Daunele cominatoriiSecţiunea 1. Noţiunea de

„daune cominatorii”

113. Daunele cominatorii sunt definite în literatura juridică ca fiind acele sume de bani pe care debitorul unei obligaţii de a face sau de a nu face este îndatorat, prin efectul unei hotărâri judecă-toreşti, să le plătească creditorului pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea în natură a obligaţiei sale.

114. Daunele cominatorii reprezintă una dintre cele mai controversate probleme ale răspunderii civile, fiind considerate, în principal, drept o creaţie a jurisprudenţei. Punctul de plecare al acestei jurisprudenţe îl constituie două decizii ale Curţii de Casaţie Franceze din data de 21 iunie 1809 şi din 22 ianuarie 1812. În prima fază a evoluţiei acestei practici, instanţa acorda debitorului un termen de graţie pentru a-şi executa obligaţia, dar fixa şi cifra daunelor-interese pe care urma să le plătească în cazul în care în ziua fixată nu executa obligaţia. Dacă debitorul lăsa să treacă această zi, pentru a nu plăti daunele-interese, putea să ofere exe-cutarea în natură a obligaţiei. În această jurisprudenţă, esenţial era deci caracterul provizoriu al condamnării la daune-interese, deoarece, în situaţia în care debitorul dorea să execute, deşi termenul expirase, judecătorul putea să revină asupra ei.

115. Jurisprudenţa nu s-a oprit aici. Dacă la început daunele fixate reprezentau prejudiciul suferit de creditor, mai târziu s-a admis că debitorul, pentru a fi constrâns să execute obligaţia sa, poate fi condamnat în viitor, pentru fiecare zi de întârziere, la plata unei sume de bani chiar superioare prejudiciului suferit de creditor. Obligarea de către instanţă la plata unor sume de bani a dobândit astfel, în timp, un caracter de pedeapsă.

116. În accepţiunea modernă, daunele cominatorii reprezintă o condamnare pronunţată pentru fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care debitorul a fost obligat la plata lor, în scopul de a-l determina să execute obligaţia în natură.

Secţiunea a 2-a. Fundamentul juridic şi temeiul legal al daunelor cominatorii

117. Unii autori1) consideră că daunele cominatorii sunt justifi-cate în primul rând de imperium, adică de puterea judecătorului de a da ordine, de a impune respectul legii şi executarea titlului executoriu, contribuind la finalizarea actului de justiţie. În această viziune, obligarea la plata de daune cominatorii este tocmai sancţiunea dată de judecător debitorului care nu-şi execută obligaţia în natură.

118. Astfel, se consideră că principiul realizării justiţiei de către instanţele judecătoreşti, prevăzut în art. 1 din Legea nr. 303/20042) privind statutul magistraţilor, potrivit căruia „magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei”, acreditează şi justifică practica daunelor cominatorii. Din acest principiu rezultă că instanţele judecătoreşti nu se limitează doar să „judece”, ci „înfăptuiesc” justiţia, ceea ce înseamnă că ele au dreptul şi obligaţia de a lua toate acele măsuri de natură să asigure aducerea la îndeplinire a unei hotărâri judecătoreşti, de a asigura restabilirea ordinii de drept nesocotite.

119. Dacă executarea în natură a obligaţiilor ar fi lăsată complet la latitudinea debitorului, hotărârile judecătoreşti cu un asemenea dispozitiv nu ar mai avea practic nicio putere. Prestigiul şi finalitatea actului de justiţie ar fi zădărnicite de debitor prin simpla sa manifestare unilaterală de voinţă printr-o comodă ignorare, marea majoritate a obligaţiilor intervertindu-se în simple datorii pecuniare. Daunele cominatorii reprezintă astfel singura modalitate de constrângere complementară, patrimonială, a debitorului, mai ales pentru acele obligaţii a căror singură raţiune este executarea în natură.

120. Alţi autori3) consideră însă că a extrage dreptul judecătorului de a obliga debitorul la plata de daune cominatorii din prerogativa de „imperium” a acestuia nu este suficient pentru

1) I. Lulă, Discuţii în legătură cu problematica daunelor cominatorii, în Dreptul nr. 9/1994, p. 24-25.

2) Publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004 şi republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.

3) V. Mitea, Unele consideraţii asupra situaţiei juridice actuale a daunelor cominatorii, în R.R.D.P. nr. 3/2007, p. 127-128.

a justifica admisibilitatea obligării la plata de daune cominatorii. Astfel, atât timp cât procesul civil este guvernat de principiul legalităţii4), orice hotărâre a instanţei de judecată trebuie să fie susţinută de un text de lege. După cum s-a susţinut şi în doctrină în legătură cu rolul judecătorilor, „independenţa acestora implică şi prerogativa de a interpreta ei înşişi legea şi de a o aplica aşa cum apreciază circumstanţele cauzei, iar «legea» la care face referire textul art. 124 din Constituţie nu poate avea alt sens decât acela de act normativ, emanând de la autoritatea legiuitoare, nefiind vorba deci de «norma generală» configurată jurisprudenţial”5).

121. Prin urmare, dintr-un asemenea unghi de vedere, trebuie considerat că prerogativa judecătorului de a ordona măsurile necesare aducerii la îndeplinire a celor dispuse prin hotărâre nu poate să se situeze în afara a ceea ce legea stabileşte, deoarece, în general, orice conduită sau măsură judiciară nu se poate sustrage evocatului principiu. Aceasta înseamnă că, atunci când judecătorul îşi exercită atribuţiile, acesta poate dispune numai în temeiul legii şi în acord cu aceasta.

122. Deşi judecătorul nu poate fi creator de lege, deoarece, într-o astfel de situaţie, s-ar face vinovat de exces de putere, totuşi, în mod excepţional, din raţiuni practice aflate în legătură cu nevoia de a asigura protecţia unor drepturi subiective, judecătorul va putea ordona măsuri care nu sunt expres prevăzute de lege, dar care sunt în concordanţă cu principiile dreptului. În aceste situaţii, judecătorul nu creează însă drept, ci îşi exercită obligaţia sa de a asigura protecţia unor drepturi sau interese legitime prin ordonarea de măsuri care, dacă ar fi refuzate părţii care le cere, l-ar pune pe magistrat în situaţia de a fi culpabil de denegare de dreptate.

123. Astfel, regula este că legiuitorului îi revine sarcina de a asigura cadrul normativ pentru protejarea drepturilor subiective, iar intervenţia judecătorului rămâne excepţională, impusă de o „stare de necesitate”, aflată în legătură cu nevoia concretă şi imediată de a proteja un

4) Potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, republicată, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

5) I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 63.

drept sau un interes legitim a cărui existenţă este certă, în condiţiile în care legea nu oferă mecanismele procesuale corespunzătoare. Cu toate că această abordare este îmbrăţişată de majoritatea doctrinarilor, fiind actuală şi caracterizând misiunea fundamentală a judecătorului, totuşi, este de dorit ca legiuitorul să supravegheze atent situaţiile care nu beneficiază de o reglementare legală, dar care necesită o astfel de încadrare şi să intervină legislativ6).

124. Există însă şi autori care văd în prevederile art. 175 C. proc. civ.7) baza legală a daunelor cominatorii, cu toate că obiectul obligaţiei de a face la care se referă, respectiv afişarea unui înscris în faţa instanţei de judecată, nu are conţinut patrimonial. Această sancţiune nu poate fi catalogată drept o amendă civilă, deoarece legiuitorul ar fi prevăzut-o explicit8), şi nici ca reprezentând daune-interese, de vreme ce, la data când această constrângere patrimonială este fixată, întinderea daunelor patrimoniale nu se cunoaşte. Rămâne deci o singură explicaţie posibilă, şi anume că prevederile art. 175 C. proc. civ. se referă la daunele cominatorii.

125. Pe lângă această prevedere legală care face referire la daunele cominatorii, de-a lungul timpului au fost elaborate legi speciale care prevăd expres ca sancţiune plata de daune cominatorii.9)

126. Pentru evitarea ezitărilor şi inconsecvenţei soluţiilor din practica judiciară, considerăm că ar fi necesară elaborarea unei reglementări legislative menite să statueze cu titlu de normă generală valoarea de sancţiune judiciară a daunelor cominatorii, aplicabilă obligaţiilor de a face, de a nu face şi de a da.

6) V. Mitea, op. cit., p. 126-129. 7) Art. 175 C. proc. civ. prevede: „(1) Dacă înscrisul se găseşte în păstrarea unei autorităţi sau a

altei persoane, instanţa va dispune aducerea lui, în termenul fixat în acest scop (…). (2) Înfăţişarea şi aducerea înscrisului se fac pe cheltuiala părţii care a cerut dovada; suma de

plată va fi stabilită prin încheiere irevocabilă”. 8) De exemplu, art. 95 C. proc. civ., în materia citaţiilor, prevede ca sancţiune amenda civilă

pentru reclamantul care se face vinovat de citarea cu rea-credinţă a pârâtului, de urgenţă, prin publicitate.

9) Astfel, sancţiunea daunelor cominatorii este prevăzută atât în cuprinsul art. 48 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cât şi în art. 64 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată.

Secţiunea a 3-a. Caracteristicile daunelor cominatorii

127. Acest tip de daune reprezintă un mijloc de constrângere, prin stabilirea lor urmărindu-se să se înfrângă rezistenţa debitorului, care, sub ameninţarea plăţii unor daune cominatorii ridicate, ar prefera să-şi execute fără prea multă întârziere obligaţia. Pentru acest considerente, ele reprezintă un mod indirect de asigurare a executării în natură a obligaţiilor asumate de debitor.

128. În literatura juridică, daunele cominatorii sunt apreciate ca fiind un mijloc alternativ de constrângere a debitorului la executare, alături de celelalte mijloace sau căi de constrângere pe care le oferă legea creditorului pentru a obţine executarea în natură a obligaţiei contractuale.

129. Doctrina prezintă daunele cominatorii ca fiind un mijloc subsidiar de a obţine indirect executarea în natură a obligaţiei. Chiar dacă nu constituie o cale propriu-zisă de executare silită, prevederea lor într-o hotărâre judecătorească poate determina debitorul la executare, evitându-se astfel o nouă fază a procesului civil, greoaie şi anevoioasă, respectiv faza executării silite. Creditorul are astfel posibilitatea să opteze dacă va recurge sau nu, în funcţie de interesele sale, la acest mijloc de constrângere sau dacă va apela la o altă cale de executare a obligaţiei pe care este îndreptăţit să o primească. Prin faptul că ar solicita obligarea debitorului la plata unor daune cominatorii, creditorul nu renunţă la posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei (de exemplu, prin apelarea la serviciile unui executor judecătoresc), ci încearcă încă un mijloc suplimentar de presiune, care l-ar putea determina pe debitor să-şi execute obligaţia.

130. Daunele cominatorii au, de asemenea, un caracter nede-terminat, cuantumul acestora neputând fi stabilit la momentul pronunţării lor, întrucât întinderea lor depinde de momentul la care debitorul va executa obligaţiile sale.

131. Instanţa de judecată este cea care stabileşte valoarea daunelor cominatorii la care este obligat debitorul. Pentru a stabili

cuantumul corect al acestor daune, instanţa de judecată trebuie să ţină seama nu numai de situaţia patrimonială a debitorului, dar şi de gradul de împotrivire al acestuia şi de interesul creditorului ca executarea să fie făcută exclusiv de către pârâtul recalcitrant. Cifra daunelor stabilită pentru fiecare zi de întârziere (sau prin raportare la unitatea de timp) trebuie să fie fixată în aşa fel încât să aibă un real caracter cominatoriu. Ca efect al trecerii unei perioade de timp, relativ scurte, acumularea sumei reprezentând daunele trebuie să fie considerabilă, astfel încât să-l determine pe debitor, ca, mai degrabă, să execute obligaţia în natură decât să suporte o asemenea constrângere patrimonială.

132. În literatura de specialitate s-a exprimat constant opinia că daunele cominatorii ar avea caracter provizoriu. Această orientare este influenţată de modelul francez, care permite instanţei de judecată să modifice cuantumul acestora, iar în momentul lichidării lor putând să fie chiar reduse în funcţie de: rezistenţa debitorului la executarea în natură, de culpa acestuia, de posibilităţile lui de executare, de posibilităţile materiale ale părţilor.10)

133. Există însă autori care nu susţin această orientare11), fiind de părere că, după ce instanţa a stabilit cuantumul daunelor comi-natorii printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, urmând să fie pusă în executare, cuantumul acestora nu mai poate fi modificat în niciun caz, chiar dacă ar interveni schimbări în structura elementelor avute în vedere la individualizarea acestor daune cominatorii. Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile nu pot fi modificate prin alte hotărâri judecătoreşti decât dacă se recurge la căile extraordinare de atac prevăzute de lege. Condiţiile şi cazurile în care o hotărâre definitivă şi irevocabilă poate fi anulată sau modificată sunt de asemenea prevăzute expres şi limitativ de lege, astfel încât situaţiile în care poate fi modificat cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti sunt de strictă interpretare.12)

10) I. Kocsis, Unele consideraţii privind sistemul sancţionator al daunelor cominatorii, în S.U.B.B. nr. 1/2000, p. 22.

11) I. Lulă, op. cit., p. 27-28.12) De exemplu, au caracter „provizoriu”, datorită naturii lor speciale, hotărârile pronunţate în

materia obligaţiei de întreţinere, deoarece art. 94 alin. (2) C. fam. prevede expres posibilitatea modificării cuantumului întreţinerii. Hotărârile privind încredinţarea copiilor minori pot fi, de asemenea, modificate, potrivit prevederilor art. 44 C. fam., în cazul schimbării împrejurărilor

134. Având în vedere faptul că posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt date de lege, iar nu de judecători, ca o consecinţă a principiului legalităţii căilor de atac, se consideră ca inacceptabil caracterul „provizoriu”, modificabil, al daunelor cominatorii. A admite posibilitatea modificării unei hotărâri judecătoreşti puse în executare, în sensul reducerii, majorării sau desfiinţării acestora, echivalează cu a admite că, pe lângă cazurile de anulare sau modificare a unei hotărâri judecătoreşti expres prevăzute de lege, mai există şi alte cazuri care nu sunt reglementate legal, ceea ce este inadmisibil, potrivit principiilor legalităţii şi autorităţii de lucru judecat.

135. Astfel, daunele cominatorii acumulate pe o anumită perioadă de timp au fost de natură să-l constrângă pe debitor şi să-l determine să facă ceea ce era normal să facă de bunăvoie, reglându-i conduita, astfel încât, nici din punct de vedere al principiului echităţii, nu este justificată reducerea în final a totalului acestora. Obligarea la plata integrală a daunelor cominatorii reprezintă de asemenea un aspect al relevării funcţiei educativ-preventive a răspunderii civile.

avute în vedere la luarea măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile personale ale părinţilor.

Secţiunea a 4-a. Domeniul de aplicare

136. Instanţele judecătoreşti aplică acest mijloc de constrângere a debitorului prin intermediul patrimoniului la aproape toate obligaţiile de a face şi a nu face, precum şi la obligaţiile de a da.

137. În ceea ce priveşte sfera de aplicabilitate a daunelor comi-natorii la obligaţiile de a face, s-a afirmat în literatura de specialitate că nu este posibilă acordarea daunelor cominatorii atunci când obligaţia poate fi executată în natură pe calea executării silite de către executorul judecătoresc sau de către creditor pe seama debitorului său. Alţi autori apreciază însă că daunele cominatorii, reprezentând tocmai un mijloc alternativ de îndeplinire a obligaţiei aflat la dispoziţia creditorului, ameninţarea pe care o prezintă aceste daune pot constitui pentru debitor uneori o constrângere suficientă pentru a-l determina la executarea obligaţiilor ce îi revin, creditorul fiind astfel scutit să recurgă la procedura executării silite.13)

138. Obligaţia de a nu face este compatibilă şi ea cu daunele cominatorii, în special pentru motivul că aceste obligaţii pot fi descompuse în mai multe momente, astfel că această sancţiune patrimonială poate fi mai uşor stabilită proporţional cu partea nerespectată zilnic din obligaţia de a nu face.

139. În literatura juridică s-a arătat chiar că, atunci când refuzul debitorului de a executa obligaţia în natură a fost clar şi categoric exprimat, nu se pot acorda daune cominatorii, impunându-se executarea silită indirectă. Într-o altă orientare14) se consideră însă că soluţia ar trebui să fie contrară. Astfel, atitudinea debitorului dovedind clar faptul că acesta este recalcitrant, măsura care se impune este tocmai constrângerea patrimonială a acestuia pentru a-i înfrânge rezistenţa psihică şi a-l determina să-şi execute în natură obligaţia.

13) I. Kocsis, op. cit., p. 24-25.14) I. Lulă, op. cit., p. 24.

140. În literatura juridică recentă15) s-a susţinut că sfera daunelor cominatorii trebuie să cuprindă exclusiv acele obligaţii care înfăţişează un caracter strict personal, adică acelea care, prin obiectul lor, se referă la calităţile ireductibil individuale ale debitorului (de exemplu, un anumit pictor, un anumit arhitect, un anumit cântăreţ etc.) ori la obligaţiile care implică o acţiune cu caracter continuu la care acesta ar putea fi constrâns doar cu preţul captivităţii sale.

141. Aşa cum s-a susţinut de mai mulţi autori, restrângerea şi limitarea daunelor cominatorii numai la obligaţiile de a face care privesc un fapt personal este excesivă, deoarece pot exista şi alte cazuri când executarea în natură este foarte importantă pentru creditor, acesta având interes ca obligaţia să fie îndeplinită numai de către debitor sau cu participarea acestuia.

De cele mai multe ori, executarea în natură a obligaţiei de către creditor în contul debitorului necesită eforturi suplimentare, avansarea unor cheltuieli, uzură nervoasă, pierdere de timp şi, mai ales, riscul ca urmărirea ulterioară a debitorului să fie şi mai dificilă ca urmare a insolvabilităţii acestuia. Dacă debitorul s-a sustras de la executarea propriei sale obligaţii, este probabil că va încerca să zădărnicească sau să întârzie şi executarea în natură făcută de o altă persoană pe cheltuiala sa.

142. Potrivit altor opinii diametral opuse, exprimate în literatura

de specialitate, daunele cominatorii sunt chiar incompatibile cu obligaţia de a face intuitu personae, deoarece „nimeni nu poate fi obligat cu sila să execute un fapt personal”, deoarece aceasta ar fi „incompatibil cu principiul libertăţii contractuale”. De asemenea, susţinătorii acestei orientări se îndoiesc de calitatea unei lucrări în care artistul a lucrat sub imperiul constrângerii, o astfel de lucrare neputând fi decât superficială şi este puţin probabil ca acele calităţi ale debitorului care au determinat încheierea contractului să-şi găsească expresia în lucrările realizate sub imperiul ameninţării emanând de la daunele cominatorii stabilite.

15) A se vedea: M.D. Fruth-Oprişan, Executarea în natură a obligaţiei de a face, în R.R.D. nr. 8/1986; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 323.

143. Fără a nega de plano rolul de constrângere pe care îl au daunele cominatorii, ne raliem opiniei exprimate în literatura de specialitate potrivit căreia soluţia cea mai potrivită ce ar trebui îmbrăţişată de instanţa de judecată ar trebui să se raporteze la fiecare speţă în parte, urmând a se aprecia de la caz la caz dacă prin constrângerea debitorului s-ar putea obţine o realizare întocmai a contractului sau dacă executarea prin echivalent ar fi o soluţie mai adecvată16).

144. Obligaţia de a da o sumă de bani s-a considerat de o parte a doctrinei juridice că este incompatibilă cu daunele cominatorii, fiindcă executarea ei în natură se confundă cu executarea prin echivalent. Având acelaşi obiect cu obligaţia de bază, prin plata daunelor cominatorii, creditorul primeşte în toate cazurile tocmai prestaţia datorată, adică suma de bani care produce dobânzi în caz de întârziere a plăţii.

145. Într-o altă opinie exprimată în doctrina juridică, se susţine că daunele cominatorii trebuie acordate independent de daunele-interese, astfel încât acestea pot fi cumulate. Faptul că există o evaluare anticipată a prejudiciului prin inserarea în contract a unei clauze penale, indiferent că prejudiciul a fost produs ca urmare a neexecutării în natură a obligaţiilor sau ca urmare a executării cu întârziere a acestor obligaţii contractuale, creditorul obligaţiei neexecutate are dreptul de a opta pentru executarea în natură. În această situaţie creditorul se poate folosi şi de ameninţarea pe care ar exercita-o asupra debitorului sistemul daunelor cominatorii. Soluţia ce trebuie adoptată este aceeaşi şi pentru situaţia acordării daunelor-interese moratorii, când perioada de executare poate fi scurtată prin ameninţarea pe care o prezintă asupra debitorului sistemul daunelor cominatorii. Aceste daune cominatorii constituie un factor suplimentar de presiune asupra debitorului, alături de daunele-interese moratorii prevăzute pentru executarea în natură a obligaţiilor pe care debitorul şi le-a asumat.17)

146. Atunci când obiectul obligaţie este de a da un bun de gen, trebuie observat că executarea presupune desfăşurarea unei

16) I. Kocsis, op. cit., p. 25.17) I. Kocsis, op. cit., p. 24.

anumite activităţi din partea debitorului. Având în vedere că transferul proprietăţii bunurilor de gen este subordonată operaţiunii de individualizare prin numărare, cântărire, măsurare etc., şi predării efective a bunului, pot exista situaţii când creditorul are nevoie de participarea personală a debitorului la îndeplinirea obligaţiei de a face. În aceste situaţii se pot invoca şi dovedi împrejurări care justifică interesul creditorului ca debitorul să execute personal obligaţia de a face şi obligaţia de predare a bunurilor de gen după individualizarea lor, astfel încât este întemeiată, implicit, şi solicitarea privind obligarea debitorului la plata de daune cominatorii, ca modalitate de constrângere patrimonială pentru executarea obligaţiei în natură.

Dacă debitorul refuză executarea obligaţiei în natură, posibi-litatea creditorului de a achiziţiona singur bunurile fungibile, uneori, din altă parte, pe cheltuiala debitorului, urmând ca apoi să recupereze preţul printr-o executare silită, reprezintă deseori multă pierdere de timp, operaţiuni greoaie şi anevoioase, multe cheltuieli şi chiar şi riscul insolvabilităţii, astfel încât toate acestea impun existenţa unui interes serios şi legitim pentru creditor de a pretinde instanţei de judecată obligarea pârâtului la daune cominatorii.

147.1. Practică judiciară. Daune cominatorii. Noţiune. Inadmisibilitatea acordării în cazul în care este posibilă executarea. Astfel, într-o situaţie de speţă18), reclamanţii V.V. şi V.M. au ales calea ordonanţei preşedinţiale, conform art. 581 C. proc. civ., pentru ca pârâta C.C. să fie obligată să înceteze actele abuzive şi să permită folosirea de către reclamanţi a unor construcţii din imobilul situat în Bucureşti, sectorul 3. Prin sentinţa civilă nr. 1417 din 18 februarie 1993 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti s-a admis cererea reclamanţilor, iar pârâta a fost obligată să înceteze actele abuzive sub sancţiunea plăţii de 1.000 lei daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere şi la 2.250 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta pentru faptul că instanţa de fond nu trebuia să acorde daune cominatorii, întrucât executarea se face printr-o procedură specifică şi nu există moti-varea în fapt şi în drept a acestor daune.

18) Trib. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1053 din 20 mai 1993, în M. Tăbăraş, Daune-interese. Culegere de practică judiciară, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 13-14.

Recursul pârâtei s-a admis, critica sentinţei atacate fiind fondată. În motivare, instanţa de recurs precizează faptul că daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere pentru debitor şi constau într-o sumă de bani pe care trebuie să o plătească, până la executarea obligaţiei. Specificul acestor daune este acela că se aplică numai atunci când este vorba de asigurarea executării obligaţiilor de a face şi de a nu face. Daunele cominatorii nu se pot acorda în situaţia în care este posibilă executarea obligaţiilor în natură, pe cale silită, prin intermediul executorilor judecătoreşti.

În situaţia de faţă, sentinţa fiind executorie şi putând fi pusă în executare de îndată, prin executorii judecătoreşti, fără trecerea vreunui termen şi fără somaţie, instanţa de fond, în mod greşit, a dispus obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii de 1000 lei, pentru fiecare zi de întârziere.

147.2. Practică judiciară. Acordarea de daune cominatorii pentru întârziere în executarea hotărârii. Inadmisibilitate. Într-o situaţie de speţă similară, instanţa de recurs19) a ajuns la aceeaşi concluzie. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 660 din 24 martie 1992, a dispus înapoierea copilului reţinut pe nedrept şi l-a obligat, totodată, pe pârât la plata daunelor cominatorii, în sumă de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în executare, cu începere de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la predarea efectivă a minorului.

Tribunalul a admis recursul pârâtului şi a modificat sentinţa în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru instituirea acestei obligaţii.

147.3. Practică judiciară. Daune cominatorii. Condiţii de acordare. Într-un exemplu de practica judiciară20), minorul I., născut la data de 11 iulie 1986, din căsătoria părţilor, a fost încredinţat spre creştere şi educare mamei reclamante, potrivit sentinţelor civile nr. 982/1990 (ordonanţă preşedinţială) şi nr. 1245/1991 (divorţ), ambele pronunţate de Judecătoria S.A.I. Având în vedere că

19) Trib. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 660 din 2 martie 1993, în M. Tăbăraş, op. cit., p. 14.

20) Trib. Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 387 din 9 noiembrie 1993, în M. Tăbăraş, op. cit., p. 14-15.

executarea hotărârilor nu a fost posibilă, din cauza atitudinii pârâ-tului, aşa cum rezultă din procesul-verbal al executorilor jude-cătoreşti din 11 iunie 1992, mama reclamantă, apreciind că sunt îndeplinite cerinţele art. 1075 şi urm. C. civ., a solicitat constrân-gerea pârâtului tată la îndeplinirea obligaţiei stabilite în sarcina acestuia, prin plata unor daune cominatorii pe zi de întârziere.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 687 din 17 martie 1993, pronunţată de Judecătoria S.A.I. a fost admisă în parte cererea reclamantei C.G. împotriva pârâtului C.I., acesta fiind obligat la plata unor daune cominatorii de 500 lei pe zi întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii, în situaţia în care nu va preda copilul mamei la care a fost încredinţat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, arătând că nu se opune la executare, dar copilul a fost crescut de la naştere de părinţii săi şi nu doreşte să fie luat de mama lui.

Apelul pârâtului a fost admis, iar sentinţa atacată a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acţiunii. Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul reţine că daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului, ori de câte ori acesta nu îşi îndeplineşte o obligaţie personală de a face sau a nu face. În speţă nu sunt întrunite condiţiile concrete avute în vedere prin art. 1076 C. civ., astfel că sentinţa este greşită.

Daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere a celui care, cu rea-credinţă, refuză să-şi îndeplinească obligaţiile, sub forma unui refuz sistematic şi dolosiv (esenţial într-o astfel de situaţie). În speţă, reclamanta-intimată a făcut o singură încercare de executare a hotărârii, la data de 11 iunie 1992, când, aşa cum rezultă din procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc, pârâtul-apelant nu s-a opus la executare. Abia în momentul în care copilul a început să plângă, nedorind să fie luat de reclamanta-apelantă, pârâtul-apelant a declarat că va da copilul când acesta va dori să se ducă la mamă. Această unică împrejurare, neconcordantă cu alte situaţii din care să se poată trage concluzia unui refuz de executare din partea pârâtului-apelant, nu justifică aplicarea unei măsuri de constrângere sub forma daunelor cominatorii.

Astfel, daunele cominatorii sunt un mijloc de constrângere a debitorului unei obligaţii de a face sau de a nu face de a şi-o

executa întocmai. Atunci când executarea obligaţiei depinde de alţi factori, care exclud culpa debitorului, obligarea acestuia la plata unor daune cominatorii către creditor este lipsită de suport şi este şi ineficientă.

Secţiunea a 5-a. Incidenţa daunelor cominatorii în raport de alte instituţii

ale dreptului civil

5.1. Există deosebiri între daunele cominatorii şi daunele-interese?

148. Deosebirile dintre celor două instituţii de drept rezidă în principal din funcţiile lor juridice, precum şi din temeiul lor legal.

a) Astfel, daunele cominatorii au rolul de constrângere a debitorului pentru ca acesta să execute obligaţia în natură, pe când daunele-interese sunt menite să înlocuiască prestaţia neexecutată sau executată cu întârziere prin echivalent.

b) De asemenea, daunele cominatorii au rolul de a înfrânge rezistenţa debitorului, fiind stabilite în funcţie de gradul de împotrivire a debitorului, de situaţia lui patrimonială şi de interesul concret al creditorului pentru ca obligaţia să fie executată în natură. Daunele-interese sunt solicitate tocmai pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutare sau executare cu întârziere, astfel încât sunt solicitate în funcţie de acest prejudiciu dovedit.

c) Problematica daunelor cominatorii a fost îndelung dezbătută în literatura juridică deoarece este o creaţie a jurisprudenţei, nefiind reglementată legal decât pentru anumite situaţii expres prevăzute de lege. În aceste condiţii, debitorul va fi obligat la plata de daune cominatorii, doar dacă acestea au fost încuviinţate şi cuantumul lor stabilit de instanţa de judecată pe baza interesului dovedit al creditorului. Daunele-interese fiind expres prevăzute de lege, respectiv de art. 1073 C. civ., acestea sunt acordate de instanţa de judecată în funcţie de întinderea prejudiciului, dar pot fi şi stabilite anticipat de părţi la momentul încheierii contractului.

149. Eficienţa daunelor cominatorii a fost deseori pusă sub semnul îndoielii pe considerentul că, în cele din urmă, acestea se vor transforma în daune-interese compensatorii, astfel încât ele nu vor exercita decât o presiune aparentă asupra debitorului.

150. Potrivit opiniilor exprimate recent în doctrina juridică, se susţine că daunele cominatorii ar trebui acordate independent de daunele-interese. Renunţându-se la transformarea lor în daune-interese, se naşte posibilitatea ca acestea să fie chiar cumulate cu daunele-interese.

151. Unii autori au considerat însă că, în lipsa unor dispoziţii legale exprese, debitorul nu poate fi obligat la sancţiunea constând în plata de daune cominatorii.

152. Ne raliem susţinătorilor opiniei contrare, deoarece prin principiul nulla poena sine lege (principiul legalităţii pedepsei) s-a urmărit doar protejarea individului împotriva guvernanţilor, impu-nându-se ca fiecare persoană să cunoască în prealabil caracterul licit sau ilicit al conduitei pe care urmează să o desfăşoare, precum şi gravitatea pedepsei la care se expune în cazul unui comportament ilicit. Respectarea acestor exigenţe este realizată, în ceea ce priveşte daunele cominatorii, tocmai prin intermediul hotărârii judecătoreşti, care stabileşte explicit conduita pe care va trebui să o desfăşoare debitorul şi consecinţele nerespectării acestei conduite, astfel încât debitorul nu este supus unui arbitrariu, el fiind avertizat asupra consecinţelor conduitei sale ilicite.21)

153. Cu toate acestea, în literatura juridică s-a susţinut că acor-darea daunelor cominatorii este inadmisibilă în cazul obliga-ţiilor însoţite de o clauză penală, deoarece creditorul, acceptând convenţional evaluarea anticipată a daunelor-interese, şi-a manifestat clar opţiunea pentru executarea prin echivalent, renunţând deci la executarea în natură a obligaţiei principale. De asemenea, în aceeaşi viziune se consideră că daunele cominatorii nu ar putea fi acordate nici în situaţia în care în contract ar fi anticipate daunele-interese moratorii, stabilindu-se în acest sens o sumă de bani pentru fiecare zi de întârziere, deoarece în această situaţie daunele cominatorii ar fi lipsite de caracterul lor cominatoriu şi provizoriu, aceste roluri fiind preluate de clauza penală.22)

21) I. Kocsis, op. cit., p. 22-23.22) I. Kocsis, op. cit., p. 24.

154. În ce ne priveşte, ne raliem opiniei contrare, potrivit căreia daunele cominatorii pot fi acordate chiar şi în situaţia în care daunele-interese sunt stabilite anticipat prin intermediul clauzei penale, deoarece, având funcţii diferite, cele două categorii de daune pot fi acordate independent unele de altele, putând fi chiar cumulate.

155. De altfel, având în vedere scopul pentru care sunt acordate daunele cominatorii, achiesăm opiniei potrivit căreia acestea vor putea fi solicitate chiar şi în situaţia în care este prevăzut în contract un pact comisoriu de gradul IV, de natură a duce la desfiinţarea de plin drept şi fără îndeplinirea vreunei formalităţi, în caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale. Dreptul de opţiune pentru desfiinţarea contractului aparţinând numai creditorului, acesta are posibilitatea de a opta pentru executarea în natură, dacă aceasta îi este mai avantajoasă, apelând chiar la constrângerea oferită de sistemul daunelor cominatorii.23)

5.2. Respectă daunele cominatorii principiul îmbogăţirii fără justă cauză?

156. În literatura juridică mai veche, dar şi în cea foarte recentă24), s-a arătat că daunele cominatorii fiind doar un mijloc de constrângere patrimonială indirectă a debitorului, după ce obligaţia se va executa, creditorul va trebui să restituie sumele primite cu acest titlu, deoarece, dacă le-ar reţine, s-ar îmbogăţi fără justă cauză, în detrimentul debitorului.

157. Examinând condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acţiunea în restituire întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, rezultă că:

1) mărirea unui patrimoniu trebuie să fie corelativă cu micşorarea altuia;

2) să nu existe un alt mijloc de recuperare; şi 3) să nu existe niciun temei legitim pentru modificarea survenită

în valoarea celor două patrimonii. Astfel, hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit daunele cominatorii reprezentând un

23) I. Kocsis, op. cit., p. 24. 24) T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 317;

L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 146.

veritabil temei juridic pentru reţinerea de către creditor a sumelor acumulate în întregime, nu există nicio raţiune pentru aplicarea regulilor principiului îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece condiţia absenţei cauzei legitime nu este îndeplinită.

158. În consecinţă, pentru reţinerea echivalentului total al daunelor cominatorii de către creditor există o justă cauză, deoarece acestea izvorăsc din neexecutarea culpabilă a unei obligaţii asumate prin act juridic ori prevăzute de lege, în timp ce, în cadrul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, situaţia este exact inversă, respectiv însărăcitul este de bună-credinţă, adică lipsit de orice culpă în micşorarea patrimoniului său. Raportul de obligaţie în cadrul daunelor cominatorii este creat tocmai de instanţa de judecată pentru a determina indirect pe debitorul recalcitrant să execute personal obligaţia, iar însărăcitul nu se află în niciun raport juridic civil concret cu creditorul îmbogăţirii. În aceste condiţii, se ajunge la concluzia că debitorul recalcitrant însărăcit nu are la dispoziţie nicio acţiune în justiţie pentru recuperarea sumelor la care a fost obligat în mod just prin titlul executoriu provenind de la o hotărâre a instanţei de judecată, astfel încât creditorul este îndrituit să păstreze sumele stabilite cu titlu de daune cominatorii.25)

5.3. Figura juridică a amenzilor cominatorii în comparaţie cu daunele cominatorii

159. Amenzile cominatorii sunt instituite prin O.U.G. nr. 138/2000 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, iar potrivit Legii nr. 459/2006, a fost modificat din nou Codul de procedură civilă, interesându-ne în special dispoziţiile art. 580³ C. proc. civ., care a fost completat, fiind adăugate, după alin. (2), încă trei alineate26). La ultimul alineat din acest articol se prevede expres imposibilitatea acordării de daune cominatorii

25) I. Lulă, op. cit., p. 29.26) În prezent, art. 580³ C. proc. civ., modificat, are următorul conţinut: „(...) (2) Dacă în termen

de 6 luni debitorul nu va executa obligaţia prevăzută în titlul executoriu, la cererea creditorului, instanţa care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului va fixa suma datorată cu acest titlu, prin încheierea irevocabilă, dată cu citarea părţilor (…). (3) Amenda civilă va putea fi anulată, în tot sau în parte, ori redusă, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu sau, după caz, pentru alte motive temeinice, pe cale de contestaţie la executare. (4) Încheierile date în condiţiile prezentului articol sunt executorii şi se comunică din oficiu, prin grija grefierului de şedinţă, organelor fiscale competente în vederea executării silite, potrivit Codului de procedură fiscală. (5) Pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul articol nu se pot acorda daune cominatorii”.

pentru neexecutarea obligaţiei, ceea ce a stârnit opinii doctrinare divergente.

160. Astfel, într-o opinie s-a susţinut că daunele cominatorii pot constitui încă un instrument de constrângere a debitorului, motivat tocmai de existenţa diferenţelor, socotite esenţiale, dintre amenzile cominatorii şi daunele cominatorii, precum şi de existenţa în prezent a unor texte de lege ce reglementează în mod expres posibilitatea acordării daunelor cominatorii, în anumite situaţii particulare.

161. Într-o altă opinie însă, se apreciază că daunele cominatorii nu ar mai putea fi acordate la nivel general, tocmai datorită modificărilor survenite la art. 580³ C. proc. civ., care exclud posibilitatea acordării de daune cominatorii. În temeiul aplicării imediate a legii noi, se impune aplicarea exclusivă a soluţiei reglementate de legea nouă, ceea ce justifică abandonarea vechiului sistem, tocmai pentru că obiectul şi finalitatea lor coincid. Suplimentar, s-a invocat şi argumentul că noul mecanism instituit de art. 580³ C. proc. civ. este unul care îngăduie creditorului ca, în mod energic şi eficient, parcurgând o procedură mai scurtă, să obţină executarea obligaţiei, aceasta şi în condiţiile în care s-a susţinut că este normal să fie aplicată o instituţie a dreptului care are recunoaştere legală în detrimentul uneia care a fost impusă jurisprudenţial.

162. Aceste dizarmonii doctrinare au fost însoţite de soluţii contradictorii date în practica judiciară, astfel încât procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a promovat un recurs în interesul legii, solicitând intervenţia instanţei supreme. Prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 200527), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a oferit următoarea rezolvare: „Cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580³ C. proc. civ.”.

163. Prin această decizie, instanţa supremă a statuat cu forţă obligatorie că obligarea la plata de daune cominatorii este admi-

27) Publicată în M. Of. nr. 225 din 13 martie 2006.

sibilă chiar şi în condiţiile obligării debitorului la plata amenzii civile, conform art. 580³ C. proc. civ.

164. Noul alineat (5) al art. 580³ C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 459/2006, tranşează, de asemenea, orice controverse, dispunând în mod expres că pentru neexecutarea obligaţiilor de a face intuitu personae „nu se pot acorda daune cominatorii”. Aceeaşi dezlegare se impune şi în cazul refuzului debitorului de a executa obligaţiile de a nu face care, de asemenea, ar implica faptul personal al debitorului.28)

O consecinţă directă a dispoziţiilor art. 580³ alin. (5) C. proc. civ. este aceea că, din momentul intrării în vigoare a acestor prevederi legale, Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încetează de a mai produce efecte, în limitele incompatibilităţii sale cu noile modificări ale Codului de procedură civilă.

165. Astfel, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., orice decizie în interesul legii produce prin voinţa legii două principale efecte: a) efectul obligatoriu faţă de instanţele de judecată în ceea ce priveşte dezlegările date problemelor de drept judecate; b) efectul aplicării pentru viitor a conţinutului deciziei faţă de instanţele de judecată. Deşi legea nu face nicio referire expresă, este evident faptul că forţa obligatorie a oricărei dezlegări oferite printr-o decizie în interesul legii se păstrează numai atât timp cât însăşi prevederea care a generat soluţii jurisprudenţiale diferite se află în vigoare. Când respectiva prevedere legală a fost abrogată expres sau tacit, dezlegarea oferită în interesul legii devine caducă, pierzându-şi efectele specifice, deoarece existenţa ei juridică este condiţionată de însăşi existenţa legii pe care o interpretează.29)

166. În condiţiile în care instituţia daunelor cominatorii nu este reglementată legal la modul general, dispoziţiile legale care stabilesc posibilitatea obligării debitorului la plata de daune cominatorii în raport de anumite situaţii juridice concrete

28) Potrivit art. 5804 alin. (1) C. proc. civ.: „Dispoziţiile prevăzute în secţiunea de faţă sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul când titlul executoriu cuprinde o obligaţie de a nu face”.

29) V. Mitea, op. cit., p. 131-132.

(de exemplu, Legea nr. 31/1990, Legea nr. 554/2000, Legea nr. 18/199130) a fondului funciar etc.) au valoarea unor norme speciale. Potrivit principiului priorităţii legii speciale în raport de norma generală, se aplică mai întâi legea specială, chiar dacă aceasta este anterioară normei generale , atât timp cât prin norma generală nu s-a dispus expres abrogarea celei speciale. Prin urmare, atât timp cât legea generală mai nouă nu abrogă neechivoc legi speciale precedente ei, acestea rămân în vigoare şi continuă să producă efecte cu privire la situaţiile ori faptele pe care le reglementează, cu consecinţa că norma specială respectivă are întâietate de aplicare faţă de norma generală contemporană ei.

167. Raportând principiul mai sus enunţat la dispoziţiile art. 580³ alin. (5) C. proc. civ., nu se poate susţine că, prin modificările aduse Codului de procedură civilă, se abrogă normele speciale care reglementează, în mod punctual, anumite situaţii de acordare a daunelor cominatorii. Această concluzie este impusă de faptul că prin nicio dispoziţie a Legii nr. 459/2006 nu se face vreo referire expresă la abrogarea prevederilor din legile speciale care prevăd posibilitatea acordării de daune cominatorii.31)

168. În aceste condiţii, daunele cominatorii vor putea fi acordate în situaţiile prevăzute prin legi speciale, acestea putând fi chiar cumulate cu amenzile civile cominatorii în alte situaţii decât cele prevăzute în art. 580³ C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 459/2006.

5.4. Executarea silită a daunelor cominatorii169. Aşa cum rezultă din soluţiile jurisprudenţiale recente,

instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la problema dacă hotărârea judecătorească prin care s-au acordat daune cominatorii constituie titlu executoriu.

170. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că hotărârile judecătoreşti prin care debitorii sunt obligaţi să plătească daune cominatorii au caracter de titlu executoriu. În motivarea acestui punct de vedere, s-a relevat că a pretinde

30) Publicată în M. Of. nr. 37 din 20 februarie 1991 şi republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.

31) V. Mitea, op. cit., p. 131-132.

transformarea mai întâi, printr-o hotărâre judecătorească, a daunelor cominatorii în daune-interese ar însemna să fie golită de conţinut însăşi hotărârea de obligare la daune cominatorii, al căror rol este tocmai acela de a asigura o constrângere imediată şi eficientă a debitorului pentru a-şi îndeplini obligaţia de a face sau de a nu face, pe care şi-a asumat-o. În acest sens s-a făcut referire la dispoziţia cu caracter general prevăzută la art. 379 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căreia, dacă datoria constă într-o sumă nelămurită, „urmăririle se vor amâna până ce, mai întâi, se va face lichidarea”.

Potrivit acestei orientări, daunelor cominatorii stabilite sub forma unei sume fixe, calculată pe zile sau pe alt termen de întârziere, determină creanţa cominatorie să fie lichidă, tocmai deoarece cuantumul acesteia poate fi determinat pe baza titlului executoriu, în conformitate cu reglementarea dată prin art. 379 alin. (4) C. proc. civ., chiar dacă pentru aceasta ar fi nevoie de o nouă socoteală.

171. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, datorită carac-terului incert şi nelichid al unor asemenea creanţe, hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus obligarea la daune cominatorii nu pot fi puse în executare. Pentru aceasta s-a considerat că este necesar ca, în prealabil, să se stabilească (după regulile dreptului comun în materia răspunderii civile) suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării, transformând astfel daunelor cominatorii în daune compensatorii. În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, datorită caracterului nelichid al creanţei reprezentând daune cominatorii, declanşarea procedurii executării acestora ar face necesară mai întâi transformarea lor în daune-interese. În felul acesta, creditorul va primi, cu titlu definitiv, numai partea din valoarea daunelor cominatorii care reprezintă prejudiciul efectiv cauzat prin întârziere, neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiei, evitându-se astfel îmbogăţirea creditorului fără just temei.32)

172. Prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat problema cuantumului daunelor comi-

32) Explicaţii provenind din motivarea Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

natorii ce urmează a fi acordate prin executare silită, statuând cu valoare de forţă obligatorie că: „Hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor-interese dovedite”.

173. În susţinerea acestei hotărâri, instanţa supremă a considerat că daunele cominatorii, reprezentând un mijloc juridic subsidiar de înfrângere a rezistenţei debitorului la executarea silită şi având un caracter provizoriu, pot fi acordate numai până când acesta îşi va îndeplini obligaţia asumată, instanţa de judecată având chiar posibilitatea să le modifice, dacă va considera necesar. Tocmai datorită caracterului lor provizoriu, în cazul în care debitorul execută obligaţia, daunele cominatorii vor trebui să fie reduse la cuantumul despăgubirilor datorate pentru întârzierea executării, iar în cazul în care debitorul refuză executarea, cuantumul lor ar trebui convertit totuşi la valoarea exactă a prejudiciului suferit prin neexecutare. O altă soluţie nu este posibilă, deoarece în sistemul nostru de drept despăgubirea nu poate depăşi valoarea prejudiciului, pentru că diferenţa s-ar transforma într-o pedeapsă civilă în favoarea creditorului, care s-ar îmbogăţi în acest mod fără justă cauză. Prin urmare, nici executarea silită nu s-ar putea porni pe baza cuantumului provizoriu al daunelor cominatorii, dat fiind caracterul lor incert şi nelichid.

174. Fiind de principiu deci că daunele cominatorii reprezintă numai un mijloc de constrângere a debitorilor la îndeplinirea obli-gaţiei convenite, precum şi că suma stabilită în cadrul acestor daune nu poate fi considerată certă şi lichidă, revine instanţei de judecată îndatorirea ca, după executarea obligaţiei respective, să transforme daunele cominatorii în daune compensatorii, stabilind, potrivit regulilor dreptului comun, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării.

175. În această situaţie, concluzia ce se impune sub acest ultim aspect este aceea că hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit daune cominatorii nu este susceptibilă de executare silită, fiind necesar ca aceste daune să fie

transformate mai întâi de instanţa de judecată, la cererea creditorului, în daune compensatorii.33)

176. Această soluţie cuprinsă în decizia în interesul legii are caracter obligatoriu faţă de instanţele de judecată, fiind aplicabilă pentru viitor, de la data publicării ei, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

177. Prin aceasta se stabileşte cuantumul daunelor cominatorii în faza executării silite, dar nu este desfiinţată instituţia daunelor cominatorii. Având în vedere acest aspect, precum şi faptul că aceste daune sunt diferite de daunele-interese (solicitate ca urmare a angajării răspunderii civile contractuale34), considerăm că daunele cominatorii limitate la valoarea daunelor-interese pot fi chiar cumulate cu daunele-interese, solicitate expres, în situaţia în care se angajează şi răspunderea civilă contractuală.

178. În cazul în care acest cumul ar fi considerat ca inadmisibil, iar cuantumul daunelor cominatorii ar fi limitate la valoarea preju-diciului suferit prin neexecutare sau executare cu întârziere, atunci instituţia daunelor cominatorii ar fi lipsită de orice utilitate practică.

179. Având în vedere că există legi speciale prin care sunt reglementate daunele cominatorii, iar Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dobândeşte statutul de normă generală prin efectul obligatoriu pe care îl produce, potrivit principiului priorităţii, se va aplica mai întâi norma specială, deşi norma aceasta este anterioară normei generale. În condiţiile în care această decizie pronunţată în interesul legii nu abrogă expres dispoziţiile speciale prin care sunt reglementate daunele cominatorii, rezultă că acestea îşi păstrează efectele şi utilitatea. În consecinţă, pentru a nu fi desfiinţate definitiv daunele cominatorii odată cu această decizie, acestea, deşi îşi reduc efectul cominatoriu prin limitarea lor la valoarea daunelor-interese, pot fi totuşi cumulate cu daunele-interese solicitate ca urmare a neexecutării în natură a obligaţiei sau a

33) Explicaţii provenind din motivarea Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

34) Pentru considerente ilustrate în comentariul de mai sus.

executării cu întârziere odată cu angajarea răspunderii civile contractuale.

180. Practică judiciară. Daune cominatorii. Obligaţie de a face. Neexecutare. Într-o situaţie de speţă, soluţionată în recurs35), pârâtul a fost obligat să ridice gardul din jurul unei fântâni aflate în folosinţă publică, sub sancţiunea daunelor cominatorii de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere.

181. Această soluţie prilejuieşte unele comentarii referitoare la controversata problemă a daunelor cominatorii. Astfel, potrivit unui comentariu36) exprimat în doctrină, din textele art. 1075 şi art. 1077 C. civ., rezultă că, în caz de neexecutare, obligaţia de a face nu este susceptibilă de o constrângere directă a debitorului la executarea ei. Pentru a se respecta principiul liberţii individuale, fiecare persoană este liberă să vrea sau să nu vrea să execute obligaţia sa, fără să poată fi silită să facă contrariul. În această situaţie, creditorul obligaţiei de a face este îndreptăţit doar la dezdăunare, potrivit art. 1073 C. civ., sau poate fi autorizat de justiţie, în temeiul art. 1077 C. civ. (de câte ori acest lucru este posibil), să execute el obligaţia pe cheltuiala debitorului.

182. Acelaşi autor consideră că soluţia mai sus evocată se impune şi pentru ipoteza unei constrângeri indirecte a debitorului sub forma daunelor cominatorii, admise în practica judiciară. Având în vedere că legea nu prevede cu titlu de principiu general acest mod de constrângere şi că efectul cominatoriu al acestui tip de daune este numai aparent, câtă vreme cuantumul daunelor trebuie convertit la valoarea exactă a prejudiciului suferit de creditor prin neexecutare sau executare cu întârziere, într-o concepţie realistă şi conformă legii, instituţia daunelor cominatorii nu îşi are justificare.37)

183. În ce ne priveşte, nu împărtăşim în totalitate aceste expli-caţii.

35) Trib. Suceava, decizia civilă nr. 1290/1991, în P. Perju, Sinteză din practica Secţiei civile a Tribunalului Judeţean Suceava, în Dreptul nr. 10/1992, p. 58.

36) P. Perju, Sinteză din practica Secţiei civile a Tribunalului Judeţean Suceava, în Dreptul nr. 10/1992, p. 58.

37) Ibidem.

Astfel, având în vedere data la care s-a pronunţat instanţa, precum şi data de când provine comentariul, apreciem că, la acea dată, nefiind pronunţată Decizia în interesul legii nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că daunele cominatorii pot fi executate silit doar în limita daunelor-interese dovedite, instanţa de la acea dată a avut posibi-litatea să acorde daune cominatorii la valoarea lor integrală, nefiind obligată să le modifice.

Deşi prin decizia în interesul legii mai sus indicată s-a redus caracterul cominatoriu al acestor daune, totuşi, în prezent această instituţie este reglementată tot mai des în legi speciale, ceea ce denotă importanţa menţinerii efectelor acestei instituţii.

Având în vedere că în speţă nu este vorba despre o obligaţie intuitu personae, rezultă că nu sunt aplicabile prevederile art. 580³ alin. (5) C. proc. civ., ceea ce permite acordarea de daune cominatorii pentru neexecutarea în natură a obligaţiei. Chiar dacă în faza executării silite cuantumul acestor daune este redus la valoarea daunelor-interese, în caz de neexecutare în natură a obligaţiei aceste daune cominatorii pot fi cumulate cu daunele-interese. Prin această interpretare se păstrează rolul cominatoriu al acestui tip de daune, chiar dacă a fost redus în parte prin limitarea impusă de Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

184. Excepţie de neconstituţionalitate. Daune cominatorii. Executarea unor obligaţii izvorâte din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991. Într-o altă situaţie de speţă, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate38) referitoare la art. 64 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998. Textul legal criticat are următorul conţinut: „Dacă instanţa admite plângerea, primarul va fi obligat să execute de îndată înmânarea titlului de proprietate sau, după caz, punerea efectivă în posesie, sub sancţiunea condamnării la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, anume stabilite de instanţă”.

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 48 din Constituţie, care, ulterior sesizării, a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei

38) C.C., Decizia nr. 70 din 26 februarie 2004 (M. Of. nr. 239 din 18 martie 2004).

României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactuali-zarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. După republicare, textul constituţional invocat are următoarea numerotare şi conţinut: „Articolul 52: (1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. (2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. (3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.

Curtea Constituţională, examinând excepţia de neconstituţio-nalitate, încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guver-nului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, a reţinut că daunele cominatorii reprezintă un mijloc juridic la îndemâna creditorului pentru a-l constrânge pe debitor să execute în natură obligaţiile de a face sau de a nu face şi constau într-o sumă de bani aferentă unei unităţi de timp, pe care debitorul trebuie să o plătească până la executarea obligaţiei.

Împrejurarea că, potrivit reglementării legale în cauză, sunt instituite daune cominatorii pe zi de întârziere nu contravine în niciun fel normei constituţionale de referinţă, acestea neavând ca finalitate repararea prejudiciului, ci exclusiv constrângerea debi-torului, în speţă a primarului, la executarea obligaţiei de a face ce îi incumbă. Ele nu au un caracter reparator şi, prin urmare, nu se poate pretinde că, întrucât asemenea daune încep să curgă de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care primarul a fost obligat să înmâneze titlul de proprietate sau să procedeze la punerea în posesie, petentul nu mai are posibilitatea de a-şi recupera prejudiciul suferit ca urmare a refuzului nejustificat de eliberare a titlului sau de punere în posesie, în perioada anterioară pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Chiar dacă reglementarea criticată nu consacră in terminis dreptul titularului de a solicita şi obţine repararea eventualului prejudiciu suferit ca urmare a refuzului abuziv al primarului, el beneficiază de un asemenea drept în temeiul principiilor generale care guvernează materia, a căror incidenţă nu poate fi refuzată, în absenţa unei prevederi prohibitive exprese.

Aşa fiind, prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, nu contravin art. 52 din Constituţie, ci, dimpotrivă, dau expresie într-o manieră adecvată domeniului său de incidenţă, fără a exclude aplicarea reglementării de principiu cuprinse în textul constituţional.

185. Prin această decizie a Curţii Constituţionale este recunos-cută posibilitatea creditorului de a solicita, pe lângă daune cominatorii, şi daune-interese pentru neexecutarea corespunzătoare a obligaţiei asumate. Chiar dacă prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a limitat cuantumul daunelor cominatorii ce pot fi solicitate în faza executării silite, la nivelul valorii daunelor-interese, totuşi, apreciem că nu s-a interzis şi posibilitatea creditorului de a cere, totodată, şi repararea prejudiciului ca urmare a angajării răspunderii civile. Motivul principal pe care se bazează susţinerile noastre constă în faptul că nu există nicio dispoziţie legală expresă care să îngrădească în mod neechivoc dreptul creditorului de a solicita acordarea atât de daune cominatorii, cât şi de daune-interese.