşti, 1935, p.5.

13) Dicţionarul limbii române contemporane, Bucureşti, 1980, p.4. 14) Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Române cu Braşovul şi Ţara Ungurească , Bucureşti, 1905, vol.I, p.55, Document XXXIII.

15) P.P. Panaitescu, Documente slavo-române din Sibiu, Bucureşti, 1938, p.13. 16) Istoria trupelor române de grăniceri dactiloscris din colecţia col.(r)

Constantin Tatu, vol.I, p.69. 17) Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, vol.III, p.153. 18) A.N.B. (C.D.), Ms.2 f.15 (“Însemnare de plaiurile se sînt prin judeţe”). 19) Dinu C. Giurescu, Anatefterul - condică de porunci a vistieriei lui

Constantin Brâncoveanu, în “Studii şi materiale de istorie medie”, vol.IV, Bucureşti, 1962, p.436.

20) David Prodan, Teoria migraţiei romanilor din Principatele Române în Transilvania în veacul al XVIII-lea, Cluj, 1944, p. 108-111.

21) Constantin Tatu Op. cit. p.70. 22) Potrivit registrelor vămii, negustorii sibieni au tranzitat prin Turnu Roşu,

din Ţara Românească, numai în anul 1500, 325.000 kilograme de peşte. 23) Constantin C.Giurescu, Istoria Românilor, vol.1 Bucureşti, 1938, p.411. 24) D.Z. Furnică, Din istoria comerţului la români, Bucureşti, 1908, p.III. 25) N. Stoicescu, Op.cit. p.159. 26) A.N.B. (C.D.), Ms. 6, f.221v-222. 27) “Să ceri şi tu chezăşie de la pârcălabi, i preoţi, i şase săteni şi mai mulţi

(...) cum că nimenea dint-acel sat nu va ieşi nici odinioară în hoţie; şi pentru vericare se va simţi dintr-acel sat hoţ sau gazdă, să răspundă pârcălabii şi acei chezaşi” (“Ponturile de vătăşie” din 18 octombrie 1783 ale lui Mihai Vodă Suţu).

28) Cronicari munteni , Bucureşti, Ed. Tineretului, 1968, p.70.

25

29) N. Stoicescu, Op.cit., p.204. 30) A.N.B. (C.D.), Ms. 17, f.252v. 31) A.N.B. (C.D.), Ms. 20, f. 199v. 32) Documenta Romaniae Historica, Seria B (Ţara Românească), vol.XIV,

doc.147, p.267. 33) David Prodan, Boieri şi vecini în Ţara Făgăraşului în sec.XVI-XVIII ,

p.170; N. Stoicescu, Curteni şi slujitori , p. 140. 34) Carol Golner, Regimentele grănicereşti din Transilvania, Bucureşti, Ed.

militară, 1973, p.34-96. 35) Carol Golner, Op. cit. pp. 128-130; 132-136. 36 -37) Cărţile lui Nicolae Vodă Mavrogheni din 14 iulie şi din 2 august 1788

A.N.B. (C.D.) - Ms. 17 ff.303-305. 38) A.N.B. (C.D.) Ms. 49 f. 22v. 39) A.N.B. (C.D.) Ms. 12 f.163. 40) A.N.B. (C.D.) Ms. 19 f. 110. 41) A.N.B. Fond “Mănăstirea Tismana”, Doc. LXIX/7. 42) A.N.B. (C.D.) Ms. 27 f. 31. 43) Istoria României, vol. III, p.867. 44) Regulamentul ostăşesc pentru Miliţia Pământenească a Principiatului Valahia, Bucureşti, Imprivileghiata Tipografie, 1831, Art.392. 45) Ibidem.

26

II. SERVICIUL LA PLAIURI ÎN PERIOADA 1774 - 1812

Configuraţia zonei de munte a Ţării Româneşti prezintă următoarele particularităţi: pe de o parte, masivele muntoase aparţinând Carpaţilor de Curbură şi Carpaţilor Meridionali, cu altitudini ce depăşesc frecvent 2.000 de metri, cu pante abrupte, oferă cel mai scăzut grad de accesibilitate dintre toate grupele din Carpaţii româneşti; pe de altă parte, grupele din acest sector montan sunt compartimentate de văi, străbătute de râuri care “taie” munţii transversal, permiţând o trecere lesnicioasă între Podişul Transilvaniei şi Subcarpaţii Munteniei sau Olteniei. Astfel, Jiul, Oltul şi Buzăul curg prin trecătorile Vâlcan, Turnu Roşu şi, respectiv Trecătoarea Buzăului (Tabla Buţii), iar Dâmboviţa şi Prahova îşi au văile până sub culmi, către izvoare, unde sunt pasurile Rucăr-Bran sau Câmpina-Predeal.

Între aceste pasuri şi trecători, românii au identificat şi folosit, încă din vechime, numeroase poteci secundare, peste “grumazul” munţilor, unde culmile şi pantele mai blânde permit, îndeosebi vara, traversarea cu calul samarizat. Sunt aşa-zisele “vămi ale cucului” pe care s-a circulat şi s-au făcut schimburi ori de câte ori prin vămile (schelele) pasurilor şi trecători nu a fost cu putinţă ori nu a convenit.

Compartimentarea terenului în zone greu accesibile şi zone accesibile a determinat gruparea satelor din zona montană şi submontană pe “axul” văilor. Între zonele locuite, erau apreciabile suprafeţe nelocuite, dar folosite de oameni (păşuni, fâneţe, păduri etc.). Aceste realităţi au determinat organizarea pazei şi supravegherii marginii pe direcţii principale şi direcţii secundare. De regulă, fiecare din cele 17 plaiuri, câte a avut Ţara Românească în secolul al XVIII-lea, îşi concentra efortul pe 2 - 5 astfel de direcţii. Această organizare nu este prezentă explicit în documente, însă poate fi dedusă din misiunile pe care acestea le percizează sau din activitatea la care fac referire.

Direcţiile principale de pază erau drumurile (şleaurile) spre schelele către Transilvania. Asemenea schele - vămi de hotar, puncte de control şi carantină - au funcţionat la 7 din cele 17 plaiuri:”La plaiul Teleajenului, sud. Saac, ce trece prin Vama Buzăului; la plaiul Prahova, ce trece prin Vama Timişului; la plaiul Dâmboviţa, ce trece prin Dragoslavele; la plaiul Loviştii, sud. Argeş, prin Câineni;1) la plaiul Cozia, sud. Vâlcea, prin Câineni;2) la plaiul Vâlcan, sud. Gorj, prin Vâlcan; la plaiul Muntelui (plaiul Cloşanilor, n.n.) din sud. Mehedinţi, prin Mehedinţi3).” 4) Spre aceste schele, circulaţia persoanelor şi transportul mărfurilor se făceau pe drumuri de care, precar întreţinute, dar având hanuri şi

27

staţii de poştă. Singura excepţie a fost Vama Timişului, de la plaiul Prahova, unde până la începutul secolului al XIX-lea trecerea s-a făcut exclusiv călare. Acest drum era preferat mai ales de către ştafetele oficiale sau ale boierilor şi negustorilor, pentru că era drumul cel mai scurt între Bucureşti şi Braşov.

Direcţii principale de pază erau şi unele poteci, mai ales la plaiurile fără schelă, poteci circulate mai ales în anotimpul cald, de către păstorii ce-şi aveau turmele la munte. Celelalte poteci, pe care se circula fie temporar fie ocazional, erau direcţiile secundare de pază, la care serviciul grăniceresc se făcea mai ales prin supraveghere. “Repartiţia” potecilor pe plaiuri, era următoarea: plaiurile Slănic şi Pârscov, din judeţul Buzău, câte o potecă; plaiul Teleajen, 8 poteci; plaiul “despre” Buzău, 7 poteci; plaiul Prahova, 9 poteci; plaiurile judeţului Dâmboviţa, împreună, 10 poteci; plaiurile judeţului Muscel, împreună, 10 poteci; plaiurile judeţului Argeş, împreună, 10 poteci; plaiul Cloşanilor, 33 de poteci.5)

Conform cărţilor de vătăşie, plăiaşii aveau misiunea “a păzi şi drumurile şi potecile plaiului, cu mijlocul să nu poată nimenea, fără de ştire numai, a merge înlăuntru, în Transilvania, pe drumuri sau pe niscareva poteci (subl.n.) ”.6) Prin aceleaşi cărţi, domnii porunceau vătafilor ca serviciul să se execute neîntrerupt, pe toate comunicaţiile plaiului:”... Pe toate drumurile mari şi mici ce trec prin plai, şi la fiecare potecă, să aveţi potecaşi deplin, cari să nu lipsească măcar un ceas de la locul de pază, ci să se afle gata la picior cu arma, ziua şi noaptea (...) pentru ca să puteţi împăna toate drumurile şi potecile câte are plaiul”.7)

În realitate, asemenea cerinţă nu se putea realiza, din mai multe motive. Primul motiv - numărul plăiaşilor şi potecaşilor era mic. Pe la 1729-1730, în judeţele Olteniei erau 696 de plăiaşi şi scăunaşi8) (94 în Vâlcea, 141 în Gorj şi 461 în Mehedinţi); cinci ani mai târziu, numărul lor scăzuse la 94 în Vâlcea, 111 în Gorj şi 118 în Mehedinţi9). Cu toată sporirea de efective înregistrată în urma reformelor lui Constantin Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti, numărul plăiaşilor nu a crescut spectaculos. În acest context, documentele folosesc termenul “plăiaş” cu înţelesul de ţăran liber, având atribuţii în paza marginii, nu cu sensul de locuitor al unei localităţi din cuprinsul plaiului, utilizat, de asemenea, în epocă.

Deci, pe la 1780, în Oltenia erau aproximativ 700-750 de plăiaşi cu atribuţii grănicereşti, cifră pe care, raportând-o la cele 33 de poteci şi 4 drumuri cu schelă (Câineni-Vâlcea, Vâlcan, Cerneţi şi Bahna), rezultă că, pentru fiecare potecă şi drum se puteau asigura, în medie, 20 de oameni. Dar, pentru a se permite ţăranilor să-şi întreţină gospodăriile de pe urma cărora trăiau, serviciul la plaiuri se executa pe schimburi săptămânale (fiecare “schimb” fiind pe locul de pază câte o săptămână pe lună), ceea ce înseamnă că, pentru “împănarea”

28

poruncită de Vodă, rămâneau câte 3-5 oameni la fiecare drum şi potecă. Ţinând seama de faptul că ţăranii-ostaşi din schimburile de serviciu aveau nevoie de cel puţin 10 ore pe zi pentru satisfacerea unor nevoi personale (odihnă, prepararea hranei şi hrănire, întreţinerea cailor şi a armelor) ajungem la concluzia că, “gata la picior cu arma, ziua şi noaptea” erau, la fiecare drum şi potecă, cel mult trei oameni. Calculul are mai ales o valoare estimativă, unii dintre plăiaşi având datoria să participe la alte misiuni decât paza propriu-zisă, precum întreţinerea drumurilor, în vreme ce “plăiaşii schileri” deserveau punctele de vamă.

Dar nici măcar această densitate nu se realiza. Pentru că, la 10 ianuarie 1783, Nicolae Vodă Caragea, îi mustra pe vătafii de plai:”...Am găsit câteva din poteci după la unele plaiuri devenite fără de paznici, lipsind potecaşii cei rânduiţi (...). Pentru care, făcând strânsoare, vor trebui ca să dea seama pentru ce nu sînt paznicii potecaşi, după poruncă, la aceste poteci? Au răspuns, spre îndreptare, că nu pot ajunge potecaşii, fiind trimişi unu după vânat pentru plocoane, după păstrăvi, după smeură să adune, şi la alte ca d-alde acestea (subl.n.)”.10) Aşadar, sustragerea potecaşilor de la “nizamul marginii” se făcea în interesul personal al celor ce administrau plaiul. În 1792, “toţi lăcuitorii potecaşi din plaiul Cozia sud. Vâlcea” fac jalbă către Alexandru Vodă Moruzi, învinuindu-l pe Iorga, vechilul (înlocuitorul vătafului) de plai, că i-ar fi folosit “la trebile casei lui, cu var i cărămizi şi cu dare de salahori fără plată la nămestiile lui, luându-i şi la vii şi la altele, făcându-i şi şindrilă”.11) Cazul nu este singular. În mai 1794, “plăiaşii călăreţi ce se numesc potecaşi, ai plaiului Teleajen” îl învinuiesc pe Moise, vătaful de plai, că “din 20 plăiaşi ce sunt orânduiţi pentru paza potecilor acestui plai, numai opt se află slujind la treaba plaiului, iar pe 12 îi metahiriseşte pârâtul Moise la trebile casei lui.”12) În acea vreme, plaiul Teleajen avea încredinţate în pază 8 poteci, pentru care primise în jurisdicţie 26 de sate.13) Şi exemplele ar putea continua.

Pare paradoxal, dar chiar în condiţiile în care vătafii deturnau de la efectuarea slujbei o însemnată parte a efectivelor, totuşi, misiunile încredinţate prin cărţi de vătăşie şi “ponturi gospod” erau duse la îndeplinire. Vodă le ştia pe ale lui şi vorbea/ scria ca omul ridicat în fruntea statului, vătafii le ştiau pe ale lor. În vremuri când orice funcţie se vindea şi se cumpăra, când ploconul era temelia puterii şi a autorităţii, ei considerau aceste relaţii, de care supuşii plăiaşi şi potecaşi se plângeau nu întotdeauna dezinteresat, ca fiind normale, fireşti.

Buni practicieni, unii având o vechime de peste 10 ani în dregătorie, vătafii ştiau să concentreze efortul pazei în locurile şi pe direcţiile mai importante, să mute efortul de pe o direcţie pe alta, stăpâneau situaţia prin măsuri preventive, prin decizii luate în baza informaţiilor pe care le deţineau şi prin

29

completarea pazei propriu-zise cu misiuni de supraveghere. Boierii divaniţi, dintre care, unii, erau beneficiari ai plocoanelor şi “havaeturilor” trimise de vătafii de plai şi percepute de la plăiaşi ştiau bine că răspunderea pentru paza marginii o poartă vătaful de plai, iar nu potecaşii sau plăiaşii de rând şi de aceea lor trebuie să li se asigure libertate în folosirea forţelor plaiului:”Căci vătaful este dator a păzi şi a străjui plaiul, însăşi potecaşii fiind supuşi la ascultarea lui, a urma povăţuirilor lui şi a poşlui acolo unde-i va orândui (subl.n.). Iar când din nepază se va întâmpla a se face cusur şi împotrivire la nizam (slujbă, serviciu, n.n.), vătaful se învinovăţeşte, şi de la dânsul se cere răspuns pentru orice întâmplare s-ar face împotrivă din nepaza potecilor, iar nu de la plăiaşi, măcar de i-ar metahirisi pe toţi în posluşenia lui (măcar de i-ar utiliza pe toţi în folos propriu, n.n.)”.14)

Un “instrument de prevenire” a implicării plăiaşilor - de data aceasta termenul este folosit cu înţelesul de locuitor al unei localităţi a plaiului - în acte infracţionale (comiterea de furturi sau tâlhării, găzduirea răufăcătorilor, tăinuirea bunurilor furate sau sprijinirea tâlharilor/hoţilor cu informaţii), îl constituiau chezăşiile pe care vătafii de plai le cereau, în baza poruncii domnului ţării, de la fruntaşii localităţii respective: preot, pârcălab, şase ţărani mai înstăriţi.

Ilustrativ pentru felul în care vătafii de plai foloseau “metodele neconvenţionale” spre a-şi îndeplini atribuţiile, este cazul petrecut în după amiaza zilei de 25 noiembrie 1791 la plaiul Slănicului din judeţul Buzău, când Costandin (Dinu) Pâcleanu, vătaful de plai, însoţit de o ceată condusă de Ioan, ceauşul de potecaşi, a atacat prin surprindere un grup de hoţi de codru “tăbărâţi la o vatră în munte (...) descălecaţi de pe cai”. Lăsându-se întunericul şi începând ploaia, hoţii n-au putut fi capturaţi, ci numai fugăriţi. Chiar dacă scopul iniţial nu a fost atins, faptul că răufăcătorii au fost atacaţi de forţe numeroase, conduse de însuşi vătaful de plai şi de ceauşul potecaşilor, într-un loc şi în împrejurări defavorabile pentru cei atacaţi, demonstrează că Dinu Pâcleanu deţinea informaţii despre “mişcările” hoţilor, furnizate chiar de către cineva din intimitatea urmăriţilor.15)

Tot ca “metodă neconvenţională” era utilizat şi zvonul, în scopul înfricoşării potenţialilor răufăcători de pe teritoriul Transilvaniei, şi care ar fi intenţionat să comită jafuri şi alte fărădelegi peste hotar, în Ţara Românească. “Şi să dai în vileag, ca să auză şi înăuntru (peste hotar, în Transilvania, n.n.) că ţi-a sosit straşnică poruncă pentru rândul tâlharilor (subl.n.)” - poruncea, la 17 octombrie 1783, Mihai Vodă Suţu vătafilor de plai16), poruncă repetată constant vreme de peste două decenii, de toate cărţile de vătăşie care au urmat.

Pe lângă sistemul scutirilor şi cel al chezăşiilor, un rol stimulator în descoperirea şi reţinerea răufăcătorilor de la hotar l-a avut reglementarea,

30

constant consemnată în cărţile de vătăşie, ca bunurile descoperite asupra hoţilor, care nu au fost recunoscute ori revendicate de păgubaşi, “acelea să le ia vătaful, împreună cu plăiaşii ce vor prinde, pentru osteneala lor”.17)

Dar cel mai frecvent, “nizamul marginii şi al hotarelor” se îndeplinea fie prin paza efectuată, ca posturi fixe în punctele obligatorii de trecere, de potecaşi tocmiţi cu săptămâna, şi prin patrulare pe care o făceau, periodic, atât pe drumurile şi potecile plaiurilor cât şi în raioanele în care se desfăşurau diferite activităţi (păşunat, lucrări agricole sau forestiere).

* * *

“Nizamul” pazei marginilor şi hotarelor, era o misiune care, potrivit reglementărilor domneşti, se executa permanent, de către satele plaiurilor, în schimbul unor scutiri şi privilegii, sub conducerea vătafilor pe care singure şi-i alegeau. Locuitorii acestor sate de margine, puse sub ascultarea vătafilor, alcătuiau forţele de bază destinate serviciului grăniceresc şi pazei ordinii publice. După gradul de utilizare şi după atribuţii, aceste forţe se împart în: forţe permanente, forţe utilizate temporar şi forţe utilizate în mod excepţional.

a) FORŢELE PERMANENTE, mai puţin numeroase, alcătuiau un “nucleu”, ce asigura continuitatea conducerii şi executării serviciului grăniceresc şi de ordine publică. Din această categorie făceau parte vătafii de plai, vătafii satelor, ceauşii de potecaşi şi ajutoarele acestora18), prin care se asigura conducerea, controlul, administrarea plaiurilor, perceperea obligaţiilor fiscale şi executarea silită a pedepselor aplicate de vătaf, în calitatea lui de judecător, a “gloabelor” şi “răsurilor” cuvenite. Acest nucleu de comandă era ales de vătaf dintre supuşii cei mai devotaţi lui şi, în folosirea lui, el comitea multe abuzuri. Constantin vătaful plaiului Loviştea, judeţul Argeş, spre exemplu, a trimis ajutoarele sale la cele şaizeci de turme ale ardelenilor Ion Ciorogar, din Tilişca şi Ion Poşoca, din Galeş, aflate la păşunat în munţii Ţării Româneşti, de au luat abuziv, împotriva actului de scutire dat ardelenilor de domnul ţării, câte doi taleri şi jumătate de turmă. Ajutoarele au mai luat tot caşul de la stânile aceloraşi ciobani, la un preţ mai mic decât cel al pieţii (9 bani ocaua) şi cu un cântar măsluit (la fiecare 20 de ocale furau câte 4 ocale), după care i-au bătut pe toţi cei 33 de ciobani de la cele 60 de turme, luându-le, de fiecare turmă, câte 5-20 de taleri, fără nici o pricină. Despre aceste abuzuri, Ion Ciorogar şi Ion Poşoca s-au plâns lui Alexandru Vodă Ipsilanti.19)

Din rândul forţelor permanente mai făceau parte, ca executanţi potecaşii selecţionaţi de către vătafii de plai dintre bărbaţii vrednici, şi “rânduiţi” la potecile plaiului. Această categorie constituia baza sistemului de pază şi

31

supraveghere la plaiuri. Erau înarmaţi şi dispuneau de cai,20) iar pentru efortul de a efectua serviciu “cu săptămâna” aveau scutiri în plus faţă de ceilalţi plăiaşi. Erau organizaţi ostăşeşte, în cete puse sub comanda ceauşilor. Pentru plaiurile Olteniei, probabil începând din perioada stăpânirii austriece (1718-1739), existau căprari de potecaşi, comandanţi ai unor subunităţi mici, de până la 10 oameni. Planificarea, evidenţa îndeplinirii şi controlul calităţii serviciului de pază, reveneau vătafilor de plai:”Şi se judecă (vătaful n.n.) numai când nu le va păzi rândul lor (al potecaşilor n.n.) a-i pune la slujbă cu săptămâna (subl.n.)”.21)

Potecaşii erau folosiţi nu numai la paza potecilor, ci şi a reşedinţei vătafului de plai. În 1781, nişte ciobani bârsani îl reclamă pe Mihalache, vătaful plaiului Prahova că, atunci când vin să li se elibereze “ţidule” - acte scrise care dovedeau aprobarea dată oierilor transilvăneni de a-şi păşuna turmele pe teritoriul Ţării Româneşti - “li se face zăbavă”, vătaful având “câte două-trei rânduri de potecaşi la uşa casei lui”.22)

b)FORŢE UTILIZATE TEMPORAR erau locuitorii satelor plaiurilor care, în baza scutirilor, aveau obligaţia să îndeplinească misiuni de pază propriu-zisă sau în folosul serviciului grăniceresc şi al vătăşiei de plai. Erau chemaţi “la slujbă” numai în cazul când numărul potecaşilor nu era suficient, ori aceştia nu puteau fi deplasaţi.

Anterior domniilor lui Constantin Mavrocordat, între ţăranii de la plaiuri nu erau, din punct de vedere al “gradului de folosire” în serviciul marginii, diferenţe notabile. Condiţia de plăiaş era aproximativ aceeaşi pentru toţi ţăranii satelor puse sub ascultarea vătafilor de plai. Ei erau moşneni aleşi, după cum recomanda, la 1719, banul Ioan Cantacuzino, “nici dintre cei mai bogaţi, nici dintre cei mai săraci”23), plăteau domniei o parte din dări, iar vătafului îi prestau câte o zi de clacă pe an. Obligaţia lor era de a executa paza drumurilor şi potecilor spre Transilvania, denumirea de plăiaşi sau potecaşi dându-li-se în funcţie de locul unde erau “rânduiţi” în pază.

După reformele lui Constantin Vodă Mavrocordat, dar mai ales din timpul primei domnii a lui Alexandru Vodă Ipsilanti (15 sept.1774 - 4 ian.1482), ca urmare a desfiinţării “rumâniei”, au apărut scutelnicii (posluşnicii), ţărani scutiţi de dările “cisluite” pe sate şi daţi boierilor spre a-i sluji pe deţinătorii de moşii, ca o compensaţie pentru pierderea suferită prin încetarea raporturilor de şerbie între ei şi ţăranii dependenţi. Posluşnici s-au acordat şi dregătorilor, între care şi vătafilor de plai. Profitând de faptul că plăiaşii - moşneni nu se mai deosebeau, din punct de vedere juridic, de foştii ţărani aserviţi, a căror “legătură” reformele o dezlegaseră, vătafii scutesc abuziv de dările către domnie pe mulţi, făcându-i posluşnici personali, ai unor rude sau cunoscuţi. Aşa s-a făcut că, prin înmulţirea

32

celor scutiţi, s-au îngreunat sarcinile fiscale ale plăiaşilor rămaşi în condiţia de birnici (dajdici) cărora, pentru a-şi putea plăti dările, trebuia să li se uşureze obligaţiile grănicereşti. Lucru posibil, în condiţiile sporului demografic înregistrat faţă de prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Documentele care consemnează cazuri de scutire abuzivă, de către vătafi, sunt numeroase. În 1792, “o jalbă a lui Crăciun ot satul Nehoiu, i Udrea, i Radu ot Pătârlagele, i Vladul ot tam, i Marco” acuză pe Dumitrache, vătaful plaiului “despre Buzău”, “... cum că îi dărvăreşte pe cei săraci la trebile casei lui, puindu-i de i-a scos cherestea de crămi cu boii lor, i-a făcut garduri pe la vii şi mori pe apa Buzăului fără de nici o plată şi fără de nici o seamă, şi la toate lucrurile lui îi are ca nişte robi. Cum că are o sută şi mai bine de lude scutiţi ai lui, oameni din plai, a căror dajdii şi podvoade pune de le plăteşte sărăcimea (...) că încă mai are şi câţiva lude daţi şi unui Bozianu (Andrei Bozianu, fost vătaf al plaiului n.n.) şi prin economia lui se scutesc şi aceia, şi sînt încărcaţi sărăcimea cu dajdia acelora. (subl.n.)”24)

Câţiva ani mai târziu, în 1798, vodă Constantin Hangerli era supărat că la plaiul Slănicului din judeţul Buzău se mărise numărul “ludelor” daţi ca posluşnici unor dregători sau foşti dregători. Ştefan, vătaful de plai, avea 25 de lude, Dinu Pâcleanu (fost vătaf de plai) tot 25 de lude, iar un oarecare Vasile logofătul (probabil vreun logofeţel de la plai ori de la isprăvnicia judeţului) numai 10 lude.25)

Această diferenţiere de ordin fiscal a ţăranilor plăiaşi a determinat ca diferenţierea iniţială din punct de vedere al utilizării în serviciul marginii - potecaşii străjuiseră potecile, iar plăiaşii făcuseră serviciu la şleaurile (drumurile) plaiurilor - să se accentueze. Potecaşii îşi menţin vechile misiuni şi scutiri, dar serviciul lor se extinde şi asupra drumurilor şi vămilor, în vreme ce locuitorii ceilalţi ai plaiului, plăiaşii, cunosc o înrăutăţire a condiţiei lor economice şi, legat de acest aspect, sunt folosiţi temporar (ocazional) în pază, iar nu “cu săptămâna”, cum fuseseră “rânduiţi” în deceniile trecute şi cum continuau să slujească potecaşii. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, plăiaşilor de rând li se încredinţau misiuni precum păzirea răufăcătorilor prinşi la plaiuri, pe timpul transportului la isprăvnicie, scoaterea cu forţa a turmelor oierilor transilvăneni, intrate abuziv la păşunat în munţii Ţării Româneşti; sprijinirea poterelor pe timpul urmăririi şi lichidării cetelor de haiduci/hoţi de codru; misiuni de pază, ştafetă (curierat); îndeplinirea altor porunci ale domniei sau isprăvniciei. Plăiaşii continuau să deţină şi să utilizeze arme de foc şi arme albe, cai şi harnaşament din care, o parte, se asigura cu cheltuiala domniei.

33

Atunci când sprijineau poterele, plăiaşii acţionau în cete constituite, sub comanda vătafului de plai sau a unei căpetenii, şi foloseau, ca procedee de acţiune, blocarea, scotocirea, pânda, cercetarea, în raioanele unde se deţineau informaţii că s-ar afla hoţi de codru sau de drumul mare. Raioanele adiacente, sau unde se bănuia existenţa unor astfel de inşi, care puneau în pericol ordinea publică la plaiuri, erau ţinute sub supraveghere. Deci, plăiaşii nu executau atât misiuni de pază propriu-zisă, ca pe vremea lui Constantin Brâncoveanu sau a primilor domni fanarioţi, ci mai ales misiuni în folosul pazei.

Procesul de diferenţiere, din punctul de vedere al misiunilor, între potecaşi şi ceilalţi plăiaşi este evident începând de pe la 1780. Cărţile de vătăşie emise de domnii din perioada 1780-1790, consemnează invariabil că, dacă vătafii de plai nu-şi vor îndeplini atribuţiile, sau dacă vor încălca poruncile primite, atunci vor fi spânzuraţi, împreună cu “vreo câţiva plăiaşi şi potecaşi”. Deosebirea dintre cele două categorii de ţărani-ostaşi reiese şi mai clar din porunca dată de Alexandru Vodă Moruzi, la 17 martie 1793, pentru arestarea vechilului (vătaf interimar) de la plaiul Cozia, judeţul Vâlcea:”Am trimes pe un Costandin Samarsagiu acolo, la numitul plai, unde să-i ridice atât pe Iorga cât şi pe socru-său Radu, dimpreună cu doi-trei plăiaşi i potecaşi (subl.n.)”.26) Deci, domnul face distincţie între cele două categorii de slujitori de la plaiul Coziei unde, dacă ne-am lua după cele scrise de Dionisie Fotino cu trei decenii mai târziu, nu existau poteci spre Transilvania.27)

Până la sfârşitul poruncii se mai specifică de trei ori aceeaşi diferenţiere:”despre partea lăcuitorilor plăiaşi i potecaşilor “. Aşadar, nu este o simplă “scăpare de condei” a vreunui diac de cancelarie, ci expresia unei realităţi. Pentru că, un an mai târziu, acelaşi domn este şi mai explicit atunci când pune rezoluţia pe o jalbă a plăiaşilor din Cozia. Cercetându-se vechimea obiceiului ca plăiaşii să dea plocon ispravnicilor de judeţ blănuri de jder, “s-a dovedit, prin vătafii vechi şi tot cam cu ştiinţă, deci cum că au ispravnicii câte un jder, numai de la potecaşi, nu şi de la ceilalţi lăcuitori ai plaiului (subl.n.)”.28)

Că între plăiaşi şi potecaşi existau diferenţieri şi în ceea ce priveşte utilizarea în serviciu, reiese din mai multe documente, din care facem referire numai la trei. Primul este porunca din 25 ianuarie 1803 a lui Constantin Vodă Ipsilanti, prin care cere vătafilor de plai de la răsărit de Olt să trimită “până în trei zile”, “voinici bărbaţi vrednici, cu arme, şi numai dintre vânători şi dintre plăiaşii cei harnici (subl.n.)”, în total 365 de oameni, pentru a li se încredinţa, centralizat, o misiune despre care vodă nu face nici o precizare. Porunca este cât se poate de clară: deci nu potecaşi, care erau necesari serviciului “marginii”, ci vânători şi plăiaşi harnici “asupra cărora să orânduieşti şi un îngrijitor (...) cu

34

înştiinţare şi foae de numele lor”.29) Întrucât domnul cere “orânduirea” sub comandă şi “foae de numele lor”, deşi de la fiecare plai se solicită 20-30 de plăiaşi, rezultă că orânduirea după criterii militare - pe cete şi sub comandă - nu era permanentă, ci se făcea numai atunci când ţăranii din această categorie erau chemaţi pentru slujbă ostăşească. Spre deosebire de plăiaşi, potecaşii erau permanent organizaţi în cete, conduse de ceauşi, ceea ce iarăşi exprimă deosebiri de fond în privinţa gradului de utilizare.

Celelalte două documente sunt porunci ale Căimăcămiei Ţării Româneşti, din august 1807, prin care se cere vătafilor de plai din judeţele Saac (Secuieni), Dâmboviţa, Muscel şi Argeş “să sară cu plăiaşi i cu vânători (subl.n.), împreunându-se cu bimbaşa Nicolae Bitolean, ce s-a trimis (...) cu neferi i cu potera spătăriei, ca să prinză şi să izgonească pe hoţii ce s-au ivit în partea locului.(...) Dar fiindcă această poteră are oameni destui, încât nu face trebuinţă a se uni cu plăiaşii, drept aceea îţi poruncim ca, cu plăiaşii câţi ai, să priveghezi a le înconjura năpristan printr-acest plai, şi oriunde vei auzi de nişcareva hoţi, verice fel de oameni vor fi, să-i goneşti, să-i prinzi, să-i loveşti şi, în scurt, să-i desrădăcinezi cu totul din ţinutul plaiului. Şi pe unde vei socoti că nu eşti destoinic a îmbla şi a izgoni numai cu plăiaşii ce-i ai, volnic eşti cu această poruncă a noastră să iei de la fieşcare sat al plaiului câte patru-cinci plăiaşi vânători, pe cari însoţindu-i cu ceilalţi plăiaşi, să te porneşti asupra hoţilor”.30)

În cele două porunci nici măcar nu se pomeneşte cuvântul “potecaş”. De fapt, potecaşii, fiind elemente fixe şi, “legate de hotar” nici nu se pretau executării unei misiuni de scotocire şi neutralizare a cetelor de hoţi. Iar pentru a se preveni eventuala scăpare a hoţilor peste hotar, în Transilvania, serviciul potecaşilor era mai util la poteci şi şleauri decât în sprijinul neferilor şi poteraşilor de sub comanda bimbaşei Nicolae Bitolean, care şi aşa erau destul de numeroşi.

Folosirea plăiaşilor în misiuni considerate de luptă, împreună cu plăiaşii-vânători - categorie de slujitori - ostaşi înfiinţată pe la 1735 de vodă Grigore Matei Ghica (1733-1735), având atribuţii exclusiv militare31) - şi în sprijinul trupelor de ordine publică (poteraşii şi neferii), relevă un fenomen care se va accentua în secolul următor: acela de subordonare a ţăranilor plăiaşi, cu rol în serviciul grăniceresc, structurilor ţinând de armata permanentă.

c) FORŢE UTILIZATE ÎN MOD EXCEPŢIONAL. Situaţiile excepţionale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea au impus factorilor de decizie utilizarea unor forţe excepţionale. În timpul războiului austro-ruso-otoman din 1787-1791 când, Nicolae Vodă Mavrogheni a adoptat o politică de ripostă armată împotriva austriecilor şi de sprijinire a acţiunii militare otomane în Transilvania, s-a impus

35

completarea misiunilor de pază şi supraveghere a drumurilor şi potecilor cu misiuni de apărare a “marginii” şi hotarelor, în condiţiile dislocării unor puternice unităţi otomane şi aliate pe teritoriul plaiurilor şi a unor numeroase efective habsburgice, masate în apropierea hotarului.

În scopul angajării locuitorilor plaiurilor în efortul general al ţării, în perspectiva confruntărilor campaniei din 1788, Nicolae Vodă Mavrogheni a luat două măsuri mai importante: a numit la fiecare judeţ dinspre Transilvania câte un nazâr, căruia i-a subordonat întreaga “margine” a judeţului; a chemat la arme pe toţi bărbaţii valizi, organizându-i ostăşeşte şi pregătindu-i pentru război.

Nazârii şi formaţiunile luptătoare ale plaiurilor au fost forţele utilizate în mod excepţional, numai în prima parte a războiului. Ulterior ocupării Bucureştiului de către imperialii comandaţi de prinţul Coburg (10 noiembrie 1789) şi decapitării lui Nicolae Mavrogheni (septembrie 1790), nazârii şi cetele luptătoare nu mai apar în documente, ceea ce înseamnă că s-au desfiinţat.

Numirea nazârilor şi precizarea atribuţiilor lor s-a făcut la 27 august 1787, prin “cărţi legate” domneşti. În cazul judeţelor cu câte două plaiuri (Buzău Saac, Dâmboviţa, Muscel, Argeş, Vâlcea şi Gorj), cartea poruncea:”... Te orânduim nazâr şi desăvârşit chivernisitar al acestor două plaiuri şi îţi dăm amândoi vătafii sub a ta ascultare (subl.n.). Deci îndată ce vei primi domneasca noastră poruncă, numaidecât să te scoli şi să mergi la numitele plaiuri, dimpreună cu vătafii şi, mai întâi, să împănezi toate drumurile şi potecile cu plăiaşi i potecaşi, oameni harnici, cu arme, care să păzească napristan, ziua şi noaptea, hotarul cu priveghere. Pe care păzitori adesea să-i cercetaţi, de faţă sau prin ascuns, de sînt la locul cel orânduit şi de fac paza cea cuviincioasă sau nu.”32)

Fraza pare “decupată” din cărţile de vătăşie dar, în acele împrejurări, când izbucnea un nou război între trei împărăţii, porunca nu era o simplă carte de vătăşie. Pentru că, încă de la începutul documentului, domnul explică:”Într-această vreme delicată, este de trebuinţă să avem pe la plaiuri oamenii noştri”; deci Nicolae Mavrogheni, care adoptase o poziţie tranşant filootomană, simţea nevoia să aibă ca dregători executivi ai teritoriului cel mai apropiat de inamic, persoane pe care să se bazeze şi care să fie legate exclusiv de domn prin porunca de numire, într-o dregătorie cu puteri sporite faţă de cea a vătafului de plai. Prezenţa nazârilor în judeţele dinspre Transilvania mai avea menirea să-l prevină pe domn în cazul producerii unei eventuale “defecţiuni” provocate de boierii şi clerul cu convingeri filohabsburgice. Profitând de faptul că vătafii de plai erau numiţi pe baza alegerii de către tot plaiul, a chezăşiei şi încuviinţării marelui vornic, de la care, practic, se cumpăra vătăşia pe mari sume de bani, unii mari boieri şi clerici puteau să folosească plaiurile în scopuri proprii, favorabile austriecilor, ceea ce domnul a căutat să prevină.

36

Pe de altă parte, vătafii de plai fiind aleşi de către întreg plaiul, şi având un indiscutabil prestigiu în rândul zecilor de sate din zonă, o schimbare a lor în funcţie, în ajun de război sau în plin război, ar fi produs animozităţi primejdioase pentru domnie. De aceea Nicolae Mavrogheni a recurs la soluţia numirii, ca nazâri a celor mai devotaţi şi mai experimentaţi dintre vătafii de plai, care continuau să-şi păstreze şi vechea dregătorie, cea de vătaf. Pentru judeţele din Muntenia, au fost numiţi, ca nazâri, următorii:”1. Andrei (Bozianu n.n.), la Plaiul dăspre Buzău, sud. Saac, să aibă şi paza plaiului Teleajen; 2. Mihalache (vătaf vechi, pomenit în documente înainte de 1781, n.n.) plaiul Prahova, sud. Prahova; 3. Cârstia Voinescul biv vol log(ofăt), paza întru amândurora plaiurile din judeţul Dâmboviţa; 4. Gheorghe biv (al) tre(i)lea log(ofăt), paza într-amândurora plaiurile din judeţul Muscel; 5. Ştefan Caceup (şi el vătaf vechi, în slujbă de pe la 1780 n.n.) vătaşu Loviştii, şi să fie şi nazâr în plaiul Aref, sud. Argeş; 6. În plaiul Slam şi Pârscov din sud. Buzău, Leul vătaşul (având, de asemenea mulţi ani de vătăşie n.n.), năzâr al amândurora (plaiurile).”33)

La judeţele de munte din Oltenia, fie datorită sentimentelor antiotomane mai accentuate ale populaţiei, fie poziţiei pe care o aveau banul şi caimacamul Craiovei în raport cu domnul (ambii boieri erau filohabsburgici), nu au fost numiţi nazâri. În schimb, Vodă Mavrogheni a poruncit: ispravnicilor de Vâlcea şi Gorj ca pentru această dregătorie “să găsească om ce se va încrede dânşii”. Interesant este că, pentru judeţul Mehedinţi, domnul cere ca “Nicolae vătaful plaiului Vâlcan, în locul lui Stapin (...) asemenea să găsească om”.34) Aceasta înseamnă că, la acest judeţ, fusese numit nazâr - sau cel puţin vătaf de plai, - acel Stapin pe care, din cine ştie ce motive, domnul nu-l agrea în funcţie, ori că ispravnicii de Mehedinţi se aflau în imposibilitatea de a găsi, asemeni celor din judeţul Vâlcea, un om pentru a-l numi nazâr. Într-o asemenea situaţie, Nicolae Mavrogheni apela la puterea de judecată a vătafului de la plaiul (şi judeţul) învecinat. Oricum, la Mehedinţi se produsese o “defecţiune”.

Consemnarea, în cartea de numire a nazârilor, a atribuţiilor specifice unui vătaf de plai avea mai mult rolul de a oferi “la mâna” nou numitului dregător, un instrument de justificare, în faţa celuilalt vătaf al plaiului şi, eventual, a altor dregători, în legătură cu măsurile de întărire a pazei “marginii”, care se porunceau de domnul ţării. Pentru că principalele însărcinări ale nazârilor nu erau organizarea şi conducerea pazei, atribut ce continua să fie al vătafilor de plai, ci culegerea informaţiilor din zona de frontieră şi de pe teritoriul statului inamic. Informaţii pe care nazârii aveau obligaţia să le comunice, prin ştafete, la orice oră din zi sau din noapte, atât domnului cât şi principalilor dregători care răspundeau de siguranţa statului: marele vornic şi marele spătar. “Să aibi cea dintâi treabă şi datorie-ţi a cerceta pe tot ceasul ca să afli ce se lucrează dincolo, în vecinătate

37

(subl.n.). Şi orice vei auzi că se lucrează sau se aude în părţile locului, numaidecât într-acel ceas şi într-acel minut, măcar noaptea, ziua, de va fi, să repezi cu grabă aici înştiinţare”.35)

Pentru culegerea informaţiilor, domnul poruncea nu numai măsuri “pasive”, ca în timp de pace, de genul “chestionării” persoanelor ce veneau de peste graniţă, ci selecţionarea şi trimiterea în Transilvania a unor agenţi proprii, care să îndeplinească misiuni de spionaj:”Ci dar să aibi un om al tău, într-adins trimis înăuntru (în Transilvania n.n.) prin taină, carele să aibă numai această treabă, a iscodi şi a fi cu priveghere, spre a afla lucruri adevărate.”36)

Nazârii aveau obligaţia de a verifica foarte atent autenticitatea informaţiilor obţinute, pentru a evita dezinformarea sau inducerea în eroare a factorilor de decizie politico-militară. În scopul asigurării continuităţii informării, Nicolae Mavrogheni poruncea ca înştiinţările către domnie, spătărie şi vornicie să se trimită nu numai atunci când se obţineau informaţii despre armatele habsburgice sau despre pregătirile de război ale inamicului, ci în fiecare zi:”Cum şi când nu se va auzi nimic, tot să aibi a înştiinţa Domniei Meale, pe toate zilele (subl.n.)”.37)

În vederea asigurării serviciilor de ştafetă/curierat, domnul n-a recurs la sistemul existent anterior, şi nici n-a lăsat la latitudinea nazârilor să folosească ştafete proprii, din rândul plăiaşilor, ci a organizat, pe cheltuiala domniei, un serviciu special de curieri:” ... Fiindcă acum s-a(u) rânduit ţimiraşi pe la toate plaiurile, când aveţi mijloc de a ne trimite (înştiinţarea n.n.) ori în ce vreme, cu înlesnire.”38)

În aceeaşi zi de 27 august 1787, Nicolae Mavrogheni înştiinţa, prin cărţi legate, pe toţi vătafii de plai că li s-au orânduit nazâri şi le poruncea acestora să urmeze “după povaţa şi învăţătura ce va da numitul nazâr”.39)

După cum scrie în cartea din 22 martie 1788, către Andrei Bozianu, vătaf al plaiului “despre Buzău” şi nazâr al judeţului Saac, nazârii mai erau denumiţi şi epistaţi.40)

Formaţiunile luptătoare ale plaiurilor s-au constituit în baza “Cărţii domneşti către lăcuitori”, din 16 februarie 1788, a lui Nicolae Vodă Mavrogheni, în perspectiva unei iminente ofensive habsburgice în Ţara Românească. Formaţiunile erau sumar şi atipic înarmate, se întreţineau pe cont propriu şi erau puse sub ascultarea marelui spătar, căruia i se subordonau şi cele 90 de steaguri de câte 100 şi 6 steaguri de câte 50 de arnăuţi, lefegii, scutelnici seimeni şi tineri boieri41), cu un efectiv de aproximativ 10.000 de luptători.

38

La apelul făcut de domn -“... Şi de să va întâmpla de a veni nişcaiva vrăjmaşi (...) asupră-vă-şi, ca să vă calce şi să vă răpească, săriţi cu mic cu mare ca să le staţi împotrivă şi să-i stânjeniţi”42) - şi în urma promisiunilor de recompensare a celor ce vor săvârşi fapte de glorie pentru domnie, s-au grăbit să vină sub steaguri oameni de toate stările, dintre care n-au lipsit conduragii, cârciumarii, precupeţii şi cizmarii, cum înşiră, în ton ironic, pitarul Hristache în “poema” închinată lui Mavrogheni.43) În aceeaşi poemă, pitarul scrie că reprezentanţii burgheziei româneşti în formare, venind la oaste şi întâlnindu-se cu mulţimea ţăranilor care se adunaseră în acelaşi scop, al obţinerii unei recompense, “Ca nişte măgari /Să mira de opincari/”, deşi opincarii erau “Românaşi drăgălaşi / Şi născuţi a fi puşcaşi/”44)

Efectul chemării poporului la arme a fost cel scontat de domn. La 29 februarie 1788, el îi înştiinţa pe mai-marii oştirii otomane că armatele habsburgice care pătrunseseră pe teritoriul Ţării Româneşti au fost respinse prin riposta energică a trupelor operative, sprijinită consistent de gloatele înarmate sumar, dar cu un moral excelent:”... S-au întors (imperialii n.n.) ruşinaţi, dar mai vârtos la plaiurile Săcuienilor (Teleajen şi plaiul “despre Buzău, n.n.) cu ciomegele i-au lovit şi gonit (subl.n.)”.45) Prin aceeaşi carte, Nicolae Mavrogheni promitea câte 500 de taleri recompensă pentru fiecare cap de ostaş inamic, adus de ostaşii ţării, scutire de dări şi numire în dregătorii.

În lunile următoare, pe măsura intensificării confruntărilor cu trupele habsburgice, ostaşii şi gloatele Ţării Româneşti înfrâng şi izgonesc pe inamic la Vălenii de Munte, Rucăr, Cozia, Vama Buzăului, Câmpina şi Vama Vâlcanului, victorii în legătură cu care domnul trimite căpeteniilor şi “zabiţilor” cărţi de înştiinţare şi încurajare.46)

Chiar şi în această perioadă de confruntări armate, rolul gloatelor în paza hotarelor şi asigurarea ordinii publice la plaiuri a fost neînsemnat. În schimb a fost notabilă contribuţia lor la apărarea pasurilor şi trecătorilor spre Transilvania, atât în campania din primăvara şi vara anului 1788, cât şi în cea din 1789. Dar, o dată cu declanşarea ofensivei trupelor ruse, comandate de generalul Suvorov, dispozitivul armatei otomane a fost întors, iar raportul de forţe s-a schimbat în favoarea coaliţiei antiotomane. Ţara Românească a fost ocupată de trupe habsburgice, oastea lui Mavrogheni s-a risipit, unii dintre ostaşii lui vodă au trecut în tabăra imperialilor, cum a făcut bimbaşa Mavrodin şi fiul său47), rămaşi în serviciul Austriei până în iulie 1791, când s-a semnat pacea, la Şiştov. Gloatele, care sperau că luptând pentru domnie cu credinţă, se vor izbăvi de starea de dajdici săraci, înălţându-se la scutiri fiscale şi chiar la dregătorii, şi-au

39

văzut visul risipit; fiecare s-a întors acasă, ca să facă mai departe clacă şi să plătească bir.

* * *

CONDUCEREA SERVICIULUI GRĂNICERESC ŞI DE MENŢINERE A ORDINII PUBLICE LA PLAIURI -“nizamul marginii şi al hotarelor” - cuprindea un ansamblu de măsuri şi atribuţii în îndeplinirea cărora erau angrenate mai multe instituţii / persoane: domnul Ţării Româneşti, Divanul, marele spătar, marele vornic de Ţara de Sus (marele vornic de Ţara de Jos), vistieria ţării, ispravnicii judeţelor dinspre Transilvania, nazârii - pentru perioada cât au funcţionat - şi vătafii de plai.

În exercitarea conducerii serviciului grăniceresc la plaiuri, pentru ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, şi primele două decenii ale secolului al XIX-lea se constată o ierarhizare şi o complementaritate a competenţelor, în timp ce, la nivelul persoanelor care participă la asigurarea conducerii, se menţine cumulul de atribuţii ostăşeşti, administrative, judecătoreşti şi fiscale.

Această stare de lucruri a generat abuzuri şi a creat tensiuni în planul relaţiilor dintre “compartimentele” ierarhizate ale sistemului. Din aceleaşi motive, dar şi datorită faptului că izvoarele de epocă sunt destul de “stufoase”, este dificil de separat, din ghemul încâlcit al determinărilor, aspectele strict legate de serviciul grăniceresc şi de ordine publică (organizare-planificare, efectuarea controalelor şi evaluărilor, înlăturarea disfuncţiilor etc.) de conducerea în plan administrativ, judecătoresc şi fiscal.

a ) DOMNUL ŢĂRII ROMÂNEŞTI, care cumula, în aceeaşi persoană, funcţiile de şef al statului, comandant suprem al armatei şi judecător suprem, avea ca prerogative numirea, şi, dacă era necesar, destituirea dregătorilor cu atribuţii privind serviciul de plaiuri (marele spătar, marii vornici, ispravnicii de judeţ, vătafii de plai).

În domeniul serviciului la plaiuri, el avea, în calitate de “stăpânitor” al ţării, drept de viaţă şi de moarte asupra celor vinovaţi, dreptul de a-i judeca, şi era “izvorul” scutirilor şi obligaţiilor pe care le aveau plăiaşii de toate categoriile. În virtutea acestui fapt, domnul * numea/confirma alegerea vătafilor de plai şi le preciza atribuţiile prin cărţi de vătăşie şi “ponturi”; * controla, personal, prin dregători sau prin “cercători” mai mărunţi, felul în care plăiaşii îndeplinesc serviciul la locurile şi pe direcţiile stabilite; * reglementa, prin porunci, circulaţia persoanelor şi a bunurilor peste hotar, obligaţiile în bani/bunuri faţă de domnie ale diferitelor categorii de străini cărora li se permitea să-şi desfăşoare activitatea

40

în Ţara Românească (oierit, negoţ, meşteşuguri); * poruncea măsurile extraordinare de stârpire a hoţilor de codru (de drumul mare) ce acţionau pe teritoriul plaiurilor, modul de cooperare a diferitelor categorii de forţe pe timpul urmăririi şi reţinerii/nimicirii delincvenţilor precum şi activităţile de desfăşurat pentru prevenirea tâlhăriilor şi furturilor transfrontaliere; * poruncea măsurile antiemigraţioniste şi stabilea regulile de urmat la plaiuri în scopul încurajării venirii imigranţilor din Transilvania; *primea jalbele plăiaşilor, numea dregători sau slujitori pentru cercetarea abuzurilor semnalate, judeca litigiile de competenţa domniei (ca organ judecătoresc suprem) şi stabilea sancţiuni (pedepse corporale, amenzi, întemniţarea sau chiar pedeapsa capitală); * dispunea modificări de atribuţii, creşterea sau reducerea numărului de plăiaşi şi potecaşi, în funcţie de necesităţi şi de posibilităţi; * poruncea deplasarea temporară a unor efective în afara plaiului, în scopul executării unor misiuni în interesul puterii centrale.

În ceea ce priveşte numirea vătafilor de plai de către domnul Ţării Româneşti, acesta era numai un “episod” din complicatul sistem de desemnare a acestor dregători. În cazul când, dintr-un motiv sau altul, dregătoria de vătaf de plai devenea vacantă, satele plaiului trimiteau delegaţi ai lor desemnaţi cu act scris şi iscălit (de cele mai multe ori prin punerea degetului înmuiat în cerneală) la Bucureşti şi îl “cereau” lui Vodă, să le fie vătaf, pe unul sau altul dintre plăiaşii mai înstăriţi, considerat apt pentru această dregătorie. Domnul asculta cererea, după care solicita părerea marelui vornic de Ţara de Sus sau de Ţara de Jos, iar vornicul susţinea alegerea, îşi “punea obrazul” că persoana “cerută” de plăiaşi era potrivită pentru a i se încredinţa dregătoria. Iată ce scrie, în acest sens, Mihai Vodă Suţu, într-o poruncă, datată 29 septembrie 1783 şi dată unor ispravnici de judeţ:”Fiindcă vătaşii, după obicei, se orânduiesc cu alegerea şi primirea tuturor plăiaşilor lăcuitori (subl.n.), iată că vă poruncim să daţi de ştire la toate satele plaiului, ca să aleagă dintre dânşii omul vrednic, care să poată cârmui treaba cum se cade. Să fie cercat înainte în alte slujbe, să păzească dreptatea lor întru toate, să fie şi de dumneavoastră cunoscut de vrednic vătaş şi să dea în scris supt iscălitură lor cum că-l cer cu toţii. Şi, după ce-l vor alege, cum zicem să-l aduceţi înaintea domniei voastre, căruia citindu-i în faţă cartea aceasta a Domniei Meale, să o audă”.48)

Ca document de numire în dregătorie, domnul îi dădea noului vătaf o carte de vătăşie49) în care erau scrise drepturile şi îndatoririle dregătoriei, precum şi obligaţiile plăiaşilor faţă de vătaful de plai. Cartea de vătăşie se citea la toate satele plaiului şi se dădea nu numai la numirea unui nou vătaf, ci şi la venirea în scaun a unui domn nou. Astfel, dacă la 25 septembrie 1791 Mihai Suţu dădea carte de vătăşie lui Moise, cerut de plăiaşii a 12 lude ca vătaf al plaiului Teleajen din judeţul Saac, celelalte cărţi de vătăşie sunt emise vătafilor deja în funcţie la

41

data emiterii şi aproximativ la trei-patru luni după înscăunarea noului domn. Condicele Divanului conţin următoarele cărţi de vătăşie: * a lui Alexandru Ipsilanti (15 sept.1774 - 4 ian.1782), de la începutul anului 1775; * a lui Nicolae Caragea (5 ian.1882-6 iul.1783), din 10 ianuarie 178351); * a lui Mihai Suţu, din prima domnie (6 iul.1783-26 mart.1786), din 28 septembrie 178352); * a lui Mihai Suţu, din a doua domnie (mart.1791-ian.1793), datată 29 octombrie 179153); * a lui Constantin Hangerli (22 nov.1797-feb.1799), din 10 ianuarie 179854); * a lui Constantin Ipsilanti (august 1802-august 1806), din 1 ianuarie 180355).

Începând cu 18 octombrie 1783, cărţile de vătăşie au fost însoţite de “ponturi” domneşti, cuprinzând instrucţiunile de bază pe care vătaful de plai trebuia să le respecte pe linia serviciului grăniceresc la plaiuri.56) Aceste acte, la care se adaugă poruncile scrise (poruncile curente) şi condica de slujbă erau documentele de conducere şi evidenţă pe care le utiliza vătaful de plai.57)

În cei 32 de ani, câţi au trecut de la pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774 şi până la declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812, pe tronul Ţării Româneşti s-au perindat 11 domni, durata medie a unei domnii fiind de 2 ani şi 11 luni.

b) DIVANUL DOMNESC avea, comparativ cu domnul, un rol secundar în conducerea serviciului la plaiuri. La acest nivel se ţinea evidenţa poruncilor domneşti către vătafi, ispravnici, alţi dregători şi slujbaşi, în legătură cu plaiurile, se centralizau informaţiile trimise de vătafi şi ispravnici, se stabileau cuantumurile unor obligaţii ale plăiaşilor şi se judecau unele litigii între vătafi şi dregători (ispravnici, marele vornic, etc.). În soluţionarea unor probleme, Divanul îl consilia pe domn, sau îi înainta propuneri prin documente numite anaforale. În perioadele de interimat sau atunci când Ţara Românească s-a aflat sub ocupaţie străină, atribuţiile domnului pe linia conducerii şi controlului serviciului la plaiuri au fost preluate de Divan, care îşi elabora hotărârile pe baza dezbaterilor comune, cu încuviinţarea tuturor membrilor.

c) MARELE SPĂTAR AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI avea, ca principal atribut pe linia serviciului la plaiuri, eliberarea documentelor de liberă trecere pe drumurile şi potecile de margine, sau pentru trecerea prin “schelele” de hotar, în Transilvania. Aceste documente se numeau teşceherele. La spătărie se mai ţineau, pe baza înştiinţărilor lunare, trimise de vătafii de plai, evidenţa tuturor persoanelor străine care au intrat în ţară, precum şi cea a străinilor aflaţi în tranzit. Aceste evidenţe, marele spătar le raporta domnului. La spătărie se centralizau şi informaţiile cu caracter militar, sau cele privind siguranţa statului, dintre care o parte erau culese şi trimise de vătafii de plai. Tot marele spătar era cel care

42

asigura integrarea acţiunilor plăiaşilor în efortul general al forţelor armate ale ţării, în cazul unui conflict armat (cum a fost în primii doi ani ai războiului austro-ruso-turc din 1787 - 1791), precum şi cooperarea dintre plăiaşi şi poterele spătăriei, pe timpul acţiunii de neutralizare a cetelor de haiduci/hoţi de codru semnalate pe teritoriul plaiurilor.

d) MARELE VORNIC DE ŢARA DE SUS / MARELE VORNIC DE ŢARA DE JOS în calitatea lui de diriguitor al administraţiei din judeţele de pe teritoriul încredinţat, avea un rol important în selecţionarea, desemnarea, menţinerea în dregătorie sau destituirea vătafilor de plai. Marele vornic de Ţara de Sus diriguia, astfel, vătafii a 9 plaiuri, iar marele vornic de Ţara de Jos - vătafii celorlalte 8. Potrivit unui obicei mai vechi, era beneficiarul unei dări în bani din partea vătafului de plai, relativ mică şi stabilită de domnie, în funcţie de potenţialul fiscal al aşezărilor din plaiul respectiv, dare numită “havaet”. Cu timpul, valoarea acestei dări s-a modificat, crescând în medie de 20 de ori, în funcţie de înţelegerile prealabile dintre vornic şi pretendentul la vatăşie. Cu precădere după 1791, când sistemul garantării vătafilor în funcţie de către vornic a început să se facă nu atât în raport de calităţile solicitanţilor, cât de posibilităţile lor de a plăti sumele convenite (din ce în ce mai mari), frecvenţa abuzurilor comise de către aceştia în relaţiile cu locuitorii plaiurilor a crescut. Din dorinţa de a-şi recupera sumele “investite”, vătafii de plai foloseau toate metodele de stoarcere, de la munca neplătită şi până la perceperea unor dări extraordinare, de mai multe ori. Abuzurile acestea, atestând destrămarea progresivă a relaţiilor feudale şi apariţia celor de tip capitalist, au determinat scăderea eficienţei executării pazei plaiurilor.

e) ISPRAVNICII JUDEŢELOR de la graniţa cu Transilvania, (Slam Râmnic, Buzău, Saac, Prahova, Dâmboviţa, Muscel, Argeş, Vâlcea, Gorj, Mehedinţi) aveau însărcinări propriu-zise pe linia conducerii serviciului la plaiuri, întrucât erau reprezentanţii domnului Ţării Româneşti în judeţ. În virtutea acestui fapt, domnul sau Divanul le poruncea să controleze, direct sau prin trimişi, eficacitatea dispozitivelor de pază, modul cum se îndeplineau “ponturile domneşti”, şi celelalte obligaţii, să cerceteze situaţia reală în legătură cu abuzurile reclamate58). Despre constatările făcute, ispravnicii scriau înştiinţări Domnului sau, după caz, Divanului. Când Domnul le acorda împuternicire, ispravnicii negociau litigiile de graniţă, cu reprezentanţii transilvănenilor, sau îi sprijineau pe boierii special trimişi în acest scop. Tot ei aveau obligaţia să-i anunţe pe vătafii de plai în legătură cu aprobările date persoanelor din celelalte localităţi ale judeţului, de a circula pe drumurile şi potecile plaiului. Ispravnicii percepeau de la plăiaşi o serie de plocoane (precum “jderii”, pe care îi dădeau potecaşii) şi judecau pricinile dintre plăiaşi şi ceilalţi locuitori ai judeţului iar, în cauze mai mărunte, îi judecau chiar şi pe vătafii de plai.

43

Când li se poruncea, ispravnicii, prin slujitorii de la isprăvnicia judeţului, vegheau să se ducă la îndeplinirea sentinţelor date, inclusiv suspendarea din funcţie sau arestarea vătafilor de plai şi plata banilor percepuţi abuziv de la locuitorii plaiului.

f) VĂTAFII DE PLAI erau aleşi, de regulă, dintre boiernaşii domiciliaţi într-unul din satele plaiului respectiv, care anterior îşi probaseră calităţile în alte slujbe domneşti. Răspundeau de administrarea plaiului, de perceperea birurilor şi efectuarea obligaţiilor către domnie, dar mai ales de organizarea şi efectuarea serviciului grăniceresc şi de ordinea publică în aşezările şi pe drumurile (potecile) de margine ale ţării.

Spre deosebire de isprăvniciile de judeţ care, după extinderea obiceiului de a se vinde şi cumpăra dregătoriile, au fost deţinute de mulţi străini, îndeosebi greci, vătăşiile de plai au fost îndeplinite cu câteva excepţii, numai de români.

În domeniul serviciului grăniceresc şi al ordinii publice, vătafii de plai aveau următoarele atribuţii, constant consemnate în cărţile de vătăşie şi în “ponturile domneşti”: * “Vătaful de plai are datoria lui să aibă a păzi şi drumurile şi potecile plaiului, cu mijlocul ca să nu poată nimenea, fără de ştirea lui numai, a merge înăuntru, în Transilvania (...), ci nici prin satele plaiului”59); * să asigure controlul documentelor de trecere a graniţei şi a celor de liberă circulaţie la plaiuri, precum şi reţinerea tuturor celor care căclătoreau fără să deţină asemenea acte; * să ţină evidenţa trecerilor autorizate peste graniţă, în ambele sensuri, şi să-l înştiinţeze, din două în două săptămâni, pe marele spătar, asupra situaţiei acestor treceri; *să preîntâmpine emigrarea birnicilor (între care şi a plăiaşilor), precum şi implicarea locuitorilor plaiului în hoţii şi tâlhării; * să ia primele măsuri de primire a imigranţilor din Transilvania şi să-l înştiinţeze pe marele spătar, în legătură cu situaţia acestora; * să descopere şi să neutralizeze grupurile de hoţi de codru şi de drumul mare, îndeosebi a celor veniţi de peste graniţă; * să controleze şi să administreze activităţile de păşunat ale străinilor pe munţii de lângă hotar.

Sarcina principală a vătafului era să rânduiască “cu săptămâna” pe potecaşi în pază, să-i conducă şi să-i controleze. Activităţile legate de îndeplinirea acestei sarcini, ca şi cele privind controlul documentelor de liberă circulaţie, trebuia să le execute personal şi neîntrerupt:” Aşişderea poruncim ca vătaful să nu lase locurile de pază şi să lipsească, îmblând după strânsul banilor dăjdiei, din sat în sat, ci strânsul banilor să-l facă el, însă cu plăiaşi orânduiţi de la dânsul (...) iar vătaful să străjuiască locurile de pază”.60)

Măsuri luate de vătafii de plai pe linia conducerii serviciului grăniceresc şi de ordine publică în aceste locuri, pot fi considerate şi: realizarea sistemului de

44

chezăşii, cu fruntaşii satelor plaiului, în scopul prevenirii emigrării sau complicităţii cu răufăcătorii; culegerea informaţiilor privind planurile hoţilor de codru sau de drumul mare; impunerea unor reguli privind aprovizionarea cu alimente a ciobanilor transilvăneni, astfel încât să nu se facă, peste munte, contrabandă cu cereale.

Pe timpul interimatului - apărut în cazul destituirii unui vătaf - sau suspendării lui temporare, efectuate în interesul uşurării cercetării unor abuzuri, la cârma plaiului respectiv era numit un vechil, care avea ca sarcini principale asigurarea conducerii serviciului grăniceresc şi administrarea plaiului. În momentul alegerii şi confirmării de către domn a unui nou vătaf de plai cu drepturi depline, sau la încheierea cercetărilor în legătură cu care vătaful de plai a fost suspendat temporar, vechilul îşi ieşea din rol, revenind la condiţia anterioară. Un astfel de caz de “suspendare cu revenire” a avut loc la plaiul Ialomiţa. La 22 noiembrie 1795, Alexandru Vodă Moruzi a poruncit ispravnicilor judeţului Dâmboviţa, de care depindea plaiul, să-l suspende pe polcovnicul Panait, înlocuindu-l cu un vechil până ce se vor face cercetări asupra unor bani luaţi abuziv de la plăiaşi. După ce s-a judecat litigiul şi după ce Panait a înapoiat sătenilor banii, luaţi abuziv, el a revenit în funcţia de vătaf al plaiului Ialomiţa, pe care o deţinuse anterior suspendării.61)

Vătafii plaiurilor aveau ca ajutoare pe vătafii satelor, cu atribuţii preponderent administrative şi fiscale, pe ceauşii de potecaşi, precum şi pe acei plăiaşi, de regulă rude sau “clienţi” care îi sprijiniseră în dobândirea dregătoriei. Aceste ajutoare aveau rolul de a aplica măsurile stabilite de vătaf.

Vătaful de plai trebuia să cunoască foarte bine traseul graniţei şi fiecare semn de hotar din cuprinsul plaiului: poziţia exactă, când a fost aşezat şi de către cine, dacă a fost sau n-a fost mutat şi în ce împrejurări s-a făcut instalarea şi mutarea. În cazul unor litigii de graniţă sau al unor încălcări de hotar, vătaful de plai îl înştiinţa imediat pe marele vornic, iar acesta aducea cazul la cunoştinţa domnului ţării, care stabilea măsurile de soluţionare şi desemna boierii care aveau obligaţia să le îndeplinească. De regulă, pe timpul negocierilor, vătaful de plai făcea parte din delegaţia Ţării Româneşti. De exemplu, în 1783, când s-a negociat litigiul dintre sătenii din Râu Bărbat (aflată pe atunci în Transilvania) şi cei din Schela (Ţara Românească), privind apartenenţa muntelui de hotar Muncelu, Stoian, vătaful plaiului Vâlcan, a făcut parte din delegaţia condusă de paharnicul Hagi Stan Jianul.62)

Vătaful de plai avea, în plus, obligaţia de a descoperi şi reţine pe supusul domnului Ţării Româneşti care ar fi îndrăznit, dintr-un motiv sau altul, să mute ori să deterioreze semnele de hotar. În 1769, în plin război ruso-turc (1768-1774),

45

Divanul Ţării Româneşti porunceşte aceluiaşi Stoian, vătaful plaiului Vâlcan, “să afle negreşit pe cel care a surpat semnul” (de hotar n.n.); vătaful s-a conformat poruncii, l-a descoperit pe vinovat şi “l-a legat în lanţuri, l-a trimis la Bucureşti şi ţinut legat în puşcărie”.63)

Vreme îndelungată, obligaţia vătafilor de plai de a cunoaşte şi păzi respectarea traseului hotarelor şi poziţia semnelor n-a fost trecută în cărţile de vătăşie, în ponturile domneşti sau în alte porunci scrise, ea îndeplinindu-se în virtutea obiceiului. Abia după demarcarea efectuată în 1792, în urma delimitării făcute la Pacea de la Şiştov, ponturile domneşti sunt completate cu un punct care prevede o asemenea obligaţie. În ponturile domneşti date la 3 ianuarie 1803 de Constantin Vodă Ipsilanti, la pontul al “8-lea” scrie: “ Lângă aceasta, să fie datori vătaşii, i plăiaşii i potecaşii a privi pururea şi în toată vremea linia hotarului ţării,de a se păzi la locul lui ( subl.n.) precum s-a întocmit şi s-a pricinuit acum pre urmă, întru a doua domnie a fratelui meu Mihai Vodă Suţu (mart.1791-ian.1793 n.n.), ca nici locuitorii noştri de dincoace să nu se întinză a călca hotarul peste semn, dincolo, şi nici cei de dincolo să nu se întinză a călca hotarul dincoace; şi când s-ar întâmpla a se face vreo întindere de către cei de dincol o, vătaful să fie dator a înştiinţa numaidecât aici, mai înainte de a se jelui stăpânul acelei moşii.”64) Înştiinţarea se făcea, de fapt, şi înainte de a fi consemnată într-o poruncă obligativitatea ei. De exemplu, la 25 mai 1794, ispravnicul judeţului Buzău, medelnicerul Ioniţă Cârlova, scrie către Alexandru Vodă Moruzi:” Acum ne-a înştiinţat Gheorghe, vătaful plaiului Pârscovului, că la acea cordună (muntele Bălescu, n.n.) unde erau şase nemţi de pază, în anii trecuţi, au venit doisprezece, şi într-această săptămână au venit iarăşi oi la acea stână. Care înştiinţare a vătafului o trimisei ca să o vază Măria Ta, ci ca să facă îndreptare călcării acestui munte.”65) * * *

În perioada 1775 - 1806, se constată o relativă stabilitate a vătafilor de plai în dregătorie, excepţie făcând anii 1790 - 1794 când, datorită ocupaţiei străine dar şi atitudinii filootomane pe care au avut-o vechii vătafi de plai, mulţi dintre aceştia au fost înlăturaţi şi înlocuiţi cu vătafi noi, propulsaţi de diverse grupări de interese din localităţile plăiaşe şi acceptaţi, în virtutea învoielii, plătite cu mii de taleri vornicului de Ţara de Sus ori vornicului de Ţara de Jos. Datorită abuzurilor

46

făcute din nevoia de a-şi recupera banii daţi pe dregătorie, dar şi a lipsei de pricepere în administrarea plaiurilor, într-o vreme când ţara era sleită de război, aceşti vătafi noi n-au reuşit să se menţină decât puţină vreme. La aceasta, s-a adăugat şi o acerbă “luptă pentru vătăşie”, între diferite grupări, marcată de violenţe, pedepse, judecăţi, anchete, jalbe şi dezvinovăţiri. Spre exemplu, pentru vătăşia plaiului Teleajenului din judeţul Saac, în anul 1794 s-au confruntat Moise numit vătaf în 1791, şi un predecesor al său, Manole (Manolache). În jurul fiecăruia s-au grupat oameni interesaţi, declanşând o intensă campanie de denigrare a celeilalte părţi. Fiecare grup denunţa sau inventa abuzuri, trimitea la Bucureşti delegaţi care să-l “ceară” lui Vodă, ca vătaf, pe favoritul lor. La fel stăteau lucrurile şi în învecinatul plai “despre Buzău”. La 28 ianuarie 1792, Mihai Vodă Suţu porunceşte să fie cercetate abuzurile puse pe seama vătafului Dumitrache, numit în această dregătorie cu numai 50 de zile în urmă (în 7 decembrie 1791), la insistenţele, probabil cumpărate cu mulţi bani, ale lui Ianache Moruzi, vel-vornicul Ţării de Jos.

Datorită încă insuficientelor cercetări efectuate, şi numeroaselor lacune existente în documentele vremii, este dificil de alcătuit o listă completă şi exactă a numelor vătafilor de plai din Ţara Românească, pentru perioada 1775 - 1806. Cu precizarea că vom reveni asupra acestei probleme şi după consultarea altor documente care, fără îndoială, vor aduce informaţii în plus şi corecturile de rigoare, iată numele câtorva dintre vătafii de plai - mai numeroase la plaiurile de la răsărit de râul Olt - precum şi perioada pentru care sunt atestaţi de documente:

• Plaiul Slam Râmnic (Râmnicu Sărat): Costandin Proca - menţionat la 14 aprilie 1792; un plai cu mai puţine sate şi cu un potenţial economic mai scăzut, din care cauză multă vreme funcţia de vătaf nu a fost ocupată.

• Plaiul Pârscovului: Gheorghe - menţionat la 24 mai 1794; Niţu, menţionat în ianuarie 1807.

• Plaiul Slănicului: Leu (cca 1765 - 26 februarie 1776; cca 1781 - 1790); Costandin (Dinu) Pâcleanu (ianuarie 1792 - 4 iunie 1793; cca 1798 - 1807); Ştefan (cca 1793 - 1798).

• Plaiul “despre Buzău”: Andrei Bozianu - cca 1785 - 7 decembrie 1791; Dumitrache - 7 decembrie 1791 - 27 ianuarie 1806, rămas vechil până la 7 septembrie 1807, când e înlocuit cu Şerban Pătărlăgeanu.

• Plaiul Teleajenului: Gheorghe, ceauş - anterior 1769; Păun - 1769 - 14 iunie 1776; Toma - 1787 - 1788; Manole/Manolache - 1789 - 1791; Moise - 25 septembrie 1791 - înainte de mai 1794.

• Plaiul Prahova (Câmpina): Mihalache - anterior 7 decembrie 1781 - după 5 august 1809.

47

• Plaiul Ialomiţa (Jalici): Radu (câţiva ani, cel puţin trei) - anterior 16 decembrie 1778; Panait, polcovnic - anterior noiembrie 1795 - 30 noiembrie 1797.

• Plaiul Nucşoara: Cocea - anterior 29 septembrie 1783. • Plaiul Arefu: Gheorghe Brat aga - cca 1775 - 1 februarie 1785, cu o

anumită întrerupere. • Plaiul Loviştei (Câineni): Costandin - anterior 30 ianuarie 1779; Ştefan

Caceup - cca 1780 - octombrie 1791. • Plaiul Coziei: Sima (6 mai 1786); Tudorică (11 aprilie 1790); Iorga, vechil

(iunie 1792 - 23 februarie 1793); Preda (31 octombrie 1800). • Plaiul Novaci: Ursache (2 mai 1793). • Plaiul Vâlcanului: Stoian - anterior 1769 - cca 1784; Nicolae - anterior 27

august 1787. • Plaiul Cloşanilor (Mehedinţi): Stapin - anterior august 1787; Nicolae -

după august 1787; Petru - până la 5 aprilie 1792. Pentru că decenii în şir, în multe lucrări de istorie s-a “estetizat” portretul înaintaşilor, din dorinţa de a servi ca “model de viaţă, luptă şi jertfă” urmaşilor lor şi ai noştri, credem că este nimerit să arătăm că vătafii de plai, ispravnicii şi dregătorii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea nu erau întruchipări ale simţului datoriei, onoarei şi abnegaţiei. Ei erau oameni ca toţi oamenii, cu calităţi şi defecte omeneşti, de pe urma cărora au avut de câştigat dar şi de pierdut. La 29 septembrie 1783, Mihai Vodă Suţu poruncea ispravnicilor de Muscel să-l cerceteze pe Cocea, vătaful plaiului Nucşoara:”Vornicul Ţării de Sus ne-a arătat cum că Cocea (...) este beţiv, blăstămat şi neharnic a chivernisi plaiul şi face trebuinţă a se orândui alt vătaf în locul lui.”66)

La 1 februarie 1785, plăiaşii din Arefu, judeţul Argeş, pârăsc domnului ţării pe Gheorghe, vătaful lor de plai, că ar permite trecerea peste munte, în Transilvania, a boilor şi vitelor din ţară, lucru oprit de domnie, comerţul cu vite fiind monopol turcesc. În sprijinul acuzaţiei, plăiaşii aduc, ca probă, o “ţidulă” de export semnată abuziv de vătaf şi de fratele său, Iordache, care era zapciu în acele locuri.67) Leu, vătaful plaiului Slănicului (Buzău) era mai “stilat”. La 26 februarie 1776, Alexandru Vodă Ipsilanti poruncea ca vătaful Leu să fie cercetat, întrucât “a luat din sate pe cei mai fruntaşi patru-cinci lude, de i-au făcut ceată, şi cu dânşii unindu-se, fac mâncătorii. Şi-i pune dă împlineşte plăiaşii toate cheltuielile ce face numitul vătaf cu venirea pe la Bucureşti.”68) Mai liniştit, Radu, vătaful plaiului Ialomiţa, se mulţumeşte să ia câte ceva în plus peste cuantumul cuvenit a-l plăti plăiaşii, dar nu-şi poate ţine în frâu fiii şi ginerele, care fac locuitorilor multe silnicii şi supărări. Acest ginere, pe numele

48

lui Şerban, a împuşcat doi plăiaşi, fapt ce i-a făcut pe ialomiţeni să plece cu jalba în proţap la Alexandru Vodă Ipsilanti (17 decembrie 1778).69)

Dar cel mai mare viciu al vătafilor - ca al întregului sistem fanariot, de altfel - era “foamea de bani” Pentru bani, vătaful fura, înşela, minţea, împrumuta, vindea, bătea, făcea contrabandă, şi, la nevoie, făcea pe cuviosul, pe omul cinstit. Iată un astfel de caz: La 15 septembrie 1807, au fost chemaţi în faţa Divanului şătrarul Andrei Bozianu, fost vătaf de plai, şi marele vornic de Ţara de Jos, Radu Golescu. Vornicul cerea lui Andrei, “decât numai taleri 3.000, pe lunile ce au vătăşit până acum, adică din suma de taleri 7.600 ce atunci era altul gata să o răspundă pe acea vătăşie”. Bozianu a răspuns că “nici s-a rugat, nici a cerut a se rândui vătaf, ci stăpânirea, adică Domnia, fără de voia lui i-a dat această însărcinare a vătăşiei asupră-i.(...) Neputându-se împotrivi la porunca domnească, a socotit şi el (adică Andrei Bozianu n.n.) că, după cum din tinereţile sale şi până la aceasta de cum vârstă a bătrâneţilor s-a purtat aşa cum să urmeze şi să slujească cu dreptate, îndată a şi trimis la dumnealui vornicul suma avaetului ce este rânduit prin carte domnească, de tot 380 (taleri) şi nu i-a primit. Văzând că nu sunt primiţi, a socotit (şătrarul Bozianu) tot dreptul venitului vătăşiei, cât are într-un an deplin, şi nefiind mai mult decât taleri 900, i-a dat pe toţi la dumnealui vornic, şi slujba lui, (a şătrarului) să fie degeaba. Şi nici aşa n-a fost primit, cu cuvânt că alţii dau taleri 7.600”.Văzând că vornicul nu se înduplecă, şătrarul Bozianu a trimis carte lui Vodă scriind “că el nu voieşte vătăşie, nici că o primeşte (...) el nefiind obicinuit să jefuiască”. Vodă, ca om ce întruchipa însăşi legea, i-a poruncit şătrarului, să nu dea peste suma cuvenită ca havaet (380 de taleri) “nici o para, că se va pedepsi straşnic”. Revoltat, vornicul a cerut judecata Divanului care, întrucât Andrei Bozianu fusese numit vătaf fără învoiala vornicului şi negocierea “preţului” vătăşiei, a considerat cazul o excepţie de la regulă, şi a hotărât ca Radu Golescu să primească nu 3.000 de taleri, cum a cerut, ci numai 380.70) Că Bozianu “poza”, încercând să-şi facă o imagine de vechi şi corect slujitor, care păzea dreptatea şi porunca lui vodă, este neîndoielnic. Pentru că, dacă avem curiozitatea să dăm filele condicii în urmă, avem surpriza să găsim un act conform căruia, acelaşi Andrei Bozianu: primea de la vătaful Dumitrache câţiva lude drept scutelnici personali, în 1792, în mod abuziv.71) Dincolo, însă, de toate aceste slăbiciuni şi “hibe”, omeneşti la urma urmei, vătafii au fost bărbaţi de ispravă, care ştiau carte şi - unii dintre ei - aveau scris

49

frumos, “lucrul lor ştiau să şi-l acopere” şi nu o dată au dovedit un remarcabil simţ diplomatic. Harnici pentru ei, dar şi pentru alţii - indiferent dacă acei alţii au fost boieri divaniţi, ispravnici, boieri de rând sau “lăcuitori plăiaşi” - vătafii de plai, cu morile, cramele şi hanurile lor, cu negoţul făcut pe faţă sau “pe sub mână”, au imprimat în satele de sub munte ale Ţării Româneşti un nou tip de relaţii, în care banii şi marfa aveau un rol mult mai mare ca în trecut. Iar dacă, încet – încet, boierii cei mari ai ţării au deprins cancelariile că, în cadrul “chestiunii orientale” exista o “chestiune românească”, de a cărei soluţionare era legată însăşi pacea şi stabilitatea sud-estului european, boiernaşii mărunţi, slujitorii şi ţăranii de la plaiuri au fost cei care au impus soluţia rezolvării chestiunii româneşti prin români. Anul 1821dovedind din plin acest lucru.

NOTE 1) Câineni de Argeş, localitate pe malul stâng al Oltului. 2) Câineni de Vâlcea, localitate pe malul drept al Oltului, pe vechiul drum

construit de romani, în vremea lui Traian şi Hadrian, şi reconstruit de austrieci, în anii cât au stăpânit Oltenia (1718-1739).

3) În judeţul Mehedinţi funcţionau două schele: Bahna şi Cerneţi. 4) Porunca din 1 iulie 1793 a lui Alexandru Vodă Moruzi către vătafii de plai;

A.N.B. (C.D.) Ms. 23 fila 10. 5) Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, vol.III, p.153, 159,l. 6) “Ponturile către vătaşii plaiurilor în ce chip să urmeze paza plaiurilor” a

domnitorului Mihail Suţu, din 18 oct.1783. 7) “Carte legată la toate vătăşiile plaiurilor, pentru paza nizamului

marginii”, din 10 ianaurie 1783, a lui Nicolae Vodă Caragea. 8) Scăunaşi - categorie de slujitori domneşti din rândul ţăranilor liberi, cu

atribuţii în slujba ostăşească de la plaiuri. 9) N. Stoicescu, Curteni şi slujitori, p.136. 10) A.N.B.(C.D.) Ms. 12 p.I, fila 65, verso. 11) A.N.B.(C.D.) Ms. 23, fila 3. 12) A.N.B.(C.D.) Ms.27, fila 372. 13) Dionisie Fotino, Op. cit., p.153. 14) Anaforaua vel-vistierului către Alexandru Vodă Moruzi, din 27 mai 1794 -

A.N.B.(C.D.) Ms.27, fila 372. 15) A.N.B.(C.D.) Ms. 19, f.113. 16) A.N.B.(C.D.) Ms.12, f. 60-61. 17) A.N.B.(C.D.) Ms.20, f.82v-84.

50

18) Porunca din 9 februarie 1798 a lui Constantin Vodă Hagerli consemnează existenţa, la plaiul Slănicului (jud.Buzău) mai multor vătafi în acelaşi timp: Dinu Pâcleanu, fost vătaf de plai, Ştefan vătaful de plai în exerciţiu, Vasile logofătul şi “ceilalţi vătafi ai plaiului” - A.N.B.(C.D.) Ms.39, f.21. Iar la 1 ianuarie 1803, Alexandru Ipsilanti scrie în cartea de vătăşie: “... Ci încă şi pe vătaşii satelor (...) să nu-i îngăduieşti (să săvârşească abuzuri, n.n.)” - A.N.B. (C.D.) Ms.47, f.16-17.

19) Porunca lui Alexandru Vodă Ipsilanti din 30 ianuarie 1779- A.N.B.(C.D.) Ms.8, f.78-79.

20) A.N.B. (C.D.) Ms.12, f.65 v.; Ms.19, f.113, etc. 21) A.N.B. (C.D.) Ms.27, f.372. 22) A.N.B. (C.D.) Ms.8, f.422 v. 23) N. Stoicescu, Op.cit.p.145. 24) A.N.B. (C.D.) Ms.20, filele 167-168. 25) A.N.B. (C.D.) Ms.39, f.21. 26) A.N.B. (C.D.) Ms.23, f.20 v. 27) Dionisie Fotino, Op.cit. p.159. 28) A.N.B. (C.D.) Ms.23, f.228v-229. 29) A.N.B. (C.D.) Ms.49, f.22 v. 30) A.N.B. (C.D.) Ms.54, f.54-55. 31) Istoria militară a poporului român, vol.III, Buc.1987, p.346. 32) A.N.B. (C.D.) Ms.17, f.209. 33) Idem, fila 210. 34) Idem, fila 210. 35) Idem, fila 209. 36) Idem, fila 210. 37) Idem, fila 210. 38) Idem, fila 210. 39) Idem, fila 210 v. 40) A.N.B. (C.D.) Ms.17, f.292-293. 41) Nicolae Iorga, Istoria armatei româneşti, Bucureşti, Ed. Militară, 1970,

pp.385-386. 42) A.N.B (C.D.) Ms.17, f.260. 43) N.Iorga, Op. cit., p.386. 44) George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,

Bucureşti, Ed. Minerva, 1995, p.53.

51

45) A.N.B. (C.D.) Ms.17, f.261-262. 46) A.N.B. (C.D.) Ms.17, filele 303-306 v. 47) N.Iorga, Op. cit., p. 387. 48) A.N.B. (C.D.) Ms. 12 pI, f.44 v. 49) Vezi Anexa nr.2. 50) A.N.B. (C.D.) Ms.2, f. 14v-15. 51) A.N.B. (C.D.) Ms.9, f. 65v-66v. 52) A.N.B. (C.D.) Ms.12 p.I, f.58-59. 53) A.N.B. (C.D.) Ms.20, f.82v-84. 54) A.N.B. (C.D.) Ms.39, f.5. 55) A.N.B. (C.D.) Ms.47, f.16-17. 57) Porunca lui Constantin Hangerli, din 10 ianuarie 1798 insistă asupra

faptului că aceste documente trebuie urmate întocmai de vătafi. (A.N.B. Ms.39, f.5).

58) La 3 martie 1796, Alexandru Vodă Moruzi scria ispravnicilor judeţelor Saac, Dâmboviţa, Muscel, Prahova şi Argeş:”Fiindcă ne-am înştiinţat Domnia Mea cum că vătaşii plaiurilor metahirisesc (scutesc de obligaţiile de serviciu, în interes propriu n.n.) pe unii din potecaşi (...), pe alţii mâncându-i (percepându-le abuziv bani sau produse n.n.) nu îngrijesc cum se cade paza plaiurilor (...) ci se află fără de îngrijire şi (cu) lenevire la această treabă. Pentru care straşnic vă poruncim Domnia Mea ca să îndatoraţi pe vătaşi de a-şi avea fieşcare plaiul său bine păzit, cu toţi potecaşii de plai la locurile cele trebuincioase, cari să facă şi străjuirea cea cuviincioasă, ziua şi noaptea nelipsit urmând treaba aceasta fără de cusur.” - A.N.B. (C.D.) Ms.29, f.165.

59) Cartea de vătăşie din 20 octombrie 1791 a lui Mihai Vodă Suţu (A.N.B. (C.D.) Ms.20, f.82v).

60) Cartea de vătăşie din 28 septembrie 1783, a lui Mihai Vodă Suţu - A.N.B. (C.D.) Ms.12, p.I, f.58-59.

61) A.N.B. (C.D.) Ms.28, f.594-595 v. 62) A.N.B. (C.D.) Ms.9, f. 26 vv (Traducerea din greceşte în V.A. Urechia,

Istoria românilor, tom II, pp. 402). 63) A.N.B. (C.D.) Ms.9, f. 26 v. 64) A.N.B. (C.D.) Ms.47, f.15. Unele părţi din manuscris fiind greu lizibile,

am folosit şi V.A. Urechia, Op.cit.tom VIII, p. 474. 65) A.N.B. Fond “Mitropolia Ţării Româneşti”, Doc.DXL/5. 66) A.N.B. (C.D.) Ms.12, p.I, ff.44v-45v.

52

67) A.N.B. (C.D.) Ms.12, ff.230v-231v. 68) A.N.B. (C.D.) Ms.1, ff.77v-78. 69) A.N.B. (C.D.) Ms.8, ff.58-59 v. 70) A.N.B. (C.D.) Ms.49, ff. 270v-271. 71) A.N.B. (C.D.) Ms.20, f.167-168.

III. CIRCULAŢIA PERSOANELOR ŞI A BUNURILOR PESTE

HOTAR ŞI ÎN CUPRINSUL PLAIURILOR ŢĂRII ROMÂNEŞTI

Într-o vreme când cei mai mulţi dintre oamenii obişnuiţi nu părăseau aşezările lor de baştină decât în împrejurări excepţionale, călătoriile durând săptămâni în şir şi fiind, deci, costisitoare şi anevoioase, când comunicarea dintre indivizi sau comunităţi se putea face numai în scris ori prin contacte directe, circulaţia persoanelor, a bunurilor de toate categoriile şi a informaţiilor se făcea exclusiv pe drumurile şi potecile ce legau aşezările unele de altele. La hotarul montan, aceste drumuri şi poteci “racordau” localităţile Ţării Româneşti la cele Transilvănene.

Pe drumuri şi poteci se efectuau două tipuri de călătorii: călătorii în apropiere, cele mai frecvente, durând un timp scurt, de regulă o zi, şi călătoriile la distanţă, cu durata mult mai mare, prin care se asigurau schimburile între localităţi şi ţinuturi îndepărtate. Acestea din urmă sunt călătoriile efectuate de negustori, curieri diplomatici şi călători importanţi (clerici, conducători, meşteşugari, studenţi etc.) în vreme ce, călătoriile pe distanţe mici, se făceau de oameni mărunţi, neînsemnaţi, pentru a-şi rezolva treburile curente şi a-şi agonisi cele trebuincioase traiului zilnic.

Prin “schelele” de la Carpaţi, ca şi prin cele de la Dunăre, treceau drumurile pe care se efectuau călătorii la distanţă, se vehiculau bunuri şi informaţii de primă mărime. Potecile în schimb erau folosite mai ales pentru călătoriile în apropiere, pentru deplasările oierilor, ale negustorilor de brânză şi localnicilor în cuprinsul muntelui sau, după trebuinţă, peste munte. Potecile, cu excepţia celei de la Timiş, din plaiul Prahovei, mai des umblată de curieri şi negustori, erau folosite sezonier, în timp ce drumurile prin schele erau circulate tot timpul anului.

53

Dar pe drumuri şi poteci circulau nu numai oameni de bună credinţă, ci şi răufăcători, hoţi de drumul mare, atraşi ca de un magnet de bogăţiile care se vehiculau pe aici. Cum zice o doină din acele vremuri:

“Mă lăsai pe plai deoparte, Unde soare nu străbate; Sub frunziş de ciritei Unde trec turme de miei Şi mocani bogaţi de vite, Cu chimirile ticsite. Nu ştiu turmele lua-le-aş Ori chimirile smuci-le-aş.1)

Aceşti hoţi, care “trăgeau bir din drumul mare”, reprezentau o permanentă ameninţare pentru ordinea publică, paralizând viaţa şi ordinea de drept din aşezările plaiului. Vreme de aproape trei decenii, ponturile domneşti au consemnat, aproape invariabil, chiar la începutul lor:...”Mulţi fiind din cei ce sînt împlântaţi în fireasca răutate, pururea le este gândul la tâlhării, şi găsesc feluri de mijloace ce au să se întovărăşească şi cu alţii din Ardeal (...). Şi aşa îmblând prin plaiuri, se însoţesc prin gazde de prin satele plăieşeşti, şi cu acest fel de începere se fac tâlhării.”2)

După cum am scris şi la primul capitol al lucrării, plaiurile şi serviciul la plaiuri au fost înfiinţate din nevoia de a se exercita controlul puterii centrale asupra circulaţiei peste hotare a persoanelor şi bunurilor - aspect în strânsă legătură atât cu siguranţa domniei cât şi cu vistieria - dar şi din obligaţia domnului de a asigura starea de normalitate prin măsuri de prevenire şi combatere a hoţiei de codru şi a tâlhăriilor la drumul mare. Pentru a-şi promova interesele şi a-şi exercita prerogativele, domnia a stabilit o serie de reguli privind circulaţia peste hotar şi în cuprinsul plaiurilor, reguli care se consemnau în cărţile de vătăşie, ponturile domneşti şi poruncile emise în funcţie de nevoile impuse de situaţiile particulare, iar de aplicarea lor răspundeau vătafii de plai şi slujitorii însărcinaţi cu “nizamul marginii şi al hotarelor”.

Regulile privind circulaţia transfrontalieră se adresau cu precădere persoanelor - supuşi ai domnului Ţării Româneşti sau ai principilor străini - angrenate în călătorii şi schimburi la mare distanţă, în marele negoţ şi în sistemul relaţiilor politice, diplomatice, profesionale sau culturale. Celelalte reguli, care normau circulaţia pe drumurile şi în localităţile plaiurilor de margine, se adresau îndeosebi locuitorilor Ţării Româneşti, din zonă sau din zonele învecinate cu plaiul, precum şi supuşilor străini, precum păstorii transilvăneni, negustorii şi meşteşugarii, slujitorii de diferite trepte etc., care prin specificul ocupaţiei lor sau

54

al însărcinării temporare avute, circulau pe drumurile şi potecile de margine ale ţării ori treceau, pentru scurte perioade de timp, în Transilvania.

Prin respectarea şi impunerea acestor două tipuri de reguli, se preveneau nu numai tâlhăriile la drumul mare, ci se limita/restrângea contrabanda cu bunuri care constituiau monopol turcesc, se stăvileau fuga birnicilor peste munţi şi infiltrările răufăcătorilor. Prin acelaşi sistem se favoriza controlul de către puterea centrală a funcţionarilor/dregătorilor trimişi să îndeplinească o poruncă, prin alţi slujbaşi. Vătafii de plai aveau obligaţia să ştie şi să comunice marelui spătar situaţia străinilor care au trecut prin cuprinsul plaiului.

1. Reglementări privind circulaţia prin schelele plaiurilor, în perioada 1775 - 1806.

Încă din secolul al XVII-lea, deplasarea în altă ţară nu s-a făcut la voia întâmplării. Din porunca domnului, circulaţia şi trecerea prin “schele” era controlată strict, de slujitorii de la margine. Pentru a putea fi deosebiţi de răufăcători, călătorii “cu treburi” posedau o carte de liberă trecere în care se indicau: numele călătorului (titularului), numărul însoţitorilor, scopul călătoriei şi durata acesteia, localităţile între care urma să se desfăşoare, precum şi eventualele porunci particulare în legătură cu atitudinea pe care slujitorii de margine trebuia să o adopte faţă de respectivul călător. Cartea de liberă trecere se numea teşcherea şi se elibera de către marele spătar, în baza unei solicitări şi cu condiţia îndeplinirii unor obligaţii. Între acestea, dovada scrisă că persoana care intenţiona să plece în călătorie îşi achitase obligaţiile fiscale faţă de domnie şi datoriile faţă de comunitate (este, mai ales, cazul negustorilor de altă etnie: armeni, evrei, greci, macedoneni, etc.). În unele situaţii, se cereau şi chezăşii din partea fruntaşilor comunităţii sau a breslei. Teşcherelele mai sunt numite, în unele documente, răvaşe de drum şi răvaşe de trecătoare,3) şi ele erau oprite de către vătaful plaiului prin care se efectua trecerea în Transilvania şi trimise, de două ori pe lună (din două în două săptămâni, cer unele ponturi domneşti) la marele spătar, împreună cu înştiinţarea asupra trecerii efectuate. Pe baza teşcherelii, vătaful de plai dădea la mâna călătorului un răvaş, pe care dregătorii şi slujitorii transilvăneni consemnau când şi pe unde s-a realizat trecerea în Transilvania. La 12 februarie 1780, Alexandru Vodă Ipsilanti poruncea vătafilor de plai:”.. Să nu îngăduiţi oameni dă la vale sau a trece înlăuntru (în Transilvania, n.n.) fără de teşchereaua şi adeverinţa dumnealui vel-spătarului, că veţi fi în primejdie dă a vă pierde viaţa”.4) Treisprezece ani mai târziu, la 1 iulie 1793, Alexandru Vodă Moruzi, referindu-se la răvaşele de trecere eliberate de vătafii de plai în schimbul teşcherelei, pe care, lunar, o trimitea marelui spătar, poruncea: ”Pentru răvaşele cari, după

55

teşcherelele dumnealui vel-spătar, daţi la mâna trecătorilor de aici înlăuntru (în Transilvania n.n.) (...) cum că fiind scrise pe hârtie foarte mică, încât nu numai că lesne este celui ce-l are a o pierde, ci nici loc nu au de a încăpea cele ce au a scris în dos dregătorii şi paznicii de dincolo. Vă poruncim Domnia mea, la acest fel de răvaşe să aveţi, de cum înainte, a le scrie pe hârtie mai mare.”5)

Teşchereaua nu avea valabilitate decât pentru un singur drum, şi era folosită nu numai de supuşii domnului Ţării Româneşti, ci şi de supuşii străini domiciliaţi în Bucureşti, sau în alte locuri din ţară dar cu adeverinţă “scrisă şi iscălită de ispravnicul de străini şi de vornicul politii (oraşului n.n.)”.6)

În situaţii extraordinare, dar şi în cazul călătoriilor efectuate de negustori din alte oraşe, locul teşcherelei marelui spătar putea fi luat de teşchereaua ispravnicilor judeţului de unde veneau sau chiar de înştiinţarea prealabilă din partea marelui boier care îşi trimitea ştafete ori alţi slujitori în Transilvania cu treburi.7) Şi în aceste cazuri, însă, teşcherelele eliberate de ispravnici erau trimise, la sfârşit de lună, cu înştiinţare, marelui spătar, iar despre trecerea slujitorilor boiereşti vătaful de plai informa spătăria.

Pe baza înştiinţărilor trimise lunar de vătafii de plai, precum şi a înştiinţărilor relative la situaţia când nu avea loc nici un eveniment de graniţă şi nici o trecere, la spătărie, epistatul acesteia ţinea un catastif, în care se consemna sinteza datelor privind “situaţia operativă”, date care, tot lunar, dar şi ori de câte ori situaţia o impunea, se aduceau la cunoştinţa domnului de către marele spătar.

Supuşii din Ţara Românească, fie din cuprinsul judeţului, fie din afara acestuia, care încercau să treacă în Transilvania fără să aibă documentele necesare, erau prinşi de plăiaşi şi puşi în butuci. Apoi, după cum poruncea domnul prin “ponturi”,:”cum şi pe cei ce vor cerca să treacă înăuntru (în Transilvania, n.n.) fără de răvaş de drum, de vor fi dintr-acel judeţ, să-i trimiţi la dumnealor ispravnicii judeţului; iar de vor fi din alt judeţ, să-i trimiţi prin dumnealor ispravnicii, la dumnealui vel-spătar”.8) Despre asemenea reţineri, se înştiinţa spătăria, după primele cercetări efectuate de către vătaful de plai.

Supuşii din cuprinsul Imperiului Habsburgic, aveau permisiunea să intre în Ţara Românească, în baza unor documente de liberă trecere emise de generalul comandant al Transilvaniei, numite în condicele Divanului paşuşuri. Cel mai vechi act care consemnează utilizarea paşuşului, ca document de liberă trecere peste hotare este porunca lui Alexandru Vodă Ipsilanti din 2 februarie 1780, un model pentru “ponturile domneşti” de mai târziu. Documentul precizează:”Să vă dăşchideţi ochii, ca şi pentru cei ce vor veni dinlăuntru (din Transilvania n.n.), sau cu paşuşuri sau fără paşuşuri, în grabă să înştiinţaţi pe dumnealui vel

56

spătar. Şi pă cei ce vor fi cu paşuşuri, să-i lăsaţi, după orânduială, să treacă. Iar cei ce vor fi fără paşuşuri, să-i opriţi acolo şi să înştiinţaţi la dumnealui vel-spătar, şi veţi avea răspuns în ce chip să urmaţi.”9)

Peste trei ani, în “ponturile domneşti” din 18 octombrie 1783, Mihai Vodă Suţu este şi mai clar în ceea ce priveşte regimul intrărilor în Ţara Românească prin “schelele” carpatine: “ 3-lea: Oricine din Ardeal va veni aicea în ţară cu vreo trebuinţă sau negustorie şi va avea paşuşu de la Excelenţa Sa Ghinărarul, să aibă voie a veni prin ştirea ta (a vătafului de plai, n.n.), şi pă acela să-l povăţuieşti a merge la dumnealor ispravnicii judeţelor, ca prin ştirea dumnealor să meargă unde vor vrea. Iar tu, vătaşe de plai, îndată să faci două înştiinţări, una la dumnealui vel spătar şi alta la dumnealor ispravnicii judeţului. Iar pe vericare vei găsi trecut peste plai şi fără de paşuş, îndată prinzându-l să-l ţii acolo poprit, şi numaidecât să trimeţi veste cu înştiinţare la dumnealui vel-spătar, şi dumnealui va arăta Domniii Meale.”10) (subl.n.) În funcţie de persoana reţinută, dar şi de interesele domniei, domnul poruncea măsuri, diferite de la caz la caz . Trecerea persoanelor care călătoreau la distanţe mai mari nu era permisă pe toate drumurile şi potecile, şi nici prin toate plaiurile. Conform poruncii lui Alexandru Vodă Moruzi, din 1 iulie 1793, răvaşe de trecere se eliberau numai “la plaiul Teleajenului, sud Saac, ce trece prin Vama Buzăului; la plaiul Prahova, ce trece prin Vama Timişului; la plaiul Dâmboviţa, ce trece prin Dragoslavele; la plaiul Loviştii sud Argeş, prin Câineni; la plaiul Cozia , sud Vâlcea, prin Câineni; la plaiul Vâlcan sud Gorj, prin Vâlcan; la plaiul Muntelui din sud Mehedinţi, prin Mehedinţi”.11) În aceleaşi schele, se asigura şi controlul paşuşurilor de către vătafii de plai iar vameşii asigurau vămuirea mărfurilor la intrarea/ieşirea din ţară. De asemenea erau culese informaţiile necesare domniei dar, în special, serviciului de margine şi asigurării ordinii publice (date despre hoţii de codru, despre contrabandişti etc.).

Circulaţia transfrontalieră a persoanelor pe baza documentelor de liberă trecere s-a efectuat nu numai în condiţii de normalitate, ci şi pe toată durata ocupaţiei militare care a însoţit războaiele din 1787-1791 şi 1806-1812. Din dorinţa de a avea un cât mai bun control asupra intrărilor şi ieşirilor în/din Ţara Românească, generalii-comandanţi ai trupelor străine de ocupaţie, dintre care, unii, conduceau efectiv Divanul ţării, au ordonat măsuri restrictive ori au căutat să transforme vechiul sistem bazat pe teşcherele.

La 5 august 1809, la cererea generalului rus Engelhard, Divanul poruncea întreruperea circulaţiei transcarpatice prin schele şi poteci, pentru asigurarea legăturilor cu Transilvania menţinându-se numai circulaţia prin schela Timişului,

57

de la Plaiul Câmpina (Prahova). Totodată, Divanul poruncea vătafului Mihalache, de la acest plai ca trecerea să fie permisă numai pe baza paşuşurilor, ceea ce înseamnă că s-a renunţat temporar la teşcherele şi răvaşe de trecere. Conform noului sistem, vătaful avea obligaţia ca paşuşurile “în care va scrie să meargă şi să vie (...), să se lase la mâna trecătorilor (...); iar pe care se va scrie numai în ducătoare, acele paşuşuri să le opreşti”.12) Atribuţiile vătafului nu se rezumau la simpla triere a documentelor de liberă-trecere, a paşuşurilor, întrucât i se mai poruncea:”Să ţii condică de toţi călătorii câţi merg şi câţi se întorc cu astfel de paşuşuri, unde să se treacă cu orânduială starea şi oamenii ce va avea cu sineşi fieşcare călător”.13)

Pentru că paşuşurile erau scrise, cel mai frecvent, în ruseşte, limbă a ocupanţilor, pe care nici vătafii, nici unii dintre călători nu o cunoşteau, Divanul a trimis la Câmpina, pe propria-i cheltuială un “om cu ştiinţă de limba rusească, să cerceteze acele paşuşuri”.14) Sistemul, însă, n-a funcţionat decât câteva luni, la 28 ianuarie 1810 revenindu-se la tradiţionalele teşcherele şi răvaşe de trecere.

Intensificarea, în timpul războiului din 1806-1812, a circulaţiei dintre Bucureşti şi Braşov, pe Valea Prahovei, a creat mari neajunsuri localnicilor, care nu reuşeau să asigure, din lipsa mijloacelor, condiţii de transport adecvate. Această stare de lucruri a determinat săvârşirea a numeroase abuzuri, din partea “curierilor, oficierilor şi cătanelor nemţeşti (...) şi aşijderea, cei ruseşti”, realitate consemnată în porunca din 13 septembrie 1807, a Divanului Ţării Româneşti către vătaful Mihalache:”Cum că cei ce necontenit trec înlăuntru (în Transilvania, n.n.) printr-acest plai, curieri, oficeri, cătane şi oameni boiereşti, nu numai că nu se supun a arăta la vătăşie paşaporturile de slobozenie ce au de a intra înlăuntru, ci încă cu silnicie şi bătăi iau cai de olac, atât de prin satele plaiului cât veri de la ce călător sau sărac întâmpină pe drum, se face mare strigare de către săracii locuitori pentru aceste pătimiri care trag.”15)

De aceea, pe lângă controlul cuvenitelor paşuşuri, eliberate de Agenţia Austriei la Bucureşti, respectiv de generalul comandant al trupelor ruseşti, vătafului Mihalache i se poruncea să nu se mai asigure cai de olac solicitanţilor care nu aveau porunci scrise, în acest sens, de la generalii lor şi de la Divanul Ţării Româneşti. Şi, pentru că de la Câmpina până la Predeal lipseau staţiile de poştă, caii necesari urma să se asigure de prin satele din zonă, cu obligaţia ca solicitanţii să plătească proprietarilor chirie pentru folosirea lor.16)

Regimul circulaţiei mărfurilor pe drumurile plaiurilor şi prin schele, era nediferenţiat de regimul circulaţiei persoanelor. Pe atunci era de neconceput ca un transport de marfă să circule fără a fi însoţit de negustor sau de un slujitor de încredere al acestuia. Documentele de liberă - trecere necesare persoanei, îşi

58

menţineau valabilitatea şi pentru bunurile care însoţeau respectiva persoană. Existau, însă, şi excepţii: mărfurile care constituiau monopol turcesc, erau înterzise a se exporta în Transilvania fără aprobare scrisă dată de domnul Ţării Româneşti. Scrie, la 25 septembrie 1791, Mihai Vodă Suţu carte “către lăcuitorii şi către vătaşii de la plaiul Teleajenului, sud Saac”: “... Datori sunteţi a urma cu scumpătate slujba şi datoria voastră (...) care este paza plaiului, de a priveghea dimpreună cu vătaful vostru pentru cele ce sunt oprite a ieşi din ţară, adecă zaherele de grâu, porumb, făină, unt, seu , ceară, brânză, caşcaval, vite mari şi orice sunt oprite.”17)

La 30 noiembrie 1791, acelaşi domn scrie vătafului plaiului Câmpina (Prahova):”... S-a dat porunca Domniei Mele, (...) ca nici o felurime de marfă să nu se cuteze a se slobozi ca să iasă din ţară fără porunca Domniei Mele în scris. Dară iată, şi acum de iznoavă, îţi poruncim straşnic, foarte să întăreşti paza tuturor celor oprite, şi să nu te cutezi fără de porunca Domniii Mele în scris subt domneasca noastră pecete, a slobozi vreo felurime de mărfuri sau zaherea, cu nici un fel de vreo altă teşcherea sau adeverinţă în scris, cum mai vârtos saftienile şi pieile de oaie, care sunt cu totul oprite din poruncă împărătească”.18)(subl.n.)

Nu o dată, însă, această interdicţie era încălcată, fie cu complicitatea vătafilor de plai, fie chiar din iniţiativa lor. La 1 februarie 1785, la Mihai Vodă Suţu ajunge o jalbă a plăiaşilor din plaiul Arefu, judeţul Argeş, care semnalează că vătaful lor, Gheorghe, împreună cu fratele lui, căpitanul Iordache zapciul plăşii, şi acoperiţi de stolnicul Scarlat Drăgănescu, ispravnic de Argeş, “au făcut vamă peste munte şi au trecut 4 canarale de boi şi vaci”.19) În sprijinul învinuirii, arefenii aduc probe:”... şi din toate ţidulele de trecere a vitelor am prins una, şi am trimis pe vechilul (delegatul, reprezentantul plaiului, n.n.) nostru la Înălţimea Ta. Măcar că am făcut veste şi dumnealui sluger Ioniţă Caramalău, (celălalt ispravnic al judeţului n.n.) dar nu ştim: fi-va avut vreme să înştiinţeze Măriii Tale? Că noi întorcându-ne de la dumnealui la casele noastre, a zis Iordache că o să ne bată şi noi, înfricoşându-ne, am făcut vechilul nostru la Înălţimea Ta, cu această jalbă.”20)

Pentru marfa de import nu erau, însă, restricţii, afară de cele destinate a-i favoriza pe negustorii din Ţara Românească. Dintr-o confuzie, în 1792, vătaful plaiului Câineni din judeţul Argeş a oprit un transport de marfă pe care negustorul sibian Hagi Costandin îl trimisese asociatului său de afaceri din Bucureşti negustorul Gheorghe Cernovici. Pentru a curma neînţelegerea, Mihai Vodă Suţu scrie vătafului de Câineni; la 13 martie 1792:”... Ne-am mirat Domnia Mea cu ce pricină ai oprit marfa aceasta, în vreme ce atât negustorul este raia, iar nu

59

sudit,21) cât şi marfa care vine în ţara Domniii Mele nu este sudiţească. După cum pentru aceasta am adus Domnia Mea pe însuşi (...) stăpânul mărfii, şi ne dete plinoforie că marfa este a sa.(...) Pentru care nu ai avut de la Domnia Mea nici un fel de poruncă de a opri marfa ce nu este sudiţească. Ci dar-ţi poruncim (...) numaidecât să cauţi să slobozi marfa aceasta şi să ne înştiinţezi pricina opririi.”22)

În vremea războiului din 1806-1812, în asigurarea circulaţiei negustorilor prin schelele de la plaiuri au apărut “defecţiuni”. Profitând de imposibilitatea puterii centrale de a controla activitatea de la marginea ţării, dar şi siliţi de creşterea fiscalităţii, vătafii de plai au încălcat o serie de porunci privind oprirea temporară a tranzitului de mărfuri spre Transilvania şi dinspre Transilvania, percepând, în schimbul aprobărilor date, diferite sume de bani. Pentru a şti care este situaţia în această problemă, la 30 noiembrie 1809 Divanul Ţării Româneşti scrie vătafilor de la plaiurile Loviştea, Vâlcan, Câmpina, Dâmboviţa, Teleajen şi Mehedinţi:”... Cum că în diastima (perioada n.n.)pe cât a fost poprită comunicaţia între preaputernica împărăţie a Rusiei cu Austria, împotrivă s-ar fi slobozit, prin luare de bani mulţi neguţătorilor, de au trimis mărfurile atât de aici în Ţara Nemţească, cât şi de acolo aici. De aceea, deci, Divanul îţi porunceşte ca numaidecât să ne înştiinţezi cu arătări în scris, câţi negustori au trecut într-acea diastimă prin schelele acestei vătăşii? Cu ce feluri de marfă, atât de aici înlăuntru (în Transilvania, n.n.) cât şi de acolo aici? Şi câtă sumă de bani ai luat de la fieşcare neguţător anume?”23)

Încercarea Divanului de a restabili autoritatea puterii centrale era necesară şi pentru faptul că, în unele locuri, o serie de atribute ale acestuia fuseseră uzurpate de dregătorii locali. De exemplu, ispravnicii judeţului Gorj găsiseră de cuviinţă să orânduiască un om al lor, pentru paza schelei Vâlcanului, motiv pentru care, la 1 decembrie 1809, Divanul poruncea respectivilor ispravnici să-şi retragă omul numit de ei. “Dumneavoastră aţi orânduit omul dumneavoastră la schela Vâlcanului, pentru pază, care aceasta este cu totul împotriva nizamului (atribuţiilor de serviciu, n.n.). Căci îngrijirea plaiului şi paza schelei sunt însărcinate asupra vătafului plaiului, şi Divanul de la dânsul o cere, pentru orice cusur se va întâmpla (subl.n.). Ci dar îndată ce veţi primi această poruncă a Divanului, negreşti să ridicaţi pe orânduitul dumneavoastră de la numita schelă, ca să poată numitul vătaf a păzi nizamul ce-i este dat, al marginii.”24)

Întrucât poruncile privind circulaţia transfrontalieră a banilor lipsesc, se pare că trecerea acestora n-a fost oprită, aceştia fiind necesari derulării activităţilor de comert. Totodată, echivalenţa dintre valoarea nominală a monedelor turceşti sau austriace, şi valoarea aurului/argintului conţinut, a făcut

60

ca, în zonă, circulaţia monedelor dintr-un stat să aibă o mai largă cuprindere decât graniţele respectivului stat. Însă, pe măsură ce titlul monedelor n-a mai echivalat cu valoarea lor nominală, şi o dată cu introducerea unor noi instrumente de plată, specifice economiei burgheze, restricţiile privind circulaţia transfrontalieră a banilor şi-au făcut apariţia. La 12 martie 1811, când ocupaţia rusească a provocat un adevărat haos în circulaţia monetară din Ţara Românească, Divanul poruncea vătafilor de plai:” ... Din preaînălţata poruncă împărătească, este straşnic poprit ca nicidecum monedă de argint rusească i monedă de argint turcească să nu se scoaţă de nimeni din Valahia peste graniţă, nicăieri, nici cea mai puţină sumă, nici de faţă, nici pe ascuns (...). Asemenea este poprit ca nici bancoţedule streine să nu se aducă aici nicidecum, de nicăieri şi de către nimeni, nici să aibă trecere aici în ţară, afară numai de asignaţiile împărăteşti ruseşti. Căci cel ce se va prinde într-o urmare ca aceasta, acela vă cădea sub straşnică răspundere şi pedeapsă, şi se va confiscui şi suma de bani cu care se va prinde (...) şi nu va rămâne fără cuviincioasa pedeapsă nici dregătorul acela, sau ispravnicul, sau vameşul, ori tu vătaşe de plai, prin a cărui schelă, cu ştire ori fără ştire, se va scoate peste graniţă acest fel de monede de argint ce s-a zis mai sus, ori a veni de dincolo bancoţedule streine sau hârtii de bani.(...) Iar de vei prinde pe cinevaşi urmând împotriva acestei porunci, din suma aceea ce vei prinde, are să ţi se dea şi ţie spre răsplătire-ţi o a patra parte, iar cealaltă are să se confiscuiască.”25) Măsura, luată din ordinul ruşilor, urmărea oprirea scurgerii banilor spre Transilvania şi dirijarea “fluxului” monetar spre Rusia.

Fără a exista o lege propriu-zisă privind circulaţia persoanelor şi a bunurilor prin schelele de la plaiuri, vreun Cod vamal sau vreun acord comercial cu Austria, schimburile s-au derulat, totuşi, normal şi au cunoscut un curs ascendent, cu excepţia perioadelor de război.

2. Reglementări privind circulaţia persoanelor în cuprinsul plaiurilor, păşunatul transfrontalier şi emigraţia. Pentru a se preveni trecerile neautorizate peste graniţă şi constituirea unor grupuri de răufăcători în apropierea hotarului şi, îndeosebi, a drumurilor comerciale, domnia a luat măsuri de restrângere a circulaţiei pe teritoriul plaiurilor, creând un sistem de control asupra acesteia. Documentele prin care s-a realizat această reglementare, au fost cărţile de vătăşie, ponturile domneşti, poruncile domnului şi ale Divanului. Astfel, ponturile domneşti ale lui Mihai Vodă Suţu, din 18 octombrie 1783, prevăd obligativitatea, pentru persoanele din afara plaiului care se deplasează într-o localitate din cuprinsul plaiului, de a avea teşcherea:"Să nu îngăduiţi oameni din vale a îmbla prin plaiuri (...) fără teşchereaua şi adeverinţa

61

dumnealui vel spătar".26) Fraza pare copiată din acte mai vechi, deoarece, în cuprinsul aceluiaşi document, pentru persoanele din afara plaiului, care vin într-o localitate din plai, se prevăd alte reglementări. La primul punct, scrie:"Vătaful de plai să aibă a păzi drumurile şi potecile plaiului, cu mijlocul ca să nu poată nimenea, făr' de ştirea lui, (subl.n.) nu numai a merge înlăuntru, în Transilvania, (...) peste munţii acelui judeţ, ci nici prin satele plaiului."27) Iar la punctul 5 din acelaşi document, domnul este şi mai explicit:"Nici măcar un om din satele din vale să n-aibă voie a merge sau trece, măcar cu treabă, pe la satele din plai, fără de a nu te înştiinţa pe tine, vătaşe, şi fără de a avea voie de la tine".28) Această obligaţie revenea nu numai supuşilor de rând, ci şi slujitorilor care aveau de îndeplinit diferite porunci la margine. Nerespectarea poruncii, se pedepsea nu de către vătaful de plai, ci de către ispravnicii judeţului:"... Şi pe oricine vei găsi îmblând prin plai făr' de această orânduială, să-l trimeţi la dumnealor ispravnicii judeţului, să ia căzuta certare."29) Circulaţia locuitorilor plăiaşi în interiorul plaiului, de la o localitate la alta, era la fel de sever reglementată. Ei aveau obligaţia să anunţe pe pârcălabul şi chezaşii satului în legătură cu călătoria pe care urma să o facă şi plecau numai dacă primeau încuviiţare de la aceşti fruntaşi ai satelor plăiaşe. Aceste reglementări au fost consecvent respectate, şi au rămas în vigoare multă vreme, fiind reluate de toate ponturile domneşti până în 1822. Domnia a recurs la aceste măsuri din două motive mai importante: pentru a preveni gruparea hoţilor de codru şi de drumul mare la plaiuri, şi pentru a preîntâmpina fuga de biruri a dajdicilor, atât a celor "de la vale", din interiorul ţării, cât şi a dajdicilor plăiaşi care, fiind mai aproape de hotar, puteau trece mai lesne în Transilvania. Măsurile antiemigraţioniste sunt vechi în Ţara Românească, nevoia de a lua izvorând din asprele biruri ce se percepeau de la ţărănime, şi ele au determinat constituirea şi menţinerea serviciului "marginii". Încă în septembrie 1653, Matei Basarab l-a numit vătaf de plăiaşi pe Mircea din Stroeşti - Gorj,ca "să poarte grijă să păzească plaiurile de hoţi şi de oameni răi şi de oameni birnici, să nu treacă în Ţara Ungurească"30) (subl.n.). În cărţile de vătăşie, această obligaţie a vătafilor şi a plaiurilor a fost înscrisă constant. Dar, după ce în urma reformelor lui Mavrocordat moşnenii au ajuns la aceeaşi stare fiscală ca foştii rumâni, eliberaţi din rumânie, şi după ce satele plaiurilor au decăzut din vechile lor drepturi şi privilegii, vătafii sunt însărcinaţi "să păzească şi satele plăieşeşti, să nu fugă sau să treacă peste plai"31) , - cum scrie în cartea de

62

vătăşie dată de Alexandru Vodă Ipsilanti în 1775- spre a scăpa de birurile la care fuseseră puşi de câţiva ani şi de abuzurile vătafilor care, pe măsura creşterii sumelor percepute de vel-vornic pentru numirea/menţinerea în dregătorie, deveneau tot mai nemilostivi. Exasperaţi de nedreptăţile pe care vătaful Gheorghe, le făcea plăiaşilor din Arefu, aceştia scriu în jalba către Mihai Vodă Suţu:"Milostive Doamne, de nu vom avea dreptate, î ncărcăm şi fugim pe vreme de iarnă de nedreptăţile ce avem de la dânşii ( de la vătaf şi zapciu, n.n.) fiindcă şi la aşezământul ce s-a făcut eram lude 7 şi din pricina lui ne-am pomenit lude 14, ca să spargă satul şi să rămână el stăpân pe Aref".32) Risipiri de sate, din pricina fiscalităţii, prin plecarea plăiaşilor dajdici, s-au făcut şi la plaiurile din judeţele Buzău şi Saac, îndeosebi după războiul din 1787-1791. Cu toate acestea, în Ţara Românească, în continuarea unei mai vechi tradiţii, dar mai ales din raţiuni fiscale, s-au încurajat constant imigrările. Cei mai mulţi dintre domnii din secolele XVII-XVIII au dat cărţi de slobozenie pentru cei care veneau din alte părţi şi întemeiau aşezări pe pământul domnesc, aşezări numite slobozii. Alte asemenea sate, dar având acelaşi statut, erau întemeiate pe pământul marilor boieri. Noii veniţi erau scutiţi de dări timp de mai mulţi ani, fapt ce a încurajat imigrările dinspre Transilvania, cu precădere în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cu atât mai mult cu cât asupra ţărănimii ardelene acţionau mai mulţi factori de presiune, care au determinat multe familii să treacă muntele. Conform Regulamentului urbarial al împărătesei Maria Tereza, din 1767, robota pe care o datorau iobagii nobililor a fost fixată la 2 zile pe săptămână, pentru oamenii cu vite de tracţiune, şi la 3 zile pe săptămână pentru cei cu braţele, dar prin abuz ea a urcat până la 208 zile pe an.33) Spre deosebire de Transilvania, în Ţara Românească, în 1746 rumânii prestau numai 6 zile de clacă pe an, în 1780, Alexandru Vodă Ipsilanti a urcat-o la 12 zile pe an.34) Factori de presiune au fost şi tulburările confesionale decurgând din Unirea unei părţi a ortodocşilor români cu Roma, înfiinţarea regimentelor româneşti de graniţă, răscoala lui Horea, desfiinţarea, în anul 1785, a servituţii personale şi reintroducerea dreptului iobagilor de a se muta dintr-un loc în altul, după ce şi-au îndeplinit obligaţiile faţă de stăpân.35) Aceşti factori au dus la intensificarea curentului de emigrare din Transilvania spre spaţiul extracarpatic - curent existent şi în secolele anterioare - la cote alarmante nu numai pentru autorităţile imperiale care îşi pierdeau supuşii,

63

ci chiar pentru locuitorii din Principate. "Atâtea mii de români pribegeau de aici în alte ţări - pretinde clerul unit în raportul său din 1773 către împărăteasa Maria Tereza - încât înşişi moldovenii şi muntenii au fost auziţi strigând stupefiaţi mulţimilor de oameni care veneau la ei: <Toată Transilvania a venit la noi!>"36) Acest fenomen a determinat domnia Ţării Româneşti să nu-i identifice pe imigranţii transilvăneni cu indivizii obişnuiţi veniţi fără paşuşuri, ci să-i considere ca făcând parte dintr-o categorie distinctă, de pe uma căreia are de câştigat dajdici în plus şi căruia trebuie să-i rezerve un tratament aparte. În consecinţă, începând cu 31 octombrie 1791, cazurile de sosire a imigranţilor nu se mai soluţionează prin porunci date pentru fiecare situaţie în parte , ci în conformitate cu o regelementare având valabilitate permanentă. Respectiva reglementare este un punct distinct din ponturile domneşti, este obligatorie pentru vătaful de plai şi are următorul conţinut:"7-lea: Către acestea, îţi poruncim Domnia Mea, mai sus numitule vătaş, să aibi pururea de grijă pentru câţi vor veni pentru locuinţă a se aşeza în ţara Domniei Mele, să facă foae de numele lor, şi câte familii sînt"37)(subl.n.). Foaia, împreună cu înştiinţarea vătafului de plai, se trimiteau, din două în două săptămâni, marelui spătar, unde se centralizau datele de la toate plaiurile. Acesta îl informa pe domn, care dispunea în legătură cu locul unde imigranţii urmau să fie aşezaţi. Soluţia aceasta a fost luată şi datorită faptului că, în deceniile anterioare, unii dintre imigranţii ardeleni au fost transformaţi în scutelnici personali ai vătafului de plai, şi aşezaţi în locul plăiaşilor care, din diferite motive, părăsiseră aşezările de baştină. Fapta era considerată abuz din partea vătafului, şi semnalată ca atare domnului ţării. La 26 februarie 1776, Alexandru Vodă Ipsilanti scrie că vel-vornicul de Ţara de Jos, Badea Ştirbei, a primit jalbă "dă la tot plaiu Slănicului ot Buzău, asupra Leului vătaf, cum că le face multe nedreptăţi şi jafuri încât, speriaţi şi necăjiţi foarte fiind, unile din sate s-au şi strămutat şi s-au înstrăinat din pricina lui, şi cum că şi câţi oameni străini vin de prin altepărţi, el cu voe şi fără voe îi ia, de-i face scutelnici ai lui".38) Frecvenţa cu care domnul solicita înştiinţările - din două în două săptămâni - precum şi cerinţa de a se consemna în foile trimise numărul membrilor fiecărei familii, ne îndreptăţesc să considerăm cazurile de imigrare din Transilvania ca fiind dese. Preocuparea de a-i atrage pe ardeleni în Ţara Românească nu a fost neglijată nici în timpul războiului din 1787-1791. La 5 iunie 1788, în plină

64

campanie a trupelor otomane, boierii scriau vătafilor de plai că "Măria Sa Vodă (Nicolae Mavrogheni n.n.) s-a înştiinţat de la soldaţii fugari ce vin dinăuntru (din Transilvania n.n.), că mulţi dintr-ai lor au râvnă, de asemenea, a veni cu supunere aici, (...) dar le este frică de puterea oştilor ce are Măria Sa Vodă asupra hotarului, ca să nu-i primejduiască."39) Prin intermediul boierilor, domnul poruncea vătafilor ca să-i anunţe pe potenţialii dezertori din Transilvania "cu mijloc cuviincios, prin taină (...) a încredinţa pă toţi cei ce râvnesc de sine-şi a veni aici, ori de ce treaptă vor fi, ca nimeni să nu se tea mă, ci cu îndrăsneală să pornească a veni"40) (subl.n.) urmând ca vătafii, după ce vor fi înştiinţaţi de venirea fugarilor, să-i anunţe pe ispravnici şi pe comandanţii trupelor otomane şi româneşti din zonă, "ca să poruncească străjilor ce sînt rânduite asupra hotarului, când se vor arăta unii ca aceştia, să nu-i supere."41) Acei ostaşi habsburgici care au dezertat sau intenţionau să dezerteze, nu erau germani, cehi, italieni sau croaţi, a căror rămânere între români n-ar fi avut nici o noimă, ci români din regimentele transilvănene dislocate în dispozitiv de luptă pe linia Carpaţilor, iar prin porunca sa Vodă Mavrogheni nu urmărea numai slăbirea armatei inamice, ci şi sporirea numărului de supuşi dajdici. Dar pe teritoriul plaiurilor circulau nu numai călători de toate categoriile şi mărfuri, ci şi oierii cu turmele lor, într-o deplasare impusă de anotimpuri şi care se întâmpla de mii de ani. Cei mai mulţi dintre păstori erau din Transilvania. Încă din zorii feudalismului, satele de oieri din Mărginimea Sibiului, din Ţara Bârsei şi Haţeg, urcau an de an în poienile Carpaţilor, iar toamna coborau în şesul Bărăganului, la bălţile Dunării sau în luncile râurilor, adăpostindu-şi turmele sub perdele de stuf, în preajma smârcurilor unde omătul nu avea putere să îngroape rogozul şi lăstărişul. Nu o predispoziţie ancestrală i-a împins pe ardeleni spre păstorit, ci nevoia. În spaţiul intracarpatic terenurile prielnice agriculturii erau mai puţine, şi cele câte erau, au fost acaparate de străini şi transformate în domenii feudale. Extinderea continuă a acestor domenii, însoţită de importantul spor demografic din secolul al XVIII-lea i-a "împins" pe tot mai mulţi ţărani spre munte, mai favorabil păstoritului decât agriculturii. Pe de altă parte, dezvoltarea mai lentă a Ţării Româneşti, a făcut ca stăpânii munţilor din apropierea hotarului cu Transilvania să nu aibă suficiente mijloace de a-şi exploata păşunile, ceea ce a făcut ca aceştia să fie mulţumiţi cu venitul obţinut din închirierea acestor munţi către oierii transilvăneni. Interesată de prezenţa oierilor ardeleni în munţii ţării a fost şi domnia, pentru că aveau de unde percepe mai multe dări, iar negustorii puteau cumpăra, la

65

un preţ avantajos, hrană pentru populaţia târgurilor, din ce în ce mai mari şi mai populate. Drept urmare, păstoritul ardelenilor a fost nu numai tolerat, ci chiar încurajat, iar turmele şi cirezile lor au crescut an de an. La 1783, pe păşunile din Ţara Românească erau aproximativ 50.000 de vite mari, iar Sulzer estimează că transilvănenii aveau în Muntenia şi Oltenia peste 500.000 de oi. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, cifrele trebuie să fi fost cu cel puţin o treime mai mari, dacă nu cumva senior Markelius, consulul Austriei la Bucureşti scria adevărul când aprecia că în Ţara Românească sunt 1,5 milioane de oi şi peste 80.000 de vaci şi cai aparţinând transilvănenilor.42) Cvasi-totalitatea acestor turme şi cirezi erau, vara, pe teritoriul plaiurilor. În anul 1778, numai la plaiul Loviştea din judeţul Argeş erau peste 60 de turme ale transilvănenilor, cu 35 de ciobani, 43) iar câţiva oieri bârsani au cumpărat, în 1776, de la tovarăşii lor din judeţele Prahova şi Saac, 115 care de lână pe care le-au trecut în Transilvania.44) Dar locuinţele şi familiile acestor păstori vrednici erau în satele de pe versanţii nordici ai Carpaţilor. Pentru a ajunge de la munţii unde-şi aveau turmele, la locuinţele lor, oierii trebuiau să treacă graniţa, iar pentru a asigura traiul celor de-acasă erau nevoiţi să transporte prin schele sau pe poteci, o parte din produsele agonisite în Ţara Românească: brânzeturi, lână, piei, animale destinate sacrificării. Cele mai multe dintre aceste produse - brânza, cerealele, seul, untul, vitele, caii, pieile - erau considerate monopol turcesc, exportul lor fiind interzis. Pe de altă parte, fără a li se asigura subzistenţele necesare, familiile şi satele oierilor s-ar fi risipit ducând, până la urmă, la risipirea stânelor. De aici a apărut necesitatea unor reglementări, care să pună de acord interesele domniei cu interesele oierilor. Reglementările au fost formulate de domni, cu îndeplinirea lor fiind însărcinaţi ispravnicii, vătafii de plai, vameşii şi vistieria. Pentru valorificarea, în interes reciproc, a brânzei, produsul cel mai valoros al turmelor, s-au stabilit următoarele reguli:"Oricât caş va ieşi de la toate vitele ce pasc în munţi, să aibă de la negustorii ce vor avea căşării în munţi, de la care vor lua plata ce se cuvine după preţul cel hotărât, iar pentru trebuinţa caselor lor, să nu fie volnici a face brânză câtă vreme va fi căşăriile pe munţi, ci tocmai după ce îşi va strica căşăriile, spre sfârşitul lui august, când vor fi să pogoare şi ei cu vitele la poalele munţilor. Atunci, după vechiul obicei, să aibă a face brânză, din care iarăşi numai cât le va fi de trebuinţă mâncării pentru casele lor să fie slobozi a trece (în Transilvania, n.n.). Iar de le

66

va prisosi mai mult, aici în ţară să o vânză, la negustori, cu preţul cel hotărât."45) Regula este, însă, cu mult mai veche, pentru că anaforaua Divanului Ţării Româneşti către Alexandru Vodă Ipsilanti, din 18 august 1776,46) precizează că "o carte a Măriii Sale răposatului Costandin Vodă Mavrocordat, cu leat 1756 aprilie 26, întru care porunceşte Măria Sa pentru caşul ce-l fac la munte, să aibă a-l vinde ori la ce căşărie vor vrea, cu tocmeală..." Tot vechi sunt şi regulile privind trecerea în Transilvania a altor produse, de către oierii ardeleni din Ţara Românească. "Pentru brânza ce o duc înăuntru (în Transilvania, n.n.) de trebuinţa casei lor, i pielicelele cele mici, ce se fac de la oile lor, i pieile de oae, (...) care mor de vărsat sau de alte boale, i saricile ce le aduc dinlăuntru pentru îmbrăcămintea ciobanilor",47) ei erau scutiţi de vamă. În schimb, pentru oile slabe, care nu puteau intra în iarnă şi nici nu se vindeau în Ţara Românească, dacă erau trecute în Transilvania, plăteau o vamă de 12 bani de fiecare oaie.48) Pentru hrana ciobanilor - unele stâni mai mari puteau avea chiar 12 - 15 ciobani49) - era nevoie, între altele, de mălai, care putea fi procurat numai din satele "de la vale". În condiţiile restricţiilor privind exportul de cereale, ca şi ale nevoii cronice de mălai în Transilvania, mai ales la munte şi în anii secetoşi, acesta putea deveni marfă de contrabandă. Stânile fiind izolate şi apropiate de graniţă, sub pretextul hrănirii păstorilor, se putea aduce mălai de la şes, care apoi să fie trecut peste munte şi vândut. Din dorinţa de a preveni comiterea unor astfel de încălcări, vătafii de plai, care răspundeau de luarea măsurilor anti-contrabandă, permiteau aprovizionarea stânelor cu cantităţi mici de făină, (20 - 30 de ocale), provocând revolta şi fuga ciobanilor de la stânile respective şi perturbarea întregii activităţi.50) Pentru a se satisface nevoia oierilor de a circula atât în afara plaiului cât şi peste hotar, cât şi pentru a-i scuti de drumurile lungi necesare procurării teşcherelelor, răvaşelor sau paşuşurilor, li se elibera un permis de liberă - circulaţie special, numit ţidulă. Acest act se scria şi se iscălea de către vătaful de plai "atât pentru cei ce au a merge dintr-un judeţ într-altul i pentru cei ce au a merge prin munţi, la oi, cât mai vârtos pentru cei care au să treacă înlăuntru (în Transilvania n.n.)".51) Ţidulele se eliberau primăvara, numai pentru oierii care se ocupau şi cu administrarea stânelor, contra unei taxe de 3 bani ("banii de ţidulă") şi erau valabile pe toată durata sezonului cald.52) După tratatul de la Kuciuk - Kainargi, când libertăţile acordate comerţului autohton au stimulat pe proprietarii de

67

pământ să extindă suprafeţele cultivate cu cereale, reducându-se, astfel, terenurile necultivate, transhumanţa între Carpaţi şi Dunăre a început să devină din ce în ce mai dificilă. În paralel, progresele făcute, în Transilvania, în cultivarea pământului, ca şi creşterea populaţiei, i-au determinat pe românii de aici să ia în stăpânire tot mai multe locuri din munte, aşezările omeneşti apropiindu-se de graniţa cu Ţara Românească. În această situaţie, o serie de turme şi cirezi nu mai "coboară" la iernat spre Bărăgan şi Lunca Dunării, ci trec muntele - şi hotarul - în Transilvania. Această schimbare, ca şi tendinţa generală de a se exercita un control mai amănunţit asupra trecerilor peste graniţă, l-au determinat pe Alexandru Vodă Suţu ca prin porunca din 26 aprilie 1792, să reconstituie sistemul de evidenţă al intrărilor - ieşirilor din ţară, sistem care fusese normat în decembrie 1785, în prima lui domnie, dar care atunci nu a putut fi pus în aplicare. Porunca din 1792 are următorul conţinut: "Fiindcă voim Domnia Mea să ştim pe bârsanii străini, care sînt obişnuiţi de-şi scot vitele la păşune aici în ţară şi apoi le întorc înăuntru (în Transilvania n.n.), cu câte vite ies când vin în ţară şi cu câte se întorc, iată că şi poruncim, de aici înainte să porţi de grijă şi să fii dator, (vătafule de plai, n.n.) ca la vremea ce iese în ţară, câţi cai sau câte vite mari, adecă boi, vaci vor avea. Aşişderea şi câte turme de oi fieştecarele. Să le iei înscris cu numărul lor, adecă capetele a vitelor mari, a turmelor a celor mici, de care să ţii anume nouă condică, în care să le treci acestea, dând şi la mâinile lor răvaş cu însemnare de câte vite a scos în ţară. Şi pe fieşcare lună să aibi a trimite la dumnealui vel-spătariu foae anume: cutare om cu câte vite mari şi cu câte turme de oi a trecut. Şi în răvaş, care este poruncit de a da acelui bârsan la ieşirea în ţară şi la întoarcerea lor, când vor vrea să treacă înăuntru (în Transilvania n.n.), asemenea să fii dator a vedea suma vitelor. Şi de vor fi tot acea sumă, bine; iar de va avea sumă de vite mari mai multe decât a ieşit, oprind pe unul ca acela, numaidecât cu proba, să înştiinţezi şi Domniei Mele prin dumnealui vel-spătariu...".53) Iată, deci, că şi sub aspectul controlului circulaţiei persoanelor şi a bunurilor, în perioada de după Alexandru Ipsilanti s-au făcut câteva "desprinderi" de vechile norme medievale, încercându-se reformarea prin schimbarea în plan funcţional, cu menţinerea vechilor forţe, a vechiului personal moştenit din perioada anterioară. De la nivelul sfârşitului de secol XX, poate că ni se par aceste reglementări puţin consistente. Dar dacă avem în vedere că ele s-au făcut cu costuri minime şi

68

în împrejurări dificile, când durata unei domnii se măsura în luni, iar în jur se războiau împărăţii puternice, care îşi disputau aceste teritorii după planuri cântărite în zeci de variante, strădaniile des huliţilor domni fanarioţi ne apar ca însemnaţi paşi înainte în direcţia modernizării societăţii româneşti, a sporirii puterii statului prin puterea instituţiilor pe care se sprijinea. NOTE 1) Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor, vol.1, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p.293. 2) Ponturile domneşti din 3 ianuarie 1803 ale lui Constantin Vodă Ipsilanti. (v. Anexa nr.2.) 3) A.N.B.(C.D.) Ms. 12 p.I, f. 60-61. 4) A.N.B.(C.D.) Ms. 6 ff.221v.-222. 5) A.N.B.(C.D.) Ms. 23 f. 100. 6) A.N.B.(C.D.) Ms. 96, f. 136. 7) A.N.B.(C.D.) Ms. 54 f. 65. 8) A.N.B.(C.D.) Ms. 12, partea I, filele 60-61. 9) A.N.B.(C.D.) Ms. 6, f. 221v-222. 10) A.N.B.(C.D.) Ms. 12, part. I, f. 60-61. 11) A.N.B.(C.D.) Ms. 23, f. 100. 12) A.N.B.(C.D.) Ms. 56, f.78v. 13) Ibidem. 14) A.N.B.(C.D.) Ms. 56, f.78. 15) A.N.B.(C.D.) Ms. 54, f. 65. 16) Ibidem. 17) A.N.B.(C.D.) Ms. 20, f. 49-50. 18) A.N.B.(C.D.) Ms. 20, f. 103v-104. 19) A.N.B.(C.D.) Ms. 12, ff. 230v-231v. 20) Ibidem. 21) Raialele erau supuşi ne-mahomedani ai Porţii Otomane sau ai ţărilor vasale, dar aparţinând unei religii monoteiste; sudiţii erau supuşi străini care locuiau şi practicau diferite meserii în cuprinsul Imperiului Otoman, în baza unor reglementări aprobate de Poartă. 22) A.N.B.(C.D.) Ms. 20, f. 209v. 23) A.N.B.(C.D.) Ms. 56, ff. 94v-95.

69

24) A.N.B.(C.D.) Ms. 56, f. 94v. 25) A.N.B.(C.D.) Ms. 65, ff. 62v.-63. 26) A.N.B.(C.D.) Ms. 12 partea I, f.60. 27) Ibidem. 28) Ibidem. 29) Ibidem. 30) N. Stoicescu, Despre organizarea pazei hotarelor în Ţara Românească în sec. XV-XVII, p.159. 31) A.N.B.(C.D.) Ms. 2 ff.14v-15. 32) Jalba plăiaşilor din Aref, din 1 februarie 1785, - A.N.B.(C.D.) Ms. 12 ff.230v-231v. 33) David Prodan, Teoria imigraţiei românilor din Principatele Române în Transilvania, în veacul al XVIII-lea, Cluj, Biblioteca Institutului de Istorie Naţională, 1944, p.79. 34) Ibidem, p. 81. 35) Ibidem, p. 72-73. 36) Ibidem, p.58. Conform dr. Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aaron şi Dionisiu Novacovici , Blaj, 1902, p.259:"... tanta ex hoc Populo Millia ad exteras Regiones subinde transmigrabant, ut ipsi Moldavi Valachique populi hominum ad se venientium turmis stupefacti vociferari auditi sint:< tota Transilvania ad nos venit >." 37) A.N.B.(C.D.) Ms. 20, f. 85. 38) A.N.B.(C.D.) Ms. 1, ff. 77v-78. 39) A.N.B.(C.D.) Ms.17, ff. 297v-298. 40) Ibidem. 41) Ibidem. 42) D. Prodan, Op.cit. p. 125. 43) A.N.B.(C.D.) Ms.8, f. 79-79v. 44) A.N.B.(C.D.) Ms.5, f. 150v-151. 45) Cartea legată a lui Nicolae Mavrogheni, din 6 iunie 1786 către Mihalache, vătaful plaiului Prahova - A.N.B.(C.D.) Ms. 17, f.2. 46) A.N.B.(C.D.) Ms. 5, f. 150v-151. 47) Porunca lui Alexandru Vodă Ipsilanti, din 6 octombrie 1781 - A.N.B.(C.D.) Ms. 8, f. 420v-422v. 48) Ibidem.

70

49) Ibidem. 50) Ibidem. 51) Ibidem. 52) A.N.B.(C.D.) Ms. 5, f. 150v-151. 53) A.N.B.(C.D.) Ms. 20, f. 264v.

71

IV. OBLIGAŢII ALE PLĂIAŞILOR: CLACA, DĂRILE ÎN BANI ŞI PLOCOANELE Relaţiile de tip feudal s-au menţinut încă multă vreme după reformele lui Constantin Mavrocordat, societăţii româneşti lipsindu-i forţele şi mijloacele necesare trecerii în timp scurt peste etapele care o despărţeau de gradul de dezvoltare al ţărilor din ceintrul şi apusul Europei. Numeroase din "regulile" din secolul al XVII-lea au rămas în uz, cu toate încercările de adaptare la cerinţele şi posibilităţile sfârşitului de secol XVIII. Între acestea şi regula ca,pentru serviciul prestat, slujbaşii şi dregătorii să fie răsplătiţi de către domnie cu acordarea dreptului de a percepe de la supuşii de sub ascultarea lor, diferite dări în bunuri, bani şi zile de muncă.În acest fel, nu numai că era răsplătită "osteneala" dregătorilor şi slujitorilor, ci aceştia erau stimulaţi să-şi administreze cât mai bine dregătoria, să fie supuşi domnului şi marilor dregători, să perceapă la timp şi în totalitate dările cuvenite domniei. Din administrarea plaiurilor, astfel de beneficii aveau vătafii de aplai, ispravnicii judeţelor şi marele vornic de Ţara de Sus (Ţara de Jos),adică dregătorii cu atribuţii pe linia conducerii plaiurilor şi a pazei marginii. Cuantumul obligaţiilor şi modul de percepere a acestora au fost reglementate prin cărţile de vătăşie şi prin porunci domneşti. În perceperea dărilor s-au comis numeroase abuzuri, impuse de regula potrivit căreia toate dregătoriile se vindeau şi se cumpărau cu mulţi bani. Bani pe care, în timpul exercitării atribuţiilor specifice dregătoriei, respectivul slujbaş se străduia, folosind toate mijloacele - dintre care unele sângeroase, inumane - să-i recupereze, cu un adaos cât mai mare, "pentru zile negre". 1.OBLIGAŢIILE ÎN MUNCĂ ALE PLĂIAŞILOR Faţă de vătaful de plai, locuitorii tuturor aşezărilor plaiului erau datori "să clăcuiască câte o zi pe an, iar nu mai mult"1). Această obligaţie a plăiaşilor a fost consemnată în toate cărţile de vătăşie, inclusiv în cea din 23 februarie l823,2) dar ea d-a menţinut până în l830,3) când instistuţia plaiurilor s-a desfiinţat. Claca era prestată individual, de către casnici, adică de către capii de

72

familie, numiţi aşa pentru a se deosebi de ceilalţi locuitori, care erau fie prea bătrâni, fie prea tineri, fie aveau o neputinţă care-i făcea inapţi să aibă propria lor casă, ci îşi agoniseau existenţa pe lângă casele altora,mai înstăriţi. În luna mai, l794, Moise,vătaful plaiului Teleajen, avea pe lângă gospodăria sa "trei dârvari şi şase săraci".4) Pentru plaiurile care aveau sate mai puţine şi,deci, locuitori mai puţini, precum plaiul Slam Râmnic (Râmnicu Sărat), cu numai 8 sate,din claca acestor casnici, vătaful se alegea cu un câştig modest.Dar la plaiurile cu sate multe, cum erau plaiul "despre Buzău" (49 de sate) sau plaiul Vâlcanului (34 de sate), ori la plaiurile cu sate mai puţine dar bine populate (Teleajen, Cozia, Loviştea,Mehedinţi), se adunau în folosul vătafului multe zile de clacă. Cu toate acestea, la aceste plaiuri jalbele plăiaşilor semnalează cele mai multe abuzuri comise de vătafi, care îi foloseau pe plăiaşi la efectuarea diferitelor munci, timp de mai multe zile, fără să-i plătească. Şi tot la aceleaşi plaiuri se constată o acerbă luptă pentru vătăşie, între diferiţi pretendenţi, lângă care se grupaseră mai mulţi săteni,luptă folosind procedee dintre cele mai diverse, de la jalba calomnioasă (cum a procedat în toamna anului l792 un oarecare Tudorică,de la plaiul Cozia) şi până la tentativa de ucidere a rivalului ( cum au făcut, în vara aceluiaşi an, Costandin Piţigoi, Dimache sin Nica şi Manole, împotriva vătafului Moise, de la plaiul Teleajenului).5) Atunci când, în urma cerecetărilor efectuate de trimisul domnului sau al Divanului,abuzul semnalat se confirma,vătaful de plai nu era decâta arareori destituit ; de regulă, conflictul cu plăiaşii era aplanat prin silirea, de către boierii sau slujitorii care cecetaseră cazul, a vătafului vinovat, să pltească în bani zilele de clacă percepute abuziv. Alte obligaţii în muncă faţă de vătafii de plai, casnicul plăiaş nu avea.În schimb, aveau obligaţia să presteze 12 zile de clacă pe an - câte 3 zile în fiecare anotimp - mănăstirii sau boierului ce stăpânea pământul dat în folosinţă familiei plăiaşului respectiv. Pentru a nu fi stingheriţi din slujba lor, atunci când domnul cerea prestarea unor corvoade excepţionale (transporturi de persoane şi bunuri pe diferite distanţe), plăiaşii achitau o dare extraordinară în bani, cu sumele percepute închiriindu-se animalele de tracţiune, atelajele şi cărăuşii necesari. Sistemul de percepere a banilor era cel obişnuit, prin cisluirea proporţională a satelor şi familiilor plăiaşe, pentru sumele încasate şi înaintate la vistierie dându-se adeverinţe .

73

2. OBLIGAŢIILE ÎN PRODUSE Dările în produse, numite de unele documente plocon, se achitau de către potecaşi, (plocoanele de vânat şi de blănuri), către ispravnicii judeţului, şi de către oierii transilvăneni care aveau turme pe păşunile plaiului, către vătaful de plai. Conform cărţilor de vătăşie, vătaful de plai avea dreptul "să ia de la turmele de oi ce vin în ţară, de turmă câte un miel mic, dintr-acea primăvară (...), şi câte un caş de stână, dar nu mai mult." 6) Pare o dare măruntă, dar dacă ţinem seamă de faptul că, în l778, numai la plaiul Loviştea din judeţul Argeş transilvănenii aveau cel puţin 60 de turme,7) iar din cele 500.000 de oi, cât estima Sulzer că ar fi avut ardelenii în Ţara Românească, cele mai multe se aflau pe păşunile plaiurilor, atunci înseamnă că, în fiecare primăvară, un vătaf lua, în miei, aproximativ echivalentul unei turme, fără a mai socoti şi brânza. Însă vătafii de plai nu se mulţumeau cu ploconul stabilit de domni, prin cărţile de vătăşie. "Foamea de bani" a sistemului fanariot le impunea, pentru a se menţine în dregătorie, să dea sume din ce în ce mai mari, pe care nu le puteau obţine dacă nu săvârşeau abuzuri în relaţiile cu păstorii. În primăvara anului 1776, vătafii plaiurilor Prahova, Teleajen şi "despre Buzău" au luat de la fiecare stână a ardelenilor câte doi caşi în loc de unul, iar în loc de mielul cuvenit, câte o oaie stearpă.8) La plaiul Loviştea, în 1778, vătaful Costandin nu s-a mulţumit cu miei şi caş, în locul acestora luând, de la fiecare turmă, câte doi taleri şi jumătate.9) Trei ani mai târziu, Mihalache, vătaful plaiului Prahova, a preferat bani în locul mieilor, câte doi taleri de fiecare oaie, iar în privinţa dării în brânză, nu s-a mulţumit cu un singur caş, ci cu 20 de ocale de caş de fiecare stână.10) În urma emiterii unor noi cărţi de vătăşie şi a măsurilor de stăvilire a ilegalităţilor, luate de Mihai Vodă Suţu în cele două domnii ale sale, se pare că abuzurile vătafilor în perceperea dărilor în miei şi caş, de la păstorii transilvăneni, s-au rărit pentru două decenii. Abia la 21 octombrie 1817, Ioan Gheorghe Caragea, în "preambulul" unei porunci, înştiinţează pe ispravnici "cum că unii din vătaşii de plai (...) iarăşi au început la catahrisisul (nedreptatea n.n.) ce s-a curmat mai înainte asupra sudiţilor chesaro-crăieşti care îşi aduc oile lor spre păşune în ţara Domniii Mele, luându-le bani (...). Adecă vătaşii de plai iau de la turmele de oi câte un galben şi câte doi, când se suie cu oile în munte, un havaet, şi când se scoboară, alt havaet (...) în vreme ce vătaşii de plai au

74

orânduiala să ia câte un caş şi câte un miel de turmă, numai când se suie cu oile la munte".11) Acelaşi domn poruncea, la 29 mai 1818, tuturor ispravnicilor de judeţ să curme abuzurile vătafilor de plai faţă de păstorii ardeleni, şi să nu mai perceapă câte 10-14 taleri în locul caşului şi mielului, cuvenite potrivit obiceiului.12) Aceste ultime două documente nu mai consemnează, ca pe vremea primei domnii a lui Mihai Vodă Suţu, săvârşirea unui abuz la unul dintre plaiuri, ci a aceluiaşi abuz la toate cele 17 plaiuri ale Ţării Româneşti. De asemenea, cele două porunci ale lui Vodă Caragea nu s-au dat ca urmare a primirii de către domn, a unor jalbe de la înşişi păstorii nedreptăţiţi, ci în urma protestului Agenţiei Austriei la Bucureşti, semn că în domeniul relaţiilor diplomatice au apărut schimbări, în raport cu deceniile precedente. Altă obligaţie "în natură" a plăiaşilor a fost aşa-zisa dare a jderilor. Despre acest obicei neconsemnat în cărţile de vătăşie şi nici în alte documente se scrie în jalba trimisă în 1794 lui Alexandru Vodă Moruzi de "toţi plăiaşii ai plaiului Cozia sud. Vâlcea" şi în porunca domnului, din 27 martie 1794, către ispravnicii aceluiaşi judeţ, pentru soluţionarea abuzului semnalat de plăiaşi prin jalba lor.13) Prin jalbă,plăiaşii se plâng că " dumnealor boierii ispravnici ot sud Vâlcea au pus pe tot plaiul ca să dea jderi". Văzând că se face "strânsoare" pentru împlinirea cererii, plăiaşii s-au întovărărşit şi au cumpărat, câte patru săteni împreună, un jder, fiecare jder costând 5 taleri. Întrucât porunca de a da jderi era un pretext al ispravnicilor de a stoarce bani din satele plaiului, aceştia, când au aflat că plăiaşii se pregătesc să dea "în natură" dajdia cerută, n-au mai vrut să primească jderii, ci să achite, în locul lor, suma de bani echivalentă. Dar, în urma vânzării jderilor pregătiţi a se da ispravnicilor, s-au obţinut numai 3 taleri/jder, în loc de 5 taleri, preţul cu care plăiaşii îi cumpăraseră. Ştiind că nu există obiceiul să dea ispravnicilor jderi, ca plocon, şi fiind şi păgubiţi de "exigenţele" solicitanţilor, sătenii de la cele două plaiuri ale judeţului Vâlcea au cerut mila lui Vodă Moruzi.14) Pentru a soluţiona diferendul, Alexandru Vodă Moruzi a poruncit să se caute în Condicile Divanului,pentru a se vedea dacă există precedente, pentru a se invoca un asemenea obicei.În porunca sa către ispravnici, domnul scrie că în Condicile Divanului este însemnată darea jderilor, ca un vechi obicei ,dar că acest plocon se dădea numai din animalele prinse, nu din cele cumpărate. Şi tot în Condice se consemnează - scria Vodă ispravnicilor - că la l782, paharnicul

75

Ioniţă a făcut o cercetare la faţa locului în această privinţă, dovedindu-se "prin vătafii vechi şi tot cam cu ştiinţă, deci cum că au ispravnicii câte un jder, numai de la potecaşi însă,nu şi de la ceilalţi lăcuitori ai plaiului ( subl.n.)"15) De aceea, domnul îi certa pe ispravnici că n-au primit jderii ci au cerut bani, poruncindu-le să primească jderii, dar numai pe cei cuveniţi a-i da potecaşii, şi să nu ia jderi de la ceilalţi locuitori plăiaşi. Aşadar,reiese că ispravnicii vâlceni se străduiau să reînvie un obicei vechi, de dinaintea reformelor lui Constantin Mavrocordat şi, totodată, să-l "adapteze" nevoilor lor, prin generalizarea dării asupra tuturor contribuabililor şi prin înlocuirea dării în natură, cu echivalentul ei în bani. După 1794 "darea jderilor" nu mai este consemnată în nici un document, după cum, ulterior datei de 10 ianuarie 1783, nu mai este consemnat obiceiul plăiaşilor de a da marilor boieri plocoane de vânat,păstrăvi şi fructe de pădure.16) În schimb,cărţile de vătăşie,dintre care prima este cea dată de Mihai Vodă Suţu la 28 septembrie 1783, stipulează fără excepţie un nou sistem de asigurare, de către plăiaşi, a curţii domneşti cu vânatul trebuincios. "La vremea vânătorilor,văraful,făcând foae de cheltuială,cu arătare anume la ce şi cu cât s-a cheltuit,şi printr- a cui mână, să se cerceteze de către ispravnicii judeţului şi, pe cât se va dovedi dreaptă, văzută de toate satele, fără de altă încărcătură mai multă, să se adevereze de ispravnicii judeţelor. Şi aşa, cu poruncă de la Domniia Mea, se va face cislă pe sate. Şi la acea cislă, care cu porunca Domniii Mele se va face, să aibă a da vătaful răvaşul iscălit la fiecare sat, de câţi bani a ajuns şi a plătit satul acela."17). Deci, în locul unui sistem bazat pe contribuţie în produse, se instituia un sistem bazat pe bani şi pe circulaţia acestora. După cum se poate constata, în înlocuirea vechilor obiceiuri, de achitare a dărilor în natură şi în muncă, cu un nou sistem, de achitare a aceloraşi dări în banii echivalenţi, vătafii de plai au avut un rol activ, dinamizant, în timp ce păstorii şi, mai ales, plăiaşii, mai legaţi de "cercul închis" al economiei de tip feudal, au opus o constantă rezistenţă, acţionând prin jalbe, prin nesupunere şi chiar prin emigrare. Era o reacţie la înnoirile pe care le considerau abuzuri şi care, mai ales când depăşeau un anumit nivel de suportabilitate.

3. HAVAETUL Rolul activ al vătafilor de plai în extinderea relaţiilor bazate pe bani nu şi-a

76

avut originea în concepţia lor economică şi nici în apartenenţa lor la burghezia în formare, aspecte despre care nici măcar nu se poate discuta, de vreme ce această categorie de mici dregători provenea fie din rândul ţăranilor înstăriţi, fie din rândul boiernaşilor scăpătaţi. Dacă, totuşi, au procedat cum au procedat, este pentru că, la rândul lor, pentru a se menţine în dregătorie, au fost determinaţi să răspundă unor solicitări impuse din exterior, mai precis de dinspre clasa conducătoare, fanariotă. Pe de o parte excesiva fiscalitate otomană, iar pe de altă parte pretenţiile din ce în ce mai mari ale domnului şi ale marii boierimi, care începuseră să se poarte după moda din ce în ce mai costisitoare ce îmbina confortul Occidentului cu luxul Orientului, acţionau ca factori de presiune asupra contribuabililor, cerându-le din ce în ce mai mulţi bani.Ca administratori ai unor subdiviziuni cu multe posibilităţi economice şi fiscale, vătafilor li s-a condiţionat rămânerea în funcţie de sârguinţa cu care adunau şi ofereau cât mai mulţi bani. Pentru că, dacă plăiaşii îşi achitau obligaţiile faţă de vătaful lor mai ales în natură şi în muncă, vătafului i se cereau,de către domnie şi de către marii boieri, mai ales bani. Principala obligaţie bănească ă vătafilor de plai a fost, la jumătatea secolului al XVIII-lea, havaetul, pe care îl dădeau, în fiecare an, marelui vornic de care depindea plaiul. Înainte de prima domnie a lui Alexandru Vodă Ipsilanti (15 septembrie 1774 - 4 ianuarie 1782),cuantumul havaetului era relativ scăzut. Într-o anafora din 8 februarie 1794,veliţii boieri aduc la cunoştinţa lui Alexandru Vodă Moruzi că mărimea acestei dări era în funcţie de nevoile şi sursele de câştig ale marelui vornic: "...Se vede că mai înainte de acea hotărâre ( din vremea primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti, n.n.) adevărat, se da havaet mai puţin la dumnealor veliţii vornici, dar avea dumnealor alte deosebite venituri ale vorniciilor, care de atunci încoace au lipsit, şi de aceea şi havaeturile ce sînt hotărâte în Condica Măriii Sale Alexandru Vodă ( Ipsilanti, n.n.) sînt mai adăugate peste cât se urma înainte. (subl.n.)"18) În cărţile de vătăşie date de Alexandru Ipsilanti în 1775 şi în februarie 178O, nu se face nici o referire la havaetul ce se dădea de vătaf marelui vornic. Abia în cartea de vătăşie dată de Mihai Vodă Suţu la 28 septembrie 1783, se stipulează obligaţia de a plăti această dare: "Orânduim Domniia Mea şi poclonul dumnealui vel-vornic, tal (eri)______, care aceşti bani dându-i numitul vătaf, de mai mult să nu fie supărat." 19) Fraza revine stereotip, şi fără a se consemna nici un cuantum al ahavetului, până în februarie 1794. De fapt, sumele stabilite de Alexandru Vodă Ipsilanti nu s-au respectat, vornicii percepând mai mult decât hotărâse acesta. Si, cum valoarea

77

havaetului se convenea prin înţelegere directă între vătaf şi vornic,la numirea în dregătorie, ei considerau chestiunea ca o problemă care îi privea direct, şi nu o mai consemnau în cartea de vătăşie. Referitor la acest aspect, anaforaua veliţilor boieri, din 8 februarie 1794, sugera că aceste cărţi de vătăşie se dădeau titularilor fără a fi închise, fără numele acestora şi fără a avea prevăzută valoarea havaetului. În acest fel, cu toate ameninţările din cuprinsul respectivelor documente, la adresa vătafilor, care susţineau că sunt nevoiţi să perceapă abuziv bani de la plăiaşi pentru că valoarea havaetului solicitat de marele vornic este mare, se încurajau tacit abuzurile, până la limita suportabilităţii. Datorită acestei situaţii, în numai un deceniu "încărcându-se peste măsură (havaetul, n.n.),încât nu este starea şi puterea plaiului a răspunde vătafului la netrebnicii", 20) mulţi dintre vechii vătafi renunţă la dregătorie, locul lor fiind luat fie de nepricepuţi fie de oameni nemiloşi şi jefuitori . Aceeaşi anafora recunoaşte: "Cei vrednici de slujbă se trag şi se leapădă de vătăşii, nedându-le mâna să răspunză suma ce dau alţii, iar cei ce se fac (vătafi, n.n.) cu mijlocul acestei dări, găsesc pricini de luări şi jafuri nedrepte după la locuitori" 21).Ca urmare,aşezările plaiului se părăgineau, iar îndatoririle serviciului la margine nu se mai îndeplinea corespunzător. Plăiaşii reclamau domnului foarte multe abuzuri, în cercetarea şi rezolvarea cărora domnul angrena zeci de slujbaşi, apăruse o adevărată competiţie între cei care doreau să-şi cumpere vătăşia în folos propriu, crescuse nesiguranţa la plaiuri. Pentru a curma o asemenea primejdioasă stare de lucruri, în perioada 26 ianuarie - 1 februarie 1794, Alexandru Vodă Moruzi, cu sfatul veliţilor boieri, a fixat cuantumul havaetului pentru fiecare vătaf de plai, poruncind ca respectivele sume "să se treacă chiar acum în ponturile gospod ce se dau la mâinile vătaşilor de plai."22) .Valoarea havaetului era diferită de la plai la plai, în funcţie de numărul şi puterea economică a satelor şi de veniturile pe care le putea realiza fiecare vătaf din administrarea plaiului. Sumele stabilite au fost următoarele: Plaiurile Ţării de Sus Taleri 230 Muntele de Sus sud Mehedinţi 230 Vâlcan sud Gorj

78

270 Novaci sud Gorj 370 Horez sud Vâlcea 380 Cozia sud Vâlcea 18O Areful sud Argeş 250 Loviştea sud Argeş 220 Nucşoara sud Muscel 220 Dâmboviţa sud Muscel Plaiurile Ţării de Jos 220 Ialomiţa sud Dâmboviţa 180 Dâmboviţa sud Dâmboviţa 150 Slam-Râmnic 25O Slănic sud Buzău 250 Pârscov sud Buzău 250 Plaiul despre Buzău sud Saac 380 Teleajen sud Saac 350 Prahova sud Prahova 23) Potrivit reglementărilor din 1794, marele vornic al Ţării de Sus beneficia, deci, de la plaiurile de sub administrarea sa, de 2.350 de taleri, în timp ce marele vornic al Ţării de Jos, de numai 2.020 de taleri. Potrivit documentelor divanului , până la 17 ianuarie 1811,reglementarea lui Alexandru Moruzi s-a aplicat întocmai,sumele prevăzute a se da ca havaet marelui vornic fiind cele stabilite. În 1811, ca urmare a reorganizării administrative, judeţul Dâmboviţa, cu cele două plaiuri ale sale, Dâmboviţa şi Ialomiţa, ieşea de sub jurisdicţia marelui vornic de Ţara de Jos şi trecea în aceea a marelui vornic de Ţara de Sus.Drept urmare, havaetul vornicului de Ţara de Sus creştea la 2.720 de taleri, în timp ce, la acelaşi capitol, marele vornic de Ţara de Jos înregistra o scădere a beneficiilor , de la 2.020, la 1.850 de taleri.24) Dar cele consemnate nu sunt conforme realităţii, pentru că la plaiuri a continuat să se practice vechea regulă a învoielii dintre marele vornic şi vătaful de plai asupra cuantumului havaetului, însoţită de perceperea "peste măsură" a banilor, bunurilor şi muncii de pe teritoriul plaiului, de lupte pentru vătăşia de plai, de jalbe către domnul ţării, îndelung şi amănunţit cercetate, dar soluţionate

79

"în coadă de peşte" . În sprijinul afirmaţiei de mai sus, vine ca argument judecata pe care a avut-o ,la 15 septembrie 1806, bătrânul şetrar Andrei Bozianu, fost vătaf de plai în mai multe rânduri, cu vel-vornicul Ţării de Jos, Radu Golescu, pentru o restanţă în plata havaetului. Iată pricina, potrivit hotărârii Căimăcămiei Ţării Româneşti, semnată de mitropolitul Dosoftei şi de mai mulţi boieri veliţi: "...Întrebat fiind şi dumnealui vel-vornic, răspunse că măcar că în toate cărţile domneşti ale tuturor vătaşilor din toate plaiurile ţării este rânduit (...) câtă sumă de bani să dea fiecare vătaf havaet la dumnealui vel-vornic, dar pe zece-doisprezece ani încoace nu s-a urmat darea avaeturilor după coprinderea cărţilor domneşti, ci pe cât se pot învoi vornicii cei mari cu fiecare vătaf, a tâta avaet iau."25) .Drept urmare, marele vornic solicita de la Andrei Bozianu 3.000 de taleri, pentru lunile cât acesta a fost vătaf la plaiul Teleajenului din judeţul Saac, pretextând că, în sistemul învoielilor, un altul i-ar fi oferit, pe întregul an, 7.600 de taleri havaet. Deosebirea dintre suma cerută, de 7.600 de taleri, şi suma prevăzută de reglementări, de 380 de taleri, este elocventă pentru evidenţierea "distanţei" dintre normă şi practică în vremea fanarioţilor, atunci când era vorba de bani. Pentru că Andrei Bozianu fusese numit vătaf de către însuşi domnul ţării, şi pentru că vătaful îl înştiinţase pe Vodă despre pretenţiile lui Radu Golescu, iar Vodă dădu o a doua porucă , de respectare strictă a reglementării privind havaetul, Căimăcămia Ţării Româneşti i-a dat dreptate vătafului, iar nu vornicului, caz destul de rar în epocă. * * * Modul cum au evoluat relaţiile dintre dregători şi "dajdicii" de la plaiuri, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în primele două decenii ale secolului al XIX-lea, în paralel cu procesul de constituire a graniţei militare de tip modern, a avut drept rezultat slăbirea eficacităţii acestei categorii de forţe în executarea serviciului de pază a marginii. Din ce în ce mai apăsaţi de obligaţiile fiscale, plăiaşii, de la vătaf şi ceauş la potecaşul de rând, slăbesc vigilenţa în serviciu şi, în consecinţă, cetele de hoţi de codru şi de drumul mare devin tot mai

80

numeroase şi mai active. Deceniul al doilea al secolului al XIX-lea, marcat şi de tulburările din timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, este deceniul în care, la plaiuri, greul misiunilor de contracarare a acţiunii răufăcătorilor revine neferilor şi poterelor spătăriei, care utilizau forţe din afara plaiurilor. Din această cauză, perioada de până la 1830 a fost o perioadă de agonie pentru instituţia plăiaşă, intrarea foştilor ţărani-ostaşi în rândul ţăranilor birnici înscriindu-se într-o evoluţie progresivă, semnele acestui proces fiind vizibile, prin accentuarea preocupărilor de ordin fiscal, încă de pe la 1800.

NOTE: 1) A.N.B.(C.D.) Ms. 2 f. 14 v. 2) Este ultima carte de vătăşie emisă în Ţara Românească --A.N.B. ( C.D.) Ms. 98 ff. 317 -321. 3) Cu timpul, s-a prevăzut şi posibilitatea de a se percepe bani în locul clăcii. Cartea de vătăşie din 23 februarie 1822 prevede "...Să fie slobod (vătaful de plai, n.n.) a lua câte o zi de lucru pe an, pentru care acea zi de lucru să nu fie îngăduit a cere bani; ci la lucrul ce ve avea vătaful trebuinţă, măcar şi de nu va fi în satul acela, şi cu depărtare cel mult până la trei ceasuri, să fie datori lăcuitorii a merge să facă acea zi de lucru. Iar unde va fi mai cu depărtare, să ia vătaful câte 20 parale". (A.N.B. (C.D.) Ms.98, f.319). 4) A.N.B. (C.D.) Ms. 27, f. 372 v. 5) A.N.B. (C.D.) Ms. 23,ff.20 v.-21 şi Ms. 22,f.105. Vezi şi A.N.B. (Fond " Mănăstirea Bistriţa" ),Pachet LXII, doc. 156. 6) A.N.B. ( C.D.) Ms. 2 f. 15. 7) A.N.B. ( C.D.) Ms. 8 f. 79. 8) A.N.B. ( C.D.) Ms. 5 f.150 v. 9) A.N.B. ( C.D.) Ms. 8 f.79. 10) A.N.B. ( C.D.) Ms. 8 f.421. 11) A.N.B. ( C.D.) Ms. 87 ff.49v -50. 12) A.N.B. ( C.D.) Ms. 87 f.78. 13) A.N.B. ( C.D.) Ms. 23 ff. 228 v - 229. 14) Ibidem. 15) Ibidem. 16)A.N.B. (C.D.) Ms. 9 ff.65 v.-66. 17) A.N.B.(C.D.) Ms. 12 partea I ff. 58-59. 18)A.N.B.(C.D.) Ms. 27 ff.30 -31.

81

19) Ibidem. 20) Ibidem. 21) Ibidem. 22) Ibidem. 23) Ibidem. 24) A.N.B. (C.D.) Ms. 71 f.19 v.

82

V. MUTĂRI ABUZIVE ALE SEMNELOR DE HOTAR ŞI DEMARCĂRILE DIN ANUL 1792 Cel mai vechi document privitor la stabilirea traseului hotarului dintre Ţara Românească şi Transilvania, pentru traseul de la vest de râul Olt, este hotărnicia întocmită de împuterniciţii lui Neagoe Basarab şi cei ai voievodului Ioan Zapolya, document întărit prin hrisovul din 9 iulie 1520. Pentru a se spune capăt unor mai vechi neînţelegeri asupra hotarului şi ocupării unor teritorii de către ardeleni, o comisie mixtă a cercetat toate încălcările reclamate şi a întocmit hotărnicia , cu descrierea exactă a traseului. In act se specifică: "...Şi s-au adunat cu toţii (boierii delegaţi n.n.) la câmp la Morişor , şi au ţinut sfat cu credinţă, şi cu mare blestem au legat ca în veci în aceste două ţări certuri şi răzmăriţă sau tâlhării sau hoţii, sau jafuri să nu să facă, ci să fie mare pace şi frăţie." 1) Hotărnicia de la 1520 s-a respectat, dar nu "în veci" cum s-au legat semnatarii ei. Cu timpul, transilvănenii au început să nesocotească prevederile documentului, încălcând, în diferite moduri, hotarul convenit. Aceste repetate încălcări, dar şi noile interese apărute în contextul "chestiunii orientale" au determinat autorităţile austriece -- noii stăpâni ai Transilvaniei şi Banatului -- ca, în timpul războiului ruso-turc din 1768 -1774, să opereze unilateral dar cu acordul tacit al Porţii Otomane, o rectificare ahotarului prin mutarea bornelor de graniţă spre interiorul Ţării Româneşti şi al Moldovei. Prin această operaţiune, Imperiul Habsburgic a intrat în posesia a (încă) 54 de munţi româneşti , cunoscuţi în istoriografie sub numele de "munţi revendicaţi" deoarece cancelaria vieneză şi-a justificat raptul prin aceea că "aceşti munţi (...) au aparţinut cândva de Transilvania, ca făcând parte integrantă din Ardeal şi, în acel an, Imperiul Austriac, exercitând vechile lui drepturi, i-a reluat"2). Rectificarea unilaterală a hotarului carpatin, în anul 1769, trebuie pusă în legătură cu expansionismul habsburgic, manifestat şi la alte margini ale imperiului. Ea s-a făcut în conformitate cu un "scenariu" care avea trei episoade:1) mutarea "pajurilor" (semnele de hotar imperiale erau marcate cu vulturul bicefal al Habsburgilor) într-un moment când vecinul vizat era angajat în altă parte; 2) găsirea unei justificări a mutării şi crearea unei îndreptăţiri a posesiunii imperiului asupra teritoriului adjudecat; 3) transformarea stăpânirii "de facto" în stăpânire " de jure", prin impunerea unui punct sau a unei fraze în

83

tratatul internaţional cu care se încheia un război pierdut de Imperiul Otoman. Răpirea de teritorii din 1769 a fost urmată de încheierea, la 6 iulie 1771, a "Tratatului de subsidii" austro-turc, în împrejurări complicate şi defavorabile Porţii. Referitor la "munţii revendicaţi", documentul prevedea: "Din cauză că locuitorii din Valahia şi Moldova s-au învăţat, de câţiva ani, să tulbure hotarele Transilvaniei (...) pe viitor să nu se mai întâmple aşa ceva, se vor face cercetări şi se vor distruge vechile hotare, şi se vor aplica (în aşa fel) încât să se mulţumească Curtea Imperială"3). În anul 1774, când Austria a ocupat Ţara Românească şi Moldova, cancelarul Kaunitz a declarat că nu ocupă Principatele Române decât cu intenţia de a lua unele districte care au aparţinut Transilvaniei, şi ca să stabilească adevăratele hotare între aceste două state. După încheierea păcii de la Kuciuk -Kainargi, care a pus capăt războiului din 1768 - 1774, Austria, deşi nu a reuşit să-şi adjudece Oltenia, cum ar fi dorit, s-a simţit stăpână pe teritoriul "munţilor revendicaţi" şi a trecut la amplasarea în noile locuri a semnelor de hotar.Abia în urma încheierii Convenţiei austro - turce din 7 mai 1775, când Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei, s-a hotărât ca munţii luaţi abuziv în 1769 - 1771 să fie retrocedaţi de austrieci Moldovei şi Ţării Româneşti.4) Dar nici după 1775 habsburgii nu au renunţat la pretenţiile lor , şi nici la practica de a muta abuziv semnele de hotar. La 15 martie 1781, domnul Ţării Româneşti, Alexandru Ipsilanti, îl numea pe spătarul Dumitrache, ispravnic al judeţului Gorj, şi pe stolnicul Ioniţă Glogoveanu, ca, împreună cu "trei - patru boiernaşi", unu sau doi " bătrâni din părinţii călugări vechi ai Mănăstirii Tismana", precum şi moşnenii gorjeni ale căror pământuri " li se împresuraseră şi lor ",să meargă la hotar, " la locurile dă pricină ", unde "fără gâlceavă să se caute dreptatea". În 1780 , aceleaşi încălcări ale hotarului mai fuseseră cercetate de un "vrednic boier", după documentul încheiat cu acel prilej trimiţându-se comisiei din 1781 o copie din care se putea constata că " tablele (semnele de hotar n.n.) ce au fost puse la leat 1774 s-au întins afară (pe teritoriul Ţării Româneşti n.n.) şi se întind dă cei dă dincolo (de austrieci, n.n.),călcând pământul ţării.":5) Comisia n-a reuşit să rezolve încălcările făcute. În 1782, domnul îl numeşte pe paharnicul Hagi Stan Jianu "să cerceteze semnul care se află la muntele Mănăstirii Tismana, dacă s-a mutat ori nu pă pământul împărătesc" , şi "dacă oamenii împărăteşti au făcut vreo prefacere în hotare ". În anaforaua către Vodă, paharnicul Hagi Stan Jianu a descris un caz de

84

mutare abuzivă a hotarului, de către austrieci, "inspiratorul" ei nefiind altul decât însuşi Iosif al II-lea, în vremea aceea co-împărat al mamei sale, Maria Tereza :"În 1773, când a venit să se primble puternicul împărat (Iosif al II-lea, n.n.) şi a cutreerat tot Ardealul, şi a vizitat toate lazaretele de la hotare, precum şi semnul care era pe calea Vâlcanului, pe care a deschis-o austriecii pentru trecerea trăsurilor de la Gorj până la Haţeg când au stăpânit aceste cinci judeţe (în 1718 - 1739, când Oltenia a fost sub stăpânire habsburgică, n.n.), iar acel semn, care l-a pus la 1769, era prea jos de lazaretul Vâlcanului, şi munţii erau dincoace de semn, pe pământul Valahiei, sub stăpânirea mănăstirilor, a boierilor şi a locuitorilor Valahiei. Iar împăratul s-a urcat până la vârful unui munte, numita Prăvala Mare, de la care munte se vedea pământul Gorjului, fiind muntele înalt. Împreună cu împăratul, şi alţi miniştri şi boieri nemeşi unguri din localitate şi-au întins corturi în vârful muntelui, şi cu ochianul s-au uitat să vadă Valahia. Şi fiind sus pe munte ceaţă, a întârziat la munte trei - patru ceasuri (...). A pornit şi a dus semnul, care era pus la anul 1769 dincolo de lazaret, şi a pornit şi l-a înfipt pe acel înalt munte unde era împăratul. (...) Mai târziu s-au pus şi alte patru semne la vârful munţilor, îndată cum încep munţii, cu care semne s-au încălcat mulţi munţi ai ţării"6). În aceeaşi situaţie era şi muntele Muncelu, din judeţul Gorj, pe vârful căruia austriecii amplasaseră abuziv, tot în 1769, un smen de hotar, însuşindu-şi o treime din suprafaţă. Pe timpul negocierilor, paharnicul Jianu a întâmpinat multă rezistenţă din partea autorităţilor transilvănene, de pe urma încălcărilor de hotar primii beneficiari fiind proprietarii locali din Haţeg, cu rude şi prieteni în rândul funcţionarilor imperiali. Pentru a îngreuna o eventuală retragere de pe teritoriul ocupat, transilvănenii construiau, în cel mai scurt timp, lângă noul hotar, clădiri sau stâne.O asemenea clădire a găsit paharnicul Jianu la muntele Şoarbele, ocupat în detrimentul Mănăstirii Tismana. Aici, constată boierul, nu este " semn împărătesc, adică vultur cu două capuri, dar e o casă unde locuiesc soldaţii care păzesc hotarul, ce se numeşte cordon (...).Până astăzi n-a fost strămutat, şi se găseşte tot pe locul mănăstirii".7) La 13 iulie 1784, cazarma încă nu era mutată. "Părinţii Mănăstirii Tismana" reclamau lui Mihai Vodă Suţu despre această neregulă. Domnul, prin agentul Austriei la Bucureşti, a purtat corespondenţă cu "generalul comandor de la Sibiu", cerându-i să ordone retragerea clădirii şi a soldaţilor austrieci de pe teritoriul Ţării Româneşti.8) Generalul a răspuns că dăduse mai de mult un

85

asemenea ordin, dar, când paharnicul Hagi Stan Jianu s-a deplasat din nou la faţa locului, autorităţile habsburgice locale, în loc să-i spună de ce încă n-au mutat "căscioara" pe teritoriul Transilvaniei, s-au mulţumit să-i explice motivul pentru care o construiseră pe teritoriul Ţării Româneşti : acela că vechiul loc de amplasare, de pe muntele Sturu, fiind expus furtunilor, nu permitea executarea serviciului grăniceresc. De aceea -- chipurile -- au mutat clădirea "cale de o jumătate de ceas" , pe muntele Şoarbele, care este mai puţin expus, păstrând, însă, vechea denumire a subunităţii ("Sturu"). În pofida ordinului propriului general, grănicerii austrieci din Haţeg au refuzat să mute clădirea, şi numai intervenţia stăruitoare şi energică a paharnicului Jianu, care le-a pus la dispoziţie 12 meşteri de la Mănăstirea Tismana, 20 de "ajutoare" (ţigani robi), merindele şi uneltele trebuincioase, pentru construirea unei noi clădiri, pe vechiul loc de amplasare, de la muntele Sturu, a dus la soluţionarea diferendului.9) Încălcări de hotar s-au produs şi în alte părţi. La 14 iulie 1779, Alexandru Vodă Ipsilanti poruncea vătafului plaiului Prahova :" Îţi facem ştire pentru muntele Baiul, care am înţeles Domniia Mea că iaste al ţării. Dar aici la Domniia Mea veniră unii din saşii ot Râşnov, dă dincolo, zicând că prea puţină parte dintr-acest munte cade dincoace, în hotarul ţării Domniii Mele, iar cea mai multă parte iaste dincolo. Carea aceasta o cunoaşte Domniia Mea: că ei o zic pentru ca să ţie şi de acum înainte (acest munte, n.n.) cu împresurare (subl. n.) " 10).Nu întâmplător voiau saşii râşnoveni să-şi însuşească acest munte. În aceeaşi poruncă, domnul explica vătafului Mihalache că a aflat " de la negustorii cari ţin munţii şi lucrează căşării acolo, că cel mai de frunte şi cel mai de bună stare iaste acest munte Baiul (subl n.) ". De aceea, domnul poruncea vătafului de plai : "Să deschizi ochii, să nu faceţi vreo greşeală sau vreun hatâr, ca să se împresoare pământul ţării" .11) Dar nu s-au stins bine urmările războiului din 1768 - 1774 şi, la 24 august 1787, între Rusia şi Turcia a izbucnit o nouă confruntare armată. Ţările Române au devenit din nou tetru de operaţii militare. La 9 februarie 1788, Austria, aliată cu Rusia, intră şi ea în război. Cu toate succesele obţinute în primul an de război de trupele otomane,alături de care au luptat şi steagurile lui Nicolae Mavrogheni, domnul Ţării Româneşti, în anul următor trecătorile peste Carpaţi au fost cucerite de trupele habsburgice, iar la 19 noiembrie 1789, imperialii comandaţi de prinţul de Coburg au intrat în Bucureşti. Până în 24 iulie 1791, când s-a încheiat pacea de la Şiştov, Ţara Românească a fost sub ocupaţie militară. În toată această perioadă,

86

graniţa dinspre Transilvania a fost, practic, lăsată în paragină.Multe semne de hotar au fost distruse sau mutate. Se impunea, deci, ca la Şiştov să se ceară, între altele, şi formarea unei comisii mixte austro - turce care, împreună cu trimişi ai Ţării Româneşti, să întocmească noi documente de delimitare şi o nouă demarcare a hotarului de pe Carpaţi. Pe timpul pregătirii lucrărilor comisiei mixte, pentru a cunoaşte situaţia încălcărilor de graniţă săvârşite de austrieci în anii războiului, Mihai Vodă Suţu a cerut, încă din octombrie 1791, ispravnicilor din judeţele de la graniţa cu Transilvania, să-l informeze dacă hotarul mai este " acela care a fost, adică aşezat cu tablele nemţeşti, în urmă, la anul 1775 " , şi dacă "s-au mai întins vecinii în pământul ţării, cu mutarea tablelor "12). Operaţiunile de delimitare şi demarcare au avut loc în vara anului 1792. Încă din luna aprilie, Mihai Vodă Suţu, printr-un pitac adresat boierilor veliţi, declara că, " pentru întocmirea şi reînnoirea hotarelor între Ţara Românească şi Ţara Nemţiei" a hotărât să se trimită, la fiecare judeţ limitrof cu Transilvania, câte un boier din partea locului, care, împreună cu ispravnicii judeţelor, să dea de ştire tuturor stăpânilor de moşii din vecinătatea hotarului, spre a se afla la faţa locului " cu seneturile şi cu dovezile ce vor avea", şi cu locuitori ai aşezărilor de graniţă "cu ştiinţă bună de linia hotarului ce a fost la leat 1788", astfel încât,atunci când va sosi comisia mixtă de delimitare - demarcare, "să fie toate cele trebuincioase gata" . Numele boierilor participanţi, cerea domnul, va fi hotărât de Divanul ţării. La 14 aprilie 1792, responsabilităţile erau stabilite, de vreme ce domnul poruncea boierilor nominalizaţi a participa la pregătirea delimitării - demarcării, să afle "cine anume din boieri sau din mănăstiri sau alţi moşneni au moşii şi munţi ce se alătură şi se vecinesc cu hotarul Ţării Nemţeşti". "Îndată să trimiteţi la acei stăpâni -- poruncea domnul -- să le daţi veste ca să aducă orice seneturi vechi (acte, documente, n.n.) şi orice dovezi în scris vrednice de moşiile lor şi de adeverirea hotarului." Vodă mai poruncea, aceloraşi boieri, să găsească " bătrâni(...) din megiaşi, pârcălabi, moşneni, plăiaşi ai plaiurilor, cu un cuvânt vrednici de martori, care vor fi având ştiinţa hotarului. Şi îndată ce vei lua vestea dumnealor , ispravnicilor, de sosirea în marginea judeţului a domniei-sale preacinstitului muhadin (conducătorul delegaţiei otomane, n.n.), să aibi a merge dumneata, orânduitule boieriu, spre întâmpinare cu harta ţării în mâni, şi la cercetarea ce vor face orânduiţii împărăteşti, şi de punerea şi întocmirea semnelor şi a tablelor nemţeşti, dumneata, orânduitule boieriu,

87

să stai faţă cu sineturile moşiilor, cu dovezile şi mărturiile bătrâne, spre a fi arătătoare şi adeveritoare hotarului, (...), în locurile unde s-au aflat la leat 1788, (...) fiindcă aşa sunt legăturile amândurora împărăţiilor, la ahitnamelele păcii ce s-a încheiat acum (documentele Păcii de la Şiştov, n.n.). Si pe unde a fost hotarul atunci (la 1788,n.n.), pe acolo să rămână şi de acum înainte. (subl.n.) Şi de s-au întins cumva vecinii, în urmă de la numitul văleat încoace, cu punerea şi mutarea tablelor, şi au cuprins vreun loc dintr-ale ţării, mai vârtos acum, într-această trecută vreme a răzmeriţei,au a se ridica şi a se trage tablele de înşişi hotarnicii împărăteşti înapoi, acolo unde au fost până la leat 1788, şi să se sloboază locurile ţării ce vor fi călcate."13) Ca delegaţi permanenţi din partea Ţării Româneşti, pe lângă comisia turcă, au fost numiţi paharnicul Constantin Baratov şi stolnicul Dumitrache. În porunca trimisă acestor boieri, domnul arăta : "...Să vă sculaţi şi să mergeţi dimpreună cu dumnealor (cu delegaţii Porţii Otomane, n.n.) spre urmarea şi săvârşirea acestei porunci, după povăţuirile şi poruncile ce vi s-au dat de către Domniia Mea, pentru care s-au trimis deosebit poruncile Domniii Mele şi către ispravnicii a toate judeţele şi către deosebiţi pământeni boiernaşi ai părţii locului, care au ştiinţa hotarelor, ca să găsească toate cele trebuincioase mai înainte ."14) Cercetările preliminare ale dregătorilor locali au dus la descoperirea, în mai multe locuri, a numeroase încălcări de hotar. Unii boieri, într-o jalbă către domnul ţării, semnalau că saşii din Râşnov au oi pe păşunile mai multor munţi din plaiul Prahova: Baiul, Coştila, Clăbucetul, Colţii Morarului şi Valea Cerbului. Aceste încălcări mai fuseseră semnalate şi în anul 1779, când au prilejuit lungi şi anevoioase negocieri, încheiate cu izbânda românilor. Izbândă care a fost, însă, anulată prin mutarea abuzivă a hotarului, în timpul ocupaţiei austriece din 1789 - 1791. La sfârşitul lunii mai 1792, comisia mixtă " pentru îndreptarea hotarelor împărăteşti între Înălţata Poartă Otomană şi cu Imperiul Chesaricesc" şi-a început lucrările. La 2 iunie 1792, domnul scria boierilor numiţi pe lângă comisie :" Am văzut Domniia Mea înştiinţarea de la 27 mai, cum că aţi plecat la munţi şi aţi început a intra în treaba hotarelor."15) Lucrarea a început la Dunăre, în punctul Vârciorova, şi a continuat "pe linia hotarului munţilor din opt judeţe:Mehedinţii, Gorjul, Argeşul, Muscelul, Dâmboviţa, Prahova, Saac şi Buzău, cu care judeţe se răzoresc provinţiile

88

chesariceşti. Însă Banatul până la Scărişoara - cu judeţul Mehedinţi, iar de acolea înainte şapte munţi iar ai Mehedinţiului şi celelalte judeţe - se răzoresc cu Ardealul "16) Din partea Înaltei Porţi, din comisia mixtă au făcut parte Abdulah Sabica, şef de comisie, şi Ahmed Nurula, ajutor principal, iar din partea Imperiului Habsburgic, locotenent-colonelul Adam Mahovăţ, maiorul inginer Petre Duca şi căpitanul Rodica ( toţi trei din Regimentul Grăniceresc iliro-bănăţean ) -- pentru Banat ; iar pentru Transilvania -- locotenent-colonelul Ignat Stainiciu şi căpitanul Avraam Calian, ambii din Regimentul 1 Grăniceresc din Orlat. Ca translatori, au fost seniorii Titer, pentru negocierea hotarului bănăţean, şi Tolhofen, pentru cea a hotarului cu Transilvania. Lucrările s-au încheiat la 21 august 1792, întocmindu-se pi protocolul cu "hotărnicia ţării despre Ţara Nemţească".17) Comisia nu şi-a dus, însă, însărcinarea până la capăt , în sensul că îndreptarea hotarului unde avuseseră loc anterior mutări abuzive de "pajuri", a fost numai consemnată în protocol, lăsând ca reamplasarea acestor semne pe locul unde fuseseră înainte de 1788, ca şi retragerea construcţiilor înălţate de transilvăneni pe teritoriul Ţării Româneşti să se facă ulterior, de autorităţile de graniţă ale celor două ţări vecine. Acest mod superficial de efectuare a delimitării şi demarcării a lăsat o "portiţă" pentru menţinerea , timp de mai mulţi ani, a unor munţi ai Ţării Româneşti în posesia transilvănenilor. Cele mai multe mutări de hotar rămase nesoluţionate au fost în judeţele Mehedinţi, Gorj, Prahova şi Buzău. La 3 iunie 1792, domnul Ţării Româneşti îl atenţiona pe Mihai Ştucă, boierul însărcinat să rezolve " restanţele" : "...Ţi-am scris şi mai alaltăieri şi-ţi mai scriem şi acuma dintr-adins, pentru acele semne ce ne scrii că s-au făcut îndreptare la hotar. Că de nu s-a făcut îndreptare în faptă, ci numai cuvânt s-a dat de îndreptare, să epistaşeşti (să supraveghezi,n.n.) după cum ţi-am scrisd, până la sfârşitul trebii subl.n.).Şi voim să ne faci arătare în scris, unde şi câte locuri anume s-au găsit strămutate sau strâmbe, cum adecă s-au găsit şi cu ce mijloace s-au îndreptat şi s-au întors cu pusul la orânduiala lor."18) Din răspunsul lui Mihai Ştucă rezultă că două semne de hotar au rămas puse strâmb : "Un semn a fost la Poiana Cerbului, care era pus cu dosul spre Ţara Românească şi cu faţa spre Ţara Nemţească, şi strâmb de nu căuta linia hotarului. Alt semn, sub vârful Muntelui Tatu, ce-i zic Olanu, pus iarăşi strâmb, cu o parte ce căuta spre Ţara Românească, care după vremi putea să ia vreo

89

bucată de loc din pământul ţării. (subl.n.)"19).Răspunsul nu l-a mulţumit pe domn, motiv pentru care acesta l-a trimis la faţa locului pe Pârvu, vătaf de curte, care , împreună cu Mihai Ştucă, a văzut cele două semne puse strâmb. Alt semn de hotar aşezat în vechiul loc, după trecerea comisiei mixte, este cel semnalat, la 30 august 1792, de egumentul Mănăstirii Tismana, într-o scrisoare către Mihai Vodă Suţu : "După luminată porunca Înălţimii Tale, în puterea aşezământului sineturilor ce au făcut cinstiţii comisari împărăteşti pentru privinţa muntelui Şoarbele al Sfintei Mănăstiri Tismana, şi pentru tabla din vârful muntelui Sturu, ce era rău pusă , viind dumnealui biv logofăt Alecu, împreună cu unul din comisarii chesariceşti aici, la Sfânta Mănăstire, s-au suit dimpreună cu mine şi cu alţi oameni privitori, atât din Ţara Ardealului cât şi de-ai noştri, şi au mutat tabla în locul cel cuviincios, în cel mai înalt (loc) al muntelui Sturu, unde a fost mai înainte. (subl.n.).Şi au umblat pe toată linia hotarului acestor doi munţi, propovăduind în auzul tuturor cum s-a aşezat a fi hotarul la locul acesta."20) Pentru încredinţare, egumenul trimitea o adeverinţă semnată, din partea Austriei, de căpitanul Avraam Calian, "de la Reghimentul dintâiu românesc, al doilea comisar chesaricesc", iar din partea Ţării Româneşti de logofătul Alexandru sin stolnic Dumitrache, prin care se arăta: "Noi, cei mai jos iscăliţi, care într-această zi a lunii lui august, 3O,la locul pricinii, Sturul, ne-am suit împreună cu Sfinţia Sa arhimandritul Ştefan, egumenul Mănăstirii Tismana, de faţă fiind patru călugări şi un ceauş, anume Pârvul, cu doisprezece inşi despre partea politiei Valahiei, iar din partea Împărăţiei un căprar cu patru cătane şi cu doi oameni ai provinţiei Ardealului. În toată curgerea nu numai am urmat, ci bine-învăţându-i cum să propovăduiască aşezarea hotarului între împărăţii făcută, şi pajera împărătească din locul unde s-a aflat, îndărăt la vârful cel mai înalt al muntelui Sturu. În faţa lor s-a aşezat aici, se înţelege cum că, începând de la muntele Sturu, până la vârful Feţilor Mănesii, pe cursura apelor, pe la pajărea Sturu, cea de izxnoavă aşezată pe culmea Paltinii, şi prin vârful Şoarbelui până la Piatra Albă ; de aici, pe Valea Seacă în jos, până la pajerea numărului trei, Câmpul Sărului."21) Tot pentru liniştirea domnului ţării, egumenul Ştefan semnaşi el o adeverinţă, prin care arăta că "împreună cu domnul căpitan Calian am mutat tabla la vârful Sturului, unde a fost mai înainte. "22) Încălcarea hotarului Ţării Româneşti, prin ocuparea abuzivă de către râşnoveni a mai multor munţi din judeţul Prahova, s-a rezolvat de comisia

90

austro-turcă prin retrocedarea respectivilor munţi către vechii proprietar, fapt ce a nemulţumit pe saşii din Râşnov. Într-o poruncă dată ispravnicilor judeţului Prahova, la 18 iulie 1793, Mihai Vodă Suţu arată că, în acea zonă, " s-a îndreptat hotarul ţării de către împărăteştii orânduiţi hotarnici despre amândouă părţile, (...) şi au rămas numiţii munţi precum au fost la început, buni ai Ţării Româneşti. (subl.n.) ".Cu toate acestea, în vara aceluiaşi an, râşnovenii "au călcat hotarul şi, în silă, au pus oile pe păşune în doi munţi ai ţării, ce se numesc Baiul şi Valea cerbului" motiv pentru care domnul poruncea ispravnicilor ca "...însuşi unul (...) să meargă chiar acolo, în faţa locului, şi să aveţi a izgoni vitele râşnovenilor "23) .Ispravnicii n-au izbutit să îndeplinească porunca domnului ci i-au trimis o scrisoare în care arătau că râşnovenii au susţinut că au drept de folosinţă asupra acelor munţi, în baza unei danii mai vechi. Abia după o amănunţită cercetare a documentelor de la Logofeţie, Divan şi Mitropolie, s-a reuşit probarea dreptului de proprietate al Ţării Româneşti asupra celor doi munţi.24) Tot în judeţul Prahova, păstorii din Săcele au încălcat cu turmele, peste hotar, muntele Rădolav şi Valea Neagră, proprietăţi ale Mănăstirii Căldăruşani, pentru care domnul îl înştiinţa pe egumenul acelei mănăstiri că a poruncit ispravnicilor de Prahova să ia măsuri ca păstorii care au închiriat de la mănăstire cei doi munţi, "să nu fie supăraţi de către sătenii săceleni"25). Încălcare desoperită, dar soluţionată numai pe hârtie de comisia austro-turcă de delimitare şi demarcare, a fost cea de la muntele Bălescu, din judeţul Buzău.Aici, austriecii amplasaseră un cordon de strajă şi o stână. Informat despre încălcare,Mihai Vodă Suţu s-a adresat Agenţiei Austriei la Bucureşti, solicitându-i să intervină pentru ca grănicerii transilvăneni să retragă pe teritoriul lor clădirea cordonului şi a stânei. Prin Agenţie, domnului i s-a răspuns că s-au dat astfel de ordine. Drept urmare, Mihai Vodă Suţu l-a însărcinat pe unul dintre ispravnicii de Buzău, Ioniţă Cârlova,să ia legătura cu ofiţerul austriac ce are în subordine cordonul, şi să rezolve încălcarea. A urmat o lungă perioadă de tergiversări din partea "obertelului fon Martini", care nici atunci când a văzut "cartea" de la reprezentantul la Bucureşti al propriului împărat, şi nici în urma unei ferme corespondenţe cu generalul comandant al Transilvaniei nu a catadicsit să retragă clădirea şi stâna. Dimpotrivă, la 25 mai 1794, Ioniţă Cârlova scrie noului domn, Alexandru Vodă Moruzi că, "la acea cordună unde erau şase nemţi de pază în anii trecuţi, au venit doisprezece"26). A urmat încă patru luni de negocieri care pe faţă păreau binevoitoare dar

91

care în realitate dovedeau adevăratele intenţii ale ardelenilor. Stâna şi cordonul au fost retrase în pragul iernii 1794/1795. Interesul era, evident, economic. În toată perioada cât au durat negocierile -- care au durat doi ani ! -- oile de la stână au dat lapte, din care s-au făcut mai multe tone de brânză de Penteleu, renumită pentru calitatea ei. Transilvănenii s-au retras de pe muntele Bălescu, dar asta nu înseamnă că au şi renunţat la intenţia de a-l reocupa. După nici 12 ani, în 1806, când a izbucnit un nou război ruso-turc, nişte munţi "ot Penteleu, cărora li se zice Bălescu şi Rumânescu", precum şi muntele Curuiu, " s-au călcat de către vecinii stăpânitori de ceea parte, din Ţara Nemţească, mutând încă înlăuntru, în partea ţării noastre, şi chiar tabla ce era aşezată pe hotar." 28) Noul rapt l-a determinat pe domnul ţării, Constantin Alexandru Ipsilanti, să reînceapă lungul şir al corespondenţei, negocierilor şi amânărilor. Nu numai războaiele au fost prilejuri de extindere a teritoriului împărăţiei, prin mutarea abuzivă a semnelor de hotar, ci şi alte "intemperii". De exemplu, iarna 1800/1801 fiind grea,cu zăpezi mari şi viscole puternice, în zona Pasului Vâlcan vântul a doborât şapte "pajuri". Potrivit protocolului şi hotărniciei din 1792, reaşezarea acestor semne -- deci reconstituirea traseului hotarului -- trebuia să se facă de către o comisie mixtă. Dar, în iunie 1801, înainte ca delegaţia Ţării Româneşti şi cea a Imperiului Habsburgic să se întâlnească, autorităţile de graniţă din Transilvania îl informează pe clucerul de arie Zaharia Petrache, şeful delegaţiei munteneşti, că ei ridicaseră deja, cu trei zile în urmă, trei din cele şapte table de hotar doborâte: "una la Zănoaga, alta la Şesul Jiului şi alta la Vârful lui Drăgoi" . Clucerul Petrache, aflat încă la Craiova, porunceşte medelnicerului Ianache Sâmboteanu, de la Gorj, să cerceteze la faţa locului felul cum s-au pus asele table. Medelnicerul se conformează şi constată că tabla de pe Zănoaga fusesese aşezată strâmb, cu intenţia de a permite ardelenilor să desprindă din teritoriul Ţării Româneşti "muntele Muncelu jumătate, i Zănoaga cu totul, i Coarnele, i Negrile iarăşi cu totul", precum şi alte suprafeţe, mai mici, aparţinând diferiţilor moşneni gorjeni. Totodată, prin ridicarea unei noi table, în vârful Piatra Tăiată, operaţiune pe care transilvănenii au vrut să o impună delegaţiei Ţării Româneşti, se cotropea " muntele Găurilor jumătate". Numai protestele energice ale lui Alexandru Vodă Moruzi, făcute în scris, prin Agenţia Austriei la Bucureşti, i-au determinat pe grănicerii transilvăneni să respecte vechiul traseu al graniţei. La 3 septembrie 1801, clucerul Petrache şi medelnicerul Sâmboteanu înştiinţau pe domn :"Am mers la acei munţi ai

92

hotarului, unde împreunându-ne cu dumnealui oberştai leitenant Bohaci, ce au fost orânduit comisar asupra acestei trebi, dimpreună cu căpitanul Cuteanu (...) S-au şi pus de către dumnealor mai sus numiţii comisari trei table noi, în locul altor trei ce lipseau cu totul, însă una la Şesul Jiului, alta la Vârful lui Drăgoi şi alta la Potalişte, chiar în locul şi în starea în care au fost cele vechi, fără a se face câtuşi de puţin strămutarea şi călcarea hotarului (subl.n.).Iar trei table ce erau căzute din stâlpi şi sparte, iar nu lipsă, însă una la Curmătura Gropii, alta la Poiana Muierii şi alta la Gura Poticului, s-au ţinut şi s-au aşezat iarăşi în stâlpii şi la locurile lor, tot unde au fost până acum (subl.n.). S-au mai fost pus de către dumnealor comisarii şi alte două table, una la Piatra Tăiată şi alta la Vârful Tăului din umntele Muncelu, dar după cercetarea ce s-a făcut, dovedindu-se că altădată în acele două ,locuri n-au mai fost, şi că cu punerea lor se făcea călcarea hotarului ţării , însuşi dumnealor comisarii de la Piatra Tăiată au ridicat tabla cu totul, iar de la Vârful Tăului ridicând-o (...) au pus-o la vârful muntelui Straja, unde a mai fost tablă, precum şi din potrocol se adeverează (subl.n.), Şi aşea a rămas linia hotarului a-şi avea urmarea ei, întocmai după cuprinderea protocolului ce s-a fost întocmit la leat 1792".29) Este prima rectificare şi reconstituire a traseului unei frontiere, făcută după reguli moderne, în baza unor documente internaţionale, în spaţiul românesc. Că Protocolul din 1792 fusese întocmit în numele a două împărăţii, iar rectificarea/reconstituirea din 1801 o făceau românii, certându-se între ei pentru câteva palme de pământ, asta este deja o altă problemă care, cu tot accentul ei mioritic, are darul să adeverească zisa: "Ne-a pus Soarta ca pe-un cui în papucul celor trei Imperii!" NOTE: 1) Documenta Romaniae Historica, seria B. vol.II, p. 375-376. 2) E. Micu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului grăniceresc întâiu valah, Institutul de istorie naţională, Bucureşti, 1943, p.17. 3) Ibidem, p. 18. 4) Ibid. p.18. 5) A.N.B. (C.D.) Ms. 8 f.368-369. 6) A.N.B. (C.D.) Ms. 9 f.27-28. 7) A.N.B. (C.D.) Ms. 9 f.12v.-14v. 8) A.N.B. (C.D.) Ms. 12 f. 161v-162.

93

9) A.N.B. (C.D.) Ms. 12 f. 162-163. 10) A.N.B. (C.D.) Ms. 8 f.160v. 11) Ibidem. 12) A.N.B. (C.D.) Ms. 20 f. 68v.-69. 13) A.N.B. (C.D.) Ms. 20, f. 244-245. 14) A.N.B. (C.D.) Ms. 20, f. 264v.-265. 15) A.N.B. (C.D.) Ms. 20, f. 315-317. 16) Idem. 17) Idem. 18) A.N.B. (C.D.) Ms. 20 f. 355v. 19) P. Teulescu, Documente istorice, Ed. 1860 p. 198-200. 20) Ibidem, p. 207-208. 21) A.N.B. Fond "Mănăstirea Tismana", Doc. LXIX/8. 22) A.N.B. Fond "Mănăstirea Tismana", Doc. LXIX/7. 23) A.N.B. (C.D.) Ms. 23 f. 108v.-109. 24) A.N.B. (C.D.) Ms. 23 f. 181-182. 25) A.N.B. (C.D.) Ms. 23 f. 93. 26) A.N.B. Fond "Mitropolia Ţării Româneşti", Doc. DXI/2. 27) A.N.B.(C.D.) Ms. 23 f. 282. 28) A.N.B. (C.D.) Ms. 49 f. 259-260. 29) P. Teulescu, Op. cit. p. 212-213.

94