delincventa

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

ROTARI Oxana

Delincvența Juvenilă:probleme actuale și căi de soluționare

Monografie

Chişinău, 2010

Recenzenţi:Trofim Carpov, doctor în drept, conferenţiar universitar ULIM;Elena Safalero, judecător la Curtea Constituţională a Republicii Moldova;Xenofon Ulianovschi, doctor în drept, conferenţiar universitar ULIM, Preşedintele Colegiului Penal al Curţii de Apel a Republicii Moldova

Prezenta lucrare reprezintă o versiune adaptată pentru publicare a tezei de doctorat a dnei Oxana ROTARI cu titlul “Criminalitatea minorilor: aspect penal, psihologic şi criminologic” susţinută public la 17 martie 2007 în cadrul Consiliului Ştiinţific Specializat – 12.00.08 Drept penal (Drept penal şi crimi-nologic), ULIM.

Asistenţă computerizată: Aliona RotariRedactor: Ala RusnacCoperta: Anna Ivanova

Lucrarea a fost recomandată spre publicare de Senatul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova

(Proces-verbal Nr 5 din 27.01.2010).

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a CărţiiRotari OxanaDelincvența juvenilă: probleme actuale și căi de soluționare:Monografie /

Oxana Rotari; Univ. Liberă Intern. din Moldova, Fac. Drept. – Ch. – ULIM, 2010 (Tipogr. Foxtrot SRL) – 202 p.

Bibliogr. pag. 180 (127 titl.)20 ex.

ISBN 978-9975-101-19-6343.9(075.8) R 82

ISBN 978-9975-101-23-3343.224.1R 82

3OXANA ROTARI

CUPRINS

Introducere .................................................................................................... 5

Capitolul I. Tratamentul penal al minorilor

§ 1. Sorgintea noţiunilor de “delincvenţă juvenilă” şi “minoritate penală” şi a constituirii unei tratări penale distincte .............................. 14

§ 2. Evoluţia conceptului de minoritate penală ............................................ 22§ 3. Răspunderea penală a minorilor conform legislaţiei autohtone ............. 31§ 4. Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state ........................ 45

Capitolul II. Personalitatea delincventului minor: concept şi aspecte psihologice, sociale şi biopsihice

§ 1. Personalitatea delincventului juvenil: la confluenţa factorilor psihologici şi psihosociali ...................................................................... 82

§ 2. Coraportul aspectelor sociale şi biologice ale personalităţii criminalului minor şi rolul factorilor psihici în etiologia criminală ........................... 88

§ 3. Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai delincvenţei juvenile ............................................................................ 102

§ 4. Narcomania – un viciu al adolescenţilor contemporani (aspecte teoretice şi studiu practic) ................................................................................... 113

Capitolul III. Măsuri de profilaxie şi prevenţie a delincvenţei juvenile

§ 1. Modalităţile de intervenţie privind ameliorarea situaţiei minorului infractor ................................................................................................ 122

§ 2. Necesitatea implementării instituţiei probaţiunii în cazul minorilor în Republica Moldova .......................................................... 131

§ 3. Munca în folosul comunităţii prin prisma minorului delincvent ......... 150

Sinteza rezultatelor obţinute .................................................................... 163Propuneri şi recomandări ........................................................................ 174Biblografia ................................................................................................. 180Adnotări ..................................................................................................... 188Abrevieri .................................................................................................... 192Anexe .......................................................................................................... 193

4

DELINCVENȚA JUVENILĂ: PROBLEME ACTUALE ȘI CĂI DE SOLUȚIONARE

OXANA ROTARI

5OXANA ROTARI

Cu toată dragostea dedic această carte scumpelor mele nepoţele

Nicoleta şi Andreea

Fiecare dintre noi trebuie să lupte pentru idealul şi pentru convingerile sale.

(I. Ripert)

Omul nu e liber să facă orice, dar e liber să gîndească orice.

(H. Grohus)

Cunoaşte-te pe tine însuşi. (Socrate)

Nimeni nu iubeşte prin el însuşi şi pentru el în-suşi - fiecare iubeşte prin alţii şi pentru alţii.

(Rudolf von Jhering)

Dacă femeia nu are dreptate – cere-i iertare.(proverb francez)

Principiile dreptului sunt: a trăi onest, a nu vătă-ma pe altul, a-i da fiecăruia ceea ce i se cuvine.

(Ulpian)

Legea universală este: acţionează exterior în aşa fel încît întrebuinţarea liberă a voinţei tale să poată coexista cu libertatea oricărui altuia.

(E. Kant)

6


OXANA ROTARI

7OXANA ROTARI

Introducere

1. Virtutea este temeiul cunoscut şi aplicat. ( Socrate)

2. Temeiul legii îl reprezintă înţelepciunea.(Platon)

3. Pentru a nu abuza de putere trebuie ca puterea scă oprească puterea.

(Montesquieu)

Mileniul trei reclamă necesitatea elaborarării unor strategii în continuă modificare de autoevaluare şi autoperfecţionare a societăţii. În acest context, un rol aparte revine studierii şi combaterii criminalităţii minorilor ca un factor inerent oricărei societăţi. Sub aspect statistic, observăm scăderea infracţiunilor săvârşite de minori în România de la 14,4 % în 1991 până la 7 % în 2002. 1 Si-tuaţia este similară şi în Federaţia Rusă, unde numărul infracţiunilor săvârşite de minori a scăzut de la 8,5 % în 1991 până la 5,5 % în 2002.2 De altă natură, însă, este situaţia în R.M., unde ponderea minorilor condamnaţi a ajuns de la 11,2 % în 2003 la 14,1 % în 2005.3 Astfel, pentru infracţiuni excepţional de grave, deosebit de grave şi grave au fost condamnaţi circa 77, 6 %.

În acest context, considerăm bine-venită implicarea UNICEF-ului, In-stitutului pentru Reforme Penale (în continuare IRP), în promovarea reforme-lor în domeniul Justiţiei Juvenile. Astfel, în septembrie 2003 reprezentanţa UNICEF în Moldova a implementat proiectul “Alternative la detenţie şi asis-tenţă juridică pentru minorii din sistemul de justiţie penală”; în august 2004 a fost iniţiat proiectul “Acordarea asistenţei juridice şi psihosocicale pentru copii în sistemul de justiţie penală”. În luna noiembrie 2003, Fundaţia SOROS - Moldova, în scopul unei continuităţi a activităţilor, a asigurat implementarea proiectului “Reforma sistemului pedepselor penale şi promovarea alternative-lor la detenţie”.4

1 Jecu V., “Prevenirea delincvenţei juvenile şi minorul victimă”, Bucureşti, 1998, pag. 45.2 Кузнецова Н., “Криминология”, Москва, 2004, стр. 263.3 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, Chişinău, 2005, nr. 8, pag. 13-14.4 IRP, “Lucruri mici pentru un viitor mare”, Chişinău, 2004, pag. 2.

8


OXANA ROTARI

De asemenea, în perioada 25-26 mai 2004 IRP a organizat seminarul “Reforma Justiţiei Juvenile în RM. Probleme şi perspective”.5 La 11.01.2005 s-a desfăşurat seminarul de instruire “Implementarea probaţiunii presenţiale şi a muncii neremunerate în beneficiul comunităţii pentru minori în sistemul de justiţie penală”.6 La 1-2 aprilie 2005 a avut loc seminarul de instruire pentru colaboratorii instituţiilor penitenciare din Chişinău, Rezina, Cahul, Lipcani, Rusca, Bălţi, Tighina, în care sunt deţinuţi minorii în conflict cu legea.7 Iar în perioada 4-10 iulie 2005, în cadrul proiectului “Alternative la detenţie pentru copiii în conflict cu legea”, desfăşurat în parteneriat şi cu sprijinul financiar al Reprezentanţei UNICEF în Moldova, a fost efectuată o vizită de studiu în Polonia, care a avut drept scop studierea aprofundată a practicii şi legislaţiei avansate de tratament al copiilor în conflict cu legea.8

Prin urmare, actualitatea temei propuse pentru studiu este determinată de:

- creşterea numărului infractorilor, precum şi diversificarea infracţiuni-lor săvâşite de către minori;

- necesitatea constituirii unei metodologii şi a unei metode implicate în cercetarea delincvenţei juvenile în scopul identificării particularităţi-lor infracţiunilor săvârşite de către minori, a factorilor ce contribuie la orientarea minorilor spre un comportament în dezacord cu legea şi a condiţiilor de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor;

- modificarea şi completarea legislaţiei în domeniu;- apariţia în RM a unor noi servicii promovate atât prin intermediul

organismelor statale, cât şi în sectorul nonguvernamental (ofiţeri de probaţiune, centru de plasament pentru minori etc.). De aceea, cerce-tarea este de actualitate, oferind acestor servicii o bază metodologică în vederea organizării activităţii monorilor cu comportament delin-cvent.

Criza adolescenţei intensifică tendinţele de autocunoaştere, identificare şi afirmare. În opinia cercetătorilor, adolescenţii manifestă un interes sporit 5 IRP, “Buletin informativ”, Chişinău, 2004, nr. 2, pag 6.6 IRP, “Buletin informativ”, Chişinău 2005, nr. 1, pag. 3.7 IRP, “Buletin informativ”, Chişinău, 2005, nr. 2, pag. 2.8 IRP, UNICEF, “Justiţia Juvenilă”, Buletin informativ, Chişinău, 2005, pag. 2.

9OXANA ROTARI

pentru fenomenul social. Fiind conştienţi de lacunele pe care le au la acest capitol, ei se angajează cu curiozitate excesivă în perceperea şi evaluarea am-bianţei.

În acest context, cercetătorul rus E. Enikeev distinge:- Reacţia de protest faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din par-

tea adulţilor, sau invers, de interdicţii abuzive, care pot provoca o stare de înstrăinare, tendinţa de a părăsi casa, vagabondajul, iar uneori chiar un comportament antisocial;

- Reacţia de negare a modelului propus de adulţi;- Reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu;- Reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un domeniu extrem de

dificil;- Reaţia de emancipare, de eliberare de standardele impuse de adulţi

într-o formă radicală, manifestată prin negarea valorilor şi a normelor cu caracter social;

- Reacţia de aderare la grup, în special la cel al semenilor;- Reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea

unei subculturi specifice adolescenţilor.9

Cercetătorii Eleonora şi Sheldon Gluck, studiind două loturi de minori (delincvenţi şi nedelincvenţi), au evidenţiat următoarele deosebiri:

- Din punct de vedere temperamental, delincvenţii sunt mai energici, mai impulsivi, agresivi, distructivi, adesea chiar sadici;

- Au o constituţie cu precădere mezomorfică (atletică);- Tind spre exprimări directe, nu împărtăşesc valorile şi normele soci-

ale;- Provin în special din familii instabile sub aspect afectiv, lipsite de

ţinută morală.După cercetătorul român N. Mitrofan, delincvenţii juvenili pot fi clasi-

ficaţi în funcţie de o serie de criterii:− Prezenţa sau absenţa intenţiei;− Numărul de infracţiuni comise;− Gradul de normativitate psihică;

9 Еникеев М., “Основы общей и юридической психологии”, Москва, 1996, стр. 315-316.

10


OXANA ROTARI

− Gradul de responsabilitate;− Motivaţia.10

Tematica dată sub aspect psihologic şi-a găsit reflectarea în lucrările unor asemenea cercetători precum: Mitrofan N, Rusnac S., Vasiliev V., Pinatel J., Staub H. etc. Aspectul penal al problemei este reflectat în lucrările autorilor Carpov T., Barbăneagră A., Ulianovschi X., Eriomin V., Kuzneţova N., Kar-peţ I., Iakovleva etc. Perspectiva criminologică a criminalităţii minorilor este elucidată în cercetarea savanţilor: Gladchi I., Pitulescu I., Voicu C., Gorceac L. etc.

Din cele menţionate anterior conchidem că problema criminalităţii mi-norilor este una cheie în criminologie. De altfel, problema a stârnit nu doar interesul juriştilor, ci şi al psihologilor, pedagogilor. Necesitatea de viziuni noi asupra acestei probleme e vădită. Dacă o vom neglija azi, mâine vom avea o generaţie tânără de infractori – oameni care şi-au ratat viitorul nu numai din propria vină, ci şi din cauza indiferenţei sociale generale, precum şi a celor chemaţi să le faciliteze integrarea în ambianţa socială, marcată actualmente de procese perturbatorii.

Scopul de bază al prezentei lucrări vizează analiza aprofundată a con-cepţiilor, ipotezelor, afirmaţiilor doctrinare ale specialiştilor în materie de drept penal, criminologie, psihologie atât din Republica Moldova, cât şi din alte state, precum şi elaborarea măsurilor de profilaxie şi combatere a acestui flagel.

Obiectivul principal trasat este de a conferi o nouă dimensiune acestui fenomen atât de pe poziţiile domeniului ştiinţific, cât, mai cu seamă, de pe poziţiile sociale ale condiţiilor materiale de viaţă. În vederea atingerii obiecti- În vederea atingerii obiecti-În vederea atingerii obiecti-vului preconizat, ne propunem să abordăm următoarele probleme:

- Analiza originii şi evoluţiei criminalităţii minorilor;- Analiza comparată a tratamentului penal al minorului în legislaţiile

unor state;- Sinteza rezultatelor cercetărilor psihologice în problema investigată;- Studierea independenţei factorilor de risc ai delincvenţei juvenile;- Fundamentarea necesităţii prevenirii şi combaterii acestui flagel;- Definirea şi completarea noţiunilor operaţionale;

10 Mitrofan N., Butoi T., “Psihologia judiciară”, Bucureşti, 1994, pag. 76.

11OXANA ROTARI

- Studiul statistic comparat.În scopul atingerii obiectivului investigat, urmărind abordarea graduală

a problemelor enunţate, în procesul elaborării lucrării de faţă a fost selec-tat materialul doctrinar teoretic, normativ-legislativ, precum şi cel referitor la concepţiile în materia delincvenţei juvenile.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetării îl constituie te-zele principale ale filozofiei dreptului, teoriei dreptului internaţional, dreptului penal naţional şi internaţional, dreptului procesual-penal, al psihologiei sociale şi judiciare, medicinei, biologiei, precum şi altor materii socio-umane care au fost puse la baza studiului. Atenţionăm asupra faptului că metodele, tehnicile, procedeele folosite au fost determinate de pronunţatul caracter interdisciplinar al fenomenului supus studiului. Prin urmare, investigarea problemei în cauză s-a bazat pe studierea materialului legislativ existent în domeniu, folosind în plan diacronic şi sincronic diverse metode generale şi speciale, respectiv:

- Metoda analizei istorice, folosită pentru cercetarea sorginţii noţiunilor “delincvenţă juvenilă” şi “minoritate penală”, precum şi în vederea stabilirii evoluţiei acestora;

- Metoda analizei logice (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare) utilizate constant pe tot parcursul lucrării;

- Metoda analizei comparative, folosită cu incidenţă maximă în vede-rea stabilirii răspunderii penale a minorilor în diferite state;

- Metoda statistică, folosită în vederea elucidării caracterului cantitativ-calitativ al delincvenţei juvenile;

- Metoda analizei sistematice, care a avut drept scop cercetarea reguli-lor juridice comunitare de ordin instituţional, material şi procedural;

- Metoda previzională sau prospectivă care a avut drept scop elabo-rarea politicilor în materie de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile.

Suportul teoretico-ştiinţific al investigaţiilor a fost determinat de rea-lizările doctrinare ale unor asemenea state ca: Franţa, Germania, România, Rusia, Ucraina, Polonia, Australia, Elveţia, Argentina, Olanda, Danemarca, Suedia, Japonia şi, bineînţeles, Republica Moldova.

Baza juridico-doctrinară a investigaţiei este fundamentată şi de lucră-rile iluştrilor savanţi atât din ţară, cât şi de peste hotare, respectiv: Carpov T.,

12


OXANA ROTARI

Barbăneagră Al., Brînză S., Ulianovschi X., Gladchi Gh., Rusnac S., Ciobanu I., Pitulescu I., Kuzneţova N., Luneev V., Mitrofan N. etc.

Baza normativ-legislativă, metodologică şi empirică a lucrării o con-stituie Principiile Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenţei Juvenile (Principiile de la Riyadh), Regulile Minime ale Naţiunilor Unite referitoare la măsurile neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing); Recomandarea 1526 (2001) a Adunării Parlamenta-re a Consiliului Europei “O campanie împotriva traficului de minori pentru dezamorsarea filierei de est a Europei: cazul Moldovei”; Recomandarea 1065 (1987) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind traficul şi alte forme de exploatare a copiilor; Convenţia Europeană pentru prevenirea tortu-rii de la 02.05.1996.

Lucrarea în cauză prezintă un studiu special în domeniul criminalităţii minorilor, fiind la interferenţa a trei ştiinţe, respectiv: drept penal, criminolo-gie şi psihologie cu implicaţii în medicină, sociologie etc., fapt ce dovedeşte caracterul complex al problemei supuse studiului. Tangenţial unele aspecte ale demersului investigativ au fost reflectate în tezele de doctorat realizate de Stamate S., Bujor V., Marian C., Ursu V., Bîrgău M., Corcenco A.

În vederea atingerii obiectivelor trasate ale investigaţiei, a fost cercetat fenomenul delincvenţei juvenile sub toate aspectele posibile – de la concepte, sensuri, definiţii, evoluţie istorică, aspect compartiv până la propuneri concre-te în materie de prevenţie.

Prezintă interes, de asemenea, anchetele statistice efectuate pe două eşantioane de control, respectiv studenţi şi liceeni, în vederea stabilirii impac-tului folosirii substanţelor narcotice şi catalogării acestora în categoria facto-rilor de risc ai delincvenţei juvenile.

Nu mai puţin relevante s-au dovedit a fi rezultatele anchetării minorelor deţinute la Rusca şi în Izolatorul de detenţie preventivă din Chişinău cu privire la afirmaţiile psihologilor S. Freud, D. Aichon, Kate Freidlender referitor la problema investigată.

Un rol aparte revine studiului comparat al legislaţiei penale în circa 15 state şi concluziilor de rigoare, şi anume, instituirea judecătoriilor specializate pentru minori, al căror personal ar avea o pregătire necesară nu doar în dome-

13OXANA ROTARI

niul dreptului, ci şi al psihologiei sociale şi, implicit, al psihologiei minorilor, aplicarea în mod prioritar a măsurilor educative, precum şi sistematizarea într-un capitol aparte a pedepselor aplicate minorilor şi a particularităţilor acestor pedepse.

Susţinem şi în continuare ideea conform căreia este mult mai simplu să preîntâmpini o maladie decât să o tratezi, fapt pentru care a fost studiată instituţia probaţiunii şi a muncii în folosul comunităţii în speranţa ca tinerii delincvenţi să fie resocializaţi, pentru ca ulterior să nu completeze rândul in-fractorilor majori.

Suntem de părerea că propunerile enunţate, odată implementate, vor îmbunătăţi considerabil legea penală naţională atunci când discrepanţele încă sesizabile vor dispărea, acesta fiind un deziderat realizabil!

Importanţa teoretico-aplicativă a studiului întreprins este argumentată de:

- Analiza complexă a problemei: criminalitatea minorilor sub aspect penal, criminologic şi psihologic cu elucidarea unor asemenea aspec-te ca: vârsta şi particularităţile răspunderii penale a minorilor; intere-sele şi aptitudinile delincventului minor; individualităţile tipologice de caracter ale acestuia, stabilirea factorilor de risc şi coraportului dintre aspectele sociale şi biologice ale personalităţii criminalului mi-nor; elaborarea măsurilor de profilaxie şi combatere;

- Elucidarea premiselor, genezei şi evoluţiei istorice a problemei in-vestigate prin prisma legislaţiei babiloniene (Codul lui Hamurapi), legislaţiei Romei şi Greciei Antice (Legea Cornelia de Sicaris), legis-laţiei franceze (instituţia Brephotropia), legislaţiei spaniole (Codul lui Alfons al X-lea din 1263), legislaţiei gemane (Ordonanţa lui Carol al V-lea din 1532), precum şi a legislaţiei din Ţările Româneşti (Pravila lui Matei Basarab de la 1652, Pravila lui Vasile Lupu de la 1646, Codul penal al lui Barbu Ştirbei de la 1853), a legislaţiei actuale din Republica Moldova;

- Studierea sub aspect comparat a legislaţiei vizând răspunderea pena-lă a minorilor în diverse state (România, Franţa, Germania, Olanda, Polonia, Japonia etc.) în vederea elucidării aspectelor pozitive şi a formulării unor noi propuneri;

14


OXANA ROTARI

- Vizitarea şi anchetarea minorilor deţinuţi în penitenciarele din Rusca, Lipcani şi Izolatorul de detenţie preventivă din Chişinău în scopul elaborării politicilor optime de resocializare a acestor minori;

- Investigarea sociologică a liceenilor şi studenţilor în vederea stabilirii factorilor de risc ai delincvenţei juvenile;

- Studierea literaturii de specialitate, sistematizarea practicii aplicării legislaţiei penale naţionale şi internaţionale, a legislaţiei altor state, fapt ce ne face să concluzionăm că perfecţionarea legislaţiei penale, a practicii aplicării acesteia reprezintă una dintre cele mai importante probleme atât ale ştiinţei criminologice, cât şi ale dreptului penal;

- Analiza literaturii de specialitate în domeniul investigat şi elaborarea studiilor de caz prezentate în cadrul conferinţelor naţionale şi inter-naţionale.

Concluziile şi recomandările prezentei lucrări pot fi de un real folos la trasarea unor direcţii distincte în materie de prevenţie a criminalităţii minori-lor. Autoarea îşi propune să sensibilizeze opinia publică în domeniul investi-gat, or de fiecare membru al societăţii, în mod special de jurişti, criminologi, psihologi depinde viitorul acestui stat, în mod special integrarea reprezentan-ţilor tinerei generaţii în viaţa economică, socială, politică a ţării.

Pornind de la considerentele enunţate anterior, ne exprimăm speranţa ca lucrarea să-şi găsească potenţialul cititor nu doar în rândul specialiştilor, stu-denţilor, masteranzilor, doctoranzilor şi lucrătorilor practici, dar şi în persoana cititorului neavizat.

Cercetarea a fost elaborată în cadrul Catedrei Drept Penal de la Depar-tamentul Drept, ULIM şi reprezintă rezultatele cercetării întreprinse pe par-cursul a nouă ani de activitate.

Materialele cercetărilor, concluziile şi recomandările investigaţiilor şi-au găsit reflectare în publicaţiile conferinţelor internaţionale: simpozioa-nele ştiinţifice “Simposia Professorum” din cadrul Departamentelor Drept, Psihologie şi Asistenţă Socială, ULIM, precum şi în revistele de specialitate “Analele Ştiinţifice ale ULIM”, “Analele Ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel Mare”, “Avocatul Poporului”, “Themis” etc.

Totodată conţinutul lucrării a fost discutată în cadrul catedrelor drept Penal, a departamentului Drep, ULIM şi a catedrei Psihologie socială din ca-

15OXANA ROTARI

drul departamentului Psihologie şi asistenţă socială, ULIM, precum şi a semi-narelor de profil interuniversitar.

Materialele cercetărilor sunt utilizate de autoare în procesul de predare a cursurilor: drept penal, statistica judiciară, criminologie, drept execuţional penal în cadrul Departamentului Drept, ULIM.

Lucrarea include trei capitole; caracteristica generală ca iniţiere în stu-diu; încheierea ce inserează concluzii şi recomandări; bibliografia având la bază suportul documentar şi doctrinar al lucrării; adnotarea; cuvintele-cheie ale lucrării; lista abrevierilor şi anexele.

16


OXANA ROTARI

Capitolul I. Tratamentul penal al minorilor

Nu trebuie să-i conducem pe oameni cu ajutorul unor măsuri extreme.Trebuie să fim cumpătaţi în folosirea mijloacelor pe care natura ni le pune la dispoziţie pentru a-i conduce.

(Montesquieu).

§ 1. Sorgintea şi conţinutul noţiunilor de delincvenţă juvenilă, minori-tate penală şi a constituirii unei tratări penale distincte

Realitatea practică, precum şi studiul literaturii de specialitate relevă faptul că fenomenele sociale, regăsite în conţinutul conceptelor de devianţă, delincvenţă, infracţionalitate, criminalitate, preocupă tot mai intens nu numai specialiştii în domeniu, ci şi factorii politici, guvernamentali, opinia publică, în general, atât pe plan intern, regional, cât şi internaţional.

Asemenea preocupări sunt pe deplin justificate, dacă se are în vedere faptul că urmările acestor fenomene, mai ales ale celor care intră sub incidenţa delincvenţei, infracţionalităţii şi criminalităţii afectează, în cel mai înalt grad, valorile fundamentale ale societăţii, pe un plan mai larg, şi ale persoanelor direct vizate, pe unul mai restrâns, respectiv drepturile şi libertăţile funda-mentale ale omului, existenţa şi buna funcţionalitate a societăţii democratice şi instituţiilor statului său de drept.

Un segment distinct al acestor preocupări este caracterizat de delin-cvenţa juvenilă, determinată de implicarea din ce în ce mai mare a minorilor în comiterea faptelor antisociale, de vârsta tot mai scăzută a participanţilor proveniţi din această categorie, de efectele faptelor lor în plan individual şi social.

Ar fi de remarcat că atât în unele discursuri teoretice, cât şi în limbajul practicienilor se invocă, destul de frecvent, noţiunile de - devianţă, delincven-ţă, delincvenţă juvenilă, infracţionalitate, criminalitate, uneori cu anumite con-fuzii şi, oricum, mai puţin accesibile publicului larg, cu atât mai mult cu cât în luările de poziţii pe această problemă accentul a revenit genului proxim şi mai

17OXANA ROTARI

TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR

puţin diferenţelor specifice. În astfel de condiţii am apreciat că o caracteristică mai profundă a conotaţiilor termenilor de referinţă ar fi bine-venită.11

Aşadar, conceptul de “delincvenţă juvenilă” cuprinde două noţiuni dis-tincte, care urmează a fi precizate, şi anume, conceptul de devianţă şi concep-tul de juvenil.12 Deşi ambii termeni au intrat în limbajul curent şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi univoce, ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific. Adică, lip-sa unei definiţii unanim acceptate constituie o sursă de confuzii, care poate distorsiona rezultatele investigaţiilor criminogene. Termenul de “delincven-ţă juvenilă” nu se întâlneşte nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici în dreptul pozitiv din alte state. El este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracţi-uni în funcţie de criterii de vârstă, consolidându-se în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică, cu precădere mintală a subiectului activ al infracţiunii.

Conceptul de “delincvenţă juvenilă” este sinonim în anumite limbi, cum ar fi italiana, germana, franceza, cu noţiunea de “criminalitate juvenilă” (cri-minalita giovanile, criminalite juvenile, juderd kriminalitat). Cu toate acestea, la origine, şi anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite. Verbul “delinquere” avea accepţia de “a greşi”, “a scăpa din vedere”, “a lipsi” (subiectul “delictul” semnifica, în primul rând, “greşeală”), în timp ce prin “crimen” se înţelegea “crima” la care se asociau semnificaţiile de “acuzare”, “imputare”, “pricinuire a unui rău”. Interesant e că în literatura de specialitate anglo-saxonă, cu precădere în cea nord-americană, termenul de “delincvenţă” a păstrat semnificaţia sa originară (delinquency), care nu se confundă cu sfera şi conţinutul noţiunii de “criminalite” (criminality).

Prin delincvenţă, în opinia cercetătorului I. Pitulescu, urmează să se înţeleagă o serie de fapte ilicite, indiferent de faptul dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absenţa repetată şi îndelungată de la şcoală etc.).

Un interes deosebit prezintă şi abordarea psihologică a acestei noţiuni, prin care se încearcă să se explice în ce măsură individul dispune de o capa-

11 Rotaru O., “Delincvenţa juvenilă şi regimul penal al minorilor. Sorgintea noţiunilor”, În “Avocatul poporului”, Chişinău, 2005, nr. 4-6, pag. 26-28.12 Aramă E., “Istoria dreptului”, Chişinău, 1997, pag. 23-24.

18


OXANA ROTARI

citate intelectuală, afectivă şi volitivă, capabilă să menţină un echilibru între interesele, nevoile şi aspiraţiile sale, precum şi a mijloacelor legitime de re-alizare a acestora. Din această perspectivă, criminalul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Prin urmare, se încearcă a fi scoase în evidenţă atât personalitatea delincventului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul delincvent.

În opinia criminologilor francezi, impulsurile şi instinctele antisociale coexistă în acelaşi individ, alături de cele sociale, într-o formă mai mult sau mai puţin latentă. Astfel, J. Pinatel susţine în lucrarea “Teoria personalităţii criminale” că diferenţa dintre personalitatea delincventului şi nondelincven-tului rezidă în gradul diferit de intensitate a anumitor trăsături specifice. De aceea, “trecerea” la comiterea delictelor, care se produce mult mai rapid în ca-zul delincventului, se datorează anumitor trăsături ce caracterizează persona-litatea acestuia, şi anume: egocentrismul, agresivitatea, labilitatea, indiferenţa afectivă, indiferenţa morală.

R. Stănoiu consideră că, în anumite cazuri, poate fi identificată o “stare periculoasă a subiectului”, care explică înclinaţia acestuia de “a trece la act”.

Sub aspect psihologic, criminalitatea apare ca un produs ineluctabil al personalităţii individului, ea incluzând acele comportamente care violează normele juridice, întrucât indivizii respectivi nu dispun de capacitatea de a le respecta şi a de li se supune. 13 Din acest motiv, unii psihologi sunt tentaţi să considere delincvenţa ca o formă de “ajustare” a unei inferiorităţi fizice sau a unei frustraţii, ceea ce generează predispunerea individului către agresivi-tate şi violenţă. De aceea capacităţile funcţionale ale indivizilor urmează a fi apreciate numai în raport cu standardele normative, iar imposibilitatea de a respecta aceste reguli trebuie asociată controlului motivaţiilor individuale şi responsabilităţii individului implicat în actul antisocial.14

Transgresând normele şi valorile sistemului social, individul poate fi, deci, atât o persoană insuficient maturizată sub raport social sau neintegrată social, cât şi o persoană care refuză sau nu poate să se supună normelor juri-

13 Pitulescu I., “Delincvenţa juvenilă”, Bucureşti, 2002, pag. 17.14 Кудрявцев В., “Криминология”, Москва, 1995, стр. 17-18.

19OXANA ROTARI


dice ale colectivităţii.15 Conform acestei perspective, comportamentul delin-cvent se datorează fie unor dificultăţi care-l împiedică pe individul respectiv să acţioneze conform prescripţiilor normei, fie existenţei unei personalităţi perfecte, normele căreia sunt incompatibile cu standardele de normalitate şi moralitate ale grupului sau colectivităţii din care face parte. Pornind de la aceste considerente, distingem:

a. delincventul nevrotic, care manifestă un comportament generat de conflictele de natură psihică;

b. delincventul patologic, al cărui comportament este determinat în mod organic;

c. delincventul normal, care se identifică cu modelul obişnuit de de-lincvent, preluându-i caracteristicile.

Evidenţiind aceste trăsături ale personalităţii delincvenţiale, ştiinţa psi-hologică este obligată să le pună în dependenţă de caracteristicile mediului social şi cultural în care trăieşte individul, apelând la rezultatele cercetărilor sociologice.

Reieşind din cele menţionate anterior, considerăm posibil ca termenul de “delincvenţă juvenilă” să fi fost introdus şi generalizat cu intenţia de a nu asocia conotaţiile prea grave ale conceptului de “criminalitate” cu faptele co-mise de minori.

Întrucât în vorbirea curentă din ţara noastră, precum şi din alte state ca România, Italia, Franţa cuvântul “crimă” este asociat cu un regim sever de executare a pedepselor, s-a introdus, prin acceptarea tacită, şi conceptul de “delincvenţă”, generalizându-l în mod treptat în cazul minorilor, fără să se eli-mine însă conceptul de “criminalitate”. De aceea aceste cuvinte continuă să fie folosite cu aceeaşi semnificaţie. Spre exemplu, în Franţa şi în Italia termenul de “criminalitate juvenilă” este întâlnit cu precădere în literatura juridică, în timp ce sintagma “delincvenţă juvenilă” este folosită mai frecvent în cercetă-rile criminologice, sociologice şi psihologice.

În legătură cu utilizarea în literatura penală a termenului de “minor”, V. Dongoroz consideră că acesta prezintă inconvenientul de a fi prea vag şi de a crea confuzia cu accepţia pe care acest cuvânt o are în dreptul civil. Amintim

15 Кузнецова H., “Криминология”, Москва, 1994, стр. 7-11.

20


OXANA ROTARI

că minoritatea penală nu este echivalentă cu minoritatea civilă, limitele lor superioare fiind diferite.

De aceea s-a propus ca în ştiinţa penală să fie folosiţi termenii de “co-pil”, “adolescent”, “adult” şi “vârstnic”, care corespund adesea unor tratamen-te penale diferite, termeni cu care operează ştiinţa criminologică.

În dreptul internaţional se conturează tot mai mult un consens în a de-fini drept copil orice persoană sub vârsta de 18 ani. În acest sens, oricine sub această vârstă are dreptul la protecţie specială în cadrul unui proces. Regulile Naţiunilor Unite cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate definesc drept minor “orice persoană sub vârsta de 18 ani”.16 Articolul 1 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile copiilor defineşte copilul drept “orice persoană în vârstă de pînă la 18 ani, cu excepţia cazurilor când majoratul este atins mai devreme în conformitate cu legislaţia naţională”, astfel că vârsta majoratului este determinată de fiecare stat în parte. La stabilirea limitei de vârstă de la care copiii răspund penal trebuie luată în considerare maturitatea emoţională, mentală şi intelectuală a copiilor.

Prevederile Convenţiei au fost incluse în dreptul naţional al R.M. Ast-fel, Legea cu privire la drepturile copiilor prevede că un copil este orice per-soană sub 18 ani, iar Codul penal al R.M stabileşte limita de vârstă de la care începe răspunderea penală – 16 ani.17

În unele lucrări cu referire la delincvenţa juvenilă este întâlnit şi terme-nul de “predelincvenţă”. El desemnează în mod nedifirenţiat fie situaţia mino-rului care, deşi a săvîrşit o faptă prevăzută de lege, nu răspunde totuşi penal din cauza vârstei, fie situaţia minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală. Se prezumă astfel că mi-norul respectiv este un delincvent potenţial. Dar, etichetarea anticipată a unei conduite ca fiind premonitorie pentru un comportament infracţional viitor este improprie şi nu reflectă o analiză conceptuală corectă.18

De aceea în unele legislaţii cu caracter de ocrotire (România, Franţa), minorii aflaţi în asemenea situaţii sunt încadraţi în categoria “copiilor în peri-col” de a comite fapte penale datorită condiţiilor necorespunzătoare de mediu

16 Regula 11 (a) din Regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate.17 IRP, Ghid pentru specialiştii în domeniul justiţiei penale, Chişinău, 2004, pag. 5.18 Cioclei V., “Manual de criminologie”, Bucureşti, 1999, pag. 37-42.

21OXANA ROTARI


social şi unei ambianţe imorale care favorizează sau pot induce comportamen-te deviante.

Totodată conceptul de “delincvenţă” nu este sinonim şi, deci, nu se con-fundă cu noţiunea de “devianţă”. Altfel spus, sfera conceptului de “devianţă” este mai largă şi cuprinde ca formă particulară noţiunea de “delincvenţă”. În acest sens s-a arătat că devianţa constă în “orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular”.19 Este un tip de comportament care se opune celui convenţional sau conformist şi cuprinde nu numai încălcările legii, ci orice “deviere” de conduită care nu are un caracter patologic constatat medical şi reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind definită sau percepută astfel de membrii unui grup social.

În unele lucrări de referinţă din domeniul sociologiei se dă o extensie excesivă acestui termen, care duce la confundarea lui cu orice abatere de la aşteptările unui grup sau ale unei colectivităţi complexe, considerându-se în mod nejustificat că aceste aşteptări sunt echivalente cu normele sociale scrise sau nescrise existente în societate. Atât în limba română, cât şi în cea franceză, termenul “devianţă” este preluat din limba engleză, în care “deviance” are în-ţelesul de abatere de la normele acceptate. Originea cuvântului o găsim în lim-ba latină, în care verbul “deviare” înseamnă “abatere de la drum” (via - cale, drum); elementul esenţial pentru înţelegerea accepţiei exacte a termenului de “devianţă” îl reprezintă conceptul de “normă”.

Unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai logicii deontice G.H. von Wright, arată că termenul “normă” este sinonim cu “model”, “standard”, “re-glementare”, “regulă” şi “lege”, dar în nici un caz cu “aşteptare”. El este întâl-nit cu înţelesul de “lege” în ştiinţele naturii şi în logică. Spre deosebire încă de fenomenele lumii naturale, unde normele au un caracter descriptiv, relevând legi sau regularităţi care nu pot fi modificate, în viaţa socială normele scrise sau nescrise prescriu o anumită conduită, asociind întotdeauna încălcare lor cu un anumit tip de sancţiune (morală sau legală). Cu alte cuvinte, normele sociale nu rezultă din relaţiile interne, impersonale şi de neschimbat, care di-rijează fenomenele şi procesele din lumea naturală, ci au un caracter exterior şi variabil în timp şi spaţiu, fiind o creaţie a omului. Ele au rolul de a orienta 19 Nistorianu Gh., Păun C., “Criminologie”, Bucureşti, 1995, pag. 23-26.

22


OXANA ROTARI

comportamentele individuale sau colective, în funcţie de anumite criterii ge-nerale acceptate ca reguli de conduită. O asemenea orientare este nu numai recomandată, ci şi impusă prin reacţia socială (sancţiunea) pe care o generează încălcarea unei norme cu un anumit grad de generalitate. Aceasta se explică prin faptul că normele sociale, prin sancţiunile lor, sunt instrumente de apărare a valorilor la care se raportează majoritatea membrilor unui grup social cu o organizare stabilă şi de durată.

Susţinem părerea conform căreia conceptul de “devianţă” poate fi de-finit ca un comportament uman individual sau colectiv, care încalcă una sau mai multe norme scrise sau nescrise impuse printr-un sistem de reacţii sociale (sancţiuni) care ocrotesc valorile general acceptate de un grup social relativ stabil şi de durată.

Autorii lucrării “Concepţii şi teorii psihologice şi psihosociale privind delincvenţa”20 consideră că există trei tipuri de devianţă: morală, funcţională şi penală, în timp ce I. Pitulescu susţine existenţa a încă două tipuri: devianţa minorilor cu tulburări de comportament şi devianţa alienaţilor mental.

Din cele menţionate anterior conchidem că termenul “juvenil” (delin-cvenţa juvenilă) se referă numai la grupa de vârstă a minorităţii (minoratului). Considerăm oportună precizarea, deoarece unii cercetători au inclus în con-ţinutul acestui termen şi categoria aşa-numiţilor “tineri adulţi”. Suntem de părerea însă că extinderea înţelesului adjectivului “juvenil” la grupe de vârstă care au depăşit pragul minorităţii este excesivă şi nejustificată. În primul rând, nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte limita superioară a aşa-numitei grupe de vârstă a “tinerilor adulţi”. Unii cercetători se referă la grupa de vârstă 19 - 21 de ani, alţii o extind până la vârsta de 23 sau chiar de 25 ani. Argumen-tul invocat pentru includerea faptelor săvârşite de aceşti tineri în conceptul de “delincvenţă juvenilă” nu mai este de natură strict psihologică sau psihosocia-lă.21 Deşi, luarea în considerare a unor asemenea motive poate să pară nejusti-ficată în condiţiile în care maturitatea biologică şi mintală accelerată a copiilor şi adolescenţilor este un fenomen aproape general în lumea contemporană, totuşi ele sunt menţinute în susţinerea caracteristicilor aparte ale tinerilor din 20 Stoica M., “Concepţii şi teorii psihologice şi psihosociale privind delincvenţa”, Arad, 1997, pag. 3-9.21 Rădulescu S., “Introducere în sociologia delincvenţei juvenile”, Bucureşti, 1990, pag. 53-57.

23OXANA ROTARI


această grupă de vârstă.22 În plus, s-a recurs la argumente sociale şi de politică penală. S-a arătat că, din cauza complexităţii vieţii sociale din statele care au atins un anumit grad de dezvoltare economică, integrarea în structurile sociale de muncă necesită o prelungire a duratei şcolarizării, precum şi o perioadă mai lungă de adaptare.

Pe de altă parte, aplicarea unui regim sancţionar identic cu cel al adul-tului ar întrerupe pentru o durată mai mare continuitatea acestui proces de formare, pregătire şi integrare a “tânărului adult”, facilitând marginalizarea lui socială postpenală şi sporind dificultăţile inserţiei sale în viaţa activă. De aceea, pentru “tinerii adulţi” s-a preconizat un regim sancţionator aparte, care priveşte atât durata anumitor pedepse, cât şi modul de executare a lor. Mai mult ca atât, aceste considerente psihologice, sociale şi de o politică penală au fost consacrate în legislaţia penală din unele state dezvoltate. Spre exemplu, în Germania Legea privind instanţele judecătoreşti pentru minori (Judendgeri-chtsgesetz) din 11.12.1974 prevede că “tânărul adult” între 18 şi 21 de ani nu poate fi condamnat decât la o pedeapsă de maximum 10 ani, iar atunci când din examenul de personalitate rezultă că dezvoltarea morală şi psihică este întârziată, judecătorul poate dispune aplicarea uneia dintre măsurile educa-tive sau pedepsele prevăzute de lege pentru minori. De asemenea, legea din 12.08.1966, prin care se legiferează modul de executare a măsurii disciplinare cu caracter penal “arestul pentru minori” (arestul în timpul liber, arestul de scurtă durată de la una la şase zile, arestul de lungă durată de la o săptămână la patru săptămâni), prevede că poate fi aplicată şi “tinerilor adulţi”.

În România, în cadrul reformei din 1977 a regimului minorilor, s-a pre-conizat o reducere cu o pătrime a pedepselor în cazul tinerilor cu vârsta cu-prinsă între 18 şi 21 de ani neîmpliniţi.23

Ar fi de menţionat că în SUA în categoria “tineri adulţi” intră persoa-nele cu vârsta cuprinsă între 20 şi 23 de ani, în timp ce în Republica Moldova răspunderea penală survine de la 16 ani, iar în cazuri speciale (şi anume, în cazul comiterii infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional de grave) de la 14 ani. Considerăm că, problema sistemului sancţionator penal dis-tinct pentru “tinerii adulţi” trebuie să constituie obiectul unei cercetări

22 Oancea I., “Probleme de criminologie”, Bucureşti, 1998, pag. 15-21.23 Pitulescu I,. Op.cit., pag. 58

24


OXANA ROTARI

ştiinţifice complexe, în care să se analizeze contextul social, moral şi eco-nomic dintr-o anumită ţară şi într-o anumită etapă istorică, luându-se în considerare şi eficacitatea lui preventivă generală şi specială. Mai întâi de toate este însă necesară o analiză a conceptului de “tânăr adult” pentru a se preciza temeiurile de natură diferită care impun şi justifică din punct de vedere logic folosirea acestui termen în cercetarea criminologică şi în legislaţia penală din ţara noastră. Criminalitatea persoanelor din catego-ria “tinerilor adulţi” nu poate fi integrată în sfera şi conţinutul de “delin-cvenţă juvenilă” care, în opinia noastră, cuprinde infractorii minori între 14 şi 18 ani neîmpliniţi.

§ 2. Evoluţia conceptului de minoritate penală.

O pedeapsă este justă cînd este echivalentă cu infracţiunea.

(I.Кant )

Minoritatea penală este un concept cunoscut din timpuri străvechi de unele popoare şi care şi-a găsit expresia juridică în legislaţia scrisă sau în dreptul cutumiar al primelor organizări statale. Deşi informaţiile în această privinţă sunt lacunare ori incerte, se poate spune că încă din cele mai vechi timpuri copilul şi, într-o oarecare măsură, adolescentul au fost consideraţi o categorie juridică distinctă, cu drepturi şi răspunderi limitate. Această diminu-are a responsabilităţii a fost consacrată în primul rând prin dispoziţiile cu ca-racter penal. De aceea s-a şi spus că “dreptul minorului”, ca ansamblu coerent de norme juridice codificat în unele state moderne (de exemplu: Germania), îşi are originea în vechile legislaţii penale, care atenuau răspunderea copiilor şi adolescenţilor pentru săvârşirea anumitor fapte considerate infracţiuni.

Cercetările istorice n-au scos însă în evidenţă o asemenea orientare în legile anterioare instituţiilor juridice ale Romei şi Greciei Antice. Cu toate acestea, însă, criteriul de vârstă este luat în considerare doar ca element de compoziţie al pedepsei în cadrul unui sistem de drept bazat pe justiţia privată, în care ideea de reparare a prejudiciului prin răspundere şi prin echivalenţa pedepsei cu paguba suferită este predominantă. Ca exemplu poate fi menţionat dreptul vechilor evrei, în care atenuarea pedepsei în cazul unei fapte comise

25OXANA ROTARI


de un copil este determinată de considerente strict obiective, care aveau în ve-dere capacitatea de muncă a vinovatului. Răspunderea unui minor (copil) care urma să fie sacrificat religios pentru fapta săvârşită costă mult mai puţin decât cea a unui adult în vârstă de până la 60 de ani.24 Mai mult, legislaţia babiloni-ană (Codul lui Hamurapi) face răspunzător pentru un prejudiciu nu pe cel care l-a cauzat, ci persoana care este mai aptă să dea o satisfacţie materială victimei sau rudelor acesteia. Neglijarea totală a criteriului subiectiv în aprecierea vi-novăţiei făptuitorului şi luarea în considerare numai a elementului obiectiv şi material a fost şi una dintre cauzele care a determinat aplicarea pedepsei unor grupuri sau colectivităţi şi chiar animalelor şi cadavrelor.Ideea răspunderii su-biective este întâlnită, într-o formă rudimentară, şi în operele unor filozofi din Grecia Antică. Spre exemplu, Aristotel considera că actele involuntare (exem-plu: uciderea din culpă) nu trebuie pedepsite, întrucât nu au fost săvârşite cu intenţie. De pe această poziţie el susţine iresponsabilitatea penală a copilului. Aceeaşi teză este susţinută şi de Platon pentru anumite fapte comise de un copil. Cu toate acestea, în dreptul pozitiv atenian omuciderea involuntară era pedepsită şi în cazurile când fapta era săvârşită de un copil.25

La romani însă apare cu mult mai multă claritate ideea de responsabi-litate determinată de maturizarea fiziologică şi implicit psihică. Astfel, unii jurisconsulţi considerau că vârsta constituie un element suficient pentru pre-zumarea pubertăţii, stabilind vârsta de la 14 ani ca element de referinţă pen-tru debutul acestei perioade din dezvoltarea psihofiziologică a fiinţei umane. Asocierea acestor criterii (habitus corporis et numerus annorum) cu un sistem de sancţiuni care atenuau răspunderea penală a impuberului constituie prin-cipalul element invocator care va marca întreaga evoluţie a dreptului penal. În susţinerea acestui punct de vedere reamintim că în lucrarea “Instituţiile”, deşi se referă la domeniul dreptului privat, jurisconsultul Gaius (sec. II d.Hr.) prezintă modul în care dreptul roman pozitiv nuanţa conceptul de “impuber”, prefigurând astfel ideea relativ modernă de “discernământ”. El făcea o dis-tincţie între “puberi” şi copii “pubertaţi proximi” (aproape de pubertare). Spre exemplu, pentru fiecare gen de furt (furtul flagrant, furtul de imobil, furtul de 24 Чиркин C., “История государства и права зарубежных стран”, Москва, 2000, стр. 12-14.25 Rotaru O., “Evoluţia conceptului de minoritate penală”, Chişinău, ULIM, Symposia profes-sorum, 2002, pag. 191-198.

26


OXANA ROTARI

oameni liberi etc.) se prevedea o anumită pedeapsă. Este foarte probabil că, în multe din aceste cazuri, răspunderea impuberului era înlăturată pe conside-rente de vârstă sau de imaturitate biologică. De exemplu, Legea Cornelia de Sicaris considera că dolul (vinovăţia) nu era compatibil cu nivelul de matu-ritate psihică şi somatică a copilului (infans) sub 7 ani în cazul în care acesta săvârşea o omucidere. El era asimilat cu alienatul mintal (furiosus).Împăratul Theodosiu (379-395 d. Hr.) este cel care legal a stabilit pragul copi-lăriei (infantia) la vârsta de 7 ani. Pentru anumite fapte, copiii de sex masculin în vârstă de până la 10, 5 ani şi cei de sex feminin care nu au împlinit 9, 5 ani erau asimilaţi cu infantes, adică cu copiii de până la 7 ani.

Împăratul Justian (527-565 d. Hr.) va fixa împlinirea vârstei de 14 ani ca debut al pubertăţii. În mod tradiţional, fata de 12 ani era considerată puberă (nubilă). Cu toate acestea, spre apusul imperiului, în perioada când frecvenţa foarte mare şi amploarea tulburărilor interne ameninţau stabilitatea puterii, era aplicat principiul “malitia supplet aetatem” (răutatea se substituie vârstei), adică gravitatea faptei şi pericolul ei social determină prezumţia de responsa-bilitate a minorului, indiferent de vârsta acestuia, ceea ce reprezintă un regres în tratamentul penal al minorului. De exemplu, deşi minorul era exclus de la tortură, în cazul crimelor de lezmajestate (fapte care aduceau jignire persoanei sau autorităţii unui suveran), el putea fi supus unui asemenea tratament, în aşa mod admiterea acestei excepţii a permis o serie de abuzuri care au devenit regulă.

Destrămarea şi căderea Imperiului Roman a fost un proces de lungă du-rată, în care dreptul cutumiar al popoarelor cucerite sau al popoarelor migra-toare a dobândit o importanţă covârşitoare. Obiceiurile lor juridice, influenţate adesea de cele ale localnicilor şi ale locului, au devenit principalul izvor de drept în epoca timpurie a Evului Mediu.

Conform obiceiurilor multor popoare migratoare, cum au fost cele ve-nite din nordul Europei, o persoană care nu purta arme din cauza vârstei fra-gede era considerată minor. În cazul în care minorul săvârşea o infracţiune, el era exonerat de plata amenzii către colectivitate (fredus), în schimb familia sa urma să plătească răscumpărarea pedepsei private (faidus), pentru a nu fi supusă răzbunării victimei. Prin urmare, răspunderea penală a minorului era condiţionată iniţial de un anumit grad de maturizare somatică.

27OXANA ROTARI


În studii relativ recente privitoare la evoluţia răspunderii penale a mino-rului s-a arătat că, ulterior, sub influenţa obiceiurilor locale în care se manifes-tase influenţa legislaţiei romane, s-au stabilit anumite criterii obiective, care luau în considerare vârsta minorului. Astfel, la franci şi la saxoni vârsta era de 12 ani, la suabi - 13 ani, iar la francii tripuari, burgunzi şi vizigoţi - 14 ani.26

Stabilirea minorităţii în funcţie de vârstă genera însă numeroase difi-cultăţi, din cauza obligativităţii documentelor de stare civilă care să ateste data naşterii. Şi în materie de răspundere există o varietate foarte mare de puncte de vedere şi de soluţii judiciare. În unele legislaţii locale, neîmplinirea vârstei stabilite constituia o cauză irefutabilă de înlăturare a răspunderii pe-nale a minorului, în timp ce, potrivit altor cutume, ea ducea doar la atenuarea pedepselor. În literatura de specialitate se menţionează o cutumă din Ragusa, prin care minorul era scos de sub jurisdicţia de drept comun, faptele sale fiind judecate de suveranul cetăţii, ceea ce constituie un început de specializare a instanţelor pentru minori şi o intenţie explicită de a asigura minorilor respec-tivi o protecţie juridică.

În sec. IV în Franţa este menţionată existenţa unui stabiliment pentru copiii abandonaţi, numit Brephotropia. Instituţii similare bazate pe ideea de ocrotire şi educaţie sunt menţionate şi în documentele din sec. V (în Franţa) şi sec. VIII (în Italia), ele fiind considerate drept pietre pe temelie ale viitoarelor instituţii de reeducare.

Odată cu apariţia şi consolidarea statelor europene centralizate şi în perioada anterioară Revoluţiei Franceze, un regim jurisdicţional bazat pe li-bertatea neîngrădită a judecătorului se instaurează nu numai în Franţa, ci şi în alte ţări occidentale. Au fost abandonate criteriile care stabileau răspunderea minorului în funcţie de aptitudinile sale psihice şi somatice de a mânui armele în raport cu o vârstă la care se prezumă că a ajuns la o anumită fază de dez-voltare biologică. Nici ordonanţa penală din 1670 din Franţa (act de referinţă în aplicarea justiţiei criminale) nu conţine vreo menţiune în legătură cu un regim sancţionar diferit pentru minori. S-a arătat că situaţia aparte a minorului care nu împlinise vârsta răspunderii penale a fost eliminată din criteriile de individualizare şi aplicare a sancţiunilor, deşi în dreptul pozitiv al epocii re-

26 Smochină A., “Istoria statului şi dreptului ţărilor de peste hotare”, Chişinău, 2002, pag. 37-49.

28


OXANA ROTARI

spective se păstrează prin cutumă împărţirea tripartită a răspunderii minorului în funcţie de vârsta şi de gravitatea faptei (iresponsabil, răspundere atenuată şi răspundere deplină).

Studiile de drept comparat referitoare la regimul penal al minorilor din aceeaşi perioadă au pus în evidenţă o serie de similitudini, dar şi de diferen-ţe între Franţa şi alte state europene. De exemplu, în Anglia se admitea că minorul care nu a împlinit vârsta de 7 ani nu răspundea penal, iar cel care avea vârsta între 7 şi 14 ani era pedepsit ca un adult, dacă se dovedea că avea capacitatea de a-şi da seama de vinovăţia cu care a săvârşit fapta. În Spania, Codul lui Alfons al X-lea din 1263 consacră principiul că minorul care nu a împlinit 10,5 ani sau chiar 12/14, în cazul fetelor şi băieţilor care săvârşeau o infracţiune contra bunelor moravuri, nu era pedepsit penal. De asemenea, minorul care nu a împlinit 17 ani nu putea fi supus torturii şi beneficia de o răspundere atenuată.27

În vechiul drept german, ordonanţa din 1532 a lui Carol al V-lea, deşi nu se referea în mod special la iresponsabilitate sau răspunderea atenuată a minorului, conţinea totuşi o dispoziţie care punea accent pe elementul subiec-tival infracţiunii, fapt ce permitea practicii judiciare să diferenţieze aplicarea pedepsei în funcţie de vârsta făptuitorului.

În Ţările Româneşti, Pravila lui Matei Basarab din 1652 din Muntenia (“Îndreptarea legii”) şi Pravila lui Vasile Lupu din 1646 din Moldova prevăd o serie de dispoziţii prin care se consacră iresponsabilitatea minorului care nu a împlinit 7 ani (aşa-numiţii “coconi “) şi o răspundere atenuată pentru cei în vârstă de până la 12 ani (în cazul femeilor) şi 14 ani (în cazul bărbaţilor). Mai mult, pentru anumite fapte este prevăzută o atenuare a pedepselor şi în cazul tinerilor în vârstă de până la 25 de ani, care erau consideraţi tot minori. În ambele legi se constată influenţa dreptului roman preluat prin intermediul legislaţiei bizantine.28

În această perioadă se constată o anumită orientare spre constituirea unui sistem de individualizare a executării pedepselor prin înfiinţarea unor stabilimente anume destinate condamnaţilor minori. De exemplu, papa Cle-ment al XI-lea a construit în 1703 o închisoare pentru minori, iar Maica Tereza

27 Smochină A., Op. Cit. pag. 79. 28 Pitulescu I., Op.cit. pag. 89-93.

29OXANA ROTARI


a construit în nordul Italiei un penitenciar în care funcţionau secţii speciale destinate femeilor şi minorilor. Drept exemplu de organizare modernă de către unul dintre întemeietorii ştiinţei penitenciare, englezul John Howard (1726-1790), a fost menţionată închisoarea pentru minori înfiinţată în 1775 la Gand (Ţările de Jos).

Revoluţia Franceză din 1789 a constituit un moment de cotitură în drep-tul penal al minorului şi în modul cum va fi conceput în sec. XIX - XX sis-temul represiunii judiciare în statele europene. Acest moment este marcat de apariţia Codului revoluţionar francez de la 1791 (precedat de publicarea cele-brului Tratat al lui Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse” de la 1766, în care pentru prima dată este utilizată noţiunea de “discernământ” preluată din limba latină, verbul “discernere” are înţelesul de “a spera”, “a distinge”, “a înţelege”): “Atunci când un acuzat declarat vinovat a comis infracţiunea pentru care este urmărit înaintea împlinirii vârstei de 16 ani, juraţii vor decide conform normelor obişnuite de deliberare asupra următoarei probleme: vino-vatul a săvârşit infracţiunea cu sau fără discernământ?”.

Primele texte legale importante din sec. XIX, care se referă la regimul penal al minorului, le găsim în Codul Penal din 1853 al lui Barbu Ştirbei, care în art. 54 menţionează că minorul în vârstă de până la 8 ani nu răspunde penal, fiind considerat iresponsabil. Art. 55 prevedea că minorul între 8 şi 15 ani nu răspunde penal decât dacă se dovedeşte că “acuzatul a lucrat fără pricepere”.

Prevederile din Codul Penal al lui Barbu Ştirbei sunt preluate şi intro-duse în Codul Penal din 1864, care prevede în Titlul VI “Despre cauzele care apără de pedeapsă sau micşorează pedeapsa” următoarele:

Art. 61 - Infracţiunea comisă de un copil mai mic de 8 ani deplini nu se pedepseşte,

Art. 62 - Crimele sau delictele comise de un minor, ce are vârsta de la 8 ani deplini până la 15 ani deplini, nu se vor pedepsi, dacă se va decide de judecată că acuzatul a lucrat fără pricepere.

Codul de procedură penală din 1864 nu prevedea instanţe şi proceduri speciale de judecată pentru minorii infractori, astfel încât regimul executării pedepsei privative de libertate de către minori nu s-a deosebit multă vreme

30


OXANA ROTARI

de cel al condamnaţilor adulţi, care se caracteriza printr-un mod inuman de detenţie în localuri sau încăperi insalubre.29

Prima reformă a regimului penitenciar care a avut loc în Moldova în 1832 în temeiul Regulamentului Organic a omis însă separarea infractorilor minori de cei adulţi. Această măsură a fost luată cu 30 de ani mai târziu, în 1864, prin “Regulamentul general pentru arestele districtuale din toată ţara” (1864), care pregătea intrarea în vigoare a Codului penal din 1864. El va ră-mâne în vigoare până în 1874, când a fost adoptată “Legea asupra regimului închisorilor” şi a fost elaborat şi aplicat “Regulamentul general al casei cen-trale de corecţiune pentru minori”, prin care au fost create aşa-numitele “case de educaţiune corecţionale”, atât pentru infractorii minori, între 8 şi 20 de ani, care acţionaseră cu discernământ, cât şi pentru cei care nu împliniseră vârsta de 8 ani şi săvârşiseră fapte prevăzute de legea penală. În ambele tipuri de instituţii minorii trebuiau să efectueze munci agricole, fiind pregătiţi ca uce-nici într-o meserie. În fond, se aplicau dispoziţiile Codului Ştirbei, preluate în Codul penal din 1864, singurul element novator fiind înfiinţarea unei închisori pentru minori la mănăstirea Cernica.

În 1936 intră în vigoare un nou Cod Penal, al cărui art.138 prevedea că: “Minor este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani; copilul este minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; adolescent este minorul între 14 şi 19 ani neîmpliniţi”.30

Ulterior, este elaborat un act normativ de modificare a regimului per-sonal al minorului şi anume, Legea din 24 septembrie 1938, conform căreia minor este acela care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

În urma tratatului Ribbentrop-Molotov din 23.08.1940 pe teritoriul Moldovei a fost folosită legislaţia Ucrainei.31

La 23 martie 1961 a fost adoptat Codul Penal al RSSM. Art. 10 al aces-tuia prevedea: “Sunt supuse răspunderii penale persoanele care în momentul săvârşirii infracţiunii au împlinit vârsta de 16 ani. Persoanele între 14 şi 16 ani care au săvârşit o infracţiune urmau a fi supuse, conform Codului Penal din

29 Ibidem, pag. 95-99.30 Уголовный кодекс УССР, Москва, 1950, стр. 37-38.31 Tratatul Ribbentrop-Molotov din 23.08.1940.

31OXANA ROTARI


1961, răspunderii penale numai în baza art. 88-91, 93; art. 95-98, art. 102, art. 121, art. 120, art. 123, art. 127, art. 225.2, 227.1, 83”.32

Conform actualului Cod Penal, răspunderea survine de la 16 ani (în unele cazuri de la 14 ani), deşi au fost tentative de a micşora această vârstă până la 12 ani.

Cercetările din domeniul psihologiei, pedagogiei etc. susţin faptul că odată cu atingerea vârstei de 12-13 ani minorul este în stare să-şi aprecieze conştient comportamentul său, să prevadă consecinţele lui, iar în legătură cu aceasta şi să aleagă varianta care-i convine mai mult, care corespunde intere-selor sale.

Standardele internaţionale şi garanţiile minime pentru justiţia penală juvenilă sunt stabilite în Convenţia ONU “Cu privire la drepturile copilului”. Astfel, art. 40 dispune că statele vor stabili o vârstă minimă sub care copiii vor fi prezumaţi neavând capacitatea de a viola legea penală. Deşi convenţia respectivă nu stabileşte expres vârsta concretă minimă care ar duce la dobân-direa capacităţii penale, Comitetul ONU responsabil de monitorizarea con-formării cerinţelor convenţiei a criticat jurisdicţiile în care vârsta minimă de răspundere penală este de 12 ani sau inferioară acesteia. Un alt document de importanţă primordială în acest domeniu îl reprezintă Regulile de la Beijing – Regulile standard minime ale ONU pentru administrarea justiţiei juvenile, în comentariile cărora se menţionează că “vârsta minimă a răspunderii pena-le diferă pe larg graţie condiţiilor istorice sau culturale. Abordarea modernă trebuie să ia în consideraţie faptul dacă copilul poate trăi în conformitate cu componentele morale şi psihologice ale răspunderii penale. Aceasta înseamnă că un copil, în virtutea discernământului şi înţelegerii sale individuale, poate fi tras la răspundere pentru un comportament esenţialmente antisocial. Dacă vârsta răspunderii penale este fixată la un nivel prea jos sau dacă nu există o limită minimă de vârstă, noţiunea de răspundere ar deveni fără sens”.33

În baza celor menţionate anterior conchidem că vârsta minimă a răs-punderii penale nu trebuie să fie inferioară vârstei când persoana capătă anu-mite cunoştinţe, inclusiv în domeniul dreptului, experienţă de viaţă, ajunge la

32 Codul Penal al RM din 1961, Chişinău, 1961, pag. 27-28.33 Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., “Drept penal. Partea generală”, Chişinău, 2005, pag. 176-177.

32


OXANA ROTARI

un nivel de maturitate necesară pentru a se putea conforma principiilor legii penale.

Standardele internaţionale stabilesc un număr de principii directoare privind justiţia juvenilă. Acestea se bazează pe obligaţiile statului de a asigura interesul superior al fiecărui copil şi de a garanta ca măsurile luate faţă de co-piii care au încălcat legea să fie proporţionale cu gravitatea infracţiunii comise şi iau în considerare circumstanţele personale ale fiecărui minor.

Conform art. 24 (1) al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Ci-vile şi Politice, precum şi Principiului nr. 2 al Declaraţiei drepturilor copilului, “orice copil are dreptul la protecţie din partea familiei, statului şi societăţii, drept ce rezultă din statutul său de minor”.

Art. 3 (1) al Convenţiei cu privire la drepturile copilului stipulează că interesul superior al copilului trebuie să fie luat în considerare cu prioritate în toate acţiunile ce vizează copiii, inclusiv cele întreprinse de judecată, institu-ţiile, organele administrative sau legislative.

Regulile 5 şi 17.1 de la Beijing prevăd că sistemul de justiţie juvenilă trebuie să evidenţieze starea minorului şi să asigure că orice reacţie faţă de copiii care au încălcat legea este întotdeauna proporţională cu personalitatea acestora şi cu circumstanţele faptei săvârşite.

Art. 40 (1) al Convenţiei cu privire la drepturile copilului stabileşte că statele trebuie să recunoască dreptul fiecărui copil, acuzat de comiterea unei infracţiuni, de a fi tratat într-o manieră compatibilă cu promovarea simţului de demnitate şi valoare ale minorului, luând în considerare vârsta minorului şi dorinţa de a promova reintegrarea copilului şi asumarea unui rol constructiv în societate.

Sistemele de justiţie juvenilă ar trebui să promoveze drepturile şi sigu-ranţa copiilor, să protejeze starea fizică şi mentală a minorilor şi să ia în calcul necesitatea de reabilitare a acestora, garanţiile respective fiind stipulate de art. 14 (4) al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, precum şi de Regula nr.1 din regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate.

Art. 5 (e) al Principiilor de la Riyadh stabileşte că politicile promovate trebuie să ia în consideraţie faptul că comportamentul adolescentului face ade-sea parte din procesul de maturizare şi de creştere şi tinde să dispară spontan, în

33OXANA ROTARI


majoritatea cazurilor, odată cu maturizarea şi transformarea într-un om adult.34 Prin urmare, susţinem ideea conform căreia minoritatea constituie în general o scuză atenuată legală, stabilindu-se o prezumţie de iresponsabilitate, prezum-ţie care până la o anumită vârstă (sfârşitul copilăriei) are un caracter absolut, înlăturând răspunderea penală, pentru ca ulterior, până la vârsta majoratului, să aibă un caracter relativ, putând fi contrazisă prin dovezi din care rezultă că minorul este răspunzător din punct de vedere penal pentru fapta săvârşită. Se are deci în vedere o abatere complexă a răspunderii penale a minorului, în care prevalează un examen global al personalităţii acestuia, care poate să conducă o instanţă specializată de judecată la pronunţarea unei măsuri educative cu caracter de ocrotire sau cu caracter penal ori la pronunţarea unei pedepse pe baza cunoaşterii evoluţiei morale şi dezvoltării psihice a minorului.35

§ 3. Răspunderea penală a minorilor conform legislaţiei autohtone

Nimeni nu poate să trăiască în linişte în mijlocul duşmanilor, urii, măniei, vicleşugurilor.

(B.Spinoza)

Conform alin.1, art. 21 CP al RM, “sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au îm-plinit vârsta de 16 ani”.

Calitatea de subiect al infracţiunii presupune aptitudinea biopsihică a persoanei de a înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum şi capacitatea de a-şi stăpâni şi a dirija în mod conştient actele de conduită în raport cu cele existente.

Reieşind din particularităţile dezvoltării biopsihice a persoanei, în teo-ria dreptului penal s-a impus necesitatea de a stabili o limită de vârstă sub care răspunderea penală a minorului să fie exclusă.

Pentru ca o persoană să poată fi subiect al infracţiunii, ea trebuie să fi atins, în momentul săvârşirii infracţiunii, o anumită limită de vârstă. Or, numai la o anumită vârstă, şi nu de la naştere, omul dobândeşte capacităţile

34 IRP, “Ghidul pentru specialişti din domeniul justiţiei juvenile”, Chişinău, 2004, pag. 6-7.35 Rotaru O., „Evoluţia conceptului de minoritate penală”, Chişinău: ULIM, Symposia professorum, 2005, pag. 191- 198.

34


OXANA ROTARI

psihice care-i oferă posibilitatea de a conştientiza acţiunile sale şi de a şi le putea stăpâni.

Din alin.1, art. 21 CP rezultă că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi subiect al infracţiunii. Această înseamnă că, până la atingerea vârstei de 14 ani, din punct de vedere penal, inexistenţa responsabilităţii per-soanei fizice este absolută şi în niciun caz nu se va putea dovedi existenţa ei.

Vârsta generală pentru tragerea la răspundere penală a persoanei fizice este de 16 ani. Minorii între vârsta de 14 şi 16 ani poartă răspundere penală numai săvârşirea infracţiunilor indicate expres în alin. 2, art.21.36

Prin urmare, legea penală prevede două limite de vârstă la care persoa-na poate fi trasă la răspunde penală: 14 şi 16 ani.

În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei trebuie să se dovedească vârsta precisă a minorului (ziua, luna, anul naşterii). Astfel, conform Hotărârii Plenului CSI cu privire la practica judiciară, în cauzele penale privind minorii se consideră că persoana a atins vârsta respectivă nu în ziua naşterii, ci înce-pând cu ziua următoare a acesteia. La constatarea vârstei de către expertiza medico-legală ziua naşterii inculpatului urmează a fi considerată ultima zi a acelui an, care este stabilită de experţi, iar în cazul constatării vârstei printr-un număr minimal şi un număr maximal de ani, instanţa de judecată urmează să reiasă din vârsta minimală a acestei persoane presupusă de expertiză.37

Temeiurile răspunderii penale sunt unice şi se aplică în egală măsură faţă de orice persoană care a împlinit vârsta cerută de lege (art. 5 şi art. 51 CP). Însă vârsta minorului este luată în consideraţie la individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei penale.

Astfel, persoana în vârstă de până la 18 ani poate fi liberată de răspun-dere penală în temeiul prevederilor art. 54 CP38: ”persoana în vârstă de până la 18 ani care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale”.39

36 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu,Chişinău, 2003, pag. 73-75.37 Hotărârea cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii din 22.11.2004.38 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 74.39 Codul Penal al Republicii Moldova. Chişinău, 2002, pag. 45.

35OXANA ROTARI


Aplicarea liberării de răspundere penală minorilor este posibilă numai în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative:

• Infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima dată;• Infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;• Instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a indi-

vidului este posibil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.Infracţiunea se consideră comisă pentru prima dată, când persoana care

nu a împlinit 18 ani a comis într-adevăr pentru prima dată o infracţiune sau în cazul în care această infracţiune este comisă nu pentru prima dată, dar cu condiţia că pentru infracţiunea anterior săvârşită au trecut termenele de pre-scripţie pentru tragerea la răspundere penală sau au fost stinse antecedentele penale.

Se consideră uşoară sau mai puţin gravă infracţiunea pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani sau până la 5 ani inclusiv (art.16 CP).

Drept condiţie care ar putea servi ca temei de constatare că persoana poate fi corectată fără a fi supusă răspunderii penale amintim diverse circum-stanţe atenuante ce se referă atât la personalitatea infractorului, cât şi la fapta săvârşită, cum ar fi: căinţa sinceră, autodenunţarea, contribuţia activă la des-coperirea infracţiunii, repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate şi alte împrejurări.40

În corespundere cu prevederile alin. 2 al prezentului articol, în cazul în care sunt întrunite condiţiile indicate anterior, faţă de minori pot fi aplicate o serie de măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în partea gene-rală (cap. X) şi specificate ca măsuri de siguranţă în art. 98, şi anume:

• Măsuri de constrângere cu caracter medical;• Măsuri de constrângere cu caracter educativ;• Expulzarea;• Confiscarea specială.

Art. 54 din Codul Penal prevede liberarea de răspunderea penală a mi-norilor.

Aplicarea liberării de răspundere penală a minorilor este posibilă numai în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative:40 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 150.

36


OXANA ROTARI

• infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima oară;• infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;• instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a mi-

norului este posibil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale, ţinând cont şi de recomandările serviciilor de resocializare expuse în raportul anchetei sociale.

Art. 93 din Codul Penal prevede liberarea de pedeapsă a minorilor.Dacă la momentul pronunţării sentinţei se constată că scopul pedepsei

poate fi atins fără aplicarea pedepsei penale, inculpatul minor poate fi liberat de pedeapsa respectivă şi internat într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin apli-carea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ prevăzute de art. 104 Cod Penal.41

Conform art.311, alin. 1 Cod de Executare al RM hotărârea instanţei de judecată adoptată în temeiul art.54 şi 104 din CP, se expediază oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului.

Astfel, avertismentul în calitate de măsură de constrângere cu caracter educativ, conform art.104 CP RM, constă în explicaţia dată minorului despre pericolul pe care îl prezintă fapta comisă şi preîntâmpinarea de a nu săvârşi noi infracţiuni. Codul Penal nu se referă expres la conţinutul acestei măsuri educative, a cărei parte integrantă constă în explicaţia dată minorului despre pericolul pe care îl comportă în sine infracţiunea, despre daunele survenite în urma săvârşirii infracţiunii, cu preîntâmpinare că, în cazul săvârşirii de noi infracţiuni, faţă de el vor fi luate măsuri mai severe, inclusiv aplicarea pedep-sei cu toate consecinţele negative prevăzute de legea penală. Această măsură educativă poate fi aplicată minorilor în vârstă de 14-15 ani în cazul săvârşi-rii de infracţiuni neînsemnate (uşoare sau mai puţin grave), al căror pericol social caracteristic infracţiunii concrete nu este evident pentru adolescenţii de această vârstă (de exemplu, în cazul săvârşirii infracţiunilor în domeniul informaticii).

Alin. 2, art. 311 cod de executare al RM prevede că avertismentul, ca măsură de constrângere, se face în scris, contra semnătură, în termen de 5 zile,

41 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele penale privid minorii din 22.11.2004.

37OXANA ROTARI


în sediul oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciul mino-rului. Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii.

Factorul negativ prezent în cazul aplicării acestei măsuri este că ea nu va avea efect fără vreo explicaţie nu numai a consecinţelor juridice – lucru pe care îl poate face judecătorul, dar şi a semnificaţiei sociale, de fapt a celor săvârşite – lucru pe care trebuie să-l facă un psiholog.

O altă măsură de constrângere cu caracter educativ este încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat, măsură care constă în transmiterea obli-gaţiei şi împuternicirea persoanelor nominalizate (părinţi, tutore, curator, rudă apropiată, organele de tutelă şi curatelă etc.) de a exercita controlul asupra comportamentului minorului, a întreprinde activităţi educative în vederea în-depărtării lui de la mediul criminal şi formării unei personalităţi socializate. Această măsură poate fi efectivă dacă mediul familial sau cel în care se află minorul îl poate influenţa pozitiv.

La aplicarea acestei măsuri instanţa de judecată trebuie să se convingă că persoanele cărora minorul le este încredinţat se bucură de autoritate, au o influenţă pozitivă asupra acestuia şi pot exercita controlul corespunzător asupra lui.

Alin. 3, art.311 Cod de executare al RM prevede că oficiul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciul minorului asigură primirea semnă-turilor persoanelor responsabile pentru plasarea, ca măsură de constrângere, a minorului sub supravegherea părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau a organelor specializate de stat. Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii.

Aplicarea acestei măsuri este imposibilă când nu se găseşte o persoană sau o instituţie care să înfăptuiască supravegherea minorului în cauză; în ase-menea cazuri măsura internării într-o instituţie specială de reeducare pare a fi cea mai bine-venită.

Obligarea minorului de a repara daunele cauzate constă în recupe-rarea prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin săvârşirea infracţiu-nii. La aplicarea acestei măsuri trebuie să se ia în considerare starea materială

38


OXANA ROTARI

a minorului, prezenţa surselor de venit propriu, angajarea în câmpul muncii etc.

Repararea daunei poate avea loc şi prin efectuarea lucrărilor de resta-bilire, reparaţie de către minor, prestarea anumitor servicii. În aceste cazuri, instanţa trebuie să ţină cont atât de capacităţile fizice, cât şi de abilităţile de muncă ale minorului.42

Alin. 4, art.311 Cod de executare al RM prevede că hotărârea privind obligarea ca măsură de constrângere, a minorului de a repara prejudiciile cau-zate se expediază pentru executare oficiului de executare în a cărui rază terito-rială se află domiciliul minorului. Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată despre executarea hotărârii.

Soluţionând acţiunea civilă în procesul penal în conformitate cu art. 387 CPP, instanţa de judecată concomitent va aplica şi prevederile art.1407 CC, care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un minor cu vârsta cuprinsă între 14 şi18 ani.

În cazul când minorul de 14-18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat integral sau în partea nereparată de către părinţi (adoptatori) sau curator, dacă nu demon-strează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.

Obligaţia părinţilor (adoptatorilor) sau curatorului de a repara preju-diciul cauzat de un minor de 14 - 18 ani încetează în cazul în care autorul prejudiciului a atins majoratul, precum şi în cazul când, înainte de a fi atins majoratul, acesta dobândeşte bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului.

Această obligaţiune a persoanelor indicate încetează odată cu atingerea majoratului de către condamnat, precum şi în cazul în care el, până la atinge-rea majoratului, dispune de sume băneşti ce urmează a fi încasate de la con-damnat şi de la părinţii sau tutorii acestuia, sau dispune de venituri ori de alt patrimoniu suficient pentru restituirea pagubei cauzate prin infracţiune.43

În contextul celor menţionate anterior venim cu propunerea de a com-pleta sistemul pedepselor cu o asemenea pedeapsă adresată minorilor. Pe-42 IRP, UNICEF, “Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie. Raport de moni-torizare.”, Chişinău, 2005, pag. 22-23.43 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele penale privid minorii din 22.11.2004.

39OXANA ROTARI


deapsa de a obliga minorul să repare paguba ar putea fi aplicată acestuia în calitate de pedeapsă alternativă pedepsei cu închisoarea sau arestul, exclus ca pedeapsă la 29.06.06. Actualmente, fiind o măsură educativă, aplicabilă în cazul liberării minorului de răspundere penală sau pedeapsă, datorită par-ticularităţilor de ordin biopsihologic ale personalitărţii minorului, ea nu este tot timpul percepută de către minor ca o responsabilizare pentru faptele sale. Din aceste considerente, completarea cadrului de pedepse din Codul Penal cu o asemenea pedeapsă poate avea un efect educativ mai mare decât în cazul aplicării acesteia în urma liberării de răspundere sau pedeapsa penală.

Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică. Măsura dată, care poartă un caracter mixt, complex educativ-curativ, se ia faţă de minorii, ale căror deficienţe fizice sau psihice, inadaptabilitate socială, traumă psihică, rezultate din comiterea infracţiunii sau cauzate de mediul lor de viaţă, împiedică formarea normală a persona-lităţii lor. Măsura dată nu este privativă de libertate şi se aplică atunci când tratamentul medical poate fi efectuat şi în condiţii de aflare a minorului la libertate.

Alin. 5, art. 311 Cod de executare al RM prevede că hotărârea privind obligarea, ca măsură de constrângere ca măsură de constrângere a minorului de a urma tratamentul medical, de erabilitare psihologică se trimite oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciul minorului, care asigură controlul executării de către minor a măsurii cu caracter educativ aplicate. În termen de 5 zile de la terminarea cursului de tratament, oficiul de executare încunoştiinţează despre aceasta instanţa de judecată anexând rezultatele trata-mentului.

Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare reprezintă o măsură educativă privativă de libertate, care constă în plasarea minorului în instituţiile speciale menţionate pe o perioadă nedeterminată, care însă nu poate dura mai mult decât până la atingerea vârstei de 18 ani. În cazuri excepţionale, prelun-girea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea vârstei de 18 ani este permisă numai până la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de meserii (alin. 2, art. 93 CP).

40


OXANA ROTARI

Instituţiile speciale de învăţământ şi de reeducare sunt şcolile de tip internat sau casele de copii, unde se efectuează o supraveghere deosebită, care nu poate fi realizată în regim de libertate, în cadrul altor măsuri, în special prin încredinţarea acestor minori părinţilor sau altor persoane. Aceste instituţii sunt destinate minorilor care necesită condiţii speciale de educare şi supraveghere. În aceste instituţii minorul urmează programe de instruire sau pregătire profe-sională corespunzătoare aptitudinilor sale. În RM există o instituţie rezidenţi-ală specială plasată în satul Soloneţ, Soroca şi care încearcă să obţină statut de centru de reabilitare social-pedagogică pentru copii şi adolescenţi, cu scopul refacerii psihologice şi a reintegrării sociale a acestora.

Alin. 6, art. 311 Cod de Executare al RM prevede hotărârea privind internarea, ca măsură de constrângere, a minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare se tri-mite oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul minoru-lui, care asigură plasarea minorului în instituţia stabilită. Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii. 44

În cazul internării într-o instituţie curativă şi de reeducare, măsura dată, ca şi măsura obligării la tratament medical de reabilitare psihologică, are o natură complexă educativ-curativă, destinată minorilor care suferă de anumite reţineri în dezvoltarea mentală, fie alte deficienţe de adaptare, de ordin psiho-logic, alte maladii psihice sau fizice, care nu pot fi înlăturate, iar tratamentul nu poate fi efectuat decât în urma internării în aceste instituţii (şcoli internate, instituţii curative). Măsura dată este destinată minorilor care au nevoie con-comitent de îngrijire medicală şi de un regim special de instruire şi educaţie. Necesitatea aflării în această instituţie trebuie periodic examinată, iar măsura internării trebuie anulată în cazul dispariţiei cauzelor care au dus la aplicarea ei şi dacă pare a fi oportună aplicarea faţă de minor a altor măsuri educative.

45

Art. 487 CPP al RM stabileşte că aflarea minorului în instituţia specială de învăţământ şi de reeducare sau în instituţia curativă şi de reeducare poate fi

44 Codul de Executare al Republicii Moldova. Chişinău, 2005, pag. 54.45 IRP, UNICEF, “Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie. Raport de monotorizare.”, Chişinău, 2005, pag. 23.

41OXANA ROTARI


încetată până la atingerea majoratului dacă minorul, datorită corectării nu mai are nevoie de influenţare prin această măsură. Prelungirea aflării persoanei în instituţiile menţionate după atingerea majoratului se admite doar până la terminarea de către ea a învăţământului general sau profesional. Chestiunea încetării sau prelungirii duratei aflării persoanei în instituţiile menţionate se soluţionează, în temeiul demersului organuli specializat de stat care asigu-ră corectarea minorului de către judecătorul de instrucţie al instanţei care a adoptat sentinţa sau al instanţei în raza teritorială a căreia se găseşte domiciliul minorului, în termen de 10 zile de la primirea demersului.

La examinarea demersului sunt citaţi minorul condamnat, reprezentan-tul lui legal, apărătorul, procurorul şi reprezentantul organului specializat de stat. Neprezentare acestor persoane, cu excepţia procurorului, nu împiedică execuatrea demersului în cazul în care cauza poate fi examinată în lipsa lor.46

În conformitate cu art.111 alin.1 lit. (a) al Codului Penal, minorii în privinţa cărora au fost aplicate măsuri de constrângere cu caracter educativ se consideră ca neavând antecedente penale.

Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri de constrângere cu caracter educativ, iar în cazul eschivării sistematice de la măsurile de con-strângere cu caracter educativ de către minor, instanţa de judecată, la propune-rea organelor de stat specializate, anulează măsurile aplicate şi trage vinovatul la răspundere.47

Săvârşirea infracţiunii de către un minor constituie o circumstanţă ate-nuantă la stabilirea pedepsei (p. 6 art.76 CP), faţă de minori nu se aplică de-tenţiunea pe viaţă (alin.3 art. 71 CP: ”detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor şi minorilor”), închisoarea ca pedeapsă faţă de ei poate fi aplicată pe un termen ce nu depăşeşte 15 ani (alin. 3 art. 70 CP: “La stabilirea pedepsei pentru o persoană care la data săvârşirii infracţiunii nu a atins vârsta de 18 ani, termenul închisorii nu poate depăşi 15 ani”).

Cercetând faptele săvârşite de persoane în vârstă de până la 18 ani, in-stanţa de judecată trebuie să studieze detaliat toate împrejurările care au avut puncte de contact cu infracţiunea şi au contribuit la săvârşirea acesteia. Art. 475 CPP al RM prevede că judecată este întotdeauna obligată să stabilească:

46 CPP al Republicii Moldova. Chişinău, pag. 310.47 Codul Penal al Republicii Moldova. Chişinău, 2002, pag. 79-85.

42


OXANA ROTARI

1. vârsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);2. condiţiile în care trăieşte şi este ducat minorul, gradul de dezvolta-

re intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile carac-terului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui;

3. influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;4. cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii.

Judecata este întotdeauna obligată să cerceteze condiţiile în care a trăit şi a fost educat minorul-infractor, cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii concrete.48

Conform alin.1, art. 21 CP RM, pentru ca persoana fizică să fie pasibilă de răspundere penală, pe lângă vârsta cerută de lege aceasta urmează a fi şi responsabilă. Astfel, dacă în art. 21 CP responsabilitatea este prevăzută ca semn ce caracterizează persoana fizică în calitate de subiect al infracţiunii, atunci art. 22 CP ne dă noţiunea acesteia: ”Responsabilitatea reprezintă starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudici-abil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţi-unile”. Şi în acest context menţionăm că definirea responsabilităţii reprezintă un factor novator pentru actuala legislaţie penală, deoarece în CP din 1961 aceasta era lipsă, considerându-se că responsabilitatea constituie condiţia nor-mală a persoanei, deşi acest lucru rezultă din reglementările art.11 CP: ”Nu formează infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă este săvârşită de o persoană iresponsabilă”.

În opinia cercetătorilor V. Dongoroz şi I. Vintilă, responsabilitatea re-prezintă starea psiho-fizică a persoanei care are capacitatea de a înţelege ca-racterul faptelor sale, de a-şi da seama de valoarea şi de urmările lor, precum şi capacitatea de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu acţiunile proprii. Prin urmare, starea de responsabilitate sau de capacitate psi-hică a persoanei presupune că aceasta posedă însuşirile psihice, precum ar fi inteligenţa, raţiunea, care o fac capabilă să înţeleagă caracterul socialmente periculos al acţiunilor sau inacţiunilor pe care le săvârşeşte şi să fie capabilă de a se abţine de la săvârşirea acţiunilor interzise sau să efectueze acţiunile ordonate de lege.49 I. Moraru şi V. Predescu definesc responsabilitatea drept

48 Borodac A., Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994, pag. 88.49 Dongoroz V., Vintilă. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol.I.

43OXANA ROTARI


totalitatea particularităţilor psihice ale individului care-l fac pe acesta capabil să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale în strânsă legătură cu legile de dezvoltare a societăţii şi să aprecieze consecinţele faptelor sale atunci când el acţionează contrar acestei unităţi.50

Prin urmare, responsabilitatea reprezintă starea psihologică proprie normală, fiind în acelaşi timp opusă responsabilităţii prevăzute de art. 23 CP, respectiv, persoana nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice.

Considerăm oportun a sublinia că iresponsabilitatea trebuie deosebită de arieraţia sau înapoierea mintală a minorului, care facilitează considerabil capacitatea lui de a înţelege sensul acţiunilor şi de a le dirija. În cazul când apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea de per-cepere justă a împrejurărilor ce au importanţă pentru cauza penală, este nece-sară efectuarea expertizei medico-legale: psihologice, psihiatrice ori psiholo-go-psihiatrice. În acest sens, în şedinţa de judecată pot fi audiaţi şi specialişti în domeniul psihologiei copiilor şi adolescenţilor (psiholog, asistent social şi pedagog). În cazul când se constată că minorul suferă de debilitate mentală, care nu este legată de o boală psihică, instanţa de judecată trebuie să stabileas-că dacă el a fost pe deplin conştient de săvârşirea actelor şi să aplice procedu-rile judiciare prevăzute în art. 475, alin. 2 CPP.51

Art. 143 al CPP al RM indică expres cazurile în care efectuarea exper-tizei este absolut necesară. Astfel, expertiza psihiatrico-legală a minorilor re-prezintă un lucru extrem de dificil atât sub aspect medical, cât şi juridic. Difi-cultăţile expertizei psihiatrico-legale a minorilor, adică a persoanelor cu vârsta de până la 18 ani, sunt determinate atât de particularităţile comportamentale specifice acestei vârste, cât şi de evoluţia manifestărilor clinice (care diferă de cea urmărită la adulţi) ale maladiilor psihice. Psihozele acute la această vârstă se manifestă adeseori atipic, polimorf, nediferenţiat, prezentând dificultăţi în diagnosticul pozitiv şi cel diferenţiat. Concomitent la minori sunt constatate

Bucureşti, 1969, pag. 393.50 Moraru I., Predescu V. Criterii de stabilire a responsabilităţii în expertiza psihiatrică judiciară. Bucureşti, 1962, pag. 103.51 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele penale privid minorii din 22.11.2004.

44


OXANA ROTARI

foarte frecvent asocieri neobişnuite de diverse simptome şi sindroame, pre-ponderent emoţional-voliţionale.52

Ţinând cont de gradul de deficienţă mintală, precum şi de gravitatea in-fracţiunii săvârşite, minorul, în baza art. 54 CP, poate fi liberat de răspunderea penală şi internat într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare ori faţă de el se pot aplica alte măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în art.104 CP.53

În literatura de specialitate, responsabilitatea mai este denumită capaci-tate penală sau imputabilitate.

Responsabilitatea presupune existenţa a doi factori, şi anume a factoru-lui intelectiv şi a celui volitiv.

Factorul intelectiv este determinat de capacitatea persoanei de a înţe-lege caracterul prejudiciabil al faptei. Factorul volitiv constă în capacitatea persoanei de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile. Aceşti doi factori există în mod cumulativ, iar lipsa unuia din ei duce la inexistenţa responsabi-lităţii şi, prin urmare, la starea de iresponsabilitate.

Responsabililtatea implică particularităţile personalităţii făptaşului (matură, imatură, nevrotică, psihotică etc.). Dintre particularităţile persona-lităţii citate mai sus, mai importante, sub aspectul expertizei psihiatrico-lega-le a minorilor, ar fi următoarele: imatură (infantilă), nevrotică, dizarmonică (psihopatică), psihotică şi deteriorată, demenţială (retardată mental). Persoa-nele psihopatice, în general, acţionează cu discernământ şi, de regulă, sunt responsabile de acţiunile săvârşite. În asemenea cazuri, expertul-psihiatru se confruntă cu dificultăţile ce ţin de diferenţierea tulburărilor de personalitate propriu-zise, de debutul unor patologii endogene, care iniţial ar putea fi um-brite de un comportament psihopatiform. Astfel, în cazul expertizei minorilor este strict necesar să ţinem cont de faptul că, potrivit criteriilor de diagnostic expuse în ICD-10 (clasificarea internaţională a tulburărilor mentale şi de com-portament), “… este improbabil ca diagnosticul de tulburare de personalitate să fie cel corect pentru un pacient care nu a împlinit încă vârsta de 16-17 ani”,

52 IRP “Expertiza judiciară în cauzele privind minorii”, Chişinău, 2005, pag. 90-91.53 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 80.

45OXANA ROTARI


deoarece tulburarea de personalitate tinde să apară în copilăria tardivă sau în adolescenţă şi continuă să se manifeste în viaţa adultă.54

Un studiu statistic epidemiologic în ceea ce priveşte cazurile de ex-pertiză psihiatrică-legală a minorilor, efectuat în RM, a demonstrat o creştere considerabilă a delincvenţei juvenile pe fundalul infracţionalităţii generale. Astfel, minorii delincvenţi reprezintă 21% din numărul total al infractorilor cu tulburări de personalitate, supuşi expertizei psihiatrice-judiciare în perioa-da 1999-2004. Dintre subiecţii incluşi în studiu, fiecare al 5-lea avea vârsta sub 18 ani, iar aproximativ 30% dintre delicte, inclusiv 21,9% dintre crimele deosebit de grave, au fost săvârşite de către minorii retardaţi mental. Acelaşi studiu a evidenţiat că doar 1,4% dintre minorii retardaţi mental şi 1,8% dintre persoanele cu diverse tulburări de personalitate au fost recunoscuţi de către comisiile de expertiză psihiatrico-legală fără discernământ asupra faptei, iar de către instanţa de judecată – iresponsabili. De notat că majoritatea mino-rilor supuşi expertizei psihiatrice judiciare, în pofida faptului că sufereau de tulburări psihice, care nu exclud responsabilitatea, au fost oferiţi justiţiei şi în mare parte sancţionaţi cu privaţiune de libertate. Astfel, tinerii nimeresc în “societatea” infractorilor înveteraţi, fenomen nefavorabil pentru dezvoltarea psihosocială a minorului.55

În practica judiciară se întâlnesc frecvent cazuri când se confruntă com-petenţele expertizei medico-psihiatrice şi ale expertizei psihologice judiciare, confuziile fiind cauzate de calificarea stării de afect pe dosarele penale. Dat fiind faptul că afectul reprezintă o stare emoţională foarte puternică, manifes-tată în situaţii-limită de către persoana încadrată în norma psihică, formularea acestei concluzii intră în atribuţiile expertizei efectuate de către psiholog.

În cazul când apar confuzii referitoare la starea de normă (sănătate) psihică (responsabilitate-iresponsabilitate), este indicată mai întâi expertiza medico-psihiatrică şi, dacă se constată că respondentul nu are patologii psihi-ce, se efectuează expertiza psihologică judiciară, care stabileşte, la rândul ei, un eventual afect.

Concluziile expertizei psihologice judiciare sunt utilizate în procesul judiciar în următoarele situaţii:

54 IRP “Expertiza judiciară în cauzele privind minorii”, Chişinău, 2005, pag. 96-97.55 IRP “Expertiza judiciară în cauzele privind minorii”, Chişinău, 2005, pag. 98-99.

46


OXANA ROTARI

- în cazul studierii mecanismelor crimei săvârşite: dinamica, motivele, cauzele crimei;

- pentru demonstrarea şi calificarea acţiunilor, concluziile expertizei având statut de probă, în special vizând componenta subiectivă a cri-mei (vina, motivaţia), precum şi pentru argumentarea necesităţii de a efectua alte expertize specializate;

- la verificarea cazurilor de pricinuire involuntară a daunei de către o persoană care nu a putut să evite urmările negative ale acţiunilor pro-prii;

- pentru a stabili circumstanţele care atenuează pedeapsa (afectul, retar-dul mental), dar care nu exclud capacitatea de exerciţiu;

- în scopul aplicării măsurilor judiciare echitabile vis-a-vis de inculpat, ţinând cont de particularităţile lui individuale şi de impactul situaţiei asupra comportamentului respectivului subiect.56

Atenţionăm asupra faptului că între responsabilitate şi vinovăţie există o strânsă legătură, astfel responsabilitatea trebuie să existe în momentul să-vârşirii faptei. Dacă lipseşte responsabilitatea, nu se mai poate pune problema vinovăţiei ca semn al infracţiunii, întrucât o persoană iresponsabilă nu poate acţiona cu vinovăţie (cu intenţie sau imprudenţă). Prin urmare, responsabili-tatea reprezintă premisa vinovăţiei.De asemenea, urmează să facem distinc-ţie între responsabilitate şi răspundere penală. Responsabilitatea constituie consecinţa existenţei capacităţii biopsihice a persoanei de a-şi da seama de caracterul prejudiciabil al faptei şi de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile. Răspunderea penală reprezintă o condamnare publică care obligă infractorul să suporte consecinţele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Numai o persoană responsabilă, care a săvârşit o faptă cu vinovăţie, o infracţiune, este supusă răspunderii penale (alin. 2 art. 51 CP). Prin urmare, responsabilitatea constituie şi o premisă a răspunderii penale.57

56 IRP “Expertiza judiciară în cauzele privind minorii”, Chişinău, 2005, pag. 124-125.57 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 77.

47OXANA ROTARI


§ 4. Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state

Pentru ca o pedeapsă să-şi atingă efectul dorit,ea trebuie să depăşească avantajul rezultat din delict.

(C.Beccaria)

În vederea formării unei viziuni cât mai ample asupra problemei in-vestigate, precum şi a elucidării aspectelor pozitive şi negative ale legislaţiei naţionale în comparaţie cu legislaţiile penale ale altor state referitoare la ca-pitolul respectiv, ne-am propus studiul literaturii de specialitate în următoarea ordine:

• Tratamentul penal al minorilor în statele cu tradiţie (Franţa, Germania, Federaţia Rusă, Olanda);

• Tratamentul penal al minorilor în statele ex-socialiste (România, Polo-nia, Letonia, Ucraina);

• Tratamentul penal al minorilor în alte state (Suedia, Elveţia, Danemar-ca, Argentina, Japonia, Australia).

TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR ÎN STATELE CU TRADIŢIE

Legislaţia FranţeiCodul Penal al Revoluţiei Franceze de la 1791, cunoscut în literatura de

specialitate sub denumirea de Codul lui brumar de anul IV, precum şi Codul Napoleon (1810) fixau ca limită a minorităţii penale vârsta de 16 ani, fără a prevedea prezumţia de iresponsabilitate a persoanei minore.

Totodată, atunci când se considera că minorul a săvârşit fapta cu dis-cernământ, acesta urma a fi condamnat la executarea unei pedepse privative de libertate mai puţin riguroasă decât cea care se aplică unui infractor major (beneficiind de scuza atenuantă a vârstei), ispăşind-o în instituţiile penitencia-re alături de infractorii majori.

Ceva mai târziu, în 1850, s-a dispus înfiinţarea unor “colonii peniten-ciare” destinate nemijlocit delincvenţilor minori. Studiile efectuate în epoca respectivă, cu referire la modul de funcţionare a acestora, au determinat că regimul “coloniilor penitenciare” era similar cu cel al penitenciarelor, fapt

48


OXANA ROTARI

ce genera apariţia aceloraşi consecinţe nocive asupra dezvoltării psihice şi morale a minorilor ca şi închisorile de drept comun destinate adulţilor şi drept rezultat, regimul similar al ispăşirii pedepsei privative de libertate în cadrul celor două tipuri de instituţii penitenciare a dus atât la apariţia recidivelor, cât şi la formarea unor infractori cu o periculozitate deosebită.

Pentru a se evita aceste efecte nedorite, judecătorului de instrucţie şi in-stanţei de judecată, conform legii din 1898, li se oferea dreptul de a încredinţa supravegherea şi paza delincventului minor, după caz, părinţilor, unei rude, unei instituţii de caritate ori asistenţei sociale.

Mai performantă, în acest sens, pare a fi legea din 1906, care prevedea ridicarea cenzului de vârstă a minorităţii penale de la 16 la 18 ani. Totodată, minorul între 16 şi 18 ani neîmpliniţi nu beneficia de atenuarea pedepsei. Regimul răspunderii penale a minorului legiferat prin Codul Penal de la 1810 a fost modificat abia prin Legea din 22.07.1912. Menţionăm că legea dată cuprindea o serie de dispoziţii totalmente noi pentru epoca respectivă şi care, în mod nemijlocit, au influenţat reforma legislaţiei penale din numeroase ţări europene. În acest context, amintim înfiinţarea Tribunalului pentru copii şi adolescenţi ca secţie specializată a tribunalului corecţional, competent să ju-dece delincvenţii minori cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani. Aici urmează să distingem:

- Minorul care nu a împlinit vârsta de 13 ani beneficia de o prezumţie absolută de iresponsabilitate penală, fiind judecat de un tribunal civil care dezbătea cauzele respective în camera de consiliu şi pronunţa o măsură educativă;

- Pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani neîmpliniţi se pu-nea problema dacă au acţionat ori nu cu discernământ, iar atunci când acesta era dovedit, tribunalul pentru copii şi adolescenţi aplica o pe-deapsă privativă de libertate sau măsura nou-înfiinţată a “libertăţii supravegheate”, de care însă beneficia doar minorul în vârstă de până la 16 ani;

- Minorul între 13 şi 16 ani neîmpliniţi ce a săvârşit fapta penală cu discernământ putea beneficia de o reducere de pedeapsă, care însă nu se aplica în cazul minorilor între 16 şi 18 ani, condamnaţi ca şi infractorii majori.

49OXANA ROTARI


Regimul penal actual al delincventului minor este cel reglementat de Ordonanţa din 02.02.1945 cu modificările ulterioare. Prin acest act normativ a fost suprimată problema vizând discernământul pentru toţi minorii care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Mai mult ca atât, a fost extins beneficiul regimului sancţionator atenuat şi pentru minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani, lăsând totuşi judecătorului posibilitatea ca, în anumite cazuri convenţionale de excepţie, să nu recurgă la diminuarea pedepsei, arătând în hotărâre acele motive speciale care l-au determinat să o ia. Conform aceleiaşi Ordonanţe din 1945, a fost le-giferată prezumţia de iresponsabilitate a minorului până la împlinirea vârstei de18 ani. Referitor la minorii de 13 ani, prezumţia are un caracter absolut, prin urmare, nu poate fi înlăturată prin nici un mijloc de probă. Faţă de aceşti minori pot fi luate măsuri educative (asistenţă, supraveghere, educaţie), iar în caz de contravenţie ei pot fi doar mustraţi de “tribunalul de poliţie”.

În 1975 în Franţa este adoptată Legea conform căreia minorul care nu a împlinit 16 ani poate fi “pus sub protecţie judiciară” pe o durată de cel mult 5 ani, adica până la vârsta care corespundea în trecut majoratului civil. În mod excepţional, minorii între 13 şi 18 ani pot fi condamnaţi la o pedeapsă cu închisoarea dacă trăsăturile lor de personalitate fac necesară aplicarea unei asemenea sancţiuni ori dacă se sustrag în mod sistematic de la executarea unei măsuri de reeducare. În acest ultim caz se aplică în mod obişnuit o suspendare condiţionată a executării pedepsei cu punerea la încercare şi se dispune trimi-terea minorului într-un “centru de găzduire” pentru supravegherea conduitei sale în perioada de încercare.

În cazul contravenţiilor, minorul nu poate fi condamnat decât la o amen-dă, care nu poate fi înlocuită, în caz de neexecutare, cu închisoarea. În cazul contravenţiilor de clasa a V-a (al delictelor şi crimelor), minorul de 13-18 ani poate fi pedepsit cu închisoarea, beneficiind de o reducere la ½ a duratei pre-văzute pentru infracţiunea dată.58

Reducerea pedepsei are un caracter de principiu, deoarece judecătorul are dreptul ca, printr-o hotărâre special motivată şi în cazuri de excepţie, să aplice minorului între 16 şi 18 ani aceeaşi pedeapsă ca şi cea prevăzută pentru infractorii majori.

58 Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 127-130.

50


OXANA ROTARI

În funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de felul pedepsei prevăzute de lege, regimul sancţionator se prezintă astfel:

- în cazul crimelor pedepsite cu moartea (pedeapsa cu moartea fiind abolită prin Legea din 9 octombrie 1981), cu recluziunea criminală sau cu detenţia pe viaţă, pedepsele pentru minori sunt înlocuite cu închisoarea de la 10 la 20 de ani;

- în cazul infracţiunilor sancţionate cu recluziune sau detenţie de la 10 la 20 de ani ori de la 5 la 10 ani, pedeapsa pentru minori o constitu-ie privarea de libertate executată în penitenciar pe o durată care nu poate depăşi ½ din termenul maxim prevăzut de lege pentru infrac-torii majori. Atenţionăm că nu este vorba despre un sistem derivat al pedepselor pentru minori, deoarece în cazul aplicării circumstanţelor atenuante instanţa trebuie să ia în considerare pedeapsa aplicabilă in-fractorului major, pentru ca ulterior să opereze reducerea la ½ a ter-menului prevăzut pentru delincventul minor;

- în cazul infracţiunilor sancţionate cu alte pedepse, acestea sunt înlo-cuite cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; dacă minorul a săvârşit un delict corecţional sau o contravenţie din cele prevăzute de clasa a V-a, durata pedepsei pentru minori nu poate depăşi ½ din cea care i s-ar fi aplicat unui infractor major.

În cazul considerat ca fiind situaţie de excepţie, în care un minor este acţionat cu o pedeapsă de jurisdicţia competentă (Curtea cu juri sau tribunalul pentru minori), instanţa poate pronunţa suspendarea executării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei cu punerea la încercare, iar din 1983 minorul între 16 şi 18 ani poate fi condamnat la prestarea muncii de interes general în beneficiul unei instituţii publice sau al unei asociaţii cu scop de binefacere, dar nu mai mult de 120 de ore, ce urmează a fi efectuate în maximum un an de la pronunţare. Oricare însă ar fi pedeapsa aplicată minorului, ea poate fi comple-tată cu măsura “libertăţii supravegheate” sau cu o măsură de siguranţă.59

Delincvenţii minori sunt de competenţa unei jurisdicţii speciale, cu ex-cepţia celor care au comis anumite contravenţii încadrate în clasa a IV-a şi care sunt de competenţa instanţelor de drept comun.

59 Code Pénal. Nouveau code pénal. Dalloz, 1994, pages 1814-1816.

51OXANA ROTARI


Jurisdicţia specială este formată din judecătorul de minori, tribunalul pentru minori, Camera specială a Curţii de Apel şi Curtea de Juri pentru mi-nori.

1. Judecătorul pentru minori este ales dintre judecătorii de la tribunalul unde îşi are sediul şi tribunalul pentru minori şi este delegat în această funcţie pe o durată determinată (3 ani), după o pregătire specială într-un centru de formaţie profesională al Ministerului Justiţiei, acesta fiind competent să ju-dece contravenţiile de clasa a V-a, precum şi delincvenţele, cu excepţia celor comise împreună cu majorii şi îndreptate contra siguranţei statului. Judecăto-rul pentru minori efectuează şi cercetarea penală, în acest caz fiind în drept să pronunţe numai o măsură educativă sau de supraveghere, care însă nu constă în internarea sau trimiterea minorului într-o instituţie publică sau privată de libertate supravegheată. În celelalte cazuri, dosarul urmează a fi trimis în faţa tribunalului pentru minori.

2. Tribunalul pentru minori constituie o instanţă compusă din jude-cătorul pentru minori şi doi asesori desemnaţi pe o perioadă determinată de Ministerul Justiţiei, la propunerea preşedintelui Curţii de Apel. Asesorii ur-mează a fi aleşi dintre persoanele care nu depăşesc vârsta de 30 de ani şi care s-au remarcat prin interesul pe care-l manifestă pentru problemele copilăriei şi adolescenţei. Tribunalul este competent să judece anumite contravenţii, pre-cum şi toate delictele (cu excepţia celor contra siguranţei statului împreună cu majori) şi chiar crimele săvârşite de minori între 13 şi 16 ani. Spre deose-bire de judecătorul pentru minori, tribunalul pentru minori este competent să aplice orice măsură educativă şi de supraveghere sau o pedeapsă privativă de libertate redusă, conform criteriului arătat.

3. Hotărârile judecătorului şi ale tribunalului pentru minori pot fi ataca-te în faţa Camerei Speciale a Curţii de Apel compusă din trei magistraţi, dintre care unul are calitatea de delegat cu ocrotirea copiilor şi adolescenţilor.

4. Curtea de Juri pentru minori a fost înfiinţată conform legii din 1951 şi este compusă dintr-un magistrat de la Curtea de Apel, căruia îi revine rolul de preşedinte, din doi asesori aleşi dintre judecătorii de minori şi din 9 juraţi desemnaţi dintre simplii cetăţeni, prin tragere la sorţi. Curtea de Juri este com-petentă să judece numai crimele comise de minorii cu vârsta cuprinsă între

52


OXANA ROTARI

16 şi 18 ani, cu excepţia crimelor contra siguranţei statului, pentru care este competentă Curtea de Siguranţă a Statului.60

Conform Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii, aceste cauze penale se judecă de un complet de judecată formată din judecători cu experienţă bogată, specializaţi în acest domeniu şi numiţi pentru a judeca asemenea cauze prin ordinul preşedintelui instanţei.

Considerăm bine-venit acest tratament penal aplicat minorilor în Franţa şi optăm pentru înfiinţarea judecătoriilor specializate în RM, care ar examina infracţiunile săvârşite de minori, judecătorii în cauză având atât studii juri-dice, cât şi psihologice. După cum a fost menţionat deja, minorii au trăsături specifice comportamental–caracteriale, care urmează a fi luate în calcul la sta-bilirea pedepsei.

Legislaţia GermanieiLegislaţia penală a minorului în Germania este marcată încă de la în-

ceputul secolului XX de preocuparea pentru un tratament diferenţiat al delin-cventului minor în raport cu infractorul major. Am semnalat aceeaşi tendinţă şi în Franţa, dar, spre deosebire de această ţară, în Germania regimul penal al minorilor este integrat într-un ansamblu de acte normative care alcătuiesc un sistem complex de măsuri cu caracter social-educativ şi de protecţie, în care aspectele represive constituie o excepţie cu reguli stabile printr-o legislaţie bine diferenţiată şi adaptată specificului acestei grupe de vârstă. În acest sens, de menţionat că Germania este una dintre puţinele ţări din lume în care există o Lege privind bunăstarea tineretului (Jugendwohlfahrtgesetz), care constituie un act de referinţă în domeniul tratamentului social şi al măsurilor care trebuie luate în vederea asigurării unor condiţii normale de viaţă copiilor şi tinerilor.

Considerăm oportună adoptarea unei legi similare de către Parlamentul Republicii Moldova în vederea asigurării condiţiilor optime de instruire, de activitate a tinerilor în ţara noastră şi implicit a stopării procesului migraţio-nal.

Regimul penal al minorului şi “tânărului adult” (Herranwachsende) este prevăzut în Legea tribunalelor pentru tineret (Jugendgerichtsgesetzbuch)

60 Code Pénal. Nouveau code pénal. Dalloz, 1994, pages 2113-2120.

53OXANA ROTARI


din 1923 cu modificările ulterioare, care se completează cu dispoziţiile Codu-lui penal. Germania este una dintre ţările care au o legislaţie penală separată pentru minori în ceea ce priveşte partea generală.

Principiul consacrat în legătură cu răspunderea minorului este că mi-noritatea penală cuprinde grupa 14-18 ani neîmpliniţi, iar “tânărul adult” este persoana între 18 şi 21 de ani neîmpliniţi. Minorul până la vârsta de 14 ani este considerat iresponsabil şi faţă de el nu se poate lua decât o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire şi asistenţă, a cărei executare este dată în competenţa diferitor instituţii şi organisme autorizate sau înfiinţate de “oficiile de tineret” locale (Jugendamnt). Minorul între 14 şi 18 ani este considerat răs-punzător, dacă în momentul săvârşirii faptei avea un nivel de dezvoltare moral şi intelectual care să-i permită înţelegerea caracterului ilicit al conduitei sale. Faţă de minorul pentru care se dovedeşte că nu are acest grad de maturitate se pot lua numai măsuri cu caracter educativ şi de ocrotire. Cu alte cuvinte, mi-norul între 14 şi 18 ani beneficiază de o prezumţie relativă de iresponsabilitate, care poate fi înlăturată prin dovedirea maturităţii sale morale şi a capacităţii de înţelegere a caracterului ilicit al faptei săvârşite. Faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune se pot lua în principiu numai măsuri educative. Atunci când acestea sunt considerate insuficiente, minorul este sancţionat cu măsuri de corecţie sau cu o pedeapsă. Dacă judecătorul de minori consideră necesar, poate dispune ca în locul măsurilor de corecţie sau al pedepsei, minorul să fie internat într-un spital de psihiatrie sau într-o instituţie privativă de libertate.61

Faţă de delincvenţii minori se pot lua, de asemenea, anumite măsuri de siguranţă şi de “îndreptare” cu caracter de prevenire, prevăzute de drep-tul comun, şi anume, internarea într-un spital de psihiatrie, trimiterea într-o instituţie cu regim privativ de libertate sau supravegherea conduitei, precum şi retragerea permisului de a exercita o anumită îndeletnicire cum este, de pildă, conducerea unui vehicul. Măsurile de siguranţă pot rămâne în vigoare şi după împlinirea majoratului. De asemenea, judecătorul poate dispune faţă de delincventul minor mai multe măsuri educative sau de corecţie, precum şi măsuri educative asociate cu măsuri corective. Arestul pentru minori nu poate fi cumulat cu măsura educativă a asistenţei educative (Fǘrsorgeerziehung).

61 Rotaru O., “Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state europene. Studiu comparat”, Analele ULIM, 2004, vol. 5, pag. 118-120.

54


OXANA ROTARI

Măsuri educative• Îndrumări de comportare, care constau în indicaţii şi interdicţii dispuse

de judecătorul de minori, potrivit cărora trebuie să fie organizată viaţa minorului şi să se desfăşoare educaţia acestuia, şi anume: îndrumări care privesc localitatea de domiciliu, indicaţia să locuiască la o familie sau într-un cămin, indicaţia să înveţe o meserie sau să urmeze o şcoală, îndrumarea de a efectua o muncă, interdicţia de a avea relaţii cu anumi-te persoane şi de a frecventa anumite locuri.

• Asistenţa educativă şi plasamentul pentru îngrijire în cazul minorului care se află într-o stare de pericol moral ori a cărui dezvoltare fizică sau psihică este periclitată. Asistenţa este asigurată de către o persoană de-semnată de instanţa judecătorească de tutelă şi de Oficiul pentru minori şi tineret.Măsurile de corecţie sunt dispuse de judecător atunci când acesta con-

sideră că măsurile educative nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului şi constau în:

• Avertisment, prin care judecătorul îi arată minorului caracterul ilegal al faptei săvârşite şi îl previne asupra posibilelor consecinţe ale săvârşirii unei noi infracţiuni.

• Obligarea reparării prejudiciului şi plata unei contribuţii băneşti către o colectivitate de interes public. Este o măsură de corecţie care constă în despăgubirea materială a victimei pentru paguba provocată de in-fracţiune, în adresarea de scuze victimei şi în obligarea minorului de a plăti din propriile sale mijloace o contribuţie bănească unei instituţii de utilitate comunitară. Arestul pentru minori poate fi un arest de sfârşit de săptămână, cu supunerea minorului la o serie de activităţi de interes comunitar în timpul liber de la sfârşitul săptămânii sau reţinerea lui într-o instituţie anumită destinată executării acestei măsuri (minimum o săptămână şi maximum 4 săptămâni), un arest de scurtă durată (de la 2 la 6 zile) şi un arest de lungă durată (de la o săptămână la 4 săptămâni) executate într-una dintre instituţiile menţionate mai sus. Hotărârea se pronunţă în câteva zile sau în câteva săptămâni.

55OXANA ROTARI


Pedepse Pedeapsa pentru minori se pronunţă atunci când instanţa de judeca-

tă apreciază că măsurile educative şi măsurile de corecţie nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului sau dacă infracţiunea este gravă şi impune, ca urmare a vinovăţiei cu care a fost comisă, aplicarea unei pedepse. Pedepsele sunt împărţite în pedepse cu o durată determinată şi pedepse cu o durată nede-terminată. În cazul pedepselor privative de libertate cu o durată determinată, termenul minim este de 6 luni, iar cel maxim de 5 ani. Dacă pentru infracţi-unea săvârşită legea penală prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci pedeapsa maximă la care minorul poate fi condamnat este de 10 ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată nu poate depăşi 4 ani, stabilindu-se în momentul pronunţării şi durata sa minimă. Intervalul dintre limitele pedepsei nu poate fi mai mic de doi ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată poate fi prelungită sau redusă de instanţa de judecată în timpul executării sau poate fi transformată în pedeapsă pe o durată determinată.

Legea instanţelor pentru minori prevede în mod distinct pentru aceas-tă categorie de făptuitori posibilitatea “suspendării executării cu punerea sub supraveghere” şi “suspendarea pronunţării hotărârii cu punerea sub supra-veghere” a minorului.

Suspendarea executării cu punerea sub supraveghere se poate dispu-ne în cazul în care pedeapsa pronunţată nu depăşeşte un an şi dacă judecătorul apreciază că judecarea cauzei şi aplicarea pedepsei constituie un avertisment care face ca executarea sancţiunii de către minor să fie necesară.

O altă posibilitate este suspendarea pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere. Judecătorul poate amâna pronunţarea hotărârii, dacă nu are certitudinea că pedeapsa constituie mijlocul cel mai eficace de îndreptare a conduitei minorului. În acest caz, el dispune punerea minorului sub suprave-ghere pe o perioadă de minimum 1 an şi de maximum 2 ani, stabilind reguli de comportare a minorului şi o serie de obligaţii pe care acesta trebuie să le execute.

Instanţele pentru minori sunt: judecătorul de minori, Curtea de Juri pentru minori şi Camera Penală pentru Minori. Pe lângă fiecare dintre aceste ultimele două instanţe funcţionează procurori pentru minori. Curtea de Juri este formată dintr-un judecător pentru minori, ca preşedinte, şi doi asesori

56


OXANA ROTARI

(juraţi), care trebuie să fie un bărbat şi o femeie. Camera Penală pentru Minori este formată din 3 judecători de profesie şi 2 asesori (juraţi). Asesorii sunt aleşi de instanţă pentru o perioadă de 4 ani, din listele de asesori propuşi de consiliile locale pentru bunăstarea tineretului. Şedinţele de judecată nu sunt publice şi se desfăşoară, de regulă, în clădiri separate de cele în care sunt ju-decaţi infractorii majori.

Este salutabilă hotărârea legiuitorului german de a aplica faţă de mi-norul care a săvârşit o infracţiune doar măsuri educative, precum şi de a struc-tura măsurile luate faţă de minori în măsuri educative, de corecţie şi pedepse. Şi în acest context venim cu propunerea ca legiuitorul din ţara noastră să pună accentul în mod special pe măsurile preventive, şi nu pe cele represive.

Legislaţia Federaţiei RuseCodul Penal al Federaţiei Ruse a fost adoptat de Duma de Stat la

24.05.1996, cu modificările şi completările din 15.01.2002. Conform secţiunii a V-a a CP, “Răspunderea penală a minorilor”, capitolul XIV vizează particu-larităţile răspunderii penale şi ale pedepselor aplicate minorilor.

Art. 87 “Răspunderea penală a minorilor”:Alin. 1. Minor este considerată persoana care la momentul săvârşirii

infracţiunii a împlinit 14 ani, dar nu a împlinit 18 ani;Alin. 2. Minorilor ce au săvârşit infracţiunea le poate fi aplicată pedeap-

sa penală sau măsuri cu caracter educativ.

Art. 88 “Tipurile pedepselor aplicate minorilor”:Alin . 1. Faţă de minori pot fi aplicate următoarele pedepse:

a) amendă;b) interdicţia de a practica o anumită activitate;c) lucrări obligatorii;d) arestul;e) privarea de libertate pe o anumită perioadă.

Art. 89 “Stabilirea pedepsei minorului”:Alin. 1. În vederea stabilirii pedepsei minorului urmează a fi luate în

calcul condiţiile de viaţă şi de educare a acestuia, nivelul dezvoltării inte-

57OXANA ROTARI


lectuale, alte trăsături ale personalităţii, precum şi influenţa asupra sa a celor vârstnici.

Alin. 2. Vârsta minimă ca circumstanţă atenuantă este luată în cumul cu alte circumstanţe agravante şi atenuante.62

Art. 90 “Aplicarea măsurilor obligatorii cu caracter educativ”:Alin. 1. Minorul care pentru prima dată a săvârşit o infracţiune uşoară

sau mai puţin gravă poate fi eliberat de răspundere penală dacă se constată că este posibilă corijarea lui datorită aplicării măsurilor obligatorii cu caracter educativ.

Alin. 2. Minorului îi pot fi aplicate următoarele măsuri obligatorii cu caracter educativ:

a) preîntâmpinarea;b) transmiterea sub supravegherea părinţilor, a persoanelor ce îi în-

locuiesc sau a unui organ de stat specializat;c) obligarea acestuia de a înlătura dauna pricinuită;d) limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe speciale referitor

la comportamentul minorului.Alin. 3. Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri cu carac-

ter educativ, a căror durată este stabilită de organele ce le numesc.Alin. 4. În caz de neexecutare sistematică de către minor a măsurilor

cu caracter educativ, acestea urmează a fi anulate, iar materialele urmează a fi transmise pentru atragerea minorului la răspundere penală.

Art. 91 “Conţinutul măsurilor obligatorii cu caracter educativ”:Alin. 1. Preîntâmpinarea constă în explicarţia dată minorului privind

paguba adusă prin acţiunile sale şi consecinţele săvârşirii repetate prevăzute de actualul cod.

Alin. 2. Transmiterea minorului sub supravegherea părinţilor sau a per-soanelor ce îi înlocuiesc constă în obligativitatea acestora de a ţine sub control comportamentul minorilor.

Alin. 3. Obligareaea minorului de a înlătura dauna pricinuită este apli-cată având în vedere proprietatea acestuia şi capacitatea de a lucra.

62 Уголовный кодекс Росийской Федераций, Москва, 2002 стр. 53.

58


OXANA ROTARI

Alin. 4. Limitarea timpului liber a minorului vizează interdicţia de a vizita anumite localuri, posibilitatea de a merge în alte localităţi fără permisi-unea organului de stat specializat.

Art. 92 “Liberarea de răspundere a minorului”:Alin. 1. Minorul condamnat pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin gra-

ve poate fi liberat de răspundere penală cu aplicarea măsurilor obligatorii cu caracter educativ, prevăzute în art. 90.

Alin. 2. Minorul condamnat pentru infracţiuni mai puţin grave poate fi liberat de pedeapsă, dacă se va constata că scopul pedepsei poate fi atins prin internarea acestuia într-o instituţie educativ-curativă pentru minori. Totodată, perioada internării într-o asemenea instituţie nu poate depăşi termenul pedep-sei stabilit pentru infracţiunea săvârşită.

Alin. 3. Aflarea în instituţia respectivă poate fi încetată până la expirarea termenului prevăzut de alin. 2 al articolului respectiv, dacă va exista hotărârea organului de stat specializat, conform căreia minorul, pentru a se corija, nu mai are nevoie de o asemenea măsură. Prelungirea termenului de aflare într-o astfel de instituţie după expirarea termenului stabilit este posibilă doar în cazul în care se cere finalizarea studiilor.

Art. 93 “Liberarea condiţionată înainte de termen”:Liberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată persoanelor

ce au săvârşit infracţiuni la vârsta minoră şi au fost condamnate la pedeapsa privativă sau la lucrări corecţionale după ispăşirea:

- a cel puţin 1/3 din pedeapsa stabiltă de instanţă pentru o infracţine uşoară sau mai puţin gravă;

- a cel puţin ½ din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o infracţiune gravă;

- a cel puţin 2/3 din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o infracţiune deosebit de gravă.

Art. 94 “Termenul de prescripţie”:Termenul de prescripţie în cazul liberării minorilor de pedeapsă penală

este micşorat în jumătate.

59OXANA ROTARI


Art . 95 “Stingerea antecedentelor”:Pentru persoanele care au săvârşit infracţiunea până la atingerea vârstei

de 18 ani stingerea antecedentelor are loc astfel:- un an după ispăşirea privaţiunii de libertate pentru infracţiuni uşoare

sau mai puţin grave;- trei ani pentru infracţiuni grave şi excepţional de grave.

Art. 96 “Aplicarea prevederilor actualului capitol faţă de persoanele cu vârsta cuprinsă între 18 şi 20 de ani”:

În cazuri excepţionale, având în vedere caracterul acţiunii săvârşite, precum şi personalitatea infractorului, instanţa poate să aplice prevederile ca-pitolului respectiv faţă de persoanele cu vârsta de 18-20 de ani, cu excepţia in-ternării acestora în instituţii cu caracter educativ sau curativ-educativ, precum şi în coloniile de educare a minorului.

Considerăm bine- venită decizia legiuitorului rus de a sistematiza într-un capitol aparte pedepsele aplicate minorilor şi particularităţile acestor pe-depse şi venim cu propunerea ca asemenea sistematizare să conţină şi Codul Penal al RM.

Legislaţia OlandeiCP al Olandei a intrat în vigoare la 1.09.1886. Capitolul VIII A al CP,

cu modificările din 7.07.1994,este intitulat “Condiţiile speciale destinate mi-norilor”. Astfel, conform art. 486 CPP, nu pot fi supuse răspunderii penale per-soanele ce n-au atins vârsta de 12 ani. Pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani sunt prevăzute sancţiuni respective, cea mai severă fiind detenţia în penitenciarul destinat tinerilor infractori pentru o perioadă ce nu depăşeşte 24 de luni (art. 77i), scopul politicii penale fiind educarea tinerei generaţii în spiritul respectului legii.63

Conform art. 77(a) al CP, pentru persoanele ce au vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani drept măsuri de pedeapsă nu pot servi: detenţia, detenţia în peni-tenciar, lucrul în folosul comunităţii.

Faţă de minori, conform alin. 4 art. 77h, pot fi aplicate următoarele măsuri de pedeapsă:

63 Волженкин В., Уголовный кодекс Голандии. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2001, стр.4.

60


OXANA ROTARI

- deţinerea în instituţiile pentru tineri;- confiscarea averii;- privarea de veniturile primite ilegal;- compensarea pagubei.

Referitor la detenţia minorului, aceasta poate să dureze, în conformitate cu art. 77i:

a). minimum o zi şi maximum 12 luni, dacă persoana nu a împlinit vârsta de 16 ani la momentul săvârşirii infracţiunii;

b). maximum 24 de luni, în situaţiile ce nu cad sub incidenţa punctului a.

Perioada de detenţie a minorului urmează a fi stabilită cu indicarea zi-lelor, săptămânilor, lunilor.

Minorii îşi ispăşesc pedeapsa privativă de libertate în instituţiile de stat sau în instituţiile subsidate de Ministerul Justiţiei în acest scop (art. 65 al Legii cu privire la ajutorul acordat tinerilor).

În anumite situaţii, conform art. 77j CP, Ministrul Justiţiei poate sub-semna referitor la:

- întreruperea executării hotărârii minorului pentru o perioadă ce nu depăşeşte trei luni;

- eliberarea temporară a persoanei ce-şi execută pedeapsa în instituţiile pentru minori, sub garanţie.

Prezintă interes, în opinia noastră, alin. 2 al acestui articol, conform că-ruia judecătorul ce a stabilit pedeapsa în orice moment poate elibera minorul ce-şi ispăşeşte pedeapsa sub “cuvântul de onoare” al acestuia, fiindu-i stabilită o perioadă de probare ce nu va depăşi doi ani şi care va începe din ziua a 15-a din momentul înmânării personale a înştiinţării (alin. 2, art. 77y).

Am menţionat anterior că pentru delictul săvârşit minorul urmează să achite o amendă. Astfel, conform alin 1 art. 77l, suma prevăzută în calitate de amendă nu trebuie să fie mai mică de 5 guldeni şi mai mare de 5 mii guldeni.

Dacă amenda a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, dar nu are loc achitarea acesteia, judecătorul poate dispune detenţia minorului, drept contra-valoare a amenzii, care trebuie să fie proporţională cu suma ce urmează a fi achitată.

61OXANA ROTARI


Perioada de detenţie a minorului pentru imposibilitatea achitării amen-zii nu trebuie să fie mai mică de o zi şi mai mare de trei luni (alin. 2).

Judecătorul, conform alin. 1 art. 77m, poate stabili o sancţiune alter-nativă, dar numai la rugămintea învinuitului, în care urmează să fie formulat caracterul acestei sancţiuni.

Lucrul în folosul comunităţii, ca varietate a sancţiunilor alternative, nu trebuie să depăşească 200 ore, atunci când durata programului instructiv nu trebuie să fie mai mare de 200 ore (alin. 4) şi să nu depăşească 6 luni (alin. 5). În cazul în care sunt stabilite câteva sancţiuni alternative, numărul total de ore nu trebuie să depăşească 240 (alin. 6).

Articolul 77n prevede că judecătorul poate stabili o sancţiune alternativă numai după ce va primi încheierea Consiliului de tutelă şi apărare a intereselor copilului referitor la posibilitatea executării sancţiunii alternative propuse.

Astfel, în cazul stabilirii lucrului în folosul comunităţii, decizia instan-ţei judiciare va cuprinde: numărul total de ore ce urmează a fi executat; timpul începerii programului de lucru şi timpul finisării; caracterul şi conţinutul lu-crului ce urmează a fi efectuat.

În cazul programului de studii va fi indicată perioada de instruire; tim-pul începerii şi timpul finisării; instituţia în care se va desfăşura programul, precum şi caracterul şi conţinutul programului de studii.

Sancţiunea alternativă, conform alin. 3, poate fi stabilită doar cu acor-dul învinuitului.

Privarea minorului de dreptul de a conduce, conform art. 77r, poate fi efectuată doar în baza art. 179, 180 ale Legii cu privire la regulile de circulaţie din 1994.

Judecătorul poate dispune detenţia în instituţiile pentru tineri, conform art. 77s, atunci când:

- a fost săvârşită o infracţiune pentru care judecata poate dispune ţine-rea sub arest;

- atunci când siguranţa altor persoane, precum şi siguranţa generală ne-cesită acest lucru;

- dacă această sancţiune e spre binele învinuitului.64

64 Rotaru O., “Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state europene. Studiu comparat”. Analele ULIM, 2004 Vol. 5 pag. 110-112.

62


OXANA ROTARI

Dacă a fost emisă hotărârea de detenţie a minorului în instituţiile pentru tineri, atunci judecătorul urmează să se pronunţe asupra locului şi posibilităţi-lor de executare a acesteia (alin.1 art. 77v). Ministrul Justiţiei, conform alin. 4, urmează să emită o hotărâre asupra locului executării pedepsei, ţinând cont de părerea judecătorului şi de convingerile personale, riguroase ale tânărului.

În decurs de 14 zile (alin. 2 art. 77w) cel condamnat poate să contesteze hotărârea Ministrului Justiţiei referitor la locul executării pedepsei în Consi-liul Consultativ de pe lângă Ministerul Justiţiei ce se ocupă cu problemele de tutelă şi apărare a intereselor copiilor, menţionate în art. 81 al Legii privind ajutorul tinerilor.

Condamnatul poate fi asistat de un avocat (alin. 3). Contestarea trebuie prezentată în formă scrisă, Ministrului Justiţiei, care o transmite în decurs de o lună Consiliului Consultativ (alin. 4), acesta urmând să ia o decizie în ma-ximum 14 zile (alin. 7).

În baza art. 77ff, cheltuielile pentru detenţia minorului sau detenţia în instituţiile pentru tineri sunt suportate de către stat.65

Prezintă interes, în opinia noastră, faptul că perioada de detenţie pentru tinerii infractori nu poate depăşi 24 de luni, precum şi faptul că judecătorul care a pronunţat sentinţa îl poate elibera “sub cuvânt de onoare” pe tânărul aflat în conflict cu legea, stabilindu-i o perioadă de încercare. De asemenea, un element nou al legislaţiei olandeze, comparativ cu cele analizate anterior, îl constituie munca în folosul comunităţii, pentru care optăm şi noi.

TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR ÎN STATELE EX-SOCIALISTE

Legislaţia RomânieiRegimul penal al minorului este prevăzut în titlul IV al CP al României,

denumit “Minoritatea”, fiind modificat prin Decretul nr. 218/1977, care abroga implicit sistemul de sancţionare a infractorilor minori prevăzut de CP adoptat la 21.06.1968. Prin Legea nr. 104/1992 a fost abrogat Decretul nr. 218/1977 şi a reintrat în vigoare Titlul IV al Părţii generale a CP cu unele modificări.66 65 Уголовный кодекс Голандии. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2001, стр. 200-225.66 Crişu C., “Codul penal. 69 legi speciale care prevăd sancţiuni penale” , pag. 63-72.

63OXANA ROTARI


Conform art.113 al CP al României, care prevede limitele răspunderii penale, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Este supusă răspunderii penale persoana cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ şi răspunde penal minorul care a împlinit vârsta de 16 ani.67

În opinia noastră, prezintă interes, sub aspect comparativ, prevederile CP al României de la 1936, care au determinat înăsprirea represiunii nu numai în schimbarea prin legea din 24.09.1938 a intervalului de vârstă al minorităţii penale de la 14 ani la 12-18, deşi vârsta majoratului civil a rămas nemodificată (21 ani), ci au afectat şi alte dispoziţii referitoare la profilaxia şi combaterea delincvenţei juvenile prin mijloace de drept penal. Astfel, prin aceeaşi lege a fost prevăzută posibilitatea ca, în cazul minorilor fără discernământ care au săvârşit fapta în stare de ebrietate, părinţii acestora să fie pedepsiţi contraven-ţional, fiind consideraţi infractori. De asemenea, printr-o completare adusă art.114 Cod penal la 7.10.1939, minorul de 15 ani împliniţi care săvârşea o infracţiune ce “interesa ordinea publică sau siguranţa interioară sau exterioa-ră a statului” era pedepsit ca şi majorul. Modificarea din 24.09.1938 a redus de la 16 la 15 ani vârsta de la care minorul putea fi sancţionat în cazul unei fapte calificate drept crimă cu pedeapsă de maximum 10 ani. Începând cu 7.10.1939, minorul de la 12 la 15 ani care săvârşea cu discernământ un aten-tat contra Suveranului, familiei regale, şefilor statelor străine şi demnitarilor statului, din motive care prevedeau exercitarea funcţiilor încredinţate acestor persoane, sau săvârşea o tâlhărie cu omor sau un asasinat politic era pedepsit cu închisoare corecţională de la 5 la 20 de ani.

Ca urmare a modificărilor intervenite prin legea din 26.01.1939, com-petenţa instanţelor pentru minori (care până la acel moment judecau crimele, delictele şi contravenţiile comise de minori în vârsta de până la 19 ani) a fost restrânsă numai la minorii infractori sub 15 ani, urmând ca cei care au depăşit această vârstă să fie judecaţi de instanţele ordinare de drept comun.

Prin urmare, drept element novator al legislaţiei penale din 1969 îl con-stituie scoaterea minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi a celui care a acţionat fără discernământ de sub incidenţa legii penale.68

67 Codul Penal al României. pag. 63.68 Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 88-90.

64


OXANA ROTARI

În conformitate cu art. 114 al CP al României, faţă de minorul care răs-punde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gravitatea faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.

Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri edu-cative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.69

Articolul 139 al CP din 1936 obligă instanţa de a dispune culegerea informaţiilor despre starea morală a minorului, precum şi despre condiţiile în care acesta a crescut şi a trăit. Aceeaşi dispoziţie este preluată de art. 482 al Codului de procedură penală din 1969 sub denumirea “Obligativitatea efectu-ării anchetei sociale”, subordonând-o exclusiv scopului individualizării judi-ciare a măsurii educative sau a pedepsei.70

Sistemul sancţionar, prevăzut pentru minorii infractori în legislaţia pe-nală din 1969, stipulează divizarea acestuia în sancţiuni de drept penal (măsuri educative) şi sancţiuni penale (pedepse).

Legislaţia penală actuală consideră măsurile educative drept principala modalitate de reacţie socială faţă de minorul infractor, pedepsele constituind doar o formă subsidiară, condiţionată de aprecierea dată de instanţa de jude-cată că luarea unei măsuri educative “nu este suficientă pentru îndreptarea minorului”.

Aşadar, conform art.115 CP, faţă de minori se pot lua următoarele mă-suri educative:

a) mustrarea;b) libertatea sub supraveghere;c) libertatea sub supraveghere severă;d) internarea într-un centru de reeducare;e) internarea într-o instituţie medical-educativă.

Menţionăm că, sub aspect comparativ, libertatea sub supraveghere se-veră era lipsă în vechiul Cod Penal. A. Mustrarea, conform art.116 CP, constă în “dojenirea minorului, în expli-

69 Codul Penal al României. pag. 47.70 Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 90.

65OXANA ROTARI


carea gravităţii faptei săvârşite, în sfătuirea minorului de a se purta în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.B. Libertatea sub supraveghere (art.117 CP) ca măsură educativă a liber-tăţii sub supraveghere constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supravegherea părinţilor săi, a celui care l-a adoptat sau a tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude apropiate, la cererea acesteia.C. Libertatea sub supraveghere severă (art.118 CP).

Menţionăm că această măsură de pedeapsă aplicată minorului este o noutate pentru Codul Penal Român din 2005. Astfel, măsura educativă a li-bertăţii sub supraveghere severă constă în lăsarea minorului în libertate pe o perioadă între un an şi trei ani, sub supravegherea unei instituţii legal însăr-cinate cu supravegherea minorului sau a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere.

Supravegherea poate consta în includerea minorului în programe de re-integrare socială, precum şi în acordarea de asistenţă şi consiliere. Pe durata supravegherii severe, instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute de art.17 alin. 3.

Dacă minorul a devenit major la data judecării, se dispune, în locul mă-surii educative a libertăţii sub supraveghere severă, o amendă sub forma zile-lor-amendă între 15 şi 30 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50 mii şi 300 mii lei sau munca în folosul comunităţii pe o perioadă între 100 şi 200 de ore.71

D. Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare (art.119 CP) se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a primi educaţia necesară şi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor sale.

Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se dispune cu privire la minorul care, în raport cu gravitatea faptei săvârşite şi cu nevoile de reeducare, are posibilitatea de a se îndrepta fără a i se aplica o pedeapsă. În timpul internării minorului i se asigură posibilitatea de a primi educaţia nece-sară şi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor sale.71 Codul Penal al României. pag. 66.

66


OXANA ROTARI

Măsura se va lua pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. În mod excepţional, măsura educativă a internării poate dura până la împlinirea vârstei de 20 de ani, dacă minorul a comis fapta la o dată apropiată de 18 ani sau dacă gravitatea faptei săvârşite, nevoile de reeducare a minorului şi necesitatea continuităţii procesului său de pregătire justifică aceasta.

De menţionat că din cercetările criminologice efectuate în unele state europene, inclusiv în România, rezultă în mod evident că minorii care au fost supuşi unei măsuri de reeducare într-o instituţie specializată sunt mult mai puţin expuşi să comită o nouă infracţiune după expirarea măsurii educative decât minorii care au executat o pedeapsă privativă de libertate în regim pe-nitenciar.E. Măsura internării într-o instituţie medical-educativă (art.120 CP al Ro-mâniei) se ia faţă de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie.72

Asemenea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, internarea într-o instituţie medical-educativă reprezintă o măsură privativă de libertate, care se ia pe timp nedeterminat şi poate dura doar până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura poate fi ridicată şi înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dacă a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. Dispunând ridicarea măsurii, instanţa poate să ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare.

Codul Penal al României din 2005 a fost completat cu o dispoziţie nouă, conform căreia, dacă minorul a devenit major la data judecării, se poate dispune internarea într-o instituţie medical-educativă până la împlinirea vâr-stei de 20 de ani sau în locul măsurii educative a internării într-o instituţie medical-educativă se poate dispune obligarea la tratament medical şi amenda sub forma zilelor-amendă între 10 şi 20 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50 mii şi 200 mii lei sau munca în folosul comunităţii pe o perioadă între 50 şi 150 de ore.

Pedepsele aplicate minorului se execută în regimul prevăzut în Legea pentru executarea pedepselor.

Pedepsele complementare nu se aplică minorului.72 Ibidem. pag. 49.

67OXANA ROTARI


Condamnările pronunţate pentru faptele săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi.

Conform noului Cod Penal al României din 2005, faţă de minori nu este aplicată amenda drept o măsură alternativă la pedeapsa închisorii.

Suspendarea condiţionată a executării pedespei aplicate minorului este prevăzută de art.124 CP al României. Astfel, în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, stabilit de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată constă în zile-amendă, termenul de încercare este de 6 luni.

Pe durata termenului de încercare, dar până la împlilnirea vârstei de 18 ani, instanţa poate dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoa-ne din cele arătate în art.117 ori unei instituţii legal însărcinate cu supraveghe-rea minorilor sau serviciului de reintegrare socială şi supraveghere. Totodată, instanţa poate stabili pentru minori una sau mai multe obligaţii prevăzute la alin. 3, art. 117, iar după împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate să-l oblige pe minor să respecte măsurile de supraveghere ori obligaţiile prevăzute de art.103 şi art.107.

Sustragerea minorului de la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în art. 117 alin. 3, art. 103 şi art. 107 poate atrage revocarea suspendării condiţionate potrivit art.104 alin. 2 şi art. 107 alin. 2.

În cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor sta-bilite de instanţă, potrivit art.103, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 104 alin. 2.

Art. 125 CP al României prevede suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată minorului. În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei cu închisoarea, la care se adaugă un interval de timp de la un an la 3 ani, stabilit de instanţă. Pe durata termenului de încercare, instanţa poate dispune luarea vreuneia din măsurile prevăzute în art.124 alin. 2.

Renunţarea la pedeapsa aplicabilă minorului este prevăzută de art. 126 CP al României conform căruia, în cazul infracţiunilor sancţionate cu pedeap-sa închisorii sau cu pedeapsa închisorii stricte de cel mult 2 ani, instanţa poate să nu aplice nici o pedeapsă minorului care nu a avut antecedente penale, a

68


OXANA ROTARI

acoperit prejudiciul cauzat şi a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse.

Conform art. 127 CP al României, “Amânarea aplicării pedepsei mi-norului” în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult 5 ani, instanţa, după stabilirea pedepsei, poate să amâne aplicarea acesteia, dacă minorul nu are antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat sau dovedeşte că are posibilitatea de a-l acoperi şi după săvârşirea faptei a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea pedepsei.

În cazul în care instanţa amână aplicarea pedepsei, aceasta fixează în cuprinsul hotărârii data la care urmează să se pronunţe asupra pedepsei, care nu poate depăşi doi ani în momentul pronunţării hotărârii. Intervalul de timp dintre momentul pronunţării hotărârii şi data fixată de instanţă constituie peri-oada de probă pentru minor.

În perioada de probă, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate dispune încredinţarea minorului unei persoane din cele arătate la art.117 ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorului sau serviciului de reintegrare socială şi supraveghere, putând să dispună totodată pentru mi-nor unele din obligaţiile prevăzute în art.117 alin. 3.

Dacă minorul a avut o conduită corespunzătoare în perioada de probă, instanţa poate să nu aplice nici o pedeapsă, iar dacă minorul nu a avut o condu-ită corespunzătoare, instanţa poate fie să amâne încă o dată pentru acelaşi ter-men aplicarea pedepsei, fie să aplice pedeapsa în limitele prevăzute de lege.73

Susţinem hotărârea legiuitorului român în ceea ce priveşte amânarea aplicării pedepsei minorilor, precum şi faptul că regimului penal al minorilor îi este consacrat un titlu aparte din Codul Penal şi considerăm oportun ca acest lucru să fie preluat şi de legislatorul Republicii Moldova.

Legislaţia PolonieiCP al Poloniei a fost adoptat la 6.06.1997 şi a intrat în vigoare la

1.01.1998.În opinia cercetătoarei N. Kuzneţova, CP al Poloniei prezintă noutăţi

faţă de CP de la 1969 sub aspectul apariţiei unor noi capitole în partea specia-

73 Codul Pena,. 69 de legi speciale care prevăd sancţiuni penale, Bucureşti, 2005, pag. 63-72.

69OXANA ROTARI


lă, cum ar fi, spre exemplu, infracţiunile contra securităţii informaţiei, exclu-derea clasificării infracţiunilor în “grave” şi “mai puţin grave”, tipologizarea acestora în infracţiuni şi delicte.74

Conform principiilor enumerate în codul respectiv, este pasibilă de răs-punderea penală persoana care a atins vârsta de 17 ani (§1 art.10).

Minorul care, la atingerea vârstei de 15 ani, săvârşeşte una din infrac-ţiunile prevăzute de art.134 (tentativa la viaţa Preşedintelui Poloniei); art.148 (săvârşirea unui omor); art. 156 (vătămarea gravă a sănătăţii); art. 163 (săvâr-şirea unei infracţiuni ce pune în pericol viaţa oamenilor); art. 173 (infracţiuni contra securităţii circulaţiei); art. 197 (violul); art. 252 (deţinerea de ostatici); art. 280 (furtul) poate fi tras la răspundere penală, în baza principiilor menţio-nate în Cod, dacă circumstanţele, precum şi nivelul de dezvoltare a persoanei vinovate, caracteristicile personale şi condiţiile de viaţă necesită acest lucru, în mod special dacă măsurile educative nu s-au soldat cu rezultatele dorite (§ 2 art.10).

Conform §3 al aceluiaşi articol, în situaţiile menţionate anterior (cu re-ferire la §2) pedeapsa nu poate depăşi 2/3 din plafonul pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită. Instanţa poate recurge, de asemenea, la aplicarea unei pedepse mult mai blânde.

Referitor la persoana care a săvârşit infracţiunea la atingerea vârstei de 17 ani, dar neavând 18 ani împliniţi, instanţa poate recurge la aplicarea măsurilor educative, medicale atunci când circumstanţele cazului, precum şi nivelul de dezvoltare a celui vinovat, trăsăturile personale şi condiţiile de viaţă necesită acest lucru (§4 art.10).75

Atenţionăm asupra faptului că, conform §1 art. 54, “la stabilirea pedep-sei unui minor instanţa se ghidează de caracterul educativ al acesteia”.

Faţă de persoana de vârstă tânără, ce a săvârşit o infracţiune cu inten-ţie, ca măsură obligatorie este stabilită supravegherea (§2 art. 73), iar faţă de persoana care la momentul săvârşirii infracţiunii n-a atins vârsta de 18 ani nu poate fi aplicată ca măsură de pedeapsă detenţia pe viaţă (§2 art. 54).76

74 Кузнецова Н., Уголовный кодекс Республики Польша. Уголовные кодексы стран Восточной Европы. Минск, 1998, стр. 3 –6.75 Уголовный кодекс Республики Польша. Минск, 1998, стр. 10-11.76 Уголовный кодекс Республики Польша. Минск, 1998, стр. 74.

70


OXANA ROTARI

Legislaţia LetonieiÎncepând cu 1.04.1999 a intrat în vigoare noul CP al Republicii Letone,

cunoscut sub denumirea de “Legea penală a Republicii Letone”, înlocuind astfel CP al RSS Letone din 1960.

Structural, CP al Republicii Letone se împarte în 2 părţi: Generală şi Specială incluzând 25 de capitole şi 356 de articole.77

Prin prisma problemei investigate, menţionăm că, conform capitolului 3, “Pedeapsa”, faţă de minori nu poate fi aplicată pedeapsa privativă de liber-tate. Art. 11 CP al Republicii Letone prevede că răspunderea penală survine de la 14 ani pentru toate acţiunile infracţiunii săvârşite indiferent de gravitatea lor.78

Legislaţia UcraineiCP al Ucrainei a fost adoptat la 5.04.2001. Conform alin.1, art. 22, ca-

pitolul IV, “Persoana supusă răspunderii penale”, sunt pasibile de răspundere penală persoanele care la momentul săvârşirii infracţiunii au atins vârsta de 16 ani.

Persoanele care au săvârşit infracţiunea, având vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, pot fi supuse răspunderii penale pentru săvârşirea următoarelor in-fracţiuni: omor intenţionat (art. 115-117); tentativa asupra vieţii unui funcţio-nar de stat, a lucrătorului organelor de drept, militarului în termen, judecăto-rului, reprezentantului unui stat străin (art. 112, 348, 379, 400, 443); cauzarea intenţionată a leziunilor corporale grave (art. 121, alin. 3 al art. 345, 346, 350, 377, 398); diversiunea (art. 113); banditismul (art. 257); actul terorist (art. 258); deţinerea de ostatici (art. 147, 349); violul (art. 152); furtul (art. 185); tâlhăria (art. 186, 262, 309); distrugerea intenţionată a proprietăţii (alin.2 art. 194, 347, 352, 378); deteriorarea căilor de comunicare şi a mijloacelor de transport (art. 277); deţinerea ilegală a mijloacelor de transport (art. 289); hu-liganismul (art. 296).79

77 Карпов Т., Устурой М., “Основные черты нового уголовного кодекса Латвийской Республики”, Symposia professorum, ULIM, Chişinău, 2001, стр. 154-161.78 Уголовный кодекс Латвийской Республики. Уголовные кодексы стран Восточной Европы, Минск,1999, стр. 15.79 Уголовный кодекс Украины. Комментарий отдельных положений. Нормативные до- Уголовный кодекс Украины. Комментарий отдельных положений. Нормативные до-кументы и коментарии. Киев, 2001, стр. 18-19.

71OXANA ROTARI


Capitolul XV al CP al Ucrainei este destinat trăsăturilor specifice răs-punderii penale şi aplicării pedepselor faţă de minori.

Astfel, conform alin.1 art. 97, “minorul care a săvârşit pentru prima dată o infracţiune mai puţin gravă poate fi eliberat de răspunderea penală dacă corijarea acestuia este posibilă fără folosirea pedepsei”. În aceste cazuri in-stanţa poate recurge la aplicarea măsurilor obligatorii, cu caracter educativ, prevăzute de alin. 2 art.105.

În cazul în care minorul se eschivează de la executarea măsurilor obli-gatorii, cu caracter educativ, ce i-au fost aplicate, instanţa dispune anularea acestora, minorul urmând a fi tras la răspundere penală (alin. 3 art. 97).

Faţă de minorul considerat vinovat de săvârşirea infracţiunii, în baza alin.1 art. 98, instanţa poate aplica următoarele tipuri de pedeapsă:

- amenda;- lucrul în folosul comunităţii;- lucrul corecţional;- arestul;- privarea de libertate pe o perioadă determinată.

De asemenea, faţă de minori pot fi aplicate şi pedepse suplimentare cum ar fi amenda şi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a se ocupa cu o activitate anume (alin. 2 art. 98).

Amenda, ca măsură de pedeapsă, este prevăzută doar faţă de minorii ce dispun de un venit personal sau de o proprietate ce poate fi sechestrată (alin.1). Mărimea amenzii urmează a fi stabilită de instanţa judiciară, în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite şi reieşind din situaţia materială a minorului, în limitele a 500 venituri minime ale cetăţeanului, stabilite de legislaţie şi care nu sunt supuse impozitării (alin. 2).

Lucrul în folosul comunităţii (alin.1 art. 100) poate fi stabilit minorului cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani, cu perioada cuprinsă de la 30 la 120 de ore, şi constă în prestarea serviciilor de către minor fie în afara orelor de învă-ţătură, fie în afara serviciului de bază. Durata acestei pedepse nu poate depăşi 2 ore în zi.

Lucrul corecţional (alin. 2 art. 100) poate fi stabilit minorului cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani, la locul său de muncă, pe o perioadă cuprinsă între 2 luni şi un an. Din remunerarea minorului condamnat la lucru corecţional în

72


OXANA ROTARI

folosul statului, prin hotărârea judecătorească, sunt reţinute de la 5 la 10 % (alin. 3).

Arestul, o altă varietate a măsurilor de pedeapsă (art. 101) poate fi apli-cat minorului care la momentul pronunţării sentinţei a atins vârsta de 16 ani, urmând a fi ispăşit în condiţii izolate, în instituţii speciale destinate acestui scop, cu o perioadă de la 15 la 45 de zile.

Pedeapsa sub formă de privare de libertate (alin.1 art.102) nu poate fi aplicată persoanelor care la momentul săvârşirii infracţiunii n-au atins vârsta de 18 ani pe o perioadă mai mare de 10 ani, iar pentru infracţiunile deosebit de periculoase însoţite de omor premeditat – 15 ani. Minorii condamnaţi la pedeapsa privativă de libertate îşi ispăşesc pedeapsa în instituţii speciale, cu caracter educativ.

Privarea de libertate nu poate fi aplicată minorului care pentru prima dată a săvârşit o infracţiune mai puţin gravă (alin. 2). Pedeapsa privativă de libertate urmează a fi aplicată minorului în următoarele cazuri:

- pentru săvârşirea repetată a unei infracţiuni uşoare – de cel mult 2 ani;

- pentru infracţiuni mai puţin grave - pe o perioadă de cel mult 4 ani;- pentru infracţiuni grave – pe o perioadă de cel mult 7 ani;- pentru infracţiuni deosebit de grave – cel mult 10 ani (alin. 3).

La stabilirea pedepsei unui minor instanţa urmează să ia în considerare şi condiţiile de viaţă, de dezvoltare, precum şi alte calităţi personale ale mi-norului (alin.1 art. 103). Pentru cumulul de infracţiuni pedeapsa privativă de libertate a minorului nu poate depăşi 15 ani (alin. 2).

Conform art.104 CP, instanţa poate dispune eliberarea minorului de la ispăşirea pedepsei privative de libertate (când aceasta a fost stabilită pe o peri-oadă nu mai mare de 5 ani), stabilindu-i un termen de încercare de la un an la doi. În cazul eliberării minorului de pedeapsa privativă de libertate şi stabilirii unui termen de încercare, instanţa poate încredinţa tutela minorului unei per-soane, cu acordul sau la dorinţa acestuia, care urmează să efectueze şi lucrul educativ (alin. 4, art.104).

Minorul care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi eliberat de pedeapsă dacă instanţa va considera că recunoscându-şi greşeala şi având ulterior un comportament iresponsabil la momentul emiterii sentinţei,

73OXANA ROTARI


nu este necesară aplicarea pedepsei (alin.1 art.105). În acest caz, instanţa îi stabileşte minorului următoarele măsuri forţate, ce poartă un caracter educa-tiv, respectiv:

- preîntâmpinarea;- limitarea “timpului liber” şi stabilirea cerinţelor speciale faţă de com-

portamentul minorului;- transmiterea minorului pentru supraveghere părinţilor sau persoanelor

care îi înlocuiesc, colectivului pedagogic sau de muncă (cu consimţă-mântul acestuia), precum şi unor cetăţeni la rugămintea acestora;

- obligarea minorului ce a împlinit vârsta de 15 ani şi care dispune de proprietate sau are venituri să returneze paguba materială pricinuită;

- îndreptarea minorului într-un centru instructiv-educativ, până la corijarea acestuia, dar pe o perioadă ce nu va depăşi 3 ani (alin. 2 art.105).

Faţă de persoanele ce-şi ispăşesc pedeapsa privativă de libertate pen-tru infracţiunile săvârşite până la atingerea vârstei de 18 ani poate fi aplicată eliberarea condiţionată înainte de termen, indiferent de gravitatea infracţiunii săvârşite (alin.1 art. 107). Eliberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată în cazul în care inculpatul, prin atitudinea sa faţă de muncă şi învăţă-tură, a demonstrat corijarea sa (alin. 2).

Eliberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată persoanelor ce au săvârşit infracţiuni până la atingerea vârstei de 18 ani, după ce au ispă-şit:

- cel puţin 1/3 din termenul stabilit pentru pedeapsa privativă de liber-tate pentru infracţiunile uşoare sau mai puţin grave;

- cel puţin 1/2 din perioada privativă de libertate pentru infracţiunile grave săvârşite cu intenţie sau deosebit de grave săvârşite din impru-denţă;

- cel puţin 2/3 din pedeapsa privativă de libertate stabilită de instanţă pentru infracţiunile intenţionate, deosebit de grave sau în cazul în care persoana, ispăşindu-şi pedeapsa privativă de libertate, a fost eliberată condiţionat de pedeapsă, dar până la finisarea perioadei neexecutate a pedepsei şi până la împlinirea vârstei de 18 ani a săvârşit din nou o

74


OXANA ROTARI

infracţiune intenţionată pentru care a fost condamnată la privarea de libertate.

Faţă de minori nu se aplică înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu una mai blândă (alin. 4).

Stingerea antecedentelor penale faţă de persoanele ce au săvârşit infrac-ţiuni până la atingerea vârstei de 18 ani are loc în conformitate cu art. 88-91 ale respectivului cod.

Considerăm oportun ca ideea dată să fie preluată şi de legislatorul mol-dovean.

Astfel, în baza alin. 2 art.108 sunt consideraţi a avea antecedente penale minorii:

- condamnaţi la ispăşirea unei pedepse, nefiind legată cu privarea de libertate, după ispăşirea acestei pedepse;

- persoanele condamnate la pedeapsa privativă de libertate pentru in-fracţiunile uşoare, dacă în decurs de un an de la executarea pedepsei n-au săvârşit o nouă infracţiune;

- persoanele condamnate la privaţiunea de libertate pentru infracţiunile grave, dacă în decurs de 3 ani din momentul ispăşirii pedepsei n-au săvârşit o nouă infracţiune;

- persoanele condamnate la privaţiune de libertate pentru săvârşirea in-fracţiunilor deosebit de periculoase, dacă în decurs de 5 ani din mo-mentul ispăşirii pedepsei n-au săvârşit o nouă infracţiune.

Stingerea antecedentelor penale înainte de termen poate fi aplicată per-soanei ce-şi ispăşeşte pedeapsa privativă de libertate pentru infracţiuni grave şi deosebit de grave, săvârşite până la atingerea vârstei de 18 ani, atunci când persoana dată dă dovadă că s-a corijat, însă la finisarea a cel puţin 1/2 din an-tecedentele penale stinse.80

TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR ÎN ALTE STATE

Legislaţia SuedieiPrima lege relativ sistematizată a Suediei a apărut în 1734 sub denumi-

rea “Cartea dreptului”.

80 Уголовный кодекс Украины. Киев, 2001, стр. 70-85.

75OXANA ROTARI


Conform acestei legi, normele juridico-penale erau reglementate în baza a două legi, dintre care prima determina cercul de infracţiuni, iar cea de-a doua reglementa măsurile de pedeapsă. În 1864 a fost adoptat primul CP sistematizat, care a activat până în 1962, când a fost adoptat actualul CP intrat în vigoare la 1.01.1965.81

CP al Suediei nu este totalmente codificat, aşa încât afară de CP activea-ză o serie de legi şi acte juridico-penale. În acest context, răspunderea penală a minorului este reglementată de Legea privind asistenţa socială (1980) şi Legea privind tutela asupra tinerilor (1990).

Conform prevederilor art. 6, capitolul I din CP al Suediei (modificat prin Legea nr. 942 din 1988), răspunderea penală survine de la atingerea vâr-stei de 15 ani, deşi răspunderea penală totală este prevăzută la împlinirea vâr-stei de 21 de ani.

Alin. 2, art. 3, cap. 26 din CP al Suediei, “Despre detenţia cu închisoa-rea” (modificat prin Legea nr. 211 din 1981), prevede că “faţă de persoana ce nu a împlinit 21 de ani nu poate fi aplicată pedeapsa cu închisoarea”, în timp ce art. 7, capitolul 29, “Despre stabilirea pedepselor”, menţionează că “nici o persoană care nu a atins vârsta de 21 de ani, indiferent de infracţiunea săvârşi-tă, nu poate fi condamnată la detenţia cu închisoare pe viaţă”.82

Faţă de persoanele care au vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani legislato-rul prevede nişte reguli liberale. Astfel, alin.1, art. 5, cap. 30, “Despre modul de alegere a pedepselor” (modificat prin Legea nr. 604 din 1998) prevede că “dacă infracţiunea a fost săvârşită de o persoană ce nu a atins vârsta de 18 ani, instanţa poate dispune pedeapsa sub formă de închisoare doar în cazul în care pentru aceasta există temei extraordinar, dar nu înainte de a emite hotărârea vizând tutela închisă asupra minorului (respectiv, deţinerea în scop educativ în instituţii corecţionale destinate infractorilor minori)”.

Alin. 2 al aceluiaşi articol stabileşte că “dacă persoana care a săvâr-şit o infracţiune a împlinit 18 ani, dar nu a împlinit 21 de ani, instanţa poa-te dispune pedeapsa cu închisoarea, doar reieşind din importanţa penală a infracţiunii”.83 81 Беляев С., Уголовный кодекс Швеции. Санк-Петербург, 2001, стр. 5-24.82 Уголовный кодекс Швеции. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2001, 206, стр. 237.83 Уголовный кодекс Швеции. Санк-Петербург, 2001, стр. 238-240.

76


OXANA ROTARI

În opinia noastră, prezintă interes şi cap. 31 din CP al Suediei, “Trans-miterea minorului spre tutela specială”.

Astfel, alin.1, art.1 (modificat prin Legea nr. 604 din 1998) prevede că: “Dacă persoana care a săvârşit infracţiunea nu a împlinit 21 de ani, aceasta urmează a fi supusă tratamentului medical sau faţă de ea pot fi luate alte mă-suri în corespundere cu prevederile Actului despre Serviciile Sociale (nr. 620 din 1980) ale Actului privind instrucţiunile generale asupra tutelei minorului (nr. 52 din 1990). În acest caz, instanţa poate dispune transmiterea cazului/dosarului în Uniunea socială de bunăstare în vederea îndeplinirii cerinţelor necesare pentru tratament prevăzute de planul curativ elaborat de Consiliu pentru învinuit”.

Dacă însă importanţa penală, natura infracţiunii sau activitatea infrac-ţională anterioară a învinuitului necesită acest lucru, instanţa poate dispune transmiterea spre tratare cu aplicarea suplimentară a uneia din următoarele măsuri:

- amendă-zi, dar nu mai mult de 200;- prestarea unei munci neremunerate sau participarea la anumite activi-

tăţi speciale organizate pe o durată de cel puţin de 20 de ore şi de cel mult de 100 de ore (alin. 3).

În cazul în care prin infracţiunea săvârşită a fost adus un prejudiciu ma-terial, instanţa poate dispune, în legătură cu transmiterea spre tratare, modul şi timpul în care cel învinuit urmează să presteze părţii vătămate un asemenea serviciu care i-ar permite să restabilească sau să minimalizeze prejudiciul ma-terial cauzat.

Faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune până la atingerea vârstei de 18 ani şi este pasibilă de pedeapsa cu închisoarea instanţa poate dispune tutela închisă, care însă va fi de cel puţin 14 zile şi de cel mult 4 ani.84

Instrucţiunile privind executarea tutelei asupra minorilor se conţin în Actul despre executarea tutelei închise asupra minorilor din 1998.

Legislaţia ElveţieiIzvorul de bază al dreptului penal elveţian îl constituie CP de la 1937

alături de Constituţia Elveţiei, legile penale ale federaţiei (Legea Federală des-

84 Уголовный кодекс Швеции. Санк-Петербург, 2001, стр. 244-247.

77OXANA ROTARI


pre răsputerea penală din 1937, Codul militar-penal din 13.06.1927, Codul militar procesual penal din 23.03.1979, Legea federală despre răspunderea penală a minorilor etc.), legislaţia penală a cantoanelor şi legislaţia penală străină.85

CP al Elveţiei este alcătuit din trei cărţi: I – Noţiuni generale; II – Noţi-uni speciale; III – Intrarea în vigoare şi aplicarea CP.86

Prima carte conţine norme ce vizează acţiunea legii penale în timp şi spaţiu, pedepsele, măsurile de siguranţă, precum şi răspunderea penală a mi-norilor. Astfel, art.100, cap. 5, “Tineretul”, stabileşte hotarele de vârstă ale răspunderii penale. Conform alin.1, “dacă persoana la momentul săvârşirii infracţiunii a atins 18 ani, dar nu a atins vârsta de 25 de ani, atunci, în con-formitate cu art.100 şi 100 ter (eliberarea condiţionată şi anularea pedepsei), activează normele legii date. În cazul în care consideră necesar, judecătorul adună date despre comportamentul persoanei, condiţiile de viaţă şi educaţie ale acesteia, informaţii vizând sănătatea fizică şi psihică a persoanei date şi faptul dacă poate fi educată prin muncă (alin. 2)”.

Dacă persoana suferă de anumite defecte în dezvoltarea sa, dacă este ameninţată de ceva, vagabondează sau se eschivează de la lucru şi activitatea sa infracţională este în legătură directă cu cele enunţate anterior, atunci jude-cătorul poate să îndrepte această persoană într-o instituţie instructivă, dacă această măsură de pedeapsă va putea preîntâmpina pericolul săvârşirii de către persoana dată a unor noi infracţiuni (alin.1 art.100 bis).

Instituţiile de muncă şi educare activează independent de alte instituţii similare prevăzute de legea dată.

Persoana urmează a fi atrasă la lucru conform dispoziţiilor punctului 3, alin.1, art.100 bis. Aceasta se face ţinându-se cont de capacitatea persoanei, în special de capacitatea de a se întreţine în libertate. În măsura posibilităţilor urmează să fie luate în considerare dezvoltarea sa fizică şi intelectuală, cunoş-tinţele profesionale şi fortificarea caracterului.

Persoanei trebuie să i se acorde posibilitatea de a se instrui profesional sau a-şi exercita activitatea în afara instituţiei (alin. 2 art.100 bis).

85 Лапшина Н., Швейцарский уголовный кодекс 1937, Москва, 1947, стр. 11.86 Серебриников А., Уголовный кодекс Швейцарии. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2002, стр. 12-68.

78


OXANA ROTARI

Conform alin.1 art.100 ter, persoana poate fi eliberată condiţionat de organul competent, cu stabilirea perioadei de încercare de la un an la trei, dacă se presupune că ea va fi sârguincioasă în muncă şi ascultătoare, iar odată pusă în libertate va da dovadă de un comportament adecvat. Persoana eliberată con-diţionat urmează a fi supusă supravegherii.

Dacă persoana eliberată în perioada de încercare nu respectă cerinţele înaintate, cu toate că a fost oficial preîntâmpinată de organul competent, aces-ta din urmă poate dispune reîntoarcerea persoanei în instituţia penitenciară (alin. 2, art. 100 ter).

În cazul în care persoana este condamnată pentru săvârşirea unei in-fracţiuni, atunci în baza alin. 3 art.100 ter, i se poate refuza reîntoarcerea în instituţie.

Reîntoarcerea persoanei în instituţia penitenciară durează maximum 2 ani, durata generală însă nu poate depăşi 4 ani, fiind anulată de organul com-petent odată cu atingerea de către persoana condamnată a vârstei de 40 de ani (alin. 4).

În cazul în care nu se dispune reîntoarcerea persoanei în instituţia pe-nitenciară, organul competent urmează să-l înştiinţeze pe cel eliberat, să-i dea instrucţiunile de rigoare şi să-i prelungească perioada de încercare pentru cel mult 1/2 din termenul stabilit iniţial (alin. 5).

Dacă după trei ani de aflare în instituţia penitenciară nu există temei pentru ca persoana dată să fir eliberată condiţionat, atunci organul competent urmează să hotărască asupra modului de anulare sau prelungire a pedepsei pentru maximum 1 an. Ulterior, odată cu atingerea vârstei de 30 de ani, pe-deapsa dată urmează a fi anulată de organul competent (punctul 2 art. 100 ter).

Dacă din momentul condamnării persoanei, adoptării hotărârii despre întoarcerea persoanei în instituţia penitenciară sau întreruperii pedepsei au trecut mai mult de 3 ani şi executarea acesteia nu a început sau nu poate fi continuată, judecătorul urmează să decidă dacă mai este nevoie de o asemenea pedeapsă. Judecătorul, de asemenea, poate dispune aplicarea unei pedepse su-plimentare sau a unei alte măsuri în cazul în care consideră necesar.87

87 Уголовный кодекс Швейцарии. Санк-Петербург, 2002, стр. 150.

79OXANA ROTARI


Legislaţia DanemarciiCP al Regatului Danemarcii a fost adoptat în 1930 şi a intrat în vigoa-

re la 1.01.1933. Caracterizând CP de la 1930, trebuie să menţionăm că în componenţa Danemarcii intră insula Groenlanda şi insulele Forere. Astfel, pe teritoriul insulelor Forere activează propriul CP, care practic este identic cu cel danez de la 1930. Specific pentru teritoriul Groenlandei e că aici activează propriul CP adoptat în 1954, denumit oficial CP danez pentru Groenlanda, în care partea specială conţine doar 10 (zece) articole, fiind exclusă pedeapsa cu închisoarea.88

Referitor la problema studiată putem invoca §15, cap. 3 al CP al Rega-tului Danemarcii, conform căruia “persoana ce nu a atins vârsta de 15 ani nu este pasibilă de răspundere penală”.89

Un alt segment de vârstă prevăzut de legislatorul danez este cel de 15-18 ani. Astfel, conform p. 2, § 84, cap. X, “Stabilirea pedepsei”: “Dacă la mo-mentul săvârşirii infracţiunii persoana nu a atins vârsta de 18 ani şi pedeapsa totală pentru astfel de infracţiuni poate fi considerată inutilă, reieşind din vâr-sta persoanei, detenţia cu închisoarea nu poate depăşi 8 (opt) ani”.90

Considerăm necesar a sublinia că pentru un anumit tip de infracţiuni, cum ar fi, spre exemplu, cele sexuale prevăzute în § 228, cap. 24, răspunderea penală survine de la atingerea vârstei de 21 de ani.91

Legislaţia ArgentineiCP al Argentinei a fost publicat la 29.10.1921 şi a intrat în vigoare la

29.04.1922. Primul cod naţional a intrat în vigoare la 1.03.1887. Ulterior însă au apărut noi proiecte ale legislaţiei penale (1906,1917), în care se făceau resimţite normele CP al Italiei de la 1889, cunoscut în literatura de speciali-tate sub denumirea de Codul Zanardelli. Astfel, CP al Argentinei de la 1887 a activat până în 1922, când a fost înlocuit cu cel existent astăzi.92

88 Беляев С., ” Уголовный кодекс Даниии”, Санк-Петербург, 2001, стр. 7-12.89 Уголовный кодекс Дании. Законодательство зарубежных стран, Санк-Петербург, 2001, стр. 24.90 Ibidem, 2001, стр. 77.91 Ibidem, 2001, стр. 177.92 Пантелеев А., Козочкин Д., Лихачев В., ” Уголовное право развивающихся стран: общая часть” Учебное пособие, Москва, 1988, стр. 66.

80


OXANA ROTARI

Conform Constituţiei Argentinei, “unicul izvor de drept penal îl con-stituie legea”. CP al Argentinei este alcătuit din 2 părţi sau din 2 cărţi (ter-minologie utilizată în ţările latino-americane): Generală (noţiuni generale) şi Specială (despre infracţiuni).93

Similar altor coduri latino-americane, în CP al Argentinei lipseşte de-finiţia infracţiunii. Savantul argentinian Luis Hemenes de Asua în lucrarea sa “Legea şi viaţa. Principiile dreptului penal” menţionează: “Definiţia infracţiu-nii, ca oricare altă definiţie, practic tot timpul reprezintă rezultatul silogismu-lui care abordează o problemă, dar nu descoperă nimic nou”.

Răspunderea penală survine de la 14 ani, deşi acest lucru nu este men-ţionat expres în CP.

Până nu demult această vârstă era prevăzută de art. 36 (la momentul exclus), fapt pentru care vârsta răspunderii penale este stabilită în baza co-mentariului CP şi a practicii judiciare.94

Legislaţia JaponieiCP al Japoniei a fost adoptat la 27.04.1907 şi a intrat în vigoare la

01.10.1908, fiind alcătuit din 430 de articole. La ora actuală activează în baza Legii nr. 91 din 12.05.1995.

CP al Japoniei reprezintă o sistematizare a modelului de drept romano-german ce cuprinde 289 de articole repartizate în 2 părţi: I - noţiuni generale (79 articole), II – infracţiunea (210 articole). De remarcat că în lege propriu-zis articolele nu au denumire.95

În opinia cercetătorilor V. N. Eriomin, E. Koidzumi, CP al Japoniei de la 1907, din punctul de vedere al conţinutului, este destul de laconic, caracte-rizându-se printr-un limbaj juridic arhaic. 96

93 Cовременное зарубежное уголовное право, Москва, 1957, стр. 38.94 Голик Ю., Уголовный кодекс Аргентины. Законодательство зарубежных стран, Санк-Петербург, 2003, стр. 20.95 Коробеев А.И., Уголовный кодекс Японии. Законодательство зарубежных стран, Санк-Петербург, 2002, стр. 20.96 Еремин В.Н., Уголовное право Японии. Преступление и наказание в Англии, США, Франции, ФРГ и Японии: общая часть уголовного права, Москва, 1991, стр. 223.

81OXANA ROTARI


În CP al Japoniei lipsesc definiţiile de bază, astfel, nu vom întâlni nici noţiunea şi nici caracterele de bază ale infracţiunii, cu toate că principiul de bază al actualului CP al Japoniei este “nulla crimen, nulla poena sine lege”.97

Prezintă interes şi faptul că în cod nu este incriminat principiul “nullum crimen sine lege”, care, în opinia cercetătorului V.N. Eriomin, nu reprezintă o lacună, deoarece art. 31 al Constituţiei Japoniei prevede că “nimeni nu poate fi lipsit de viaţă sau libertate, precum şi supus răspunderii penale decât în con-formitate cu procedura stabilită de lege”.98

Caracteristic pentru actualul CP al Japoniei este şi faptul că acesta nu dispune de un preambul sau capitol introductiv. Astfel, în prima parte “Noţiuni generale” nu sunt formulate problemele şi principiile politicii penale. Sunt lip-să nu doar noţiuni cum ar fi infracţiunea, ci şi astfel de noţiuni ca: culpabilita-tea, responsabilitatea, instigarea la săvârşirea infracţiunii, complicitatea etc.

În ceea ce priveşte problema investigată, putem cita doar art. 41 din CP al Japoniei, conform căruia “sunt pasibile de răspundere penală doar persoa-nele ce au atins vârsta de 14 ani”.99

Suntem de acord cu părerea cercetătorilor V. N. Eriomin, O. A. Balkavs-kaia, R. I. Miheev, N. A. Moroz, E. Koidzumi, Ţ. Inako referitor la necesitatea elaborării şi adoptării unui nou Cod Penal al Japoniei care, păstrând tradiţiile şi specificul japonez, ar corespunde actualelor standarde internaţionale.100

Legislaţia AustralieiConstituirea CP Federal al Australiei a debutat cu adoptarea Constitu-

ţiei Federale din 1900, în care a fost declarată prioritatea legislaţiei federa-le asupra legislaţiei statelor (art.109). Constituţia din 1900 declară prioritare principiile şi aspectele dreptului internaţional.

Reforma penală a Australiei începe odată cu adoptarea Legii privind pe-depsirea infractorilor (Punishment of offenders Act) din 1901, Legea cu privire la justiţie (Judiciary Act) şi Legea despre extrădare (Extradition Act) din 1903. 97 Инако Ц., «Современное право Японии», Москва, 1981, стр. 236.98 Еремин В.Н., Уголовное право Японии. Уголовное законодвтельство зарубежных стран (Англии, США, Франции, Германии, Японии), Москва, 1998, стр. 320.99 Уголовный кодекс Япони, Санк-Петербург, 2002, стр. 52.100 Михеев Р.И., Морозов Н.А., Кондзуми Е., Международное сотрудничество России и стран АТП в сфере уголовной политике, борьбы с преступностью и ее предупреждения. Материалы международной научно-практической конференции, Владивосток, 1997, стр. 63-65.

82


OXANA ROTARI

În următoarele decenii, la nivel federal, a fost efectuată reforma juridico-pe-nală ce avea drept scop consolidarea şi unificarea legislaţiei penale şi, în acest context, menţionăm adoptarea, în 1904, a Legii vizând infracţiunile federale. Din punct de vedere formal, acest act consolidat, alcătuit din 8 capitole şi 91 de articole, nu era divizat în partea generală şi partea specială.101

Referitor la problema supusă studiului, art. 7.1, cap. 7, partea 2.3, “Cir-cumstanţele ce exclud răspunderea penală”, dispune că “nu sunt pasibile de răspundere penală persoanele care la momentul săvârşirii infracţiunii n-au atins vârsta de 10 ani”.

Copilul ce a atins vârsta de 10 ani, dar nu a împlinit 14 ani, poate fi tras la răspundere penală, dacă este conştient de ilegalitatea comportamentului său (alin.1 art. 7.2). Întrebarea ce vizează conştientizarea de către copil a ilegali-tăţii comportamentului său este examinată doar de organele de anchetă (alin. 2 art.7.2).102

Considerăm că vârsta de 10 ani stabilită de Codul Penal al Australiei este prea timpurie pentru răspunderea penală, având în vedere că la această vârstă minorul nu este pe deplin conştient de consecinţele faptelor sale.

Rezumând cele analizate anterior, ajungem la concluzia că în statele ex-socialiste (România, Moldova, Letonia, Ucraina) sunt pasibile de răspun-dere penală persoanele ce au atins vârsta de 16 ani, cu toate că în unele cazuri răspunderea penală este de la vârsta de 14 ani. Limita de vârstă de 14 ani este stabilită şi de legislaţiile penale ale Argentinei, Germaniei (unde răspunderea penală totală survine la 18 ani), Japoniei şi Australiei (pentru care este ca-racteristic faptul că, atunci când persoana conştientizează caracterul faptelor săvârşite, aceasta devine pasibilă de răspundere penală de la vârsta de 10 ani). Relevantă în acest sens este şi legislaţia penală a Olandei, conform căreia sunt pasibile de răspundere penală persoanele ce au atins vârsta de 12 ani, în timp ce răspunderea penală totală survine la 21 de ani. Aceeaşi vârstă (21 de ani) e specificată şi de legislaţiile penale ale Suediei şi Danemarcii, pedepse liberale fiind aplicate faţă de persoanele care au împlinit 15 ani, dar nu au împlinit 21 de ani. Legislaţia penală poloneză specifică vârsta de 17 ani, iar Codul Penal al

101 Козочкин И., Трикоз Е., Уголовный кодекс Австралии. Законодательство зарубеж- Козочкин И., Трикоз Е., Уголовный кодекс Австралии. Законодательство зарубеж-ных стран, Санк-Петербург, 2002, стр. 33.102 Уголовный кодекс Австралии, Санк-Петербург, 2002, стр. 60.

83OXANA ROTARI


Franţei prevede răspunderea penală pentru persoanele ce au atins vârsta de 13 ani, răspunderea penală totală fiind atribuită vârstei de 18 ani. În acest context, am vrea să amintim şi de practica penală a Elveţiei, conform căreia persoanele răspund penal de la vârsta de 18 ani, răspunderea penală totală survenind la vârsta de 25 de ani.

Conform Convenţiei O.N.U. privind drepturile copiilor din 1989, orice fiinţă umană care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerată a fi minor. În lumina celor analizate, venim cu propunerea ca persoanele să devină pasibile de răspundere penală de la 18 ani, iar în unele cazuri – de la 15 ani.

De asemenea, considerăm oportună înfiinţarea în Republica Moldova a judecătoriilor specializate pentru minori, al căror personal ar avea nu doar pre-gătire juridică, ci şi psihologică, practică întâlnită în Franţa şi în Germania.

Considerăm necesară adoptarea unei legi similare celei germane pri-vind bunăstarea tineretului în vederea asigurării condiţiilor optime de instru-ire, de activitate a tinerilor în ţara noastră şi, implicit, de stopare a procesului migraţional.

Venim cu propunerea ca faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune să fie aplicate în mod prioritar măsurile educative. Totodată, se impune necesi-tatea structurării măsurilor luate faţă de minori în măsuri educative, de corec-ţie şi pedepse. Or, cercetările criminologice efectuate în unele state europene denotă în mod evident că minorii care au fost supuşi unei măsuri de reedu-care într-o instituţie specializată sunt mult mai puţin expuşi să comită o nouă infracţiune după expirarea măsurii educative decât minorii care au ispăşit o pedeapsă privativă de libertate în regim penitenciar.

Salutăm decizia legiuitorului rus, român, ucrainean, olandez de a sis-tematiza într-un capitol aparte pedepsele aplicate minorilor şi particularităţile acestora şi venim cu propunerea ca o asemenea sistematizare să conţină şi CP al Republicii Moldova.

84


OXANA ROTARI

Capitolul II. Personalitatea delincventului minor: con- delincventului minor: con- minor: con-cept şi aspecte psihologice, sociale şi biopsihice

§ 1. Personalitatea delincventului juvenil: la confluenţa factorilor psiho-logici şi psihosociali

Adevărata lege este înţelepciunea conformă cu natura,prezentă în toţi oamenii, consecventă, eternă, care ne cheamă la datorie şi ne dă porunci înterzicîndu-ne să comitem fraude şi îndepărtîndu-ne astfel de ele.

(Cicero).

Comportamentul omului este determinat de modul de manifestare a personalităţii fiecărui individ, caracterizat de o atitudine dinamică, acordând acestuia un anumit loc în cadrul relaţiilor sociale în funcţie de exigenţa cu care răspunde cerinţelor sociale, de poziţia abordată în raportul social, crite-riul social-psihologic impunând consideraţii referitoare la valoarea şi sensul acţiunilor individuale, la cauzele finale şi formale, acestea modificându-se mai repede decât criteriul biologic şi mai încet decât condiţiile social-economice. Structura şi conformaţia anatomică, un anumit tip de metabolism, particulari-tăţile organelor de simţ şi ale sistemului nervos reprezintă însuşirile native şi sunt diferenţiate de la individ la individ, răspunzând unor trebuinţe subiacen-te, a căror sursă este mediul social.103

Prin intermediul procesului instructiv-educativ, societatea determină un anumit ideal de personalitate cu funcţii primordiale, care va urmări însuşirea unor cunoştinţe, anumitor aptitudini, interese motivate, opiniile individului fi-ind necesare atât pentru existenţa acestuia, cât şi pentru viaţa socială. Cu toate că societatea, prin regulile create, impune anularea individualităţii, dinamica personalităţii conferă existenţei profiluri individuale în diferite stadii ale dez-voltării acesteia, dar şi posibilitatea realizării unei sinteze comportamentale între realităţile distincte individ-societate cel mai nobil element din conţinutul 103 Rotaru O., “Criminalitatea minorilor”, Chişinău, Symposia Professorum, 1999, pag. 39-40.

85OXANA ROTARI

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR: CONCEPT ŞI ASPECTE PSIHOLOGICE, SOCIALE ŞI BIOPSIHICE

proceselor psihice constituindu-l atitudinea individului, ca fiinţă socială, faţă de fenomenele vieţii sociale.

Ţinând cont de anumite legităţi ale dezvoltării personalităţii, se poate menţiona că tulburările de comportament, inclusiv la vârsta minoră, ţin de o structură deosebită de personalitate, care reprezintă aspecte psihologice şi psihosociale determinate de o dezvoltare deficitară şi determinând insuficienţe de adaptare socială. Distingem în personalitatea delincventului juvenil un şir de formaţiuni psihologice care denotă tulburări comportamentale: interese şi aptitudini, individualităţi tipologice temperamentale, individualităţi tipologi-ce de caracter.104

Interese şi aptitudini ale delincventului minorExistă două elemente diferite care condiţionează comportamentul per-

sonalităţii în sfera responsabilităţilor umane: pe de o parte, tendinţa generală constantă a individului de a dobândi anumite valori, cunoştinţe, de a înţelege unele fenomene, iar pe de altă parte de a practica anumite activităţi, tendinţe care definesc interesele individului minor. Ele sunt reprezentate de activităţi-le reflexe de orientare a organismului spre activităţile practice, dar şi spre o adaptare cognitivă.

Interesele delincventului minor domină psihologia delincvenţei juve-nile, reglând mecanismele de organizare, de adaptare, de conservare a ten-dinţelor delincvenţiale, ele distrugând celelalte interese, fiecare prezentând trăsături generale, specifice fiecărui delincvent minor, cu toate că în com-portamentul acestuia este determinată o instabilitate emoţională şi acţională, aceasta acordând, totuşi, un sens precis intereselor delincvenţiale, individul se preocupă de menţinerea relaţiei cu mediul natural, de dobândirea cunoştinţe-lor necesare stabilirii sau abordării interesului delincvenţial. Posibilitatea de a răspunde pentru consecinţe, pentru ordonarea şi sistematizarea acţiunilor într-un comportament distinctiv se asociază direct cu capacitatea minorului de a-şi coordona activitatea prin adoptarea unui grad mare de stabilitate.105

104 Rotaru O., “Rolul factorilor psihici în etiologia criminală”, MAI, Academia “Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2005, pag. 192.105 Rotaru O., “Personalitatea delincvenţială juvenilă ca teorie generală”, Symposia Profes-sorum, ULIM, Chişinău, 2001, pag.

86


OXANA ROTARI

Experienţa agresivă este determinată de repetarea actelor agresive într-un mod preferenţial, selectiv şi eficient, iar interesul pentru cunoaşterea fap-telor ce urmează a fi efectuate este condiţionat de modul în care delincventul deţine mijloace tehnice adecvate şi cunoaşte utilitatea practică a acestora, de înzestrarea sa genetică, de calitatea informaţiilor provenite din mediul ambi-ant.

În cadrul general al cercetării comportamentului delincventului minor se va explica rolul mecanismelor şi dispoziţiilor înnăscute, pentru a identi-fica originalitatea în realizarea acţiunii, formele comportamentale preferate de individul minor, structura comportamentului delincvenţial fiind rezultatul activităţii sociale a individului. Identificarea unor variabile comportamente sporadice, independente, care întregesc concepţia delincvenţial-fundamentală a individului şi organizarea dominaţiei acesteia asupra celorlalte concepţii şi atitudini, constituie analiza funcţională a comportării delincventului minor.

Aptitudinile delincventului minor. Toate reprezentările ce caracteri-zează anumite însuşiri, motive dominante ale personalităţii duc la însuşirea anumitor activităţi de cunoaştere specifică, reprezintă un proces complex de învăţare din experienţă, fiind rezultatul direct al efectului modelator-refor-mator al mediului ambiant, sugerează existenţa acestor aptitudini care au o pregnantă condiţionare în înzestrarea generală, socială şi culturală, reprezen-tând premise pentru apariţia talentului, forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinii. Ritmul dezvoltării unor aptitudini delincvenţiale este influenţat de mediu, care modifică direcţia exercitării actelor criminogene şi etapele de formare a intereselor delincvenţiale. Totodată aptitudinile delincventului sunt rezultatul facultăţii de cunoaştere individuală, precum şi al regulilor sociale de constituire şi dezvoltare a mediului ambiant, fiind dat de concepţia dominan-tă a actului criminogen. Perseverenţa şi capacitatea specifică de a învăţa din experienţa mediului, de cultivare a intereselor în direcţia atitudinilor crimino-gene care depind de ambianţa socială asimilată şi organizată după un program delincvenţial, sunt fundamentate pe dezvoltarea aptitudinilor. Formele diferite de ierarhizare a însuşirilor individuale sunt întărite prin rezultatele lor adapta-te la procesul de integrare în diferite forme de acţiuni agresive şi se regăsesc în structura psihică a fiecărui delincvent.

87OXANA ROTARI


Integrarea unitară a variatelor tendinţe psihice care conturează compor-tamentul agresiv, personalitatea agresorului, sub influenţa mediului ambiant, a experienţei individuale este exprimată de conceptele de stimulare, condiţio-nare, probabilitate ale reacţiei de răspuns. Indivi dualitatea delincvenţială este generată de caracteristicile comportamentale, un anumit sistem de valori se transmite delincventului de către societate prin familie, instituţia de sociali-zare etc.

Comportamentul individual, ca proces psihic de acceptare şi de însuşire a experienţei sociale prin organizarea dinamică a proceselor cognitive şi prin influenţa educaţională permanentă a mediului ambiant, realizează trecerea de la individualitate spre personalitate, constituind procesul de asimilare a nor-melor de conduită. Trăsăturile temperamentale şi trăsăturile caracteriale se structurează, se stabilizează trebuinţele delincvenţiale prin raportul dintre vo-inţă, afectivitate şi impulsurile egoiste. Delincventul se situează pe o anumită poziţie în structura ierarhică a unui grup agresional, aceasta condiţionându-i exercitarea unui anumit rol şi integrându-l într-un sistem de valori negative, construind astfel un model comportamental abstract prin însuşirea deprinde-rilor mediate de interesele specifice criminogene şi contactul permanent cu ambianţa agresivă.

Individualităţi tipologice temperamentaleDinamica proceselor şi însuşirilor psihice individual-volitive, afective

şi de cunoaştere şi modelarea acestora în funcţie de particularităţile sistemu-lui nervos dictează adaptarea delincventului minor la condiţiile ambientale, echilibrul sistemului nervos fiind determinat de interdependenţa proceselor nervoase. Reglarea conduitei comportamentale, evidenţiind conexiunea aces-tor elemente cu caracter social derivat, raporturile dintre trebuinţele individu-lui şi mediu, reprezintă activitatea psihică individuală, cunoaşterea (comună tuturor indivizilor, însă diferenţiată în exprimarea sentimentelor, gândurilor, actelor şi atitudinilor faţă de fenomenele sociale) şi determină particularităţile psihicului.

Formele temperamentale: coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic ţin de natura comportamentului individual diferenţiat, care depinde de condiţiile

88


OXANA ROTARI

sociale. În esenţă fiind relativ stabil, acest comportament este condiţionat de legile generale ale activităţilor psihice şi de intensitatea acestora.

Delincventul coleric-sangvinic are o atitudine psihoafectivă exprimată de năzuinţe, trebuinţe datorate voluntarismului, impulsivităţii, supraexcitării. O trăsătură a actului voluntar specifică delincventului coleric este trecerea de la tendinţele interne la acţiunea directă. Realizând profilul psihic al acestuia, acţiunea impulsivă nu se evidenţiază în mod nemijlocit, întrucât este motivată de prezenţa contradicţiilor interne. Delincventul coleric apreciază că i-au fost afectate interesele şi trebuinţele, fiind nevoit să-şi exprime atitudinea faţă de condiţiile şi relaţiile cu mediul social.

Delincventul coleric insistă asupra modului conştient sau voluntar de realizare a actului între posibilitate sau negativitate, prin negarea realităţii şi configurarea unei tendinţe specifice care delimitează şi poate restrânge volun-tarismul, acesta din urmă generând o stare de impulsivitate şi agitaţie în mo-mentul acceptării conflictului, trăirile emotive fiind interne şi clar exprimate, cu abandonări ale scopurilor voluntare iniţiale. Dispoziţiile de supraexcitare, activitatea discontinuă sunt caracteristice temperamentului coleric, acest mod de executare a acţiunii sociale punându-şi amprenta asupra personalităţii de-lincventului în etapele devenirii psihice, prin raportarea continuă la experienţa proprie, la rolul reformativ al culturii şi educaţiei.

Printr-o atitudine afectivă interiorizată şi prin tendinţa generală de a evita stările de tensiune şi încordare psihică, scopul şi mobilul acţiunii fiind urmărite în mod real şi conştient, se realizează reglarea actelor voliţionale sau conştiente ale melancolicului-flegmatic. El dovedeşte o rezistenţă deosebită la eforturile fizice şi intelectuale de durată, orice proces emoţional implicând o anumită exersare a mobilităţii proceselor nervoase, caracterul relaţiilor sta-bilite cu alţi indivizi definind sentimentele şi emoţiile cu o anumită stabilitate faţă de realitatea înconjurătoare. Calm în acţiune şi reflecţie, perseverent în realizarea scopului iniţial prin adaptare la interacţiunile sociale, subiectul este concentrat asupra modalităţilor de realizare a acţiunii sau inacţiunii delincven-ţiale şi îşi controlează procesele interne în mod voluntar. Prin conservarea legăturilor cu mediul ambiental şi reactivarea stărilor acţionale necesare, me-lancolicul-flegmatic îşi menţine capacitatea psiho-comportamentală, manifes-tările derivând din stări ale conştiinţei individuale în cele ale comportamentu-

89OXANA ROTARI


lui nervos, îşi realizează ideile, aspiraţiile, idealurile printr-o activitate variată, reconsiderându-şi posibilităţile acţionale.

Individualităţi tipologice de caracterReglarea activităţii şi a conduitei individului delincvent minor este de-

terminată de convingerile individuale aflate în interacţiune cu mediul social în aşa fel, încât pot deveni rigide, inflexibile sau dependente de mediu, caracterul individului fiind reprezentat de unele trăsături psihice devenite constante în modul de reflectare a realităţii. Se manifestă legătura proceselor psihice în redarea însuşirilor activităţii nervoase superioare, trăsăturile caracterului con-siderându-se o combinaţie între trăsăturile înnăscute ale tipului de activitate nervoasă superioară şi transformările determinate de fenotip. Ca trăsătură dis-tinctă a personalităţii, caracterul este influenţat de temperament prin echilibrul sau mobilitatea proceselor nervoase. Trăsăturile de caracter exprimă pentru delincventul minor o atitudine stabilă faţă de mediul ambiant, putându-se pre-vedea comporta mentul acestuia în situaţiile specifice.

Esenţa morală şi valoarea individului sunt exprimate de caracter ca ele-ment al socialului, trăsăturile acestuia derivând din atitudinea faţă de exigen-ţele mediului social, precum şi din voinţa individuală, reglarea conştientă şi inconştientă a conduitei delincventului minor, definind concepţia faţă de sine însuşi şi faţă de societate. 106Tendinţele variate care se manifestă în acţiunea şi gândirea delin cventului minor sunt un rezultat al personalităţii delincventului, conţinutul şi forma lor pot fi condiţionate de mediul ambiental, precum şi de tendinţa de intransigenţă sau de concesie faţă de reflectarea acestora în opinia socială. Rezultatul sistemului unitar al trăsăturilor de caracter este o anumită concepţie despre viaţă, iar caracterul delincventului minor este determinat de tendinţa încălcării normei morale şi legale. Dezvoltarea motivelor agresive coincide cu momentul renunţării la conceptele morale, cu participarea la fapte negative şi contradictorii, consolidate pe principii ilicite. 107

90


OXANA ROTARI

§ 2. Coraportul aspectelor sociale şi biologice ale personalităţii crimina-lului minor şi rolul factorilor psihici în etiologia criminală

Fiecare om se comportă şi are dreptul să se com-porte în conformitate cu firea sa, adică cu particu-larităţile şi cu facultăţile sale naturale.

(B.Spinoza )

Eficacitatea preîntâmpinării anumitor infracţiuni depinde de cunoaş-terea optimă a personalităţii criminalului, deoarece personalitatea reprezintă catalizatorul cauzelor săvârşirii infracţiunilor.106Personalitatea criminalului minor, fiind una dintre problemele de bază ale criminologiei, reprezintă în acelaşi timp una dintre cele mai complicate probleme ale acestei ştiinţe.

Astfel, soluţionarea întrebării privind personalitatea infractorului mi-nor, specificul ei şi rolul ei în săvârşirea infracţiunii este în funcţie de condiţi-ile socioistorice, de cerinţele practicii sociale şi de nivelul dezvoltării ştiinţei.Din multiple izvoare privind natura criminalului, atât cele de criminologie generală, cât şi cele de criminologie specială (psihologie criminală), mai ales cele de criminologie clinică, rezultă că între criminal şi necriminal nu sunt deosebiri de natură, ci deosebiri de grad. Potrivit acestora, şi unul, şi altul sunt impuşi la acţiuni şi activităţi de anumite nevoi, mobiluri; şi unul, şi altul sunt ajutaţi sau neajutaţi de anumite capacităţi (inteligenţa etc.), de anumite acte de voinţă etc.107

Aceste elemente psihice, fizice etc. la criminali sunt uneori mai puterni-ce, de exemplu, impulsurile, mobilurile (agresivitatea, sexualitatea), iar alteori mai slabe (de exemplu, voinţa, stăpânirea de sine etc.).108

Crima este un act omenesc, iar criminalii se disting de ceilalţi oameni deoarece comiterea crimei este expresia unei diferenţe de grad, deci diferenţă cantitativă şi nu calitativă; există o diferenţă de grad între psihismul crimina-lilor şi acela al necriminalilor.109

106 Kyдpявцев B.H., “Kpиминология”, Moscova, 1995, стр. 79.107 Rotaru O., “Concepţia personalităţii criminalului minor, coraportul aspectelor sociale şi biologice”, Themis, nr. 9, 2002, pag. 46-49.108 Oancea I., “Probleme de criminologie”, Bucureşti, 1998, pag. 149.109 Pinatel J., “Criminologie”, Dalloz, Paris, 1963, pag. 391.

91OXANA ROTARI


Cercetarea criminologică trebuie să scoată în evidenţă tocmai aceste deosebiri de grad, care-1 caracterizează pe criminal, în felul acesta, criminalul este o persoană care se deosebeşte totuşi de necriminal, fiind o personalitate înclinată spre crimă, adică o personalitate criminală.

- Personalitatea infractorului este studiată din perspectivă sinergetică implicând:

- cercetarea clinică pentru reconstituirea antece dentelor personale şi patologice ale subiectului (aici intră şi excluderea simulării prin tes-tul de biodetecţie);

- examinările paraclinice în scopul probării şi obiectivării diagnosticu-lui clinic, precum şi al aprofundării etiopatogeniei unor tulburări (aici intră ample investigaţii de labora tor, radiologice, electroencefalogra-fice etc.);

- investigările biogenetice care au ca premisă rolul factorilor ereditari în structurarea personalităţii, iar ca scop identificarea concretă a fac-torilor de ereditate;

- interpretarea neurofiziopatologică pentru explicarea cauzalităţii ma-nifestărilor agresive de comportament cu răsunet antisocial, legate de condiţiile biopsihologice care le exacerbează sau declanşează;

- cercetarea sociologică care are două obiective: în primul rând, recon-stituirea structurii personalităţii delincventului şi a modului în care s-a încadrat în mediul social, a incidentelor conflictuale şi modul în care au fost soluţionate şi, în al doilea rând, orientarea asupra posibi-lităţilor de reechilibrare şi reintegrare (reinsecţie) socială;

- rezolvarea medico-legală, adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se concluzionează asupra stării de imputabilitate, con-ştiinţă, discernământ.110

Definind personalitatea criminală, vom menţiona că, în limbaj comun, prin personalitate înţelegem totalitatea trăsăturilor morale sau intelectuale proprii unei persoane, prin care se evidenţiază individualitatea acesteia.111

Eysenck consideră că prin personalitate trebuie să înţelegem un larg câmp de investigaţii asupra fiinţei umane concepute ca un întreg.

110 Mitrofan N.,.Zdrenghea V, Butoi T., “Psihologie judiciară”, Bucureşti, 1994, pag. 48.111 Bahnaru V., Purice V., Dicţionar explicativ, Chişinău, 1991, pag. 193.

92


OXANA ROTARI

Pende era de părerea că personalitatea se prezintă sub forma unei pira-mide biotipologice, a cărei bază e formată de ereditate, cele patru suprafeţe fiind formate din amprenta morfologică, din temperament, caracter şi inteli-genţă, iar vârful piramidei constituind sinteza globală a personalităţii.

Kliniberg susţinea că personalitatea şi mediul formează o totalitate funcţională, iar atunci când unul dintre aceste elemente se schimbă, se modi-fică şi această totalitate funcţională.

Porot şi Kam Merer porneau de la ideea că personalitatea se caracteri-zează prin următoarele trăsături: unitate şi identitate, vitalitate, conştientizare, raporturile individului cu mediul ambiant şi reacţiile la mediu în vederea re-glării comportamentului.112

Concluzionând cele menţionate, putem zice că personalitatea infracto-rului reprezintă o sumă de componente personale (biologice, psihice şi socia-le), integrate într-un sistem neadecvat celui social, de valori, norme cu caracter deviant de cele ale societăţii, care determină un comportament antiso cial.113

Criminologii J. Pinatel, Di Tullio, Kliniberg, De Greeff şi alţii au cer-cetat şi au formulat, pe baza acestor trăsături, teoria personalităţii criminale, menţionând că trăsăturile psihologice caracteristice criminalilor sunt: agresi-vitatea, egocentrismul, indiferenţa afectivă, lipsa de inhibiţie şi altele.

Orientarea psihologică în criminologie include şcolile ştiinţifice, con-cepţiile, teoriile care explică etiologia comportamentului infracţional prin prisma trăsăturilor psihologice cărora le conferă o importanţă hotărâtoare. În acest context, abordarea psihologică încearcă să demonstreze existenţa anu-mitor trăsături specifice, de ordin psihologic, care diferenţiază infractorul de non-infractor şi care determină comportamentul infracţional al acestuia.114

Factorii psihici şi morali, alături de cei biologici şi sociali, au o pondere grea în etiologia crimei, menţionează cercetătorul H. Mannheim. E de remar-cat că aceste categorii de factori sunt inseparabile în orice crimă, bineînţeles, cu o pondere specifică fiecărei categorii. Astfel, în unele cazuri, factorii fizici şi fiziologici pot fi determinanţi, în timp ce în alte situaţii importanţă pot avea factorii sociali sau cei psihici. Mai mult, în opinia cercetătorului H. Mannhe-

112 Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., op. cit., pag. 49.113 Rusnac S., “Ghid de psihologie pentru agenţii judiciari”, Chişinău, 1997, pag. 39.114 Gladchi Gh., “Criminologie generală”, Chişinău, 2001, pag. 7.

93OXANA ROTARI


im, de cele mai dese ori factorii psihici sunt mai importanţi decât ceilalţi, de-oarece atât factorii fizici, cât şi cei sociali pot acţiona numai dacă mai întâi trec prin factorii psihici, numai dacă factorii sociali şi cei fizici sunt interiorizaţi şi însuşiţi de factorii psihici.115

Susţinem punctul de vedere al cercetătorului american, şi anume că fac-torii psihici trezesc nevoi, dorinţe şi planuri mintale, care apoi urmează a fi puse în aplicare. Prin urmare, considerăm oportună studierea factorilor psihici în vederea stabilirii rolului şi locului lor în etiologia crimei, cu atât mai mult cu cât în ultimele decenii în lucrările de criminologie acestora li se acordă o atenţie sporită. Criminologia trebuie să ţină seama de datele furnizate de şti-inţa psihologică, conform căreia factorii psihici se împart în trei categorii, şi anume:

- factori motivaţionali (trebuinţe, mobiluri, tendinţe, emoţii, dorinţe etc.), aceştia fiind factorii propulsivi, determinanţi în acţiune, inclu-siv în crimă;

- factori cognitivi, de cunoaştere (perceptivi, reprezentativi, imagina-tivi, intelectivi), aceştia fiind factorii orientativi, de cunoaştere a situ-aţiei şi a mijloacelor de comitere etc.;

- factori conativi sau de mişcare, de punere în aplicare a dorinţelor şi a ideii de comitere a crimei.116

Cu referire la problema investigată, în opinia noastră, prezintă interes acele hotărâri conform cărora comportamentul criminal îşi are originea, în principal, în personalitatea agresorului, şi nu în condiţia lui biologică sau în situaţia lui socială. După cum menţionează cercetătorul român V. Dobrino-iu: „În teorie, fiecare personalitate este unică. În scopul cercetării se caută să se găsească dimensiuni comune (trăsături), să se studieze asemănările şi deosebirile”.117

În acest context, prezintă interes teoriile psihanalitice, al căror fondator a fost psihiatrul, fiziologul şi neurologul austriac Sigmund Freud (1856-1939), cel care a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul formării acesteia.

115 Mannheim H., “Comparative Criminology”, vol. II (The Sociology of Crime), pag. 202.116 Oancea I., “Probleme de criminologie”, Bucureşti, 1998, pag.141.117 Dobrinoiu V., “Drepat penal – partea generală”, Bucureşti, 1997, pag. 337.

94


OXANA ROTARI

Controlul comportamentului periculos al mentalului şi emoţionalului a constituit o preocupare încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, în societăţile timpurii, când demonologia reprezenta un sistem de gândire, aceasta a dat o explicaţie adecvată atât crimei săvârşite, cât şi stării de nesănătate a celui ce a săvârşit-o, respectiv: influenţa spiritelor rele sau a diavolului, care, de altfel, constituia un obiectiv al şcolii naturaliste de gândire medicală din Grecia An-tică a anului 600 î. Hr.118

Şcoala respectivă avea drept punct de reper teoriile lui Pythagoras (580-510 î. Hr.), Alemaeon (550-500 î. Hr.), Empedocles din Agrigentum (490-430 î. Hr.) şi Hippocrates (părintele medicinei). Astfel, Pythagoras şi elevul său, Alemaeon, au identificat creierul ca fiind organul minţii, precizând că bolile mentale nu sunt altceva decât disfuncţiile acestui organ. Empedocles intro-duce anumite principii explicative ale personalităţii (care au fost folosite sute de ani) cum ar fi, spre exemplu, că delirul şi alte boli mentale sunt nişte as-pecte ale funcţiilor speciale ale creierului. Isteria, nebunia şi melancolia erau descrise ştiinţific, fiindu-le asociate moduri de tratament ca pentru orice altă afecţiune umană.119

Amintim că cel care dezvoltă conceptele ştiinţei psihologice în legătură cu persoanele bolnave a fost S. Freud, în opinia căruia elementele structurale ale psihicului uman sunt:

- conştientul, respectiv Eul (ego);- şi subconştientul, respectiv Sinele (id) şi Supereul (superego).

Sinele a fost folosit ca termenul care descrie marele rezervor de mişcări biologice şi psihologice, adică acei stimuli şi acele impulsuri care stau la baza tuturor comportamentelor. Acesta include libidoul, întreaga forţă a energiei sexuale a individului, ca o „dorinţă de viaţă”, difuză şi tenace, regăsită la toate animalele.

Sinele este în permanenţă inconştient şi răspunde numai la ceea ce S. Freud a numit “principiul plăcerii” – dacă te simţi bine, fă-o.120

În acest context, analiza freudiană se axează pe “evenimentele din pri-ma copilărie”, a căror influenţă este considerată hotărâtoare. În această perioa-

118 Dincu A., “Bazele criminologiei”, Bucureşti, 1993, pag. 192-205.119 Amza T., “Criminologie teoretică”, Bucureşti, 2000, pag. 186.120 Freud S., “Eseuri de psihanaliză aplicată”, Bucureşti, 1994, pag. 75.

95OXANA ROTARI


dă a primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în funcţie de anumite zone erogene, în jurul cărora se situează libidoul. Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor “fixaţii ale libidoului”, care reprezintă “predispo-ziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor refulare” şi care pot genera unele nevroze ori perversiuni.

Tot în această perioadă a copilăriei, ca urmare a unei prime fixaţii a libidoului spre un „obiect sexual” exterior, apare şi se dezvoltă “complexul lui Oedip” (caracteristic băieţilor) şi “complexul Electrei” (caracteristic fetelor); manifestarea sexuală a individului, în primele faze ale copilăriei, faţă de pă-rintele de sex opus, şi dorinţa corelativă de suprimare a părintelui de acelaşi sex.

Modul în care se va rezolva “conflictul” va reprezenta “cheia” diferenţi-erii ulterioare între personalităţile normale şi cele nevrotice. În opinia lui Fre-ud “complexul lui Oedip” nu e altceva decât nucleul nevrozelor (explicaţiile privind nevrozele au fost preluate de „teoria criminalului nevrotic” la care ne vom referi pe parcurs).121

Supereul, prin contrast, reprezintă acea forţă conştientă şi autocritică, care evidenţiază cerinţele ce te opresc să faci ceea ce-ţi place, din motive care ţin de experienţa socială individuală. Supereul poate conţine elemente conşti-ente sub forma codurilor etice şi morale, dar este inconştient în operarea sa.

Supereul apare odată cu primele mari experienţe ale copilului, de dra-goste, de ataşament faţă de părinţii săi. Copilul le experimentează ca judecăţi şi, în final, din suma valorilor lor, ia naştere ego-idealul, ceea ce înseamnă o concepţie ideală a ceea ce copilul ar trebui să fie.

Ceea ce Freud numea Eul (ego) reprezintă personalitatea conştientă care este orientată către lumea reală în care persoana trăieşte (Freud o defineş-te ca “principiul realităţii”) şi încearcă să mediteze între cererile SINELUI şi prohibiţiile SUPEREULUI. 122

Personalitatea fiind organizată astfel, Freud încearcă să explice cum manipulează Eul conflictul dintre Supereu şi Sine. Problema de bază ar fi cea a vinovăţiei: individul experimentează toate tipurile de impulsuri şi instincte venind dinspre sine şi se simte vinovat de ele, datorită prohibiţiilor supereului.

121 Freud S., “Caiete de psihanaliză”, Bucureşti, 1992, pag. 53.122 Freud S., “Psihanaliză și sexualitatea”, Bucureşti, 1994, pag. 117.

96


OXANA ROTARI

În acest caz, survin o multitudine de situaţii vizând comportamentul indivi-dului.

În cazul unei sublinieri a situaţiei menţionate anterior, instinctele bine-lui sunt abătute către activităţile aprobate de supereu (spre exemplu, imboldu-rile agresive şi distinctive pot fi abătute spre o activitate atletică).123

Sublinierea (respectiv satisfacerea sau înăbuşirea doleanţelor nesatisfă-cute, predominant cu caracter sexual, prin alte tipuri de activităţi) reprezintă o cale normală şi sănătoasă în care Eul manipulează conflictele Sinelui şi pro-hibiţiile Supereului.124

Prin contrast, în cazul unei represiuni, aceste instincte sunt reprimate în subconştient şi individul neagă existenţa lor.125

S. Freud nu s-a preocupat în mod nemijlocit de problema criminalităţii, cu toate că explicaţiile acestui fenomen le găsim în lucrarea “Totem şi tabu” publicată în 1913. Astfel, transgresarea omorului, incestului reprezintă satisfa-cerea unor “dorinţe refulate”.

Dorinţa reprezintă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuală. La aceeaşi concluzie ajunge şi un alt cercetător, Frarer, pe care Freud îl citează, arătând că opiniile acestuia intră în acord cu propriile lui argumente: „Legea nu interzice omului decât ceea ce el ar fi capabil să facă sub presiunea unora dintre instinctele sale. Dacă nu ar exista înclinaţii rele, nu ar exista crime, iar dacă nu ar exista crime, ce nevoie ar fi să le interzicem?”126 Prin urmare, cri-ma apare drept expresie a instinctului sexual greşit canalizat (complexul lui Oedip).

Explicaţiile fenomenului criminal sunt întâlnite şi în lucrările “Dincolo de principiul plăcerii” (1920), “Eul şi sinele” (1923), care coincid, de altfel, cu perioada “maturităţii” creaţiei freudiene.

În această fază a gândirii freudiene, pe lângă varianta sexuală, apare şi varianta morbidă (Thanatos reprezentând categoria instinctelor morţii), când

123 Freud S., “Psihanaliză şi sexualitatea”, Bucureşti, 1994, pag. 23. 124 Ibidem. pag. 29.125 Freud S., ”Lecţii de psihanaliză”, Bucureşti, 1995, pag. 94-95.126 Gladchi Gh., “Criminologie generală”, Chişinău, 2000, pag. 199.

97OXANA ROTARI


„responsabilitatea” crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi distruc-tivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii.127

În sfârşit, într-o explicaţie directă cu privire la crimă, Freud vede în aceasta o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei: “Constatarea că intensificarea acestui sentiment inconştient de vinovăţie poate face dintr-un om un criminal a constituit o adevărată surpriză şi totuşi, fapta rămâne neîndoelnică; la mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpa-bilitate, anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. Prin urmare, persoana dată trăieşte posibilitatea legării acestui senti-ment de ceva real şi actual ca pe o uşurare”.128

Interesaţi de această constatare, le-am adresat minorelor deţinute la 10.10.2004 în penitenciarul de la Rusca întrebarea dacă au trăit un sentiment de culpabilitate anterior sau consecutiv săvârşirii crimei. Doar 8 % dintre ele au relatat prezenţa acestui sentiment în perioada ispăşirii pedepsei privative de libertate.

Cu totul alta pare a fi situaţia cu privire la minorii de la Izolatorul de detenţie preventivă din Chişinău, unde circa 75 la sută dintre deţinuţi resimt sentimentul de vinovăţie, care, de asemenea, apare doar ulterior săvârşirii in-fracţiunii.

În lumina celor analizate anterior conchidem că, în vederea explicării fenomenului criminal, teoria freudiană parcurge trei etape, respectiv:

- crima reprezintă canalizarea greşită a instinctului sexual;- crima constituie o expresie a tendinţei umane caracterizate prin agre-

siune şi distructivitate, expresii extravertite ale morţii;- crima nu este altceva decât exponentul complexului de vinovăţie.

Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală a acesteia, ci o “intermediază”, dacă ţinem seama de faptul că sentimentul vinovăţiei însoţeşte unele instincte condamnabile.

Această ultimă variantă explicativă a crimei a fost reluată de teoria cri-minalului nevrotic, la care ne vom referi ulterior.

127 Amza T., ”Criminologie teoretică: teorii reprezentative şi politică criminologică”, Bucu-Amza T., ”Criminologie teoretică: teorii reprezentative şi politică criminologică”, Bucu-reşti, 2000, pag. 189.128 Freud S., “Totem şi tabu”, Bucureşti, 1996, pag. 86.

98


OXANA ROTARI

Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine criminologilor Franz Alexander şi Hugo Staub, fiind expusă în lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi”, publicată la Viena în 1929. Amintim că aceşti autori au reluat şi dezvoltat Teoria fiinţei supraumane lipsite de supraeu a lui August Aichhoron publicată în lucrarea “Tânărul fugar” în 1925 (cuvântul introductiv a fost semnat de S. Freud, care era de acord cu tehnicile menţionate).

În urma studiilor întreprinse, A. Aichhoron ajunge la concluzia că ma-joritatea delincvenţilor minori au un Supereu subdezvoltat, generat de faptul că părinţii copiilor susceptibili ori lipseau din viaţa lor, ori nu-i iubeau, astfel că aceştia au eşuat în formarea ataşamentului intim necesar unei dezvoltări normale a Supereului. Cercetătorul şi-a bazat tehnicile de tratament pentru aceşti copii pe crearea unui mediu plăcut şi fericit, în aşa fel încât să promo-veze tipul de identificare cu adulţii, pe care copiii eşuaseră să-l experimenteze mai devreme.129

A. Aichhoron a sugerat că există şi alte tipuri de delincvenţi, care au la bază o superabundenţă de dragoste părintească şi cărora le este permis să facă orice vor, numai că numărul acestora este minim.130

Susţinem punctul de vedere al cercetătorului A. Aichhoron, cu atât mai mult cu cât rezultatele anchetării minorelor de la Rusca şi a tinerilor delin-cvenţi din izolatorul de detenţie preventivă din Chişinău denotă faptul că 95 % din cei anchetaţi provin din familii defavorizate, ei fiind lipsiţi de dragostea şi afectivitatea părinţilor, şi doar 5 % au săvârşit crime liberatorii.

În viziunea cercetătorilor Fr. Alexander şi H. Staub, toţi oamenii sunt criminali înnăscuţi (amintim că aceeaşi idee persistă şi în debutul operei lom-brosiene). Fiinţa umană apare în lume ca un criminal, respectiv neadaptat so-cial. În primii ani de viaţă copilul îşi prezervă criminalitatea în cel mai înalt grad, fiind preocupat numai de realizarea plăcerii şi de evitarea durerii. În perioada 4-6 ani, dezvoltarea criminalului începe să se diferenţieze de cea a persoanei normale. În această perioadă (perioada latentă), care se încheie la pubertate, viitorul individ normal reuşeşte parţial în reprimarea tendinţelor instinctive criminale şi stopează exprimarea lor actuală. El sau ea converteşte

129 Amza T.,”Criminologie teoretică”, Bucureşti, 2000, pag. 196-197.130 Rotaru O.,“Rolul factorilor psihici în etiologis criminală după S. Freud”, Symposia Pro-fessorum, ULIM, Chişinău, 2005, pag. 128.

99OXANA ROTARI


sau transformă aceste tendinţe libidinale criminale în forme acceptabile sub aspect social. Viitorul criminal eşuează, însă, în realizarea acestei adaptări. Criminalitatea reprimată şi, deci, inconştientă a persoanei normale găseşte câ-teva căi şi supape sociale nepericuloase, cum ar fi: visul, fantezia, simptomele nevrotice, precum şi câteva forme de comportament tranziţionale, mai puţin lipsite de pericol, cum ar fi: duelul, boxul, corida şi, ocazional, exprimarea liberă a criminalităţii în război.131

Prin urmare, autorii teoriei criminalului nevrotic consideră că crimina-litatea poate fi clasificată în următoarele categorii:

- Criminalitatea imaginară, care transpare în risc, fantezii sau acte ra-tate;

- Criminalitatea ocazională. În cazul criminalilor ocazionali, Supereul acestora îşi suspendă funcţia morală pentru o perioadă de timp, Eul fiind incapabil să mai realizeze echilibru;132

- Criminalitatea obişnuită. În cazul infractorilor din obişnuinţă nu ar exista un conflict între

Eu şi Supereu, întrucât majoritatea acestora aparţin unui mediu antiso-cial, conduita lor fiind în armonie cu normele morale ale mediului.133 Această categorie cuprinde, la rândul ei, trei tipuri de criminali:

- criminali organici;- criminali normali;- criminalii nevrotici.

Amintim că psihanalistul A. Aichhoron a utilizat noţiunile referitoare la nevroze şi psihoze pentru a explica anumite comportamente antisociale. El consideră că, deşi mediul social (factorii exogeni) îl influenţează pe individ, acesta nu trece la săvârşirea faptei penale decât dacă este pedepsit.

Aichhoron a numit această predispoziţie “delincvenţă latentă”. Cercetă-rile lui au fost continuate şi de Kate Freidlander într-o lucrare dedicată delin-cvenţei juvenile editată la Paris în 1951.134

În opinia cercetătoarei, la originea copilului este o fiinţă absolut instinc-tivă, dominată de principiul plăcerii; el urmează să se conformeze principiului 131 Mitrofan N., Butoi T., Zdrenghea V.,”Psihologie judiciară”, Bucureşti, 1994, pag. 31-32.132 Nistoreanu Gh., Păun C.,”Criminologie”, Bucureşti, 1996, pag. 98.133 Gladchi Gh., “Criminologie generală”, Chişinău, 2001, pag. 201.134 Nistoreanu Gh., Păun C. ,”Criminologie”, Bucureşti, 1996, pag. 99.

100


OXANA ROTARI

realităţii, care caracterizează adaptarea socială, printr-un proces lent de modi-ficare ori sublimare a instinctelor.

Procesul de adaptare parcurge trei faze:1. faza primelor relaţii dintre copil şi părinţi;2. faza formării Supraeului;3. faza formării relaţiilor de grup în sânul familiei.Susţinem punctul de vedere al cercetătoarei Kate Freidlander, conform

căruia în adaptarea socială, respectiv în formarea personalităţii individului, factorii primordiali sunt cei familiali (importanţa acestora urmează a fi eluci-dată în paragrafele următoare).

Aceeaşi idee o găsim şi în lucrarea lui J. Pinatel “La sosiété crimino-géne” (1971): “În formarea personalităţii individului importanţi sunt factorii familiali, atunci când factorii sociali sunt secundari”.

Cu referire la problema investigată, considerăm oportun a elucida şi tezele de bază ale teoriei profesorului de la Universitatea din Columbia David Abrahamsen, care încearcă să deducă o formulă matematică pentru delict, ca-racteristică nemijlocit infractorilor minori.

Teza de bază expusă de D. Abrahamsen se întemeiază pe afirmaţia con-form căreia explicaţia conduitei umane trebuie căutată în conflictele biose-xuale, de care omul se loveşte în copilărie. Pornind de la noţiunile de bază ale teoriei freudiene “dânsul” (“id”), „eul” („Ego”) şi supereul (“superego”), Abrahamsen motiveză că “dânsul” reprezintă instinctele subconştiente ale omului şi constituie, de fapt, stimulatorul de bază în întreaga activitate uma-nă.135

Amintim că S. Freud a redus “id”-ul doar la instinctul sexual, la libi-do. Abrahamsen, ca de altfel majoritatea discipolilor lui Freud, nu consideră libidoul unicul instinct care determină conduita omului, ci admite şi prezenţa altora. Dar, asemenea lui Freud, Abrahamsen susţine că fiecare instinct posedă o anumită rezervă de energie constantă şi în cazul în care instinctul sexual este înăbuşit, acesta urmează în mod inevitabil să se manifeste sub o altă formă.

Autorul e de părerea că orice conduită criminală reprezintă o manifes-tare directă sau indirectă a agresiunii şi de capacitatea omului de a controla

135 Rotaru O., “Rolul factorilor psihici în determinarea comportamentului deviant (Teorii şi concepţii)”, Symposia Professorum, ULIM, Chişinău, 2000, pag. 153.

101OXANA ROTARI


această agresiune depinde conduita delictuoasă sau nedelictuoasă a individu-lui. 136

Conform teoriei lui Freud, hotărâtoare pentru viaţa omului este prima jumătate a primului an de viaţă. Abrahamsen prelungeşte această perioadă, susţinând ideea că până la vârsta de doi ani copiii nu se supun părinţilor, dar către patru ani această conduită dispare la majoritatea copiilor, la unii însă ea rămâne pentru toată viaţa şi din aceşti copii se completează rândurile viitorilor delincvenţi.

Abrahamsen vede cauzele apariţiei viitorilor infractori astfel: „În ge-neral, cauzele conduitei delictuoase la copil pot fi depistate de părinţii săi, în special în atitudinea afectivă a mamei faţă de manifestările instinctive timpurii ale copilului. Am constatat că mai mult decât situaţia economică sau socială a familiei, raporturile afective dintre părinţi şi copii influenţează dezvoltarea caracterului. Experienţa noastră demonstrează că situaţia încordată din familie dă naştere la infractori”.

Prin urmare, factorul determinant al dezvoltării ulterioare a personalită-ţii criminale îl constituie afectivitatea părinţilor. Acelaşi lucru este sugerat de Abrahamsen în lucrarea sa “Situaţia încordată în familie – cauza principală a conduitei delictuoase”, în care argumentează că un copil devine delincvent fie din cauza că în familie nu i s-a acordat atenţie şi el, devenind matur, încearcă să atragă atenţia asupra sa prin delicte, fie că în familie a fost prea tutelat, pro-testele sale împotriva tutelei manifestându-se mai târziu prin delicte (amintim că aceleaşi idei le găsim în “teoria fiinţei supraumane lipsite de supraeu” a lui Aichhoron.

În acest context, Abrahamsen tratează criminalitatea ca pe un fenomen psihologic. De altfel, de acest mod psihologic de tratare a criminalităţii este legată şi concepţia sa referitoare la „potenţialul delincvent”. Astfel, pentru ca un infractor potenţial să devină într-adevăr infractor, sunt necesare, după Abrahamsen, a fi întrunite încă două condiţii, şi anume:

1. o situaţie corespunzătoare în anturajul său (denumită „de moment”);2. slăbirea rezistenţei, controlului din partea supereului.Şi în acest context, este prezentată următoarea formulă:

136 Rotaru O.,” Rolul factorilor psihici în etiologia criminală după S. Freud”, Symposia Professorum, ULIM, Chişinău, 2000, pag. 128.

102


OXANA ROTARI

CSTD +=

, unde: D – delictul; T – tendinţele delictuoase ale individului; S – situaţia “de moment”;

C – controlul, rezistenţa supereului.Teoria în cauză a fost supusă diverselor critici, în special tezele ce vi-

zează legătura dintre criminalitate şi tulburările psihice, precum şi teza con-form căreia criminalitatea este legată nemijlocit de tulburările psihosomatice (tulburările tubului digestiv pot servi ca simptom, care deosebeşte infractorul de un cetăţean supus legii).137

În opinia noastră însă, prezintă interes acele idei conform cărora crimi-nalitatea este generată de afectivitatea membrilor familiei. Or, calitatea me-diului familial urmează a fi analizată de către noi în contextul factorilor de risc ai delincvenţei juvenile.

Considerăm oportun a aminti la acest capitol şi rezultatele cercetării efectuate de soţii Glueck, care în 1925 îşi încep activitatea în vederea studierii naturii criminalităţii.

După o perioadă îndelungată de cercetări, în 1943, ei publică lucrarea „Cariere criminale în retrospectivă”, a cărei teză de bază este următoarea: pre-zenţa sau lipsa anumitor caracteristici în constituţia corporală a individului ne permit să facem anumite pronosticuri asupra destinului ulterior al acestuia.138 Amintim că prezenţa stigmatelor criminale o găsim în teoria lombrosiană, atunci când clasificarea infractorilor în funcţie de constituţia corporală ţine de teoria lui E. Kretschmer. În lucrarea “Constituţia criminală şi criminalitatea adolescenţilor” soţii Eleonor şi Sheldon Glueck constată că adolescenţii delin-cvenţi urmează a fi atribuiţi la tipul meromorf (atletic), ei alcătuind circa 60% din populaţia de aceeaşi vârstă.

Studiul realizat de soţii Glueck pe un eşantion de 500 de băieţi delin-cvenţi comparaţi cu 500 de nondelincvenţi şi sistematizat în lucrarea “Rezol-varea delincvenţei juvenile” concluzionează: “Un model lămuritor tinde să iasă la iveală din vâltoarea diferitor curente: pe ansamblu, delincvenţii sunt 137 Amza T., “Criminologie teoretică”, Bucureşti, 2000, pag. 190-195.138 Ипшаков И.С., «Зарубежная криминология», Москва, 1997, стр. 97.

103OXANA ROTARI


mai extrovertiţi, vivaci, impulsivi şi mai puţin controlaţi decât nondelincven-ţii. Ei sunt mai ostili, refractari, sfidători, suspicioşi şi distructivi. Ei se tem mai puţin de eşec sau de înfrângeri decât nondelincvenţii. Sunt mai puţin preo-cupaţi de întrunirea manierelor convenţionale mai mult sau mai puţin înclinaţi către o autoritate. Ei reprezintă un grup mai cunoscut social. Într-o măsură mai mare decât grupul de control, delincvenţii exprimă sentimente care nu vor fi recunoscute sau apreciate.”139

În 1959 soţii Glueck elaborează tabelul de prognozare a comportamen-tului deviant alcătuit din 2 părţi :

I – prognoza socială (nivelul controlului asupra copilului de către pă-rinţi şi caracterul relaţiilor în familie);

II – caracteristica psihologică şi psihiatrică a copilului.Tabelul de prognozare a soţilor Glueck şi-a găsit un larg ecou în prac-

tica comitetului municipal în lucrul cu tineretul din New York, fiind propus pentru utilizare în toate şcolile. Astfel, în 1970 medicul Preşedintelui Nixon a propus să fie cercetaţi toţi copiii în vârstă de la 6 la 15 ani în vederea depistării potenţialilor infractori care urmau a fi plasaţi în tabere speciale în vederea „altoirii” normelor de comportament social. Devenind publică, această pro-gramă a trezit nemulţumirea maselor, fapt pentru care A. Hachneker s-a dezis de realizarea ei.140

Teoria analizată anterior rămâne a fi contradictorie şi confuză, însă ma-rele ei merit este că a pus la dispoziţia celorlalţi cercetători formulări statistice, dezvoltate de către soţii Glueck în trei tabele, respectiv:

- cel bazat pe trăsăturile de caracter;- cel bazat pe factorii sociali;- cel bazat pe trăsăturile de personalitate folosind testele de perso-

nalitate.Practica a demonstrat că toate trei dau rezultate impresionante.

139 Amza T., op. cit., pag. 200-201.140 Ипшаков И.С., «Зарубежная криминология», Москва, 1997, стр. 100-102.

104


OXANA ROTARI

§ 3. Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai delincvenţei juvenile

Nicio mamă, zicea Gr. Vieru, nu poate şti viaţa cui leagănă: a unui vii-tor rege sau a unui viitor criminal. Pornind de la ideea că viitorului copil i se transmite circa 80 la sută din informaţia genetică a mamei, precum şi de faptul că personalitatea copilului este marcată şi de ceea ce simte, trăieşte viitoarea mamă cu 2-3 ani anterior naşterii acestuia (şi nu doar pe parcursul sarcinii, cum se credea până nu demult), considerăm că fiecare femeie, care prin voia sorţii ajunge a fi mamă, este responsabilă de destinul copilului său. Iată de ce suntem de părere că, deşi cercetarea criminologică nu a făcut o sistematizare definitivă a factorilor de risc care ar putea să aibă într-o măsură mai mare sau mai mică o anumită contribuţie la comiterea faptelor ce vizează încălcarea legii, condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial reprezintă factorii cata-lizatori ai delincvenţei juvenile.141

În urma studiilor efectuate cercetătorii americani au ajuns la concluzia că copiii mamelor adolescente sunt predispuşi într-o măsură mai mare să de-vină delincvenţi. Astfel, Merry Morasch şi Lila Rucher, analizând în cartea “Sociologia crimei şi delincvenţei” rezultatele obţinute în urma a patru cer-cetări întreprinse în America şi Anglia (inclusiv studiul Cambridge), ajung la concluzia că mamele tinere sunt asociate cu familiile care se află în contradic-ţie cu legea, cu lipsa unui suport al bunăstării materiale, precum şi cu absenţa biologică a taţilor. Aceste mame au tendinţa de a folosi metode de educaţie neadecvate şi insuficiente, iar copiii lor deseori lipsesc perioade îndelungate de la şcoală şi săvârşesc fapte ce vizează încălcarea legii. Studiind influenţa familiei asupra comportamentului minorului, cercetătorul român C. Păunescu o structurează în două componente: maternitatea şi paternitatea. În opinia cer-cetătorului, maternitatea disfuncţională afectiv-socială reprezintă cauza ina-daptării sociale şi a dezechilibrului neuropsihic al copilului. În cadrul acesteia urmează să distingem:

- Maternitatea ca o consecinţă a unui debut sexual întâmplător şi tim-puriu, capabilă să producă la copil imaturitate afectivă şi frustrare,

141 Rotaru O., ”Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai delin-Rotaru O., ”Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai delin-cveţei juvenile”, “Avocatul Poporului”, Nr. 5, Chişinău, 2003, pag. 21-27.

105OXANA ROTARI


creând condiţii de dezvoltare a personalităţii de o gravitate maximă, constituind “nucleul de bază al dezvoltării morale şi decizionale”;

- Maternitatea survenită drept consecinţă a unui viol, marcată de opo-ziţia mamei faţă de copil încă în timpul sarcinii, de tendinţa ei incon-ştientă sau manifestată de abandonare, care se realizează ulterior în neglijare, agresiune şi alte manifestări conflictuale ce duc la constru-irea unei personalităţi care devalorizează modelul matern şi se auto-devalorizează, la rândul ei;

- Maternitatea nedorită, ducând la perceperea copilului ca pe o povară, modelând o personalitate imatură sub aspect afectiv, cu un prag redus de toleranţă.142

În contextul celor menţionate anterior, Israel Kalvin, în studiul “New-castle Thorisand - Family”, susţine teza conform căreia femeile care s-au că-sătorit la o vârstă prea tânără sunt expuse dublu de a avea copii, care la 32 de ani pot deveni infractori, rata pe care-o avansează fiind de 49%, faţă de situaţia opusă a cărei rată este de doar 23%.

Sunt cunoscute efectele consumului de droguri şi băuturi alcoolice asu-pra integrităţii fizice şi psihice, acestea reprezentând un risc sporit atunci când sunt folosite pe parcursul sarcinii. Drept confirmare I. Kalvin şi colegii săi susţin că consumul de droguri, alcool şi ţigări în timpul sarcinii va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării anterioare a copilului. Astfel, mama care fumează în perioada celor 9 luni de sarcină este supusă riscului de a da naştere la copii cu deficienţe, performanţele şcolare ale acestora fiind mult diminua-te.143

Totodată, consumul excesiv de alcool va conduce la naşterea unor copii care vor fi marcaţi de hiperactivitate, intelegenţă scăzută şi vorbire defectu-oasă.144

Asupra efectelor consumului de droguri ne-am pronunţat în repetate rânduri, dar considerăm oportun de a atenţiona asupra consecinţelor de ordin fizic, psihic şi social. Astfel, consumul de droguri constituie o problemă soci-ală cu diverse implicări de ordin economic, juridic, medical, influenţând nega-

142 Яковлев А.М., «Преступность и социальная психология», Москва, 1971, стр. 42.143 Stănoiu R., “Criminologia”, Bucureşti, 1997, pag. 156-170.144 Dincu A., “Bazele criminologiei”, Bucureşti 1993, pag. 192-205.

106


OXANA ROTARI

tiv nu doar individul, ci şi întreaga comunitate. Din categoria consecinţelor de ordin fizic şi psihic pot fi enumerate:

- Pierderea capacităţii de muncă;- Degradarea atât a organelor interne, cât şi a întregului organism. Ca

rezultat al folosirii îndelungate a stupefiantelor se deformează catas-trofal calităţile personalităţii, are de suferit şi fizicul: epiderma se sub-ţiază, se zbârceşte, îmbătrâneşte şi se usucă. Părul se răreşte şi cade. Mâinile şi picioarele tremură. Inima funcţionează aritmic. În unele cazuri, persoana care utilizează droguri îşi pierde totalmente sensibi-litatea. Terminaţiile nervoase fiind paralizate, poate surveni chiar şi paralizarea centrelor cardiovasculare şi respiratorii. Ca rezultat, de-cesul e inevitabil;

- Apariţia bolilor asociate (cancer, hepatită, SIDA etc.);- Degradarea intelectuală. Administrarea unei substanţe narcotice pro-

voacă acţiuni chimice asupra creierului, care se poate manifesta prin-tr-o depresie, însoţită de halucinaţii, tulburări de judecată, disfuncţii motrice ale percepţiilor.

Alarmante sunt şi consecinţele de ordin social, deoarece acestea antre-nează numeroase efecte negative atât asupra potenţialului productiv şi repro-dictiv al membrilor societăţii, cât şi asupra resurselor de sănătate şi bunăstare a acestora, generând:

• Conflicte în familie;• Proasta calitate a educării copiilor;• Avorturi;• Conflicte la locul de muncă;• Inutilitate socială;• Pierderea statutului social;• Suicidul.

Efectele complicaţiilor prenatale urmează a fi analizate şi în contextul altor factori, şi anume calitatea mediului familial.145

Este cunoscut faptul că una dintre cele mai importante funcţii ale fami-liei constă în educarea şi formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în

145 Rusnac S., “Factorii sociali în comportamentul delincvent al minorilor”, Analele ULIM, Chişinău, 1999, pag. 45.

107OXANA ROTARI


viaţa şi activitatea familială. Anume în cadrul grupului familial, părinţii exer-cită, direct sau indirect, influenţe educaţional-formative asupra propriilor lor copii.146 Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social care are o influenţă hotărâtoare asupra co-piilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Nu întâmplător Balzac menţiona: “Familia constituie celula societăţii”. Climatul educaţional familial reprezintă o formaţiune psihosocială destul de complexă, însumând ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini ce caracterizea-ză grupul familial o perioadă îndelungată de timp. Acest climat poate fi atât pozitiv, cât şi negativ, putând fi analizat în baza următorilor indicatori:

• Modul de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropiere şi înţelegere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme);

• Sistemul atitudinilor parentale în raport cu diferite norme şi valori so-ciale;

• Modul în care este perceput şi considerat copilul;• Modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat);• Gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;• Dinamica apariţiei unor stări tensionate şi conflictuale;• Modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor;• Gradul de sinceritate a copilului în raport cu părinţii.

A. Familii dezorganizateFamilia dezorganizată este acea familie care îşi pierde integritatea ca

urmare a separării părinţilor datorită unor motive precum ar fi: desfacerea căsătoriei prin divorţ, decesul unuia dintre părinţi etc. În 1961 W. J. Goode realiza următoarea clasificare a familiei dezorganizate:

- Familia incomplet unită sau nelegitimă;- Familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soţi ca urmare a

separării, divorţului şi părăsirii;

146 Кудрявцев В. Н., «Причины правонарушении», Москва, 1976, стр. 17.

108


OXANA ROTARI

- Familia tip “cămin gol”, în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, însă interrelaţionarea şi intercomunicarea sunt realizate minimal, fără să constituie, unul pentru celălalt, un suport emoţional;

- Familia în criză, datorită unor cauze ce determină absenţa temporară sau permanentă a unuia dintre soţi: decesul, închisoarea, concentra-rea, inundaţii, război.

Existenţa, în cadrul familiei, a unor situaţii care determină fundamental eşecurile comportamentului de rol material: retardarea mentală severă a copi-lului, psihoza copilului sau a soţului, condiţiile fizice cronic incurabile.

Studiile vizând delincvenţa juvenilă au arătat că, în mare măsură, atmo-sfera în familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului, pre-cum şi a afecţiunilor acestora, ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte sociale şi antisociale. Profesorul Juan Me Cord, într-un studiu prezentat la Boston ce viza relaţia între familiile care au suferit pierde-rea (din diverse motive) a tatălui şi comiterea de mai târziu de către copiii lor a unor delicte severe, a ajuns la concluzia că băieţii ce provin din asemenea familii comit circa 60% din delictele juvenile, în timp ce acei care provin din familiile unde stările conflictuale sunt acutizate, fără însă ca părinţii să se fi despărţit, comit 52% din aceste delicte. Comiterea delictelor este semnificativ mai redusă în familiile unite (22%) sau în acele familii în care tatăl este lipsă, iar mama are o atitudine afectuoasă. Prin urmare, rezultatele obţinute sugerea-ză ideea că o familie dezmembrată, dar unde mama este afectuoasă în raport cu copiii săi, nu reprezintă un factor criminogen mai important decât o familie cu conflicte dese sau chiar foarte dese între părinţi. După cum menţionează specialiştii în domeniu, o mamă iubitoare poate fi capabilă, într-un anume sens, să acopere lipsa tatălui. 147

În studiul “Newcastle Thorisand - Family”, Israel Kalvin şi colegii săi susţin că despărţirea părinţilor, prin divorţ sau separare, în primii 5 ani de viaţă ai copilului, poate fi una din cauzele care, mai târziu, la vârsta de 32 de ani, să-l fi predispus la comiterea de infracţiuni. În acelaşi context, în “Stu-diul Dunedin” elaborat în Noua Zeelandă, Bill Henry a constatat că minorii expuşi conflictelor părinteşti violente şi dese tind să devină antisociali şi de-lincvenţi.147 Nistoreanu Gh., Păun C., “Criminologia”, Bucureşti, 1996, pag. 159-173.

109OXANA ROTARI


Rolul familiilor în care ambii părinţi sunt predispuşi la violenţă este confirmat şi de datele oferite de cercetările întreprinse în cadrul Institutului Naţional Britanic asupra a 500 de copii născuţi timp de o săptămână în 1986 (fiind excluşi cei nelegitimi). S-a constatat că copiii din familiile dezmembra-te, cauzate de divorţ sau separate, au un risc potenţial mult mai înalt să înceapă săvârşirea infracţiunilor la 21 ani, în comparaţie cu cei din familiile unite. De asemenea, s-a ajuns la concluzia că sunt predispuşi în măsură mult mai mare delincvenţei copiii ai căror familii s-au destrămat când aceştia aveau până la 4 ani decât cei ai căror familii s-au dezmembrat la 11-15 ani.

Recăsătoria a fost asociată cu un risc crescut de delincvenţă, fapt ce ne-ar putea sugera un posibil efect negativ al părintelui vitreg. Într-o analiză mai amplă, cuprinzând 50 de cercetări ale profesorilor Edward Wels şi Joseph Rankin, s-a subliniat că familiile monoparentale sunt mai puternic expuse la delincvenţă atunci când au drept cauze separarea sau divorţul părinţilor şi nu moartea acestora.

“Studiul Cambridge”, de asemenea, subliniază faptul că părinţii sepa-raţi permanent sau temporar, înainte de vârsta de 10 ani a copilului, pot consti-tui una din cauzele importante care conduc către delincvenţă, însă cu condiţia ca separarea să nu fie cauzată de spitalizare sau moarte. Acelaşi studiu a scos în evidenţă şi faptul că familiile dezmembrate la vârsta mai mică de 5 ani a minorului, chiar şi în situaţiile amintite anterior (moartea sau spitalizarea pre-lungită), prezintă de obicei un potenţial criminogen, susţinând că în asemenea situaţii 56% dintre copiii separaţi de un membru al familiei au fost condam-naţi.148

Într-un studiu întreprins în Canada pe un eşantion de circa 3.300 de copii cu vârsta cuprinsă între 4 şi 16 ani, ce avea drept scop stabilirea sănătăţii copiilor din provincia Ontario, s-a stabilit că şi familiile monoparentale riscă să aibă copii care să consume droguri sau alcool.

J. Piquery Jover, examinând documentele a 32 de tribunale spaniole pentru minori, ajunge la constatarea că 76,38% din cei 10.334 de minori ju-decaţi sunt victimele unei situaţii familiale dificile. Clasificând familiile în: a) corespunzătoare, b) deficitare şi c) nocive, autorul stabileşte următoarele

148 Amza T., “Criminologie teoretică: teorii reprezentative şi politică criminologică”, Bucureşti, 2000, pag. 215.

110


OXANA ROTARI

rezultate privind răspunderea lor în legătură cu conduita deviantă a copiilor lor: 46,62% - familiile deficitare; 24,47% - familiile nocive; 23,61% - famili-ile corespunzătoare. Rolul autorităţii paterne, în special la vârsta prepubertăţii şi pubertăţii, este determinat tot prin compararea copiilor delincvenţi cu cei nedelincvenţi.149

- 84% dintre delincvenţi nu au făcut aproape niciodată vreun lucru îm-preună cu tatăl lor;

- 54% dintre delincvenţi consideră că tatăl lor trebuie să-i iubească mai mult;

- 89% consideră că tatăl lor nu este tandru cu ei;- 81% dintre delincvenţi cred că le-ar folosi să-şi vadă mai des tatăl.

B. Climatul familial conflictualExistă unele familii care, deşi sunt “organizate”, se caracterizează prin

accentuate stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită, variind în timp. Reieşind din faptul că modul de relaţionare intraconjugală diferă de la un cu-plu la altul, J. F. Cuber distinge:

- Tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele, caracterizat prin frec-venţa conflictelor, rareori ascunse de copii, dar puţin exteriorizate faţă de prieteni, rude, vecini;

- Tipul căsniciei devitalizate, care actualizează problema discrepan-ţei dintre ”primii ani” de convieţuire şi anii următori. Specific aces-tui tip este faptul că relaţiile de armonie, comunicare şi iubire se devitalizează treptat, ajungând să contrasteze sensibil cu imaginea primilor ani;

- Tipul căsniciei pasiv-cordiale (binevoitoare), care se deosebeşte de tipul căsniciei devitalizate prin faptul că pasivitatea caracterizează relaţia încă de la început (de ex., bărbaţii sunt dedicaţi carierei lor, femeile sunt preocupate exclusiv de copii);

- Tipul căsniciei vitale bazate pe o relaţie empatică, autentică între parteneri, care devine esenţială pentru viaţa lor. Persoanele aflate în asemenea relaţii nu-şi pierd propria identitate.

149 Bogdan T., “Comportamentul uman în procesul judiciar”, Bucureşti, 1983, pag. 93.

111OXANA ROTARI


- Tipul căsniciei bazate pe relaţie totală. Este cazul căsătoriilor în care soţul – personalitate consacrată în domeniul ştiinţei, convie-ţuieşte de peste 30 de ani cu soţia sa, care îi este “prieten, soţie şi parteneră”. Între ei există puţine zone de tensiune, iar diferenţele de opinii care au putut apărea au fost dizolvate uneori prin compro-mis, alteori prin cedarea unuia sau altuia dintre soţ.

Tipologia lui F. Kunkel, bazată pe analiza conduitelor interacţionale ale partenerilor, în procesul acomodării mutuale, cuprinde următoarele tipuri:

- Tipul căsniciei furtunoase, în care frustările par a fi resimţite în mai mare măsură decât cedările;

- Tipul căsniciei molatice, bazat pe menţinerea reciprocă de egois-me, în care polaritatea partenerilor este incompletă şi adesea ina-utentică;

- Tipul căsniciei dure, care reuneşte partenerii într-o formulă de par-ţială angajare, printr-un comportament relaţional reciproc rigid.150

C. Climatul familial hiperautoritarAtitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei poate fi adop-

tată de unul dintre părinţi (cel mai frecvent de către tată). În acelaşi context, urmează a fi diferenţiată situaţia în care părinţii hiperautoritari sunt “bine in-tenţionaţi” de situaţia în care autoritarismul trece în agresivitate. În acest con-text deosebim (după R.Vinsent):

- Tatăl dominator, a cărui autoritate este expresia unei personalităţi puternice, exigente, care ştie să se afirme şi să reuşească şi care se bucură de un prestigiu apreciabil. În ochii acestuia copiii şi soţia sunt fiinţe slabe care trebuie conduse şi protejate;

- Tatăl tiran – are o autoritate care operează în compensaţie şi prin salturi, fiind în fond o fire timidă, adesea slabă;

- Tatăl demisionar – tatăl care renunţă, tatăl veşnic plecat de acasă, cel mereu ocupat şi care pretinde să nu fie întrerupt din ocupaţiile sale.

150 Mitrofan N., Butoi T., “Psihologia judiciară”, Bucureşti, 1994, pag. 88.

112


OXANA ROTARI

De remarcat faptul că, în cazul părinţilor hiperautoritari, aceştia ope-rează cu anumite imagini asupra copiilor, defavorabile acestora şi care îi influ-enţează în sens negativ. Astfel, K.Wolf distinge următoarele imagini:

- Copilul-pitic, considerat a fi o fiinţă nedezvoltată şi lipsită de va-loare, care trebuie să fie mereu certată;

- Copilul-marionetă, care trebuie să fie cât se poate de cuminte şi să corespundă în toate privinţele dorinţelor părinteşti şi exigenţelor acestora;

- Copilul sălbatic, care trebuie “dresat” şi ale cărui porniri, neapărat urâte, trebuie reprimate.

În acest context menţionăm că, în opinia cercetătorului V. Dragomi-rescu, circa 72% din delincvenţii minori provin din familiile în care se practică un sistem disciplinar strict sau haotic.151

D. Climatul familial hiperpermisivDacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a exercitării rolului

parental în direcţia impunerii totale a voinţei părinţilor şi limitării posibilită-ţilor de exprimare a iniţiativei şi independenţei copilului, hiperpermisivitatea creează în mod exagerat condiţii de “apărare” a acestuia împotriva “pericole-lor şi prejudiciilor”. Dacă părinţii depun mari eforturi în vederea protejării şi menajării copilului într-o manieră exagerată, atunci drept consecinţă survine detaşarea între imaginea de sine şi posibilităţile reale ale copilului. Astfel, se pot contura atitudini de îngâmfare, de supraevaluare a propriilor posibilităţi cu tendinţa de a-şi impune în faţa celorlalţi voinţa şi sistemul de păreri şi opinii în mod dominator, persuasiv, fără însă ca acestea să aibă, de cele mai multe ori, acoperire în ce priveşte ansamblul de capacităţi şi aptitudini, experienţa de viaţă.

În cadrul tipologiei lui R. Vinsent, un asemenea model de conduită este cel al tatălui “bomboană”. Acesta, datorită faptului că tinde să-şi însuşeas-că atitudini materne, frustează copilul, creând astfel o situaţie disimetrică.152

151 Васильиев В., «Юридическая психология», Москва, 1991, стр. 74.152 Rusnac S., “Familia ca factor al comportamentului delincvent al minorilor”, Chişinău, 1998, pag. 24.

113OXANA ROTARI


Părinţii hiperpermisivi şi hiperprotectori operează cu imagini de tipul copilului idol, înger pur şi inocent, trăind într-o lume ireală şi adorat pentru perfecţiunea lui. La un asemenea tip, R.Vinsent adaugă pe cel al copilului-rege, ale cărui dorinţe sunt porunci care necesită toate sacrificiile şi care sunt totdeauna pe primul plan.

Drept confirmare a celor menţionate anterior vom prezenta rezultatele unui sondaj psihologic, efectuat pe un eşantion de 100 de minori, cu vârsta cuprinsă între 13 şi 17 ani aflaţi la evidenţă la Comisariatul de Poliţie din sec-toarele Centru, Buiucani şi Botanica ale municipiului Chişinău. Atenţionăm asupra faptului că 68% dintre aceşti copii provin din familii complete şi 32% din familii destrămate.

A fost aplicat testul proiectiv “Desenează familia ta”, totodată oferin-du-li-se subiecţilor spre alegere creioane de diferite culori, care, prin aplicarea unor elemente ale testului Lüsher, puteau furniza informaţie suplimentară. În urma analizei s-a ajuns la concluzia că 63% dintre subiecţii sondajului nu se raportează afectiv la familia lor (în desen fiecare membru al familiei era preocupat de diferite lucruri, nu se realiza vreo apropiere a figurilor), iar 17% sunt cuprinşi de sentimentul înstrăinării, neînţelegerii de către părinţi, lipsei de atenţie din partea lor (şi-au desenat propria siluetă la o distanţă mare de ceilalţi membri ai familiei sau au indicat anumite bariere-pereţi între camere, obiecte). În desenele executate de către 58% dintre subiecţii sondajului, silu-eta tatălui fie e lipsă, fie este ştearsă şi schematică, fapt ce denotă o atitudine negativă a subiecţilor faţă de tatăl lor (circa 2/3 dintre aceştia provin din fami-lii destrămate), 16% au atitudine similară faţă de mama lor. În 67 din cazuri silueta tatălui le domină pe celelalte; frecvent este realizată cu o apăsare exce-sivă a creionului – semnificaţia constă în tratarea negativă a comportamentu-lui dominant, chiar agresiv al tatălui şi, respectiv, în atitudinea de neacceptare, duşmănie a adolescentului în raport cu acesta.153

Multe din particularităţile desenelor indică asupra tulburărilor de ca-racter ale minorilor, şi anume: agresivitatea, introversiunea, izolarea, afecti-vitatea neadecvată. E semnificativ faptul că majoritatea minorilor trăiesc cu speranţa unui viitor mai bun (59%). Pentru realizarea desenelor au fost alese mai frecvent culoarea violetă (21%) – simbol al imaturităţii şi insuficienţei 153 Păunescu C., “Agresivitatea şi condiţia umană”, Bucureşti, 1994, pag. 124-130.

114


OXANA ROTARI

afective, nevoii de înţelegere, de intimitate şi de identificare, al lipsei de atitu-dini sincere cu ambianţa socială, al lipsei de integritate personală; sau albas-tră (22%) – care caracterizează neliniştea, necesitatea de armonie, de ataşare afectivă; maro (36%) – indică asupra disconfortului psihic, conflictului cu anturajul, nevoia de odihnă, apărare, atmosferă lipsită de probleme şi respon-sabilităţi.154

Prin folosirea testului “Fraze neterminate” s-a constatat că 12% din-tre subiecţii care au apreciat relaţia cu familia ca fiind foarte rea, consideră pozitive raporturile lor cu grupul de semeni; 52% au apreciat relaţiile cu tatăl ca fiind proaste; 32% se află în raporturi pozitive cu mama, 46% - cu grupul de semeni. Semnificativ este faptul că aceşti adolescenţi, conform propriilor declaraţii, n-ar fi săvârşit infracţiunea, dacă s-ar fi bucurat:

• de dragoste din partea tatălui;• de influenţa autorităţii tatălui;• de înţelegere şi tratare umană.Conflictul cu care subiecţii testării completează fraza indică frecvent

faptul că taţii exercită o influenţă negativă prin comportamentul autoritar şi demisionar; 42% nu pun preţ pe raporturile cu grupul şcolar, ci pe cel al prie-tenilor din curte. Astfel, circa 68% dintre subiecţii care au participat la testarea dată au comis infracţiunea în grup.

Prin aplicarea unei anchete s-a cercetat atitudinea adolescenţilor faţă de fapta săvârşită. Responsabilitatea şi-o asumă 42% dintre cei ce au comis in-fracţiunea solitar şi 26% - în grup. Circa 42% dintre cei ce au săvârşit infracţi-unea în grup consideră că aceasta a rezultat din influenţa negativă a ambianţei sociale; 26% - din starea de ebrietate. Influenţa negativă a familiei o indică 8% dintre minorii delincvenţi testaţi; a ambianţei sociale – 17%.

Considerăm semnificativ indicele de 8% şi optăm în continuare pentru o înaltă cultură a familiei care, în opinia noastră, va duce la diminuarea sem-nificativă a delincvenţei juvenile.

154 Rusnac S., “Psihologia dreptului”, Chişinău, 2000, pag. 206-208.

115OXANA ROTARI


§ 4. Narcomania - un viciu al adolescenţilor contemporani (aspecte teore-tice şi studiu practic)

După cum în univers nimic nu e bine şi nici “ rău în sine“,ci numai prin decretul voinţei devine,tot astfel în societate nimic nu e nici just,nici injust,decît în virtutea dispoziţiei supreme a reprezentantului lui Dumnezeu,adică prin legea suveranului.

(Wilhelm de Occam).

În mitologia birmană cel mai crunt, cel mai sângeros şi mai neîndu-plecat este considerat demonul cu numele „Oroarea albă”. Narcomania atacă toate sistemele organismului viu, în special creierul. Stupefiantele consumate timp îndelungat paralizează treptat activitatea sistemului nervos, cu alte cu-vinte, narcomania nu este altceva decât o sinucidere lentă. Iată de ce apare întrebarea: ce este narcomania?În traducere din limba greacă „narcocis” în-seamnă somn, amorţire, iar “mania” – patimă, demenţă. Însuşi cuvântul con-ţine explicaţia stării în care ajunge consumatorul de stupefiante cu acţiune drastică asupra sistemului nervos.155

Narcomania constituie o atracţie patologică, de neînfrânt, pentru sub-stanţele ce au efectul de a ameţi sau a buimăci omul. Din numărul unor aseme-nea substanţe fac parte stupefiantele de provenienţă vegetală sau chimică, ce condiţionează pasiunea pentru consumul lor permanent în doze tot mai mari. Ca urmare a obişnuinţei persistente, orice întrerupere a drogării provoacă se-vrajul cu toate consecinţele sale, inclusiv dereglări neuropsihice.

Prezintă pericol orice doză de narcotic, inclusiv consumul de o sin-gură dată. Deja de la o a doua probă, pe nesimţite, însă inevitabil, se formea-ză deprinderea. Atunci când e lipsit de stupefiante, omul trece printr-o stare chinuitoare de sevraj: îl torturează angoasa şi disperarea, durerile din oase şi muşchi, devine iritat şi nerăbdător, suferă de insomnii grave şi de coşmaruri. Reluarea consumului de narcotice pune capăt acestei stări chinuitoare, însă nu pentru mult timp. Organismul cere o nouă doză.156

155 Stoica M., Stanca I., “Concepţii şi teorii psihologice şi posihosociale privind delincvenţa”, Bucureşti, 1998, pag. 33.156 Stoica M., Ioniţă T., “Drogul în drept. Doctrină şi legislaţie internă şi internaţională”, Bucureşti, 1997, pag. 115.

116


OXANA ROTARI

Sub acţiunea stupefiantului se excită sistemul nervos. Pot apărea spai-ma neîntemeiată, exaltarea bolnăvicioasă, iluziile sau halucinaţiile. Mai apoi survine inhibiţia. Drogatul cade pradă unei depresiuni grave, este supărat, de-primat, îi slăbesc energia nervoasă, tonusul muscular, se cufundă într-o stare de inconştienţă. Narcomanul nu este capabil să-şi înfrâneze dorinţa arzătoare de a se “înviora” din nou şi de a mai încerca senzaţia de euforie. Şi de fiecare dată aceasta îi reuşeşte doar dacă dozele sunt tot mai mari, iar consumul tot mai des.

S-a observat încă din vechime că substanţele narcotice au nu numai proprietăţi anestezice, ci şi provoacă euforie. Ce-i drept, au fost atestate şi alte calităţi ale acestor substanţe toxice, bunăoară, pentru a obţine senzaţiile dori-te, de fiecare dată trebuie să sporeşti doza. Dacă o doză exagerată de morfină îi va fi administrată unui om sănătos, el va muri imediat, deşi aceeaşi cantitate de narcotic poate fi “inofensivă” pentru morfinoman. Otrava slăbeşte pe ne-observate organismul, scurtându-i viaţa de 4-5 ori.

Un timp, narcomanului i se pare că nu-1 paşte nici un pericol şi că va fi în stare să renunţe la riscanta deprindere, chiar în momentul în care va dori. Aceasta nu e decât o iluzie. Omul ajunge foarte repede sclavul viciului, aido-ma alcoolicului. Narcomanul îşi duce traiul animat doar de o singură dorinţă - de a obţine narcoticul cu orice preţ.157

Conform informaţiei oferite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, nar-coticele deţin în prezent primul loc printre cauzele morţii premature.

În toată lumea se răspândeşte un val de narcomanie printre femeile şi bărbaţii maturi, urmaţi de un număr mare de tineri, de adolescenţi şi chiar de copii.

Este cunoscut că omul primitiv a luat pentru prima dată cunoştinţă de substanţele narcotice, după toate probabilităţile, absolut întâmplător: bună-oară, inspirând bioxidul de carbon care ţâşnea din străfundul pământului sau arzând materiale vegetale şi utilizându-l în alimentaţie.

Regii şi împăraţii ţărilor antice recurgeau pe larg la substanţele nar-cotice pentru a-şi menţine puterea, situaţie atestată în Babilon, Egipt, Fenicia. Narcotice au fost descoperite şi în sarcofagele străvechi ale mumiilor. Despre existenţa lor se aminteşte în operele renumiţilor medici, istorici, scriitori din 157 Suceavă I., Olaru P., “Paradis iluzoriu”, Bucureşti, 1989, pag. 17.

117OXANA ROTARI


Egiptul antic şi din India.Narcoticele proveneau, de regulă, din Asia Mijlocie. Câteva specii

de plante cu acţiune narcotică figurează în calitate de remedii terapeutice în lucrările celebrului Hipocrate. În China asemenea substanţe medicamentoase erau importate din India.158

Apoi drogurile au pătruns în Europa prin Turcia, Iran şi statele Orien-tului Apropiat. După războiul franco-prusian din anii 1870-1871 în Europa a fost semnalat cel mai înalt nivel de răspândire a narcomaniei. Al doilea val a apărut în perioada de după cel de-al doilea Război Mondial.

Un val nou a apărut în anii ‘60 ai secolului XX în SUA şi în Canada. Din anii ‘80 ai sec. XX răspândirea narcomaniei a căpătat un caracter epide-‘80 ai sec. XX răspândirea narcomaniei a căpătat un caracter epide-80 ai sec. XX răspândirea narcomaniei a căpătat un caracter epide-mic, cuprinzând întregul glob pământesc, inclusiv Republica Moldova.

Analiza statisticii judiciare denotă că în pofida unei relative stabilizări a criminalităţii în anul 2006, narcomania în Republica Moldova capătă am-ploare, devine un factor social alarmant ce influenţează negativ dezvoltarea societăţii.

În ultima vreme se înregistrează o majorare bruscă a numărului con-sumatorilor de droguri. Dacă în 1990 la evidenţa Centrului narcologic repu-blican se aflau 668 de persoane, apoi în 1998 numărul lor a ajuns la peste 3800. Conform unor estimări, numărul real de narcomani este mult mai mare, cifrându-se la 45-50 de mii de persoane, majoritatea dintre care sunt tineri de 19-34 de ani.

De menţionat că cei luaţi la evidenţă, pe lângă pedeapsa penală, sunt supuşi unui tratament medical gratuit. Pentru fiecare dintre ei din bugetul sta-tului se alocă cca 25 lei/zi, consumul total de bani ajungând la 34 mln. lei anual.

Deloc neglijabil este costul stupefiantelor. Conform unor evaluări ale experţilor, un narcoman din Republica Moldova cheltuie cca 400 lei pe lună sau peste 50 mii de lei anual. Dacă am lua în calcul numărul total de narco-mani, cheltuielile s-ar cifra la 200 mln. dolari SUA. Aceste date, deşi sunt aproximative, ne permit să ne dăm seama despre amploarea uneia din compo-nentele economiei tenebre.

158 Voicu I.,. Dima T, “Unele consideraţii asupra stupefiantelor”, Bucureşti, 1983, pag. 27.

118


OXANA ROTARI

Este uşor imaginabil şi contingentul de infractori ce comit jafuri, tâl-hării, furturi şi alte crime de profit. Prin urmare, extrem de importantă devine activitatea profesională de combatere a infracţiunilor privind traficul de dro-guri în ţară. Moldova a aderat la Convenţiile Internaţionale din 1961, 1971 referitor la substanţele narcotice şi psihotrope, precum şi la Convenţia ONU ce vizează combaterea traficului ilicit al substanţelor narcotice şi psihotrope din 19.12.1998. În acest context, legislaţia penală a fost completată cu urmă-toarele articole: circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor fără scop de înstrăinare (art. 217 CP), circulaţia ilegală a sub-stanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor în scop de înstrăinare (art. 2171 CP ), circulaţia ilegală a precursorilor în scopul producerii sau prelucrării substanţelor narcotice, psihotrope sau analoagelor lor (art. 2172 CP), circulaţia ilegală a materialelor şi utilajelor destinate producerii sau prelucrării substan-ţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor (art. 2173 CP), sustragerea sau extorcarea substanţelor narcotice sau psihotrope (art. 2174 CP), consumul ile-gal public sau organizarea consumului ilegal de substanţe narcotice, psihotro-pe sau analoage ale acestora (art. 2175 CP), introducerea ilegală intenţionată în organismul altei persoane, împotriva voinţei acesteia, a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor acestora (art. 2176 CP), prescrierea ilegală sau încălcarea regulilor de circulaţie a substanţelor narcotice sau psihotrope (art. 218 CP). 159

După cum observăm, “oroarea albă” care în anii ’50-’60 ai secolului trecut a inundat SUA, îşi face tot mai insistent simţită prezenţa în statele fostu-lui “lagăr” socialist, inclusiv în Republica Moldova. Având în vedere faptul că folosirea substanţelor narcotice reprezintă un factor predelincvent, ne-am pro-pus studierea acestui aspect al problemei în rândul populaţiei penale, respectiv al celei cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, fiind reprezentată de liceeni ai claselor a X-a - a XII-a din mun. Chişinău.

A. Ipotezele studiului practicAmintim printre cauzele consumului de droguri:

159 Lege pentru modifi carea şi completarea Codului cu privire la contravenţiile administra-Lege pentru modificarea şi completarea Codului cu privire la contravenţiile administra-tive, a Codului penal al Republicii Moldova şi a Codului de procedură penală al R.M. din 21.10.2005.

119OXANA ROTARI


- obişnuinţa;- curiozitatea; - dependenţa de grup;- asigurarea unui venit pentru procurarea drogurilor; - lipsa ocupaţiei;- starea de delimitare a conştiinţei, incapacităţii de tratare adecvată a

situaţiei şi de acceptare a unor decizii socialmente-pozitive; exacerbarea agre-sivităţii.

În acest context ne-am propus sa controlăm următoarele ipoteze:1. Presupunem că minorii sunt insuficient informaţi în ceea ce priveşte

problema narcomaniei şi a consecinţelor consumului de droguri;2. Ipotetic considerăm că majoritatea minorilor au utilizat droguri fie

din curiozitate, fie sub influenţa cercului de semeni, fie din lipsă de ocupaţie;

3 . Mediul social actual pare să protejeze şi să stimuleze consumul de droguri;

4 . Presupunând că în adolescenţă, de regulă, se fac primele încercări de consum al drogurilor, ipotetic considerăm că majoritatea su-biecţilor nu devin dependenţi şi renunţă la consum datorită infor-maţiei adecvate.

B. Metoda utilizatăÎn vederea atingerii obiectivelor propuse, a fost utilizat chestionarul so-

ciologic, în primul caz adresat minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi18 ani şi în cel de-al doilea caz avându-i ca respondenţi pe studenţii Facultăţii de Drept.

Necesitatea chestionării a două categorii de grupe - 14-18 ani şi re-spectiv 18-25 de ani - a rezultat din dorinţa de a observa evoluţia în timp a atitudinii faţă de problema vizată, un argument în plus fiind faptul că odată cu atingerea majoratului persoanele în cauză urmează să răspundă penal.

Unui grup de minori (14-18 ani), în special vorbitori de limba rusă, le-au fost adresate următoarele întrebări:

- Ce reprezintă, în opinia voastră, substanţele narcotice? (Anexa 1)- La ce vârstă aţi întrebuinţat pentru prima dată droguri? (Anexa 2)

120


OXANA ROTARI

- Vă sunt cunoscute locurile de unde puteţi procura droguri? (Anexa 3)

- Aveţi rude, prieteni care consumă substanţe narcotice? (Anexa 4)- Care sunt cauzele ce duc la utilizarea drogurilor? (Anexa 5)- Care sunt, în opinia voastră, urmările consumului de droguri? (Anexa

6)Amintim că studiului a fost supus un eşantion de cca 60 de persoane

care provin din familii atât legal stucturate, cât şi distructurate.În cel de-al doilea caz au fost chestionate cca 260 de persoane (130

de sex masculin şi 130 de sex feminin), majoritatea constituind-o studenţii Facultăţii de Drept.

Întrebările adresate au fost de următorul gen:- Ce reprezintă, în opinia voastră, substanţele narcotice? (Anexa 7)- Care sunt factorii ce favorizează folosirea stupefiantelor? (Anexa 8)- Aţi folosit droguri? Dacă da, din ce considerente? (Anexa 9)- Cum credeţi, e posibil ca drogul să pună stăpânire pe viaţa voastră?

(Anexa 10)

C. Concluzii şi recomandăriRezultatele studiului au confirmat că prima ipoteză, potrivit căreia mi-

norii sunt insuficient informaţi în problema narcomaniei şi a consecinţelor consumului de droguri, a fost combătută. Astfel, persoanele ce cuprind seg-mentul de vârstă 14-18 ani cunosc, în marea lor majoritate, că aceste substanţe sunt periculoase pentru viaţă (45%), că au un efect halucinogen (28,33%) şi doar 15% consideră că utilizarea acestora provoacă plăcere.

Minorii sunt informaţi şi despre consecinţele consumului de droguri. Cu titlu de exemplificare vom menţiona doar câteva date. Circa 40% dintre tineri sunt conştienţi de influenţa negativă a stupefiantelor asupra stării fizice; 15% au menţionat decesul persoanei şi doar 13,3% consideră că pot fi infectaţi cu virusul HIV. În urma unui sondaj întreprins în rândul minorilor ce a avut drept temă “Sursele de informare”, s-a constatat că drept sursă de informare pentru 46% minori serveşte televizorul, 42% - internetul, 8% - radioul, 2% - ziarele, revistele, 2% - alte surse. Suntem de părerea că odată cu dezvoltarea

121OXANA ROTARI


progresului tehnico-ştiinţific ia amploare raportul om-maşină, în urmă rămâ-nând raportul om-om.

Cea de-a doua ipoteză, conform căreia minorii recurg la utilizarea dro-gurilor fie din curiozitate, fie sub influenţa grupului de semeni, fie din lipsa de ocupaţie, s-a adeverit. Astfel, practic fiecare al doilea minor din cei chestionaţi s-a drogat, apogeul revenind vârstei de 12-17 ani. Prin urmare, utilizarea dro-gului este condiţionată atât de influenţa factorilor externi (lipsa de ocupaţie, influenţa grupului de semeni), cât şi de influenţa factorilor interni (stresul). Să nu uităm că vârsta de 14-18 ani este reprezentată de prima dragoste, care pe lângă sentimentul înălţător e însoţită şi de primele decepţii. De asemenea, în intervalul 14-18 ani are loc trecerea de la rolul de copil la cel de adult, per-soanele în cauză fiind supuse multiplelor schimbări de ordin fiziologic. Cresc responsabilităţile, elevii, liceenii urmând să susţină examenele de capacitate şi cele de bacalaureat. În asemenea situaţii, în caz de nereuşită, minorii încearcă să-şi înăbuşe emoţiile negative recurgând la un mijloc sigur, în opinia lor, drogul.

Urmează să ne amintim că odată cu fondarea noului stat Republica Moldova, în 1991, au fost distruse vechile instituţii, nefiind create altele în loc. În această situaţie, o bună parte din minori, neavând cu ce-şi ocupa timpul liber, au căzut sub influenţa grupului stradal. În acest context, confirmăm cea de-a treia ipoteză, conform căreia mediul social actual protejează şi stimulea-ză consumul de droguri.

Astfel, odată cu transparenţa frontierelor Republicii Moldova practic a fost invadată de informaţie şi produse, inacceptabile altă data, printre care şi substanţele narcotice. Cu titlu de exemplificare vom menţiona doar câteva date oficiale: în 1989 la Dispensarul Narcologic Republican se aflau 2 per-soane; în 1991 - 10 persoane; în 2000 - 200 de persoane (cifra neagră fiind de ordinul miilor), realitate reflectată şi de datele chestionarului: circa 58,33% din cei chestionaţi au rude, prieteni care folosesc stupefiante; în acelaşi timp, 55% cunosc locurile de unde pot fi procurate drogurile.

De obicei, se trec cu vederea cazurile când un minor se prezintă la ore sub influenţa drogurilor sau - şi mai rău - când se observă un regres în situaţia şcolară a acestuia, considerându-se că e o problemă ce ţine de persoana în cauză şi de familia acesteia. Având în vedere exodul masiv al părinţilor peste

122


OXANA ROTARI

hotare în căutarea unui loc de muncă şi soarta copiilor rămaşi în grija rudelor, bunicilor, ne pomenim în situaţia în care, asigurându-le copiilor baza mate-rială, îi privăm de ceea ce este mai important - susţinerea morală. Astfel, nu excludem posibilitatea că generaţia ce va urma va fi bolnavă nu doar fizic, ci şi spiritual.

Ultima ipoteză, conform căreia majoritatea subiecţilor nu devin depen-denţi şi renunţă la consum datorită informaţiei adecvate, s-a confirmat.

Astfel, studenţii chestionaţi consideră că utilizarea drogului reprezintă un proces de autodistrugere (55%), în timp ce 45% sunt de părerea că acest lucru denotă regresul societăţii.

În urma studiului am obţinut date care iniţial nu au constituit o bază empirică, şi anume, grupa de risc o constituie fetele, fie cu vârsta de 14-18 ani, fie cu vârsta de 18-25 de ani. Astfel, practic fiecare a doua persoană a încercat să consume stupefiante. Fiind şocaţi de rezultatele obţinute, am consultat sta-tistica criminală legată de implicarea femeilor în infracţiunile cu stupefiante pe anii 1996-2000.

Numărul persoanelor condamnate pentru infracţiunile cu stupefiante (1996-2000)

Tip 1996 1997 1998 1999 2000Femei condamnate 74 90 123 139 230Minori condamnaţi 23 28 27 64 98Minore (14-17 ani) condamnate 4 - 2 3 6

Încercând să dăm o explicaţie acestor rezultate, am considerat că una din cauze ar fi schimbările socioeconomice, care implică schimbarea bruscă a conţinutului rolului femeii. În urma reducerii locurilor de muncă, creşterii şomajului, în special, în rândul femeilor, acestea se văd puse în situaţia de a-şi câştiga cumva existenţa, astfel implicându-se nişte cerinţe de sex-rol cu caracter, câte odată, foarte drastic. Asistăm la anularea valorilor tradiţionale, atunci când dintr-o fiinţă gingaşă, plăpândă femeia se transformă într-o fiinţă puternică, independentă, însuşindu-şi funcţii atribuite tradiţional bărbaţilor. Un factor ce i-ar caracteriza puterea ar fi, însuşirea unor calităţi proprii în general bărbaţilor, şi anume: folosirea băuturilor alcoolice, a ţigărilor şi a dro-gurilor. Prin urmare, odată cu emanciparea femeii are loc perceperea greşită a

123OXANA ROTARI


unor calităţi ale acesteia, inclusiv folosirea drogurilor la o vârstă fragedă. Un factor nu mai puţin important este cel ce ţine de emotivitatea femeilor, ace-leaşi evenimente trecute prin prisma femeilor sunt privite altfel, de aceea în unele situaţii de nereuşită femeia apelează la ajutorul substanţelor narcotice. În concluzie, putem conchide că factorii ce contribuie la utilizarea drogurilor de către femei sunt:

- schimbările social-economice din societate;- neglijarea, un timp îndelungat, a îndatoririlor de femeie;- încercarea de a combina funcţia de întreţinător cu cea de mamă, so-

ţie;- exacerbarea stărilor stresante în societate, apariţia conflictelor şi duş-

măniei.

124


OXANA ROTARI

Capitolul III. Măsuri de profilaxie şi prevenţie a delincvenţei juvenile

§ 1. Modalităţi de intervenţie privind ameliorarea situaţiei minorului infractor

Sensul însuşi al echităţii constă în a corecta legea,în măsura în care aceasta se dovedeşte insufi-cientă din cauza caracterului ei prea general.

(Aristotel)

Delincvenţa reprezintă un fenomen firesc în existenţa unei societăţi re-prezentând un element intrinsec al progresului societăţii din punctul de vedere al regulilor ce o guvernează.

Evoluţia societăţii atrage după sine evoluţia delincvenţei care, la rân-dul ei, determină evoluţia societăţii, creând astfel un perpetuum mobile real al cărui mecanism pare imposibil de oprit.160Cum pot fi delincvenţii minori resuscitaţi ca indivizi normali? Iată problema la care ne propunem să găsim răspuns în cele ce urmează.Delincvenţa juvenilă nu reprezintă un fenomen izolat guvernat de propriile legi şi generat de cauze speciale, ci reprezintă un segment al fenomenului general al criminalităţii. Or, în opinia cercetătorului francez Fr. Simianad, a explica un fapt înseamnă a înţelege motivele pentru care se produce, prin identificarea cauzei sale determinante.161În general, reso-cializarea infractorilor reprezintă un proces extrem de dificil, în care şansele de reuşită sunt extrem de reduse, cauzele acestui rezultat fiind multiple.

În primul rând, ne referim la acea ostilitate pe care infractorul o resimte şi în mod egal o exprimă faţă de societate, ostilitate generată de frustările acu-mulate în perioada petrecută în inchisoare.

În al doilea rând, este vorba despre acel fenomen de respingere cu care se confruntă la ieşirea din penitenciar de către membrii societăţii, exprimat

160 Кожевникова А.П., Миниковский Г. М., «Предупреждение правонарушении среди малодежи», Москва 1971, стр. 25.161 Семернева Н. К., Шедрина А.К., «Правовые формы общественного воспитания не-, «Правовые формы общественного воспитания не- «Правовые формы общественного воспитания не-совершеннолетних», Москва 1980, стр. 41.

125OXANA ROTARI

MĂSURI DE PROFILAXIE ŞI PREVENŢIE A DELINCVENŢEI JUVENILE

în mod făţiş prin refuzul acceptării în grupurile sociale prin excluderea de la obţinerea de slujbe, precum şi prin tratamentul dispreţuitor la nivelul şi cu privire la individul respectiv.

O altă cauză este handicapul reprezentat de modalităţile de obţinere a mijloacelor de existenţă care-l determină să recurgă la săvârşirea de noi fapte penale, întrucât pe această cale se pot obţine mult mai uşor cele necesare decât în cazul în care ar munci.

Nu mai puţin importantă, în opinia noastră, este şi ruperea legăturilor cu familia din care face parte şi în mod implicit lipsa unui loc de muncă în care infractorul să se poată încadra după ieşirea din penitenciar.162

Astfel, de cele mai dese ori infractorul este negat de către familia din care face parte, considerându-se că prevenţia sa va genera noi probleme.

Devianţii stigmatizaţi – adică etichetaţi şi excluşi – vor fi constrânşi să elaboreze soluţii ce le vor permite să supravieţuiască respingerii.163

Cercetătorul american E. M. Lemert a propus termenul de “deviant se-cundar”, pentru a-l desemna pe acela care trebuie să se adapteze unor reacţii stigmatizante. Dacă şi-a pierdut locul de muncă şi toate uşile îi sunt închise, el ar putea fi împins spre furt pentru a-şi satisface nevoile. Dacă dispreţul şi ostilitatea care marchează raporturile sale cu conformiştii i se vor părea prea greu de suportat, el va prefera să comunice cu devianţi ca şi el.164

În mod evident aceste cauze generale se regăsesc şi în ceea ce priveşte situaţia minorului infractor, întrucât, explicând criteriile vârstei, acesta repre-zintă doar un alt autor de infracţiuni.

Dacă, însă, în ceea ce priveşte infractorii majori, în general, resocializa-rea nu cunoaşte şanse mari de succes, suntem de părerea că în ceea ce priveşte segmentul minorilor există multe premise ca acţiunea de reintegrare să fie încununată de succes.

Astfel, considerăm oportună elaborarea unei politici concrete în acest domeniu, care să aibă următoarele obiective:

• modificarea percepţiei societăţii cu privire la delincvenţa juvenilă în 162 Бабаев Р. М., «Индивидуализация наказания несовершеннолетних», Москва, 1968, стр. 11-12.163 Карева Д. С., «Изучение предупреждение правонарушение среди несовершеннолет- Карева Д. С., «Изучение предупреждение правонарушение среди несовершеннолет-, «Изучение предупреждение правонарушение среди несовершеннолет- «Изучение предупреждение правонарушение среди несовершеннолет-них » Москва, 1970, стр. 38-39.164 Кудрявцев П. Н., «Причиности в криминологие», Москва, 1968, стр. 46-47.

126


OXANA ROTARI

sensul dezvoltării unei atitudini mai înţelegătoare faţă de delincvenţi;• reeducarea tinerilor în spiritul valorilor tradiţional acceptate de societa-

te şi determinarea lor pentru conformarea la regulile sociale;• dezvoltarea de servicii publice în scopul creării de facilităţi pentru ti-

neri în general şi acordării unui tratament nedescriminator pentru toţi copiii;

• dezvoltarea unei reţele puternice de şcoli postgimnaziale, în care să fie atraşi toţi tinerii al căror nivel de pregătire şcolară şi aptitudini nu sunt de natură a constitui un avantaj pentru continuarea instruirii în instituţi-ile de învăţământ liceal;

• conceperea de programe şi activităţi de natură să contracareze influen-ţele negative pe care le exercită anturajul asupra tinerilor prin reduce-rea la maximum a intervalelor de timp de care aceştia dispun în mod liber.165

Realizarea dezideratului cuprins în primul obiectiv poate porni de la aplicarea unor măsuri de natură legislativă în sensul creării unui sistem de tratament al minorului infractor diferit de cel actual.166 Astfel, tema principală a acestui deziderat ar trebui să fie menţinerea minorului în cadrul societăţii, şi nu izolarea lui într-un loc de reeducare. Aceasta înseamnă renunţarea la pe-depsele privative de libertate pentru infracţiunile cu un grad de periculozitate mai scăzut în cazul minorilor aflaţi la prima infracţiune şi în acest context op-tăm pentru probaţiunea şi munca în folosul comunităţii, la care ne vom referi în paragrafele ulterioare.

Codul Penal prevede două tipuri de sancţiuni aplicabile minorilor în caz de săvârşire a faptelor penale – pedepse şi măsuri de constrângere cu caracter educativ.

Particularitatea sistemului de pedepse a minorilor constă nu numai în diminuarea numărului categoriilor de pedepse, dar şi în reducerea termenelor pedepselor respective în comparaţie cu aceleaşi tipuri de pedepse aplicabile adulţilor.

165 Игнатов А. Н., «Уголовный закон охраняет права несовершеннолетних», Москва, 1971, стр. 58-61.166 Комиссаров В. С., «Борьба с преступностью мерани уголовного права(понятие, сущность, содержание)», Москва 1989, стр. 50-51.

127OXANA ROTARI


Din cele opt categorii de pedepse, prevăzute de art. 62 al Codului Penal pentru persoanele fizice, faţă de minori sunt aplicabile doar cinci categorii – amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, munca neremunerată în folosul comunităţii, arestul şi închisoarea. Dar şi din aceste cinci categorii, unele doar teoretic pot fi atribuite minorilor, neavând practic nici o implicaţie practică.

Cadrul pedepselor aplicabile minorilor include:- amenda;- munca neremunerată în folosul comunităţii, de la 60 la 240 de ore,

începând cu vârsta de 16 ani;- arestul, pe termen de la 3 la 6 luni, începând cu vârsta de 16 ani (ex-

clus din 29.06.2006);- închisoarea pe termen de 6 luni-15 ani pentru persoane care nu au

atins vârsta de 18 ani.Amenda, nefiind exclusă din sfera sancţiunilor justiţiei penale juvenile,

rămâne de o aplicabilitate restrânsă în acest domeniu, datorită posibilităţilor limitate ale persoanelor în vârstă de până la 18 ani de a fi angajate în câmpul muncii, a avea o situaţie materială satisfăcătoare, a avea o altă sursă indepen-dentă de venit. Astfel, minorii în vârstă de 16-17 ani dispun practic de posibi-lităţi infim de mici de a achita o amendă, iar în cazul minorilor în vârstă de 14-15 ani, această pedeapsă pecuniară în genere practic nu are sens. Chiar dacă judecătorul decide aplicarea unei amenzi faţă de minori, aceasta poate avea consecinţe nefavorabile pentru minor în caz el totuşi nu reuşeşte să o achite. Conform alin. 5 art. 64 al Codului Penal, în caz de eschivare cu rea voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu arest sau închisoare. Iar în cazul în care condamnatul nu este în sta-re să plătească amenda, ceea ce se poate întâmpla frecvent în cazul minorilor, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca neremunerată în folosul comunităţii (alin. 7 art. 64 Cod Penal). În final, odată fiind aplicată amenda faţă de minor, acesta riscă pedeapsa cu arestul, închisoa-rea sau munca neremunerată în folosul comunităţii – pedepse mai aspre decât amenda. În situaţia în care judecătorul aplică amenda în speranţa că aceasta va fi achitată de părinţii minorului, atunci însuşi faptul impunerii pedepsei pierde

128


OXANA ROTARI

din esenţă, deoarece minorul nu este responsabil pentru faptele sale. În plus, faptul dat contravine cu principiul caracterului personal al răspunderii penale şi pedepsei, conform căruia fiecare răspunde pentru faptele sale.

Deci, ca şi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exer-cita o anumită activitate, amenda are o aplicabilitate extrem de restrânsă în cazul minorilor.

Munca neremunerată în folosul comunităţii. Marea majoritate a mi-norilor intervievaţi s-a expus în favoarea ispăşirii pedepsei lor prin executarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii. Particularităţile acestui tip de pedeapsă o plasează pe poziţii net superioare în raport cu alte pedepse pasibile a fi aplicate minorilor. Avantajul ei în promovarea reabilitării şi resocializării minorului se resimte, în special, în raport cu pedepsele privative de libertate care au un efect opus, dar sunt şi totodată cel mai frecvent aplicabile. Mun-ca neremunerată în folosul comunităţii pare a fi opţiunea cea mai adecvată, îndeosebi în cazul săvârşirii infracţiunilor contra societăţii în întregime, care nu au o victimă bine determinată – huliganismul, deteriorarea sau degradarea bunurilor publice etc.

Arestul şi închisoarea, fiind nişte pedepse privative de libertate, pot să-şi găsească aplicabilitate şi eficienţă doar în cazuri de manifestare a unei conduite vădit criminale, cu înclinaţie pronunţată şi stabilă antisocială, şi în cazuri de săvârşire a unor infracţiuni cu un grad de pericol social sporit.

Arestul. Pedeapsa cu arestul, fiind aplicabilă doar minorilor începând cu vârsta de 16 ani, este restricţionată în a fi aplicată de către instanţele jude-cătoreşti prin Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 12 noiembrie 1997, care recomandă excluderea din practica judiciară a cazurilor de aplicare neîntemeiată, în cazul minorilor, a pedepsei privative de libertate pe termen scurt, când, în conformitate cu legea penală, lor li se poate aplica o pedeapsă neprivativă de libertate. Astfel, şi pedeapsa cu arestul se află practic sub sem-nul veto şi nu poate să-şi găsească aplicare în sancţionarea minorilor.

Închisoarea. În multe cazuri nici săvârşirea repetată de infracţiuni nu justifică aplicarea pedepselor privative de libertate, ceea ce se întâmplă însă extrem de frecvent în jurisprudenţa Republicii Moldova. Săvârşirea infracţiu-nii repetate practic exclude posibilitatea aplicării unei alte pedepse decât cea a închisorii (privativă de libertate).

129OXANA ROTARI


Închisoarea rămâne şi unica pedeapsă care poate fi aplicată minorilor fără anumite restricţii legale sau impedimente de ordin obiectiv legate de par-ticularităţile de vârstă ale minorului, ceea ce tocmai explică frecvenţa cu care aceasta se aplică de către instanţele judecătoreşti.

Persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani execută pedeapsa cu închi-soarea în penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de personalitatea con-damnatului, antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvâr-şite.

Impactul/efectele detenţiei asupra minorilor. Observaţiile făcute, inclusiv în cazurile investigate de echipele mobile IRP, confirmă reputaţia în-chisorii şi a locurilor de detenţie, în general, ca fiind “universităţi ale crimei”. Condamnarea minorilor la privaţiune de libertate încă o dată s-a dovedit a fi o opţiune însoţită de stigmat şi oprobriu considerabil din partea societăţii. Recurgerea în cazuri de necesitate extremă la instituţionalizarea delincvenţilor minori apare ca una dintre valorile de bază şi în Regulile de la Beijing. Con-form acestui document, încarcerarea apare ca ultimă soluţie, plasarea minori-lor în instituţii tot timpul trebuie să fie o soluţie la care se apelează în ultimul rând şi pentru un termen minim necesar.

Detenţia îndelungată a minorilor în penitenciar are urmări grave, care se manifestă la toate nivelele ierarhice ale personalităţii. Chiar şi detenţia pen-tru scurt timp duce la schimbări importante care vor pune baza formării unei persoane antisociale. Este vorba despre influenţa sistemului de valori şi inte-rese, care se produce, în primul rând, datorită aflării permanente într-un spaţiu închis şi suferă schimbări calitative deoarece este oferit un spectru restrâns de valori în interiorul penitenciarului. Observaţiile la momentul dat arată că, cu cât este mai mare termenul de detenţie a minorilor în penitenciar, cu atât mai mult efort va fi necesar pentru recuperarea lor ulterioară.

Problemele psihosociale de bază determinate la minorii deţinuţi care au fost intervievaţi de către echipele mobile ale IRP sunt următoarele:

- lipsa referinţei faţă de sistemul social de valori acceptate şi prezenţa permanentă a sistemului antisocial;

- conformarea minorilor la valorile deţinuţilor pentru a evita marginali-zarea şi batjocura în cadrul acestor grupuri;

130


OXANA ROTARI

- epuizarea psihologică a copiilor deţinuţi determină situaţia de stres continuu;

- starea de imposibilitate de a influenţa o situaţie determină statorni-cirea comportamentului de “Neajutorare învăţată”, acest comporta-ment, învăţat într-o situaţie, fiind generalizat asupra celorlalte situaţii de viaţă. Chiar şi în caz de reîntoarcere în mediul social normal, per-sonalitatea minorului va fi caracterizată şi determinată de pasivitate şi apatie socială.

Mulţi dintre tinerii veniţi în instituţiile de detenţie sunt deja serios pre-judiciaţi din punct de vedere moral, în aceste instituţii ei urmând a fi preju-diciaţi şi mai mult. Aceşti tineri s-au pomenit la marginea societăţii, care s-a “jucat” cu procesul de formare şi dezvoltare a personalităţii lor. În consecinţă, tinerii au deviat de la cerinţele considerate acceptabile din punctul de vedere al societăţii.

Mulţi din tinerii intervievaţi nu doresc să fie consultaţi, sfătuiţi. Ei nu doresc să audă părerea unui specialist sau profesionist cu privire la necesităţile lor, referitor la ceea ce ei trebuie să facă sau cum să facă să-şi schimbe situaţia. Mulţi dintre ei şi-au modelat deja o “apărare” în jurul lor, ca şi cum acesta ar fi singurul lucru util de împrumutat de la societate, pe care ei o privesc ca ostilă şi antagonistă.

Timpul aflat în detenţie nu este completat cu activităţi care ar contribui la viitoarea reintegrare a minorului în societate. Nu au aplicare şi nu se dez-voltă programele care ar răspunde necesităţilor minorilor, care i-ar aduna pe grupe de interese şi i-ar antrena în unele activităţi. Cei mai problematici tineri în conflict cu legea nu fac obiectul unui lucru individual din partea specialiş-tilor.

Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În condiţiile unui asemenea cadru punitiv extrem de sărac în posibilităţi de a-i fixa unui minor o pedeapsă alternativă la detenţie, situaţie în care închisoarea practic rămâne unica opţiune lăsată la dispoziţia judecătorului de către legiu-itor şi care poate fi asimilată cu un vid în legea penală, instanţele de judecată explorează destul de activ posibilităţile oferite de art. 90 al Codului Penal “Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei”, care poate fi privită ca o formă specifică de liberare de pedeapsă.

131OXANA ROTARI


Informaţia prezentată de echipele mobile ale IRP atestă aplicarea închi-sorii, precum şi a condamnării condiţionate drept pedepsele cele mai frecvent aplicabile minorilor atât în vârstă de 14-16 ani, cât şi între 16 şi18 ani.

Aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedep-sei este o practică justificată a instanţelor judecătoreşti în sancţionarea minori-lor, în condiţiile unui cadru legal punitiv, care nu oferă practic o altă opţiune, cu excepţia închisorii. Cu toate acestea, lacunele legale ale acestei metode de pedepsire sunt evidente. Instanţa de judecată dispune “neexecutarea pedepsei aplicate dacă, în termenul de probă pe care l-a fixat, condamnatul nu va săvârşi o nouă infracţiune şi, prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndrep-tăţi încrederea ce i s-a acordat”, datorită lipsei unei prevederi exprese în alin. 6 art. 90 Cod Penal “Obligaţiile pe care le poate impune condamnatului instan-ţa în cazul condamnării condiţionate.” Instanţa nu-l poate obliga pe condam-natul minor să urmeze un curs de formare, instructiv sau educativ, în cadrul căruia specialiştii să-i explice minorului ce înseamnă purtare exemplară, în ce constă răul pe care l-a comis minorul, de ce fapta sa nu este bună şi prin ce se deosebeşte binele de rău. Aceasta ar însemna respectarea dreptului minorilor de a fi informaţi despre ceea ce au săvârşit, drept care a rămas neglijat în toate cazurile monitorizate de echipele mobile ale IRP de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei minorilor aflaţi în instituţiile de detenţie.

În Republica Moldova fenomenul minorului aflat în conflict cu legea a devenit un domeniu de interes pentru jurişti, asistenţi sociali, psihologi, peda-gogi. În ultimii ani, e în curs de desfăşurare procesul de reformare a justiţiei juvenile.

În acest context o atenţie deosebită se acordă instituţiei penitenciare ca mijloc de reeducare şi reinserţie socială a minorilor delincvenţi. Evident, consecinţele negative ale privării de libertate în adolescenţă nu pot fi negli-jate. Din aceste considerente organizaţiile internaţionale încurajează în cazul minorilor pedepsele nonprivative, alternative detenţiei (Standardele minime ONU pentru administrarea justiţiei juvenile, Regulile ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate).

Pedepsele nonprivative oferă adolescentului şansa de a-şi continua stu-diile, de a menţine relaţiile cu familia, de a participa la viaţa comunităţii şi de

132


OXANA ROTARI

a acumula experienţă socială. De notat că doar în cazul în care obiectivele rea-bilitării nu pot fi realizate într-un alt cadru decât detenţia, se aplică sentinţa cu privaţiunea de libertate, ţinând cont de principiul “ultimei soluţii” şi al “celui mai scurt timp posibil”.167

Unul dintre ultimele studii privind sănătatea mentală a deţinuţilor (“Le Monde”, 08.12.2004) a fost efectuat sub conducerea profesorului biostatistici-an Bruno Falissard, şi a profesorului psihiatru Frederic Rouillon, în colaborare cu Direcţia generală a sănătăţii şi Administraţia penitenciarelor din Franţa. Acest studiu a cuprins un eşantion de aproape o mie de deţinuţi din 23 de in-stituţii penitenciare, eşantion reprezentativ pentru populaţia dată.

Cifrele impresionează: 56 % dintre subiecţii studiului suferă de tulbu-rări anxioase, 47% – de tulburări depresive, 34% sunt dependenţi de droguri sau alcool (inclusiv toxicomanii), 24% au tulburări psihotice. Studiul constată un risc suicidar pentru 40% dintre deţinuţi.

Chiar dacă fiecare deţinut trăieşte privarea de libertate în felul său, exis-tă multe lucruri comune în aceste ţări. Pentru a elucida situaţia psihosocială a minorilor din mediul penitenciar în Republica Moldova, a fost efectuat un studiu de către IRP, care a avut drept scop să determine gradul de adaptare psihosocială, incidenţa stărilor depresive şi anxioase, prezenţa unor trăsături de personalitate accentuate la 45 de minori cu vârste cuprinse între 16 şi 21 de ani, deţinuţi în Penitenciarul pentru minori din orăşelul Lipcani. Minorii au completat un şir de teste şi chestionare, care au permis studierea stărilor şi trăsăturilor psihologice.

Studiul a arătat următoarele: 80% dintre deţinuţii testaţi nu manifestau nici o stare depresivă, iar 20% – o uşoară depresie reactivă sau de natură ne-vrotică.

Există mai mulţi factori care puteau influenţa acest rezultat. Starea psi-hologică a mai multor deţinuţi s-a îmbunătăţit ca urmare a amnistiei din de-cembrie 2004. Presupunem că s-au destrămat unele grupuri de presiune şi s-au diminuat efectele negative ale fenomenului de supraaglomerare a penitenci-arului. Tot pe parcursul anului 2004 în penitenciar au fost angajaţi doi psiho-

167 IRP, UNICEF, “Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie. Raport de mono-torizare”, Chişinău, 2005, pag. 20-22.

133OXANA ROTARI


logi şi un asistent social, care prin activităţile desfăşurate au influenţat pozitiv starea psihologică a deţinuţilor.

Starea depresivă a minorilor deţinuţi se asociază deseori cu un nivel în-alt de anxietate care reprezintă stări de nelinişte, tensiune, teamă inexplicabilă legată de presupunerea unui pericol iminent sau a unui insucces. În ceea ce priveşte nivelul anxietăţii reactive, minorii deţinuţi în penitenciarul Lipcani au prezentat următoarele rezultate: 46,6% au manifestat anxietate reactivă re-dusă, 42,2% – anxietate reactivă moderată, 11,2% – anxietate reactivă înal-tă. Aceiaşi subiecţi testaţi au manifestat următorul nivel de anxietate stabilă: 4,5% – anxietate stabilă redusă, 35,5% – anxietate stabilă moderată, 60% – anxietate stabilă înaltă.Ulterior a fost studiată personalitatea fiecărui minor cu ajutorul Inventarului multifazic de personalitate Minnesota (MMPI). În urma studiului au rezultat următoarele date: 71,1% dintre subiecţii examinaţi au înregistrat cote înalte, respectiv pentru scala Depresie – 20%, pentru scala Deviaţiei psihopatice – 31,1%, pentru scala Paranoie – 53,3%, pentru scala Schizoidie – 26,6% şi pentru scala Hipomanie – 26,6%. Coeficientul mediu de adaptare socială este de numai 44,32%.

În aceste condiţii, considerăm oportună aplicarea măsurilor educative faţă de minorii delincvenţi. Din aceste considerente, în cele ce urmează vom examina instituţia probaţiunii şi a muncii în folosul comunităţii, precum şi efectele acestora asupra minorilor.168

§ 2. Necesitatea implementării instituţiei probaţiunii în cazul minorilor în Republica Moldova

Armele trebuie să cedeze în faţa justiţiei.(Cicero)

Reacţia socială faţă de criminalitate de-a lungul timpului a cunoscut câteva forme de manifestare, care s-au conturat sub forma modelului represiv, preventiv şi curativ. Toate aceste modele au contribuit la formarea unor ten-dinţe noi ale reacţiei sociale.

Conform doctrinelor criminologice, o tendinţă nouă a reacţiei sociale o reprezintă tendinţa moderată, care abordează problematica prevenirii şi com-baterii criminalităţii, într-o manieră structurală, sistematică, apreciind că re-168 IRF, UNICEF, “Justiția Juvenilă“, Buletin Informativ, Chișinău, 2005, pag. 13-15.

134


OXANA ROTARI

ducerea diferenţei sociale, economice şi culturale dintre indivizi este de natură să contribuie la o mai mare implicare a cetăţenilor la soluţionarea problemelor comunităţii din care fac parte.

În acest context, o instituţie relativ nouă care propagă ideea tendin-ţei moderate o reprezintă probaţiunea. Sub aspect etimologic, termenul pro-baţiune provine din latinescul probatio – perioadă de încercare. Astfel, acei condamnaţi care au demonstrat de-a lungul perioadei stabilite dorinţa de a se schimba, prin îndeplinirea condiţiilor impuse, sunt iertaţi şi eliberaţi.

X. Ulianovschi defineşte probaţiunea drept o modalitate de intervenţie prin activităţi cu fundament sociopedagogic, caracterizate printr-o combinaţie între supraveghere şi asistenţă. Aceasta urmează a fi aplicată delincvenţilor. Probaţiunea este selecţionată în funcţie de personalitatea lor criminologică, scopul principal fiind acela de a oferi subiectului posibilitatea de a-şi modifica atitudinea faţă de viaţa în societate şi de a se reintegra în mediul social, la li-bera sa dorinţă şi fără riscul de a încălca din nou norma penală.169

Aceeaşi definiţie o regăsim şi la L. Fiscuci, care menţionează faptul că probaţiunea, fiind o sancţiune comunitară reglementată ca măsură alternativă la pedeapsa privativă de libertate, reprezintă o modalitate de sancţionare a infractorilor, cu un pronunţat caracter sociopedagogic, caracterizată printr-un echilibru între supravegherea şi asistenţa psihosocială în comunitate a persoa-nelor care au încălcat legea penală.170

Secţiunea a II-a a Legii Republicii Cehe cu privire la Serviciul de probaţiune prevede organizarea şi executarea supravegherii infractorului, a persoanei învinuite sau condamnate, monitorizarea executării pedepsei non-privative de libertate, inclusiv a obligaţiunilor şi restricţiilor stabilite, moni-torizarea comportamentului persoanei condamnate pe durata probaţiunii prin suspendarea de la detenţie, de asemenea, acordarea de asistenţă individuală infractorilor şi orientarea acestora spre un mod de viaţă corect, pentru a întruni condiţiile stabilite de instanţa de judecată sau de procuror; prin urmare, reme-dierea relaţiilor legale şi celor sociale afectate.171

169 Ulianovschi X., “Probaţiunea: alternative la detenţie”, Chişinău, 2004, pag. 2.170 “Implementarea probaţiunii presentinţiale şi a muncii neremunerate în folosul comunităţii pentru minori în Republica Moldova”, Conferinţa de evaluare, Chişinău, 2004, pag.64.171 Legea Republicii Cehia, nr. 257 din 14.07.2002 cu privire la Serviciul de probaţiune şi mediere, pag. 4.

135OXANA ROTARI


Art. 2 al Legii Republicii Moldova cu privire la probaţiune (proiect) stipulează următoarele: „Prin probaţiune se înţelege organizarea şi executarea supravegherii şi monitorizării comportamentului persoanei învinuite, incul-pate sau condamnate, acordarea de asistenţă individuală şi orientarea acestei persoane spre un mod de viaţă corect”.1726 174

În funcţie de etapa la care se află procesul de justiţie, distingem trei tipuri de probaţiune, respectiv probaţiunea presentinţială, sentinţială şi post-sentinţială. Aceasta din urmă se ghidează de următoarele principii:

• Conform principiului intervenţiei oportune, pentru a asigura o reacţie eficace la infracţionalitate şi pentru a se obţine succese în intervenţia cu infractorul, consilierul de probaţiune trebuie să aibă acces la infractori în toate fazele procesului penal.

• Principiul normalizării. Condiţiile asigurate infractorilor trebuie să co-respundă condiţiilor asigurate persoanelor aflate în afara sistemului de justiţie penală.

• Principiul ajutorului imediat. Ofiţerul de probaţiune trebuie să ia în pri-mire cazul cât mai curând posibil, de regulă, până la 5 zile de la momen-tul pronunţării sentinţei de condamnare, în vederea executării.

• Principiul apropierii. Se urmăreşte ca distanţa dintre client şi consili-erul de probaţiune să fie cât mai mică, atât geografic, cât şi psihologic. Acest principiu se aplică şi în legătură cu distanţa dintre client şi familia acestuia.

• Principiul continuităţii are drept scop minimizarea întreruperii contac-tului cu comunitatea pe durata executării pedepsei.

• Principiul coordonării subliniază necesitatea intensificării colaborării dintre diverse instituţii şi birouri atât la nivel naţional, cât şi local.

• Principiul minimei intervenţii, conform căruia nu trebuie utilizată mai multă forţă şi constrângere decât este necesar.1737 175

Este îmbucurător faptul că principiile menţionate anterior şi-au găsit reflectare şi în Art. 5 al Legii Republicii Moldova cu privire la probaţiune (proiect), şi anume: sprijinirea şi încurajarea periodică a persoanelor supra-vegheate, asistate şi consiliate în vederea reintegrării lor în societate şi în ve-

172 Legea Republicii Moldova (proiect) cu privire la probaţiune.173 Ulianovschi X. “Probaţiunea: alternative la detenţie”, Chişinău, 2004, pag. 4-5.

136


OXANA ROTARI

derea asumării responsabilităţii propriilor acţiuni prin formarea unei atitudini corecte faţă de munca, ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.

Suntem de părerea că formularea “sprijinirea şi încurajarea periodică” vine în contradicţie cu principiul apropierii şi cel al intervenţiei oportune. Din această cauză optăm pentru înlăturarea noţiunii “periodică” din contextul dat. Respectiv se va citi “sprijinirea şi încurajarea persoanelor supravegheate, asis-tate şi consiliate în vederea reintegrării lor în societate, precum şi în vederea asumării responsabilităţii propriilor acţiuni prin formarea unei atitudini corec-te faţă de muncă, ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială”.

Amintim că principiile generale ale probaţiunii sunt:• Principiul ajutorului imediat, apropierii şi oportunităţii asistenţei per-

soanei supravegheate;• Principiul implicării şi atragerii comunităţii în procesul de reintegrare

socială şi supraveghere a infractorilor;• Principiul diferenţierii şi individualizării activităţii de probaţiune;• Principiul confidenţialităţii dosarului personal de reintegrare socială.

Salutăm decizia legiuitorului de a stipula confidenţialitatea dosarului personal de reintegrare socială drept un principiu aparte, acest lucru fiind sti-pulat şi de Regulile şi standardele minime ale administrării justiţiei juvenile (Regulile de la Beijing) adoptate de Adunarea Generală prin Rezoluţia 40/33 din noiembrie 1985.

Astfel, art. 8.1 subliniază importanţa protejării dreptului minorului la viaţa particulară: “Dreptul minorului la protejarea vieţii sale particulare poate fi respectat în toate stadiile în scopul de a fi evitată cauzarea de daune printr-o publicitate iniţială şi prin încadrarea penală”. Tinerii sunt sensibili, în special, la încadrarea penală. Cercetările criminologice din acest domeniu au demon-strat efectele periculoase rezultate din faptul că tinerii sunt odată şi pentru totdeauna încadraţi în categoria delincvenţilor sau criminalilor.

Art. 8.2 arată că tinerii trebuie protejaţi de efectele nocive ale publicării în presă a unor informaţii referitoare la problema acestora (spre ex. nume-le delincvenţilor aflaţi în prevenţie sau condamnaţi): “Nu trebuie publicată nici o informaţie care să poată duce la identificarea delincventului juvenil”. Trebuie respectat şi protejat interesul individului, fapt menţionat în art. 21 ”Arhivele”:

137OXANA ROTARI


21.1. Arhivele privind tinerii delincvenţi trebuie să fie considerate strict confidenţiale şi fără putinţă de legătură cu o terţă parte. Accesul la aceste arhi-ve se limitează numai la persoanele autorizate în mod expres.

21.2. Nu se va putea face caz de antecedentele unui tânăr delincvent în urmările ulterioare ale adulţilor, urmări care implică acelaşi delincvent.1748 176

Instituţia probaţiunii este una relativ tânără pentru Republica Moldova, de aceea este cazul să ne întrebăm: care sunt originile acesteia?

Începuturile probaţiunii se găsesc în cadrul sistemului de drept anglo-saxon, în Legea Justiţiei de Pace din 1361, care pentru prima dată în istorie a reglementat institutul suspendării pronunţării hotărârii de condamnare. Este evident că probaţiunea a fost rezultatul unei succesiuni de fenomene prin care s-a manifestat dorinţa de umanizare a justiţiei, precum şi spiritul novator şi avangardist al unor judecători care, în cadrul sistemului common-wealth, dis-puneau de o autoritate absolută.

Alte informaţii cu privire la originile probaţiunii se întâlnesc în sec. al XIX-lea, atunci când misionarii care activau pe lângă tribunalele poliţiei (1876) i-au convins pe judecători să le încredinţeze spre îndreptare anumiţi delincvenţi, în special pe aceia care aveau probleme cu consumul de alcool. Conform opiniei misionarilor, consumul de alcool reprezenta principala cau-ză a delincvenţei, interdicţia consumului de alcool fiind, de altfel, principala obligaţie stabilită în sarcina condamnaţilor.

Dacă la început în Anglia sistemul probaţiunii a funcţionat în mod empiric, ulterior, în anul 1878, acesta a fost instituţionalizat prin lege (First Offenders Act), în care se prevedea că, pe durata termenului de probă, în care pronunţarea sentinţei este suspendată, inculpatul este obligat la o anumită con-duită şi pus sub supravegherea unor persoane de încredere care aveau datoria de a-1 informa pe judecător cu privire la comportamentul acestuia.

Un pas important în dezvoltarea probaţiunii în această ţară 1-a consti-tuit apariţia în anul 1907 a Legii probaţiunii infractorilor (Probation of Offen-ders Act), care a statuat dreptul judecătorilor de a angaja o serie de persoane pentru a supraveghea, a asista şi a se împrieteni cu infractorii plasaţi sub su-pravegherea lor. Acest act normativ stabilea, de asemenea, şi condiţiile pe care

174 Regulile şi standardele minime ale administrării justiţiei juvenile (Regulile de la Beijing) adoptate de Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia 40/33 din noiembrie 1985, pag. 34-41.

138


OXANA ROTARI

trebuia să le îndeplinească supraveghetorul, act care mai constituie, cu toate amendamentele făcute, baza legală pentru angajarea ofiţerilor de probaţiune, în special în Republica Irlanda.

Anul 1948 a reprezentat un moment de răscruce în istoria serviciilor de probaţiune din Anglia şi Ţara Galilor, prin apariţia Legii justiţiei penale (Criminal Justice Act), lege ce a stabilit cadrul operaţional al serviciilor şi care este în vigoare şi în prezent în cele două regiuni istorice ale Marii Britanii.

În Anglia şi Ţara Galilor serviciile de probaţiune sunt plasate sub tutela Ministerului de Interne (Home Office), în timp ce administrarea fondurilor şi monitorizarea la nivel naţional sunt realizate de către Inspectoratul de Proba-ţiune al Maiestăţii Sale (Her Majesty’s Inspectorate of Probation).

La nivel teritorial, serviciul de probaţiune din Anglia şi Ţara Galilor este organizat în 56 de regiuni care, în general, se suprapun cu regiunile sta-bilite prin organizarea administrativă, excepţie făcând Londra, împărţită în şase regiuni de probaţiune, precum şi regiunile North Walcs şi Northumbrie, acoperite de o singură regiune de probaţiune.

Fiecare serviciu de probaţiune se află în subordinea unui Comitet de Probaţiune (Probation Committee), alcătuit din magistraţi şi cel puţin un jude-cător de la Tribunalul Regal (Crown Court), în cadrul acestuia fiind cooptaţi, pe baza unor criterii stricte, membrii marcanţi ai comunităţii locale, precum şi specialişti în domeniul muncii sociale.

Serviciile regionale de probaţiune sunt conduse de un şef de serviciu (Chief Probation Officer), direct răspunzător de funcţionarea serviciului în faţa Comitetului, fiind ajutat în regiunile mari de un adjunct (Deputy Chief Officer).

În Statele Unite ale Americii, apariţia probaţiunii a fost determinată de profundele modificări care au avut loc, la sfârşitul secolului al XlX-lea, în cadrul justiţiei britanice, dreptul englez având în acea perioadă o puternică influenţă asupra celui american.

În anul 1878, statul Massachusetts a fost primul stat nord-american care a adoptat o lege în domeniul probaţiunii, care prevedea, printre altele, dreptul primarului de a angaja primul ofiţer de probaţiune.

Ulterior, până în anul 1900, alte câteva state au adoptat legi privind probaţiunea, deşi au existat şi numeroase alte state care aplicau această in-

139OXANA ROTARI


stituţie, prin similitudine, fără a avea o lege în acest sens, în aceeaşi perioadă producându-se şi ample reforme ale sistemului penitenciar, ca urmare fiind constituite o serie de asociaţii în domeniu.

În anul 1938 a fost adoptată Legea federală privind delincvenţa juve-nilă, prin care probaţiunea poate fi aplicată atât infractorilor minori, cât şi adulţilor. Probaţiunea a apărut şi s-a dezvoltat în mod similar şi în alte state ale Common wealth-ului, cum ar fi: Australia, Noua Zeelandă, Canada, Africa de Sud etc.

În Olanda, în anul 1823 a fost înfiinţată, pe baza unei iniţiative non-gu-vernamentale, Societatea Olandeză pentru Ameliorarea Morală a Deţinuţilor, care avea ca principal obiectiv asistenţa persoanelor care au comis infracţi-uni.

Activând aproximativ un secol şi jumătate, această societate este soco-tită de majoritatea specialiştilor ca temelie a actualului Serviciu de probaţiune olandez.

La începutul secolului al XX-lea, pe lângă alte activităţi înregistrate de societatea olandeză, în domeniul social evidenţiindu-se îndeosebi o serie de organizaţii şi asociaţii de factură religioasă, au avut loc şi acţiuni specifice probaţiunii. Printre cele mai reprezentative asociaţii putem menţiona Clinica Olandeză pentru dezalcoolizare, înfiinţată în anul 1909, Organizaţia Catolică de Probaţiune, fondată în anul 1916, precum şi Organizaţia Protestantă de Pro-baţiune, fondată în anul 1928. Încă din anul 1948, devenind conştient de uti-litatea probaţiunii în prevenirea şi reducerea criminalităţii, guvernul olandez a creat cadrul legislativ necesar pentru instituţionalizarea acestei activităţi. Totuşi, abia în anul 1976, ia fiinţă, la nivel naţional, Asociaţia Generală pentru Probaţiune şi Asistenţă Postpenală prin unificarea Societăţii Olandeze pentru Ameliorarea Morală a Deţinuţilor, a Organizaţiei Catolice de Probaţiune, a Organizaţiei Protestante de Probaţiune şi a Asociaţiei Mijers, o asociaţie ce se ocupă exclusiv de infractorii cu tulburări psihice. Serviciul de Probaţiune din Olanda are în prezent un caracter mixt, aproximativ 90% din ofiţerii de probaţiune fiind angajaţi ai unor instituţii private, a căror activitate este sub-venţionată şi controlată de către statul olandez.

140


OXANA ROTARI

Organizaţiile de probaţiune şi asistenţă postpenală se implică în toate fazele procesului penal, începând cu momentul instrumentării cauzei, al jude-cării şi condamnării, precum şi după executarea pedepsei.

Principalele obiective ale Serviciului de Probaţiune din Olanda sunt promovarea integrării şi reintegrării în societate a celor care au fost condam-naţi conform legii penale.

În Danemarca, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pe fundalul schimbării mentalităţilor cu privire la scopul pedepsei, care nu mai era pri-vită ca un scop în sine, se acorda o mai mare atenţie efectelor sale, respectiv reintegrării sociale a infractorilor. Aceasta, evident, se datora tot existenţei a numeroase asociaţii şi organizaţii care se ocupau de asistenţa persoanelor libe-rate din penitenciare. În anul 1951 a avut loc comasarea tuturor organizaţiilor de ajutorare a foştilor deţinuţi într-o organizaţie privată, de nivel naţional, Or-ganizaţia Daneză de Binefacere, care era finanţată parţial din fonduri publice, aflându-se într-o cooperare permanentă cu Administraţia închisorilor.

Aceleaşi idei novatoare de umanizare a justiţiei care au cuprins întreaga Europă la sfârşitul secolului al XlX-lea s-au manifestat şi în cadrul societăţilor belgiene şi franceze.

Astfel, în Belgia, prin Legea Le Jenue din anul 1888, a fost introdusă în dreptul penal instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei. Ea avea aplicabilitate asupra delincvenţilor primari, condamnaţi la pedepse de scurtă durată, cu scopul de a evita contactul cu mediul carceral şi de a-i stimula să-şi modifice comportamentul.

Aceeaşi instituţie a fost introdusă şi în Franţa, în anul 1891, prin Le-gea Berenger, astfel creându-se premisele pentru apariţia probaţiunii moderne franceze. Ulterior, în anul 1953, s-au efectuat o serie de experimente la nivelul câtorva tribunale corecţionale, pentru ca în anul 1957, prin modificarea Co-dului Penal şi de procedură penală francez, să fie introdusă instituţia suspen-dării sentinţei cu supunere la probă. Totodată, au fost înfiinţate comitetele de probaţiune şi asistenţă pentru liberaţi, care au funcţionat până în anul 1999, când au fost unite cu serviciile socioeducative din penitenciare. Dacă, iniţial, în domeniul executării pedepselor în comunitate acestea aveau doar sarcina de a controla modul de îndeplinire a obligaţiilor impuse, de-a lungul timpului

141OXANA ROTARI


atât organizarea, cât şi atribuţiile acestor comitete au fost adaptate permanent la noile realităţi şi cerinţe de înfăptuire a justiţiei penale.

În Franţa, sistemul de probaţiune a fost introdus în legislaţie la 31.12.1957. El instituia suspendarea sentinţei cu supunere la probă şi înfiinţa Comitetele de Probaţiune şi Asistenţă pentru Liberaţi (CPAL). Aceste comite-te se aflau sub tutela Administraţiei Penitenciare, structură distinctă în cadrul Ministerului Justiţiei.

Prin Decretul nr. 276 din 13 aprilie 1999, modificarea Codului de pro-cedură penală francez şi înfiinţarea Serviciilor Penitenciare de Inserţie şi Pro-baţiune s-a realizat reforma sistemului execuţional prin unificarea, la nivel departamental, a celor două categorii de servicii într-o unitate administrativă unică.

În prezent, instituţia probaţiunii este reglementată de legislaţia majori-tăţii absolute a ţărilor din Europa, America de Nord şi cea de Sud, Australia etc.175

Instituţia probaţiunii a început să se dezvolte în România relativ recent (1996) ca urmare a conştientizării, de către factorii de drept, a necesităţii re-formei sistemului execuţional penal – în sensul extinderii pedepselor nepri-vative de libertate şi acordării unei mai mari importanţe acestora în procesul de individualizare a pedepsei – pe de o parte, precum şi a necesităţii reducerii populaţiei penitenciare, pe de altă parte. Astfel, pe lângă Penitenciarul Arad a fost iniţiat în anul 1996 un program de aplicare experimentală a elementelor de probaţiune.

Rezultatele obţinute în cadrul proiectului-pilot de la Arad au creat pre-misele înfiinţării prin ordinul Ministerului Justiţiei a încă 10 centre experi-mentale de probaţiune în opt judeţe ale ţării şi în municipiul Bucureşti, cu deschidere comunitară, coordonate de către Serviciul de Probaţiune din Mi-nisterul Justiţiei (înfiinţat în septembrie 1988).

Elaborarea legislaţiei în domeniul probaţiunii a cunoscut un proces în-delungat de modificări şi completări, dar încă de la prima formă a proiectului s-a prevăzut ca serviciile de probaţiune să fie organizate ca structuri inde-pendente, subordonate unei Direcţii de Probaţiune din cadrul Ministerului de Justiţie.175 IRP, Ghidul Consilierului de probaţiune, Chişinău, 2004, pag. 5-8.

142


OXANA ROTARI

La 16.01.2001 a avut loc concursul pentru ocuparea funcţiilor de con-silier pe probleme de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere şi de şef serviciu, fiind declaraţi admişi 110 candidaţi. În luna septembrie a aceluiaşi an au fost organizate serviciile de reintegrare şi supraveghere în 27 de judeţe.

Conform dispoziţiilor O. G. 92/2000 de la această dată, centrele experi-mentale de probaţiune şi-au încetat activitatea. Un an mai târziu Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere s-au extins la nivel naţional, în prezent pe lângă fiecare tribunal din ţară existând câte un astfel de serviciu.

Republica Moldova se află în proces de reformare a sistemului de jus-tiţie penală. Astfel, în 2001 în cadrul Institutului de Reforme Penale a fost instituit un grup de lucru în domeniul alternativelor la detenţie. Au fost iden-tificate ca fiind oportune pentru Republica Moldova: probaţiunea, medierea şi munca în beneficiul comunităţii.

Iniţial probaţiunea (supravegherea din partea comunităţii şi reintegrarea socială a infractorilor) era examinată în contextul general al alternativelor, însă, pe măsura promovării activităţilor, aceasta obţinea un caracter tot mai distinct.

În iunie 2003, la solicitarea Institutului de Reforme Penale, a fost for-mat un grup de experţi internaţionali (doi din Marea Britanie, doi din România şi doi din Republica Moldova) în vederea desfăşurării unei Misiuni de Evalua-re a Necesităţilor ce urmează să răspundă la următoarele întrebări:

Este posibilă implementarea probaţiunii în Moldova şi se doreşte im-plementarea ei?

S-a răspuns că în Republica Moldova rolul probaţiunii poartă un carac-ter pozitiv existând un context viabil pentru implementarea acesteia.

Care este modalitatea de elaborare şi implementare a probaţiunii?Misiunea de Evaluare a Necesităţilor este de părerea că probaţiunea tre-

buie elaborată şi implementată pentru minori şi adulţi separat. Astfel, pentru adulţi este necesar un sistem de probaţiune, iar pentru minori – un sistem de Resocializare şi Reintegrare, ambele urmând a fi elaborate în evoluţie, por-nind de la structurile şi resursele disponibile la moment. Modalitatea conform căreia se va crea şi implementa imediat un sistem clar formulat de probaţiune

143OXANA ROTARI


sau de Resocializare şi Reintegrare nu este varianta optimă, mai indicată fiind elaborarea “treptată” a întregului mecanism.

Care din strategii este viabilă pentru dezvoltarea probaţiunii în Mol-dova?

Misiunea de Evaluare a Necesităţilor are ferma convingere că respon-sabilitatea pentru elaborarea şi implementarea unei strategii viabile este de resortul Guvernului. O asemenea strategie nu poate fi impusă din afară, ci dimpotrivă, trebuie să fie formulată şi dirijată de cei care în ultimă instanţă poartă răspundere pentru implementarea ei176

Amintim că la 12.06.2003 au intrat în vigoare dispoziţiile noului Cod Penal şi ale noului Cod de Procedură Penală, care se remarcă printr-o regle-mentare extrem de suplă a alternativelor la detenţie, încă din faza de urmărire penală, precum şi prin crearea unui sistem sancţionator preponderent educativ pentru minori. Noile instituţii, precum medierea în cazurile penale, schema de repartiţii şi compensaţii acordate victimelor pentru daunele materiale suferite, precum şi munca neremunerată în folosul comunităţii reprezintă doar câteva exemple în acest sens.

Aceste noi prevederi se grefează pe necesitatea transpunerii dreptului comunitar în legislaţia naţională, pe de o parte, iar pe de altă parte, politica penală a statului este orientată spre crearea unor alternative reale la pedeapsa închisorii, în vederea evitării costurilor şi consecinţelor negative ale încarce-rării excesive.

Aceste preocupări naţionale de introducere a alternativelor la închisoa-re sunt în concordanţă cu Recomandările şi Rezoluţiile Consiliului Europei, şi anume:

Recomandarea 914 (1981), care defineşte ca principiu de bază al politicii penale “înlocuirea, pe cât posibil, a pedepsei închisorii de scurtă durată cu alte măsuri care au aceeaşi eficienţă”;

Rezoluţia 3, “Criza economică şi infracţională”, a Conferinţei a XIII-a a Miniştrilor de Justiţie din Europa (1982), prin care au fost reliefate efectele negative ale crizelor economice asupra bunei funcţionări a sistemului justiţiei penale;

176 178 Raportul Misiunii de Evaluare “Implementarea probaţiunii în Republica Moldova: realităţi şi perspective” (16-19 iulie 2003), pag. 2-13.

144


OXANA ROTARI

Rezoluţia 76 (10), “Alternative la pedeapsa închisorii”, prin care guvernelor statelor-membre ale Consiliului Europei li s-a cerut să nu precupeţească nici un efort în dezvoltarea alternativelor exis-tente, precum probaţiunea şi sancţiunile pecuniare, şi să studieze posibilitatea introducerii unor variante noi alternative la închisoa-re, cu luarea în considerare în mod special a implicării comunităţii în procesul de resocializare a infractorilor.

Recomandarea nr. R (92) 16 referitoare la Regulile Europene asu-pra sancţiunilor aplicate în comunitate, prin care guvernelor state-lor-membre li se recomandă să se inspire în legislaţia şi practica lor internă din principiile reţinute în textul Regulilor Europene, cu scopul de a le pune în aplicare în mod progresiv;

Recomandarea nr. R (2000) 22 referitoare la implementarea Regu-lilor Europene privind măsurile şi sancţiunile comunitare, adoptate în 1992, considerându-se că aceste măsuri şi sancţiuni reprezintă mijloace importante de luptă împotriva criminalităţii şi că ele evită efectele negative ale închisorii;

Rezoluţia 40/33 din 1985 – Ansamblul Regulilor Minime ale Na-ţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), care reliefează importanţa resocializării minorilor delincvenţi în societate, plecând de la particularităţile biopsihosociale ale acestei categorii de persoane, precum şi de la impactul negativ al mediului carceral asupra personalităţii acesto-ra;

Regulile Minime ale Naţiunilor Unite referitoare la măsurile nepri-vative de libertate (Regulile de la Tokyo) 45-110 din 1990, bazate pe principiul respectării drepturilor persoanelor aflate în conflict cu legea, pe finalitatea pedepsei, şi luând în considerare creşterea populaţiei carcerale şi supraaglomerarea penitenciarelor, vizează încurajarea comunităţii de a participa mai activ la realizarea actu-lui de justiţie şi, în special, la tratamentul delincvenţilor, în vederea dezvoltării simţului de responsabilitate faţă de societate;

Rezoluţia 45/112 din 1998 – Principiile Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenţei Juvenile (Principiile de la Riyadh) reli-

145OXANA ROTARI


efează importanţa concentrării acţiunilor statelor- membre în ve-derea eficientizării eforturilor naţionale în domeniul protecţiei şi ocrotirii minorilor şi tinerilor, prin diminuarea factorilor crimino-geni şi prin consolidarea intervenţiilor statale în asigurarea sociali-zării (resocializării) acestora.

Atenţionăm asupra faptului că legislaţia naţională nu reglementează detaliat instituţia probaţiunilor (mai ales cadrul instituţional), însă cadrul le-gal, care oferă posibilitatea de a aplica probaţiunea în cauzele penale, este adoptat.

Astfel, probaţiunea poate fi aplicată în cazurile liberării de răspundere penală prevăzute în capitolul VI Cod Penal, respectiv:

Art. 54 – Liberarea de răspundere penală a minorilor. Persoana în vârstă de până la 18 ani care a săvârşit pentru prima dată

o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală în conformitate cu prevederile procedurii penale dacă s-a constatat că este posibilă corectarea ei fără a fi supusă răspunderii penale. Persoanelor liberate de răspundere penală, în conformitate cu alin. (1), li se pot aplica măsurile de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art. 104 Cod Penal.

Art. 93 – Liberarea de pedeapsă a minorilor.Minorii condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai

puţin grave pot fi liberaţi de pedeapsă de către instanţa de judecată dacă se va constata că scopurile pedepsei pot fi atinse prin internarea lor într-o insti-tuţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute de art.104.

Art. 475 CPP al RM – Circumstanţele care urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii.

În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, în afară de circumstanţele prevăzute în art. 96, urmează a se stabili:

- Vârsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);

146


OXANA ROTARI

- Condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui;

- Influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;- Cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii.

În cazul când se constată că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată de o boală psihică, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă el a fost pe deplin conştient de săvârşirea actului.

Pentru a se stabili aceste circumstanţe, vor fi ascultaţi părinţii minoru-lui, învăţătorii, educatorii lui şi alte persoane care ar putea comunica datele necesare, precum şi se va cere efectuarea unei anchete sociale, prezentarea documentelor necesare şi se vor efectua alte acte de urmărire penală şi judici-are (alin. 2, art. 475 CPP al RM).

Art. 485 – Chestiunile ce urmează a fi soluţionate de instanţa de jude-cată la adoptarea sentinţei în procesul unui minor.

La adoptarea sentinţei în procesul unui minor, în afară de chestiunile indicate în art. 385, instanţa de judecată urmează să examineze posibilitatea liberării de pedeapsă penală a minorului în conformitate cu dispoziţiile art. 93 Cod Penal sau suspendării condiţionate a executării pedepsei de către minor conform dispoziţiilor art. 90 Cod Penal.

În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu internarea lui într-o instituţie specială de învăţământ şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi cu aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în art. 104 CP, instanţa informează despre aceasta organul specializat de stat respectiv şi pune în sarcina lui efectuarea controlului asupra comportării minorului condamnat.

Art. 156 al Codului DESDP al RM “Plasarea în câmpul muncii şi aran-jarea traiului”:

„Persoana eliberată de executarea pedepsei este asigurată de către or-ganele de administrare locală, în măsura posibilităţii, cu lucru în conformitate cu specialitatea sa şi cu necesităţile sociale.

Minorul eliberat de executarea pedepsei, dacă are părinţi, este plasat în câmpul muncii de către organele de autoadministrare locală.

147OXANA ROTARI


Minorul eliberat de executarea pedepsei, dacă nu are părinţi, este repar-tizat, la nevoie, de către comisia pentru minori la şcoala internat sau este dat în primire organului de tutelă şi curatelă”.

Invocând cele menţionate anterior, optăm pentru înfiinţarea instituţiei probaţiunii în RM, în mod special în cazul minorilor şi, în mod inedit, pentru adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la probaţiune.

În cadrul modificărilor esenţiale ale legislaţiei penale şi ale pedepselor penale în lume, promovarea alternativelor la detenţie a devenit o prioritate, de aceea prezintă interes, în opinia noastră, şi referatele presentinţiale de evalua-re psihosocială a minorilor:

Cazul IConţinut:

IntroducereSursele de informaţiiDate privind persoana pentru care a fost solicitatReferatul de evaluareDate privind comportamentul inculpatuluiFactorii care influenţează sau pot influenţa conduita generală a

persoanei pentru care a fost solicitat referatul de probaţiune Perspectivele de reintegrare în societate

IntroducereÎn baza art. 100 CPP, avocatul С. V., baroul de avocaţi sect. Buiucani

al mun. Chişinău, a solicitat întocmirea referatului presentenţial de evaluare psihosocială a personalităţii minorului. Direcţia Municipală pentru Protecţia Drepturilor Copilului în colaborare cu Institutul de Reforme Penale a întocmit prezentul referat în corespundere cu art. 385 al. 1 (7) şi art. 475 al. 1.Prenumele şi numele inculpatului:T.C.Vârsta:16 aniFapta pentru care este inculpat:Art. 179 al. 1; 195 al. 1 Cod Penal al RM (Violarea domiciliului şi însuşirea bunurilor în proporţii mari şi deosebit de mari);

148


OXANA ROTARI

Data solicitării referatului:12.05.2004Referatul va fi examinat în şedinţa de judecată la data de:26.05.2004Prenumele /numele, funcţia consilierilor de probaţiune ce au întocmit referatul:Vitalie Popa – asistent socialRodica Moraru-Chilimar – psihologSursele de informaţii

interviu cu Т. С., inculpata, în Izolatorul de Arest Preventiv;interviu cu N. С., tatăl, la domiciliul acestuia;interviu cu secretarul Primăriei s. Recea;interviu cu administraţia şcolii din s. Recea;interviu cu vecinii familiei C.;contactarea telefonică a unchiului Т. С., dl M. C.;Rechizitoriu din dosarul penal nr. 2003031469

Date privind persoana pentru care a fost solicitat refe-ratul de evaluare Istoria personală

Minora T. C., s-a născut la 14 februarie anul 1988 în satul Recea, r-nu1 Străşeni, fiind al treilea copil în familia lui N. C. şi a V. L. Minora T. a crescut într-o familie vulnerabilă, care nu şi-a îndeplinit funcţiile ei de bază (educati-vă, financiară, comunicativă etc.). Mama a decedat în august 2003, cauza fiind ciroza hepatică. Decesul mamei a fost motivul de bază al plecării de acasă a Т. Tatăl face abuz de alcool.

Mediul familialN. С. şi V. L. au trăit în concubinaj timp de 18 ani.Mama minorei T. a fost о fire reţinută, severă şi exigentă. Pe parcursul

vieţii a făcut abuz de alcool şi nu a fost angajată în câmpul muncii. Periodic încerca să stopeze comportamentul delincvent al Т., manifestat prin fuga de acasă, abandonul şcolar şi furturile pentru satisfacerea necesităţilor sale. Aces-te tentative de educaţie erau însoţite de bătăi şi certuri.

149OXANA ROTARI


Tatăl minorei Т., N. C., de asemenea, nu a fost angajat oficial în câmpul muncii. Îşi câştiga existenţa lucrând ocazional. Este о persoană melancolică, neîncrezută în sine, pasivă şi apatică. Este dominat de viciul consumului abu-ziv de alcool.

Din discuţia cu tatăl s-a stabilit că el are о atitudine indiferentă faţă de fiica sa. Chiar şi atunci când T. a fugit de acasă, tatăl nu a întreprins ma-surile necesare pentru a stabili locul aflării fiicei. Ba mai mult, cunoscând că fiica este în detenţie, tatăl nu a vizitat-o niciodată, fiind preocupat numai de interesele personale şi ducând modul de viaţă format anterior. Nu se simte о conştientizare din partea lui a situaţiei grave în care se află T. Şi dorinţa de a întreprinde acţiuni pentru a soluţiona problema.

Sora mai mare, O. L., a. n. 1985, a fost născută dintr-o relaţie anterioară a mamei. Actualmente este angajată în calitate de muncitoare la Combinatul de Vinuri din or. Străşeni. În familie nu găseşte limbă comună cu tatăl vitreg. Între surori n-au existat relaţii de prietenie şi ataşament. O. permanent îi făcea observaţii T. referitor la comportamentul ei şi la modul de viaţă pe care îl du-cea. Din cauza atitudinii ostile din partea tatălui, Т., de asemenea, nu о iubea pe O. Deseori, când apăreau conflicte în familie, O. pleca la vecini, pentru a evita bătăile tatălui vitreg.

Fratele, O. C., a. n. 1987, este о persoană liniştită, în relaţii cu surorile nu manifestă agresivitate. Părinţii au fost totdeauna indiferenţi faţă de el, ceea ce l-a determinat să-şi găsească refugiu la biserică.

Părinţii nu-şi onorau obligaţiunile lor, duceau un mod de viaţă amoral. Nepăsarea din partea lor şi satisfacerea intereselor personale (consumul exce-siv de alcool, lipsa îndelungată de acasă) a sporit atitudinea negativă a copiilor faţă de ei. Între părinţi şi copii deseori apăreau conflicte şi metoda de educaţie a copiilor se manifesta prin agresiune fizică, psihică şi emoţională.

Situaţia şcolarăT. a început să înveţe la şcoala din sat. Pe parcursul anilor de studii

s-a manifestat ca о elevă mai puţin sârguincioasă, deseori abandona orele de studii. Lipsa controlului din partea părinţilor, indiferenţa acestora şi irespon-sabilitatea T. au dus la abandonul şcolii în clasa a 6-a.

Atât timp cât s-a aflat în şcoală fiica lor, părinţii au fost invitaţi de ne-numărate ori la şedinţele Comisiei pentru problemele minorilor, cu scopul de

150


OXANA ROTARI

a-i implica în schimbarea situaţiei, invitaţii pe care ei le-au ignorat de fiecare dată. Aceasta este încă о dovadă a iresponsabilităţii şi neglijenţei părinţilor faţă de soarta şi viitorul fiicei.

Cercul de prieteniS-a constatat că T. deseori era în conflict cu părinţii, fugea de acasă,

abandona studiile şi îşi găsea alinare în cadrul unui grup de prietene, ceea ce a favorizat formarea comportamentului delincvent al Т. Fiind cea mai mică în acest grup, ea era uşor influenţată şi manipulată de prietene. Ideea şi planifi-carea acţiunilor delincvente aparţineau prietenelor, T. fiind executorul infrac-ţiunilor. Acţiunile infracţionale le putem caracteriza ca fiind întâmplătoare, deoarece T. nu participa la planificarea acestora.

Lipsa de afecţiune, empatie, sensibilitate, compătimire, atenţie şi laudă din partea părinţilor a servit drept motiv de înstrăinare de ei şi de apropiere de noile prietene.

După decesul mamei s-a simţit о schimbare bruscă în felul de a fi al Т. Ea hotărăşte să fugă de acasă, aducându-şi aminte de о prietenă din comuna Durleşti, pe nume C. Prietena a ajutat-o în găsirea spaţiului locativ, cu ceva bani de buzunar. Au urmat infracţiuni planificate de prieteni.

Date privind comportamentul inculpatului Trecutul infracţional

Т. С. nu are antecedente penale. Primele tentative de infracţiune s-au manifestat la vârsta de 10 ani, fiind influenţată şi impusă de prietenele de vâr-stă mai mare şi de tatăl ei.

Comportamentul persoanei înainte şi după comiterea infracţiuniiÎnainte de comiterea infracţiunii de care este acuzată, T. deseori fugea

de acasă, a abandonat şcoala, nimerind într-un anturaj delincvenţial. Întrucât părinţii făceau abuz de alcool şi erau mai mult timp plecaţi de acasă, minora nu a fost supravegheată îndeaproape.

În prezent T. a declarat ca şi-a dat mult mai bine seama de gravitatea faptelor sale, precum şi de urmările acestor fapte.

Т. С. este о persoană cu о subapreciere înaltă, la care se evidenţiază timiditatea, anxietatea, neîncrederea în propriile puteri, sensibilitatea şi gradul

151OXANA ROTARI


înalt de sugestibilitate. T. se simte dezorientată şi disperată. Datorită particu-larităţilor de personalitate minora a fost uşor atrasă în infracţiuni, rolul ei fiind de executor. Cauza efectuării furturilor о argumentează ca fiind determinată de necesităţi şi de influenţa din partea altor persoane.

Factorii care influenţează sau pot influenţa conduita generală a persoa-nei pentru care a fost solicitat referatul de probaţiune

T. se află la vârsta adolescenţei, perioadă specifică schimbărilor de per-sonalitate şi caracterizată prin vulnerabilitate crescută la influenţele exteri-oare. Este о etapă a dezvoltării psihosociale în care tânăra tinde să asimileze comportamente şi modele prezente cel mai frecvent în mediul său de viaţă. Din acest motiv perioada de arest la care a fost supusă poate avea о influenţă nocivă asupra conduitei sale viitoare, asupra modului său de gândire şi relaţi-onare cu cei din jur. Infracţiunea de care este acuzată se datorează influenţei negative din partea prietenelor, faptului că nu a avut parte de empatie şi afec-ţiune în familie. Considerăm că plasarea în familia lărgită poate avea influenţe benefice asupra dezvoltării unui comportament, atitudini şi responsabilităţi pozitive. În urma discuţiilor cu T. am remarcat regretul faţă de întâmplările prin care a trecut.

Perspectivele de reintegrare în societateÎn cazul în care instanţa va decide о pedeapsă neprivativă de libertate,

perspectivele de reintegrare în societate ale T. ar fi posibile din următoarele motive:

- vârsta minorei permite asimilarea şi dezvoltarea viitoare a unor roluri sociale pozitive;

- ea conştientizează faptul că a avut un comportament neadecvat;- e posibilă plasarea minorei în familia lărgită;- minora manifestă dorinţa de a continua studiile şi de a căpăta о pro-

fesie;- este posibilă plasarea în evidenţa inspectorului în protecţia drepturilor

copilului din r-nul Străşeni, care ar putea asigura asistenţa psihosoci-ală şi supravegherea.

152


OXANA ROTARI

§ 3. Munca în folosul comunităţii prin prisma minorului delincvent

Justiţia interzice ca pierderea de libertăţi a unora să poată fi justificată prinobţinerea unui bine mai mare de către alţii.

(J.Rawls)

O pedeapsă relativ nouă, care nu e altceva decât o opţiune la care re-curge instanţa de judecată, prin intermediul căreia o persoană care a comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă va presta o muncă constructivă în vede-rea compensării faptei comise în schimbul detenţiei sale o constituie munca în folosul comunităţii, care pentru prima dată a fost introdusă în Anglia în 1970.

Apariţia acestei pedepse constituie o oportunitate pentru instanţa de ju-decată în vederea aplicării corecte a politicii punitive în Republica Moldova. Astfel, aplicând pedeapsa cu Munca în Beneficiul Comunităţii, instanţa de judecată nu ţine cont de gravitatea infracţiunii, motivele faptei săvârşite, tră-săturile de personalitate ale subiectului atras la răspundere şi efectul acestei pedepse asupra corectării şi reeducării persoanei condamnate.

Pe plan internaţional, această pedeapsă s-a dovedit a fi eficientă, inclu-siv sub aspect economic de tratare a unui delincvent.

Astfel, conform art. 67 CP RM din 2002, munca neremunerată în folo-sul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciu-lui de bază sau de studii, la muncă determinată de autorităţile administraţiei publice locale. Munca neremunerată în folosul comunităţii se stabileşte pe un termen de la 60 la 240 de ore şi este executată de la 2 la 4 ore pe zi. În cazul de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la munca neremunerată în folosul comunităţii, ea se înlocuieşte cu arestul, calculându-se o zi de arest pentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor recunoscute ca invalizi de gradele I şi II, militarilor, femeilor gravide, femeilor care au copii în vârstă de până la 8 ani, persoanelor ce nu au atins vârsta de 16 ani şi persoanelor care au atins vârsta de pensionare. Munca neremunerată în folosul comunităţii va fi prestată timp de cel mult 18 luni, timp care se calculează de la data hotărârii judiciare definitive.

153OXANA ROTARI


În Letonia, spre exemplu, munca în folosul comunităţii a fost introdusă în aprilie 1999, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Penal.Conform nouli Cod Penal al Letoniei, munca în folosul comunităţii este executată la locul de trai cu o durată de la 40 la 280 de ore, câte 2-4 ore în zi, fără remunera-re, pe o durată de 5-10 luni. Conform legislaţiei letone, răspunderea penală survine de la 14 ani, iar pentru persoanele ce n-au atins această vârstă (înce-pând cu 11 ani) poate fi aplicată Legea vizând măsurile cu caracter educativ din 15.08.1993, care prevede plasarea minorului în instituţiile de reeducare şi de învăţământ; încredinţarea acestuia părinţilor sau organizaţiilor, precum şi obligativitatea restituirii pagubei prin intermediul muncii sale în cazul în care a atins vârsta de 15 ani.

La 01.01.2005 a intrat în vigoare Legea vizând măsurile de constrân-gere cu caracter educativ aplicate copiilor (11-18 ani), care prevede şi munca în folosul comunităţii. Deşi această muncă se referă la minori, urmează a fi respectată legislaţia muncii care reglementează nemijlocit munca minorilor.

În or. Tukumsk din Rusia, spre exemplu, minorii, prestând o muncă neremunerată în folosul comunităţii, au ajutat la tăierea lemnelor, curăţarea teritoriului etc. Considerăm că prezintă interes şi evoluţia aplicării acestei pe-depse minorilor. Astfel, în 1999 au fost supuse pedepsei în cauză 1,4%, în 2000 – 4,7%, în 2001 – 8%, în 2002 – 9,6%, în 2004 – 12%.177

Codul Penal al României adoptat la 28.06.2004 prevede în mod expres sancţiunea penală distinctă de munca în folosul comunităţii. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 58 (4) lit. c, munca în folosul comunităţii între 100 şi 500 de ore reprezintă o formă de pedeapsă principală aplicabilă în cazul delicte-lor. Atunci când legea prevede pentru un delict pedeapsa închisorii stricte de cel mult 3 ani, instanţa poate dispune în locul pedepsei privative de libertate executarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, pe o durată de cel puţin 100 de ore.

În cazul în care legea prevede pedeapsa închisorii, durata maximă a muncii în folosul comunităţii este de 300 de ore, iar atunci când legea prevede pedeapsa închisorii stricte de cel mult 3 ani, durata maximă a muncii în folosul comunităţii este de 500 de ore.

177 Касаковска A., «Роль суда в ведении обязательных работ для несовершеннолетних в Латвии», Кишинев, 2004, стр. 29-36.

154


OXANA ROTARI

Atenţionăm asupra faptului că munca în folosul comunităţii poate fi dispusă doar cu consimţământul inculpatului.

Atunci când persoana condamnată nu execută această pedeapsă sau în timpul executării ei nu îndeplineşte obligaţiunile care-i revin ori le îndeplineş-te în mod defectuos, instanţa poate dispune, dacă legea nu prevede alt mod de suspendare, revocarea muncii în folosul comunităţii, înlocuind-o integral sau parţial, după caz, cu închisoarea sau închisoarea strictă de cel mult 3 ani. 179

Modul de executare a muncii în folosul comunităţii este reglementat prin Legea privind executarea pedepselor nr. 294 din 28.06.2004, care a intrat în vigoare odată cu noul Cod Penal din 29.06.2005.

Executarea muncii în folosul comunităţii este reglementată în mod de-taliat în capitolul I din titlul II al Codului Penal al României intitulat „Execu-tarea pedepselor principale neprivative de libertate”.

Această reglementare conţine dispoziţii cu privire la: - stabilirea activităţilor în folosul comunităţii;- procedura de abilitare a asociaţiilor şi fundaţiilor;- supravegherea şi controlul executării muncii în folosul comunităţii;- încheierea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor;- obligaţia de prezentare a persoanei condamnate la pedeapsa cu munca

în folosul comunităţii;- examenul medical;- durata muncii în folosul comunităţii;- condiţiile de executare a muncii în folosul comunităţii;- calea de atac împotriva măsurilor privind condiţiile de executare a

muncii şi încheierile - judecătorului delegat;- sesizarea pentru revocarea muncii în folosul comunităţii;- atestarea executării muncii în folosul comunităţii.

Experienţa acumulată în cei trei ani de când a început să se aplice munca în folosul comunităţii – nu ca o pedeapsă distinctă, ci ca obligaţii subsecvente unei măsuri educative sau unei pedepse penale – reprezintă incontestabil un câştig pentru instanţele judecătoreşti, serviciile de reintegrare şi supraveghere şi autorităţile administraţiilor publice locale şi o garanţie a aplicării cu succes

155OXANA ROTARI


a cadrului legislativ adoptat în această materie într-un termen cât mai scurt după intrarea acesteia în vigoare178

Esenţa muncii comunitare este expusă de legiuitor în p. 2 al Regulamen-tului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, aprobat prin Hotărârea Guvernului R. M. nr. 1643 din 31.12.2003 (Monitorul Oficial nr. 16/124 din 23.01.2004): „Munca neremunerată în folosul comunităţii este о pedeapsă penală, stabilită de instanţa de judecată a persoanei care a săvârşit о infracţiune şi constă în antrenarea condamnatului la munca gratuită, socialmente utilă, în afara servi-ciului de bază sau orelor de studii, fără a-i cauza suferinţe fizice sau a-i leza demnitatea”.

Munca în folosul comunităţii este о opţiune la care recurge instanţa judecătorească dacă a ajuns la concluzia că delictul comis de о persoană este mai puţin grav şi că persoana respectivă poate compensa fapta comisă prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.

Munca în folosul comunităţii are un efect fizic şi emoţional asupra de-lincventului, întrucât îi limitează libertatea de deplasare, impune о anumită autodisciplină şi respect pentru ceilalţi, toate acestea implicând condamnatul în exercitarea unor sarcini şi în anumite situaţii care constituie, în realitate, о provocare pentru concepţia, experienţa şi capacităţile sale personale.

Principiul separaţiei puterilor este indispensabil legat de numele scriito-rului, juristului şi filozofului francez Montesquieu (1689-1755), care, la rândul său, distingea cele trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească. Instanţa de judecată este puterea chemată să judece crimele şi litigiile apărute. Cu toate acestea, orice hotărâre a instanţei de judecată, oricât de bine ar fi argumentată, va fi egalată cu zero, dacă nu va fi executată. Tocmai aici apare legătura dintre puterea judecătorească şi cea executivă.

Analiza problemei a condus la concluzia că un şir de persoane au comis infracţiuni care nu prezintă pericol mare pentru societate şi aceste persoane nu ar trebui să îşi ispăşească pedeapsa în locuri de detenţie. Pentru acest motiv s-a

178 Ungureanu F., “Experienţa României în aplicarea muncii în beneficiul comunităţii. Interacţiunea părţilor implicate în aplicarea şi executarea pedepsei cu munca în beneficiul comunităţii în privinţa minorilor”, în „Implementarea probaţiunii presentenţiale şi a muncii neremunerate în folosul comunităţii în Republica Moldova”, Chişinău, 2004, pag. 24-26.

156


OXANA ROTARI

acceptat conceptul de ispăşire a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii.

Dat fiind faptul că ţara noastră, ajustându-şi legislaţia la standardele internaţionale şi având în vedere că Parlamentul Republicii Moldova, prin Le-gea nr. 1404 - XIV din 07.12. 2000, a exclus din Codul Penal din 1961 art. 241 „Condamnarea la privaţiune de libertate cu suspendarea executării pedepsei şi cu atragerea obligatorie a condamnatului la muncă”, s-a impus necesitatea instituirii pedepsei care ar corespunde cerinţelor internaţionale.

Art. 67, alin. 1 din Codul Penal stabileşte că munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului ser-viciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile adminis-traţiei publice locale. Prevederile acestui articol corespund realităţii, deoarece administraţia publică în statul de drept acţionează în vederea realizării funcţi-ilor sale, chemate să răspundă intereselor şi nevoilor cetăţeanului prin prisma intereselor generale ale societăţii. Administraţia publică trebuie sa prevadă şi să programeze, să organizeze procesul de executare, să controleze întreaga activitate de punere în executare a legilor.

Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută în baza sentin-ţelor rămase definitive parvenite la Oficiul de executare. Copiile sentinţelor însoţite de dispoziţia de executare privind pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii intrate în vigoare se expediază de către instanţele de judecată în termen de 10 zile oficiului de executare.

La parvenirea documentelor enumerate mai sus executorul judecătoresc le trece într-un registru special, care este numerotat şi sigilat.

Serviciul de executare expediază la rândul său instanţei de judecată în-ştiinţarea privind punerea în executare a pedepsei. Se introduce dosarul per-sonal al condamnatului, prin care se întocmeşte fişa de control. Serviciul de executare a pedepsei penale (SEPP) anexează la dosarul personal al condam-natului dispoziţia de executare, copia sentinţei, copia înştiinţărilor despre pri-mirea sentinţei spre executare judecătoriei, comisariatului de politie.

Dosarele personale ale condamnaţilor se păstrează în safeul executoru-lui SEPP, care la sfârşitul zilei de muncă se încuie şi se sigilează. Apoi con-damnaţilor le sunt expediate citaţii, prin care sunt informaţi despre ordinea şi

157OXANA ROTARI


condiţiile de ispăşire a pedepsei, precum şi despre consecinţele neexecutării pedepsei.

Persoanei condamnate i se înmânează sub semnătură graficul de lucru întocmit de comun acord cu prestatorul (persoana cu funcţie de răspundere a Organizaţiilor la care condamnatul execută pedeapsa), executorul, precum şi condamnatul, obligându-l să se prezinte la locul de muncă.

În procesul de executare a sentinţelor privind pedeapsa cu munca ne-remunerată în folosul comunităţii executorul explică condamnatului concep-tul despre munca neremunerată în folosul comunităţii, expunându-se inclusiv prin exemple concrete şi menţinând legătura cu angajatorul (scrisă, verbală, telefonică).

Executorul, de asemenea, contribuie la întocmirea documentaţiei, lu-crează cu angajatorii, în problema muncii neremunerate în folosul comunităţii, a stabilirii locurilor de muncă a condamnaţilor. El respectă legislaţia muncii privind aplicarea muncii neremunerate în folosul comunităţii.

În perioada de la 24.03.2004 şi până în prezent au parvenit spre execu-tare 22 de sentinţe de condamnare a 25 de persoane. Numărul de ore aplicate condamnaţilor este de la 120 pâna la 180 de ore, în total 4160 ore pe care urmează să le ispăşească condamnaţii.

În această perioadă au fost ispăşite 1008 ore, fiind efectuate multe lu-crări importante în folosul comunităţii, cum ar fi:

– curăţarea şi sădirea puieţilor în s. Rezina;– încărcarea şi descărcarea prundişului în aceeaşi localitate;– efectuarea lucrărilor de salubrizare a localităţilor din Manoileşti,

Petreşti, Floriţoaia, Măgurele, precum şi curăţarea terenurilor afe-rente acestora;

– reparaţia birourilor primăriei s. Măgurele şi s. Boghenii Noi (repa-raţia parţială);

– salubrizarea străzilor or. Ungheni;– săparea canalului şi astuparea lui;– amenajarea barajului iazului în s. Petreşti şi alte lucrări de salubri-

zare.Un condamnat a săvârşit în perioada respectivă о altă infracţiune pe

acelaşi articol, fiind condamnat la 3 ani şi 9 luni privaţiune de libertate.

158


OXANA ROTARI

În perioada menţionată 5 condamnaţi au fost plecaţi peste hotarele Re-publicii Moldova la muncă sezonieră. Acest fapt este o urmare a carenţei lu-crului explicativ cu condamnatul.

Considerăm plecarea acestor persoane la muncă sezonieră о încălcare şi totodată o consecinţă a situaţiei finaciare dificile a acestora, deoarece dânşii când se vor întoarce vor fi avertizaţi în scris şi probabil că numărul de ore care rămâne să-1 presteze se va încadra în timpul ispăşirii pedepsei conform art. 67 (5).

Analizând aceste 22 de sentinţe, putem spune că instanţa de judecată a aplicat pedeapsa cu munca neremunerată ре о singură categorie de infracţiuni, adică infracţiuni contra patrimoniului, “furtul”, art. 186 Cod Penal al Repu-blicii Moldova.

Sperăm că pe viitor vom avea şi alte sentinţe de condamnare şi pe alte categorii de infracţiuni, deoarece munca neremunerată în folosul comunităţii este considerată drept pedeapsa principală care poate fi aplicată în cazul săvâr-şirii de către inculpat a următoarelor componente de infracţiuni:

– Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei;– Infracţiuni contra drepturilor politice, de muncă şi ale altor drep-

turi constituţionale ale cetăţenilor;– Infracţiuni contra patrimoniului. La acest capitol, 22 de sentinţe

sunt venite spre executare; – Alte categorii de infracţiuni prevăzute în cele 38 de articole ale Codului Penal al Republicii Moldova.

Categoriile de persoane condamnate la munca neremunerată în folo-sul comunităţii fac parte din categoriile persoanelor defavorizate.

Am menţionat de la început că e prematur să facem о caracterizare a categoriilor de muncă social-utile. Sperăm să putem stabili în timpul apropiat categoriile acestor munci sub mai multe aspecte, inclusiv costul unei ore în domenii diferite.

Cauzele neexecutării muncii neremunerate în folosul comunităţii pot fi:

– Aprecierea personalităţii bănuitului (învinuitului, inculpatului);– Starea familială a persoanei acuzate;– Lipsa unui domiciliu permanent;– Locul de muncă al inculpatului;

159OXANA ROTARI


– Neinformarea condamnatului despre munca neremunerată în folo-sul comunităţii la momentul pronunţării sentinţei.

Aceste motive trebuie luate în considerare la momentul pronunţării sen-tinţei. În faza de executare cauzele sunt:

– Lipsa profesionalismului persoanei responsabile;– Lucrul explicativ ineficient cu condamnatul;– Loialitatea administraţiei publice locale la executarea muncii nere-

munerate în folosul comunităţii, în teritoriul deservit;– Lipsa instituţiilor de ispăşire a pedepsei cu arestul;– Lacunele legislative. Punctul 15 din Regulamentul cu privire la

modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă ne-remunerată în folosul comunităţii prevede: „Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută în baza dispoziţiei de executare a Hotărârii judecătoreşti, care se expediază de către preşedintele instanţei de judecată serviciului de executare, împreună cu copia hotărârii definitive în termen de 10 zile”. Punctul 29 al aceluiaşi Regulament prevede: “…să se prezinte la serviciul de executare de la locul de trai în termen de 5 zile din momentul intrării în vigoare a sentinţei (deciziei)”. Deci, condamnatul nu poate veni mai înainte la serviciul de executare dacă sentinţa (decizia) nu a parvenit la oficiul de executare. În acest caz, executorul nu poate stabili persoana neavând copia sentinţei (deciziei) şi dispoziţia de executare.

Nu este stipulat dacă munca neremuneartă în folosul comunităţii poate fi prestată în zilele de odihnă sau de sărbătoare.

Şi în acest context venim cu următoarele propuneri:• Termenul de prezentare a condamnatului la serviciul de executare şi

prezentarea spre executare a copiei sentinţei şi dispoziţiei de executare să fie aceleaşi, fie 5 zile, fie 10 zile sau de la 5 până la 10 zile, după intrarea hotărârii în vigoare;

• Organizarea unor cursuri de perfecţionare a cadrelor privind executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii, cu participarea persoanelor responsabile şi a executorului SEPP;

160


OXANA ROTARI

• Organizarea unei conferinţe privind implicarea nemijlocită a Adminis-traţiei Publice Locale referitor la executarea pedepsei cu munca nere-munerată în folosul comunităţii, cointeresarea acestora;

• Determinarea unor restricţii faţă de condamnat pe perioada ispăşirii pedepsei cu munca neremunerată în folosul comunităţii, de exemplu: “nepărăsirea locului de trai” ş.a., pe perioada ispăşirii pedepsei;

• La capitolul “minori” putem menţiona că în această perioadă a parvenit spre executare о singură sentinţă, cu un termen de 120 de ore, care a şi fost ispăşită pe о perioadă de numai 2,5 luni. Acest fapt ne-a determinat, în primul rând, să ţinem cont că este vorba de о minoră;

• Pornind de la faptul că deseori minorul nu are condiţia fizică a unei per-soane adulte, limita de antrenare a minorului la lucru poate fi stabilită de la 2 la 4 ore;

• Dacă antrenarea condamnatului minor la lucrări în perioada vacanţei este benefică, atunci în zilele de şcoală, ea îi poate genera oboseala, implicând consecinţe negative pentru procesul de instruire.Din aceste considerente, împreună cu Consiliul Coordonator Local, a

fost stabilit graficul de ispăşire a pedepsei minorei pe perioada vacanţei de vară.

Codul de procedură penală şi Regulamentul de executare a muncii nere-munerate în folosul comunităţii nu conţin descrierea obligaţiunilor funcţionale ale persoanelor. Aceste acte descriu doar obligaţiunile generale, independent de faptul care persoană este supravegheată: persoana minoră sau adultă.

Deci, dacă acceptăm conceptul existenţei instanţelor specializate sau judecătorilor specializaţi în cauzele minorilor, este necesar să menţionăm în Regulament că în cadrul subdiviziunii teritoriale a Departamentului de execu-tare, la fel, vor fi selectaţi astfel de specialişti şi în domeniul executării.

Rapoartele intermediare şi de evaluare vor conţine, probabil, propuneri de înlăturare a neajunsurilor existente, precum şi a celor care mai pot apărea.

În urma celor analizate apare fireasca întrebare: care sunt beneficiile muncii în folosul comunităţii?

Pentru minor:• Posibilitatea de a nu ajunge la închisoare şi micşorarea riscului recidi-

161OXANA ROTARI


vei (comiterea repetată a infracţiunilor). Închisoarea este un “model” de comunicare şi abordare a celor din jur; închisoarea rămâne о pată pen-tru tot restul vieţii condamnatului; la eliberarea din locurile de detenţie comunitatea îl priveşte ca pe un criminal; aici riscă de a se îmbolnăvi (tuberculoză, boli venerice etc.);

• Posibilitatea de a-şi dezvolta capacităţile de muncă (oferirea lucrului alături de oamenii din cadrul societăţii, şi nu alături de criminali);

• Posibilitatea de a se dezvolta ca un copil normal în cadrul societăţii (frecventarea şcolii, posibilitatea de a avea aproape rudele, de a avea acces liber la informaţie, biblioteci);

• Posibilitatea de a demonstra că nu prezintă un pericol social şi poate fi reeducat fără aplicarea unei pedepse penale (este uşor să îl izolăm pe copil de societate şi să uitam de el, mai complicat este însă să încercăm să înţelegem motivele săvârşirii infracţiunii, să încercam să-1 ajutăm).

Pentru victimă:• Victima poate vedea că infractorul este pedepsit pentru infracţiunea

săvârşită (munca în beneficiul comunităţii este о şansă pentru copil de a repara dauna cauzată);

• Satisfacţie psihologică în legătură cu faptul că infractorul regretă acţi-unile sale şi doreşte să se corecteze (copilul poate recunoaşte că a comis о greşeală, poate să-şi ceară iertare de la victimă, ulterior să se împace cu aceasta).

• Pentru societate:• Economisirea banilor/resurselor. Este demonstrat că se cheltuiesc

mult mai puţini bani în cazul în care sunt aplicate alternativele la deten-ţie, cum ar fi munca neremunerată în folosul comunităţii, decât atunci când minorul ajunge în închisoare. De exemplu, în Brazilia pentru de-ţinerea unei persoane în puşcărie se cheltuiesc lunar 300 de dolari, pe când în cazul aplicării alternativei la detenţie – munca neremunerată, se cheltuiesc lunar 25 de dolari.

• Repararea prejudiciului/a daunei cauzate societăţii, victimei (prin munca pe care о face minorul, el repară fapta sa, astfel i se dă de înţeles că el nu este privit ca un criminal şi că are „un loc” în societate. Aceasta

162


OXANA ROTARI

este foarte important, deoarece astfel se evită formarea unui recidivist care, оdată ajuns în închisoare, nu face decât să înceapă să urască tot mai mult şi mai mult oamenii. Societatea poate să participe activ la reeducarea copilului, poate să-i arate că este interesată de dezvoltarea şi corectarea lui).

Obligaţiile minorului condamnat la muncă în folosul comunităţii:- Să se prezinte la serviciul de executare atunci când este chemat (fie

prin intermediul unei citaţii, fie că este anunţat la telefon);- Să se prezinte în termenul stabilit de serviciul de executare la organi-

zaţia în care va lucra;- Să nu părăsească locul de trai fără acordul serviciului de executare

(să anunţe din timp serviciul de executare despre schimbarea domi-ciliului);

- Să respecte legislaţia muncii şi regulamentul interior al organizaţiei la care lucrează (să nu întrebuinţeze băuturi alcoolice în cadrul orelor de muncă);

- Să efectueze orele de muncă conform programului stabilit (în comun acord cu administraţia întreprinderii).

Drepturile minorului condamnat la muncă în folosul comunităţii:- Să fie consultat la stabilirea orarului de muncă (acest orar trebuie să

fie stabilit în afara orelor de muncă şi de studii);- Să nu fie expus unei exploatări (să nu fie implicat în activităţi cu profit

personal, să nu fie expus la о muncă degradantă, riscantă, care ar dă-una educaţiei copilului sau i-ar afecta dezvoltarea);

- Să-i fie asigurat un loc de muncă în condiţii ce nu i-ar dăuna sănăta-tea;

- Să fie tratat într-un mod care nu i-ar leza onoarea şi demnitatea (să nu fie discriminat, în cazul în care va lucra în public, să se ia în conside-rare părerea minorului);

- Să-i fie respectată viaţa personală (dreptul la intimitate, să nu fie im-pus să răspundă la anumite întrebări ce ţin de infracţiunea pe care a comis-o, de ceea ce 1-a motivat să comită această infracţiune şi alte întrebări de acest gen);

163OXANA ROTARI


- Să presteze muncă în condiţii care să nu-i lezeze personalitatea (să nu fie privit ca un criminal de către angajaţii întreprinderii /instituţiei /organizaţiei);

- Să nu fie limitat de posibilitatea de a se dezvolta sub aspect social, intelectual şi spiritual;

- Să nu fie abuzat în cadrul organizaţiei în care lucrează (să fie impus să presteze altfel de muncă forţată sau obligatorie decât cea care este stabilită de serviciul de executare, să nu fie numit cu cuvinte care 1-ar afecta psihologic);

- Să-i fie asigurat dreptul de a depune plângeri la şeful instituţiei, servi-ciul de executare sau instanţa de judecată (să-i fie respectate opiniile privind munca pe care о desfăşoară);

- Să fie asigurată securitatea muncii (să se ia măsuri de evitare a ac-cidentărilor sau să se evite anumite munci care ar putea să ducă la consecinţe grave).

Cazul unui minor care a fost recuperat prin munca neremunerată în folosul comunităţii (Timişoara, România)

Andrei a rămas orfan de tată. Familia dezorganizată şi dezinteresul ma-mei 1-au determinat pe băiat să manifeste duşmănie faţă de ordine şi să nu respecte pe nimeni.

El a crescut mai mult în stradă. Avea prieteni ca şi el: fără de şcoală, din familii dezorganizate. Tinerii pierdeau timpul prin baruri, pe la jocuri de no-roc, se încăierau când aveau ocazia. Uneori, jefuiau pe cineva aflat pe о stradă lăturalnică. Furau casetofoane din maşini şi le vindeau.

Într-o zi, Andrei a ieşit dimineaţa devreme în stradă. Era flamând şi a hotărât să facă rost de bani. Deodată în faţă i-a apărut о tânără care avea la gât două lănţişoare de aur. A urmărit-o pe fată, până au ajuns pe о stradă izolată. A atacat-o şi i-a rupt lănţişoarele de la gât. Însă Andrei nu a reuşit să fugă în apropiere erau doi poliţişti. Oamenii legii s-au luat după el şi 1-au prins ime-diat.

Astfel, minorul de 17 ani a fost condamnat la muncă neremunerată în folosul comunităţii. Pe perioada de executare a pedepsei minorul a avut oca-

164


OXANA ROTARI

zia să se afle într-un colectiv ai cărui membri, uniţi şi înţelegători, nu 1-au condamnat pentru ceea ce a făcut în trecut, ci, dimpotrivă, au încercat să se apropie de el, să-1 ajute cu sfaturi şi să-i dea răspunsuri la întrebările pe care le avea minorul. După ispăşirea pedepsei, minorul a fost preluat de specialista de la Asociaţia Umanitară Sf. Petru şi Pavel din Timişoara, care se ocupa cu prevenirea delincvenţei juvenile. Neavând nici bani şi nici un sprijin, exista pericolul că odată ce el a încălcat legea poate să repete faptele sale. Andrei a fost consiliat şi s-a încercat ajutorarea lui. A fost găsit un serviciu pentru el, la care se cerea muncă fizică mai mult decât intelectuală şi unde ar urma să primească un salariu de peste 100 $. S-a înscris la о şcoală profesională. Tot acolo şi-a găsit о prietenă, cu care a hotărât să se căsătorească. S-au mutat la gazdă şi sunt împreună de 11 luni. Acum, Andrei este liniştit şi mulţumit de viaţa pe care о duce.

165OXANA ROTARI

Sinteza rezultatelor obţinute

Nu trebuie să căutăm orice plăcere,nici să evităm orice durere,ci să ne conducemîn aşa fel ca rezultatul final sau suma lor să consti-tuie cea mai mare cantitate posibilă de plăcere şi cea mai redusă cantitate posibilă de durere.

(Epicur)

Studiul literaturii de specialitate, precum şi realitatea practică relevă faptul că urmează să se facă distincţie între noţiunile de “devianţă”, “delin-cvenţă”, “infracţionalitate” şi “criminalitate”. Asemenea preocupări sunt pe deplin justificate, dacă ne referim la faptul că urmările acestor fenomene afec-tează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în general, şi pe cele ale persoanelor direct vizate, în particular.

Un rol aparte revine conceptului de “delincvenţă juvenilă”, care deseori este folosit cu înţelesuri diferite nu doar în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific.

Menţionăm că termenul de “delincvenţă juvenilă” nu este întâlnit nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici în dreptul pozitiv al altor state, fiind o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice şi sociologice în în-cercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criteriile de vârstă, faptele penale reprezintând o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică.

În lucrările de delincvenţă juvenilă este întâlnit şi termenul de “prede-lincvenţă”, care desemnează fie situaţia minorului care, deşi a săvârşit o faptă prevăzută de lege, nu răspunde penal din cauza vârstei, fie din cauza că faptele respective nu sunt prevăzute de legea penală. Se prezumă astfel că minorul respectiv nu este altceva decât un potenţial delincvent.

Urmează să facem distincţie între noţiunile de “delincvenţă” şi “devi-anţă”, or sfera conceptului de “devianţă” este mai largă şi o include pe cea de “delincvenţă”. Menţionăm că devianţa reprezintă un tip de comportament care

166


OXANA ROTARI

se opune celui conformist şi care constă în manifestări ce violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular.

Conceptul de “delincvenţă juvenilă” nu include şi categoria “tinerilor adulţi”, pentru care încă nu a fost stabilită o limită de vârstă. Legislaţia pe-nală din Germania, România optează pentru vârsta de 18-21 de ani, în timp ce în SUA această categorie include tinerii cu vârsta cuprinsă între 20 şi 23 de ani. Şi în acest caz este vorba nu doar de natura strict psihologică sau psi-hosocială a acestor persoane, ci şi de problema sistemului sancţionator penal distinct pentru “tineri adulţi” care trebuie să constituie obiectul unei cercetări ştiinţifice complexe, în care urmează să fie analizat contextul social, moral şi economic dintr-o anumită ţară şi într-o anumită etapă istorică, luându-se în considerare şi eficacitatea lui preventivă atât de ordin general, cât şi special.

Minoritatea penală reprezintă un concept cunoscut de unele popoare din timpuri străvechi şi care şi-a găsit expresia juridică fie în legislaţia scrisă, fie în dreptul cutumiar al primelor organizări statale. Astfel, legislaţia babilo-niană (Codul lui Hamurappi) face răspunzător pentru un prejudiciu nu pe cel care l-a cauzat, ci persoana care este mai aptă să dea o satisfacţie materială victimei sau rudelor acesteia. Filosofii Greciei Antice Aristotel şi Platon sus-ţineau ideea iresponsabilităţii penale a copilului. La romani însă apare cu mai multă claritate ideea de responsabilitate determinată de maturizarea fiziologi-că şi implicit psihică. Astfel, unii jurisconsulţi optau pentru vârsta de 14 ani, considerând-o drept element de referinţă pentru debutul acestei perioade din dezvoltarea psihofiziologică a ştiinţei umane.

Jurisconsultul roman Gaius (sec. II d.Hr.) face distincţie între “puberi” şi copii “pubertaţi proximi” (aproape de pubertate), aşa încât pentru fiecare gen de furt (furt de oameni liberi, furt de imobil etc.) se prevedea o anumită pedeapsă. Legea Cornelia de Sicariis considera că dolul (vinovăţia) nu era compatibilă cu nivelul de maturitate psihică şi somatică a copilului sub 7 ani. În cazul în care acesta săvârşea o omucidere urma să fie asimilat cu alienatul mintal. Împăratul Theodosiu (379-395 d.Hr.) este cel care leagă vârsta copilă-riei de 7 ani. Astfel, pentru anumite fapte, copiii de sex masculin în vârstă de până la 10,5 ani şi cei de sex feminin care nu au împlinit 9,5 ani erau asimilaţi cu infantes, adică cu copiii de până la 7 ani.

167OXANA ROTARI

Împăratul Justinian (527-565 d.Hr.) fixează vârsta pubertăţii la 14 ani pentru băieţi şi 12 ani pentru fete. Un studiu relativ recent referitor la evolu-ţia răspunderii penale a minorului arată că ulterior, sub influenţa obiceiurilor locale în care se manifestase influenţa legislaţiei romane, s-au stabilit anumite criterii obiective care urmau a fi luate în considerare la stabilirea vârstei mi-norului. La franci şi saxoni ea era de 12 ani, la suabi – 13 ani, iar la francii tripuari, burgunzi şi vizigoţi – 14 ani.

Studiile de drept comparat referitor la regimul penal al minorilor din acea perioadă au scos în evidenţă o serie de similitudini, dar şi de diferenţe în-tre statele europene. Astfel, în Anglia se admitea că minorul care nu a împlinit vârsta de 7 ani nu răspundea penal, iar cel între 7 şi 14 ani era pedepsit ca un adult, dacă se dovedea că avea capacitatea de a-şi da seama de vinovăţia cu care a săvârşit fapta. În Spania, Codul lui Alfons al X-lea din 1263 menţiona că minorul care nu a împlinit 10,5 ani sau chiar 12/14 în cazul fetelor şi băieţi-lor care săvârşeau o infracţiune contra bunelor moravuri nu era pedepsit penal. De asemenea, minorul care nu a împlinit 17 ani nu putea fi supus torturii. Co-dul Francez de la 1791 stabileşte vârsta răspunderii penale de 16 ani.

În Ţările Româneşti, Pravila lui Matei Basarab, de la 1652, din Munte-nia şi Pravila lui Vasile Lupu, de la 1646, din Moldova, vizează iresponsabili-tatea minorului care nu a împlinit 7 ani (aşa- numiţii “coconi”) şi o răspundere atenuată pentru cei cu vârstă de până la 12 ani fete şi 14 ani băieţi. Pentru unele fapte era prevăzută şi o atenuare a pedepselor pentru tinerii în vârsta de până la 25 de ani. Art. 54 CP al lui Barbu Ştirbei de la 1853 menţionează că minorul în vârstă de până la 8 ani nu răspunde penal. Aceleaşi prevederi sunt preluate şi de Codul Penal de la 1864.

Pentru prima dată distincţia dintre minor, copil şi adolescent este sesi-zată de Codul Penal din 1936, care în art. 138 prevedea: “Minorul este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani. Copilul este minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Adolescent este minorul între 14 şi 19 ani neîmpliniţi”.

Conform art. 10 al CP al Moldovei din 23.03.1961, răspunderii penale erau supuse doar persoanele care în momentul săvârşirii infracţiunii au îm-plinit vârsta de 16 ani. Aceeaşi vârstă de 16 ani este prevăzută şi de actualul CP al Republicii Moldova. Prin urmare, vârsta minimă a răspunderii penale nu trebuie să fie inferioară vârstei când persoana capătă anumite cunoştinţe,

168


OXANA ROTARI

inclusiv în domeniul dreptului, experienţă de viaţă, ajunge la un nivel de ma-turitate necesară pentru a se putea conforma principiilor legii penale.

Eliberărea de răspundere penală a minorilor în RM este posibilă numai în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative: infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima dată; infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă; instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a indi-vidului este posibil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.

Prezintă interes, în opinia noastră, faptul că în România, Moldova, Le-tonia, Ucraina sunt pasibile de răspundere penală persoanele care au atins vâr-sta de 16 ani, cu toate că în unele cazuri aceste persoane urmează să răspundă penal de la vârsta de 14 ani. Limita de vârstă de 14 ani este stabilită şi de legislaţiile penale ale Argentinei, Germaniei (unde răspunderea penală totală survine de la 18 ani), Japoniei şi Australiei (în cazul în care persoana conşti-entizează caracterul faptelor săvârşite, aceasta devine pasibilă de răspundere penală de la vârsta de 10 ani). Relevantă, sub acest aspect, este şi legislaţia penală a Olandei. Conform acesteia, sunt pasibile de răspunderea penală per-soanele care au atins vârsta de 12 ani atunci când răspunderea penală totală survine de la 21 de ani. Aceeaşi vârstă (21 de ani) e specificată şi de legislaţiile penale ale Suediei şi Danemarcei, astfel încât nişte pedepse liberale sunt apli-cate faţă de persoanele care au împlinit vârsta de 15 ani, dau nu au împlinit 21 de ani. Legislaţia penală poloneză specifică vârsta de 17 ani, în timp ce, con-form Codului Penal al Franţei, sunt pasibile de răspundere penală persoanele ce au atins vârsta de 13 ani, răspunderea totală penală fiind atribuită vârstei de 18 ani. În acest context este sugestivă şi practica penală a Elveţiei. Conform acesteia, persoanele răspund penal de la împlinirea vârstei de 18 ani, răspun-derea penală totală survenind de la vârsta de 25 de ani.

Comportamentul juvenil este determinat de modul de manifestare a personalităţii fiecărui individ, caracterizat de o atitudine dinamică, acordând acestuia un anumit loc în cadrul relaţiilor sociale în funcţie de exigenţa cu care răspunde cerinţelor sociale, depoziţia abordată în raportul social, criteriul social-psihologic impunând consideraţii referitoare la valoarea şi sensul ac-ţiunilor individuale, la cauzele finale şi formale, acestea modificându-se mai repede decât criteriul biologic şi mai încet decât condiţiile socioeconomice. În

169OXANA ROTARI

acest context un rol aparte revine studiului intereselor şi aptitudinilor delin-cventului minor.

Considerăm oportun a ne referi şi la individualităţile tipologice tempe-ramentale. Astfel, delincventul coleric-sanguin, spre exemplu, are o atitudine psiho-afectivă exprimată de năzuinţă, trebuinţe datorate voluntarismului, in-clusivităţii, supraexcitării. O trăsătură a actului voluntar specifică delincven-tului coleric o reprezintă trecerea de la tendinţele interne la acţiunea directă, realizând profilul psihic al acestuia, acţiunea impulsivă neevidenţiindu-se în mod nemijlocit, fiind motivată de prezenţa contradicţiilor interne. Conside-rând că i-au fost afectate interesele şi trebuinţele, delincventul coleric simte nevoia să-şi exprime atitudinea faţă de condiţiile şi relaţiile cu mediul social.

Eficacitatea preîntâmpinării anumitor infracţiuni depinde de cunoaşte-rea optimă a personalităţii criminalului. În urma studiilor efectuate de cerce-tătorii J. Pinatel, Di Tullio, De Greeff este formulată teoria personalităţii cri-minale, conform căreia trăsăturile psihologice caracteristice criminalilor sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenţa afectivă, lipsa de inhibiţie etc.

Orientarea psihologică în criminologie include şcolile ştiinţifice, con-cepţiile, teoriile care explică etiologia comportamentului infracţional prin prisma trăsăturilor psihologice cărora le conferă o importanţă hotărâtoare. În acest context, abordarea psihologică încearcă să demonstreze existenţa anu-mitor trăsături specifice, de ordin psihologic, care diferenţiază infractorul de non-infractor şi care determină comportamentul infracţional al acestuia. Un aport considerabil, în acest context, l-a adus S. Freud care, deşi nu s-a preocu-pat în mod nemijlocit de problema criminalităţii, în urma studiilor efectuate, ajunge la următoarea concluzie: crima reprezintă canalizarea greşită a instinc-tului sexual; crima constituie o expresie a tendinţei umane caracterizate prin agresivitate şi distructivitate; crima nu este altceva decât exponentul comple-xului de vinovăţie.

Într-o explicaţie directă cu privire la crimă, S. Freud vede în aceasta o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. Astfel, în opinia cercetătorului, îndeosebi la tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate, anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. Interesaţi de această constatare, le-am adresat minorelor deţinute la Rusca întrebarea dacă

170


OXANA ROTARI

au trăit un sentiment de culpabilitate anterior sau consecutiv săvârşirii crimei. Doar 8 % au relatat prezenţa acestui sentiment şi doar în perioada ispăşirii pe-depsei privative de libertate. Cu totul alta pare a fi situaţia cu privire la minorii deţinuţi în IDP din Chişinău, unde starea de vinovăţie este resimţită de circa 75% şi care iarăşi apare ulterior săvârşirii infracţiunii.

O altă explicare a comportamentului criminal la tineri o găsim în te-oriile cercetătorilor A. Aichoron, Kate Freidlender, care ajung la concluzia că majoritatea delincvenţilor minori au un Supereu subdezvoltat, generat de faptul că părinţii acestora lipseau din viaţa lor ori nu-i iubeau, astfel că aceştia au eşuat în formarea ataşamentului intim necesar unei dezvoltări normale a Super Eului.

În vederea concretizării ipotezelor înaintate anterior, ne-am propus an-chetarea minorilor deţinuţi în IDP din Chişinău, precum şi a celor de la peni-tenciarul din Rusca. În urma studiului practic am ajuns la concluzia că 95% dintre cei anchetaţi provin din familii dezavantajate, fiind lipsiţi de dragostea şi afectivitatea părinţilor, şi doar 5% au săvârşit crime liberatorii.

În viziunea cercetătorilor Fr. Alexander şi H. Staur, toţi oamenii sunt criminali înnăscuţi – fiinţa umană apare în lume ca un criminal, respectiv ca un inadaptat social. Cercetătorul american Abrahamsen tratează criminalita-tea drept un fenomen psihologic, fiind de părerea că pentru ca un infractor potenţial să devină într-adevăr infractor este necesar a fi întrunite următoarele condiţii: o situaţie corespunzătoare în ambianţa sa (denumită “de moment“) şi slăbirea controlului din partea Super Eului.

Merry Morasch şi Lila Rucher în lucrarea “Sociologia crimei şi delin-cvenţei”, analizând rezultatele obţinute în urma a patru cercetări întreprinse în America şi Anglia (inclusiv studiul Cambridge), ajung la concluzia că copiii mamelor adolescente sunt predispuşi într-o măsură mai mare să devină delin-cvenţi. Astfel, Israel Kalvin susţine teza conform căreia femeile care s-au că-sătorit în adolescenţă, sunt expuse dublu de a avea copii, care la 32 de ani pot deveni infractori, procentul pe care-l avansează fiind de 49% faţă de cealaltă situaţie care este de doar 23%.

Sunt cunoscute efectele consumului de droguri şi de băuturi alcoolice asupra integrităţii fizice şi psihice, dar acestea reprezintă un risc sporit atunci când sunt folosite pe parcursul sarcinii. Drept confirmare, I. Kalvin şi colegii

171OXANA ROTARI

săi susţin că drogurile, alcoolul şi ţigările consumate pe timpul sarcinii vor avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării ulterioare a copilului. Spre exem-plu, mama care fumează în perioada celor nouă luni de sarcină este expusă riscului de a da naştere la copii cu deficienţe, performanţele şcolare ale aces-tora fiind mult diminuate. Totodată, consumul excesiv de alcool va conduce la naşterea unor copii care vor fi predispuşi la hiperactivitate, vor avea inteligen-ţa scăzută şi o vorbire defectuoasă.

Efectele complicaţiilor prenatale urmează a fi analizate şi în contextul altor factori, şi anume calitatea mediului familial. Astfel, “Studiul Cambrid-ge” subliniază faptul că părinţii separaţi permanent sau temporar, înainte de vârsta de 10 ani a copilului pot constitui una dintre cauzele importante care conduc către delincvenţă, însă cu condiţia ca separarea să nu fie cauzată de spitalizare sau moarte. Acelaşi studiu a scos în evidenţă şi faptul că familiile dezmembrate la vârsta mai mică de 5 ani a minorului, chiar şi în situaţiile amintite anterior (moartea sau spitalizarea prelungită), prezintă de obicei un potenţial criminogen, susţinând că în asemenea situaţii 56% dintre copiii se-paraţi de un membru al familiei au fost condamnaţi.

Un factor nu mai puţin important al predelincvenţei juvenile îl consti-tuie şi climatul familial. Literatura de specialitate distinge, în acest context, următoarele tipuri: climat familial conflictual, hiperautoritar; hiperpermisiv. Drept confirmare a celor menţionate anterior ne servesc şi rezultatele sonda-jului psihologic, efectuat pe un eşantion de 100 de minori, cu vârsta cuprinsă între 13 şi 17 ani aflaţi la evidenţă la Comisariatul de Poliţie din raioanele Centru, Buiucani şi Botanica ale mun. Chişinău. Atenţionăm asupra faptului că 68% dintre aceştia provin din familii complete şi 32% din familii destră-mate. Fiind aplicat testul Lusher, s-a ajuns la concluzia că 63% dintre subiecţii sondajului nu se raportează afectiv la familia lor, iar 17% sunt cuprinţi de sen-timentul înstrăinării, neînţelegerii de către părinţi, lipsei de atenţie din partea lor. În desenele executate de 58% dintre subiecţii sondajului, silueta tatălui fie e lipsă, fie nu este clară, fie este schematic executată, fapt ce denotă o atitudi-ne negativă a subiecţilor faţă de tatăl lor, 16% au o atitudine similară faţă de mama lor. În 67 din cazuri silueta tatălui le domină pe celelalte.

Prin folosirea testului “fraze neterminate” s-a constatat că 12% din-tre subiecţii care au apreciat relaţiile cu familia ca fiind foarte rele consideră

172


OXANA ROTARI

pozitiv raportul lor cu grupul de semeni; 52% au apreciat relaţiile cu tatăl ca fiind proaste; 32% se află în raporturi pozitive cu mama; 46% – cu grupul de semeni. Conform relatărilor acestor adolescenţi, ei n-ar fi săvârşit infracţiunea dacă s-ar fi bucurat de influenţa autorităţii tatălui şi de dragoste din partea acestuia. Subiecţii testării indică frecvent faptul că taţii exercită o influenţă negativă prin comportamentul autoritar şi demisionar; 42% nu pun preţ pe raporturile cu grupul şcolar, ci pe raporturile cu prietenii din curte.

Prin aplicarea unei anchete s-a cercetat atitudinea adolescenţilor faţă de fapta săvârşită. Responsabilitatea şi-o asumă 42% dintre cei ce au comis in-fracţiunea solitar şi 26% – în grup. Circa 42% dintre cei ce au săvârşit infracţi-unea în grup consideră că aceasta a rezultat din influenţa negativă a ambianţei sociale; 26% – din starea de ebrietate; influenţa negativă a familiei o indică 8%, iar a ambianţei sociale – 17%.

“Oroarea albă” – drogurile – care în anii ‘50-‘60 ai secolului trecut a inundat SUA îşi face tot mai insistent simţită prezenţa şi în statele ex-sovie-tice. Având în vedere faptul că folosirea substanţelor narcotice reprezintă un factor predelincvent, ne-am propus studierea acestui aspect al problemei în rândul delincvenţilor, cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, reprezentaţi de liceenii claselor a IX-a-a XII-a, precum şi pe un eşantion de control repre-zentat de studenţii cu vârsta de 18-25 de ani. În urma studiului efectuat s-a dovedit că prima ipoteză, conform căreia minorii sunt insuficient informaţi despre ceea ce reprezintă narcomania şi care sunt consecinţele consumului de droguri, a fost combătută. Astfel, persoanele ce cuprind segmentul de vârstă 14-18 ani cunosc în marea lor majoritate că aceste substanţe sunt periculoase pentru viaţă (45%), că au un efect halucinogen (28,33%) şi doar 15% consi-deră că utilizarea acestora provoacă plăcerea. Minorii sunt informaţi şi despre consecinţele consumului de droguri. Circa 40% sunt conştienţi de faptul că consumul stupefiantelor influenţează negativ starea fizică; 15% au menţionat decesul persoanei; şi doar 13,3% consideră că pot fi infectaţi cu virusul imu-no-deficitar HIV.

Cea de-a doua ipoteză, în conformitate cu care minorii recurg la utili-zarea drogurilor fie din curiozitate, fie sub influenţa grupului de semeni, fie din lipsa de ocupaţii, s-a adeverit. Astfel, practic fiecare al doilea minor din cei chestionaţi s-a drogat, apogeul revenind vârstei de 12-17 ani. Prin urmare,

173OXANA ROTARI

utilizarea drogurilor este condiţionată atât de influenţa factorilor externi (lipsa de ocupaţii, influenţa grupului de semeni), cât şi de influenţa factorilor interni (stresul). Să nu uităm că perioada de 14-18 ani e reprezentată de prima dra-goste, care pe lângă sentimentul înălţător e însoţită şi de primele decepţii. De asemenea, în intervalul 14-18 ani are loc trecerea din rolul de copil în cel de adult, persoanele în cauză fiind supuse multiplelor schimbări de ordin fiziolo-gic. Cresc responsabilităţile, elevii, liceenii urmând să susţină examenele de capacitate şi de bacalaureat. În asemenea situaţii, în caz de nereuşită, minorii încearcă să-şi înăbuşe emoţiile negative recurgând la un mijloc sigur în opnia lor – drogul.

O ultimă ipoteză, conform căreia majoritatea subiecţiilor nu devin de-pendenţi şi renunţă la consum datorită informaţiei adecvate, s-a confirmat. Astfel, studenţii chestionaţi consideră că utilizarea drogului reprezintă un pro-ces de autodistrugere (55%), în timp ce 45% sunt de părerea că acest lucru denotă regresul societăţii.

În urma studiului au rezultat date care iniţial nu au constituit baza em-pirică, şi anume, grupa de risc o constituie fetele, fie cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, fie cu vârsta de 18-25 de ani. Astfel, practic fiecare a doua persoană a încercat cel puţin să consume stupefiante. Statistica criminală relevă numă-rul impunător, în continuă creştere, al femeilor condamnate pentru infracţiu-nile cu stupefiante. Cu titlu de exemplificare vom menţiona că dacă în anul 1996 pentru asemenea infracţiuni au fost condamnate 74 de persoane, apoi în anul 2000 numărul acestora a crescut până la 230. Încercând să explicăm rezultatele obţinute, am ajuns la concluzia că una din cauze ar fi schimbă-rile socioeconomice, care implică schimbarea bruscă a conţinutului rolului femeii, asfel aplicându-se nişte cerinţe de sex – rol cu caracter uneori foarte drastic. Asistăm la anularea valorilor tradiţionale, atunci când dintr-o fiinţă gingaşă, plăpândă femeia se transformă într-o fiinţă puternică, independentă. Un factor ce i-ar caracteriza puterea ar fi, în opinia unora, însuşirea acelor calităţi care sunt proprii în general bărbaţilor, şi anume: folosirea băuturilor alcoolice, practicarea fumatului şi utilizarea drogurilor. Prin urmare, odată cu emanciparea femeii are loc perceperea greşită şi a unor calităţi ale acesteia, inclusiv folosirea drogurilor. Un factor nu mai puţin important este cel ce ţine

174


OXANA ROTARI

de emotivitatea femeilor, aceleaşi evenimente trecute prin prisma femeilor fi-ind privite altfel.

Reacţia socială faţă de criminalitate de-a lungul timpului a cunoscut câteva forme de manifestare, care s-au conturat sub forma modelului repre-siv, preventiv sau curativ, toate contribuind la formarea unor tendinţe noi ale reacţiei sociale. În acest context o instituţie relativ nouă care propagă ideea tendinţei moderate o reprezintă probaţiunea, ale cărei începuturi se regăsesc în cadrul sistemului de drept anglo-saxon, şi anume în Legea Justiţiei de Pace din 1361, care pentru prima dată în istorie a reglementat institutul suspendării pronunţării hotărârii de condamnare.

La 12.06.2003 au intrat în vigoare dispoziţiile noului Cod Penal şi Co-dului Procesual Penal, care se remarcă prin crearea unui sistem sancţiona-tor preponderent educativ pentru minori. Noile instituţii, precum medierea în cazurile penale, schema de repartiţii şi compensaţii acordate victimei pentru daunele materiale suferite, precum şi munca neremunerată în folosul comu-nităţii reprezintă doar câteva exemple în acest sens. Aceste noi prevederi sunt condiţionate de necesitatea transpunerii dreptului comunitar în legislaţia naţi-onală, pe de o parte, iar pe de altă parte politica penală a statului este orientată spre crearea unor alternative reale la pedeapsa cu închisoarea în vederea evi-tării costurilor şi consecinţelor negative ale încarcerării excesive. Preocupările naţionale de introducere a alternativelor la închisoare sunt în concordanţă cu Recomandările şi Rezoluţiile Consiliului Europei, şi anume:

- Recomandarea nr. R (2000) 22 referitoare la implementarea Regulilor Europene privind măsurile şi sancţiunile comunitare;

- Rezoluţia 40/33 din 1985 – Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiuni-lor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing);

- Regulile Minime ale Naţiunilor Unite referitoare la măsurile nepriva-tive de libertate (Regulile de la Tokyo) 45-110 din 1990;

- Rezoluţia 45/112 din 1998 – Principiile Naţiunilor Unite pentru Pre-venirea Delincvenţei Juvenile (Principiile de la Riyadh) etc.

În cadrul modificărilor simţitoare ale legislaţiei penale şi ale pedepselor penale în lume, promovarea alternativelor la detenţie a devenit o prioritate, de

175OXANA ROTARI

aceea prezintă interes, în opinia noastră, şi referatele presentenţiale de evalu-are psihosocială a minorilor efectuate în Moldova.

O pedeapsă relativ nouă, care nu este altceva decât o opţiune la care recurge instanţa de judecată, prin intermediul căreia o persoană care a comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă va presta o muncă constructivă în vede-rea compensării faptei comise în schimbul detenţiei sale, o constituie munca în folosul comunităţii, care pentru prima dată a fost introdusă în Anglia în 1970. Apariţia acestei pedepse constituie o oportunitate pentru instanţa de judecată în vederea aplicării corecte a politicii punitive în Republica Moldova.

Esenţa muncii comunitare este expusă de legiuitor în p. 2 al Regula-mentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, aprobat prin Hotărârea Guvernu-lui Republicii Moldova nr. 1643 din 31.12.2003. Munca în folosul comunităţii reprezintă o opţiune la care recurge instanţa judecătorească dacă a ajuns la concluzia că delictul comis de o persoană este mai puţin grav şi că persoana respectivă poate compensa fapta comisă prin prestarea unei munci neremune-rate în folosul comunităţii.

Conform art. 67, alin. 1 CP RM, munca neremunerată în folosul co-munităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă determinată de autorităţile administraţiei publice locale. Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută în baza sentinţe-lor rămase definitive parvenite la Oficiul de Execuare. Copiile acestor sentinţe însoţite de dispoziţiile de executare privind pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii se expediază de către instanţele de judecată, în termen de 10 zile, Oficiului de Executare. La rândul său, serviciul de executare expe-diază instanţei de judecată înştiinţarea privind punerea în executare a pedepsei numite. Persoanei condamnate i se înmânează sub semnătură graficul de lucru întocmit de comun acord cu prestorul (persoana cu funcţie de răspundere a Or-ganizaţiei la care condamnatul execută pedeapsa), obligându-l să se prezinte la locul de muncă.

În viziunea noastră, aplicarea pedepsei menţionate în cazul minorului are următoarele beneficii: posibilitatea de a nu ajunge la închisoare şi micşo-rarea riscului recidivei; posibilitatea de a-şi dezvolta capacităţile de muncă; posibilitatea de a se dezvolta ca un copil normal în cadrul societăţii (ne referim

176


OXANA ROTARI

la frecventarea şcolii, bibliotecii etc.); posibilitatea de a demonstra că nu pre-zintă un pericol social şi poate fi reeducat fără aplicarea unei pedepse penale.

177OXANA ROTARI

Propuneri şi recomandări

Un principe este cu adevărat tare şi destoinic numai atunci cînd ştie să găsească cel mai sigur şi puternic mijloc pentru a-şi asigura triumful fără a slăbi sub considerentele morale şi sentimentale.

(N.Machiavelli).

Făcând o totalizare a studiului întreprins conchidem că problema sis-temului sancţionator penal distinct pentru tinerii adulţi trebuie să constituie obiectul unei cercetări ştiinţifice complexe, în care să se analizeze contextul social, moral şi economic dintr-o anumită ţară şi într-o anumită etapă istorică, luându-se în considerare eficacitatea lui preventivă, generală şi socială.

Standardele internaţionale şi garanţiile minime pentru justiţia penală juvenilă sunt stabilite în Convenţia ONU “Cu privire la drepturile copiilor”, conform căreia orice fiinţă umană care nu a împlinit vârsta de 18 ani este con-siderată a fi minor. În lumina celor analizate venim cu propunerea ca persoa-nele să devină pasibile de răspundere penală de la 18 ani, iar în unele cazuri de la 15 ani, cu atât mai mult că această vârstă este confirmată de legislaţiile penale ale unor state ca Suedia, Danemarca etc.

Minorul reprezintă o realitate specifică, o personalitate în formare, având trăsături genetice, biologice proprii, de natură să influenţeze universul psiho-moral. În opinia noastră cauzele penale ale minorilor nu pot fi examina-te de aceeaşi judecători care examinează dosarele majorilor. Şi în acest con-text venim cu propunerea ca în RM să fie:

1. Instituţionalizate judecătorii specializate pentru minori, al căror per-sonal ar avea nu doar studii juridice speciale, ci şi psihologice. Considerăm că acest sistem urmează a fi alcătuit astfel: trei judecătorii teritoriale (respectiv în nordul, centrul şi sudul Republicii Moldova); o Cameră Specială a Curţii de Apel şi o Cameră Specială a Curţii Supreme de Justiţie. Suntem de părerea că acest sistem ar fi bine-venit pentru RM, cu atât mai mult cu cât a dat rezultate benefice în aşa state ca: SUA, Franţa, Germania.

178


OXANA ROTARI

2. Considerăm necesară adoptarea unei legi similare celei germane pri-vind bunăstarea tineretului în vederea asigurării condiţiilor optime de instru-ire.

3. Venim cu propunerea ca un capitol aparte din CP al RM să conţină o sistematizare a pedepselor penale aplicate minorilor şi a particularităţilor acestora similar CP rus, român, ucrainean, olandez. În viziunea noastră acesta urmează a fi denumit “Minoritate penală” sistematizând:

a) vârsta răspunderii penale cu următorul conţinut: alin.1, minor este con-siderată persoana care la momentul săvârşirii infracţiunii a împlinit 14 ani, dar nu a împlinit 18 ani; alin. 2, minorilor care au săvârşit in-fracţiunea le poate fi aplicată pedeapsa penală sau măsuri cu caracter educativ;

b) considerăm oportun ca sistemul sancţionator pentru minorii infractori să fie divizat în pedepse şi măsuri educative. În acest context venim cu propunerea - cadrul pedepselor să fe completat şi cu interdicţia de a practica o anumită activitate, atunci când din măsurile educative să mai facă parte: mustrarea (dojenirea minorului, în explicarea gravităţii faptei săvârşite, în sfătuirea minorului de a se purta în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atragândui-se totodată atenţia că dacă va să-vârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau li se va aplica o pedeapsă); libertatea sub supraveghere ( lăsarea mi-norului în libertate pe timp de un an, sub supravegherea părinţilor săi, acelui care l-a adoptat sau a tutorelui); libertatea sub supravegherea severă ( lăsarea minorului în libertate pe o perioadă între un an şi trei ani, sub supravegherea unei instituţii legal însărcinate cu supraveghe-rea minorului sau a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere).

c) În viziunea noastră ar fi binevenită completarea art. 54 CP RM “Libe-rarea de răspundere penală a minorilor” cu următorul aliniat: ”Aflarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare poate fi încetată până la expi-rarea termenului dacă va exista hotărârea organului de stat specializat, conform căruia minorul, pentru a se corija, nu mai are nevoie de o asemenea măsură”.

d) De asemenea, venim cu propunerea de a completa art. 90 CP cu urmă-

179OXANA ROTARI

torul aliniat: ”În cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de probă se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, stabilit de instanţă”.

e) Solicităm completarea art. 111 CP cu următoarea prevedere: “Pentru persoanele care au săvârşit infracţiunea până la atingerea vârstei de 18 ani stingerea antecedentelor are loc astfel: un an după ispăşirea priva-ţiunii de libertate pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin grave şi trei ani pentru infracţiuni grave şi excepţional de grave”.

f) Optăm, de asemenea, pentru introducerea în actualul CP a unui articol ce ar stabili aplicarea prevederilor menţionate anterior faţă de persoan-le cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani: “În cazuri excepţionale, având în vedere caracterul infracţiunii săvârşite, precum şi personali-tatea infractorului, instanţa poate să aplice prevederile respective faţă de persoanele cu vârsta de 18- 21 ani, cu excepţia internării acestora în instituţii cu caracter educativ sau curativ-educativ, precum şi în colo-niile de educare a minorului”.

4. Prin intermediul procesului instructiv-educativ societatea determi-nă un anumit nivel, un ideal de personalitate cu funcţii primordiale, care va urmări însuşirea anumitor cunoştinţe, anumitor aptitudini, interese motivate, opiniile individului fiind necesare atât pentru existenţa acestuia, cât şi pentru viaţa socială. Deoarece optăm pentru menţinerea minorului în interiorul soci-etăţii, şi nu pentru izolarea acestuia într-un loc de reeducare, venim cu urmă-toarele propuneri: a) accesibilitatea studiilor; b) evidenţa strictă a minorilor neîncadraţi în procesul instructiv; c) organizarea timpului liber al acestora, prin frecventarea cluburilor sportive, de dans etc. care să fie accesibile pentru toţi; d) lucrul nu doar cu fiecare minor-delincvent în parte, ci şi privind înlătu-rarea cauzelor infracţiunii.

Optăm pentru faptul ca perioada de detenţie pentru tinerii infractori să nu depăşească 24 de luni, precum şi pentru faptul ca judecătorul care a pro-nunţat sentinţa să-l poată elibera pe tânărul aflat în conflict cu legea “sub cu-vânt de onoare”, stabilindu-i o perioadă de probare.

180


OXANA ROTARI

Considerăm oportună completarea sistemului pedepselor cu obligarea minorului de a repara paguba care ar putea fi aplicată acestuia în calitate de pedeapsă alternativă pedepsei cu închisoare.

În vederea înlăturării cauzelor infracţiunii o atenţie sporită trebuie acor-dată, în viziunea noastră, nu doar macromediului (şcoala, prietenii etc.), ci şi micromediului (familiei), or, după cum menţiona K. Freidlender, “copilul reprezintă oglilnda familiei sale”. De aceea, se impune necesitatea propagării unui mod de viaţă sănătos al viitorilor părinţi şi în primul rând al viitoarelor mame. Realizarea dezideratului propus poate fi reuşită prin aplicarea următoa-relor măsuri: a) cenzura programelor televizate şi a emisiunilor radio ce conţin violenţă, agresivitate; b) instruirea tinerei generaţii în spiritul frumosului prin vizionarea spectacolelor, a concertelor etc. Introducerea în uz a abonamente-lor teatrale; c) organizarea pentru adolescenţi a unor cursuri speciale în vede-rea explicării drepturilor şi a obligaţiilor ce le revin viitorilor soţi; d) acordarea din partea statului a ajutorului material tinerelor familii; e) organizarea cen-trelor de consiliere psihologică atât pentru minorii aflaţi în dificultate, cât şi pentru părinţii acestora; f) organizarea excursiilor cu participarea familiilor, de tip marş turistic, care, de asemenea, conduc la consolidarea relaţiilor dintre membrii grupului; g) interzicerea comercializării şi utilizării băuturilor alcoo-lice şi a fumatului în localurile publice, în mod special de către tinerii sub 21 de ani.

8. În cazul în care părinţii biologici nu sunt capabili să ofere copiilor condiţiile necesare pentru creştere şi dezvoltare, optăm pentru plasarea aces-tor copii în case de tip familie (în componenţa cărora ar intra circa 10-15 persoane), care ar fi stimulate şi remunerate de stat. Suntem împotriva plasării copiilor în instituţiile de tip orfelinat sau internat. În vederea realizării acestor deziderate considerăm oportun: a) lucrul educativ cu mamele tinere, rămase însărcinate, care ulterior doresc să-şi abandoneze copilul; b) folosirea tutu-ror posibilităţilor ca copilul să rămână în familia biologică; c) sensibilizarea opiniei publice în privinţa copiilor orfani, care ulterior completează rândurile “copiilor străzii” prin difuzarea spoturilor publicitare, emisiunilor radio, fil-melor televizate etc. d) adopţia copiilor orfani de către înalţii demnitari ar fi un exemplu de bun augur; e) înlesnirea legislaţiei naţionale de adopţie a copiilor orfani.

181OXANA ROTARI

9. O atenţie sporită trebuie acordată copiilor ce provin din familii defa-vorizate, or anume aceştia constituie “armata de rezervă” a criminalităţii. De aceea considerăm oportun ca anume acest segment al populaţiei tinere să fie luat în vizor de către organele competente, care să le faciliteze însuşirea unei meserii, iar ulterior încadrarea în câmpul muncii.

10. Este cunoscut faptul că anume această categorie de persoane este cel mai des supusă riscului de a deveni victime ale traficului de fiinţe umane în scopul exploatării sexuale datorită situaţiei sale de vulnerabilitate. De aceea venim cu propunerile privind: a) promovarea şi încurajarea unei ample cam-panii de informare publică privind traficul de copii, exploatarea forţei de mun-că a copiilor; b) informarea educatorilor şi tinerilor despre drepturile copiilor, precum şi studierea drepturilor omului în programele şcolare la toate niveluri-le; c) promovarea punerii în aplicare atât la nivel naţional, cât şi internaţional a programelor de cercetare judicioasă în vederea analizării formelor, condiţiilor, precum şi structurilor şi traficului de copii; d) adoptarea legilor şi reglementă-rilor stricte vizând combaterea pornografiei juvenile; e) favorizarea politicilor care tind să răspundă necesităţilor copiilor abandonaţi, precum şi ale celor lăsaţi în voia soartei; f) consolidarea controlului public asupra acestor copii, în special prin ameliorarea inspecţiei muncii, protecţiei drepturilor lor, prin intermediul mediatorilor responsabili, a educării şi instruirii la locul de lucru, precum şi a prestaţiilor suplimentare privind sănătatea şi alimentarea acestor copii.

11. O altă pedeapsă relativ nouă la care recurge instanţa de judecată, este munca în folosul comunităţii, prin intermediul căreia o persoană care a comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă va presta o muncă constructivă în vederea compensării faptei comise în schimbul detenţiei sale. În vederea înlăturării lacunelor existente în legislaţie venim cu următoarele propuneri: a) în cadrul subdiviziunilor teritoriale ale Departamentului de Executare să fie selectaţi specialişti care, să audieze cursuri de instruire psihopedagogice în problemele minorilor; b) termenul de prezentare a condamnatului la oficiul de executare şi termenul de prezentare spre executare a copiei sentinţei şi dispoziţiei de executare să fie aceleaşi, fie 5 zile, fie 10 zile sau de la 5 până la 10 zile, după intrarea hotărârii în vigoare; c) organizarea unor cursuri de perfecţionare a cadrelor privind executarea muncii neremunerate în folosul

182


OXANA ROTARI

comunităţii, cu persoanele responsabile şi cu executorul SEPP; d) organizarea unei conferinţe privind implicarea nemijlocită a Administraţiei Publice Locale referitor la executarea pedepsei cu munca neremunerată în folosul comunită-ţii, cointeresarea acesteia; e) determinarea unor restricţii faţă de condamnat pe perioada ispăşirii pedepsei cu munca neremunerată în folosul comunităţii, aşa ca de exemplu “nepărăsirea locului de trai” ş.a. pe perioada ispăşirii pedepsei; f) pornind de la faptul că deseori minorul nu are condiţia fizică a unei persoa-ne adulte, limita de antrenare a minorului la lucru poate fi stabilită de la 2 la 4 ore; g) antrenarea condamnatului minor la lucrări în perioada vacanţei este benefică, pe când în zilele de şcoală îi poate genera oboseală, care poate avea consecinţe negative pentru procesul de instruire.

183OXANA ROTARI

Bibliografie

Acte normative şi de interpretare a normelor de drept

1. Codul de Executare al Republicii Moldova, Chişinău, 2002, 568 pag.2. Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, Comentariu,

Chişinău, 2002, 832 pag.3. Codul Penal al Republicii Moldova. Chişinău, 2002, 204 pag.4. Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, 833

pag.5. Codul Penal aprobat prin legea RSSMoldoveneşti din 24 martie 1961. În

Veştile RSSMoldoveneşti, nr 10, Chişinău, 1961, 163 pag.6. Codul Penal al României. Bucureşti, 1969, 97 pag.7. Codul Penal. 69 legi speciale care prevăd sancţiuni penale. Bucureşti,

2005, 189 pag.8. Code Pénal. Nouveau code pénal. Dalloz, 1994, 327 pag.9. Уголовный кодекс Австралии под редакции Корочкина И.,

Трикоза Е., Санк-Петербург, 2002, 140 стр.10. Уголовный кодекс Аргентины под редакции Голика Ю. Санк-

Петербург, 2003, 101 стр.11. Уголовный кодекс Голандии под редакции Волженкина В. Санк-

Петербург, 2001. 89 стр.12. Уголовный кодекс Дании под редакции Виляева С. Санк-Петербург,

2001, 93 стр.13. Уголовный кодекс Латвийской Республики. Минск,1999, 83 стр.14. Уголовный кодекс Республики Польша под редакции Кузнецова Н.

Минск,1998, 120 стр.15. Уголовный кодекс Украины. Комментарий отдельных положений.

Нормативные документы и коментарии. Киев, 2001, 97 стр.16. Уголовный кодекс Швейцарии под редакции Серебряникова А.

Санк-Петербург, 2002, 99 стр.17. Уголовный кодекс Швеции под редакции Беляева С. Санк-

Петербург, 2001, 130 стр.

184


OXANA ROTARI

18. Уголовный кодекс Японии под редакции Коробеева А. Санк-Петербург, 2002, 27 стр.

19. Уголовный кодекс Росийской Федераций, Москва, 2002, 237 стр.20. Уголовный кодекс УССР. Москва, 1950, 127 стр.21. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judi-

ciară în cauzele penale privind minorii din 22.11.2004.22. Legea Republicii Cehia, nr. 257 din 14.07.2002 cu privire la Serviciul de

probaţiune şi mediere.23. Legea Republicii Moldova (proiect) cu privire la probaţiune.24. Convenţia Internaţională cu privire la drepturile civile şi politice de la

1966.25. Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii, semnată la 02.05.1996.26. Raportul Misiunii de Evaluare „Implementarea probaţiunii în Republica

Moldova: realităţi şi perspective” (16-19 iulie 2003).27. Recomandarea 1065 (1987) a Adunării Parlamentare a Consiliului Euro-

pei privind traficul şi alte forme de exploatare a copiilor.28. Recomandarea 1526 (2001) a Adunării Parlamentare a Consiliului Eu-

ropei “O companie împotriva traficului de minori pentru dezamorsarea filierei de est a Europei: cazul Moldovei”.

29. Recomandarea nr. R (2000) “Traficul de fiinţe umane în scopul exploată-rii sexuale”.

30. Recomandarea nr. R (2000) a Comitetului Miniştrilor către statele-mem-bre privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane în scopul exploată-rii sexuale.

31. Recomandarea nr. R (2000) adoptată de Comitetul miniştrilor al Consi-liului Europei din 19.05.2000, Raport explicativ.

32. Regulile şi standardele minime ale administrării justiţiei juvenile (Regu-lile de la Beijing) adoptate de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 40/33 din noiembrie 1985.

33. Regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate.

185OXANA ROTARI

Monografii, manuale, cursuri, tratate

34. Aramă E,.”Istoria dreptului”, Chişinău, 1997, 143 pag.35. Amza T., “Criminologie teoretică: teorii reprezentative şi politică crimi-

nologică”, Bucureşti, 2000, 674 pag.36. Bahnaru V., Purice V., “Dicţionar explicativ”, Chişinău, 1991, 237 pag.37. Bogdan T., “Comportamentul uman în procesul judiciar”, Bucureşti,

1983, 97 pag.38. Borodac A., “Drept penal. Partea generală”, Chişinău, 1994, 367 pag.39. Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., “Drept penal. Partea genera-

lă”, Chişinău, 2005, 625 pag.40. Cioclei V., “Manual de criminologie”, Bucureşti, 1999, 143 pag.41. Dincu A., “Bazele criminologiei”, Bucureşti 1993, 198 pag.42. Dobrinoiu V., „Drepat penal – partea generală”, Bucureşti, 1997,

270 pag.43. Dongoroz V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea gene-Partea gene-

rală. Vol. I. Bucureşti, 1969, 327 pag.44. Freud S., ”Caiete de psihanaliză”, Bucureşti, 1992, 79 pag.45. Freud S., ”Eseuri de psihanaliză aplicată”, Bucureşti, 1994, 170 pag.46. Freud S., “Lecţii de psihanaliză”, Bucureşti, 1995, 127 pag.47. Freud S., “Psihanaliză şi sexualitatea”, Bucureşti, 1994, 173 pag.48. Freud S., “Totem şi tabu”, Bucureşti, 1996, 168 pag.49. Freud S., “Psihologia colectivă şi analiza eului”, Bucureşti, 1995,

187 pag.50. Gladchi Gh., “Criminologie generală”, Chişinău, 2000, 623 pag.51. Mannheim H., “Comparative Criminology”, vol. II (The Sociology of

Crime). New- York, 2002, 628 pages.52. Mitrofan N., Butoi T., Zdrenghea V., “Psihologie judiciară”, Bucureşti,

1994, 132 pag.53. Moraru I., Predescu V., “Criterii de stabilire a responsabilităţii în exper-

tiza psihiatrică judiciară”, Bucureşti, 1962, 142 pag.54. Misail-Nichitin D., Revenco A., Scuţă V., Gorceag L., “Prevenirea trafi-

cului de femei”, Chişinău, 2003, 270 pag.55. Nistoreanu Gh., Păun C., “Criminologie”, Bucureşti, 1996, 120 pag.

186


OXANA ROTARI

56. Oancea I., “Problemele de criminologie”, Bucureşti, 1998, 143 pag.57. Păunescu C.,“Agresivitatea şi conduita umană”, Bucureşti, 1994, 273

pag.58. Pitulescu I., “Delincvenţa juvenilă”, Bucureşti, 2002, 372 pag.59. Pinatel J., “Criminologie”, Dalloz, Paris, 1963, 123 pag.60. Rădulescu S., “Introducere în sociologia delincvenţei juvenile”,

Bucureşti, 1990, 243 pag.61. Rusnac S., “Psihologia dreptului”, Chişinău, 2000, 307 pag.62. Rusnac S., “Factorii sociali în comportamentul delincvent al minorilor”,

Analele ULIM, Chişinău, 1999, 123 pag.63. Rusnac S., “Familia ca factor al comportamentului delincvent al minori-

lor”, Chişinău, 1998, 78 pag.64. Rusnac S., “Ghid de psihologie pentru agenţii judiciari”, Chişinău, 1997,

65 pag.65. Smochină A.,”Istoria statului şi dreptului ţărilor de peste hotare”,

Chişinău, 2002, 657 pag.66. Stoica M., “Concepţii şi teorii psihologice şi psihosociale privind

delincvenţa”, Arad, 1997, 87 pag.67. Stoica M., Ioniţă T., “Drogul în drept. Doctrină şi legislaţie internă şi

internaţională”, Bucureşti, 1997, 123 pag.68. Stănoiu R., “Criminologia”, Bucureşti, 1997, 174 pag.69. Suceavă I., Olaru P., “Paradis iluzoriu”, Bucureşti, 1989, 118 pag.70. Ulianovschi X., “Probaţiunea: alternative la detenţie”, Chişinău, 2004,

84 pag.71. Ungureanu F., “Experienţa României în aplicarea muncii în beneficiul

comunităţii”, Chişinău, 2004, 92 pag.72. Voicu I., Dima T., “Unele consideraţii asupra stupefiantelor”, Bucureşti,

1983, 68 pag.73. Voicu C., “Manualul poliţistului antidrog”, Bucureşti, 1993, 83 pag.74. Бабаев Р. М., «Индивидуализация наказания несовершеннолетних»,

Москва, 1968, 143 стр.75. Бош А., Создание Уголовного Кодекса. Заметки о деятельности

государственной комисии в 1870 г. по составлению нового Уголовного Кодекса. Москва, 1965, 96 стр.

187OXANA ROTARI

76. Васильиев В. «Юридическая психология», Москва, 1991, 305 стр.77. Грохайзен M., «Некоторые основы и главные принципы

Нидерландского Уголовного Кодекса», Санк-Петербург, 2001, 89 стр.

78. Дубинин Н.П., Карпец И.И., Кудрявцев В.И., “Генетика, поведение, ответственость”, Moсква, 1982, 247 стр.

79. Еремин В.Н., Уголовное право Японии. Преступление и наказание в Англии, США, Франции, ФРГ и Японии: общая часть уголовного права. Москва,1991, 220 стр.

80. Еремин В.Н., Уголовное право Японии. Уголовное законодвтельство зарубежных стран (Англии, США, Франции, Германии, Японии). Москва,1998, 327 стр.

81. Игнатов А. Н., «Уголовный закон охраняет права несовершеннолетних», Москва, 1971, 248 стр.

82. Инако Ц., «Современное право Японии», Москва, 1981, 1235 стр.83. Иншаков И. С., «Зарубежная криминология», Москва, 1997, 307

стр.84. Карева Д. С., «Изучение предупреждения правонарушений среди

несовершеннолетних», Москва, 1970, 168 стр.85. Касаковска A. «Роль суда в ведении обязательных работ для

несовершеннолетних в Латвии», Кишинев, 2004, 73 стр.86. Комиссаров В. С. «Борьба с преступностью мерами уголовного

права (понятие, сущность, содержание)», Москва, 1989, 159 стр.87. Кожевникова А.П., Миниковский Г. М., «Предупреждение

правонарушении среди малодежи», Москва, 1971, 93 стр.88. Кудрявцев В. Н. «Причины правонарушении», Москва, 1976, 120

стр.89. Kyдpявцев B.H., “Kpиминология”, Mосква, 1995, 395 стр.90. Кудрявцев П. Н. «Причиность в криминологии», Москва, 1968, 259

стр.91. Кузнецова Н., “Криминология”, Москва, 1994, 315 стр.92. Лапшина Н. «Уголовное право Швейцарии», Москва, 1977, 230 стр.93. Михеев Р.И., Морозов Н.А., Кондзуми Е., «Международное

сотрудничество России и стран АТП в сфере уголовной политики,

188


OXANA ROTARI

борьбы с преступностью и ее предупреждения». Владивосток, 1997, 184 стр.

94. Моорман ван Каппен О., «От Альбы до Моддермана: наш национальный Уголовный Кодекс в исторической перспективе», Москва,1986, 173 стр.

95. Пантелеев А., Козочкин Д., Лихачев В., “Уголовное право развивающихся стран: общая часть”. Учебное пособие, Москва, 1988, 258 стр.

96. Семернева Н.К., Шедрина А.К., «Правовые формы общественного воспитания несовершеннолетних», Москва, 1980, 215 стр.

97. Современное зарубежное уголовное право. Москва, 1987, 429 стр.98. Теоретические проблемы учения о личности преступника (Сборник

научных трудов), Moscova,1979, 157 стр.99. Шафмайзер Д., Классификация деликтов преступления и

проступки. Юбилейный кодекс. Сто лет Уголовного Кодекса. Арихем, 1986, 284 стр.

100. Чиркин C., “История государства и правда зарубежных стран” Москва, 2000, 267 стр.

101. Яковлев А.М., «Преступность и социальная психология», Москва, 1971,148 стр.

Studii, articole ştiinţifice şi surse WEB

102. IRP, “Ghidul pentru specialişti din domeniul justiţiei juvenile”, Chişi-nău, 2004, 27 pag.

103. IRP, “Expertiza judiciară în cauzele privind minorii”, Chişinău, 2005, 94 pag.

104. IRP, UNICEF, “Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie. Raport de monitorizare”, Chişinău, 2005, 75 pag.

105. IRP, UNICEF, Centrul de prevenire al traficului de femei. Buletin infor-mativ al adolescentului. Octombrie, 2003, 43 pag

106. IRP, Ghidul Consilierului de probaţiune, Chişinău, 2004, 56 pag.107. Buletin informativ, “Justiţia Juvenilă”, Chişinău, 2005, 37 pag.

189OXANA ROTARI

108. IRP, “Implementarea probaţiunii presentenţiale şi a muncii neremunera-te în folosul comunităţii pentru minori în Republica Moldova”, Chişi-nău, 2004, 96 pag.

109. Buletin informativ al Asociaţiei de Promovare a Asistenţei din Moldova, “Asistenţă Socială”, nr.1(2), Chişinău, 2003, 54 pag.

110. Medie şi stat, WWW.Sfaturi ortodoxe.ro/antiprostituţie.19.htm.; WWW.Kahcalani, com.articles/prostitution.html.

111. Centrul de prevenire al traficului de femei. Buletin informativ al adoles-centului. Chişinău, 2003, 78 pag.

112. Rotaru O., Criminalitatea minorilor. Chişinău: ULIM, Symposia Profes-sorum, Seria Drept, 1999, 65 pag.

113. Rotaru O., Integrarea culturală şi criminalitatea. Chişinău: ULIM, Sym-posia Professorum, Seria Drept, 2000, 89 pag.

114. Rotaru O., Personalitatea delincvenţială juvenilă-ca teorie generală. Chişinău: ULIM, Symposia Professorum, Seria Psihologie şi Pedagogie, 2001, 78 pag

115. Rotaru O., Rolul factorilor psihici în determinarea comportamentului deviant. Chişinău: ULIM, Symposia Professorum, Seria Drept, 2001, 75 pag.

116. Rotaru O., Evoluţia conceptului de minoritate penală. Chişinău: ULIM, Symposia Professorum, Seria Drept, 2002, 45 pag.

117. Rotaru O., Concepţia personalităţii criminalului minor. Chişinău: Themis, 2002, pag.

118. Rotaru O., Delincvenţa juvenilă şi regimul penal al minorilor. Sorgintea noţiunilor Chişinău: Avocatul poporului, nr. 4-6, 2002, 52 pag.

119. Rotaru O., Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial în contextul factorilor de risc ai delincvenţei juvenile. Chişinău: Avocatul poporului, nr. 9-10, 2003, 33 pag.

120. Rotaru O., Tratamentul penal al minorilor conform legislaţiei franceze. Scurt istoric. Chişinău, ULIM, Symposia Professorum, Seria Drept, 2004, 120 pag.

121. Rotaru O. “Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state eu-ropene. Studiu comparat.” Chişinău, Analele ULIM, Seria Drept, Vol. 5, 2004, 199 pag.

190


OXANA ROTARI

122. Rotaru O., Rolul factorilor psihici în eteologia criminală după S. Freud. Chişinău: ULIM, Symposia Professorum, Seria Drept, 2005, 228 pag.

123. Rotaru O., Traficul minorilor în scopul expluatării sexuale datorită situ-aţiei de vulnerabilitate. Chişinău: Analele Academiei “Ştefan cel Mare”a MAI, Ştiinţe socio-umane, 2005, 577 pag.

124. Rotaru O., Necesitatea implementării instituţiei probaţiunii în cazul minorilor în Republica Moldova. Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale: “Prevenirea şi combaterea crimelor transnaţio-nale: probleme teoretice şi practice”, MAI al RM, Academia “Ştefan cel Mare”, Fondul Hanns Seidel (Germania), Chişinău: 2005, 543 pag.

125. Rotaru O., Rolul factorilor psihici în eteologia criminală. Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale: ”Criminalitatea regională: probleme şi perspective de prevenire şi combatere ”, Chişinău: 2005, MAI, Academiei “Ştefan cel Mare”, 603 pag.

126. Rotaru O., Principiul probaţiunii în cazul delincvenţilor minori. Chişi-nău: ULIM, Symposia Professorum, Seria Drept, 2006, 232 pag.

127. Rotaru O., Măsuri de intervenţie privind ameliorarea situaţiei minorului delincvent. Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale:” Republica Moldova 15 ani de independenţă”, Chişinău: ULIM, 2006, 370 pag.

191OXANA ROTARI

ADNOTARE

În Republica Moldova fenomenul minorului aflat în conflict cu legea a devenit un domeniu de interes pentru jurişti, asistenţi sociali, psihologi, peda-gogi. În ultimii ani, e în curs de desfăşurare procesul de reformare a justiţiei juvenile.

În acest context o atenţie deosebită se acordă instituţiei penitenciare ca mijloc de reeducare şi reinserţie socială a minorilor delincvenţi. Evident, consecinţele negative ale privării de libertate în adolescenţă nu pot fi neglija-te. Din aceste considerente, organizaţiile internaţionale încurajează în cazul minorilor pedepsele non-privative, alternative detenţiei (Standardele minime ONU pentru administrarea justiţiei juvenile, Regulile ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate).

Pedepsele non-privative oferă adolescentului şansa de a-şi continua stu-diile, de a menţine relaţiile cu familia, de a participa la viaţa comunităţii şi de a acumula experienţă socială.

Menţionăm că doar în cazul în care obiectivele reabilitării nu pot fi realizate într-un alt cadru decât detenţia, se aplică sentinţa cu privaţiune de libertate, ţinând cont de principiul „ultimei soluţii” şi cel al „ timpului mai scurt posibil”.

Criminalitatea minorilor reprezintă un factor inerent oricărei societăţi, care, în opinia cercetătorilor A. Kozmovici, M. Kaloşski, P. Tap este alimentat atât de factorii interni, din categoria cărora fac parte stresul, particularităţile psihocomunicative, cât şi de factorii externi, printre care: factorii sociocultu-rali, economici, educaţionali etc.

Dinamismul, curiozitatea, tendinţa spre afirmare, spre apropiere de lu-mea celor adulţi îi face pe adolescenţi să afirme un şir de valori şi norme, pe care aceştia le consideră atribute ale independenţei şi maturităţii. Acestea se transformă în stereotipuri comportamentale, caracteristice acestei vârste, dar pot căpăta şi un caracter de manifestări sociale şi chiar antisociale atunci când nu sunt asigurate condiţiile educaţionale optime necesare, pe care trebuie să le ofere micromediul social: familia, grupul şcolar sau comunitatea în general.

Cuvinte cheie: minor, delinvenţă juvenilă, tratament penal, instituţie penitenciară, pedepse non-privative, detenţiune, factori interni, factori externi, micromediu, ma-cromediu.

192


OXANA ROTARI

АННОТАЦИЯ

В Республике Молдова преступность в среде несовершеннолетних стала одним из ведущих направлений борьбы с криминальными явлениями, которую ведут не только юристы, но и психологи и педагоги. Следует отметить, что в последние годы особое значение уделяется реформе уголовной ответственности несовершеннолетних.

В связи с этим пенитенциарным учреждениям отводится функция перевоспитания и социальной реинтеграции несовершеннолетних преступников. Исходя из того, что время, проведенное в местах лишения свободы негативно сказывается на подростках, международные организации акцентируют внимание на мерах воспитательного характера (минимальные стандарты ООН в сфере преступности несовершеннолетних, правила ООН по охране прав несовершеннолетних, лишенных свободы).

Следует отметить, что применение мер воспитательного характера способствует продолжению учебы, поддержанию отношений с семьей, а также участию в жизни общества. И только в тех случаях, когда исправление несовершеннолетнего не может быть достигнуто путем применения принудительных мер воспитательного характера, он привлекается к уголовной ответственности.

Преступность несовершеннолетних является неотъемлемой частью каждого общества или как отметили исследователи А. Козмовичь, М. Калошски, П. Тап она зависет как от внутренних так и от внешних факторов и условий.

Динамизм, любознательность, стремление к самоутверждению являются основными чертами независимости несовершеннолетних, которые, однако, могут стать девиантными в случае неправильного воспитания.

Ключевые слова: несовершеннолетние, преступность несовершен-нолетних, уголовная ответственность, пенитенциарное учреждение, принудительные меры воспитательного характера, внутренние факторы, внешние факторы, макросреда и микросреда.

193OXANA ROTARI

ANNOTATION

The phenomenon of the minor’s being in conflict with the law became an interesting subject for jurists, social assistants, psychologists and profes-sors from the Republic of Moldova. An acknowledgement for that thing is the fact that the process of reforming minors’ justice is developing during the last years.

By this context, a key role is granted to penitentiary institutions as a method of reeducation and social reinsertion of offender minors. It is obvi-ous that negative consequences of the lack of freedom in adolescence years can not be neglected. That’s why international organizations encourage non imprisonment penalties in minors’ cases (e.g. UND Minimum Standards of minor’s justice administration, UND Rules for imprisoned minors’ protection) which offer to teen-agers the chance to continue studies, to be in contact with their family, to participate in community’s life and to gain social experience.

It should be mentioned that the sentence of freedom deprivation is applied only in case when the objectives of rehabilitation can not be realized in other framework than that of imprisonment. In this case must be taking into account principles of “the last solution” and “the shortest possible time”.

The minor’s delinquency represents an inherent element of any soci-ety. According to scientists’ opinion such as A. Kozmovich, M. Kaloshski and P. Tap: the minor’s delinquency is sustained by internal factors like: stress, psychological-communicative particularities; and external ones like: socio-logical, cultural, economical and educative factors.

Dynamism, curiosity, tendency to assertion and the willingness to ap-proach the world of grown-up persons make adolescents to assert such a val-ues and norms which they consider to be characteristic to independence and maturity. These are transformed in behavior stereotypes characteristic to this age, but can evolve social and even anti -social appearances when the neces-sary educational conditions are not assured. These conditions shall be offered by the social microenvironment like: family, school or community.

Key words: minor, minor’s delinquency, penal treatment, penitentiary, imprisonment, internal and external factors, micro and macro environment, non-deprive penalty.

194


OXANA ROTARI

LISTA DE ABREVIERI

Lit. – Litera şi derivatele luiArt. – Articol şi derivatele luiCap. – Capitol şi derivatele luiCP – Codul PenalCP al RM – Codul Penal al Republicii MoldovaCPP – Codul de Procedură PenalăCE al RM – Codul de Executare al Republicii MoldovaHP CSJ – Hotărârea Plenului Curţii Supreme de JustiţieONU – Organizaţia Naţiunilor UniteRM – Republica Moldova

195OXANA ROTARI

Anexa 1

196


OXANA ROTARI

Anexa 2

197OXANA ROTARI

Anexa 3

198


OXANA ROTARI

Anexa 4

199OXANA ROTARI

Anexa 5

200


OXANA ROTARI

Anexa 6

201OXANA ROTARI

Anexa 7

202


OXANA ROTARI

Anexa 8

203OXANA ROTARI

Anexa 9

204


OXANA ROTARI

Anexa 10

delincventa

Law