CĂLĂUZĂ CREŞTINĂ - SECTOLOGIE –

Diac.P.I.David PENTRU CUNOAŞTEREA ŞI APĂRAREA DREPTEI CREDINŢE

ÎN FATA PROZELITISMULUI SECTANT (extras despre Oastea Domnului)

SCHISME ŞI GRUPĂRI SEPARATISTE APĂRUTE ÎN SÎNUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE Feriţi-vă de cei ce fac dezbinări şi tulburare (Rom. XVI, 17), de închinare la idoli, vrăjitorie, certuri, mînii, gîlcevi, dezbinări, eresuri... (Gal. V, 20-21) INTRODUCERE: In multe lucrări de caracterizare etnografică a poporului nostru, Nicolae Olahul, Dimitrie Cantemir sau, mai tîrziu, Simion Mehedinţi enumeraţi printre alte însuşiri specifice creştinismului românesc şi lipsa ereziilor şi a ereticilor. Datorită firii blînde şi evlaviei moştenite de la strămoşii săi geto-daci, vechimii creştinismului pe meleagurile lui de formare şi a condiţiilor istorice specifice, credincioşii români şi Biserica n-au cunoscut discuţii sau certuri dogmatice care au tulburat odinioară Bizanţul şi Roma; de aceea, între români, cel puţin pînă la o vreme, n-a putut face adepţi prozelitismul protestant (sec. XVI), nici urmaşii acestora şi nici sectele religioase. Românii din Transilvania, Moldovlahia şi Ţara Românească, au aceeaşi origine: latină şi aceeaşi credinţă: ortodoxă, scriau umanistul Nicolae Olahul şi cărturarul român Dimitrie Camtemir. 1. TENDINŢE CENTRIFUGE Situaţia s-a schimbat, însă, înainte şi după primul război mondial, cînd contactele mai dese cu Apusul au favorizat pătrunderea sectelor din America în Europa şi răspîndirea lor în imperiul austro-ungar. Alte cauze interne au provocat ruperea din unitatea Bisericii Ortodoxe Române a unor credincioşi şi constituirea, printre altele, a grupărilor separatiste: Stilul şi Oastea Domnului. Aceste grupări "au rămas pînă acum într-o situaţie neclară din punct de vedere canonic. Dacă „stilismul" se întîlneşte şi în alte Biserici (cele slave şi chiar cea greacă), gruparea Oastea Domnului este specifică Ortodoxiei româneşti. Nici una, nici alta dintre aceste două grupări nu poate fi numită, considerată sau tratată ca o sectă, pentru că ele nu profesează vreo învăţătură de credinţă specifică, deosebită de cea a Bisericii Ortodoxe: ele se manifestă numai ca grupări sau mişcări separate de Biserică, nerespectînd disciplina ei, cu unele practici, totuşi, ce le apropie în ultima vreme de cultele neoptrotestante şi de secte. Este drept că stilismul se deosebeşte de Oastea Domnului prin „ierarhia" pe care şi-a constituit-o necanonic şi prin atitudinea sa mai agresivă faţa de Biserică. Amîndouă aceste grupări oferă însă mai multe posibilităţi de revenire sub ascultarea Bisericii decît cei trecuţi deja la cultele neoprotestante şi la secte. De aceea, în cele ce urmează, vom aminti pe scurt despre originea acestor grupări, fiind binecunoscută; despre practicile lor şi despre

răspîndirea lor în ţara noastră, ca şi despre mijloacele şi metodele misionar-pastorale prin care ele ar putea fi reintegrate în unitatea şi disciplina Bisericii strămoşeşti. I. OASTEA DOMNULUI 1. Origine, concepţii şi metode de lucru, râspîndire. Iniţiator şi organizator al acestei mişcări a fost mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului care a delegat pe Iosif Trifa (1888-1938) din Sibiu cu ducerea la îndeplinire a sarcinilor trasate de Centrul eparhial. Impresionat de urmările primului război mondial, de atîtea văduve şi orfani, indignat de păcatele şi viciile unora dintre credincioşii români ortodocşi - beţia, desfrîul, fumatul, înjurătura, necinstea, trindăvia, certurile şi scandalurile ş.a. - mitropolitul Nicolae Bălan a vrut să înfăptuiască, prin predici, cuvîntări şi tipărituri („Lumina satelor", 1922) o mişcare de regenerare a vieţii morale a credincioşilor ortodocşi şi să stabilească linia unei adevărate vieţi creştine şi urmarea Mîntuitorului Iisus Hristos. Deviza mişcării era: „Veniţi la Iisus"!, iar salutul: „Slăvit să fie Domnul"! Gruparea avea o tipografie proprie la Sibiu. S-a editat revista Iisus Biruitorul, iar Iosif Trifa din Vidra, venind la Sibiu, a preluat conducerea tipografiei şi a publicat predici specifice activităţii asociaţiei. Fără să aibă iniţial intenţia de a lucra în afara Bisericii, Iosif Trifa a izolat gruparea de misiunea Bisericii, antrenînd la activitatea sa mai ales masele de credincioşi din mediul rural. Simţindu-se solidari între ei, membrii grupării se numeau „fraţi" şi „ostaşi" ai lui Hristos, care luptau „împotriva uneltirilor diavolului..." (I Tim. I, 18; VI, 12; Efes. VI, 12 ş.u.). De aceea, gruparea a luat denumirea de „Oastea Domnului", fără să aibă însă un caracter militar şi nici concepţia sectară a mişcării similare cunoscută sub numele de „Armata mîntuirii". Adepţii grupării, după un anumit stagiu în cadrul acesteia (doi ani), prestau un jurămînt la intrarea în „Oastea Domnului", devenind membri deplini. Mişcarea s-a răspîndit repede, mai ales în Ardeal, Banat, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea şi apoi în Muntenia. Ca mijloace de răspîndire, „trifiştii" - cum au fost ironizaţi mai tîrziu - utilizau adunările din biserici după liturghie sau în casele unora dintre ei, în afara orelor stabilite pentru slujbe (mai ales în după-amiezele duminicilor şi sărbătorilor de peste săptămînă) unde se rosteau rugăciuni individuale sau în comun; se executau imne religioase cu texte şi melodii străine duhului strămoşesc, imitate după cele ale neoprotestantilor; se făceau lecturi din pericope biblice şi interpretarea lor simplă, cu aplicarea la viaţa morală; se ascultau predici scurte şi cuvinte de învăţătură şi zidire sufletească ori ştiri şi dări de seamă despre mersul general al asociaţiei etc. Pe alocuri, aceste reuniuni care, la început, nu aveau nimic neortodox, erau prezidate de către preoţi sau de unii învăţători ai satelor. Se deplasau apoi, individual sau în grupuri mai mici sau mai mari, de la o parohie la alta, pentru participarea lor la astfel de adunări, la hramuri şi sfinţiri de biserici sau la slujbele oficiate în sobor cu arhiereu la marile sărbători, în catedralele din centrele chiriarhale şi la mînăstiri (mai ales adunarea anuală de la Mînăstirea Sîmbăta, de praznicul Rusaliilor, între anii 1931-1938). 2. Situaţia mişcării după 1938. Cît a trăit întemeietorul mişcării, ea s-a menţinut pe linia de plutire ortodoxă, fără nici o manifestare cu caracter sectar sau schismatic. Din nefericire, conflictul izbucnit între mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan (tl955) şi grupările „ostaşilor" a dus la caterisirea lui Iosif Trifa (1937), urmată de moartea acestuia (1938). Această situaţie a schimbat orientarea mişcării, lipsind-o de conducător destoinic şi cu autoritate. Cu toate că, pe patul de moarte, Iosif Trifa îndemna pe aderenţii săi: „Rămîneţi în Biserică!", „Iubiţi-vă ţara!" sau „Fiţi oameni de omenie", după -el, mişcarea a început să dea unele semne de rătăcire, de dezagregare şi de rupere din unitatea

Bisericii. Adepţii s-au amestecat în partide politice, ca apoi cel de al doilea război mondial să-i îndepărteze şi mai mult de intenţiile începutului. Asociaţiile şi grupările de acest fel au acţionat de fapt peste limitele geografice ale parohiilor, întreţinînd între membrii lor o tendinţă de detaşare şi de depărtare de obştea parohiilor din care aceştia făceau parte de drept şi de fapt. Cultivînd o religiozitate de nuanţă obscurantistă şi în afara parohiei - cadrul şi mediul normal al vieţii creştine - aceste grupări ascundeau, deci, pericolul spargerii unităţii parohiei şi apariţia sectelor. Ele îi înstrăinau pe adepţii lor de viaţa enoriei - deşi uneori involuntar şi inconştient - şi tocmai pe cei mai buni dintre credincioşi. 3. După 1948. - Se ştie că Pr. Iosif Trifa ajutase pe mitropolitul N. Bălan la organizarea mişcării şi cu scopul stăvilirii acţiunilor greco-catolice, după ce Nicolae Bălan chemase pe cei „deschiliniţi" la unitate, fiindcă „uniaţia" folosea practica „marialelor şi ceremonialului crucifixelor-statui" prin parohiile Respective. Dupâ reîntregirea bisericească din octombrie 1948 şi după desfiinţarea de fapt a asociaţiilor şi grupărilor extraparohiale ce nu-şi mai aveau rostul, unii dintre aderenţii „Oastei Domnului" s-au reintegrat în viaţa normală de parohie sub îndrumarea preoţilor. Alţii s-au rupt din unitatea Bisericii, fie trecînd la cultele neoprotestante, fie continuînd să activeze, ca şi în trecut, în afara bisericilor şi împotriva dispoziţiilor autorităţii bisericeşti;, fără o apostazie formală, au adoptat practici sectare, au înlăturat icoanele din casă, n-au mai frecventat biserica, au renunţat a-şi mai face semnul crucii ş.a. Unii dintre ei au fugit în străinătate, de unde continuă „să ajute" şi să încurajeze pe „fraţii" din ţară. 4. Situaţia actuală. - în ultima vreme se constată o intensificare a activităţii foştilor membri ai „Oastei Domnului" şi o sporită agitaţie din partea lor pentru rezolvarea situaţiei echivoce în care îşi dau seama că se află, ceea ce a determinat conducerea Bisericii (Sf. Sinod) să intensifice activitatea pastoral-misionară pentru readucerea lor la sînul Bisericii. Conform cercetărilor făcute şi informaţiilor primite la Cancelaria Sfurtului Sinod de la unele centre eparhiale, rezultă că „Oastea Domnului" şi-a intensificat acţiunea în întreaga Biserică Ortodoxă Română şi, în special, în eparhiile din cadrul Mitropoliilor Banatului şi Ardealului şi Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos. în general, foştii membri ai „Oastei Domnului" şi liderii acestora în frunte cu Traian Dorz cer autorităţilor bisericeşti să li se îngăduie să-şi facă adunările lor religioase după slujbă, între orele 14-19, să se recunoască mirenilor dreptul de a predica şi de a cînţa în biserică imne religioase proprii, de felul celor din vechea colecţie de cîntări „Cîntaţi Domnului" pe care o doresc retipărită şi răspîndită, ca şi altele care s-au imprimat peste hotare şi pe care ei le consideră necesare. Membrii activi şi simpatizanţi ai fostei mişcări „Oastea Domnului" trebuie să fie în continuare în atenţia Bisericii noastre. Existenţa lor nu se poate tăgădui şi nu trebuie să fie ignorată. „Oastea Domnului" nu poate fi desfiinţată, noi rămînem pe poziţie", declara în scris unul dintre fruntaşi, Frăţiiă Nicolae din Cluj-Napoca. Se impun, deci, eforturi pentru menţinerea lor în Biserică şi evitarea trecerii lor la cultele neoprotestante sau la secte.* Ce este de făcut pentru aceasta? METODE ŞI MIJLOACE MISIONARE PENTRU REINTEGRARE Ia aminte la tine însuţi şi la turma încredinţată... a Tim. IV, 14-16). 1. Preoţii din parohii şi preoţii-misionari de la protoierii sînt datori să înregistreze obiectiv şi să comunice Centrelor Eparhiale orice încercare şi manifestare negativă a aderenţilor „Oastei Domnului", cercetînd totodată cauzele şi măsura în care preoţii din parohiile respective sînt răspunzători de aceasta;

2. Trebuie avut în vedere că marea majoritate a aderenţilor sînt credincioşi evlavioşi şi doritori de o viaţă duhovnicească mai intensă şi mai profundă, întreţinută de o mai susţinută practicare a rugăciunii personale şi în comun, de citirea Sfintei Scripturi şi de chitare. De aceea, preoţii care au în parohiile lor astfel de credincioşi vor căuta să canalizeze zelul, energia şi pietatea lor prisositoare prin angajarea şi cooptarea lor la activităţi prestate în cadrul organelor statutare ale Bisericii din parohiile cărora aparţin; * BIBLIOGRAFIE SELECTIVA despre Oastea Domnului: îndr. mis., p. 751-758; Ilie Cleopa, op. cit., p. 255-268; Statutele Societăţii Misionare Ortodoxe „Oastea Domnulni", în supliment/1937, p. 31-32; Teodor Botiş, Aşa zisele „gînduri de ocară" asupra Oastei Domnului, în „RT", nr. 1/1932, p. 21-38; Ene Branişte, Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cîntarea în comun a credincioşilor, în „ST", 1954, nr. 1-2; Carte de cîntări bisericeşti pentru credincioşii creştini ortodocşi..., Bucureşti, 1975; Gr. Ţ. Marcu, Ortodoxia Oştii Domnului, în „RT", nr. 7-8/1937, p. 287-288; Idem, Apostolia Oştii Domnului, în „RT", nr. 6/1939; Răzvrătirea părintelui Trifa, în „RT", nr. 3-4/1935, p. 192-195 şi Gr. Marcu, Epilogul răzvrătirii fostului preot Iosif Trifa, în „RT", nr. 2/1937, p. 74-77; Rolul Oastei Domnului în lupta antisectară, în „RT", nr. 10/1937, p. 416-419; Gh. Secaş, Oastea Domnutui... în „RT", nr. 1-2/1943, p. 41-45; Arhim. Scriban, Aşa zisul protestantism al Oştii Domnului, în „RT", nr. 8-9/1931, p. 294-315: P. Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, Bucureşti, 1937;. Idem, Cîntarea poporului în biserică în lumina Liturghieriilui, Bucureşti. 1945 (extras din „BOR"; Idem, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1972. 3. Tendinţele centrifuge ale unora dintre cei în cauză pot fi diminuate de preot prin atitudinea sa de frăţească înţelegere şi adevărată dragoate creştină faţă de aceştia şi mai ales prin efortul lui de a cultiva şi a le dezvolta conştiinţa de enoriaşi, de membri ai parohiei, interesul faţă de viaţa curată a parohiei şi simţul de răspundere pentru ceea ce este dator să facă fiecare dintre membrii obştei sau familiei creştine din care face parte. Ei trebuie să fie convinşi că parohia este celula sau partea constitutivă cea mai mică a marelui organism al Bisericii universale şi că de sănătatea şi viabilitatea ei depinde în mare măsură sănătatea şi viitorul Bisericii întregi; parohia este şi trebuie să rămînă, ca în trecut, terenul şi cadrai normal de desfăşurare a oricărei vieţi duhovniceşti, atît pentm preot cît şi pentru credincioşi. Sustragerea, dezinteresul sau absentarea de la îndeplinirea datoriilor de membri ai parohiei şi desprinderea din viaţa ei comună este un păcat faţă de Biserica în care ne-am născut, şi faţă de Patrie, căreia îi aparţinem; ea înseamnă ruperea din solidaritatea sufletească şi morală, bazată pe unitatea de credinţă care a cimentat totdeauna unitatea spirituală a poporului nostru; 4. Cît priveşte interesul şi zelul special al foştilor membri ai „Oastei Domnului" pentru cîntarea religioasă, acestea pot fi satisfăcute, în chip normal, prin generalizarea şi cultivarea mai intensă a cîntării omofone în biserică, la care trebuie să participe activ toţi credincioşii prezenţi la sfintele slujbe sau cea mai mare parte a lor. Trebuie să se renunţe definitiv la ideea că numai preotul şi cîntăreţul ar avea dreptul să cînte în biserică, idee înlesnită şi de eronata interpretare a canonului 15 al Sinodului local din Laodiceea. Opreliştea din acest canon se referă la aceia care voiau ca, prin cîntările improvizate .de ei, să introducă în Biserică idei sectare şi eretice, iar nu la credincioşii ortodocşi care, pe atunci, cîntau cu toţii la serviciul divin, dînd în cor răspunsurile şi executînd: cîntările care, mai tîrziu, din diverse pricini, au rămas pe seama cîntăreţilor de profesie. Nu reformele religioase, cultele neoprotestante sau sectele ne-au învăţat să cîntăm în comun în biserici - cum se pretinde uneori -, ci ele ne-au determinat doar să revenim la o veche tradiţie şi practică a Bisericii celei una şi nedespărţită, din primele 4-5 veacuri, care a constituit şi atunci, şi rămîne şi azi, una dintre metodele misionare

cele mai utile şi mai eficace pentru satisfacerea nevoilor duhovniceşti în biserici, pentru înţelegerea Evangheliei şi catehizarea credincioşilor noştri şi, în acelaşi timp, pentm stăvilirea prozelitismului. Azi, mai mult ca oricînd, se cere să fim conştienţi de frumuseţea, bogăţia şi importanţa teologico-doctrinară, catehetică şi pastoral-misionară a splendidei imnografii liturghice şi a muzicii psaltice ortodoxe, care trebuie puse în lumină şi valorificate printr-o mai atentă şi corectă interpretare şi executare. Nu poate fi vorba de cîntări şi melodii „regăţene şi ardeleneşti", ci există în cîntarea psaltică duhul Ortodoxiei din care face parte Biserica noastră strămoşească. Foştii „ostaşi" reintegraţi în viaţa duhovnicească pot să înveţe şi să cînte foarte bine alături de fraţii lor de credinţă, sub conducerea cîntăreţilor de strană şi sub supravegherea preoţilor, nu numai la Sfînta Liturghie, ci şi la alte servicii liturgice (taine şi ierurgii) la care credincioşii iau parte în număr mai mare (botezuri, cununii, înmormîntări şi parastase). Imnele şi cîntările tradiţionale, care fac parte din rînduiala slujbelor bisericeşti ortodoxe, sînt mult superioare imnelor improvizate şi preferate de „ostaşi", inspirate atît ca text cît şi ca melodie din cele ale neoprotestanţilor şi sectarilor. Mai mult, fiecare Eparhie a editat, pe lîngă lucrări istorice şi monografii, cărţi de rugăciuni cu învăţătura ortodoxă pe scurt, cîntări şi imne mult gustate de credincioşi, buchete de colinde comune tuturor credincioşilor ortodocşi români, coruri religioase, prohodul şi altele; 5. Trebuie, de asemenea, să se organizeze din vreme şi cu grijă slujbele şi manifestările specifice hramurilor (mai alea la mînăstiri), de la sfinţirile şi redeschiderile de biserici, de la instalarea preoţilor şi alte prilejuri din viaţa Bisericii noastre, căutate de membri activi ai „Oastei Domnului". Slujitorii bisericeşti trebuie să caute să umple, cu prezenţa şi cu îndrumarea lor părintească şi competentă, momentele de pauze dintre.slujbe, în care, de obicei, se strîng membrii, aderenţii şi simpatizanţii „Oastei Domnului", pentru ca predicile improvizate de unii dintre ei şi cîntările străine de tradiţia şi duhul Ortodoxiei să fie înlocuite cu scurte cuvîntări rostite de clerici şi cu cîntări din repertoriul liturgic al Bisericii strămoşeşti. 6. Să nu se folosească metode supărătoare, de ameninţări sau înfruntări, ci preotul să iniţieze întîlniri şi dialog cu responsabilii de grup pentru a-i determina ca, treptat, să se încadreze în normele disciplinei ortodoxe de cult.