DEONTOLOGIA PROFESIEI DE ASISTENT SOCIAL

@ Etica este o disciplină filosofică şi ştiinţifică, având ca obiect de studiu „morala”; cu aplicatibilitate la diferite domenii socio-profesionale, se inpune, în formă particulară, ca etică profesională.

Morala constituie teoria care se ocupă de cercetarea valorilor, normelor, principiilor şi idealurilor etice.

Moralitatea desemnează sfera „moralei în acţiune”, respectiv „morala în curs de realizare”; este atitudinea de conştiinţă şi practică faţă de morala socială şi cea personală.

Deontologia desemnează “teoria datoriilor morale; morală profesională; teorie a datoriilor şi drepturilor în exercitarea unei profesiuni”1. Ca diviziune a eticii, la frontiera dintre “morală” şi “drept”, dezvoltată în termenii eticii profesionale, în sens restrîns deontologia acoperă cadrul de investigare a drepturilor, îndatoririlor şi etaloanelor de acţiune, de apreciere şi comportare într-un domeniu al vieţii social-utile.

Aşadar, etica este filosofie şi ştiinţă a ethosului în care, de la un moment al dezvoltăriisocial-istorice, intră şi preocupările privind ceea ce ar trebui să fie / să devină, ceea ce se doreşte a fi / a deveni omul şi omenirea în înţeles de valoare-ideal, deopotrivă imperativ şi aspiraţie întru depăşirea stării existente, apreciate ca nesatisfăcătoare. Etica implică traiectul transformării raţional concepute, simţite, dorite, alese şi voite, pe linie de acţiune a omului – concentrare de convingere, atitudine şi comportament; este un demers care studiază conduita umană.

Etica = ansamblul regulilor de conduită împărtăşite de către o anum. comunitate, reguli fundamentate pe distincţia între bine şi rău.

Morala= totalit mijl pe care le fol pt a trăi în armonie= ansamblul de prescripţii concrete adoptate de către indivizi

sau colectivităţiDeontologia= ansamblul regulilor după care se ghidează o

organizaţie, instit, profesie, prin intermediul organizaţiilor profesionale, care devin instanţe de elaborare, aplicare şi suprav a acestor reguli.

1

@ Termenul amoral are două înţelesuri: 1.ceea ce este neutru, indiferent sub aspect moral; 2.ceea ce este împotriva moralei, în afara moralei, dar, prin indiferenţă naturală faţă de ideile de „bine” şi de „rău”, prin necunoaştere, neglijenţă, ignoranţă condamnabilă. Semnifică „împotriva moralei”, dar fără intenţie; şi poate ţine de nivelul insuficient de dezvoltare a conştiinţei morale, în situaţie de normalitate la vîrstele copilăriei, sau în cazuri patologice; o fiinţă amorală este aceea care ignoră valoarea imperativului etic, nu are conştiinţa existenţei judecăţilor morale.Noţiunea de imoral, aceasta exprimă ceea ce este contra moralei, ceea

ce încalcă normele morale, ceea ce contravine regulilor de conduită dintr-un context spaţio-temporal determinat. Îndeobşte, imoral înseamnă „împotriva moralei” în cunoştinţă de cauză, în deplinătatea facultăţilor mintale; este „răul” moral săvîrşit cu intenţie, în mod voluntar.

@ Etica profesională reprezintă reflecţia asupra aspectelor morale ale problemelor ridicate de domenii particulare (medicină, educaţie şi învăţămînt, afaceri publice, justiţie, mass-media etc.).Etica profesională „precizează practicile, drepturile şi datoriile

membrilor unui grup profesional”, avînd caracter contractual (în temeiul relaţiei „profesionist-client”, cu „problema alocării responsabilităţii şi autorităţii”).

Etica profesională este o disciplină reflexivă şi critică. Ea se află la intersecţia filosofiei morale cu eticile particulare ale diferitelor categorii de profesii. Problema centrală a introducerii eticii în profesii, deşi există deja legi, se datorează faptului că legea acţionează de obicei după ce s-a produs încălcarea ei. Practicile etice sunt de graniţă şi se presupune că ar trebui să acţioneze preventiv. (Airaksinen, 1998)

Etica profesională precizează practicile, drepturile şi datoriile membrilor unui grup profesional, critică şi sancţionează malpracticile profesionale.

☺ motivele pt care ar fi nevoie de o etică profesională- respectarea drepturilor omului- responsabilitatea muncii- afirmarea spiritului de pace civilă- sporirea sist de protecţie socială

2

- susţinerea competenţei profesionale- sporirea prestigiului şi autorităţii diferitelor domenii de

activitate

☺ scopul A.S.

Asistenţa Socială este o activitate profesională de protecţie şi ajutorare a indivizilor, grupurilor, comunităţilor „pentru a-şi restaura sau mări capacitatea lor de funcţionare socială existentă şi de a crea condiţii (de către societate), care să favorizeze acest scop”

☺ valorile morale - cinstea, - curajul,- libertatea - responsabilitatea, - judecata dreaptă şi simţul dreptăţii,- respectul,- înţelepciunea,- iubirea, - consecvenţa şi coerenţa în alegere, - cumpătarea,- întrajutorarea, - solidaritatea, - generozitatea,- simţul datoriei şi acţiunea din datorie,- disciplina;

☺însuşiri morale sau de caracter care ar trebui să-l caracterizeze pe a.s.- respectului şi egalităţii,

- colaborare şi recunoaşterea demnităţii intrinseci a persoanei, - solidaritate- utilitate- libertate şi securitate- participare- reciprocitate- onestitate- confidenţialitate

3

@ Caracterul desemnează calit morală a omului- este o achiziţie – desăvârşirea de sine în plan moral- rod al educaţiei şi autoeduc- factor hotărâtor al dezv individuale şi soc

A avea caracter= a dem integritate, principialitate, înălţime morală.

- a proba facultatea de raportare la bine şi adev- a răta şi a det respect- a dem. simţul datoriei- a dovedi responsabilitate

@ Personalitatea morală a asistentului social transpare, de altfel, în chiar notele clamatede o bună practică în domeniu, funcţie de care profesionistul în cauză este evaluat; în principal: calitatea relaţiilor cu clientul / pacientul; capacitatea de interrelaţionare şi comunicare; iniţiativă, autocontrol, decizie, rezolvare; spirit critic şi responsabilitate personală; corectitudine şi punctualitate în relaţii.

DEMERSUL ARETEIC- DEONTIC

arete = virtutedeon = datorie

Aristotel, în Etica Nicomahică, defineşte termenul de „arete” în modul următor: „Virtutea este, aşadar, o dispoziţie habituală dobândită în mod voluntar, constând în măsura justă în raport cu noi, determinată de raţiune, şi anume în felul în care o determină posesorul înţelepciunii practice. Ea este calea de mijloc între două vicii, unul provocat de exces, celălalt de insuficienţă.”

Buna măsură- atât de dificil de atins, de păstrat,- face miezul virtuţii, fiind imperios necesară. Mediana reprezintă chiar excelenţa în câmpul eticii, respectiv al aretologiei; ea reprezintă vârful, culmea până la care omul se poate înălţa în orizontul umanului. Latinii o numeau „aurea mediocritas” (aurita cale de mijloc). A fi între două vicii- carenţă şi abuz- constituie statutul valorii aretologice, principiul de a acţiona conform principiului „justei măsuri”, e proporţia, singura care „crează, dezvoltă şi conservă”, potrivit lui Aristotel. În Etica Nicomahică întâlnim afirmaţia cu privire la virtute „medie-pisc” (în raport cu două vicii opuse); „virtutea, precizează Stagiritul, este o cale de mijloc, /.../ în planul excelenţei şi al perfecţiunii, este un pisc.”

4

Evaluarea morală vine în întîmpinarea răspunsului la întrebarea de ordin practic: „ce trebuie s ă fac? ”; dar, în strînsă legătură, şi la întrebările: „ce ştiu că trebuie să fac?”, „ce vreau să fac?”, „ce simt că trebuie şi doresc să fac?”, „cum pot să fac?”.

@ Conceptul datoriei trimite atît la esenţa, cît şi la fenomenalitatea moralei; presupune: cerinţa, necesitatea; “trebuie”-le; imperativul. Mai precis, interiorizarea acestora, implicînd adeziunea de conştiinţă a individului, autodeterminarea.

@ Disciplina presupune respectarea regulilor. Este atitudine-răspuns la o nevoie a omului – manifestată din primii ani de viaţă, pînă la deplina sa maturitate – de a afla în societate îndrumare şi protejare, elemente-ghid după care să se orienteze, să se conducă în viaţă; iar aceasta, prin reguli pe care omul trebuie să le înveţe şi să le respecte;

☺ Care sunt etapele trecerii de la cerinţele unei situaţii concrete la comportamentul moral?(ex. sunteţi puşi în situaţia de a distribui nişte ajutoare, dar nu ajung decât la un nr. limitate de persoane. ce faceţi în această situaţie?)

1. identificarea cerinţei; 2. conştientizarea nevoii de normă; 3. respect faţă de normă4. obiectivarea cerinţei în valoare şi constituirea normei, 5. recunoaşterea importanţei principiului, a legii – expresie sintetică a

necesităţii generale –, prin cristalizarea convingerii morale;6. trecerea de la cerinţa-valoare-normă în planul acţiunii, al

comportamentului moral.

Abordări teoretice ale conceptului „datoriei” Hesiod (sec.VIII-VII) abordează şi problema datoriei, a menirii omului de

acăuta ordinea justiţiei. Democrit din Abdera (c.460-c.370), care enunţă principiul “abţinerii de

la delicte nu din frică, ci din simţul datoriei” Socrate şi Platon, valoarea “datoriei” este în dependenţă cu valoarea

binelui absolut.

Sensurile datoriei se dezvoltă în rezonanţă cu cele ale virtuţii; în relief sînt aduse acele “îndatoriri” de a demonstra: “înţelepciune” şi

5

“prudenţă” în cercetarea adevărului, “dreptate” şi “binefacere” în relaţiile individului cu cetatea, “curaj”, “cumpătare”, “modestie”.

Creştinismul aşează problema “datoriei” în perspectiva raportării omului la divinitate. Datoriile etico-religioase sînt porunci divine. În esenţă, îndemnul central în spiritualitatea creştină este ca omul să ajungă la înţelegerea datoriei de a urma binele şi a evita răul; porunca-temelie fiind cea a iubirii

Jeremy Bentham, defineşte morala chiar prin noţiunea de datorie – ce este mijloc de realizare a valorilor, ca scop al vieţii. Autorului britanic, de altfel, îi datorăm consacrarea termenului de deontologie – ca ştiinţa moralei – ce aşează în orizontul coexistenţei bine ordonate a indivizilor, antrenînd punctul de vedere etic al convingerii; “datoria” – prin care se realizează binele moral – exprimînd cerinţe obiective ale nevoilor sociale sau profesionale, precum şi cerinţe subiective, ca răspuns la mobiluri interne.

Kant Fr.Hegel, prin distincţia făcută între planul juridic şi cel moral; în ultimă

instanţă, deosebind “obligaţia” de “datorie”. Deşi ambele noţiuni se exprimă prin “trebuie”, Hegel dezvăluie obligaţia ca fiind doar un moment al datoriei, un imperativ exterior avînd o influenţă coercitivă în procesul determinării conduitei. Or, datoria implică depăşirea sferei obligativităţii; este o interiorizare a constrîngerii. Datoria antrenează voinţa şi sentimentele, este expresie a convingerii, a autodeterminării raţionale, prin efortul individului cu sine; respectarea datoriei bazîndu-se pe adeziunea de conştiinţă a individului.

Durkheim - actul moral este obligatoriu şi constrîngător – de unde şi atenţia deosebită acordatăde el disciplinei morale, prin care s-ar modera dorinţele egoiste, s-ar asigura stăpînirea de sine. Conduita morală nu poate fi realizată în afara înţelegerii semnificaţiei datoriei; ea presupune conformismul faţă de normele impuse de societate; nerespectarea lor atrage sancţiunea, al cărei rost este tocmai de a repune la loc, în conştiinţă, sentimentul de încredere în reguli.

pentru Habermas –, “a şti dacă omul are forţa de a acţiona moral” depinde de structura personalităţii şi a formei de viaţă

Emmanuel Levinas: accepţiunea “datoriei” din unghiul intersubiectivităţii, ca “responsabilitate” a individului uman faţă de suferinţa semenului, conducînd la situarea altuia / a “Celuilalt” înaintea sinelui. Propriuzis, modul în care vederea “Celuilalt”, în singularitatea sa absolută şi în fragilitatea sa, investeşte individul cu o “responsabilitate” ce-i hărţuieşte “libertatea de alegere”; deschiderea către suferinţa “Celuilalt” fiind înţeleasă în detrimentul propriului interes, al propriei împliniri / desăvîrşiri

Kohlberg W.D.Ross. Acesta identifică şapte “datorii prima facie”, şi le grupează

astfel: 1.Datorii către alţii bazate pe actele noastre anterioare – a) 6

datoria fidelităţii, b) datoria reparaţiei morale, c) datoria gratitudinii; 2. Datorii către alţii care nu se bazează pe actele noastre anterioare – a) datoria binefacerii, b) datoria de a nu pricinui răul, c) datoria conformării la cerinţele dreptăţii; şi 3. Datorii către noi înşine – propriu-zis, o datorie: a) datoria autoperfecţionării

2. Deontologismul. Contribu ţ ia lui Immanuel Kant la consacrarea “eticii datoriei”

Accentuînd caracterul normativ nepsihologic al moralei, Kantdezvoltă teza potrivit căreia morala constă în subordonarea liber consimţită a individului faţă de datorie; adevărata dispoziţie morală ar fi îndeplinirea datoriei.

Întreaga noastră existenţă se desfăşoară sub influenţa eticii, a ceea „Ce trebuie să fac?”, „Ce îmi este permis să sper?”, întrebări lansate în opera etică a lui Imm. Kant. În filosofia lui Kant nu este vorba de a pune la probă unele principii morale pe care să le aplicăm la situaţii concrete pentru a descoperi ce permit sau ce interzic în funcţie de caracteristicile unei culturi date, ci să stabilim condiţiile a priorii ale oricărei decizii morale. Valoarea morală este trăită nemijlocit ca fiind a priori, ea fiind o valoare în sine.

În concepţia lui Kant, un act nu este moral decât în măsura în care provine exclusiv din decizia de supunere la legea morală şi nu din considerarea unor scopuri exterioare. A te supune datoriei este moralitatea însăşi.

Kant distinge două imperative ale raţiunii practice: imperativul categoric şi imperativul ipotetic. Imperativul categoric reprezintă porunca pură (a priori) a legii morale, este datoria pură. Acest lucru a fost exprimat într-o frază de acum celebră: ”Acţionează în aşa fel încât maxima voinţei tale să poată servi în acelaşi timp şi drept principiu al unei legislaţii universale.” (Critica raţiunii practice)

7