dă-mi mâna, niarne

Rodica Lupu

ÎNSEMNE CULTURALE – 2013

Coordonator: Ion Lazăr da Coza Corector: Vasilisia Lazăr Tehnoredactare: Gina Zaharia Colaboratori: Sofia Sincă Corina Militaru Gabriela Grădinăriu Augusta Cristina Călin Iris Marinov Oana Maria Covaci

Copyright – 2013 – Rodica Lupu

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/

Rodica Lupu

N I A R N E

Dialogul acesta cu propriul meu eu îl simt ca pe-un freamăt de

frunze. Răspunsurile-mi vin instantaneu de la o umbră, întotdeauna prezentă și trează. Până acum, timiditatea mi-a ucis încercările, mai mult sau mai puţin reuşite, de a mă cunoaște cine sunt, ce vreau, încotro mă îndrept. Îmi ignoram eul, ochii deschizându-mi-se adeseori pe neînţelesuri. Pentru că n-am mai vrut compromisuri, l-am botezat şi i-am deschis fereastra către lumină şi adevăr. De atunci, paşii prin lume îi facem împreună. Când drumul mi se împotmoleşte, el este primul care-mi întinde mâna, arătându-mi potecile care duc sub cerul deschis. Întotdeauna îl aud spunând că tenebrele n-au capăt, iar drumurile nu fug de pe acest pământ. De fiecare dată mă luminez şi pornesc mai departe. Ştiu că nu ajung singură la vatra mea de patimi. El se află lângă mine, veghind, ca o stea aprinsă, în geana ochiului meu. Niciodată n-am s-o mai sting. Doar lui îi datorez curajul de a-mi rosti cuvintele, de a decripta taina acestui joc numit viaţă. Nu-i aşa, Niarne? Rodica LUPU

Rodica Lupu

7

niarne*

sentimentul cunoașterii mă judecă din pricina convingerilor

iar tu vei fi mai mult decât jumătatea lor

dacă voi trăi în numele păsărilor

îmi vei abate zborul luându-mă sub aripa-ţi întinsă simțindu-ți respirația înăbuşită

ca şi cum cineva de sus

m-ar fulgera cu lumină identică cu privirea ta când în găvanul ochilui tău m-aș privi fără aripi

n-aș mai zbura

lasă-mă să trăiesc în numele ierbii umbra oaselor mele verzi

ţi-aş aşterne-o pe trup îngenunchind pământul sub talpa-ți

ca un arici îţi voi penetra carnea

circulându-ți fluid verde prin vene mǎ voi îndoi

în adierea timpului așezându-mi-te deasupra scut fraged inimii mele

12 decembrie 2010

* niarne – apelativ adresat sinelui

Dă-mi mâna, Niarne

8

port în mine o durere niarne

asmuţită de vaietul firului de iarbă când se face verde

de parcă sângele e-n fierbere transformându-mi sufletul în clorofilă

mă acoperă o umbră

totdeauna verde am impresia că sunt o ramură a vieţii

ascultându-și foşnetul pe care-l bate în zadar vântul

am uitat de primăvară

iar sufletu-şi triază semnele vremii după ce port în inimă

cum în ea am mai mult iarnă înţeleg saltul dintre anotimpuri

nu

nu m-am plictisit de lume dimpotrivă

ea există însă fără mine demult eu mă aflu înlăuntrul meu

iar acum toată verdeaţa asta înfrunzeşte în mine alte înţelesuri

vinovaţi îmi sunt ochii că văd

văd importanţa lipită de oameni văd cum adoarme un lup alb visându-şi foamea

exact niarne

şi eu visez acest lup alb devorându-mă

5 mai 2011

Rodica Lupu

9

să ne mințim cǎ suntem fericiți

caută-ţi un loc curat niarne aşază-te pe el nestingherit

acum în preajma sfintelor sărbători

eu mai curăţ înlăuntru-mi marginile existenţei de aerul nociv

ce are tendinţa să treacă de la alţii la mine printr-o vorbire neîntreruptă

mai am timp să-mi primenesc sângele

să-mi şterg ochii de lacrimi sărate apoi

să aştept să vină la mine sarbătoarea să-i pot trezi pe toţi ai mei

din somnul nevăzător

se cuvine doar pentru o zi să mă prefac că-mi este indiferentă singurătatea

trebuie să râd să-i liniştesc

poate ei cred că viaţa mea aidoma seminţelor îngropate

a născut altă pădure

ei ştiu că adevărul nu stă în cuvintele mele și numai pentru această zi specială

să ne minţim că suntem fericiţi

o doamne ce inimă ai tu

de rosteşti întotdeauna doar ce-ţi arată privirea

împreună apoi


10

ne vom poseda orele cu timpul trăit atunci până după cină

când vinul şi pământul se vor mistui rămânându-mi pe masă doar mărturiile

o niarne

nimic nu trece mai greu decât o sfântă sărbătoare

când ombilicul încă te leagă de acest obicei să o trăieşti alături de cei dragi

7 aprilie 2011

Rodica Lupu

11

gestul să-mi fie înțelepciune

mă stăpânesc să fac un gest niarne fără să cuget

intenţia i s-ar putea voala iar eu aş trece prin acest veac

cu o tristeţe din ce în ce mai mare că nu am fost înţeleasă

mi-aş ridica privirea spre lumina cerului

ochii mei atotînţelegători şi-ar lepăda lacrima luminii ca iezerul aburul dimineţii

atâta frumuseţe înaltă aş cuprinde şi atât de sus mi-ar zbura sufletul

încât aş umbla printre lucruri cum umblă îngerii prin aurore

sigur

aș vrea să-mi curăţ cugetul să-mi limpezesc în el și ochiul iar gestul să-mi fie perceput

ca o înţelepciune lipită de mine abia atunci

m-aş simţi vrednică să trăiesc printre oameni niarne

nimic nu mǎ nemulţumește mai mult ca zvonul ce trece din gură în gură pe deasupra noastră

mă străduiesc să-i tălmăcesc înţelesul involuntar însă

intuiesc că orice ridicare de sprânceană tot semn de îndoială rămâne

10 mai 2011


12

sunt o cale lactee

nu știu niarne dacǎ sufletu-mi are o culoare anume

cât cântǎrește dacǎ îi e foame sau sete

cred cǎ este ca o adiere de vânt

fǎrǎ somn cǎutând permanent celulele liniștii

afundându-se în cel mai adânc colț din mine curgând apoi picǎtură în sânge

uneori aș vrea sǎ-l cuprind cu brațele

sǎ-i sorb puterea pânǎ la posedare

când în jur se sparg geamuri vreau sǎ mǎ trezeascǎ

cu melosul îndepǎrtat suflat cândva de buzele lui dumnezeu

da simt cǎ sunt om

numai pentru cǎ am acest suflet chiar dacǎ uneori îmi dǎ târcoale ispita

el mǎ-nfǎșoarǎ de-un stabilopod pânǎ trece furtuna altfel

cum spune poetul „de-amarul tinerelor mele patimi”

nu scap

el știe niarne că acolo unde se aflǎ o frumusețe existǎ și un prilej de amărăciune

fiecare poveste fiind înscrisǎ într-un fel de genom al marelui marsupiu temporal

Rodica Lupu

13

de aceea cred cǎ pentru suflet sunt o cale lactee pe care el face întotdeauna primul pas

24 decembrie 2011


14

uneori sunt tristǎ

oricâtǎ binecuvântare aș gǎsi deasupra ta niarne

uneori sunt tristǎ nereușind sǎ triez cuvintele dupǎ adevǎr

alunec peste spaima întinsǎ de ele

ca și cum pajiștea dinaintea-mi ar fi un cântec al cerului

prǎbușindu-se-n ape cu mine cu tot

mi-e greu sǎ numǎr gândurile

ce-mi țin visul captiv pentru el

aș umbla pe urmele adierilor strângându-le liniștea-n sângele meu

pânǎ când aerul s-ar purifica de îndoialǎ

atunci aș respira cuvintele tǎcând

deschizându-le poarta ca unor vechi cunoștințe

numai rǎsuflarea lui dumnezeu aș asculta-o în mine

și tot ce ochii mei nu au vǎzut sǎ mi s-arate ca o limpezire a vederii

13 ianuarie 2013

Rodica Lupu

15

chimie

târziu niarne am coborât cǎrǎrile abrupte

când am ajuns jos m-a invadat un fel de teamǎ

sporind odatǎ cu-n presentiment agonic

nu bǎnuiam cǎ neștiutul atârnǎ de înscrisurile

așezate în cumpǎna fiecǎrui înțeles și orice chip

ar lua necunoscutul va îngreuna cu apǎsarea înțelegerea

știu cǎ în același mormânt

se vor închide deopotrivǎ frumuseți și suferințe iar pe muntele acesta de piatrǎ solubilǎ

peste care abia am trecut se vor dilua toate

ploile vor șterge numele fiecǎrei pietre

dar urmele vor păstra moleculele dintr-o chimie numitǎ viața

18 ianuarie 2011


16

sufletu-mi doarme-n cuvinte

bineînţeles că nu mă ’mpotrivesc niarne să port grija cuvintelor

rămase în mine

impresia că las tăcerea să-mi rostească amintirile răsună înlăuntru-mi

ca şi când neavând glas aş vorbi cu o duzină de litere

abia mă stăpânesc

să nu rostesc un poem brodat într-o dantelă de verbe uneori

mi se risipește în ceaţă strădania efortul nu constă în articulaţie

ci rămâne locuit definitiv de valoarea statică a ideii

monologul cuvintelor

mi-l rostesc ca pe-o lepădare de reproşuri dizolvându-le ca pe niște pietre solubile

într-o mistrie îmi fixez cuvintele zidindu-le templu fiecărui gând

ar fi o inepţie niarne m-ar cuprinde dezolarea dacă mi-aș opri sufletul

să-şi culce visele peste cuvinte

1 mai 2011

Rodica Lupu

17

mișcarea acestei pietre

simţi niarne mişcarea acestei pietre cum se năruie peste privirea mea

nu-mi încape în ochi frământarea ei

este prea veche dacă am să i-o smulg

s-o arunc în valuri pot şti eu ce tsunami ar provoca

nu am s-o dizolv în singurătatea mea

trǎind în liniștea ei

o piatră este sâmburele acestei lumi încap în el atât veghea cât şi insomnia

abia mai fac faţă soarele şi luna să-i lumineze ţinerile de minte ale atâtor veacuri

o să am o vreme la ce gândi

amestecul acesta de ieri şi mâine va renaşte universul

aproape ucis de spaimele evoluţiei poate acum

va răbda mai abitir ca zeii jocul mişcării şi al materiei

da niarne

nu te încrunta oricum adevărul tot din pietre îl vom afla lasă-mă te rog să contemplu nemărginirea

orice piatră are viaţa ei personală şi propriul gând

iar eu încǎ mai am atâtea de aflat

13 aprilie 2011


18

ard odatǎ cu aceastǎ flacǎrǎ niarne

nu vreau să mă sting niciodată priveşte-i frumuseţea

simte-i căldura cum se revarsă departe departe

până dincolo de moarte

ard ca un fir de eternitate priveghindu-l să nu-i curm rostul

uită-te la mine spune-mi

cât din mine arde şi cât am rămas aceeași să nu minţi

rostindu-mi ce vreau eu să aud

rănile durerile s-au topit într-un echilibru fără lacrimi

renasc înconjurată de îngeri vibrăm într-o singură imensitate

zbenguind în lumină

dizolvându-mă-n ea am aflat că nu mai sunt o închipuire

m-am luminat ştiind că ochii tăi doamne se uită la mine

din ei mi-atârnă pe frunte fibra ta de lumină văzându-ți drumul prin foc

călcând cu paşii păcatul

întinde-ţi mâna niarne să atingem această lumină afundându-ne-n veşnicia ei

19 aprilie 2011

Rodica Lupu

19

de ce-mi apare câte un rid niarne

pe acest întins nebăgat în seamă de liniştea sinelui meu

nu mă tem de gânduri nici de vise

sunt doar abstracţii hrănite cu sângele meu

uneori le dau crezare dar numai în ceasurile când mi-e prea sete

de cupa mea de eres

nu dau vina pe nimeni paleativele pe care le iau

cred că sunt expirate de aceea

intervin chirurgical cu vorbe şi verbe și-mi mai cos câte o rană

important este aspectul exterior

ochii judecă după ce văd aceste riduri

nu doresc să-mi fie condamnare pentru lipsă de păcat

ştii că aud doar sensul cuvintelor

încercând să le desfac încolăcirile de pe sufletul meu

rabd insinuările niarne atât cât nu-mi afectează pielea

întind de ea cât pot să-i păstrez intacte amintirile

ar mai fi dâra aceasta de timp care curge

şi-mi şterge făptura


20

cât umbra-i se mulează pe trup şi prezent vom fi prieteni coabitând

altfel şi-n nemurire îl voi urî

15 aprilie 2011

Rodica Lupu

21

nerostirile mă asurzesc

ți-am spus niarne că am o inimă barbară

care-mi omoară idealurile

în privire mi se-ngrămădeşte neantul rupt

făcându-i loc timpului să curgă

mă îneacă spaima când i se topeşte faţa în mine

ştiu că eşti bun încurajându-mă

să opresc mai mult aer din înţelesul cuvintelor

să resping amiezele fără înnoptare având vederea stinsă

încerc să mă dezînsingurez de aproapele meu

lăsând tăcerea să cadă trăsnet peste zidul vederii lui

poate atunci sângele meu va învârti moara timpului peste amândoi

nu mă implora să tac

când nerostirile mă asurzesc iar cuvintele mă vǎduvesc de înţeles prea puţin timp mi-a rămas în pumni

sǎ-l las să-mi scape printre degete

trebuie să-l mănânc niarne înainte să-mi murdărească rochia albă de mireasă

26 martie 2011


22

vârful

urc niarne poate reușesc sǎ ating vârful realitǎții

fǎrǎ a-mi luxa avântul sau a avea altǎ înfrângere

sunt sprintenǎ la urcuș

cum gândul prin suflet se-nalțǎ fǎrǎ tǎgadǎ urmez zilele

privindu-mi mâinile smulgând pǎmântului forța

calc în picioare momentele de însingurare iar când deschid privirea spre orizont

nici mǎcar umbra mea n-o vǎd atingându-mi rǎbdarea

numai tu știi

cǎ dincolo de acest vârf curg gânduri sculptate de dumnezeu

se rǎsfrâng în aerul cel nevǎzut inspirându-l

poți zbura deasupra realitǎții fǎrǎ a-ți rǎni tǎlpile sau inima

poți penetra de-a lungul existenței ștergându-ți-se durerile din temelii

dacǎ am sǎ ajung sus

voi trage de marginea cerului pânǎ am sǎ-l rǎstorn peste noi

când ne întoarcem vom fi o apǎ și-un pǎmânt cu dumnezeu în noi înșine

27 ianuarie 2013

Rodica Lupu

23

cuprinsul acesta este o vamǎ

mai contează niarne pe care drum cǎlcǎm taversând spațiul

pierzându-ne în nedumerire strivindu-ne parapeții protectori ai cunoașterii

ori lepǎdându-ne sinele în indiferențǎ

pășim prin acest veac sabotându-i inconștient gloria

neobservând-o uneori împingem cu propria mânǎ spre marginea drumului

adierile luminii când cautǎ punct de sprijin umerii noștri

uitǎm sau nu vrem sǎ ne amintim

cǎ-n adâncul liniștii noastre rǎsunǎ cel mai puternic strigǎt de eliberare

interpretându-l adeseori ca pe-o vibrație ce risipește doar ceața

cine poate ști

cât rumeguș s-a adunat sub tǎlpile noastre cu cât s-au strâmtorat bârnele acestui pod bǎtrân

pe care timpul ni l-a așezat sub picioare

nu mai suntem copii niarne cu avântul ǎla feciorelnic sǎ râdem pe-mbufnate

de limba ca funia de legat dobitocul

a babei cloanța acum vorbele aleargǎ înaintea noastrǎ

ca niște umbre peste adǎpostul sufletului rod din el


24

ca niște carii subțiindu-i mǎduva găsindu-și greu echilibrul

când cǎlcǎm peste gloduri

ne-ar prinde bine sǎ-nfǎșurǎm gleznele-n atele sǎ putem sparge icebergurile așezate pieziș

tot cuprinsul acesta este o vamǎ

prin care trec zǎdǎrniciile pânǎ când vom reuși la porțile ei

să punem strajǎ uitarea

29 octombrie 2011

Rodica Lupu

25

astăzi n-ai fost ca înainte

astăzi n-ai fost ca înainte niarne

astăzi te-ai desfrunzit de stările tale ţi-ai aruncat teama în zborul păsărilor

oprind şi pentru tine o aripǎ să poţi pluti uşor peste viaţa-ți subţire

gândurile nu ți se mai zbat pe tâmple

ci se rotesc credincioase deasupra adevǎrului

ți-am simțit zâmbetul puțin crispat anticipând dependența întoarcerii în amintiri

uneori mușcǎ din universul în care aleargǎ uitarea nǎvǎlind prin toate încheieturile fluid cald

încǎlzind inima

am dreptate astǎzi

lumina ți se dizolvǎ în privire înfǎșurându-ne pe amândoi echilibrul îți potrivești pașii dupǎ timpul meu

umbra prezentului tǎu cǎlcǎ peste trupul meu iar inima mea s-a umplut cu sângele tǎu

oricât m-aș preface cǎ nu observ m-ai asediat niarne

simțind cum îmi respiri viața

17 ianuarie 2011


26

aproape de apus

dacă mă mai cauţi la vechea adresă niarne nu mă vei găsi

acum locuiesc aproape de frumuseţile vegheate de dumnezeire unde mi-am luat și tinerețea cu mine

nu o pot face să înţeleagă

prigoana ce mi-a dat nǎvalǎ prin viaţă ţine minte mi-a spus

prin toate porţile prin care am trecut pân’ aici am întâlnit doar o strajă

și aceea cu lopata sǎpa o groapă

nici n-am apucat s-o întreb de ce că am simțit o durere rupându-se-n două

tinereţea s-a înconvoiat ca la îmbrăţişarea unui secol uitat în firida peretelui

retrǎgându-mǎ și eu în mine

am decis sǎ-mi urmǎresc trupul sǎ vǎd unde mă duce

dacă mă vei găsi şi recunoaşte în acest areal

te-aş ruga să aştepţi până când apar zorii să-ţi deschid îmbrăcată

în mantia de culoarea rǎsǎritului

voi încerca sǎ păcălesc timpul așezându-l cuminte pe scânduri roase de carii

când voi călca peste ele poate nu vei sesiza niarne flăcări de purpură

deșirându-mi-se din mantie ca un apus

11 iunie 2011

Rodica Lupu

27

noi oamenii

am uitat niarne cǎ linia vieții ni se întinde în palmǎ

ca o cale lactee

zburǎm pe ea spre paradis lovind cu aripile în vânturi stârnite de îngeri

alegem doar praful adierilor inspirâdu-l ca pe un cântec strunit de corzile furtunilor

ne îngemǎnǎm molcom cu umbrele ispitelor

ale cǎror taine se adǎpostesc pe pǎmânt trecând pe lângă noi

nu știm sau nu vrem

sǎ ținem pasul întins peste poduri sǎ rotim spaimele invers acelor ceasornicului

instinctul ne aratǎ semne fugim de ele

ca și când am dori cu tot dinadinsul să împlinim apocalipsa

chiar dacǎ sângerǎm niarne

îndepărtăm durerea cu propria reflexie lamentându-ne că deziluzia zborului

și-a urmat itinerarul destinat

poate ar fi mai bine sǎ ne așezǎm palmele

pe rǎmǎșițele cunoașterii sǎ ne deschidem ochii

pe nevǎzutul rǎtǎcit în cǎutǎrile noastre am putea avea șansa

sǎ mai zburǎm pe aceastǎ cale lactee


28

suflete libere învelite-n celula infinitului înfruptându-ne cu omenie

din dragoste

8 octombrie 2011

Rodica Lupu

29

pereții aceștia

niarne nu pot vorbi lucrurilor care-mi stau împrejur

ca niște monumente ale cǎror imagini mi se dizolvǎ-n iriși

lǎsându-mi impresia cǎ pǎșesc printre strǎini

doar cu pereții vorbesc cu convingerea cǎ mǎ ascultǎ

cu aceeași lǎcomie cu care-mi inhalez propriul geamǎt înfipt în ureche

au darul sǎ-mi deschidǎ zǎbrelele inimii

dându-mi ocol ca uliul planând deasupra vânatului

oprindu-se cu precizia lunetei în punctul unde cuvintele ies ca nǎlucile

nǎpustindu-se-n toiul nopții în cele mai ascunse crǎpǎturi

acolo se grǎmǎdesc ca un munte

deasupra-mi pânǎ când din tavan liniștea se prelinge în capilare

descompunându-mi singurătatea în picǎturi de interes

da niarne

pereții îmi sunt porțile în spatele cǎrora mi se-ntinde viața

ori de câte ori bat se deschid primindu-mǎ în același confort ca prima oarǎ

7 octombrie 2012


30

spune-mi niarne

de ce crezi cǎ se adunǎ tot amarul ǎsta de viațǎ într-un pahar vrem nu vrem

îi sorbim înfrângerile pânǎ la ultima picǎturǎ când ne trezim din beția lor

suntem atât de mahmuri cǎ încurcǎm și mai mult drumurile

ne amǎgim cu pofte de o clipǎ

avântându-ne cu elanul soldatului plecat pe front sǎ câștige bǎtǎlia

și câștigǎm încǎ o experiențǎ ce rǎsunǎ ca un dangǎt de clopot

trosnind în noi mai abitir ca flǎcǎrile de paie uscate

de unde crezi tu

cǎ mai avem vlagǎ sǎ îngropǎm sub potcoave de cai firimituri din praful cosmic sǎ-l respirǎm ca pe narcotic

halucinând zi de zi cǎ viața e roz dragostea nesfârșitǎ

iar întunericul din spatele privirilor se revarsă prin noi alb

ca o coală de hârtie cu câteva poeme

n-avem curajul nici sǎ le citim frica ne sǎrutǎ gura

ne mângâie coastele separându-ne viața de moarte neavând habar ce să alegem

da niarne ne-ncolǎcim ca un șarpe peste amarul acesta

îmbrǎțișându-l ca pe un prunc

Rodica Lupu

31

hrǎnindu-l cu sângele nostru coabitând

pânǎ când ne îngropǎm fața în palme apǎrându-ne de noi

îndrăznim și mai bem o picǎturǎ

când se urcă la cap închidem porțile

aruncând în urmǎ-ne cheile

prinzându-le altul deschide și începe sǎ bea

și bea pânǎ uitǎ de ce și încotro i s-a scurs viața trǎitǎ

23 septembrie 2011


32

ecoul timpului

cam repede niarne s-au dus anii aceștia mǎsurând întinderile timpului

cu toate privirile din mine

pe unde-am trecut aparențele luau forma iluziilor

parcă legǎtura dintre interiorul și exteriorul meu ar fi fost spectralǎ

iar lumea dimprejur legenda care-mi transforma realitatea în vis

mǎ adunam în mine

cât mai strâns sǎ-mi încapǎ toatǎ viața

exact ca în casa ale cǎrei ferestre și uși se deschid

sǎ intre-nǎuntru siguranța zilei

rǎtǎceam uneori prin labirintul destinului făurind din perceperi busolǎ

sǎ pot descoperi cărările marcate-n albastru alteori

mǎ târam pe coate și genunchi pânǎ-n vârf

unde dumnezeu înlocuia stelele moarte luminându-mǎ

știi niarne

nu aripile zborului m-au purtat deasupra veacurilor ci ecoul chemǎrii lui

întors cǎtre mine de vocea obârșiei

pulsa ca o știre prin sânge

Rodica Lupu

33

iar acum tot ce ține de acest veac

mă înconjoară ca o îmbrǎțișare din care n-aș vrea sǎ mǎ mai desprind

20 septembrie 2012


34

ecoul pașilor

nu niarne nici pasul meu nu este unul obișnuit

ci unul mult mai apǎsat pe aceastǎ materie neînțeleasǎ

în marea-i transformare

pasul meu îi atinge suferința

scufundatǎ de mii de ani în pǎmânt talpa mea e ca o cruce

înfiptǎ în colbul memoriei amintindu-mi de iubirea dusǎ pânǎ la sacrificiu

mǎ doare umbletul prin acest nesfârșit

ca și privirea-mi sângerândǎ opritǎ deasupra unui epitaf

dar

merg mai departe niarne cu tǎlpile rǎnite de podeaua pǎmântului purtând pe brațe întrebǎrile fǎrǎ rǎspuns

când voi obosi infinitul se va fi așezat de-a curmezișul

peste conștiința mea și a materiei

în acest spațiu hǎituit de cunoscut și ignoranțǎ de necunoscut și științǎ

înconjurat de neprevǎzut ascult în surdinǎ

ecou de pași cǎlcând moartea din iubire

19 ianuarie 2012

Rodica Lupu

35

zǎpada aceasta

bucură-te mi-ai spus

dumnezeu a nins azi noapte cu liniște peste neliniștea noastrǎ

poate a voit

sǎ aștearnă sub omǎt uitǎrile care atârnǎ la fel de greu ca și adevărul

pe scoarța pǎmântului

ce deținem prin gânduri zboarǎ din memorie cu aceastǎ ninsoare

ca și cum zǎpada ne-ar fi balsamul așternut peste veacuri

din când în când

deasupra rǎsunǎ ecou de fluier strǎmoșesc menit sǎ trezeascǎ cu cântecul lui

vibrația din pieptul trecutului

oamenii îl cred viscol stârnit de eol eu cred cǎ e doar suspinul lui dumnezeu

ce-n vaier deplânge lumea rǎnitǎ de pǎcatul ispitei

știi doar cǎ plǎmânii timpului sunt plini cu aer

ninsoarea le purificǎ venele de întuneric rǎsfirându-le lumina

înțelepciunea lui dumnezeu are culoarea albǎ niarne

în aceastǎ searǎ și aura noastrǎ va fi tot albă

25 ianuarie 2012


36

nu suntem singuri

vom naviga împreunǎ pe mare niarne

spǎlându-ne rǎnile cu o singurǎ palmǎ vom bea zilnic din aceeași apǎ sǎratǎ

iar ploile ne vor spǎla transpirația din aceleași sentimente vom mușca

hrǎnindu-ne cu iluzii metodic agǎțate de pervazul dimineților

de vom privi în ochi singurătatea

nu vom uita de anxietățile ce se pliază

la granița dintre tǎcere și umbrele care nu mai știu unde

și la cine sǎ se întoarcǎ

vom întinde brațele și conștiința pentru a face loc naufragiaților

celor striviți de cǎtușele însingurǎrii poeților strǎpunși de harpoane înfipte-n cuvinte

însetaților și flǎmânzilor de graiul iubirii

vom naviga cu toții pe corabia condamnaților la viațǎ pânǎ când orizontul își va deschide poarta

întinzându-ne dumnezeu câte un deget ca un legǎmânt între fii și tatǎ

navigând mai departe în siguranțǎ niarne

fǎrǎ teama cǎ mai suntem singuri

5 august 2012

Rodica Lupu

37

noaptea aceasta

pare a fi o paginǎ albǎ niarne o pot umple cu toate cuvintele pe care le aud în mine

gândurile-mi aleargǎ prin vene cum alearga odatǎ adevǎrul prin gând

dacǎ mai pipǎi vreo iluzie

cu siguranțǎ e învelitǎ în fosfor luminându-mi întunericul

ca un psalm închinat zeului altfel

pe fiecare milimetru de carne se întinde o inocențǎ

greu accesibilǎ-n magma acestei întunecimi

de aceea niarne arunc tǎcerile

strig sǎ audǎ fiecare temere cum am îndrǎgit noaptea aceasta

culcându-mi sufletul pe o bucatǎ de liniște învelidu-l cu un moment de dragoste selenarǎ

așa cum lumina gândului îl face pe orb vǎzǎtor

în mine a pǎtruns pulsându-mi iubirea

cu șaizeci de bǎtǎi pe minut

8 februarie 2012


38

limbajul cuvintelor

n-am ținut cont niarne de cuvintele ce acoperǎ stratul acesta de frig

chiar și o vocalǎ în plus poate stârni mai mult orgoliu împrǎștiind aerul dintre noi

viscolindu-l în nǎmeți de tǎceri

degeaba umblǎm prin întâmplǎri cu ochii deschiși pe buze oricum revin aceleași cuvinte

emanate de afurisenia liniștii

uneori mǎ abat de la regulǎ acumulând în vorbǎ și nerostirile

atunci inima se dilatǎ pânǎ la țǎrmul unde trǎiesc îngerii

mǎ întreb

cum pot ei supraviețui numai cu cǎldura aripilor

neluând în seamǎ vreun zâmbet aiurea vreo descǎrcare de armǎ

sau chiar frigul acesta atârnând ca țurțurii de nervii încordați

de lǎrmuialǎ

în mine sufletul parcǎ a naufragiat

într-un fel de catacombǎ încercându-și marea evadare

în loc fermecǎtor unde cuvintele grǎiesc limbajul poetic iar frigul nu strecoarǎ înțelesului fiori

18 aprilie 2012

Rodica Lupu

39

indiferențǎ

ai observant niarne cum ȋmi strȃngea epiderma

acel pumn de cuvinte parcǎ-ar fi fost

dorințe amputate de tǎișul prejudecǎților ascunse ȋn spatele unor emoții

ȋn inimǎ mi s-a prǎbușit adevǎrul

amplificȃndu-i bǎtǎile trezindu-l și pe dumnezeu în depǎrtatu-i așezǎmânt

oricȃt de diluat mi-ar fi simțul realitǎții

rǎmȃn stǎpȃna largului meu chiar dacǎ undele de șoc

rostogolite peste frumusețile viselor mele produc fisură

ȋn tencuiala zidirii noastre

cui i-ar pasa dacǎ mergȃnd cu o luntre pe firul unui curs de apǎ

undele s-ar transforma ȋn valuri

cǎrȃndu-mi viața ȋntr-o lume pǎrǎsitǎ de dragoste

cu siguranțǎ zilele mi-ar curge din calendar

peste o moarte temporarǎ de aceea

mǎ depǎrtez de acest liman lǎsând cuvintele sǎ grǎiascǎ în locul meu

despre indiferențǎ

16 februarie 2013


40

știința versus neștiința

nu mǎ mir de neștiințǎ niarne este ambiguǎ ca și nimicul

acum îl ai acum nu-l ai

însǎ când între noi apare știința

tragȃnd cu dinții de ȋnțelesul vreunei taine rǎtǎcim orbi

bieți orioni ȋndreptȃndu-ne spre soare rǎsare cǎutându-ne vindecarea orbirii

cercetǎm îndelung

decriptarea ȋnsǎ se-ngreuneazǎ ca somnul apar uneori și revelații

descoperind un bob din meiul dǎruit hranǎ de dumnezeu

deși-l mȃncǎm rǎmȃnem tot nesǎtui

umblȃnd bezmetici ca luna dupǎ soare sperȃnd cǎ pașii ne vor cǎlǎuzi

spre palimpsestul pe care dumnezeu și-a notat ȋnscrisurile-i

știința îndrǎznește niarne sǎ-și dea cu pǎrerea

despre muțenia cerului și a pǎmântului dar degetele-i pipǎie numai tencuiala zidului

înǎuntru umblând adevărul pe catalige

atât de înalte încât vederea nu-l poate atinge

ȋn schimb neștiința

Rodica Lupu

41

zburdǎ ușoarǎ ca o materie fǎrǎ atomi sau ca pasǎrea phoenix

dispǎrȃnd dupǎ ce a ciugulit meiul

20 februarie 2013


42

am îmbǎtrânit niarne

am ȋmbǎtrȃnit niarne dar înǎuntru-mi

viața mǎ atinge cu aceeași vigoare cu aceeași înfǎțișare mi se aratǎ pe-aproape

adiinându-mǎ cu aeru-i nesǎtul de prospețime

nu mai sunt tânǎrǎ sǎ-mi port veșmintele uitǎrii

peste corsetul care-mi strânge amintirile ȋn coșul pieptului

dupǎ cȃt am peregrinat ascultȃnd învǎțǎturi de peste douǎ mii de ani

n-am aflat niarne cum sǎ conserv ȋn recipientul timpului bǎtrȃnețea

adevǎrat

interesante mi se par acum zilele care nu-mi dau ascultare impunȃndu-mi fiecare

un punct ȋn care tǎcerea suprapusǎ peste strigǎtul din mine

clintește liniștea universului cu cȃteva zvâcniri din pieptul meu

20 februarie 2013

Rodica Lupu

43

realitatea asta niarne

vezi tu niarne de pe versanții aceștia se rostogolesc pietrele realitǎții

uneori cad la-ntâmplare pe nimeni

s-au pe lucrurile neimportante alteori însǎ

cad peste mine lovindu-mǎ în locul unde doare mai tare

nǎdǎjduiesc ca într-o zi sǎ pot iubi aceste pietre

considerându-le simbol al imaginației

arzând pe muntele realitǎții drept flacǎri olimpice

chiar și sub avalanșa lor iubesc viața niarne

lipindu-mǎ de oasele ei ca o coajǎ de mǎr

atârn de-o ramurǎ verde

pânǎ vântu-mi suflǎ prin gânduri reamintindu-mi

slalomul dintre aluviune și vis

realitatea n-are margine și nici centru de greutate pentru a-i afla punctul de sprijin

exact ca paharul ce-l ȋnchinǎ destinul habar avem dacǎ e bun sau amar

după ce-l bem mâinile tremurǎ încercând să găsească echilibrul perfect

31 mai 2012


44

mǎ regǎsesc ȋn sângele meu

tac niarne așteptând ca vǎzul

sǎ-mi voaleze imaginea ce-mi pare obstacol ȋn calea obiectivului

este curios

când ȋmi arunc privirile pe stratul acesta de indiferențǎ zǎresc

ultimul marcaj hașurat ȋn galben atenționând

de o curbǎ periculoasǎ pe un carosabil lipsit de semnalizare

de fiecare datǎ niarne

când norii-și coboarǎ deasupra-mi marama întristǎrii cobor și eu ȋn adǎpostul sufletului

lǎsând afarǎ doar o lacrimǎ zvântatǎ

mǎ debranșez de la orice zgomot ȋnchipuindu-mǎ pelicula ȋn care imaginile-mi cad oblic

peste trecut

ȋmpinsǎ cu putere de instinct mǎ regǎsesc ȋn sângele meu

cu ochii tatuați de imaginea unui trup

adjudecat pentru o felie de cer

24 februarie 2013

Rodica Lupu

45

viața roade-n adânc

într-o zi niarne am plecat sǎ-mi caut viitorul

sǎ-l așez cu grijǎ într-o celulǎ protejându-l de primejdii

în urma mea oamenii vorbeau cǎ viața nu iartǎ și cu oricâtǎ indiferențǎ ne-am îmbrǎțișa regretele

în inimǎ vorbele lovesc neelucidându-li-se rațiunea

am aflat cǎ dragostea le este vremelnicǎ

cu cât le cresc învolburǎrile cu atât înecul le este iminent

de aceea mǎ învelesc cu alt rând de cuvinte scriind pe distanța dintre noi

cǎ viața roade-n adânc neconstrânsǎ

descrescând ȋn mine piscul cel mai ȋnalt

jocul de-a iubirea trece prin mine niarne cum debitul afluentului prin albia râului

șiroind de-a lungul provocǎrilor tumult îndepǎrtat de haitǎ flǎmândǎ

cu mâinile

reușesc sǎ-mi smulg o bucatǎ de liniște pe care adorm

ca nisipul pe o plajǎ goalǎ când mǎ trezesc

mǎ dezvelesc de cuvinte ȋndemnându-mi sufletul sǎ respire

dupǎ ritmul inimii care bate odatǎ cu al tău

1 octombrie 2012


46

mǎ fascineazǎ slava luminii niarne

cum aleargǎ prin neant prelungindu-și tǎrâmul în veșnicie

dincolo de vederea noastrǎ se deschid porțile-i cardinale

pǎzite cu strǎșnicie de chei protectoare ochii le penetreazǎ umblând prin nesfârșirea ei

înfruptându-se din tainicele sclipiri ce atârnǎ la gâtul stelelor

noaptea trǎiește din somnul luminii

întǎrindu-i legǎmântul cu zeii strângem sub pleoapele noastre revǎrsarea crugului

aspirându-i substanța organicǎ clǎtindu-ne apoi privirile-n leșia cunoașterii

niciun om nu rǎmâne osândit la-ntuneric

doar îl atingem depǎrtându-ne-n grabǎ temǎtori de vinovǎție

amintindu-ne că în luminǎ ne-am întrupat și numai împrejurul e-mpresurat de negre ispite

ochii recunosc vetrele

unde strǎmoșii încredințau tainele moștenite ne-am împodobit sângele cu ele

inspirându-le adevǎrul acum dorim și mai mult niarne

pe retină arzându-ne rugul luminii

chiar dacǎ întoarcem privirile spre aurora îndepǎrtată a pǎmântului tot sesizǎm lumina rǎsfrângându-se ca o slavǎ

ascunzând bezna în veșnicia ei

30 octombrie 2011

Rodica Lupu

47

m-am spǎlat de vinǎ

nu aduc nicio obiecție niarne acestui noroi care-mi pǎteazǎ neprihǎnirea

ȋl rabd

împovărându-mă cu căinţă umblând cu privirile prin templul zeului

cǎutându-i iertarea sǎ-mi pot iubi aproapele ca pe mine ȋnsǎmi

nicicând o iertare nu a avut ȋntemeiere mai mare

ca remușcarea lǎsatǎ ȋn urma mea ȋn mine

s-au ȋmpǎcat demonii cu ȋngerii picurându-mi ȋn suflet fiecare iubire

vei ști

cǎ m-am spǎlat de vinǎ când vei zǎri ȋn ochii mei lumina ca o dimineațǎ

atunci din noroiul acesta va crește un pom niarne

dacǎ vei ȋntinde mâna sǎ-i rupi un ram ȋl vei simți ca pe-o pǎdure

gata la fiecare atingere ca pe rouǎ sǎ te primeascǎ

29 aprilie 2011


48

secretul

nu ți-am spus niciodatǎ niarne cât de greu ies din această dulce latargie

când îți ascult bǎtǎile inimii pulsându-mi prin vene

echilibrul secundei

uneori când somnul îți este adânc

mǎ chircesc ca un embrion în pântecul tǎu personificând în gând colțul de canapea

în care mi-au adormit amintirile

când mǎ trezesc cu ele-n mine dormind ȋncep sǎ vorbesc cu închipuirile

strângându-mi și mai mult soarta sub tǎlpi pânǎ mǎ umplu iar de suflete

știu când mi-ai desfǎcut degetele

unul câte unul eliberându-mi visele strânse ȋn pumni

sau când te-ai lǎsat hǎcuit de vorbe lǎsându-mi mie tǎcerile

vezi tu niarne

amândoi locuim aceastǎ zi secretul iubirii noastre însǎ

a rǎmas într-o lacrimǎ pe care ieri am vǎrsat-o

4 decembrie 2012

Rodica Lupu

49

transhumanțǎ

știi niarne astǎzi cugetul mi-a poposit pe o pajiște de cuvinte

ochii nedumeriți și-au proptit privirile peste cuvântul

transhumanțǎ

n-am cǎutat înțelesul în dex ci în aburul revǎrsat

de undele izvoarelor fiecǎrei fântâni oglindindu-i-se-n apǎ spectrul cunoașterii

aidoma ciobanului

cǎlǎuzit de tainice moșteniri sǎ-și mâne turma la locul binecuvântat

intuind cǎ acolo-i firul de iarbǎ mai verde îmi mut vederea asupra cunoscutului necunoscut

îmi plimb judecata pe acest plai și numai datoritǎ acestui cuvânt

înțeleg cum legendele îndepǎrtate pǎstreazǎ pânǎ astǎzi urme ascunse în scorburi subpǎmântene

uneori urcǎm

alteori coborâm pânǎ gǎsim izvorul

în ale cǎrui unde se perindǎ vremurile și numele celor care au cunoscut

coastele acestui pǎmânt

și astǎzi le mai curg rugǎciunile prin izvoare

24 ianuarie 2012


50

cad zilele

cad zilele acestei primǎveri peste zidurile vechi ale unor mori de vânt

într-un ritm cadențat smuls din măruntaiele orelor săptămânilor

şi clipei peste care abia m-am aşezat

curg tangent cu văzduhul niarne

amintindu-mi că nu am şansa

de a rămâne uitată într-o adiere

atât de rapid trec prin dimineţi nedumirindu-mǎ de ultima urmă de soare

cǎ și dispare-n bastionul înserării norocul îmi şade în insomnii

prelungindu-mi timpul când cuget prezentul

ştiu că sunt veche

iar vechimea am strâns-o cu mâinile mele clipă cu clipă

păstrând-o-n piept ca pe-un talisman într-un sâmbure roşu

sigur că mă las cotropită de aceste zile niarne

trag cât pot de lumina lor dacă aş putea mi-aş uni sângele cu al lor

dar nu pot le aştept doar

sǎ gust din pocalul lor cu voluptăţi

30 aprilie 2011

Rodica Lupu

51

curg ȋmpreunǎ cu sângele

iată niarne am lăsat şi această iarnă în urmă

la marginea ei o infuzie de frunzǎ proaspǎtǎ

țâșnește din pieptul fiecǎrui copac

ȋmi ȋmbrac sufletul cu haina lor aspirându-le-n sânge frǎgezimea

o dizolv ȋn mine ca pe o nouǎ viațǎ

ȋnfiripatǎ dupǎ un lung travaliu

privirile mi se umplu de orizontul al cǎrui câmp e locuit de ȋntinerire

toatǎ vechimea i s-a lipit

de epiderma-i verde ca de o suprafațǎ

pe care dumnezeu pǎstreazǎ veșnicia

da niarne simt patimile mustind prin vene

iar sângele mǎ-anunțǎ

cǎ i s-au rupt stǎvilarele voi curge ȋmpreunǎ cu el

pânǎ vom ajunge ȋn punctul unde primǎvara o ia de la capǎt

6 martie 2013


52

veșnicia miilor de ani respirǎ în dimineți

degeaba strig niarne sperând sǎ mǎ audǎ un glas atotștiutor

sǎ-mi rǎspundǎ deslușindu-mi tâlcurile

poate scǎrița urechii mele nu vrea sǎ-l ia în seamǎ

îndemnându-mǎ sǎ-i urc alte trepte

unde ochii necunoașterii storc cȃte o lacrimǎ

cunoașterii

aștept ca stalactita lipitǎ de pereții luminii sǎ penetreze membrana ȋnțelesului

curgȃnd ȋn vorbire rǎspunsuri cum sângele ȋn venele veacurilor vremuire

ȋngenunchez

ȋn fața acestei limpeziri niarne respirând din clemența aerului

adieri de demult rǎspȃndind ȋn rǎsǎritul fiecǎrei dimineți

veșnicia miilor de ani

13 martie 2012

Rodica Lupu

nu lăsa niarne gorunii să piară

nu lăsa niarne gorunii să piară sălbatic

răpuşi de durere pǎstreazǎ-i sub pleoapele tâmplelor

sǎdiți undeva ȋn memorie

opreşte-le câte-o sămânţă după fiecare moarte și-n germinaţii sedentare

ca un implant înfige-le delirul veşnic verde

nu le uita afară suspinul nedesluşit

creează confuzii de istorie înscrise pe note de bioritm

dacă nu crezi

deschide-ţi pleoapele ai să vezi furtuni măturând copite de cai

ah şi să te fereşti din calea lăcustelor

sug până şi rădăcinile

istoria doarme-n goruni sterilitatea le este înşelătoare

curgând ȋn aval pe arii de timp

crescând vlăstare

ştim niarne cât pe pǎmântul acesta vor dǎinui gorunii

nu vom avea pustiu iar noi vom gǎsi locul sub care sǎ odihnim

19 decembrie 2010

53


nu ştiu

iată niarne anotimpul acesta îşi stabileşte singur cât încape în el

îşi ţine evidenţa fiecărei naşteri şi fiecărei ofiliri în parte

aşa cum biserica ţine evidenţa păcatelor

îşi răspândeşte în infinit culoarea aprinzâdu-și-o în fiecare vinişoară a putinţei

până-i dǎ mugurii-n rod cu milă şi compasiune pentru soare şi lumină

cu frig pentru pietre şi nopţile albe

ştii bine cum i se adunǎ pe-ntins

frunzele şi pletele noastre spre a-i ține de cald

sau când ploile-și varsă lacrimile amintindu-i cǎ și cerul e trist

sigur că are suficient loc și pentru timp

să-i scuture polenul strâns în fiecare stamină a secundei

s-o fecundeze în zile hrănindu-ne apoi cu ele pe toţi

nu mă întreba de unde atâta libertate

să-şi trăiască fiecare sentiment desǎvârșindu-și menirea

dar mai ales să ne dăruiascǎ atâta dragoste

nu ştiu niarne

28 martie 2011

54

Rodica Lupu

strǎzile se depǎrtau de mine

de-ai ști niarne cât am cǎutat imaginea unui surâs

sǎ mi-o așez pe inimǎ irizându-mi-o-n lumina acestui oraș cǎruia îi colind ca un haiduc strǎzile

sǎ mǎ dezic odatǎ pentru totdeauna

de ritualul alergǎturii care-mi dǎ buzna ȋn subconștient

mǎrșǎluindu-mi clipele prin reperele unor iluzii

sperând cǎ am sǎ ȋntâlnesc acel zâmbet

mi-am stabilit o coordonatǎ a propriei stǎruințe

atunci când calc pe unde trece lumina

smulg imediat din ochii oamenilor uitǎtura

sleitǎ de paloarea tristeții adâcindu-le-n locul ei strǎlucirea

dar

s-a ȋntâmplat sǎ vǎd oameni lǎsându-și umbra sufletului povarǎ

peste unghiul luminii ȋnclinând-o

spre marginea acestui oraș

de aceea rǎmân locului neputincioasǎ

ȋn fața contrariilor rezistente

55


ca stânca în fața firescului

locul pe care-l cǎlcau se golea de luminǎ niarne

iar strǎzile se depǎrtau de mine

12 martie 2012

56

Rodica Lupu

poteci care duc sub cerul deschis

nicio pǎdure niarne nu-i atât de deasǎ

cum sunt drumurile care-mi ies în întâmpinare laolaltǎ cu oamenii

care-și cautǎ vindecarea

știu cǎ sunt posesori de rǎni lǎuntrice

peste care ȋși trag draperii

temǎtori sǎ nu-i ardǎ lumina sustrǎgându-se din fața strǎlucirii ei

au uitat

de dumnezeu care este tǎmǎduitorul rǎniților iar adevǎrul

nu se oprește numai în fața lui de-ar lua în seamǎ

puținul ce le cade zilnic la picioare

amintindu-le cǎ-n luminǎ ochiul își deschide vederea

iar la-ntuneric orbirea

atunci ar conștientiza niarne cǎ nicio pǎdure nu-și închide drumul

cu abundența sǎlbǎticiei când cǎprioarele-i pasc iarba

bǎtǎtorind poteci care duc

întotdeauna sub cerul deschis

9 martie 2012

57


semne

niarne atâta luminǎ-mi curge pe piele

ȋncȃt trupul mi-e pictat ca o frescǎ

privește

mǎ despart de mine printr-un culoar

ce duce la templul cuvintelor

la-nceput orice cuvânt

a fost un semn de ȋntrebare și-n orice semn de ȋntrebare o scȃnteiere trimisǎ de dumnezeu

fǎrǎ acest licăr

întrebǎrile mele n-ar fi existat iar eu trebuia sǎ tac în loc sǎ înțeleg

iatǎ

ȋn dreptul inimii punctul acesta infim care-mi vibreazǎ

este semnul iubirii iar umbra care-i sprijinǎ echilibrul

este semn cǎ viața pulseazǎ ȋnǎuntru-i

traversȃnd culoarul semnele nesupuse cenzurii se disting

dând la ivealǎ harta deschiderilor

pe unde intră lumina

un singur semn

58

Rodica Lupu

retras aproape invizibil

respirând intermitent ca și cum ar gândi

ȋl ocolesc din instinct sǎ nu-l tulbur

acesta este ȋnsǎși creația niarne

mai simplu să-i spunem poezia

26 ianuarie 2012

59


sensul

îmi pare cǎ sensul vieții niarne e ca al unei cascade în care cuvintele cad

de la înǎlțimea îngerilor

cu cât înǎlțimea este mai mare cu atât zgomotul umblǎ ȋndelung prin ȋnțelesuri

așezând adevǎrul în lume precum tǎvǎlugul semințele în brazdele veacurilor

ții minte

am spus cǎ vreau sǎ pǎstrez aceste clipe ca pe niște senzori

prevenindu-mǎ ori de câte ori mișcarea pǎmântului mai rotește un an

uit adeseori

cǎ nu-i pot lua timpului avuția doar el are menirea sǎ ne pǎstreze-n veșnicia lui

picǎturi de dumnezeire

oricât rǎsunǎ în mine viața ecoul i se întoarce mult mai încǎrunțit iar regretu-mi va rǎmâne cât mai sunt

am strâns multe în bagaj pânǎ acum

dar sensul vieții nu l-am aflat ȋncǎ

15 noiembrie 2012

60

Rodica Lupu

mă-nvârt într-un cerc de gânduri niarne

umblu prin ele cǎutând o breșă minusculǎ

sǎ evadez

știu cǎ drumul este demult stabilit de aceea

acord întâmplǎrii prezumție sacrǎ

oricât aș ocoli-o existǎ ȋn spatele irișilor

o sclipire care cǎlǎuzește

doar

mă plec cuvenitului să deschidă ochii

neştiutului spre matca râului pe care sǎ curg

cercul acesta de gânduri

nu aș dori să mă `mpartă niciunuia vreau să-mi rămână timpul

să-l însoţesc până la capătul vederii unde tainele îşi deschid ferestrele

dezvǎluind ȋntreaga panoramǎ a vieții

această stare o simt niarne

ca pe-o obişnuinţă ce-mi pipăie zilnic sufletul

3 mai 2011

61


tu mai auzi acel pocnet

ai auzit niarne acel pocnet parcă au căzut stelele-n mare

sau iarba pământului a încolţit deodată

deschizându-și pleoapele verzi ȋn adierea timpului

poate acest zgomot a pǎtruns în creierul meu dupǎ implozia sufletului

când cele mai ȋnalte idealuri i s-au prǎbușit

îţi spun deschide fereastra dinspre cer

să-mi fixez bine în minte cum trece timpul cum cade câte un înger

pocnind pe existenţele noastre flacoane virtuale de amfetamină

numai o clipă te rog stai lângă mine până când strigătul acestor pietre solubile

se va dizolva în mine

strânge-le băutura şi dă-le-o îngerilor însetaţi de adevăr s-o bea

sunt aproape sigură că se vor îmbăta de tǎria ce locuieşte în pietre

mi-e jale de acest infinit încăpăţânat

incapabil să-şi piardă stelele să înroşească iarba în tandreţea iubirii

ca şi liniştea asta perfidǎ ce tace

niarne tu mai auzi acel pocnet

1 aprilie 2011 62

Rodica Lupu

locul meu

demult simt că locul meu nu se află în văzul lumii

şi nici ascuns în adâncimi de întuneric ȋl simt

în prejma unei fărâme de cer căruia bătăile inimii mele

îi despică tăcerea

când întreb și nu capǎt răspuns liniștea nu se mai scurge prin mine

mulţumesc ție niarne pentru înţelepciunea cu care-mi speli

nopţile de gânduri

nu încetez să sper la raiul din ce în ce mai istovit de pulberea pământului

sau să ţin piept iadului ce-şi scaldă sufletele în strălucirea stelelor

lipsa izbânzii îngreuneazǎ păcatul

la fel cum trupul se-ngreunează de la sărutul morţii

poate cǎ locul meu

se află la căpătâiul unor veacuri mai lungi unde dumnezeu plămădeşte o nouă iubire

nedezlipită de mine

cum fariseismul a căpătat iz vetust iar ochilor mei

nesătui de luminǎ le-am șters lacrimile

voi păşi peste alte abisuri

63


chiar de-mi va îngheţa sângele de spaima uitării

am sǎ mǎ-nchin ultimului amurg rugându-l să-și ascundă lumina în mine

ca-n strǎlucirea ei sǎ-mi zidesc locul

16 mai 2011

64

Rodica Lupu

astǎzi

la porțile prin care intrǎ și-mi ies sentimentele

voi pune strajǎ niarne sǎ nu mai treacǎ nicio impresie sau amǎnunt

care ȋmprǎștie ȋn aer tristețe

amenințarea aceasta o simt ca o pecingine extinsǎ peste conturul zilei

pe care eu cu tot dinadinsul

vreau s-o parcurg necontaminatǎ

vezi tu când ȋn celulele mele s-a instalat deja primǎvara

umplându-mi plǎmânii cu pofta de a trǎi iar privirile mi-au rǎmas lipite de vise

amintindu-mi cǎ ochii-mi sunt cei care-mi relevǎ propria-mi așteptare

cu hotǎrâre alung orice gând care-mi desperecheazǎ sentimentele

lǎsându-mǎ descoperitǎ ȋn fața adierilor

astazi niarne

voi afla un suflet privind ȋn memorie ca-ntr-o fotografie

voi ști care-i al meu dacǎ ȋntinzându-i mâna

mi-o va-ncǎlzi așezându-mi-se-n palmǎ ca o flacǎrǎ

30 martie 2013

65


ne ȋmpuținǎm aura

n-aș scrie aceste rânduri niarne dacǎ aș înțelege

de ce ne îndepǎrtǎm atât de ușor aura acoperindu-ne cu impresii sumare sfâșiindu-ne trupul de sinele sǎu

și-o fi închis pentru noi cerul ferestrele

lǎsându-ne invizibili în cetǎțile lui

știu cǎ suntem posedați de efemer

și alergǎm sǎ-i sorbim clipa mânjitǎ cu bruma-i oniricǎ

uneori apucǎm în goanǎ o întâmplare dionisiacǎ

strigǎm ave apoi ne clǎtinǎm pe muchia drumului

picând cu tǎria acvilei prin vǎzduhul cu amintiri fierbinți

ne arde spuza cǎzutǎ pe umeri de aceea

aruncǎm și ultimul licǎr lǎsându-ne vǎzuți de privirile sufletului

ca un fel de arvunǎ cu împǎcarea zilnic ne împuținǎm aura mâncând din ea câte-o fǎrâmǎ

dar foamea ajunge la os niarne abia atunci

deplângem ce-am avut

7 octombrie 2011

66

Rodica Lupu

metamorfozare

uf niarne de-aș putea adormi împreunǎ cu visele

într-o crisalidǎ amestecându-mi iluziile cu setea aceasta de viațǎ

sǎ le beau dimineața ca pe roua binefǎcǎtoare

ce spalǎ petalǎ cu petalǎ orice urmǎ de praf

sǎ curg prin vǎmile tainelor ca izvorul care-și prǎvale printre stânci rumoarea

luatǎ din sufletul adâncului

mi-aș aminti cǎ și eu sunt aievea

sǎmânțǎ din arǎtura pǎmântului strǎbǎtând râuri de veacuri

metamorfozatǎ de pupa timpului ȋn licǎr de viațǎ

luând-o mereu de la capǎt cu chipul înveșmântat de elitre

rǎstignind ȋnǎlțimi acoperite cu zile aruncând priviri

peste orizonturi fremǎtând de culoare

cu zborul meu de fluture ȋmbrǎțișând vǎzduhul

sǎ descopǎr o altǎ geografie a rǎsaritului

ȋn care lumina sǎ-mi deschidǎ floarea de lotus ȋnvelindu-mǎ cu epiderma ei

2 aprilie 2013

67


ȋmi susurǎ amintiri

am ostenit niarne exact ca zilele acestea din urmă

ce par a fi un drum de-i calcǎ talpa tainele și legendele

demult îngropate în istorii

cu magică voinţă mă adun

să ajung pe-o treaptă mai înaltă să aflu

ce-a fost cândva aici şi astǎzi nu mai este

îmi susură amintiri înlăuntru-mi gâlgâie sânge năvalnic

un du-te-vino al seminţiei se profilează-n mine și ȋntreaga osteneală

pare ființǎ vie adǎstând pe drumul acesta

aş merge pe el niarne

până când i-aș cǎlca tainele

rugându-mǎ sǎ capǎt ȋnțelepciune

prețuindu-le înţelesurile considerate perimate

prin slava minţii-mi răsună

resturi de fraze dintr-o vorbire veche ca și cum

slova obârşiei s-a trezit de la paşii mei osteniţi

68

Rodica Lupu

m-aș odihni lângă matca unui râu de lumină

concentrată fiind aș lǎsa umbra inimii sǎ cadǎ

peste miile de ani ce-au adăpostit aceeaşi iubire

alegând ca odihnă pieptul şi palma ta

27 aprilie 2011

69


viața are culoarea verde

verdele acesta niarne se potrivește cel mai bine cu sângele meu

prin el îmi curg poemele ierbii lungi cât toate cuvintele vieții

inima mea

pulseazǎ-n afarǎ tot ce-a pierdut prin artere-i circulǎ un soi de frǎgezime

dezumflând tendoanele singurǎtǎții

dacǎ-mi deschid ochii vǎd poarta

prin care-mi țâșnesc înǎuntru rǎspunsuri asemenea rǎsǎritului

scânteind în orice lucru pe care-l ating

privirile aleargǎ în jurul inimii descoperindu-i locul unde i se-ntâlnesc cuvintele de dragoste

în verde mi se schimbǎ și aura niarne mustind în mine clorofila

ca și cum rǎdǎcini putrezite reîncolțesc binecuvântate pajiști

senzația cǎ sufletu-mi despicǎ muguri mǎ face sǎ cred

cǎ viața are culoarea verde

20 noiembrie 2011

70

Rodica Lupu

nu pot uita

în toatǎ nebunia aceasta niarne

care aleargǎ în tropot ridicând praf

cǎzându-mi umbrǎ peste minte reușesc sǎ fac loc

unor gânduri depǎrtate venite dintr-o viațǎ locuitǎ de un bǎrbat

în rest oscilez între atunci și acum

decriptând întrebǎri ce atârnǎ de gâtul unor amintiri aceeași lunǎ

se furișeazǎ ȋn insomnii stârnind memoria mareei la miezul nopții

golindu-mǎ de sens

ochii îmi mor câte puțin

trecând cu vederea culorile-ntinse la marginea luminii dibuind dupǎ paravanul retinei

îmbrǎțișarea veșniciei

încerc sǎ avansez violând revelația eternitǎții

țesând covor permeabil sǎ-l calc cu tǎlpile asudate de alte preocupǎri

le rumeg la fel ca dobitoacele otava hrǎnitoare

mințindu-mǎ cǎ-n praful acesta niarne

strǎlucesc stele ca-n ochii

care mǎ hipnotizau odatǎ

71


mǎ doare liniștea de sub frunze și sufǎr

când zǎvoare închid cursul de apǎ nemaiputând sǎ-mi spele țǎrmul

21 martie 2012

72

Rodica Lupu

libertatea aceasta

vezi tu niarne toată bănuiala aceasta de posedare a libertăţii

o percep ca pe o chemare de corn de după asfinţit când luna-şi sloboade-n aer ispitele

de când lumea şi pământul

am senzaţia că visele stau lipite de mine

lipsa izbânzii lor nu mi-o imput mie ci acestei libertăţi imaginare care mi le avortează pe rând

degeaba port armură

şi scut de apărare a cuviinţei prin mine circulă îndemnul să evadez

ȋn aerul libertăţii

paşii spre ea îi simt ca o vânătoare de aspirații

n-apuc nici dorinţa s-o inhalez cǎ deja sar sălbăticiunile ispitei

trǎgând cu colţii de fiarǎ

rezist cât am imunitate

flagelismul ȋnsǎ le este extins şi decis să câştige de aceea câteodatǎ

mă ascund în cel mai ferit loc din inima mea întrebându-mǎ cine-i învinsul și cine-i învingătorul

răspunsul îl intuiesc

dar îmi asum libertatea sǎ tac

4 mai 2011 73


cu ochii spre luna mai

aştept să vină luna mai niarne limpede ca o naştere nouă

adusă pe lume de furia procreării întâiului embrion

are caracter de puritate ca alăptarea puiului la sân

sunt norocoasǎ

împrejurul îşi dezveleşte zilnic sinele pulsând în aer frăgezimea mileniului

mi se dezmorţesc poftele de la atâtea arome îngeru-mi salivează odată cu mine

ca şi cum aura i s-a lipit de mine şi respirăm împreună acelaşi infinit

priveşte la toţi

la feţele lor proaspete trezite din somnul celuilalt deceniu

din ochi le-a curs întunericul privirile alungite

le irizează linişte şi culoare în luna asta niarne

ne schimbăm veşmintele pieile noastre se impregnează cu elixir

în care mustește mir cu damf de iarbă şi veşnicie

mi-am îmbogăţit simţurile iar vederea-mi cântăreşte mai mult când privesc aceste flori

simt că mă îndrăgostesc de băbatul acela cu un trandafir în mână

7 aprile 2011

74

Rodica Lupu

ȋnsemne culturale

aici se construiesc piramide niarne cu ziduri ȋnalte

și gânduri ce miros a veșnicie fiecare din ele

lasǎ o urmǎ sculptatǎ ȋn aceste semne ca niște litere ce vor sǎ transmitǎ ceva

citește și tu

decripteazǎ-le ȋnțelesul așezându-ți-l temelie la baza sufletului

uneori te-nfioarǎ mesajul

alteori ți se pare cunoscut de când lumea și pǎmântul

ca și cum ar umbla telepatic prin memoria infinitului

coborând apoi ȋn locul acesta

ferestrele sunt ochii luminii vǎd cum pe ziduri se scurge

cealaltǎ fațǎ a lumii printre gânduri strǎbat imensitǎțile universului

ȋn amestec divin omogen

de viațǎ și moarte

ȋmi place aici dumnezeu pǎșește printre litere

unindu-le pe vecie ȋntr-un monolit de iubire aici

ochii domnului lǎcrimeazǎ de fericire niarne

11 aprilie 2013

75


scrisul și vorba

se zice cǎ vorba zboarǎ niarne iar scrisul rǎmâne

de aceea cred cǎ tǎcerea respirǎ-n afarǎ prin sunete indescifrabile

știute numai de întrebǎrile aplecate pe necunoscut

zborul vorbei plutește ca un duh printr-un cântec de lebǎdǎ rǎnitǎ

uiți de el când aripile-i sângerânde se desfac într-o ultimǎ îmbrǎțișare

orice ai face vorba nu sfârșește-n adânc pierdutǎ în brazdele trecutului

ci dormiteazǎ din când în când

ochii-i rǎmași deschiși își izbesc privirile de-o umbrǎ cu glas rǎgușit

înșirând înțelesurile ca pe roadele perimate cǎzute dintr-un pom bǎtrân

între vorbǎ și faptǎ se-nalțǎ o tainǎ

uneori nu-i cǎutǎm logica rǎmânând ȋnchisǎ de porțile pǎmântului

cu scrisul e altceva veșnicia lui se imprimǎ-n strǎfundul ochilor

literǎ cu literǎ recitindu-le

murim sau înviem de fiecare datǎ cu ele lipite de retinǎ

e ca stropul acela de luminǎ creat de dumnezeu

sǎ spintece nemǎrginirea din care rupi ce atingi

pǎstrându-i mai departe viața ȋn tine

76

Rodica Lupu

odatǎ scrise slovele rǎmȃn

ȋn vederea care-ți strǎbate sufletul ca întâmplǎrile în pagina destinului

o seamǎ de cuvinte

24 octombrie 2011 77


zvon

ascunsu-te-ai de mine niarne probabil cǎ și tu ai aflat

ții ochii închiși sǎ nu vǎd în ei

singurul lucru pentru care aș muta munții

aș putea sǎ cobor înăuntru-mi sǎ te caut

întrebând viața dacǎ are rost dar îți voi încerca rezistența

îngropându-mǎ oscior cu oscior nerv cu nerv

într-o tǎcere adâncǎ peste care

voi turna o fundație de gânduri

oriunde te vei fi ascuns îmi vei ieși în întâmpinare

ca dupǎ o lungǎ cǎlǎtorie în jurul lumii deșertându-ți speranțele

umflate cu amestecul acela de praf

desigur ce-i scris ȋn tiparnița cerului

rǎmâne încrustat pe pandantivul atârnat la gâtul fiecǎruia deci

vino niarne sǎ ne-mpreunǎm rugǎciunile într-unul îndoind genunchii în fața porților

prin ies zapisele ce am aflat noi astǎzi

poate mâine dumnezeu va infirma

3 octombrie 2012 78

Rodica Lupu

maladia secolului

simți și tu niarne pericolul atmosfera s-a contaminat cu virusul

deznǎdejdii

prin aer bântuie un demon care crește zilnic

hrǎnit cu indolența noastrǎ

inima este arealul unde ȋși manifestǎ intens reacțiile

degenerând sentimentele ȋn fracțiuni de impresii

surprinzǎtor sau nu ne hrǎnim cu el

coabitǎm lipindu-se de noi

ca presiunea atmosfericǎ de oase

propagându-se cu vitezǎ niarne ȋntr-o tandrețe obsesivǎ

dominând trupul cu priviri lascive disecându-l irevocabil ȋn senzații imaginare

degeaba inima pulseazǎ iubire

omul de lângǎ tine e bolnav de maladia secolului

alergând dupǎ himere

12 aprilie 2013

79


ȋn mine se ȋmpuțineazǎ vorbele

mǎ simt ușoarǎ niarne ca ridicarea unei rugǎciuni într-o altǎ sferǎ

eu nu mǎ ridic atât de sus

unde curcubeul taie-n fâșii limpezimea cerului aplecând peste mine podul luminii

sunt ușoarǎ

pentru cǎ în mine se-mpuțineazǎ vorbele

trecȃnd ȋn alte ȋnțelesuri dezlipite de mine

echilibrul îmi vine

din umbra desprinsǎ ca un monument din gânduri ȋngreunându-mǎ cu atingerea lor

dar reușesc niarne

sǎ rǎmân la fel de ușoarǎ despovǎrându-mǎ cu o mișcare lentǎ

ca și cum m-aș dezlipi dintr-o ȋmbrǎțișare

când mǎ ȋnalț

în infinitul plin de ȋnțeles rup câte-o vorbǎ

așezând-o pânǎ cobor ȋn golul din sufletul meu

12 februarie 2012

80

Rodica Lupu

paradisul nu poate scǎpa de aici

aici se aflǎ paradisul niarne nu trebuie să mori să-i afli taina

simte-o se află în aceşti maci sângerii

așeazǎ-te pe așternutul lor și simte-le vibrația

zbǎtându-ți-se-n fiecare por

cerul li se despoaie de cămaşa-i azurie când tu

te ȋmpărtăşeşti cu ei sorbindu-le mǎreția

ascultǎ-le cântecul

suind octavele munţilor cât mai sus

cǎtre cer

freamătă și-n colţul ăsta de canapea cutremurându-ne-n contracţii convulsive

nu le mai putem face faţă s-au înverzit aburii

pământu-şi sparge coaja să-i iasă la lumină osteneala

s-o regenerăm cu acești pigmenți sângerii

e peste puterile noastre această concentrare de sentimente

curge-n valuri niarne paradisul nu poate scăpa de aici

este prea aşezat între aceşti pereţi transparenţi

17 decembrie 2010

81


reȋntrupare

cu precizie înfășoară minutele mosorul timpului

ca și calciul oasele mele

treaptǎ cu treaptǎ de-a lungul inelelor

mai demult de la un capǎt la altul am fost chintesențǎ

desprinsǎ dintr-un tipar ce îi fusese dat sǎ fie sfǎrâmatǎ

dând ȋnapoi tot ce la naștere i-a fost ȋmprumutat

adǎpostesc ȋn mine izvoare

și nu curg singurǎ prin obârșii revǎrsând maturizarea cǎrții de cǎpǎtâi

învățând-o filǎ cu filǎ

mǎ-ntreb niarne pe unde-mi sunt faptele

sǎ le așez deasupra ființei mǎrturii

în ziua morții

dar n-am secat încă mai am apǎ ȋn fântânǎ

atât cât sǎ-mi ud sfârșitul poveștii

curând însǎ

jurǎmintele se vor rupe iar ȋn vad se va-nǎlța crucea

82

Rodica Lupu

din calcarul oaselor mele îngerii se vor așeza alǎturi

ca pe o ranǎ ce supureazǎ-n ținutul liniștii

slǎvind umbra ce va sǎ mai vinǎ

5 martie 2012

83


gol

ai privit niarne vreodatǎ golul fǎrǎ sfârșit și fǎrǎ margine e ca depǎrtarea dintre ființe

atunci când se ȋnstrǎineazǎ una de alta

la fel cum curge firul nesfârșit al apei prin deșert așa ȋncepe sǎ curgǎ uitarea peste conștiințǎ

ȋți dezlipește viața de suflet aruncându-te ca pe o tristețe

ȋn resemnare

ca o escadrilǎ de luptǎ te mânǎ valul hazardului considerând avantaj sǎ smulgi din tine ca dintr-un album

ultima imagine dragǎ mergând apoi mai departe cu tălpile sângerânde

ȋți minți fiecare clipǎ niarne cu râsul indiferent

și lumina care nu te mai izbește la fel ca altǎdatǎ rǎmânând

osânditul cu suflet neliniștit privind ȋn gol

imaginea ȋndepǎrtatǎ

21 aprilie 2013

84

Rodica Lupu

aproape de frontierǎ

niarne astăzi viaţa mi-a făcut un semn cu inima

strângându-mǎ-n jurul ei ca pe-un inel

încredinţâdu-mi bǎtǎile unui singur strigǎt

astăzi mi-am ȋncetinit puțin mersul ciudata părere de rău

se apleca la urechea mea rostindu-mi vorbe de dragoste

o niarne

dacă auzul mi-ar fi rămas neclintit le-ar fi dispărut ochilor

lumina speranţei

ȋți spun fără să existe altă pricină

am ales să trăiesc spre a-mi bucura mai departe

cuvintele şi dragostea dinlăuntru-mi

probabil cǎ acest poem l-aş fi scris cu cerneală invizibilă

într-o altǎ lume iar mâine ar fi ţinut loc de recviem

strigătului meu de iubire

11 aprilie 2011

85


recunoștință

doar ţie îţi datorez niarne că am rămas aceeaşi

tu ai sărit să mă scoţi din iadul ăsta

chiar dacă totul nu este decât o nesfârşită durere fiecare

avem o singură viaţă nimic la schimb

în afara acestui cosmos cu depărtările lui

nici lacrimile nu mai sunt ale mele tot iadul mi le smulge

mă simt orfană de lume vai mie ce cred în cuvinte

mi-au ars legile mi-au ars poemele creierul mi-a rǎmas o celulǎ tristǎ

ȋmprejmuitǎ de zid

pe lângă el trec oameni cu inima îndurerată

sǎ alergǎm niarne salvându-ne cu toții de acest întuneric

deschide larg porţile

să iasă suferința lăsându-l pe dumnezeu să sufle-n amnarul luminii

aprinzând flacăra stălucitoare a iubirii

râuri să-mi curgă iar cuvintele şi numai ţie îţi datorez

că mai pot să scriu acest poem

decembrie 2010 86

Rodica Lupu

aș face schimb cu asfințitul

ce ne lipseşte astăzi niarne mai mult decât ieri

acelaşi asfinţit mă priveşte fix în ochi într-o deplină nemişcare

așteptându-mă dincolo de munţii aceştia

tu nu-i vezi decât lăsarea de noapte

dar însângerarea scurgându-i-se prin venele străpunse de alergătura secundei

dar febra care-i contorsionează trupul spre infinit

întemeindu-i plecarea chiar acum

vǎd și simt niarne aşa cum simt urma lăsată pe sufletul meu

şi pe vorba mea de dragoste rămasǎ ca o pată de neînţeles

aş face oricând schimb cu acest asfinţit

resorbindu-mǎ zilnic ȋn el până când voi putea

să mă tolănesc pe timpul avid de dimineți

atunci vorba mea de dragoste se va auzi hǎt departe până ȋn miezul nopţii

când sufletul demult se va fi întors de la cele lumești

3 aprilie 2011

87


uitând ȋntâmplările

cine mai are timp să viseze niarne în timpul acesta ce creşte și-n somn când ninge cu praf peste-nţelesuri

uscând tot ce-i verde ȋn noi

să fie greu de descifrat singurǎtatea

care se umple cu viitorul nepregătit numai şi numai

din solidaritate cu existenţa sau

trezindu-ne-n gesturi viteze alergăm prea repede

să întâmpinăm hazardul

ar fi păcat niarne să-l uităm memoria s-ar şterge

şi ne-ar durea sângele dacă nu ne-am aminti cine se-ngroapă-n uitare

nu mai poate visa iar cine se vaită acela ȋși ocupǎ memoria

atunci singurătatea cel mai fioros organ terian

va rămâne în noi vezi bine

cǎ ne împuţinăm la un moment dat vom ajunge să locuim

numai cu propriile noastre cuvinte visul

necunoscutǎ zvârlită-n toate direcţiile ne va fi

doar o lepădare statică

4 aprilie 2011 88

Rodica Lupu

cioplind muțenia unei pietre

din tâmpla universului niarne curg taine prin ochii luminii

când ajung pe pământ îi deschid cutia toracică

așezând pe fiecare piatră tălpile cunoașterii

călcându-le

vibrăm prin mii de ani-lumină ca emisari ai iubirii divine

peste coperta sufletului ne așternem itinerariul vieții

spijinindu-ne în permanență de punctul fix situat

înlăuntru-ne

îmbrățișăm confortul sângelui

strângându-i mai mult aer în alveole să poată respira mai bine infinitul

ca pe un drum pășim în ierarhiile luminii

oprindu-ne din când în când într-o tăcere pe o piatră

cioplindu-i cu dalta minții muțenia-n o mie de gânduri când pornim mai departe

știm că-n ele vibrează o taină comună i u b i r e a

27 aprilie 2013

89


sǎ învii murind

mai demult nu ştiam niarne

de ce bat clopotele

acum duminicǎ de duminică

le aud vorbindu-mi despre prăpădul din noi despre setea nepotolitǎ

de păcat sugrumând candoarea atâtor turme de miei

despre profani dezbrăcaţi de iertare șezând

pe legile noi

când nu sunt atentă mă lovesc în creier

în ureche bat cuie

ȋnfigându-mi-se-n fiecare încheietură sfârtecându-mi carnea ȋn regrete

glasul lui dumnezeu tremură-n dangăt pe cruce

duminica cerul se-apleacă peste mine deschizându-mi poarta

sǎ intru ȋn durerea-i sfâșietoare amintindu-mi

cǎ mai am timp de mine

sǎ mǎ vindec

ascult bang bang bang-ul

ca pe-o chemare la oaste

90

Rodica Lupu

știu cǎ victoria niarne se câștigǎ

pe drumul dintre viațǎ și moarte numai de cel

care învie murind

15 ianuarie 2011

91


vreau să știu mai mult

necunoscând destul niarne în mintea mea se-nfig tot mai multe zvonuri

înmulțind enigmele

când sub pǎmânt îngropăm o pǎdure uscatǎ prin coarnele viețuitoarelor suflă vântul

sunetele prelungi ale legendei înmormântatǎ

vine o vreme apoi

care-ți deschide ușa memoriei nǎvǎlind în tine

tot ce a rǎmas departe

în fugă înveți zborul pe care astǎzi pasǎrea îl arcuiește

deasupra rǎmǎșițelor de copac sau a cuvintelor amestecate în turnul babel

întrebându-te cărui înțeles le aparțin

pas cu pas niarne îndemnul acesta spre adevăr

deschide deopotrivă minții și inimii pagina aceea necitită încă

scrisă de mâna lui dumnezeu

29 aprilie 2013

92

Rodica Lupu

cu șaizeci de bătăi pe minut

aș fugi niarne de timp potrivindu-mi pașii

după alergătura vântului întețindu-le întoarcerea

în locul unde țâșneau frumusețile dimineților

când priviri de neuitat îmi mângâiau inocența fiecǎrui avânt

acum am obosit

plimbându-mi privirile prin iarna aceasta scrutându-i așternutul obsedat de realitate

spre un alt anotimp

veșmântat cu înțelepciunea-i încremenitǎ pe fiecare ram mi-aș roti vederea

fără să ezit m-aș întoarce pretutindeni

dacǎ trupul nu ar fi osândit sǎ-și care dupǎ el o cruce

încrustatǎ cu himerele zilelor respirându-mi timpul

cu șaizeci de bătăi pe minut

23 ianuarie 2012

93


florar

e atât de posesiv niarne acest florar

ȋncât nimic nu se ȋnnoiește fǎrǎ acordul lui

cu pumnii îi adun liniștea rǎmasǎ dupǎ plecǎrile albe

eliberând-o apoi în sunetul dezmorțirii crescând continuu ca un flux în sânge

nicio zi

nu mai e la fel propagându-se cu vitezǎ în vacarmul înverzirii

printr-un reflex condiționat

smulge din univers lumină și culoare ajustându-și-le apoi pe propria-i epidermă

învelindu-și scheletul osos cu robă de sǎrbǎtoare

din buzunarele-i pline cu viațǎ

mă-n frupt ȋnverzind și eu niarne de la un capǎt la altul

ca o câmpie elizee ascultând în adierile zefirului

imnul suveran al vieții intonat la cele mai înalte octave

23 aprilie 2012

94

Rodica Lupu

repetițio

ţi-am spus niarne că aș vrea să o iau de la capăt

să mă mai scurg odată în necunoscut amestecată-n şiruri de păsări

cu sentimentul de zbor

cuib să-mi zidesc într-o nouă primăvară iar încercarea aceasta

să-mi rămână lipită de suflet ca întâia mea naştere

sinele meu nou

să-şi uite de sine iar ochii tǎind depărtǎrile

sǎ citeascǎ ȋn cartea ce atârnǎ de marginea existenţei tainele acesteia

ca nou-nǎscut

aș bate cu primele ȋntrebǎri ȋn porțile universului poate aș afla niarne

de ce țin clipele ochii închiși când trec pe lângă mine

rămânându-le doar conturul mulat pe umbra-mi

9 martie 2011

95


între suflete o mare de iubire

iubirea și cugetul stăpânesc deopotrivă niarne

sfâșiind existența generând în semințele liniștii

germinarea unui sentiment hibrid dintr-un amestec

de iubire necondiționată de oameni și teama

că nu putem ridica privirile atât de sus

conștiința alergă singură prin infinit căutând echilibrul

în timp ce sufletul despică întunericul urcându-mă-n pântecul luminii

unde sălăsluiești tu doamne aplecat asupra veșniciei

rupând-o în fărâme să dai la fiecare

rebegită de frigul muririi

mă chircesc într-un sâmbure de liniște la subsuoara eternității

vibrându-i corzile cu unda gândului meu

tăcerile lumii le ascult niarne

pulsând în jurul inimii aritmiile marcate de înțelesuri

atât iubirea cât și cugetul hașurează spațiul cunoșterii

delimitând distanțele dintre suflete cu o mare de iubire

5 aprilie 2013

96

Rodica Lupu

dezideratul normalității

sunt puțin confuză stâlpul acela luminos de care mă spijineam

când eclipsa adevărului obtura unghiul luminii

s-a stins niarne

atenția mi-o îndrept spre soare-răsare unde strania frumusețe a nopții

se dezbracă de haine zărindu-i-se printre pleoapele întredeschise

scânteia lucidității

ochii-mi radiografiază primele gânduri atingându-le cu mâinile din instinct asigurându-le mai multă stabilitate

înțelepciunea răspândită în aerul vieții confirmă puritatea dimineții

învăluită în mantie albă de lumină

merg înainte niarne de-a lungul unui scuar de liniște

călcând cu tălpi trecătoare pe-o existență nemaimearsă alunecând cu viteză în dezideratul normalității

mă regăsesc din când în când în mine răsfoind filele timpului

învățând de la el că definitiv

înseamnă să atingi toți pereții care-ți împrejmuiesc viața

7 mai 2013

97


sunetul acela prelung

în bătaia vântului se leagănă anotimpurile niarne

scuturându-și una câte una zilele dezlipindu-le vechimea de pe arterele veșniciei

ȋn nicio zi

nu gǎsesc refugiul perfect ca între zidurile unui templu

în care amurgu-și lichefiază sângele-n lumină îi trec pragul din obișnuință

seara ținând în mână aprinsă candela viselor

ardem până la ultima întrebare când răspunsurile adorm în dâra de fum

dimineața

mă trezesc învelind dragostea într-un cearșaf de gânduri le adun pe toate sub pleoape

ca și când în ele aș păstra agoniseala vieții

nimic nu mă-ntristează niarne mai mult ca rămășițele iubirii uitate

parcă ar fi sunetul acela prelung scos la răstignire

8 mai 2013

98

Rodica Lupu

dă-mi mâna și încrederea niarne

am așteptat sǎ adormi niarne sǎ nu te mai bat la cap

cu instinctele ce-mi pun la-ncercare judecata

câtǎ odihnǎ s-a lǎsat pe umerii tǎi

nu știu însǎ eu

m-am împovǎrat cu un neastâmpǎr curgându-mi ca un râu prin reflecțiile cuvintelor

rugǎminților și durerilor mele

aș vrea să îți vorbesc

despre instinctul de vinovăție am dres cât am putut șubredul cofrag al vieții

picurându-i ȋn fiecare celulǎ aliajul nǎdejdii și al rǎbdǎrii

fiecare clipǎ și gând le-am deznodat la capǎtul digului

mǎrunțindu-le-n imagini lipite de adevǎr o fi chiar atât de adâncǎ apa realitǎții

ȋncât sǎ naufragiez aproape de țǎrm

scoalǎ-te niarne

ȋntinde-mi mâna și încrederea să pot depăși digul acesta

iar cuvintele să-mi fie stăvilar deziluziei

17 aprilie 2013

99


când înfloresc intențiile albastru

dimineața îmi așez visele în spatele ferestrei

predându-le zorilor ca și pe ultima întrebare ce-mi răvășește

conștiința

nu ți-am vorbit niarne de visul acela

protejat de-un duh menit să mă separe de celelalte nimicuri

pulsând în mine licăr dintr-o privire albastră

nu deschid fereastra

înainte ca lumina să-mi perfecționeze imaginea dezlipind-o din vis

pe raftul de sus al memoriei o așez

cu fața spre suflet de câte ori

între coperțile gândurilor îmi înfloresc intențiile albastru

de atâtea ori sufletul rupe din pagini punând în locul lor

o parte din mine gata oricând să scrie o poveste

11 mai 2013

100

Rodica Lupu

aici

între răsărit și apus pendulez

conjugând anotimpului întrebările desprinse din corola florii de măr

și din mugurii proaspeți de pe un ram verde crescut în sufletul meu

în cerc

se rotesc îngeri conturând harta zborurilor

mânați de explozia timpului încătușat prea mult în statica-i culoare

de-abia-mi silabisesc buzele incantația unui gând

când zoru-i mustește seva în mine legându-mă cu o cratimă de sinele său

tragându-mă după el cu verbele înșirate pe glezne

uit de mine niarne

visându-mi întoarcerile din pribegia unor galaxii înzăpezite curgând prin râul vieții

aici în anotimpul acesta

unde nicicând nu-mi voi declina vechimea

11 mai 2013

101


tăcere grăitoare

tăcerea asta niarne ca o câmpie fără margini

îmi ascute auzul cu tăișul cuvintelor

împlântat adânc în răspunsuri

stai liniștit n-o s-o doară inima

izbindu-se de tăria nopților în singurătatea mea cel mult va plânge

târându-mă-n fața oglinzii să văd cum se cerșește o vorbă

ca molia o simt cum roade

în faldul liniștii mele degeaba i-am scuturat pereții interiori

periind-o cu toate ideile decupate din conturul ascuns al cuvintelor

cred că e mai grăitoare niarne decât toată suflarea ce-a mai rămas în mine

20 mai 2012

102

Rodica Lupu

nonsens

sunt confuză e-atâta nonsens niarne

nu-l mai pot respira mă rupe în pro şi contra argument

nu înţeleg de ce

semnificaţia unei vorbe se divide în direcţii contrare tu

mi-ai spus odată că avem un sens iar eu îţi spun

că-i simt circulaţia nonstop

vorbele-mi fecundează înţelesuri hieratice dincolo de acestea

se zvârcolesc viruşi în eprubete ies şi contaminează pǎmântul

cu tot felul de coincidenţe

dacă ocolesc amăgirile tot sângerez

simțind confuzia vătămată de eres îmi vine să strig mea culpa epidemiilor de obscuritate

latent macerate în aerul vetust al originii

fiecare nerv îl simt revoltat

iritându-mǎ ca o alergie pe care o expectorez fără remuşcare

sperând ca fotosinteza rostirilor să le redea adevǎrata culoare

24 ianuarie 2011

103


răscumpărându-ne îngenuncherea

hai sǎ urcǎm oprind vijeliile

în punctul unde ȋncepe realitatea

când vom penetra reveriile să alergăm la copacul

din al cǎrui rod ne vom sǎtura tot ce am rǎbdat pânǎ acum

rǎmâne-va ispășire ȋn ierarhia cunoașterii

dacă vii cu mine niarne nu uita să iei cu tine reverberațiile cuvintelor

împachetate cât mai strașnic în extensia luminii

sus

vom avea nevoie de ele să ne strigăm pe nume

tăcerile prea mari ar putea imploza liniștea universului proiectându-ne de unde-am venit

iar eșecul strădaniei ar mări și mai mult distanța dintre euri

deci

hai să pășim peste semnele acestea de întrebare marcând fiecare dimensiune a vieții

cu eșantionul adevărului răscumpărându-ne cu el îngenuncherea

15 mai 2013

104

Rodica Lupu

horia i love you grandma

până la cer și-napoi uite cum îmi curge dragostea

peste mâinile tale pic pic pic

această făptură niarne

strălucind în aura-i de îngeraș reușește să-mi separeu toate celelalte nimicuri

de imaginea unui templu în fața căruia îl aștept pe dumnezeu

să-mi mai dea iubire

chiar dacă fiecare în parte am mai primit-o odată

probabil am uitat-o în vreun colț din sufletul nostru zidind pe lângă ea

paravane de ignoranță

nu-mi amintesc să-mi mai fi iubit și altcineva mâinile

nici chiar tu niarne când ți-ai dilatat în părți egale afecțiunea

condiționându-mă să te urmez asigurându-mi liniștea

așa cum bulgărele luminii

dă ochiului vedere horia-mi contaminează sângele la atingere declanșând instantaneu efervescența iubirii

radiind prin toți porii beatitudine desăvârșind astfel divinitatea din mine

17 mai 2013

105


a nins albastru niarne

pe umerii goi lipsiți de tinerețe ningea pe lucruri

și pe asfințit împodobindu-l cu aură azurie

așa cum cerul își revărsa aura peste viață

atât de liniștit ningea

și pe timp desǎvârșindu-i vechimea

modelând anotimpurilor pereții în straturi de toamne imprimându-le culoarea în memoria pietrelor

pășeam pe un nesfârșit albastru

simțind cum crește ca un sfinx în univers

menit a veghea ca omenirea să nu rămână doar mit

hai să inhalăm și noi pigmentul acesta niarne

poate îl vom vedea pe dumnezeu prin peticul nostru de cer

când coboară și ne intră în inimi

22 ianuarie 2012

106

Rodica Lupu

sunt atât de săracă niarne

nicio bogăţie nu am ȋn afara acestui trup trecǎtor

nu pot să-i zidesc nicio margine sau să-i înlocuiesc o ulucă distrusă de ploi

chiar dacă ȋnlăuntru-i o risipǎ de luminǎ

prin care înoată propriu-mi har mi-ar trebui mai mult aer

să-mi cotrobăie prin existență până la măduvă

cine se mai uită astăzi la ce ai în inimă

perceptibil este pipăitul sorții şi câţiva paşi întru întâmpinarea ei

în rest doar vise

neputinţa coboară tot mai mult peste trup neputându-i controla ciudata stare

îţi spun dacă poţi niarne

ridică-mă din această stare du-mǎ-ntruna de zbor

poate reuşesc să mă îndepărtez într-o depărtare mai veche mă tot gândesc la ea

ȋnsǎ niciun răspuns nu s-a oprit la mine

voi dura o nouă înfăţişare devoalând-o ochiului orb adǎstându-i în insomnii

până când vederea-i va desface cărare prin ceață să vadă

16 aprilie 2011

107


tăcere

de mult n-am mai scos un cuvânt niarne nu mă opun doar ascult

ultimul cuvânt pe care l-am rostit a fost fie şi a fost

de întuneric mă tem

devorează albul inima mi se strânge între pereţi de ceară

încuindu-și sângele cu lacătul să-mi rămână pielea curată

jumătate din viaţă am amenetat-o aceastei tăceri

care-mi muşcă din carne sfredelindu-mi oasele până la măduvă

zidind templu în măruntaiele mele

răsfoiesc pagini pline cu nerostiri poeme din patul iubirii

le ascult simfonia ce-mi vibrează-n pavilionul urechii

nu-mi irosesc cuvintele niarne

voi naşte altele scrise pe-o altă pagină

de viaţă ce rost ar avea să mai vorbesc

6 februarie 2011

108

Rodica Lupu

nu știi niarne

în dimineața aceasta am azvârlit așternutul singurǎtǎții pe fereastrǎ

sub ochii luminii fǎrǎ a ști

dacǎ o acopăr

mi-am aruncat apoi pe jos dezabieul

la fel cum ȋși leapǎdǎ toamna frunzele ȋngǎlbenite pe trotuar

așa dezbrǎcatǎ

am intrat ȋn inima mea cerându-i sǎ mǎ iubeascǎ la fel ca orfeu pe euridice

mi-aș dori

un suflet mai strașnic niarne sǎ mǎ acopere-n moment de furtunǎ

cu iluzii de dimensiunea vântului îndemnând timpul

sǎ-mi recalculeze vechimea ȋmpǎturind ȋn câteva clipe

cortegiul de ani

proaspǎt ȋmbǎiatǎ m-am întins peste singurătate ca uitarea peste subconștient

fixându-mi privirea pe dimineața rǎsǎritǎ peste cearșaful oaselor mele

28 februarie 2013

109


roabǎ sublimǎ inimii

ştii niarne uneori rătăcesc ȋntr-un vid

pe care-l inhalez rămânându-i doar umbra

peste care mă întind ca pe o piatră

împrejur inima zvâcneșe oarbă ferindu-și tremurul

când în faţă-i răsare o vreme mai pământeană înroşindu-se chiar

la gândul că mai are încă dreptul să iubească

desigur m-aş putea rătăci ȋntr-un alt fel de vid strecurându-mǎ de-a lungul clipelor

îmbrățișând universul acesta ocupat cu amănunte ȋn mijlocul căruia

mi-aș face loc să-nvârt zilele cu mai mult dinamism

da niarne aş trece atât de lent prin infinit

proptindu-mi paşii-n răspântiile lui pânǎ când încrederea

mi-ar scutura praful dezamăgirilor abia atunci

aş îndrăzni să-mi fiu roabă sublimă inimii

3 mai 2011

110

Rodica Lupu

dimineața renaștem

te-ai gândit niarne că-n fiecare dimineață renaștem

cu același dumnezeu circumscris în noi sprijinindu-ne pe el

la fel cum cerul își sprijină pe noi stâlpii de lumină

vechile obiceiuri

se hrănesc cu amănuntele acestei vieți uneori

doar câteva resturi ne ocupă timpul rozând nervurile existenței

subțiindu-i pereții

ne salvăm când dimineața regăsim în noi

pocalul în care dumnezeu își ține iubirea cu amândouă mâinile

îl mutăm dintr-un loc în altul desfăcându-ne și degetele

când îmbrățișăm eternul străin

pornim cu avânt într-o nouă confruntare cu pașii întinși spre necunoscut călcându-i misterului pavajul

ne-am rătăci niarne dacă mâinile conștiincioase n-ar găsi la timp

punctul de sprijin

31 mai 2013

111


liniștea tăcerii

am rămas fără grai niarne ascultându-i tăcerii liniștea

insinuându-i lipsa de frământare

n-am rostit nicio vorbă în fiecare colț din mine

dumnezeu a lăsat un cuvânt amintind

ca înainte să le citesc să-mi destup urechile să le și aud

am lăsat apoi vorbirea de-o parte

iubind fără margine ziua intrată-n mine

locul pe unde am fost și capătul drumului unde mă așteptai tu

am înțeles

că frumusețea nu se va arăta ochilor care privesc doar izvorul

fără a-și limpezi vederea în curgerea lui nici dacă mintea

va alearga cu mult înaintea pașilor obligând sufletul să meargă singur

tăcerea va deschide ușa liniștii

numai când gândul niarne se va îmbrăca în hainele ei

2 iunie 2013

112

Rodica Lupu

poeme scrise pe epidermă

dacă aș fi mai indiferentă n-aș observa realismul norilor

acoperind zilelor ochii

și nici câtă realitate încape în aer

aș aluneca printre firele de iarbă îndrăgostită numai de ochii mei a căror vedere-mi pipăie timpul

pulsându-mi sângele cu bătăile lui de cord

îndelung caută locul unde niciodată nu vor plânge

unica lacrimă fiindu-le amprentă cedată privirii acestei vieți

ca semn că au fost au văzut și le-au plăcut

uneori mă fardez

lăsând impresia de la un capăt la celălalt că mă întorc la origine

realitatea însă îmi revendică poemele scrise pe epidermă

adâncindu-mi-le și mai mult în brazdele din jurul ochilor

6 iunie 2013

113


trăindu-ne viața cu forță

nu ştiu niarne de unde mă alimentez

să trăiesc viața cu atâta forță când din pocalul ei

sorb uneori fiere

tot caut explicații

însă răspunsul doarme-n morminte înşirate ca la paradă

ca niște omoplaţi de soldaţi care au biruit în războaie ici colo

în loc de lauri din raniță scot amintiri

nici scânteia umblând ca o torțǎ prin memorie

nu o pot stinge dimpotrivă

ardem împreună împrăștiind razele eternității peste ore și ani

aproape că aiurez privind în oglinda din mine

văzându-mi inima uriașă luând cu asalt arsenalul de dorințe

de aceea

îmi iubesc lucrurile iar speranţa

o donez clipelor ce-mi stau încolăcite pe zile pulsând în mine viața

împrăștiindu-se-n toate colțurile

8 mai 2011

114

Rodica Lupu

vorba tăcerii afundă în cugetare

cred cǎ nicio liniște niarne nu poate comprima zbuciumul acestui spațiu

aparenta acalmie dormiteazǎ în umbre gonite de vânt uneori tǎcerea propagǎ urletul

monadelor somnambule plimbându-și ȋn liniște neliniștea

este o farsǎ

cu cât tǎcerea este mai groasǎ cu atât vorba-i te-afundǎ mai mult în cugetare

și pietrele tac

dar sug tǎria timpului comprimând în straturi veacurile

pǎstrându-le urma intactǎ

pe noi liniștea ne înfǎșoarǎ cu brațe prelungi urmǎrindu-ne cu ochii deschiși

ca pe niște chipuri purtǎtoare de neuitare

nu reușesc niarne să alung tăcerea încolǎcită pe vremea noastrǎ

parcă ar fi prinsă cu fire nevăzute de viață și de restul unei iubiri

încerc sǎ mǎ ridic

suflând din jur praful citind în textul maturității

că unde locuiește singurătatea vorbele

rămân sub axila tăcerii

6 octombrie 2011 115


ȋntre noi și restul doar cer

de ce aș privi înapoi niarne când acolo

cuvintele cad ca o tornadǎ înǎlțând postament oricǎrei bǎnuieli

poate dacǎ le-aș spǎla cu o bucatǎ de sǎpun pe fiecare

aș reuși sǎ le îndepǎrtez ilogica reminiscența însǎ

va agoniza în arealul colectiv i-aș urmări

pânǎ unde i s-ar întinde molima impunându-mi sǎ țin minte numele mǎștilor contaminate

lezeazǎ și doare niarne

iar noi de-abia mai parǎm loviturile singura stǎpânǎ fiindu-ne insomnia

cutreierându-ne nopțile separând întunericul de afarǎ

de liniștea dinlǎuntru-ne

n-am înțeles de ce se înnoadǎ șirul cuvintelor

dacǎ nu este rupt cred cǎ obiceiul ține de lanțul ruginit

exfoliind adevărul pânǎ la ultima vertebrǎ aruncând de șapte ori câte șapte prezumpțiile-n aer

îngreunând apăsarea ca plumbul

de aceea nu mǎ uit înapoi

rotesc privile numai în sus știind cǎ între noi și restul nu existǎ nimic altceva decât cer

9 noiembrie 2012

116

Rodica Lupu

simțindu-mă vie

privește niarne cum se frământă norii

stârnind vijelii dincolo de ei

cerul și-a lăsat porțile deschise eliberându-și seninul din chinga lui gebeleizis

la fiecare aruncare de ochi aflându-l lipit de fruntea și sufletul meu

așa cum inima

înfrânge urzelile neastâmpǎrului omenesc izbind pieptul cu clopotu-i ce rǎsunǎ nǎvalnic

fulgerul îi aprinde dorul umplându-i amforele de înflǎcǎrată iubire

lǎcașul furtunilor

nu este adăpostit de acești nori se află răspândit în liniștea lumii

respirând același aer ca noi

doar partea aceea de viață de care stau legate cu fir negru

gândurile necurate dezvoltă habitatul unde furtunile sunt acasă la ele

în rest cerul răspândește pretutindeni fiori

penetrând epiderma cu pigmentul iubirii

am ales să o revărs pe oameni și frunzele verzi

simțindu-mă încă vie niarne

16 decembrie 2011


117

apropiații necunoscuți

nu știu niarne dacă termenul spirit de comunitate mai suntem îndreptǎțiți a-l folosi

lumea s-a înstrǎinat de lume

târându-se ca reptilele în propriul habitat chiar dacǎ aparținem aceleiași încrengǎturi

sau deschidem aceeași ușǎ la bloc rǎmânem la fel de necunoscuți ca alizeul rǎtǎcit la polul nord

s-au schimbat vremurile

și mentalitǎțile

zidurile vechi roase de intemperiile unui rǎzboi material amintesc de urmele unei cetǎți cu suflare

altfel nu este timp și nici vlagǎ

sǎ ne bucurǎm când pleacǎ cocorii sǎ-mpresurǎ cetatea cu chiotul juvenil

nu mai știm sǎ adiem prin istorie ca vecini rǎmânând doar colocatari

revendicându-ne locul de parcare

bântuim tenebrele unui spațiu concentraționar fǎrǎ nicio replicǎ sau revelație

adiem prin vǎzduh pierzându-ne spiritul niarne dincolo de el rǎmânem slugi

tributari alergǎturii negândind nicio clipǎ sǎ ne luăm antidotul

31 octombrie 2011

118

Rodica Lupu

sete

îmi arde gura niarne însetată

ca și cum n-a sorbit deloc

din sărutul acestei vieți

mușcând din măr am descoperit gustul cunoașterii

și aroma altui aer salin

prin care sufletul urcă și coboară

trecând prin vămi demiurge împlinind astfel cuvântul

atât de însetată m-am avântat în neștiință

sperând să ating vȃrful olimpului zburând ca păsǎrile peste stâncile liniștii

cȃt mai sus atingând cu aripile fulgerul

ca o descǎrcare electrică am coborât

expectorȃnd lava acumulată eliberându-mă de bulgării amorfi

ai unor neînțelesuri

nu știu niarne dacă voi afla izvorul tămăduirii

și-i voi gusta apa după care însetez

19 februarie 2013

119


s-ar putea spune niarne

cǎ-n somn murim lăsând celorlalți amintirile

așezându-le umbre peste mormintele sfinților umplându-ne sufletul de miresmele lor cosmice

umblăm prin trecutul lor

cernându-le înțelepciunea când ne trezim

ne arde înțepătura spinilor crescuți pe huma oaselor noastre

dǎm nǎvalǎ sǎ schimbǎm direcția focului

dar fumul ne-nvăluie nemaivăzând

simțim doar durerea cǎzǎturii ca cea a ologului cu piciorul amputat

uf niarne

s-ar zice cǎ prin noi trec râurile pǎmântului rǎmânând în urma lor prundișul pe care alunecǎm

niciun rǎsǎrit nu rǎmâne veșnic pe retinǎ

suflându-ni-l timpul în asfințit ca niște somnambuli ne avântǎm pe acoperișul lumii

când revenim bem din apa cu gust de lacrimă

de aceea

când voi adormi îmi voi ascunde amintirile printre ramuri de plop

să le bată vântul poate-am să le uit

9 octombrie 2011

120

Rodica Lupu

puritate

tot albul din lume niarne nu se compară cu puritatea

ce-mi naşte această linişte măreaţă

nicicând mintea nu mi-a gândit sumar dar acum

prin orice por al ei mă simt invadată de nevinovăţie

exfoliindu-mă într-o infinitate de înţelesuri

le accept și rabd niarne ca pe o sete de mântuire

încălzindu-mă de privirile lor purtătoare de pocăinţă e o plutire de nori

și mă simt împăcată asemenea izvorului care-şi răspândește apa în lume

astăzi n-am să-mi mai cert aşteptarea şi nici uitarea

cu acest abur de linişte le voi semna armistiţiul

voi înfrunta orice gând ce aduce neliniște

ah doamne nu vreau ca umbra lumii

să se așeze pe inimă răcoare şi nici amintirea ei nu mi-o deschide în suflet

azi vreau să-mi binecuvâtez pietrele şi oamenii deopotrivă

tainele lor să rămână străbunilor iar eu să mă semăn iertare în brazdele acestei lumi

aşa cum te-ai semănat tu iubire în lutul meu

18 aprilie 2011


121

pe raftul de sus al memoriei o așez cu fața spre suflet

de câte ori între coperțile gândurilor

îmi înfloresc intențiile albastru de atâtea ori sufletul rupe din pagini

punând în locul lor o parte din mine

gata oricând să scrie o poveste

dă-mi mâna, niarne

Documents