invatatura despre maica domnului in doctrina ortodoxa, romano-catolica si protestanta
TRANSCRIPT
ÎNVĂŢĂTURA DESPRE MAICA DOMNULUI ÎN DOCTRINA ORTODOXĂ,
ROMANO-CATOLICĂ ŞI PROTESTANTĂ.
Cuprins
Introducere...............................................................................................................p. 1
Cele mai importante aspecte ale învăţăturii creştine despre Maica Domnului.........p. 4
a) Cooperarea la Taina întrupării: Fiat.............................................................p. 4
b) Parthenia - pururea fecioria Maicii Domnului.............................................p. 6
c) Theotokos – născătoarea de Dumnezeu.......................................................p.10
d) Panaghia. Fecioara Maria este „cea plină de har".......................................p.15
e) Cultul de venerare adresat Maicii Domnului...............................................p. 16
f) Sărbătoarea intrării în templu a Fecioarei....................................................p. 18
g) Învăţătura romano-catolică despre Maica Domnului.................................p. 18
h) Adormirea Maicii Domnului şi înălţarea ei la cer....................................... p. 21
i) Doctrina protestantă despre Maica Domnului..............................................p. 21
Concluzii..................................................................................................................p. 22
Bibliografie.............................................................................................................. p. 28
Introducere.
În fiinţa omului este adânc sădită setea de cunoaştere a lui Dumnezeu, în aşa fel încât omul
nu poate trăi fără ea, sau, după cum spune Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne,
şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine"1. În acest proces, teologia
dogmatică este unul din mijloacele de bază prin care se realizează progresiv această cunoaştere a
lui Dumnezeu, iar învăţătura despre Maica Domnului constituie un pilon important. Întreaga
învăţătură despre Maica Domnului a fost extrasă de Biserică în aceeaşi măsură din Sfânta
Tradiţie şi din Sfânta Scriptură pentru că „prin gura proorocilor tot Vechiul Testament este o
Cincizecime preliminară în vederea apariţiei Fecioarei şi a acelui "Fiu" al ei"2.
1 Fericitul Augustin. Confesiuni, I, cap. I, trad. N. Barbu. în colecţia PSB, vol.64. Ediţia II. Buc. 1994. p.85.
2 L'Esprit Saint dans la traditton orthodoxe, Ed. du Cerf, Paris, 1969, p. 87. Apud Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia
dogmatică ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, vol. 1, p. 43.
pg. 1
Ea a fost predestinată prin sfatul preştiutor şi mai înainte de veci al lui Dumnezeu, a fost
preînchipuită şi mai înainte propovăduită prin Duhul Sfînt, prin diferite simboluri şi prin
cuvintele profeţilor.3
Numele Fecioarei Maria este citat în Simbolul de credinţă, în articolul care se referă la
întruparea Fiului lui Dumnezeu „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria". El este invocat,
adesea, în cursul Liturghiei ortodoxe, de pildă, ca parte esenţială din imnul O Monoghenis („
Unule-Născut, Fiule şl Cuvântul lui Dumnezeu. Cel Ce eşti fără de moarte şi ai primit, pentru
mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea - Fecioară
Maria") şi din rugăciunea de mijlocire, care se zice după prefacerea darurilor euharistice: „Mai
ales, pentru Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu
Născătoarea şi Pururea-Fecioară Maria…". De asemenea, Fecioara Maria este unul din
subiectele preferate ale imnologiei şi poeziei liturgice.
Cele mai importante aspecte ale învăţăturii despre Maica Domnului4 sunt:
a) Cooperarea la Taina întrupării: Fiat.
b) Parthenia - pururea fecioria Maicii Domnului.
c) Theotokos – născătoarea de Dumnezeu.
d) Panaghia. Fecioara Maria este „cea plină de har".
e) Cultul de venerare adresat Maicii Domnului.
f) Sărbătoarea intrării în templu a Fecioarei.
g) Învăţătura romano-catolică despre Maica Domnului.
h) Adormirea Maicii Domnului şi înălţarea ei la cer.
i) Doctrina protestantă despre Maica Domnului.
Înainte însă de a expune – e adevărat, pe scurt -, punctele principale din învăţătura creştină
despre Maica Domnului, este nevoie să precizăm că formularea dialectică a dogmelor, în
Teologia Dogmatică Ortodoxă este una antinomică şi în teologie, antinomia înseamnă afirmarea
simultană (deodată) a două principii sau învăţături care potrivit raţiunii umane sunt contrare din
punct de vedere formal, iar ortodoxia foloseşte în mod paradoxal, antinomia, în scopul unei
3 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Traducere de Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 148
4 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Col. Didaskalos, Ed. România creştină,
Bucureşti, 1999, p. 167
pg. 2
clarificări a învăţăturilor ei dar aceasta numai datorită sărăciei limbajului uman care nu poate
exprima realităţile spirituale mai clar decât prin această formă. De exemplu, Născătoarea de
Dumnezeu este Maică şi Fecioară (deodată); Dumnezeu este Unime şi Treime (deodată); Jertfa
euharistică este simbol şi realitate, etc. Toate acestea sunt nişte realităţi antinomice care se
prezintă gândirii omeneşti ca un paradox, dar de fapt, numai în această formă antinomică ele
exprimă întreg adevărul duhovnicesc într-o formă accesibilă spiritului raţional. Chiar dacă în
mintea omului aceste două realităţi nu pot exista deodată (Maică/Fecioară), totuşi, numai
împreună ele exprimă în ortodoxie, realitatea şi adevărul deplin din realitatea duhovnicească.
Romano-catolicii şi protestanţii nu acceptă decât foarte rar antinomia şi tocmai de aceea dogmele
lor nu exprimă adevărul întreg şi sunt seci. In teologia noastră antinomia este cea mai folosită
metodă de exprimare a dogmelor şi în acelaşi timp cea mai potrivită pentru că exprimă în limbaj
omenesc ceva dumnezeiesc. Şi trebuie să spunem că fără acceptarea antinomiei în teologie, nu se
poate formula nici o dogmă.
O definiţie simplă şi care totodată arată criteriile de recunoaştere ale unei dogme este
aceasta: Dogma este un adevăr teoretic, revelat de Dumnezeu şi având argumente atât în Sf.
Scriptură cât şi în Sf. Tradiţie, formulat, recunoscut, apărat şi impus de Biserică,
neschimbabil în esenţă, şi predicat creştinilor în vederea mântuirii. La aceste dimensiuni unii
teologi adaugă încă o condiţie pentru dogmă şi anume aceea ca ea să fie fixată la vreunul din
Sinoadele ecumenice, dar, această idee este în contradicţie cu învăţătura Sfinţilor Părinţi care
arată că, prin termenul de „dogmă", nu trebuie să înţelegem doar ceea ce s-a fixat la Sinoade, ci
toată credinţa cuprinsă în conştiinţa Bisericii, indiferent dacă a fost formulată la Sinoade sau nu.
Mai mult decât atât, părerea că dogmele sunt numai învăţăturile formulate de Sinoadele
ecumenice duce la concluzia că Biserica primelor trei veacuri nu a avut dogme, iar pe de altă
parte, Sinoadele au formulat numai învăţăturile contestate de eretici, ceea ce pe cale de
consecinţă nu înseamnă că doar ce este contestat poate deveni dogmă, deoarece cuprinsul dogmei
este mult mai larg. Dintr-un anumit punct de vedere dogma este însăşi Biserica, iar cuprinsul ei
este Hristos care îi sfinţeşte pe toţi cei ce cred adevărat în El (Ioan 17,17) şi se fac fii ai Tatălui
prin harul Duhului Sfânt.
Aşa cum afirmă părintele Dumitru Stăniloae, dogmele creştine, sunt punctele planului de
mântuire şi de îndumnezeire a noastră, revelate, păstrate, exprimate, propovăduite, aplicate şi
pg. 3
explicate de Biserică.5 Mai exact spus, ele reprezintă adevăruri de credinţă necesare pentru
mântuire, iar aceste adevăruri sunt de fapt expresii ale Adevărului Suprem care este Hristos -
Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Dogmele deci, îl exprimă pe Hristos în lucrarea Lui
mântuitoare, dar Hristos ne mântuieşte numai dacă ne deschidem Lui şi credem în El. Hristos
este deci dogma vie, atotcuprinzătoare şi lucrătoare a întregii mântuiri. Nu există nici o dogmă
care să nu ne folosească la mântuire, iar cel ce respinge sau schimbă dogmele Bisericii, respinge
propria mântuire.6
După aceste precizări putem reveni la subiect şi să spunem că plecând de la dogma
dumnezeirii Mântuitorului Hristos, teologia dogmatică a stabilit punctele principale privitoare la
Maica Domnului, şi fără îndoială toate sunt importante dar între ele cel puţin trei - calitatea ei de
Născătoare de Dumnezeu (theotokos), pururea-fecioria ei (parthenia) şi preacinstirea sau
supravenerarea ei (hyiperdouleia) – sunt extrem de importante şi se justifică în virtutea rolului pe
care îl are în întruparea Mântuitorului, în legătură cu Fiul lui Dumnezeu întrupat şi datorită Lui7.
Cele mai importante aspecte ale învăţăturii creştine despre Maica Domnului.
a. Cooperarea la Taina întrupării: Fiat.
Primul Sinod ecumenic de la Niceea şi al II-lea de la Constantinopol, preluând mărturisirea
de credinţă de la Botez a Bisericii din Ierusalim, a stabilit textul definitiv referitor la Iisus
Hristos, în forma Simbolului niceo-constantinopolitan care mărturiseşte despre El pe de o parte
că e Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, de o fiinţă cu Tatăl, născut înainte de veci; pe de alta, că
S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioară şi S-a făcut om.
Sinodul al IV-lea ecumenic dezvoltă această mărturisire despre Hristos, declarând că Iisus
Hristos este „Unul şi Acelaşi Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, din suflet raţional şi
trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după omenitate; întru toate
asemenea nouă afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl, după dumnezeire, iar în zilele
de pe urmă, din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, după omenitate; cunoscut în două
firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, deosebirea firilor nefiind
5 Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Dogmatica, I, p.52.
6 Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Noţiunea dogmei, în rev. „Studii Teologice", 9-10/1964, p. 540.
7 Pr. Prof. Conf. Dr. Vasile Citirigă, Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice şi simbolice, Ex Ponto, 2000,
vol. II, p. 120.
pg. 4
desfiinţată nicidecum din cauza unirii, ci păstrându-se mai degrabă însuşirea fiecărei firi şi
concurgând într-o persoană şi într-un ipostas.”
În esenţă, cele două sinoade mărturisesc deci că Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci,
S-a întrupat şi S-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi prin întrupare s-a
realizat uniunea ipostatică, sau unirea într-un ipostas a firii dumnezeieşti şi omeneşti, adică o
persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos8.
Fecioara Maria are în acest fel locul ei istoric şi rolul ei particular în naşterea după trup a
Cuvântului lui Dumnezeu9. Venirea trupească a lui Iisus Hristos a fost cu putinţă datorită
consimţământului Fecioarei Maria, dat la Bunavestire (Lc, 1,26-38). În zilele de apoi, când
Dumnezeu a voit să plinească mântuirea, Cuvântul S-a sălăşluit în pântecele unei fecioare din
Nazaret, din care Şi-a luat trup omenesc, prin puterea Duhului şi cu consimţirea acesteia: „Iată
roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău" (Lc. 1, 28). Ea este conştientă de rolul şi de
destinul ei (Lc. L 45), pe care le acceptă eu răspundere şi cu bucurie: „Măreşte, sufletul meu, pe
Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia
roabei Sale. Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel
puternic şi Sfânt este numele Lui" (Lc. 1, 46-49).
Totuşi, chiar dacă definiţia din Crez este clară şi completă noi trebuie să facem unele
precizări, din punct devedere dogmatic, deoarece în definiţia Crezului se mărturiseşte implicit şi
cu insistenţă că Iisus Hristos a existat ca Fiul lui Dumnezeu, deci ca ipostas sau ca persoană
dumnezeiască, dinainte de întrupare10
. Căci Iisus Hristos, născut după omenitate din Fecioara
Maria, e Unul şi Acelaşi cu ipostasul dumnezeiesc născut din Tatăl dinainte de veci. Mărturisirea
nu spune că Iisus Hristos ca persoană S-a constituit de-abia prin naşterea din Fecioara Maria,
prin întâlnirea firii dumnezeieşti cu firea omenească, care înainte de aceea n-ar fi fost persoană.
Acest lucru l-a pus în relief explicit Leonţiu de Bizanţ, teologul epocii justiniene, între altele şi
pentru a împrăştia îndoielile precalcedonienilor, care refuzau definiţia de la Calcedon din
închipuirea că prin afirmaţia că „cele două firi concurg într-o persoană şi într-un ipostas” nu se
redă suficient unitatea lui Iisus Hristos ca persoană. Leonţiu de Bizanţ s-a folosit, pentru
8 Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogmatica, II, p. 17.
9 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 167
10 Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogmatica, II, p. 19.
pg. 5
exprimarea faptului că Iisus Hristos e Acelaşi ca persoană cu Fiul lui Dumnezeu dinainte de
întrupare, de termenul „enipostaziere”. Ipostasul Cuvântului dumnezeiesc nu S-a unit cu un alt
ipostas omenesc, ci Şi-a format prin întrupare o fire omenească, asumată şi încadrată în Ipostasul
Său cel veşnic, iar prin aceasta S-a făcut şi Ipostasul firii omeneşti.
Prima concluzie ce rezultă de aici este că însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a unit la maximum cu
umanitatea, sau a venit în maximă apropiere de noi.
Acum El nu mai rămâne ca persoană în alt plan decât persoanele umane; El nu Se mai
mulţumeşte să-Şi facă simţită prezenţa şi eficienţa ca persoană susţinătoare a persoanei raţionale
umane existente în mod deosebit de El ca chip al Său şi a raţiunilor lucrurilor ca chipuri
deosebite ale raţiunilor Sale, cum făcea înainte de întrupare şi într-un mod mai accentuat şi mai
vădit în Revelaţia Vechiului Testament.
El nu mai poartă un dialog cu persoanele umane, ca un partener din alt plan; realitatea Sa
de persoană nu mai rămâne un fapt misterios în alt plan, sesizat printr-o experienţă excepţională
numai de unele persoane umane, în baza unei Revelaţii speciale. Acum Persoana divină a Fiului
lui Dumnezeu sau a Cuvântului intră în planul experienţei comune a celor care cred în El, ca o
persoană din rândul persoanelor umane, care însă în acelaşi timp le dă putinţa de a o sesiza ca
persoană dumnezeiască. Înainte de întrupare, cele două firi erau „despărţite”, zice Nicolae
Cabasila (diivstanto), „pentru că Dumnezeu era numai El, şi firea omenească era numai ea”.11
b. Parthenia. În 681, al treilea Sinod de la Constantinopol recunoaşte pururea fecioria
Maicii Domnului. Ea este pururea fecioară, fecioară înainte, în timpul şi după naştere.12
În ce
chip ,.a rămas însărcinată" (Fac. 16, 11), „va avea în pântece”, în ce chip a unit fecioria şi
naşterea în maternitatea ei, este o „taină străină". L-a născut pe Iisus în chip minunat şi mai
presus de fire prin puterea Duhului Sfanţ, Care a adumbrit-o spre zămislire (Lc. 1, 34-35). Aleasă
dintre toate neamurile (Fac. 16, II; Is. 7, 14), această fecioară - parthenos, virgo - (Mt. 1,23: Lc.
1, 27) este comparată cu „rugul aprins care nu se mistuia", cu scara cerească pe care S-a pogorât
Dumnezeu la om şi s-a suit omul la Dumnezeu. Acesta este misterul întrupării: Fiul Se face om
în sânul ei prin lucrarea Sfântului Duh (Lc. 1, 49); „Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea… dându-i
11
Nicolae Cabasila, Despre Viaţa în Hristos, P.G., 150, 572 A. 12
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit.,, p. 168.
pg. 6
puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o
Înţelepciunea ipostaticâ şi Puterea Prea Înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel de o
fiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi Şi-a alcătuit Lui din sângiuirile ei trup însufleţit
raţional şi cugetător... Nu Şi-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaţionistă, prin
Duhul Sfânt… Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut ipostas trupului... Pentru aceea nu
vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat. Fiind prin fire Dumnezeu desăvârşit.
Acelaşi S-a făcut prin fire om desăvârşit. "
Duhul Sfânt, lucrând, sau contribuind ca persoană la realizarea actului prin care Fiul lui
Dumnezeu Se face ipostas al firii omeneşti, lucrează şi asupra celei ce se face prin aceasta Maica
Lui, aşa cum lucrează şi Cuvântul Însuşi, Care îşi formează firea omenească din ea tot ca
persoană. Aşa după cum învaţă Biserica ştim că eficienţa Duhului asupra cuiva e în proporţie cu
puritatea, sau cu disponibilitatea celui asupra căruia Duhul lucrează. Căci puritatea înseamnă
disponibilitate nemicşorată pentru Dumnezeu, înseamnă angajarea integrală în dialogul cu
Dumnezeu, în rolul celui ce răspunde şi se dăruieşte. Maica Domnului se dăruieşte deplin
Cuvântului, nu numai prin Cuvânt, ci prin punerea sa integrală la dispoziţia Lui. Duhul poate
copleşi astfel în ea deplin legea naturală a naşterii13
. Cine se predă voluptăţii nu e pur, nu e
disponibil în mod integral pentru Dumnezeu, pentru Cuvântul, nu e într-o stare de luciditate
spirituală şi de responsabilitate în faţa lui Dumnezeu. În acesta puterea Duhului nu poate copleşi
legea naturală a naşterii. Cuvântul lui Dumnezeu nu-Şi poate forma El însuşi, în mod suveran,
trupul Său; ci în acest caz trupul se formează prin legea naturii şi e imprimat de voluptatea de la
începutul formării lui. Ipostasul Cuvântului nu-Şi poate impropria deplin trupul ce se formează
astfel şi acesta nu-şi găseşte împlinirea supremă sau personalizarea deplină în Ipostasul
Cuvântului, ci rămâne în parte neliber, nedeplin personalizat, nedeplin disponibil pentru spirit.
Cine nu face din partea sa totul pentru puritate nu poate fi sfinţit de Duhul şi copleşit de El.
Cine nu se dăruieşte integral lui Dumnezeu, într-o deplină eliberare de pasiuni, nu-L poate primi
integral pe Dumnezeu ca persoană pentru a-şi afla în El personalizarea deplină. Leonţiu de
Bizanţ observă că şi mamele altor prooroci au fost sfinţite de Duhul şi, prin aceasta, şi proorocii
ce se aflau în pântecele lor (Ieremia, Ioan Botezătorul etc.). „Dar numai Născătoarea de
Dumnezeu este în particular cea care a avut pe Duhul însuşi, umbrind-o şi sălăşluit în ea, şi L-a
13
Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogmatica, II, p. 40
pg. 7
născut pe Cel conceput ca ipostas al trupului luat din ea. Căci nu a născut pe cineva sfinţit, ci pe
Sfântul care, născându-Se din ea, a şi sfinţit-o.”14
Coborând ca ipostas El însuşi în ea şi începând să-Şi formeze trupul din ea, cu împreună-
lucrarea Duhului Sfânt întreg ca persoană, trupul ei, ţinut de ea în puritatea fecioriei până atunci,
în puritatea totalei disponibilităţi pentru Dumnezeu, e curăţit şi de păcatul strămoşesc, pentru ca
Ipostasul dumnezeiesc să nu ia trupul Său dintr-un trup care se afla încă sub acest păcat şi sub
legea naturală a naşterii în voluptate.
Iată de ce Maica Celui ce Şi-a format firea omenească din ea şi cea asupra căreia El a putut
lucra pentru ipostazierea firii omeneşti ce se forma în ea, în Sine, ca în Dumnezeu Cuvântul,
trebuia să fie fecioară înainte de zămislire, la zămislire şi la naştere. Calitatea Mariei de
Născătoare de Dumnezeu şi fecioria ei ţin împreună. Iar dacă s-a petrecut cu ea o astfel de
minune, nu se putea ca ea să nu rămână şi după aceea total dăruită lui Dumnezeu, adică fecioară.
Cea care L-a ţinut în braţe pe Fiul lui Dumnezeu ca om şi se împărtăşea de puritatea Lui, cum s-a
împărtăşit de eliberarea de păcatul strămoşesc în momentul sălăşluirii Lui în ea, la zămislirea Lui
ca om, nu se putea să nu rămână fecioară15
.
Dacă Fecioara Maria a putut aduce prin puritatea ei o contribuţie la întruparea Fiului lui
Dumnezeu ca om, la asumarea firii umane, în El ca ipostas al ei, aceasta se datoreşte faptului că
ea singură a dus la împlinire o putere pe care Dumnezeu de la început „a sădit-o în om împotriva
păcatului”.16
Prin aceasta „ea a acoperit toată răutatea oamenilor şi i-a arătat pe oameni
vrednici de unirea cu Dumnezeu şi pământul vrednic de petrecerea lui Dumnezeu pe el”.17
Păcatul strămoşesc îl avea şi ea, dar în ea şi prin ea „omul... cu multă vigoare a arătat puterea
sădită în el împotriva păcatului, ocolind, prin cuget treaz şi prin hotărâre dreaptă şi prin
mărimea înţelepciunii, tot păcatul de la început până la sfârşit”.18
„Prin frumuseţea ei a arătat
lui Dumnezeu frumuseţea comună a firii”19
şi „L-a mişcat spre iubirea oamenilor”.20
Propriu-zis,
ea s-a deschis deplin lui Dumnezeu şi prin aceasta era unită cu El, încă înainte ca El să
14
Adv. Nesrorianos, P.G., 86, 1, col. 1720 D. 15
Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogmatica, II, p. 41. 16
Nic. Cabasila, la P. Nellas, Maica lui Dumnezeu, Trei cuvântări despre Maica lui Dumnezeu, Atena, 1969, 1974
(ed. 2), p. 62, 64, 66. 17
Ibid., p. 180. 18
Ibid., p. 102, 62. 19
Ibid., p. 124. 20
Ibid., p. 184.
pg. 8
desăvârşească unirea Lui cu ea prin formarea firii Sale din firea ei. „Pe Acela, pe Care mai târziu
avea să-L îmbrace cu trup din trupul ei şi astfel să-L înfăţişeze ochilor tuturor, L-a desemnat în
ea prin faptele ei.”21
La „plinirea vremii”, de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, a contribuit şi
umanitatea prin ea, făcându-se aptă pentru această inserare a lui Dumnezeu în rândul persoanelor
umane, prin asumarea firii noastre în Ipostasul Său în vederea îndumnezeirii ei.
Totuşi naşterea Lui din femeie la această „plinire a legii” s-a făcut sub lege, ca pe cei de
sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea (cf. Gal. 4, 5-6). Adică Fiul lui Dumnezeu S-a
făcut om nu numai prin creaţie, ci şi prin naştere, luând prin aceasta din firea noastră afectele şi
coruptibilitatea de pe urma păcatului, dar fără de păcat. Aceasta L-a pus sub legea acestor urmări,
ca să le biruiască şi ca să scape astfel pe toţi fraţii Săi de sub lege, sau să-i facă din robii legii, fiii
liberi ai lui Dumnezeu, în felul acesta a făcut din chenoza acceptării pătimirilor mijloc de
eliberare de ele, de îndumnezeire şi de înfiere a noastră.
În sensul acesta, respingând afirmaţia nestorienilor că Hristos a fost dus după 40 de zile de
la naştere la templu pentru curăţirea Lui, după lege, întrucât era simplu om, Leonţiu de Bizanţ
declară că nu El avea lipsă de împlinirea acestei legi, ci fraţii Săi pe care îi reprezenta. Căci El
însuşi era adevărata curăţire a păcatului şi El a luat puterea legii. „Căci pentru neputinţa legii,
care era slabă prin trup, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în asemănarea trupului păcatului; şi nu
numai a desfiinţat, ci a şi osândit păcatul în trupul Său. Având deci tăria curăţiei în trupul Său
împletit cu Dumnezeu, Hristos împlineşte toate dreptăţile legii trupeşte, ca să elibereze firea
trupului de osânda legii şi de blestem şi să-1 arate vrednic de vieţuirea duhovnicească pe care i-
a dăruit-o.” Hristos împlineşte legea şi scapă de ea, ca urmare dureroasă, supunându-Se ei prin
chenoză, deci şi prin naştere într-un trup supus afectelor şi coruptibilităţii. Căci El nu vrea să
înlăture ceea ce vrea în esenţă legea, adică împlinirea voii lui Dumnezeu şi a rânduielii aşezate
de Dumnezeu în fire, ca să scape în mod artificial şi neorganic de legea ca urmare dureroasă a
acelei neîmpliniri. Ci vrea să scape de acea urmare dureroasă reprezentată de lege, prin
împlinirea a ceea ce vrea Dumnezeu prin ea. Numai prin această împlinire a legii se scapă în
realitate de legea ca urmare dureroasă a neîmplinirii ei. Hristos, zice Leonţiu, n-a căutat să
împlinească o lege pe care nu ar fi împlinit-o înainte şi pe care în asemenea caz nici n-ar fi putut-
21
Ibid., p. 86-88.
pg. 9
o împlini din pricina acelei slăbiciuni a trupului, care în această ipoteză L-ar fi făcut să o calce
înainte.
„Dacă împlineşte cele ale legii fără să aibă nevoie (căci drepţii n-au nevoie de pocăinţă),
evident că o face aceasta pentru a împlini toată dreptatea iconomiei Lui după trup, ca să arate
prin însăşi împlinirea legii dumnezeirea Lui; odată ce firea trupească era lipsită de puterea spre
împlinirea ei, numai firea dumnezeiască putea să o împlinească pe aceasta deplin.”22
Evident că
nu e aici vorba de o împlinire a legii în sensul unei satisfaceri externe aduse lui Dumnezeu, ci de
împlinirea voii lui Dumnezeu şi a cerinţelor firii omeneşti printr-o viaţă care readuce firea la
starea ei adevărată prin unirea cu Dumnezeu.
În felul acesta, între chenoza Fiului lui Dumnezeu şi Întruparea Lui, sau calitatea Fecioarei
Maria de Născătoare de Dumnezeu, e o legătură internă, ca de altfel între toate implicaţiile
Întrupării sau ale uniunii celor două firi într-un ipostas23
. Leonţiu de Bizanţ leagă strâns de
naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, sau de calitatea ei de Născătoare de
Dumnezeu, chenoza Lui şi îndumnezeirea firii Sale omeneşti. Numai pentru că Cel ce S-a Născut
din Fecioara a fost Dumnezeu, a primit El Însuşi pătimirile omeneşti, biruindu-le, şi a putut
învia. În privinţa Învierii el spune: ceilalţi morţi nu pot învia pentru că în ei nu mai e nici o
putere după moarte. „Cum, dacă, după voi (nestorienilor), a fost mort în chip identic cu ceilalţi,
a ridicat în trei zile templul Său?” Iar în privinţa chenozei spune iarăşi: „Noi spunem că în
unirea ipostatică a Cuvântului cu trupul, făcându-se de la început în trupul Fecioarei, a fost
totuşi bunăvoinţa Cuvântului de a-Şi face săracă în toată vieţuirea Lui cu trupul mărirea Sa
naturală (dumnezeiască), pentru ca nu prin răpire sau pe nedrept să-Şi înalţe la dreptate prin
vieţuire neprihănita omenitate unită cu El, după moartea trupului.”24
c. Theotokos. Cel ce Se naşte din Fecioara ca om e Dumnezeu, şi pentru aceasta Biserica a
considerat totdeauna pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu, căci în aceasta se implică
mărturisirea că Cel ce S-a născut din ea nu e o persoană omenească deosebită de cea
dumnezeiască, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu Care S-a născut din ea, după firea Sa omenească. 25
22
Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nestor., P.G., 86, 1, col. 1717-1720. 23
Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogmatica, II, p. 42. 24
Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nestor., P.G., 86, 1, col. 1724. 25
Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogamtica, II, p. 37.
pg. 10
Maica Domnului „pe Unul din Treime a născut" sau L-a născut pe Dumnezeu şi pe Fiul
întrupat, de aceea ea este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos). Pe temeiul Sfintei Scripturi şi
al Sfintei Tradiţii, Biserica a învăţat totdeauna că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu,
iar învăţătura aceasta a prins viaţă în trăirea creştină şi în cult. Fără excepţie, în exegeza
Părinţilor şi în imnologia ortodoxă, Maria Maica Domnului este „Născătoare de Dumnezeu"
(Theotokos).
Această consecinţă decurge din dogma Unirii ipostatice, fiindcă Cel ce S-a născut din ea nu
e o persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci din ea S-a născut însuşi Fiul lui
Dumnezeu, după firea Sa omenească. Niciodată nu se naşte o fire, ci un ipostas, ceea ce
înseamnă că din Fecioara Maria S-a născut Fiul lui Dumnezeu însuşi, ca persoană a firii
omeneşti.26
„Hristos nu s-a născut din voinţă trupească, nici din voinţă bărbătească, ci de la
Dumnezeu" (loan 1, 13). Prin faptul că Domnul a locuit în ea, pântecele ei este „sfânt", adică
accesibil numai lui Dumnezeu. De aici vine şi preocuparea teologiei şi vieţii ortodoxe pentru
pururea-fecioria Măriei, modelul de femeie şi mamă.
..Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte", zice condacul Naşterii - compunerea
lui Roman Melodul († 510). Aceeaşi învăţătură, formulată în termeni identici, ne-a transmis
Simeon Noul Teolog: „Şi împreună cu cuvântul, a intrat întreg Cuvântul ipostatic şi de o fiinţă
al lui Dumnezeu şi Tatâl în pântecele Fecioarei, şi prin venirea şi împreună-lucrarea Sfântului
Său Duh, Celui de o fiinţă, a luat trup înzestrat cu minte şi cu suflet din sângele curat al ei şi S-a
făcut om. Aceasta este, deci, unirea de negrăit şi nunta de taină a lui Dumnezeu: şi aşa s-a făcut
schimbul lui Dumnezeu cu oamenii, unindu-Se în chip neamestecat cu fiinţa şi cu firea noastră
stricăcioasă şi săracă Cel mai presus de fire şi de fiinţă. Deci, Fecioara a zămislit şi a născut
din două firi, în chip minunat, adică din Dunnezeire şi din omenitate, pe Fiul Cel Unul,
Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care n-a stricat nici
fecioria ei şi nu S-a despărţit nici de sânul părintesc".27
Pentru noi S-a arătat Dumnezeu ca Dumnezeu şi om ca noi. Unitatea dintre firea
dumnezeiască şi firea omenească în unicul Ipostas s-a realizat chiar în momentul zămislirii Sale
minunate în sânul Fecioarei. De aceea, nu putem spune nici că ea a născut firea divină, nici că a
26
Pr. Prof. Conf. Dr. Vasile Citirigă, op. cit., vol. II, p. 20. 27
Întâia cuvântare morală, în ,,Filocalia Românească”, vol. 6, p. 155.
pg. 11
născut firea umană a lui Hristos, ci spunem că L-a născut pe Dumnezeu - omul. L-a născut după
omenitatea Sa, dar cu toate acestea nu e Născătoare de om, întrucât omenitatea Domnului este
unită ipostatic cu Dumnezeu Cuvântul. Deci, cel ce se naşte din Fecioara Maria ca om, este
Dumnezeu.
Această taină s-a împlinit prin lucrarea Duhului Sfânt. El ipostaziază firea umană în însuşi
Cuvântul lui Dumnezeu, Se comunică în întregime şi în plinătatea lucrării sale, dând lui Hristos
puterea de a forma trupul fără sămânţa bărbătească precum şi puterea de a imprima trupului o
puritate totală. Duhul, sălăşluit în Ipostasul Cuvântului, are un rol hotărâtor şi în învierea trupului
lui Hristos.
Cele două firi – umană şi divină – se armonizează perfect în Persoana lui Hristos, iar firea
umană nu pierde nimic ci dimpotrivă se îmbogăţeşte din această unire cu firea divină, şi nu doar
omul dar întreaga creaţie câştigă din unirea celor două firi în Persoana lui Hristos. În acest sens,
părintele D. Stăniloae aprofundând învăţătura Sf Maxim Mărturisitorul insistă asupra faptului că
omul, numit de unii microcosmos (adică Univers în miniatură), este mai degrabă un
macrocosmos, ca unul ce cuprinde în sine toată lumea ca unul ce este scop al lumii. „Fiind făcut
din pământ, omul conţine în sine „totul" creat, dar fiind făcut după toate creaţiile, el se află mai
presus de toţi”.28
Niciodată nu se naşte o fire, ci un ipostas, care în ordinea omenească este o persoană, dacă
firea nu vine la subzistenţă reală decât ca persoană. Persoana care Se naşte din Fecioara Maria
este identică cu Persoana Cuvântului dumnezeiesc, Care prin întrupare Se face şi persoana firii
omeneşti.
Leonţiu de Bizanţ foloseşte un alt argument pentru unitatea Persoanei care Se naşte din
Fecioara Maria, deci pentru faptul că această Persoană este Dumnezeu-Cuvântul: unicitatea
Persoanei manifestată în toată multiplicitatea actelor Ei, în orice amănunt al manifestărilor Ei.
„Corespunzător dominării părţii dumnezeieşti şi urmând cu evlavie Sfintei Scripturi, numim
Dumnezeu pe întregul Hristos, mai ales pentru că trăsătura cea mai proprie a lui Dumnezeu o
28
Sergliei Bulgakov, Lumina neînserată. Contemplaţii şi reflecţii metafizice. trad. Elena Drăguşin, Ed.
„Anastasia”(1999), p.393.
pg. 12
observăm în El întreg, şi nu numai într-o parte. Aceasta este nepătimirea. Pe lângă aceea,toată
fapta vrednică de Dumnezeu o cunoaştem în El întreg.”29
Din Fecioara Maria Se naşte deci Fiul lui Dumnezeu însuşi, ca persoană a firii omeneşti. A
respinge calitatea aceasta a Fecioarei Maria înseamnă a respinge întruparea Fiului lui Dumnezeu,
a contesta că Fiul lui Dumnezeu însuşi S-a făcut om, a nega că Iisus Hristos este Însuşi Fiul lui
Dumnezeu cel întrupat pentru un dialog etern cu noi, făcându-Se în acest scop şi persoană
omenească. A nega că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu înseamnă a nega că Însuşi
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul ei, deci Fiul omului. De ce a pus Iisus Hristos atâta accent pe
numirea Sa de Fiul omului? Dacă era numai om, aceasta era de la sine înţeles, dar, El a insistat să
Se numească Fiul omului, pentru a arăta că, deşi e Dumnezeu, S-a făcut cu adevărat Fiul omului
El Însuşi. Numai întrucât Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, El S-a făcut Fiul
omului şi Fratele oamenilor şi prin aceasta i-a făcut pe oameni fii ai lui Dumnezeu, prin har.
Numai aşa Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a împărtăşit de pătimirile noastre şi de moartea noastră şi
prin aceasta le-a biruit. Numai aşa a îndumnezeit firea omenească30
.
De aceea Sfântul Chiril din Alexandria a unit lupta împotriva lui Nestorie pentru o unică
persoană în Hristos cu lupta pentru calitatea Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu,
precum acela întărea teoria lui despre cele două persoane, cu negarea acestui atribut pe seama
Sfintei Fecioare, recunoscându-i numai numele de Născătoare de om sau de Hristos.31
Urmând Sfântului Chiril, Leonţiu de Bizanţ a luptat de asemenea împotriva nestorienilor
pentru calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria.32
Dacă Fiul lui Dumnezeu a dat la început existenţă omului, adresându-i-Se ca unui alter-ego
al subiectului Său, acum Se face El însuşi un astfel de subiect; dar aceasta nu înseamnă că
încetează de a fi El Însuşi şi subiectul creator. El vrea să treacă în dialogul cu oamenii de la
poziţia de partener din afara ordinii lor, în ordinea lor. În scopul acesta El nu Se mai poate folosi
de persoanele umane care se nasc unele din altele. El Îşi produce Sieşi din Fecioara Maria o
29
Adv. Nestor., P. G., 86, 1, col. 1705. 30
Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogmatica, II, p. 37. 31
Într-una din cele 12 anatematisme ale sale împotriva lui Nestorie, Sfântul Chiril spune: „Dacă cineva nu vrea să
mărturisească că Emanuel este Dumnezeu adevărat şi că deci Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu,
întrucât a născut în trup pe Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup (cum s-a scris „Cuvântul trup S-a făcut”), să fie
anatema” (P.G., 77, 119). Aceste anatematisme au fost incluse în hotărârile Sinodului III ecumenic din Efes. 32
Adv. Nestorianos, libr. IV, P.G., 86, 1, col. 1649-1722.
pg. 13
natură omenească proprie, ca subiect uman. El Însuşi Se naşte ca om. Acesta e nu numai un act
nou, ci şi un început cu totul nou, care se produce în istoria umanităţii. Acest început nou nu se
putea produce din iniţiativa umană, ci din cea dumnezeiască.33
Un alt subiect uman, născut pe cale obişnuită din bărbat şi femeie, n-ar fi împlinit planul
Fiului lui Dumnezeu de a Se face El Însuşi subiect uman în dialogul cu oamenii, fără a înceta să
rămână în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu. O naştere, din autonomia umană, adică printr-o
pereche umană, suficientă pentru a aduce la existenţă o altă persoană umană din puterile
imanente omeneşti, n-ar fi introdus în şirul persoanelor umane o persoană care să fie în acelaşi
timp o persoană dumnezeiască. Naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară a ţinut seama de
neputinţa imanenţei umane de a se mântui prin ea însăşi, de a sparge în sus orizontul închis al
umanului supus repetiţiei şi morţii, de a încadra pe toţi cei ce se nasc din Hristos după har în şirul
celor „născuţi” din Dumnezeu.
Din acest punct de vedere naşterea lui Dumnezeu-Cuvântul ca om este o naştere unică,
neavând nimic din naşterea celorlalţi oameni. „Nici prima Lui naştere „din Tatăl”, nici a doua
nu a avut ceva comun cu a altcuiva.”34
Ea nu e o naştere din necesitatea firii, ci din bunăvoirea
lui Dumnezeu.35
Se naşte subiectul divin liber şi ca om, nu e născut un om din rânduiala naturii.
De altfel, chiar persoana umană nu e numai născută ca un obiect, ci se şi naşte, sau se naşte
propriu-zis ca subiect, având din prima clipă acest rol activ în formarea naturii sale, în formarea
sa ca om. Propriu-zis subiectul uman îşi are explicaţia apariţiei ca suport al naturii sale umane,
sau natura umană îşi are explicarea apariţiei cu suportul ei în ea însăşi, în suportul sau în
ipostasul mai adânc al Cuvântului dumnezeiesc, ca al cărui chip şi partener de dialog se
constituie din prima clipă, la chemarea lui Dumnezeu Cuvântul. Dar în Hristos, Cuvântul Însuşi
Se face nemijlocit ipostasul naturii umane. În Hristos El Se cheamă pe Sine Însuşi în existenţă ca
om. Ipostasul mai adânc al ipostasurilor umane se face de astă dată în mod nemijlocit ipostasul
naturii Sale umane. În felul acesta naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om depăşeşte şi mai mult
posibilităţile firii. Faptul acestei naşteri minunate nu e un fapt de natură, ci un fapt al copleşirii
33
În aceasta vede Karl Barth semnificaţia naşterii Fiului lui Dumnezeu, ca om, din Fecioară. „Die
Jungfrauengeburt bezeichnet dies dass Gott am Anfang steht, wo wirkliche Offenbarung stattfindet. Gott und
nicht die willkürliche Klugheit, Tüchtigkeit oder Frömmigkeit eines Menschen” (Dogmatik, I Band, II Halbband,
Zollikon, 1938, p. 199-201). Apud Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogmatica, II, p. 37-38. 34
Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nestorianos, libr. IV, P.G., 86, 1, col. 1669 B. 35
Idem, op. cit., col. 1709.
pg. 14
naturii de către Duhul dumnezeiesc, într-un mod cu mult mai deplin decât în naşterea celorlalţi
oameni. De aceea în Evanghelii şi în Simbolurile de credinţă ale Bisericii primare se atribuie un
rol decisiv Duhului Sfânt în zămislirea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om. Omul se
constituie în mod deplin încă de la începutul existenţei sale prin suflarea de viaţă a lui
Dumnezeu, adică prin Duhul Sfânt. Cu atât mai mult Se constituie acum Cuvântul lui Dumnezeu
ca om prin împreună-lucrarea Duhului Sfânt. Prin lucrarea Duhului Sfânt omul se constituie ca
subiect, prin care se afirmă spiritul, ca un factor superior faţă de natură, deci nu ca obiect; prin
lucrarea Duhului Sfânt omul e chemat la un dialog cu Logosul. În Hristos omul află împlinirea
supremă în identitatea sa, ca subiect, cu Logosul, ca subiect divin, prin prezenţa Duhului Însuşi
ca persoană.
Sfinţii Părinţi observă că dacă la început Dumnezeu a putut lua El Însuşi numai din Adam
un alt subiect uman, de ce n-ar fi putut lua acum numai dintr-o femeie, El însuşi, nu un subiect
uman, ci numai o natură umană pentru Sine ca subiect? Dar dacă atunci a luat într-o clipă un
subiect uman din Adam - căci omului îi trebuia de la început un partener de dialog -, acum
Dumnezeu Cuvântul parcurge întregul proces de formare a naturii Sale, de formare a Sa ca om,
ca un nou partener de dialog al omului, pentru a parcurge de la început întregul drum al omului,
cu excepţia iniţiativei umane a naşterii, care n-ar fi putut forma decât un alt subiect uman din
şirul imanent uman. Sfântul Maxim Mărturisitorul observă că prin acest mod nou de naştere, nu
numai Dumnezeu acceptă o temporalitate, care nu contrazice eternitatea Sa, ci şi natura umană e
restabilită în starea sa originară, fiind copleşită de Duhul dumnezeiesc prin fortificarea spiritului
uman. Căci Hristos ca om vine la existenţă, asemenea lui Adam, printr-un act de creaţie
dumnezeiască, deci nepătat de păcatul voluptăţii. Dar pe de altă parte, Hristos rămâne în
continuitate şi cu succesorii lui Adam veniţi la existenţă prin naşterea naturală.
Pentru toate aceste motive, teologia ortodoxă preferă numirea de Născătoare de Dumnezeu,
numire care exprimă şi credinţa în Hristos ca Dumnezeu. Legătura dintre credinţa în Fecioara
Maria ca Născătoare de Dumnezeu şi credinţa în Persoana dumnezeiască a lui Hristos e atât de
puternică, încât Sf. Grigorie de Nazianz spunea: „Dacă cineva nu crede că Sfânta Maria este
pg. 15
Născătoare de Dumnezeu, e despărţit de Dumnezeu". După el, de aceasta depinde mântuirea
noastră.36
d. Panaghia. Fecioara Maria este „cea plină de har" (Lc. 1, 28). Fiica Anei şi a lui
Ioachim, după rânduielile naşterii naturale, logodită cu Iosif, fără ca acesta să fie bărbatul ei
fizic, Maria L-a născut pe Cuvântul, pe Cel Care este mai sfânt decât toţi sfinţii. Prin ea L-am
cunoscut pe Fiul lui Dunnezeu şi ne-am învrednicit de Trupul şi de Sângele Său. S-a născut dar
din ea Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Nu s-a născut om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu
întrupat. N-a fost uns ca un profet, prin energie, ci prin prezenţa deplină a celui care unge, încât
cel care unge s-a făcut om, iar cel care a fost uns s-a făcut Dumnezeu. Aceasta nu prin
schimbarea firilor, ci prin unirea după ipostasă. Acelaşi era atât cel care unge, cât şi cel care a
fost uns. Ca Dumnezeu s-a uns pe Sine ca om. Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu
aceea care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat? În adevăr, este în sensul propriu şi real
Născătoare de Dumnezeu, Doamnă care stăpâneste toate făpturile, roabă şi maică a creatorului.37
Umanitatea ei a fost sfinţită Dumnezeirea Cuvântului, prin sălăşluirea Acestuia în ea. Ea
este plină de har din cauza acestei sălăşluiri. Ea s-a arătat, astfel, mai înaltă decât toate făpturile
cereşti şi pământeşti, mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită decât Serafimii, Doamnă şi
Stăpână. Ea este nu numai model moral pentru oameni, ci şi concretizarea istorică a
îndumnezeirii, fiind cea dintâi făptură umană sfinţită nemijlocit de Iisus Hristos, în care apare
viaţa nouă unică, Viaţa Iui lisus. Aceasta este viaţa veşnică a lui Dumnezeu în formă umană.
„Astăzi este începăturii mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac: Fiul lui Dumnezeu,
fiu Fecioarei Se face şi Gavriil harul îl binevesteşte".
e. Cultul de venerare adresat Maicii Domnului. Biserica Ortodoxă crede în mijlocirea şi
îndrăznirea ei de Maică a Domnului, căreia i se roagă precum uneia care este preacinstită şi
preasfântă: „Împărăteasa mea preabună şi nădejdea mea”. Însuşi Iisus Hristos a simţit dragostea
de mamă, căci, pe cruce şi în grele chinuri fihid, i-a recunoscut pe Maica Sa şi pe ucenicul pe
care îl iubea stând alături. Şi i-a zis Maicii Sale: „Femeie, iată fiul tău!”, iar ucenicului: „Iată
mama ta” (L. 19,26).
36
Epist. 101 către Caledoniu, contra lui Apolinarie. 37
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica…, p. 149.
pg. 16
Mai unită cu Hristos decât toţi sfinţii, şi de aceea mai presus de toţi sfinţii şi îngerii, se află
Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit şi născut din ea
ca om şi apoi L-a purtat în braţe ca prunc şi a rămas unită cu El prin afecţiunea omenească
supremă pe care o trăieşte o mamă faţă de fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai intimă ca legătura
oricărui sfânt cu El, căci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat în braţe, l-a
privit neîncetat faţa şi ochii, L-a alăptat şi L-a iubit cu iubirea omenească culminantă proprie
unei mame, fiind identificată într-un anumit înţeles cu Fiul ei. De aceea îndrăznirea ei către El
este mai mare ca a tuturor sfinţilor şi iubirea ei fată de noi se resimte de iubirea maximă a lui
Hristos fată de noi. Iconografia ortodoxă prezintă pe Iisus luându-i la Adormirea ei sufletul în
braţele Lui, inversând purtarea Lui ca prunc în braţele ei. Iubirea Lui faţă de ea este tot atât de
afectuoasă ca şi iubirea ei faţa de El; Pruncul ajuns în plinătatea puterilor poartă în braţele Sale
pe mama Lui rămasă cu puteri mai împuţinate. In persoana ei a simţit şi simte Iisus la maximum
iubirea omenească fată de El şi în afecţiunea Lui fată de ea se include o afecţiune fată de om în
general, faţă de mamele umane şi de iubirea lor pentru fiii lor.
În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă, inima care s-a topit cel mai mult pentru
Fiul ei şi a bătut şi bate ea însăşi la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci
mântuirea nu e o chestiune de justiţie, ci de iubire între Dumnezeu şi oameni; iubire care din
partea oamenilor a devenit fierbinte şi culminantă concentrându-se într-o inimă de mamă şi
manifestându-se prin ea38
. Dumnezeu cel întrupat ţine seamă de această inimă a Mamei, care a
devenit Maica noastră, pentru că e Maica Lui. Ea e darul cel mai de preţ făcut lui Dumnezeu de
către umanitate, dar un dar prin care Dumnezeu ne răsplăteşte cu nenumăratele Sale daruri. "Ce-
Ţi vom aduce Tie, Hristoase...? Cerul Iti aduce pe îngeri, pământul Iţi aduce darurile lui. Dar
noi oamenii Iţi aducem pe Maica Fecioară", cântă Biserica la Naşterea Domnului.
„Maica Domnului premerge umanităţii şi toţi îi urmează. Premerge în iubire, în curăţie, în
apropierea de Dumnezeu. Ea trece cea dintâi prin moartea pe care Fiul ei a făcut-o
neputincioasă şi, de aceea, în rugăciunea ce i se adresează la Adormire, toţi îi cer ocrotire.”
"Intru adormire, Născătoare de Dumnezeu, lumea nu o ai părăsit, înălţarea ei închide porţile
38
Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogmatica, III. p. 214
pg. 17
morţii, pecetea ei e pusă pe neant. E pusă de sus de Dumnezeu-Omul şi de jos, de prima "făptură
nouă", înviată şi îndumnezeită”39
.
De aceea Maicii Domnului îi cerem incomparabil mai des decât tuturor sfinţilor să se roage
pentru noi şi pentru toţi ai noştri. Totdeauna, după două tropare adresate lui Dumnezeu, al treilea
e adresat ei. Dacă fiecărui sfânt i se dedică o zi principală în anul bisericesc pentru cinstire şi
laudă, Maica Domnului este lăudată în fiecare zi, deşi are şi câteva sărbători la fel de importante
dedicate ei în mod deosebit. Apoi, ei nu i se cere numai să se roage lui Hristos pentru noi, ci i se
cer şi ei însăşi multe lucruri. Ei ne adresăm cu cereri ca acestea: "Tu mântuieşte pe robii tăi de
toate nevoile"; "Stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi"; "Aleargă, Stăpână, Născătoare de
Dumnezeu, şi ne izbăveşte pre noi de primejdii"; "Numai la tine nădăjduiesc şi alerg sub
acoperământul tău"; "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vieţii mele nu mă lăsa pe
mine, ajutorului omenesc nu mă încredinţa, ci tu însăţi mă apără şi mă mântuieşte". Necontenit
se repetă refrenul: "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi". Niciodată nu
i se spune însă: "Miluieşte-ne pre noi". Prin această expresie, adresată numai lui Dumnezeu, se
afirmă credinţa că noi depindem întru totul de mila lui Dumnezeu. "Mântuieşte-ne" adresat
Maicii Domnului nu are sensul de mântuire, ca operă înfăptuită de Hristos, ci de "scăpare" sau
"izbăvire" din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care însă au şi ele o legătură cu
mântuirea.
De foarte multe ori se spune că ea ne ajută pentru că mijloceşte la Fiul ei cu deosebită
eficienţă. "Ocrotitoare creştinilor, neînfruntată, mijlocitoare către Făcătorul neclintită, nu trece
cu vederea glasurile rugăciunilor celor păcătoşi, ci aleargă ca o bună în ajutorul nostru, al
celor ce strigăm cu credinţă către tine, grăbeşte spre mijlocire, aleargă spre rugăciune, cea care
ocroteşti pururea, Născătoare de Dumnezeu, pe robii tăi".
Ajutorul ei este atât de necesar, fiindcă un motiv pentru care Hristos miluieşte pe cei ce
aleargă la El este acela că o cinstesc pe Maica Lui. Căci cei ce nu o recunosc pe ea ca Născătoare
a lui Dumnezeu întru feciorie şi din puterea Duhului Sfânt, nu-L recunosc pe El însuşi ca
Dumnezeu. "Tărie şi mântuire S-a făcut celor pierduţi, Cel ce S-a născut din tine, Stăpâna lumii,
39
P. Evdokimov, L’Art de l'icone, Desclee de Brouwer, 1970, p. 219.
pg. 18
Care a mântuit din porţile iadului pe cei ce cu credinţă te slăvesc pe tine" (din slujba
înmormântării).
Faptul că ea este Maica lui Dumnezeu-Mântuitorul este şi motivul pentru care ei îi
acordăm nu numai venerare ca sfinţilor, ci supravenerare (hyperdulia)40
. Această supravenerare
se arată în mulţimea incomparabil mai mare de rugăciuni adresate ei, în cererea unor ajutoare
direct de la ea, în motivarea celor adresate Mântuitorului, prin faptul ca S-a născut din ea. Ea are
o poziţie unică în cultul Bisericii. Ea e deasupra tuturor creaturilor omeneşti îndumnezeite - şi a
îngerilor - unite în Hristos. Dar nu e identică cu Dumnezeu şi cu Hristos, Dumnezeu-Omul. Ea e
numai om. Dar e omul ridicat prin harul lui Hristos deasupra tuturor sfinţilor şi mai venerată
decât toţi, fără să i se aducă închinare ca lui Dumnezeu, sau ca lui Hristos, Dumnezeu cel
întrupat, închinare ca Celui de care depindem în mod total şi absolut în existenţa şi fericirea
noastră veşnică. Tot ce are ea, are ca şi noi, prin Dumnezeu, şi mai special prin Dumnezeu cel
întrupat, deşi are mai mult decât noi toţi şi s-a ridicat prin curăţia şi iubirea ei faţă de Dumnezeu
mai presus decât toată creaţia; şi deşi în solidaritatea pan-umană în Hristos, ea aduce mai multă
iubire decât toate făpturile conştiente, ea rămâne om adică făptură şi nu Dumnezeu, de unde şi
deosebirea între cinstirea adusă ei şi Închinarea adusă lui Dumnezeu.
În iconografia ortodoxă, Fecioara Maria este tronul Fiului, rădăcina din care Îşi ia trupul.
Icoana Maicii Domnului este cel mai aproape de altar. Comparată cu Noua Evă, Fecioara Maria
îl prezintă pe Fiul Său atât lui Dumnezeu, cât şi Bisericii. Preaeinstirea Maicii Domnului se
întemeiază, de aceea, atât pe contribuţia ei la întruparea Fiului, cât şi pe mijlocirea şi pe ajutorul
ei de maică a Bisericii, nedespărţită de Fiul41
. De aceea, creştinii se roagă: „Sub milostivirea ta,
scăpăm, Născătoare de Dumnezeu”. Sau: „Stăpâna cea bună a lumii, tu ştii că nu avem
îndrăznire noi, păcătoşii, către Dumnezeu. pe Care L-ai născut. Dar îndrăznind către tine, noi,
robii tăi, cădem la Stăpânul prin tine, ca ceea ce ai îndrăznire către El, ca unul Ce e Fiul tău şi
Dumnezeul nostru, Lui deci crezând şi eu nevrednicul, rogu-te, Stăpână, Să-mi dăruiască
simţirea darurilor tale şi ale celorlalţi sfinţi".
f. Sărbătoarea intrării în templu a Fecioarei este altă învăţătură importantă despre
Maica Domnului bazată pe scrierile apocrife, dar Biserica a acceptat-o pentru simbolismul ei
40
Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogamatica, III. p. 216. 41
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 168.
pg. 19
profund. Nu se cunosc împrejurările în care Maica Domnului a sfârşit viaţa sa pământească. Luca
aminteşte de prezenţa ei la adunarea din Ierusalim, care aştepta pogorârea Duhului Sfânt (F.A. 1,
14), dar nu se ştic cât a trăit după înălţarea Fiului.
Tradiţia a dat o mare importanţă sărbătorii „adormirii” Maicii Domnului şi face pomenire
de ridicarea ei nevăzută, cu trupul şi cu sufletul, în slava cerească, dar nu a păstrat o mărturie
explicită despre înălţarea ei trupească, văzută, ca a lui Iisus Hristos. Dimpotrivă, în slujba
sărbătorii,42
se spune: „Apostoli de la marginile pământului, adunaţi-vă în Ghetsimani şi
îngropaţi trupul meu. Iar Tu, Fiul şi Dumnezeul Meu, primeşte sufletul meu". Nimeni dintre
oameni n-a înviat fără a trece prin moarte. Prin înălţare, Maria a anticipat învierea tuturor
oamenilor.
g) Învăţătura romano-catolică despre Maica Domnului. Învăţătura despre Maica
Domnului are diferite variante confesionale. De pildă. Biserica romano-catolică susţine că:
Fecioara Maria a fost ea însăşi concepută şi născută în mod excepţional, adică fără păcatul
originar, din Ioachim şi din Ana. „Zămislirea imaculată”43
a Fecioarei Maria este o învăţătură
propusă ca dogmă de papa Pius al IX-Iea, în 1854, după care Maria a fost exceptată de
întinăciunea păcatului originar de la începutul zămislirii ei, aceasta printr-un har special şi în
vederea meritelor lui Hristos44
. Tradiţia ortodoxă o cinsteşte şi se roagă Fecioarei Maria, ca cea
„plină de har" (Lc. 1,26), o numeşte „preasfânta” (panaghia), ca una ce a participat la misterul
iconomiei mântuirii, primind în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu (Theotokos). Fecioara Maria a
crezut în cuvântul lui Dumnezeu, de aceea ea rămâne garantul permanent pentru fidelitatea
noastră faţă de Dumnezeu. Dar aceasta n-a scos-o din condiţia umană, ea n-a devenit înger.
Nimeni n-a fost răscumpărat de păcat înainte de Hristos şi în afară de Jertfa Acestuia, fecioara
Maria are în comun cu noi umanitatea pe care a curăţit-o numai Hristos. Tocmai de aceea, ea este
comparată cu o „scară" sprijinită pe pământ, al cărei vârf atinge cerul (Fac. 28, 12).
În 1950, Papa Pius al XII-Iea a promulgat o altă dogmă mariologică, anume, învăţătura că
Maica Domnului, la sfârşitul vieţii sale, a fost înălţată cu sufletul şi cu trupul la cer, glorificată de
42
Vezi Minei, la 15 august, 43
Vezi: Glosar, articolul „imaculata concepţie". 44
Catehism, nr. 491, p. 108.
pg. 20
Fiul ei ca împărăteasa lumii45
. Ea este „maica Bisericii", modelul (typus) Bisericii. După
înălţarea cu trupul la cer, ea continuă rolul ei „matern” adică, cooperează la mântuirea lumii ca
„ajutătoare” şi ca „mijlocitoare”46
.
O mişcare romano-catolică recomanda magisteriului să declare o nouă „dogmă marială",
anume Maica Domnului în calitate de co-redemptrix sau co-răscumpărătoare a umanităţii. Titlul
acesta este folosit în documentele papale din secolul trecut. Aceasta ar însemna punerea Maicii
Domnului pe picior de egalitate cu Iisus Hristos, unicul mijlocitor între Dumnezeu şi om.
Teologia soteriologică ortodoxă a atribuit Fecioarei Maria titlul de mediatrix - mijlocitoare în
opera răscumpărării. În rugăciunile liturgice, Biserica şi creştinul se roagă lui Dumnezeu: „Am
solitoare vrednică de credinţă spre înduplecarea Ta pe preacurata Maică a Unuia-Născut Fiului
Tău”. Biserica recunoaşte rolul Fecioarei Maria în iconomia întrupării Cuvântului lui Dumnezeu
şi numai din această cauză ea este nădejdea creştinilor cea după Hristos, Maica, zidul şi limanul
lor, apărătoarea şi acoperământul lor: „Născătoare de Dumnezeu, toată nădejdea mea spre Tine
am pus-o eu". În iconomia mântuirii, care începe cu Buna-Vestirc, Maria, Maica Domnului se
situează totdeauna de partea celor mântuiţi de fiul ei după trup.
h) Adormirea Maicii Domnului şi înălţarea ei la cer. Noul Testament nu descrie
sfărşitul vieţii Maicii Domnului. Tradiţia orală şi, mai ales. iconografia ortodoxă vorbesc de
adormire, nu de înălţare. În ce fel Maica Domnului se ridică la cer, rămâne un mister.
„Înălţarea” ar putea să însemne intrarea ei în slava Fiului. Sufletul ci este luat de Iisus Hristos.
Ea a trecut la viaţa viitoare fără judecată, căci n-a putut să rămână în stricăciune47
.
În tradiţia liturgică circulă aceste credinţe, dar Biserica Ortodoxă nu le-a impus ca articole
de credinţă sau ca dogme ce trebuie acceptate în mod obligatoriu. În Liturghia ortodoxă, Maria
este mereu invocată, dar totdeauna a făcut parte din comuniunea sfinţilor: „ Pe Preasfânta,
curata, prea-binecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare şi pururea
Fecioara Maria, cu toţi sfinţii - meta panton ton Aghion - să o pomenim". Apoi, Hristos a dat-o
ca mamă Apostolului Ioan. Pe engolpionul episcopal este pictată Fecioara împreună cu lisus,
pentru a arăta anume grija maternă a episeopului faţă de episcopia sa.
45
Vezi: Glosar, articolul „Înălţarea la cer a Maicii Domnului”. 46
Catehism catolic, ed. cit., nr. 96. 47
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 169.
pg. 21
i) Doctrina protestantă despre Maica Domnului. Protestanţii recunosc rolul biblic
important al Mariei, care prin aeel „să fie” a acceptat harul ce i s-a acordat. Ei resping dogmele
catolice amintite. Expresia - puterea lui Dumnezeu a acoperit-o pe Maria cu umbra Sa (Lc. 1,
35)- nu descrie un proces biologic, ci arată doar că pruncul ce se va naşte va fi Fiul lui
Dumnezeu, Protestanţii au opinii foarte diferite despre fecioria Mariei: unii susţin că Maria a fost
fecioară în naştere şi după aceea, alţii cred că după naşterea lui Iisus, ea a avut copii cu Iosif (Cf.
Mt. 13, 55-56), alţii interpretează fecioria ca pe o virtute morală. În orice caz, protestanţii nu
admit ideea că Maria cooperează cu Iisus la mântuirea lumii48
.
Protestanţii nu acceptă nici preacinstirea ei şi nici rugăciunile de mijlocire ce îi sunt
adresate, pe motivul că numai lui Dumnezeu I se cuvine adorare sau închinare şi că nu există alt
mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, decât Iisus Hristos49
,. Dar credinţa ortodoxă face o
deosebire clară între adorarea lui Dumnezeu şi preacinstirea Maicii Domnului. De altfel, ea este
singura persoana umană care a participat la întruparea dumnezeiască a Cuvântului. Îngerul însuşi
o venerează „Bucură-te” (Lc. 1,28), fiind deja socotită „binecuvântată între femei” pentru că i-a
făcut „mărire” Cel puternic (Lc. 1, 49). Într-adevăr, răscumpărarea s-a făcut o dată pentru
totdeauna prin moartea şi prin învierea lui Iisus. Dar cinc-L comemorează pe Iisus Hristos din
Nazaret este ţinut s-o comemoreze şi pe Maica Sa, vas vrednic de a Sa întrupare. Fecioara Maria
stă în umbră totdeauna, dar contribuţia ei la întrupare este fundamentală. Rugăciunea către Maica
Domnului face parte din comemorarea Fiului său. În iconografia lor, este pictată împreună cu
Iisus. Însuşi faptul că S-a născut Fiul lui Dumnezeu din ea o situează mai presus de toate
făpturile.
Concluzii.
Din toate cele afirmate până acum putem concluziona că învăţătura despre Maica
Domnului constituie un pilon principal în Teologia Dogmatica ortodoxă şi în general pentru
orice creştin indiferent de confesiunea din care face parte. Setea de cunoaştere a lui Dumnezeu,
adânc sădită în fiinţa omului face din teologia dogmatică unul din mijloacele de bază prin care se
realizează progresiv această cunoaştere a lui Dumnezeu. Creat după chipul lui Dumnezeu omul
urcă prin trăirea creştină spre asemănarea cu Dumnezeu chemat de dorul pentru Dumnezeu, sau
48
Idem, p. 170. 49
Totodată Luther, în Tezele sale (1517) a condamnat şi cornerţul cu indulgenţele în vederea mântuirii eterne.
pg. 22
aşa cum spune Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul
nostru până ce se va odihni întru Tine"50
.
Aşa cum afirmă părintele Dumitru Stăniloae, vorbind despre dogmele creştine, Întreaga
învăţătură despre Maica Domnului s-a constituit revelat, păstrat, exprimat, propovăduit, aplicat
şi explicat de Biserică51
folosind în aceeaşi măsură Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură.
Maica Domnului a fost predestinată, – cu sensul ortodox al predestinării proniatoare,
evident –, prin sfatul preştiutor şi mai înainte de veci al lui Dumnezeu, a fost preînchipuită şi mai
înainte propovăduită prin Duhul Sfînt, prin diferite simboluri şi prin cuvintele profeţilor.52
„prin
gura proorocilor tot Vechiul Testament este o Cincizecime preliminară în vederea apariţiei
Fecioarei şi a acelui "Fiu" al ei"53
.
Numele Fecioarei Maria este citat în Simbolul de credinţă. El este invocat, adesea, în
cursul Liturghiei ortodoxe, de pildă, ca parte esenţială din imnul O Monoghenis („ Unule-
Născut, Fiule şl Cuvântul lui Dumnezeu. Cel Ce eşti fără de moarte şi ai primit, pentru
mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea - Fecioară
Maria") şi din rugăciunea de mijlocire, care se zice după prefacerea darurilor euharistice: „Mai
ales, pentru Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu
Născătoarea şi Pururea-Fecioară Maria…". De asemenea, Fecioara Maria este unul din
subiectele preferate ale imnologiei şi poeziei liturgice.
Făcând o sinteză a celor spuse până acum putem afirma că cele mai importante aspecte ale
învăţăturii despre Maica Domnului54
sunt:
a) Cooperarea la Taina întrupării: Fiat.
b) Parthenia - pururea fecioria Maicii Domnului.
c) Theotokos – născătoarea de Dumnezeu.
d) Panaghia. Fecioara Maria este „cea plină de har".
e) Cultul de venerare adresat Maicii Domnului - hyperdouleia.
50
Fericitul Augustin. op. cit., p.85. 51
Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Dogmatica, I, p.52. 52
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica…, p. 148 53
L'Esprit Saint dans la traditton orthodoxe, Ed. du Cerf, Paris, 1969, p. 87. Apud Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia
dogmatică ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, vol. 1, p. 43. 54
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 167
pg. 23
f) Sărbătoarea intrării în templu a Fecioarei.
g) Învăţătura romano-catolică despre Maica Domnului.
h) Adormirea Maicii Domnului şi înălţarea ei la cer.
i) Doctrina protestantă despre Maica Domnului.
Fără îndoială, teologia dogmatică a stabilit aceste puncte principale privitoare la Maica
Domnului, şi toate sunt importante dar între ele cel puţin trei şi anume : calitatea ei de
Născătoare de Dumnezeu (theotokos), pururea-fecioria ei (parthenia) şi preacinstirea sau
supravenerarea ei (hyiperdouleia) – sunt extrem de importante pentru creştini şi mai ales pentru
ortodocşi, importanţă care se justifică în virtutea rolului pe care îl are în întruparea
Mântuitorului, în legătură cu Fiul lui Dumnezeu întrupat şi datorită Lui55
.
În esenţă, la sinoadele ecumenice s-a mărturisit că Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci,
S-a întrupat şi S-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi prin întrupare s-a
realizat uniunea ipostatică, sau unirea într-un ipostas a firii dumnezeieşti şi omeneşti, adică o
persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos56
.
Fecioara Maria are în acest fel locul ei istoric şi rolul ei particular în naşterea după trup a
Cuvântului lui Dumnezeu57
. Şi cea mai importantă consecinţă a întrupării lui Hristos este aceea
că înainte de întrupare, cele două firi erau „despărţite”, cum zice Nicolae Cabasila, „pentru că
Dumnezeu era numai El, şi firea omenească era numai ea”.58
Următorul aspect al învăţăturii despre Maica Domnului este pururea fecioria ei, şi aşa cum
am văzut în 681, al treilea Sinod de la Constantinopol recunoaşte pururea fecioria Maicii
Domnului. Ea este pururea fecioară, fecioară înainte, în timpul şi după naştere.59
În ce chip ,.a
rămas însărcinată" (Fac. 16, 11), „va avea în pântece”, în ce chip a unit fecioria şi naşterea în
maternitatea ei, rămâne pentru noi o „taină străină" dar ştim că ea L-a născut pe Iisus în chip
minunat şi mai presus de fire prin puterea Duhului Sfanţ, Care a adumbrit-o spre zămislire (Lc.
1, 34-35). Aleasă dintre toate neamurile (Fac. 16, II; Is. 7, 14), această fecioară - parthenos, virgo
55
Pr. Prof. Conf. Dr. Vasile Citirigă, op. cit., p. 120. 56
Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogmatica, II, p. 17. 57
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 167 58
Nicolae Cabasila, Despre Viaţa în Hristos, P.G., 150, 572 A. 59
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit.,, p. 168.
pg. 24
- (Mt. 1,23: Lc. 1, 27) este comparată cu „rugul aprins care nu se mistuia", cu scara cerească pe
care S-a pogorât Dumnezeu la om şi s-a suit omul la Dumnezeu.
Coborând ca ipostas El însuşi în ea şi începând să-Şi formeze trupul din ea, cu împreună-
lucrarea Duhului Sfânt întreg ca persoană, trupul ei, ţinut de ea în puritatea fecioriei până atunci,
în puritatea totalei disponibilităţi pentru Dumnezeu, e curăţit şi de păcatul strămoşesc, pentru ca
Ipostasul dumnezeiesc să nu ia trupul Său dintr-un trup care se afla încă sub acest păcat şi sub
legea naturală a naşterii în voluptate.
Iată de ce Maica Celui ce Şi-a format firea omenească din ea şi cea asupra căreia El a putut
lucra pentru ipostazierea firii omeneşti ce se forma în ea, în Sine, ca în Dumnezeu Cuvântul,
trebuia să fie fecioară înainte de zămislire, la zămislire şi la naştere. Calitatea Mariei de
Născătoare de Dumnezeu şi fecioria ei ţin împreună. Iar dacă s-a petrecut cu ea o astfel de
minune, nu se putea ca ea să nu rămână şi după aceea total dăruită lui Dumnezeu, adică fecioară.
Penntru că aşa cum spune părintele Stăniloae, „cea care L-a ţinut în braţe pe Fiul lui Dumnezeu
ca om şi se împărtăşea de puritatea Lui, cum s-a împărtăşit de eliberarea de păcatul strămoşesc în
momentul sălăşluirii Lui în ea, la zămislirea Lui ca om, nu se putea să nu rămână fecioară60
.
Dacă Fecioara Maria a putut aduce prin puritatea ei o contribuţie la întruparea Fiului lui
Dumnezeu ca om, la asumarea firii umane, în El ca ipostas al ei, aceasta se datoreşte faptului că
ea singură a dus la împlinire o putere pe care Dumnezeu de la început „a sădit-o în om împotriva
păcatului”.61
Prin aceasta „ea a acoperit toată răutatea oamenilor şi i-a arătat pe oameni
vrednici de unirea cu Dumnezeu şi pământul vrednic de petrecerea lui Dumnezeu pe el”.62
Păcatul strămoşesc îl avea şi ea, dar în ea şi prin ea „omul... cu multă vigoare a arătat puterea
sădită în el împotriva păcatului, ocolind, prin cuget treaz şi prin hotărâre dreaptă şi prin
mărimea înţelepciunii, tot păcatul de la început până la sfârşit”.63
„Prin frumuseţea ei a arătat
lui Dumnezeu frumuseţea comună a firii”64
şi „L-a mişcat spre iubirea oamenilor”.65
60
Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogmatica, II, p. 41. 61
Nic. Cabasila, la P. Nellas, Maica lui Dumnezeu…, p. 62, 64, 66. 62
Ibid., p. 180. 63
Ibid., p. 102, 62. 64
Ibid., p. 124. 65
Ibid., p. 184.
pg. 25
Trebui observat că Acela care Se naşte din Fecioara ca om e Dumnezeu, şi pentru aceasta
Biserica a considerat totdeauna pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu, căci în aceasta se
implică mărturisirea că Cel ce S-a născut din ea nu e o persoană omenească deosebită de cea
dumnezeiască, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu Care S-a născut din ea, după firea Sa omenească. 66
În felul acesta, putem vorbi despre următorul aspect al învăţăturii creştine despre Maica
Domnului, starea de născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului. Între chenoza Fiului lui
Dumnezeu şi Întruparea Lui, sau calitatea Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu, există o
legătură internă, ca de altfel între toate implicaţiile Întrupării sau ale uniunii celor două firi într-
un ipostas67
. Leonţiu de Bizanţ leagă strâns de naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria,
sau de calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu, chenoza Lui şi îndumnezeirea firii Sale
omeneşti. Numai pentru că Cel ce S-a Născut din Fecioara a fost Dumnezeu, a primit El Însuşi
pătimirile omeneşti, biruindu-le, şi a putut învia. În privinţa Învierii el spune: ceilalţi morţi nu pot
învia pentru că în ei nu mai e nici o putere după moarte. „Cum, dacă, după voi (nestorienilor), a
fost mort în chip identic cu ceilalţi, a ridicat în trei zile templul Său?” Iar în privinţa chenozei
spune iarăşi: „Noi spunem că în unirea ipostatică a Cuvântului cu trupul, făcându-se de la
început în trupul Fecioarei, a fost totuşi bunăvoinţa Cuvântului de a-Şi face săracă în toată
vieţuirea Lui cu trupul mărirea Sa naturală (dumnezeiască), pentru ca nu prin răpire sau pe
nedrept să-Şi înalţe la dreptate prin vieţuire neprihănita omenitate unită cu El, după moartea
trupului.”68
Pentru toate motivele expuse în lucrare, motive pe care nu le mai repetăm, teologia
ortodoxă preferă numirea de Născătoare de Dumnezeu, numire care exprimă şi credinţa în
Hristos ca Dumnezeu, iar legătura dintre credinţa în Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu
şi credinţa în Persoana dumnezeiască a lui Hristos e atât de puternică, încât Sf. Grigorie de
Nazianz spunea: „Dacă cineva nu crede că Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu, e
despărţit de Dumnezeu". După el, de aceasta depinde chiar mântuirea noastră.69
Şi în sfârşit ultimul din cele trei aspecte extrem de importante ale învăţăturii despre Maica
Domnului, pe care îl amintim în concluzii este cinstirea Maicii Domnului sau cultul adresat ei de
66
Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogamtica, II, p. 37. 67
Idem, II, p. 42. 68
Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nestor., P.G., 86, 1, col. 1724. 69
Epist. 101 către Caledoniu, contra lui Apolinarie.
pg. 26
creştini. În acest sens putem spune că Biserica Ortodoxă crede în mijlocirea şi îndrăznirea ei de
Maică a Domnului, căreia i se roagă precum uneia care este preacinstită şi preasfântă:
„Împărăteasa mea preabună şi nădejdea mea”.
Mai unită cu Hristos decât toţi sfinţii, şi de aceea cinstită mai presus de toţi sfinţii şi îngerii,
se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit şi
născut din ea ca om şi apoi L-a purtat în braţe ca prunc şi a rămas unită cu El prin afecţiunea
omenească supremă pe care o trăieşte o mamă faţă de fiul ei.
În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă, inima care s-a topit cel mai mult pentru
Fiul ei şi a bătut şi bate ea însăşi la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci
mântuirea nu e o chestiune de justiţie, ci de iubire între Dumnezeu şi oameni; iubire care din
partea oamenilor a devenit fierbinte şi culminantă concentrându-se într-o inimă de mamă şi
manifestându-se prin ea70
. Dumnezeu cel întrupat ţine seamă de această inimă a Mamei, care a
devenit Maica noastră, pentru că e Maica Lui. Ea e darul cel mai de preţ făcut lui Dumnezeu de
către umanitate, dar un dar prin care Dumnezeu ne răsplăteşte cu nenumăratele Sale daruri. „Ce-
Ti vom aduce Tie, Hristoase...? Cerul Iti aduce pe îngeri, pământul Iţi aduce darurile lui. Dar
noi oamenii Iţi aducem pe Maica Fecioară", cântă Biserica la Naşterea Domnului.
Aşa cum frumos spune Evdokimov, „Maica Domnului premerge umanităţii şi toţi îi
urmează. Premerge în iubire, în curăţie, în apropierea de Dumnezeu. Ea trece cea dintâi prin
moartea pe care Fiul ei a făcut-o neputincioasă şi, de aceea, în rugăciunea ce i se adresează la
Adormire, toţi îi cer ocrotire. "Întru adormire, Născătoare de Dumnezeu, lumea nu o ai părăsit."
înălţarea ei închide porţile morţii, pecetea ei e pusă pe neant. E pusă de sus de Dumnezeu-Omul
şi de jos, de prima "făptură nouă", înviată şi îndumnezeită71
.
De aceea şi noi îi cerem Maicii Domnului incomparabil mai des decât tuturor sfinţilor să se
roage pentru noi şi pentru toţi ai noştri. Totdeauna, după două tropare adresate lui Dumnezeu, al
treilea e adresat ei, şi dacă fiecărui sfânt i se dedică o zi principală în anul bisericesc pentru
cinstire şi laudă, Maica Domnului este lăudată în fiecare zi, deşi are după cum ştim, câteva
sărbători la fel de importante dedicate ei în mod deosebit. Apoi, ei nu i se cere numai să se roage
70
Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogamtica, III. p. 214 71
P. Evdokimov, L’Art de l'icone, Desclee de Brouwer, 1970, p. 219.
pg. 27
lui Hristos pentru noi, ci i se cer şi ei însăşi multe lucruri. Ei ne adresăm cu cereri ca acestea: "Tu
mântuieşte pe robii tăi de toate nevoile"; "Stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi";
"Aleargă, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, şi ne izbăveşte pre noi de primejdii"; "Numai la
tine nădăjduiesc şi alerg sub acoperământul tău"; "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, în
vremea vieţii mele nu mă lăsa pe mine, ajutorului omenesc nu mă încredinţa, ci tu însăţi mă
apără şi mă mântuieşte". Necontenit se repetă refrenul: "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu,
mântuieşte-ne pre noi". Şi totuşi în cinstirea Maicii Domnului există nuanţe, astfel, miciodată nu
i se spune : "Miluieşte-ne pre noi", pentru că prin această expresie, adresată numai lui
Dumnezeu, se afirmă credinţa că noi depindem întru totul numai de mila lui Dumnezeu. Iar
"Mântuieşte-ne" adresat Maicii Domnului nu are sensul de mântuire, ca operă înfăptuită de
Hristos, ci de "scăpare" sau "izbăvire" din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care însă
au şi ele o legătură cu mântuirea.
De foarte multe ori se spune că ea ne ajută pentru că mijloceşte la Fiul ei cu deosebită
eficienţă. "Ocrotitoare creştinilor, neînfruntată, mijlocitoare către Făcătorul neclintită, nu trece
cu vederea glasurile rugăciunilor celor păcătoşi, ci aleargă ca o bună în ajutorul nostru, al
celor ce strigăm cu credinţă către tine, grăbeşte spre mijlocire, aleargă spre rugăciune, cea care
ocroteşti pururea, Născătoare de Dumnezeu, pe robii tăi".
Ajutorul ei este atât de necesar, fiindcă un motiv pentru care Hristos miluieşte pe cei ce
aleargă la El este acela că o cinstesc pe Maica Lui. Căci cei ce nu o recunosc pe ea ca Născătoare
a lui Dumnezeu întru feciorie şi din puterea Duhului Sfânt, nu-L recunosc pe El însuşi ca
Dumnezeu. "Tărie şi mântuire S-a făcut celor pierduţi, Cel ce S-a născut din tine, Stăpâna lumii,
Care a mântuit din porţile iadului pe cei ce cu credinţă te slăvesc pe tine" (din slujba
înmormântării).
Faptul că ea este Maica lui Dumnezeu-Mântuitorul este şi motivul pentru care ei îi
acordăm nu numai venerare ca sfinţilor, ci supravenerare (hyperdulia)72
şi astfel ea are o poziţie
unică în cultul Bisericii. Ea e deasupra tuturor creaturilor omeneşti îndumnezeite - şi a îngerilor -
unite în Hristos. Dar nu este identică cu Dumnezeu şi cu Hristos, Dumnezeu-Omul. Ea e şi
rămâne numai om, dar un om ridicat prin harul lui Hristos deasupra tuturor sfinţilor.
72
Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogamtica, III. p. 216.
pg. 28
Credinţa ortodoxă acordă o mare importanţă şi cinstire Maicii Domnului prin unicitatea ei
dar face o deosebire clară între adorarea lui Dumnezeu şi preacinstirea Maicii Domnului. De
altfel, ea este singura persoana umană care a participat la întruparea dumnezeiască a Cuvântului.
Îngerul însuşi o venerează „Bucură-te” (Lc. 1,28), fiind deja socotită „binecuvântată între
femei” pentru că i-a făcut „mărire” Cel puternic (Lc. 1, 49). Într-adevăr, răscumpărarea s-a făcut
o dată pentru totdeauna prin moartea şi prin învierea lui Iisus. Dar cinc-L comemorează pe Iisus
Hristos din Nazaret este ţinut s-o comemoreze şi pe Maica Sa, vas vrednic de a Sa întrupare.
Fecioara Maria stă în umbră totdeauna, dar contribuţia ei la întrupare este fundamentală.
Rugăciunea către Maica Domnului face parte din comemorarea Fiului său. În iconografia lor,
este pictată împreună cu Iisus. Însuşi faptul că S-a născut Fiul lui Dumnezeu din ea o situează
mai presus de toate făpturile.
BIBLIOGRAFIE
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată
de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului sprijinit pe numeroase alte
osteneli, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
*** Fericitul Augustin. Confesiuni, I, cap. I, Irad. N. Barbu. în colecţia PSB, vol.64. Ediţia II.
Buc. 1994.
*** ,,Filocalia Românească”, vol. 6, trad. Dumitru Stăniloae, vol. 6, Ed. I.B.M.O., Bucureşti,
1977.
*** Sf. Chiril, Catehezele, trad. în rom. de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 2003
*** Catehismul Bisericii Catolice, ediţia a III-a, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti,
2003.
*** CATEHISMUL BISERICII CATOLICE – Compendiu, Concordat cum originali, Traducere:
pr. Mihai Pătraşcu şi Surorile Benedictine, Titlul original în limba italiană:
Catechismo della Chiesa Cattolica. Compendio, Libreria Editrice Vaticana, Edizioni
San Paolo, 2005.
BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Col. Didaskalos, Ed.
România creştină, Bucureşti, 1999.
BULGAKOV, Sergliei, Lumina neînserată. Contemplaţii şi reflecţii metafizice. trad. Elena
Drăguşin, Ed. „Anastasia”(1999).
CABASILA, Nicolae, Despre Viaţa în Hristos, P.G., 150, 572 A. trad. rom. de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae, în Nicolae Cabasila, Scrieri. Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi
Despre Viaţa în Hristos, Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1989.
CITIRIGĂ, Pr. Prof. Conf. Dr. Vasile, Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice şi
simbolice, Ex Ponto, 2000, vol. II.
DAMASCHIN, Sf. Ioan, Dogmatica, Traducere de Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.
EVDOKIMOV, P. L'art de l'icone - Theologie de la beuté, Paris, 1970, 1972, tr. rom. de Grigore
Moga şi Petru Moga, Bucureşti, 1992.
pg. 29
FELMY, Karl Christian, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii
Ortodoxe, un comentariu istoric, traducere pr. Prof. Ioan I. Ică, Sibiu, Editura Deisis,
2004.
NELLAS, Panayotis, Nic. Cabasila - Maica lui Dumnezeu, Trei cuvântări despre Maica lui
Dumnezeu, Atena, 1969, 1974, ed. 2.
STĂNILOAE, Pr. Prof. D., Teologia dogmatică ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, vol. I, II,
III.
Idem, Noţiunea dogmei, în rev. „Studii Teologice", 9-10/1964.