Cele mai “vechi” amintiri

LILIANA STROE, LA REVEDERE GAINI, CUBUL GREU CUBUL USOR, cercul, ceasul pisica, gingobiloba, sipot, cascada, alfabetarul, covorase de hartie, cutia de cusut pe hartie, domnisoara Manega,Linga lingala, podul cu porumbei si sobolani neptina si chiftele, romante, prima creta, primele karioci, prima fusta plisata, pantofii rosii, coada taiata, plangeam cand mama dansa cu altcineva, am plans la un film pe care nu l-am inteles dar era tragic, oraselul copiilor caracal, televizor rica, apolo 1, un cub mic cu masa mare un cub mare cu masa foarte mica.Lidia

Una dintre cele mai vechi amintiri pastrate in memoria copilului de 3-4 ani, nu mai stiu, este aceea in care, noi locuiam toti 3 in aceeasi camera...oricum, nu-mi aduc aminte sa fi avut o alta “camera mea”...patutul care m-a insotit pana imi ieseau picioarele printre zabrelele de lemn si o carpeta mare cu flori rosii pe fond negru, ce imbraca peretele in dreptul patului alor mei.........

Ah! Mai era in casa noastra un tablou foarte misterios in care vedeam niste personaje intunericioase care, am aflat ca se numeau “negri” si care purtau in maini pene imense, nu stiu pentru care motiv........

Camera era destul de mica si mama imi spunea mereu sa nu ma rezem cu picioarele de soba atunci cand stau in pat, pentru ca se darama...nici acest lucru nu l-am inteles..........in schimb, mama imi spunea ca ma gasea foarte des mancand cenusa din soba aceasta atat de fragila.........de altfel imi amintesc cum imi placea sa mananc pasta de dinti si imi placea gustul clantelor dintr-un anumit material poate alama, de care acum nu as mai sti sa spun.............

De fapt nu, cred ca una dintre cele mai timpurii amintiri ale mele este ce legata de ladoul cel alb, facut din lemn, care avea ca un fel de capac de jaluzea tot de lemn, si ferestre ca de tramvai si care semana foarte mult cu masina de inghetata...........ca de fapt asa il si foloseam din moment ce eu nu mai incapeam in el............dar imi placea enorm sa ma imaginez in acel spatiu protejat si total in afara lumii...............Nu-mi amintesc cum era inauntru pentru ca probabil acele amintiri sunt deja sterse din memorie.......ce pacat.........

Totusi am auzit o stire despre un muzician care, la maturitate a compus o melodie pe care o ascultase in perioada in care se gasea in burtica mamei sale...povestea m-a impresionat foarte mult si probabil ca din acest motiv, fiul meu a ascultat foarte muzica in burtica mia........chiar am observat ca a iesit cu o aorecare cultura muzicala si nu exagerez de loc.........de fapt s-a nascut cu aceasta afintate pentru o anumta muzica, printre care aceea de Bach, pe care obisnuiam sa o ascult dar si Michael Jakson deoarece, fiind in sesiune, aveam nevoie de muzica ritmata ca sa nu ma ia somnul in timp ce invatam......Deep Purple a ascultat destul de putin, pentru ca ma facea sa vomit....doar imi placea

1

inainte dar se formase asa un sindrom maternal care a respins aceasta muzica...........

O data, mama mi-a facut o camasa de noapte foarte frumoasa.....mama stia sa faca orice, daca isi punea mintea, chiar sa coasa o gaina la gat dupa ce si-l infipsese intr-un gard...........Ei bine, acea camasa de noapte era ca un fel de rochie de bal, pentru mine, si m-am apucat sa valsez pe holul stramt al casei noastre, pana cand, ametita de invarteala si bucuria camesii de noapte, am cazut cu fundul intr-un lighean cu apa, care, din fericire nu era clocotita................asa ca m-am pricopsit doar cu cateva mustruluieli si atata tot............

Daca e sa vorbim despre felul in care ma imbaiau diferitele mele mamai este ceva destul de interesant de povestit, lucru care spune ceva in legatura cu ceea ce se intelegea prin baia la oras si la tara...........

Mamaita de la oras, ma primenea in fiecare seara inainte de culcare si bine inteles, inainte de teatrul radiofonic pe intuneric si, in misterul acela difuzorul din perete mi se parea o cutie magica prin care faceam cunostinta cu lumi nebanuite in care oamenii se certau, plangeau radeau si eu nu intelegem mereu din ce cauza...........

Dar sa revenim la baita: mamaita incalzea un lighean de apa, ca nu aveam o baia propriuzisa...asa era in vremea aceea si, ca sa nu racesc mi-o aducea chiar in dormitorul in care avusese grija sa faca suficienta caldura.......ma stia bolnavicioasa, anemica si facea tot ce putea ca sa ma protejeze si sa ma cocoleasca..........ma spala cu un fel de sapun facut chiar de ea si eu fusesem adesea foarte atenta sa vad di ce il face si stiu ca punea si esente de flori dar punea si soda caustica si slanina si fel de fel de lucruri care mie mi se pareau supranaturale............chiar daca miroseau destul de ciudat...........

Asta se intampla la Calarasi unde, mai tarziu, aveam sa vad prima “pernuta de sampon” care avea o culoare mai frumoasa decat o piatra nestemata si un miros pe care il adulmecam mereu fiindca imi dadea senzatia ca e ceva intre bomboane si flori............

Problema este ca sapunul lui mamaita ma cam ustura mai ales in zonele delicate si nu imi placea deloc traba asta......mai avea bunul obicei sa ma frece in spatele piciorului ca zicea ca acolo se aduna praful si in alte parti dorsale............

In timp ce ma spala sau dupa aceea, imi spunea, mai in gluma mai in serios: “poate o sa-ti aduci aminte ca te-am spalat la cur, cand oi fi mare si macar ai sa ma plangi si pe mine cand oi muri”...........dar vezi ca tocmai ceea ce te ingrijoreaza mai tare nu prea se realizeaza nici in viata nici dupa...........desi o iubeam foarte mult, s-a intamplat sa moara cand eu imi luasem o scurta vacanta de cateva zile si cand m-am intors am gasit-o deja transportata in sicriu de plumb

2

la de la Caracal la Calarasi...........ca si soarta omului e cateodata o continuare chiar si dupa moarte........nu stiu daca s-o fi gandit mamaie sa calatoreasca si moarta, dar pe cat de mult i-a placut sa calatoreasca in viata ei, iata ca si imediat dupa moarte a urmat un episod asemanator...........

Asa ca baia mamaitei mele avea ceva sacru si prevestitor mai ales ca dupa aceea, bagata in cearceafurile ei apretate si indelung calcate, ma astepta in fiecare seara teatrul radiofonic pe care il amusinam ca un caine, deja cu inima la gura..........

Asa cum eram, pe intruneric, o auzeam si pe ea cum se spala si o intrebam de indata “mamaita, de ce te speli, ai facut pe tine???”

Dupa aceea se dadea cu o crema de fata al carui miros nu imi placea de loc dar ea zicea ca trebuie sa se dea neaparat ca sa aiba fata intinsa si se pieptana se aranja, isi punea camasa de noapte din care nu uita sa ne faca si noua cate una, pentru ca mamaita mea stia si sa coasa la masina si sa impleteasca si sa brodeze si sa faca o mancare foarte buna din te miri ce, fiindca ea avea o pensie foarte mica dar o dramuia in asa fel incat sa poata chiar sa ne cumpere cate ceva, mai ales mie, care eram sufletul ei...............

Eu ma cam miram si nu prea intelegeam de ce se gatea asa la culcare si pesemne ca si-a dat seama ca eram cam nelamurita si intr-o zi mi-a spus: “pai daca ma prinde moartea in somn, sa ma gaseasca tot frumoasa si aranjata, mamaita!”

Cam asa se intampla in fiecare seara si chiar daca nu imi placea crema cu care se dadea pe fata, imi placea sa ma joc cu burta ei moale ca o racitura.........am uitat sa va spun ca mamaita mea era foarte frumoasa, chiar daca era mai grasuta. Eu stiu foarte bine ca toata lumea o admira si o respecta si mie imi placea foarte mult de ea pentru ca avea mereu grija sa se imbrace elegant, si sa-si stranga talia cu un cordon. Ca asa imi spunea si mie: strange-te intotdeauna cu un cordon ca asa se formeaza talia.............dar nu prea am ascultat-o............

Dimineata era cam frig pentru ca focul din soba se stingea in timpul noptii, sgribulita o cautam prin casa formata practic din doua camere si ii strigam: “mamaitaaaa toata ziua “”aolo aolo””, si focu’ nu mai faci deloc!!!”......Ea era mereu bolnava de un reomatism care ii dadea junghiuri si chiar asa si zicea: “auoleu ce junghi mi-a dat!” dar eu nu prea vroiam sa inteleg ce este acela un junghi, pentru ca eu vroiam sa fie iarasi cald in casa si sa vina iarasi pisicile la gura sobei.............printre care si pisica Neptina pe care o adusesem cu trenul de la Caracal/ intr-o copaita de polistiren bagata intr-un fel de sacosa de panza mesterita de mine. Atata doar, ca pisica, in gara, cand a siuerat trenul a facut pipi de frica dar eu nu am stiut si am pus sacosa in brate pe fusta plisata alba noua, special cumparata de mama. Si cand s-a pornit trenul m-am udat pe fusta plisata alba noua cu pipele pisicutei speriate............am observat treaba si,

3

simandicoasa m-am dus la toaleta si mi-am mutat fusta cu fata in spate, pentru a nu mai exista nici un dubiu...........

Asta era iarna, dar varaaaaaa, soba avea alt rol: mamaita punea in soba borcanele de dulceata de caise cu samburi, dulceata de visine, dulceata de cirese si cate si mai cate bunatati. Ca ea acolo pastra dulciurile pentru cand aveam sa vin eu in vacanta. Ah si serbetul! Si bomboane fondate sau orice fiel de dulciuri ar fi primit de la cineva, nu se atingea de ele pentru ca mi le pastra.

Camera aceasta era si dormitor si sufragerie si camera de joaca pentru mine. Avea de toate inclusiv o mica biblioteca in care am gasit o carte pe care am citit-o cu sufletul la gura: Inelul Nibelungilor. Tot in aceasta casuta in care doua camere erau a lui mamaita si una a lui tataitu cu care mai vorbea doar din cand in cand sau ii mai ducea cate o farfurie de mancare, mi-am facut cultura muzicala timpurie..............adica, il auzisem pe tata ca se ducea la concert, cand facea academia milittara la Bucuresti si mai auzeam pe la aparatul de radio ca este un fel de muzica “usoara” si un fel de muzica “grea”, adica simfonica si atunci mi-am zis: aia usoara e prea usoara, ar trebui sa-mi bat capul si cu aia “grea”.

Si uite-asa, m-am gandit ca asta, asa putin mai vesela, care tot muzica grea se numeste, chiar e destul de usoara pentru urechia mea si asa azi, asa maine, m-am acomodat cu un domn care se numea Mozart si care nu stiu din ce cauza, inainte si dupa ce se canta, prezentatoarea spunea ceva ca la gara :catalog kohel 1435 sau asa ceva ah si imi mai aduc aminte de o pianista care se numea Mariana Cap de Bou ....asta era chiar culmea...........dar era interesant oricum.........

Ce sa zic, acea camaruta “a mea” era plina de mister, mai ales in zilele in care ploua si puteam sa ascult cantecul burlanelor precum si cantecul visinului care picura pe streasina casei..........si imi placea mai ales sa ma uit asa la acel visin ud in care se iteau stralucitoare si rosii acele minuni de visine cum nu am mai vazut de atunci, nu ca mi-ar fi placut sa le mananc, dar le statea atat de bine in gradina mamaitei in care ea mai pusese un fel de crini, in orice caz, un fel de plante cu frunze mari si cu flori mari albe............

Acuma, trebuie sa spun ca cele trei camere plus “marchiza” se roteau intre mamaita si tataitul, in functie de intlegerile lor...........cand il gaseam pe tataitu in camera di dreapta, cand in cea din stanga fata de “camera mea” dar asta pentru mine nu conta, pentru ca eu ii iubeam pe amandoi chiar daca ei nu se intelegeau si chiar daca mamaita imi tot spunea: ce tot stai cu el la taifas??? Ce el iti cumpara vreodata ceva?

Bine, poate ca el nu imi cumpara nimic sau aproape nimic pentru ca o data a mers cu mine si mi-a luat pantofi de lac si alta data chiar el mi-a facut cu mana lui o pereche de pantofi ni aceea care nu se rup niciodata...........dar asta nu avea nicio importanta pentru ca tataitu era pentru mine mai mult decat o scoala, mai

4

mult decat o biblioteca...........era acea persoana care imi putea explica tot ceea ce eu vroiam sa inteleg si acest lucru ma impresiona nespus de mult.

Cu el stateam de vorba ore in sir fara sa ma plictisesc pentru ca el avea mereu ceva interesant de spus si de aratat si de explicat.

Tin minte ca avea o voce ca un tunet, desi era slab si bolnav........imi si explicase si imi si desenase cum fusese operat de cateva ori la stomac pana cand acesta ramasese foarte mic, de fapt ii ramasese doar duodenul din cate imi povestea....si de atunci, el nu putea sa manance decat foarte foarte putin si des. Tot el imi povestea cum vine sucul gastric si ce face el, ca citise si anatomia de-o 8-a si mai vorbise si cu medicii si acum putea sa-mi explice foarte multe lucruri minunate.

In fiecare zi, cand asfintea soarele, uda florile din mica lui gradina in care ma mai lasa si pe mine sa intru dar asa intr-un mare mister, pentru ca acea gradina avea plante inalte si foarte sofisticate ce trbuiau ingrijite intr-un anume fel si mai ales trebuia sa stii cand si cum sa le uzi cu furtunul de la pompa. Ca sa nu uzi florile pe soare, sa se arda si sa nu faci sa cada stropii pe pamant si dupa aceea pe frunze pentru ca planele iau diferite boli. Si chiar imi arata cum sunt frunzele mancate de boli sau mancate de insecte printre care si un gandac destul de simpatic care se numea de Colorado.........

Ii placea sa urmareasca privirea trecatorilor atunci cand dadeau cu ochii de minunata lui gradina in care florile se iteau de-a dreptul peste gardul care avea un stat de om.

Seara era foarte placut, pentru ca imi atragea atentia cum se deschide “regina noptii” si cum imprastie mirousul sau in toata curtea, imbatandu-ne si indemnandu-ne la povestirile noastre.

Ttaitu era un om foarte aspru dar foarte bun si stia sa faca orice fara sa intrebe pe nimeni.........el imi spunea mereu ca meseria se fura.........si asa e, chiar daca multi o spun, sunt putini care o si pricep.

O data, tin minte ca i-am spus: tataitule eu nu prea am asa o minte stralucita....nici la scoala nu ma descurc cine stie ce cu aritmetica asta dar el a stat un pic si s-a gandit si apoi mi-a spus: da, stiu dar trebuie sa ai rabdare, pentru ca mintea ta va face un salt foarte important la o anumita varsta..........si pot sa spun ca a avut dreptate......nu ca am devenit peste noapte un geniu dar parca dintr-o data m-am limpezit la cap, am inceput sa deslusesc mai bine lucrurile din jurul meu, am capatat mai mult curaj de a incerca sa fac si eu ceva.........

Despre tataitu as putea vorbi un secol. El a fost cel care mi-a deschis anumite usi ale copilariei si m-a facut sa inteleg ca intre diferitele pareri ale oamenilor

5

adevarul se intrezareste ca un fel de compunere de vectori sau de raze sau de ce doriti, dar adevarul este mereu o creatie cu viata, cu seva un lucru care creste si care ia forme diferite in funtie de lumina sub care sta sa se vada..............

Trebuie neaparat sa fac o descriere a curtii in care se gaseau mai multe case printre care si cea in care locuiau tataitu si mamaita.......Era o chestie interesanta pe strada noastra........doate casele aveau ceva deosebit dar curtea noastra, parca si mai mult. Era o curte imensa..........asta imi placea foarte mult pentru ca practic era o curte cu multe mistere: fiecare casa din acea curte avea povestea si tipicul si stilul si personalitatea ei.

De exemplu, prima casa de la poarta, era casa Doamnei Rosateanu, o boieroaica ce avusese o casa mult mai frumoasa ce fusese nationalizata.......Eu fusesem in prima ei casa si zau ca m-a impresionat pe viata. Era o casa cu doua nivele........nu prea aveam habar de arhitectura nici nu stiam ca exista asa o stiinta dar, acea casa avea multe chestii aparte. In primul rand, cand intrai vedeai o mobila cu totul speciala............niciodata nu mai vazusem asa ceva. Dupa aceea, cand am cresut, am vazut in muzee: jilturi, fotolii, scara interioara din lemn foarte frumos lacuit, care ducea intr-o camera misterioasa din care, cand si cand cobora un barbat mult mai tanar ca Domna Rosateanu si nu stiu daca era fiul sau nepotul sau.............

Ah! Si mai avea si un ceas cu pendula care ma impresiona foarte mult, aproape ca ma facea sa stau cuminte si foarte atenta pentru ca acel ceas cu pendula marca tot ceea ce discutam si toata atmosfera era intortochiata de prezenta acelui ceas............si nu numai a ceasului, pentru ca Doamna Rosateanu mai avea si alte lucruri: un pat imens tot din lemn din acela ca si balustrada scarii interioare..........si mai era un lucru: acea casa era vesnic putin intunericoasa, asa incat, ori de cate ori intram, aveam un sentiment ciudat in care simteam plutind ceva misterios..............

Se pare ca Doamna Rosateanu ma indragea foarte mult fiindca ori de cate ori intram in curtea ei cu poarta de fier forjat si cu ciment, ma invita la o dulceata sau la serbet sau la alte bunatati..........iar eu eram mereu fascinata de casa ei si de ceea ce simteam ori de cate ori intram.

Imi dadea si prajiturele sau bomboane nu mai stiu dar stiu ca Mamaita mereu ma certa si imi spunea “iar te-ai dus sa ceri???” dar eu stiam bine ca nu cerusem niciodata nimic si ii spuneam “n-am celut mamaita, da daca ea ma dat”.

Din acelasi repertoriu de limbaj nearticulat face parte si o alt amintire deosebita din curticica cu amintiri.........adica acolo, in acea curticica plina de locuri secrete pe care era destul de greu sa le explorezi, pentru ca familiile cu care mamaita nu intretinea relatii foarte cordiale, mi se pareau chiar periculoase si bine de a fi evitate........si cred ca mamita mia avea intotdeauna un instinct social foarte dezvoltat, ca nu degeaba lucrase ea atata timp la prevederi...........

6

Ei bine, in acea curte, langa Rica tiganca, statea o familie care se pare ca ne erau rude int- un fel mai d-a doua spita siiiiiiii acolo era asa un el de verisoara de-a mea si anume Mihaela. Si eu, care sa fi avut vre-o 3 ani ca doar atunci puteam sa am asa un accent, ma duceam pe la ei, mai ales cand mirosea a dulceata....si la noi mirosea a dulceata cam in aceeasi perioada dar parca mai buna e dulceata de prin vecini...........Micaela, ca nu puteam sa-i zic altfel, era ceva mai mare ca mine si, intr-o astfel de zi de dulceata, m-am nimerit si eu in aria de interventie a gospodinelor care trebaluiau de zor. Si, s-a intamplat un felomen iesit din comun: una din gospodine i-a dat Mihaelei sa guste din pelteaua care venea practic inaintea dulcetii...cel putin asa se zicea desi nu era peltea, cum aveam sa descopar mai tarziu ci pur si simplu spuma aceea care se ridica prima.....si cum pe mine nu m-a invitat nimeni la degustare, poate pentru ca era prea fierbinte sau pentru ca nu ma bagase nimeni in seama, am alergat intr-o fuga la mamaita plangand obidita si strigand cat ma tineau puterile “Micaela linga lingala si mie nu ma daaaaaaaaaaaaa”......va dati seama ca aceasta iesire a mea a ramas in istoria de aur a curtii fermecate si toti vecinii imi aminteau episodul, ori de cate ori ma aratam prin vacante.

Aceste povestiri ar trebui ordonate dupa cotloanele curtii fermecate, pentru ca fiecare dintre aceste cotloane reprezentau zone cu senzatii aparte si cu emotii diferite, cu alte mirosuri, cu alte zgomote si cu alt fel de oameni....si, curios lucru...cum era mintea mea de atunci, adica de copil, adica masuram totul cu micimea mea si de aceea toata lumea avea alte dimensiuni. Asadar, aceasta curte fermecata era practic un orasel sau o cetate, daca vreti si fiecare ungher al sau avea secrete lui si cateodata mi se facea chiar frica, dar o frica din aceea placuta ca pentru filmele de aventuri......

Una dintre zonele cele mai calme si foarte dragi mie, era casa Ricai turcoaica. Ea avea si un fiu care venea cand si cand prin Romania si care se numea foarte frumos:Suleiman. Si imi placea foarte mult pentru ca vorbea stalcit...avea un accent foarte frumos. Era extraordinar de curata si cand intrai trebuia sa te descalti inca inainte de a pune primul pas in spatiul ei de gospodina perfecta. Totul era acoperit cu covoare si tesaturi de casa, colorate frumos, in acele culori care, pentru un copil sunt intotdeauna magice si stralucitoare......ce pacat ca dupa aceea trebuie sa crestem si sa ne sofisticam gusturile dar atunci era totul permis.........sa faci cele mai inedite combinatii de culor ca nimeni nu te batea la cap.

In casa Ricai, dar pe hol, ca sa nu se faca deranj in toata casa, puteam sa mergem, din cand in cand sa ne uitam la televizorul ei cu celofan albastru ca sa nu ne doara ochii..........si ne asezam care pe unde puteam: pe jos, pe prag, pe scaunel, ce mai conta? Important e ca aveam ce vedea si noi, pentru a ne minuna...........dar cand a fost primul om pe luna nu ne-am dus la Rica ci la alti prieteni de-ai mamitei pe undeva prin centru si ei nu ne mai puneau sa stam asa

7

pe unde apucam ci era un cadru organizat, cu mese si scaune, totul in regula. Am fost foarte impresionata de acest eveniment care se vedea pe fetele oamenilor ca schimba fata lumii dar in memoria mea a ramas destul de penibil, pentru ca, de emotie, la un moment dat nu mi-am putut retine un part nevinovat care m-a urmarit si asta toata viata.............

Dar, revenind la Rica si spatiul ei magic de curat si de proaspat, pot sa spun ca facea o mancare foarte buna si mai ales niste chiftele pe care le-a apreciat “o singura data” foarte mult si pisica noasttra Neptina, pe care cum va spuneam o adusesem de la Caracal si era foarte inteligenta. Atat de inteligenta incat a mancat cate chiftele a putut de pe masa unde le lasase tanti Rica. Urmarea putea sa fie tragica dar s-a ales numai cu o bataie zdravana care i-a cam intors coloana vertebrala asa incat Neptina mea, saraca, a mers o vreme cam cu fata in spate, adica mergea asa cu fundu-ntr-o parte...........

Bine, dar din cate vieti are pisica, una nu se pune si uite-asa a mai trait fericita pana au mutat-o pe mamaita la bloc

Da, deci sa, prima casa era a Doamnei Rosateanu care se mutase aici si care se impaca foarte bine cu mamaita si cu care se vizita doar ca acum nu ne mai trata cu dulceturi ci cu biscuiti “Garofita” car mi se pareau niste biscuiti extraoridinari de buni. Dar nu se comparau cu biscuitii dreptunghiulari Miorita, care aveau si crema acrisoara mmmmmmmmmmmmm.

Fiecare casa, mai ales cele de langa poarta aveau cate o mica gradinuta. Bine, nu era niciuna ca a bunicului Petru dar hai sa zicem ca avea fiecare un farmec.

Urma casa unor boiernasi sistematizati si ei ca intreg peisajul citatin dar trebuie sa-mi aduc aminte cum se numeau......ca erau greci si aveau un nume complivat.....domul era foarte prezentabil si avea mustati rasucite. Domana era mai modesta, micuta de statura si avea mereu ceva de facut. Oricum, aveau niste nepoti, printre care si un baiat Liviu, cu care m-am inteles foarte bine.

Casa noastra, in care eram de fapt chiriasi, avea o gradina fermecata plina de plante salbatice, carora nu stiu de ce li se spunea “buruieni” si maci dinaceia mari cat capul, care, dupa ce se scuturau faceau seminte zornaitoare pe care le mancam intotdeauna cu placere.................Mie de fapt imi placeau foarte mult si acele buruieni al caror miros l-am pastrat mereu in narile amintirilor mele si nu stiu cum s-a facut ca acele buruieni m-au reintalnit readucandu-mi in nas copilaria bine ascunsa intre adolescente si maturizari tarzii..............

In acea gradina cu mirosuri de buruieni nesfarsite locuia cainele care, de cate ori ma vedea inebunea de o bucurie care ma facea sa plang, pentru ca nu puteam sa mai plec si sa il las acolo legat in lant................mereu ma chinuiam sa ma

8

despart de el si singurul alean, era acela ca uneori era lasat liber prin curte, iar eu il puteam lua in brate si chiar puteammilie, sa ma culcusesc cu el intr-un pat desfundat pe care cineva il pusese acolo ori sa-l repare, ori sa-l arunce..............

Unul dintre caini cei mai ubiti in familia noastra se numea Lorken, dupa numele unui personaj dintr-o carte la moda..............tin minte ca de cate ori mamaita venea sa ne viziteze, tata ne facea cate o poza, imbracati frumos, si cu Lorken in brate.............era mereu aceeasi poza de familie in care eu apaream cu rochita alba cu volane sau cu rochita de catifea cu ratuste................mai aparea si sarma de rufe cu carligele uitate pe ea, dar asta nu putea sa estompeze in nici un caz eleganta personajelor.............. Tatal meu avea pasiunea de a ne fotografia toata ziua, si de a developa singur fotografiile............

Avea deja o anumita stiinta pe care o admiram foarte mult. O data m-a pus sa stau pe un scaun in gradina si dupa aceea sa ma asez ca si cum m-as fi aratat singura cu degetul.............cand am vazut fotografia, am fost foarte mirata sa ma vad eu pe mine de doua ori: doua Carmene care se priveau in aceeasi fotografie............dar asta nu m-a impresionat atat de mult pe cat de mult ma impresiona sa stau cu tata cand el developa fotografiile si sa ma cuprind de misterioasa lumina rosie facuta dintr-un bec infasurat in hartia speciala in care erau invelite foile fotografice: una neagra si una rosie cerata, foarte frumoasa........mereu pastram acea hartie rosie care ma fascina...............

Tatal meu facea mereu cateceva interesant si imi placea sa-l privesc si mai ales sa-l ascult fiindca era mereu pus pe sotii, mai ceva ca un copil..........Mereu o facea pe mama sa rada imitand tot felul de oameni si animale si strambandu-se ingrozitor..........si pe mine ma facea sa ma prapadesc de ras si cel mai mult imi placea sa-l aud cum canta imitand cantareti de opera sau actori sau caini, ca de la el am invatat sa latru si zau ca ii uimeam pe toti cand ma apucam sa latru pentru ca daca stateam ascunsa nu stia nimeni da ca e un catel adevarat sau un pui de om ca mine.

Era foarte frumos cum ne distram noi asa si in fiecare casa in care am locuit, ca noi ne mutam destul de des in functie de cati bani reusea tata sa castige si in functie de unde il trimiteau cu serviciul, adica cu garnizoana...........

Cand aveam vreo 4-5 ani ne-am mutat la Doamna Dumitrescu, intr-o casa ceva mai mare si mult mai luminoasa. Aveam si o gradina in care cresteau multe flori si melci pe care Domnul Dumitrescu, mi-a spus mama mia in secret, ca ii manca.......si mai avea si un beci in care traiau alte feluri de melci care mie nu-mi placeau de loc pentru ca nu aveau casuta dar mai cresteau si morcovii mamei pe timp de iarna.....

9

Nu stiu cum se facea ca de cate ori ne mutam, mama era singura si se chinuia cu toate celea si de carat si de aranjat dar asa era viata ei, ca tata era mereu in “aplicatie”.....parca si vad lada aceea mare cat un cosciug, in care mama punea toata vesela si sticlaria si cuverturile si odoarele ei putine la care tinea cu sfintelie. Noroc ca veneau soldatii trimisi de la garnizoana ca sa o ajute, ca altfel nu ar fi putut sa care toate lucrurile si mobilele...........

In ziua in care ne-am mutat, m-am si repezit la fiecare fereastra ca sa vad ce se vede pe fiecare. Pe una se vedea gradina de melci, pe una se vedea strada siiiiiiiiiiiiiii pe unaaaaaaaa se vedea curtea vecinilor nostri ssssssiiiiiiiiiiii in curte, era o fetita ceva mai mare ca mine cu parul asa de cret ca eu nu mai vazusem niciodata asa ceva.

Si cum eu eram mereu in cautare de prieteni noi, de cum am vazut-o, m-am si repezit in curtea lor sa o intreb cum o chiama. Atata doar ca ea deja intrase in casa si nu stiam cum sa fac sa o gasesc............Am batut la usa si a iesit o doamna pe care am intrebat-o unde este fata ei, pe care o vazusem in curte. Ma intreb si acum de unde aveam acest curaj de a intra in vorba cu persoane necunoscute..........dar la aceste varste e totul posibil si nu exista prea multe reguli.

Doamna aceea ma privea zambind si m-a intrebat cine sunt. Eu i-am spus imediat ca sunt noua lor vecina si atunci m-a intrebat cum se numesc parintii mei. Aceasta intrebare m-a incurcat peste masura fiindca eu le spuneam doar mama si tata ce e aia cum se numesc parintii mei.............Vazand cat sunt de incurcata, doamna a incercat sa ma ajute si mi-a mai pus o intrebare : Dar tatal tau cum o chiama pe mama ta??? Aaaaaaaaa atunci am stiut imediat sa raspund: “Mai nevasta!”.

Bine inteles ca aceasta istorie a ramas inscrisa in memoria stazii pe care locuiam si de cate ori ne intalneam, chiar daca trecusera multi ani de atunci, memoria colectiva a functionat la nesfarsit.

Casa familei Stroe, ca asa se numeau, era o casa mare boiereasca si uneri intram si eu, invitata de Liliana care imi arata fel de fel de ciudatenii, printre care un crocodil crosetat, niste pesti de sticla, cate si mai cate jucarii........dar cel mai mult si mai mult imi placeau cele 2-3 prisme de sticla sau poate din cristal.........erau atat de frumoase incat nu-mi venea sa-mi iau ochii de la ele, pentru ca lumina cand trecea prin aceste obiecte se desfacea in toate culorile posibile iar pentru mine era si mai frumos decat curcubeul pe care il vedeam pe strada in petele de motorina..........

Alte lucruri nu tin minte din casa lor mare si frumoasa care avea si un fel de veranda spre strada iar acea verand mi se parea un lucru extraordinar de frumos ma magic pentru ca era toata transparenta si avea cateva trepre in fata strajuite

10

de doua balstrade de ciment care se terminau cu niste chestii in care puteai sa pui si flori sau ceva............

Si acea casa mirosea foarte frumos, ca un fel de parfum dar eu nu aveam de unde sa stiu de care..........oricum, fiecare casa avea parfumul ei. Intr-una din zilele in care ma jucap prin curtea lor singura, fiindca Liliana nu stiu unde era plecata, am vazut-o pe mamaia ei care se pregatea sa plece de acasa. A incuiat frumos usa de la casa mara, ma mai era si o casa mai mica in care locuia doar bunica si in care se facea mancarea.Stiloul micutDoamna aceea in varsta a incuiat, cum va spun, si, dupa aceea a pus cheia sub pervazul de tabla al ferestrei..........Eu am vazut aceasta chestiune si nu stiu si nici nu pot sa explic cum si de unde mi-a venit ideea ca as putea lua acea cheie...........lucru pe care l-am si facut de altfel si am plecat acasa cu cheia lor.

Oare ma gandeam sa intu in casa lor, sau o luasem doar asa........Oricum, aceasta intamplare nu a ramas fara urmari pentru ca s-a pornit o alerta generala si fara vre-o greutate s-a dedus ca cine altcineva putea sa ia cheia decat persoana care fusese de fata in momentul in care bunica Linianei ascunsese cheia...............

Imi era atat de rusine si de frica incat m-am ascuns in beci si nu vroiam sa mai ies de acolo. Mama m-a scos cu blandete si cu promisiunea ca nu imi va face nimic, dar o bataie tot mi-a tras, desi chiar nu imi aduc aminte pentru ca eram probabil deja in transa pentru acest eveniment de-a dreptul inexplicabil, acum ca stau sa ma gandesc...............

Oricum, nu s-a suparat nimeni iremediabil pe mine, pentru ca, probabil s-au gandit ca nu isi pot pune mintea cu un copil de 4-5 ani cati oi fi avand eu pe vremea aceea.

Asa ca prietenia mea cu Liliana a ramas nestirbita, ba chiar am imbunatatit-o intr-una din zilele urmatoare cu o “boacana”. Da-da....era un cuvant necunoscut pentru mine si stiam ce inseamna dar m-a invatat Liliana ca mi-a spus: “Hai sa facem si noi o boacana”..........si eu m-am uitat mirata la ea dar ea m-a luat de mana si m-a dus in podul de deasupra camerei – bucatariei in care statea bunica ei siiiiiiiiiiiii mi-a aratat de acolo de sus cum o pandea ea pe bunica-sa fara ca dumneaei sa stie ca este urmarita.........Mi s-a parut o treaba foarte buna, pentru o “boacana” asa ca mi-am pus-o in memoria de aur a copilariei, mai ales si pentru faptul ca Liliana imi tot spunea sa am grija pe unde merg si cum calc fiindca este foarte posibil sa ne iasa piciorul prin tavanul acelei bucatarii, fiindca podul e destul de subred.......si ori ca s-a si intamplat ori numai ca mi-am dorit sa se intample, dar boacana cu pricina era si cu un picior iesit prin tavanul bucatariei.........asa s-a pastrat in memoria de aur a copilariei mele.

11

Oricum, din tot ce am cunoscut in prietenia cu Liliana, tot acele prisme mi-au lasat amintirea cea mai puternica si lucrul acesta era poate in legatura cu visul meu de a avea un cub foarte mic dar extrem de greu sau un cub imens dar extrem de usor...........nu stiu de ce apareau mereu aceste obiecte in semivisarile mele constiente din acea perioada............

Ah! Si mai era ceva care ma fascina intr-un mod extraordinar si anume lampile de la aparatul de radio al tatalui meu, lampi pe care le-am urmarit in foarte multe seri cum palpaiau si cum faceau sa se auda acele voci uneori ma clare alteori mai confuze, dar cel mai mult imi placea “spatiul” dintre posturile clare...........acel spatiu era ca unul cosmic in care puteai sa auzi vorbirea stelelor sau a altor oameni sau poate chiar extraterestri.............Ma uitam cu mare atentie cum tatal meu, cateodata schimba lampile care se ardeau si, uneori imi bagam si eu nasul si cred ca am si stricat cateceva dar cel mai mult ma bucur ca nu m-am curentat ca asa cum eram de curioasa nu ar fi fosm mare minune............

Tot aparatul asta imi tinea de urat si cand plecau ai mei la familia Boruzescu sa joace carti sau remi. Cateodata ma luau si pe mine dar alte ori ma lasau acasa chiar daca eu plangeam si nu le pasa ca eu ramaneam plangand si ma gaseau catre dimineata tot plangand langa aparatul de radio ca era singurul care imi dadea putin curaj atunci cand vedeam umbrele cum se fugareau pe peretii intunecosi ai camerelor care dadeau la strada...............O data am plans atat de mult incat nici nu mai puteam sa respir si mi-a fost foarte frica pentru ca mi se parea ca acele umbre care, de fapt, se formau atunci cand trecea vreo masina sau o bicicleta cu far, pe strada, dar care mie mi se parea ca sunt fiinte ce veneau sa ma atace mai ales ca in acea perioada se zvoneau lucruri ciudate despre criminali in serie si despre cate si mai cate grozavii.

Bine nu imi placea nici la Doamna Boruzescu, chiar daca avea unghiile atat de rosii si de frumoase incat ma gandeam ca poate sunt facute din petalele de trandafiri de dulceata de la poarta ei, ca avea o casa foarte frumoasa cu o gradina plina de flori si imi placea mult sa ma plimb prin ea si prin casa ei de boieroaica. Dar nu imi placea pentru ca parintii mei, odata ajunsi acolo, parca uitau sa mai plece si jucau la nesfarsit acele jocuri stupide pe care eu nu le intelegeam dar aveam noroc ca ma puteam uita la televizor dar nici asa nu era foarte bine pentru ca o data m-am uitat la un film rusesc in care un baiat care se scalda sub un pod, si-a prins mana intre doua caramizi pentru ca podul s-a tasat cand au trecut niste tancuri pe el iar mama acelui copil era atat de disperata si nu stia ce sa faca si cum sa-l ia de acolo si Doamne, cat de mult m-a facut sa plang scena acelei mame disperate pentru viata copilului ei..........incat au trebuit sa stinga televizorul pentru ca eu plangeam in hohote.

Acum ca povestesc imi dau seama ca inca de la acea varsta eram mai mult decat sensibila si poate, lucrul acesta ar fi trebuit sa dea de gandit parintilor mei dar pe vreme aceea nu se prea gandea nimeni la sensibilitaturi si psiho pupu........cert este insa faptul ca aveam o insuficienta respiratorie, inca din acea

12

vreme si ca remediu, medicul la care am fost cu mama, ca parca ma si vad cu ea in cabinetul doctorului, si acesta mi-a prescris un sfert de napoton. Sau ceva......ca napotonul parca l-am luat si in spital cand am facut scarlatina.....nu mai stiu, dar oricum era un calmant ca aceasta lipsa de respiratie se pare ca era pe fond nervos.........si pot sa spun ca si in prezent, atunci cand ma enervez sau cand sunt prea angoasata, parca nu-mi mai ajunge aerul si oftez foarte des si profund, dar asta e alta poveste.

Bine eram eu foarte sensibila, dar de dragul prietenilor mei eram in stare de orice si intr-o zi de iarna, stefania si cu doi frati de vis a vis de casa noastra, stateam pe gardul lor, cocotati pe stinghia transversala care fixa lemnele verticale ale gardului. Acolo se statea cel mai bine pe gard sicum acea stinghie se punea in diagonala, fiecare se aseza dupa inaltime, ca sa poata scoate capul pe gard.

Ne gandeam sa aruncam cu bulgari de zapada in trecatori si dupa aceea sa ne ascundem, ca Stefania era capul rautatilor, doar tot ea a fost aceea care mi-a stricat vioara de metal.........dar eu tot tineam la ea, asa rea cum era............bine, vara aruncam cu scaieti in trecatori, mai ales la Calarasi, si aia ramaneau lipiti de haine si era mai frumos ca uneori nimereu chiar in parul doamnelor coafate si foarte greu erau de scos....stiu asta din experienta, pentru ca nici eu nu am scapat de aceasta distractie ba a avut si smoala in par si atunci mamaita a trebuit sa ma cam tunda chiar daca tinea foarte mult la cozile mele ca imi si povestea ca aveam un par atat de frumos, inact o data, pe strada, un domn s-a aplecat, mi-a luat parul si mi l-a sarutat. Eu nu tin minte, dar este o imagine foarte draga ce mi-a ramas intiparita in memoria repovestita.

Bun, si cum stateam noi pe gard, o vedem pe Lidia, o alta fetita, ceva mai mare, tot de pe strada noastra, imediat langa casa in care locuiam. Ei erau mai instariti, din cate imi daaream eu seama, pentru ca aveau un gard mai mare dat cu motorina si era foarte frumos asa maron ca si cainele lor pe care intr-o zi, vrand sa-l mangai, ca eu nu rezistam sa vad un caine fara sa-l mangai, m-a muscat de mana chiar in dreptul venelor care de obicei se taie cu lama cand cineva doreste sa se transfere in partea cealalta, dar cainele nu m-a muscat asa de tare, nici nu prea imi curgea sange atata doar ca mama s-a speriat si m-a dus la medic, dupa aia s-a intors, a luat ditamai cainele in brate si la dus si pe el la medic sa vada daca nu e turbat si dupa aceea s-a mai linistit ca medicul i-a spus sa urmareasca cainele si daca da semne de turbare sa ma aduca degraba la spital.......lucru care nu s-a mai intamplat, dar mama povestea ca avea cosmaruri si ca i se parea ca ma auzea latrand, ceea ce nu ar fi fost de mirare pentru ca mie chiar imi placea sa latru si, asa cum spuneam, latram foarte veridic.

Deci, aceasta Lidia, era cateodata prietena mea si ma duceam la ea in curte si imi arata diverse lucruri interesante dar de data asta eram mai buna prietena cu Stefania, bine nu atat de prietena cum eram cu Liliana Stroe pe care o conduceam mereu pana la poarta ei cand pleca de la noi, iar ea, dupa aceea ma conducea si ea pana la poarta mea si tot asa, pana ieseau parintii nostrii sa ne

13

recupereze din strada...............Si cum trecea Lidia pe strada, fratii astia doi m-au pus sa strig dupa ea, ceva ingrozitor: “Maimutica cu cercei, joaca noaptea pan la trei, Maimutica cu cercei, joaca noaptea pan la trei......etc.....”

Lidia a intrat in curtea ei fara sa spuna nimic, dar a doua zi, cand ne-am intalnit pe strada, m-a apucat de caciula mea de blana tip pilot si m-a dat de cateva ori cu capul de parul portii, asa ca sa ma invat minte.......si atunci i-am multumit mamei pentru caciula pilot fiindca altfel putea sa-mi sparga capul ca era atat de furioasa pe mine cum rar am vazut un copil iar prietenia noastra atat a durat pentru ca oricum dupa acest episod s-a intamplat un eveniment ciudat.

Mama ma lasa inca sa fac pipi la olita ca sa nu ies afara pe frigul acelei ierni si, dupa ce am facut pipi si m-am ridicat am vazut ca facusem pipi maron. M-am speriat ingrozitor si mama de asemenea si m-a dus fuga la spital unde m-a si internat de urgenta pentru ca aveam scarlatina, asa ni s-a spus si din acea scarlatina dadusem in nefrita foarte severa. Oricum era ceva foarte grav si vedeam cum toate asistentele roiau in jurul meu, imi luau analize, ma puneau sa fac pipi la borcan si era un ditamai borcanul...............

Eu nu ziceam nimic, chiar daca veneau din 6 in 6 ore sa imi faca cate o injectie. Dar eu eram o fetita viteaza si practic nici nu prea intelegeam ce se intampla in jurul meu dar asistentele spuneau ca rabdam durerea si nu ziceam decat MA DOOOARRREEEE, atunci cand ma intepau si nici nu mai stiau unde sa ma mai intepe ca incepusem sa fac si flegmoane de la atata Moldamin cat imi faceau. Cand mai ieseam pe afara mergeam cracanata fiindca muschii funduletului meu erau ciuruiti de atatea injectii. Dar asta nu era nimic pe langa un alt calvar care trebuia sa-l suport: in fiecare zi trebuia sa mananc o farfurie de zahar si multa dulceata, nu voi intelege niciodata din ce motiv, dar doctorul asa a spus, iar asistenta cea micuta si blonda isi facea cu stoicism datoria si imi aducea blestemata aia de farfurie iar eu ii spuneam sa plece mai departe ca nu imi place de dansa pentru ca miroase a zahar.

Cateodata devenea mai intelegatoare si ma invata sa ascund farfuria de zahar in dulapior si sa mint ca am mancat. Iar Domnul Doctor intra si ma intreba daca am mancat tot “urezul” ca el asa ii zicea si eu ce era sa fac trebuia sa mananc ce-mi dadeau ei. Adica regim, adica fara paine, fara carne, fara unt sau alte grasimi, doar conopida fiarta, urez si nu mai stiu ce........in orice caz, la un moment dat nu am mai vrut nimic din ce imi dadeau si tin minte ca doctorul a chemat-o pe mama si i-a spus sa vina sa stea cu mine, pentru ca el nu mai stia ce putea sa-mi faca. Nu mai mancam nu mai voiam sa beau compotul ala salciu si nu mai faceam pipi. Si atunci a venit mama mea si a dormit cu mine in spital si nu stiu ce mi-a facut dar m-a pus pe picioare. Si ziua statea cu mine iar noaptea sarea gardul, asa in capot si fugea acasa sa faca mancare pentru tata ca nu era departe casa noastra................probabil ca atunci a fost o cumpana mare si stiu ca a venit si mamaita de la Calarasi fiindca doctorii spuneau ca nu prea mai am sanse sa traiesc, dar eu nu o vedeam pe mama plangand ca ea era foarte darza si nu se

14

lasa.......doar pe mamaita o vedeam ca incerca sa se faca vesela si chiar imi adusese o carte extraordinara: “Povestea porcului” care, atunci cand mi-a aratat-o m-am si intrebat ce legatura am eu cu povestea porcului, ca nu ma regaseam in acea carte, dar era o carte fermecata pentru ca atunci cand se deschidea, imaginile ieseau in afara ca era facuta din carton decupat, un carton lucios si foarte frumos colorat. Si, acea carte avea inauntru si niste figuri care se miscau si care pareau vii si incet incet a inceput sa imi placa si povestea porcului, mai ales atunci cand acesta a suflat sa faca un pod de nestemate de la casa mosului si a babaei pana la catelul printesei. Era un pod atat de frumos si de minunat.

Cert este ca dragostea nemarginita a mamei mele si a mamaitei au fost cel mai puternic medicament si toti doctorii s-au mirat de asa o minune, ca nici unul nu mai spera sa ma vada iesind vie din acel spital frumos. Da-da, era frumos, ca eu aveam si prietene acolo cu care imparteam sapunelul in forma de iepuras. Dar nu aveam voie sa ne apropiem una de alta, pentru ca eu aveam scarlatina iar ea avea hepatita si nu trebuia sa facem schimb de boli, numai de sapunele cu forme de animalute, care miroseau foarte frumos.

Bine, cam asa mi-am petrecut eu cateva luni din prima clasa iar invatatoarea mea, Doamna Dobre, mi-a pus mai mult note “din oficiu”, adica fara sa ma asculte ca io oricum, din cauza ca eram foarte emotiva parca nici nu vedeam literele cand ma punea sa citesc, asa ca nu e de mirare ca mie mi-a dat numai mentiune, la sfarsitul clasei intaia dar nu m-am suparat pentru ca putea sa ma lase chiar repetenta la cat de mult lipsisem, dar a fost buna si probabil ca si mama, cum era ea atat de darza, o convinsese sa ma “asculte din oficiu”....

Oricum, de cum m-am dus la scoala, atat de fericita cu ghiozdanul meu de piele de o culoare bej sidefie in care aveam penarul cu stiloul cel mic de 14 lei, pe care mama il umpluse de cu seara pentru ca era cu pompita si cu uniforma mea scrobita, cu cozile groase, frumos impletite de mama chiar daca ma cam tragea, deci nu mult dupa inceperea scolii, s-a intamplat un fenomen ciudat. Era intr-o dimineata, alta decat cea in care tatal meu mi-a tras prima palma la fund pentru ca nu stiu ce facusem............

Mamaita mia, era o femeie extrem de iubitoare fata de persoana mea si m-ar fi purtat cu ea peste tot, ducandu-ma si aducandu-ma de la parintii mei atunci cand se putea, facand drumul dintre Caracal si Calarasi via Cilibia…..eu treaba asta nu prea puteam s-o inteleg cu via Cilibia chiar daca suna destul de musical……….

De obicei plecam dis de dimienata si ajungeam catre seara, pentru ca trebuia sa schimbam trenul in Bucuresti si lucrul acesta imi placea la nebunie pentru ca, de cate ori ajungeam in acea gara, cineva o ploua de zor incat eu ii spuneam mereu lui Mamaita ca trebuie sa ne grabim: “poua mama poua!!!” Pavajul garii avea ceva intre caroiajele tabletelor de ciocolata cu lapte si glucoza si imi placea sa-l

15

vad atat de lucios sub ploaia artificiala a stropitorilor garii, pana ajungeam sub sopronul de sticla verzuie sub care mi se parea ca sunt intr-un fel de castel dintr-o tara a minunilor, ca cea a lui Alice.

Aceasta gara facea parte din colectia mea de minuni, intre care la mare cinste stateau sticlele mele colorate, adica cioburi de la fundurile sparte de sifoane dar si niste cioburi rosii si galbene, care nu as putea spune de unde puteau sa provina...........toate erau frumoase si lumina care trecea prin ele ma facea sa ma gandesc la alte constelatii si lumi stranii........dar comoara cea mai de pret era caleidoscopul a carui facinatie m-a urmarit toata viata si pe care am cautat sa-l redecopar pentru fiul meu.............a fost foarte greu, pentru oamenii au uitat cum trebuie amestecate culorile de sticla, astfel incat sa obtii acea bogatie a primului meu caleidoscop (de fapt unicul) care nici macar nu era din plastic ci era dintr-un carton invelit intr-o gartie cu modele verzi………….dar tocmai acel lucru ii dadea mai multa credibilitate………….de fapt, incercand sa-mi explic cum se forma acel miracol imi dadeam seama ca totul era invaluit in misterul sub care lumina se renaste traversand jocurile copilariei…………..de fapt nu, atunci ma gandeam ca este ceva in afara a ceea ce puteam eu sa explic……….

Lucrul care ma punea serios pe ganduri era insa altul: cum aveam noi sa “continuam” calatoria daca vedeam ca locomotiva noastra se opera in niste tampoane mari cat casa?!?!? Acest lucru era imposibil si mult timp m-am intrebat cum reusea trenul nostru sa mearga “mai departe”...........nici Mamaie nu prea stia sa-mi explice, asa ca a trebuit sa fac eu toata munca de a imagina cum se intampla lucrul acesta..............

Eram aproape convinsa ca gara avea un fel de platforma care se ridica cu tampoane cu tot pentru a lasa locomotiva noastra sa mearga “mai departe”........dar nu am mai spus asta nimanui pentru ca nici ei nu reuseau sa-mi explice, asa ca, foarte bine, fiecare cu explicatiile lui.

Totusi, mai era o intrebare care ma framanta si anume ca trenul, in loc sa mearga “mai departe” mergea “mai inapoi” si iarasi lucrurile astea nu avea cine sa mi le explice, asa ca ma uitam curioasa pe geam incercand sa nu ametesc din cauza stalpilor pe care nu aveam curajul sa-i numar...............

Facea parte, si aceasta din colectia mea fara raspuns printre care cea adresata bunicului Petre care de obicei avea un raspuns pentru orice si era practic enciclopedia mea nesfarsita si mereu la dispozitie.........dar cand l-am intrebat de ce nu cad oamenii de pe globul pamantesc atunci cand sunt cu capul in jos, mi-a dat un raspunc care nu m-a multumit........a spus ca din cauza fortei gravitationale....bine-bine, am inteles, dar nu le vine rau sa stea atata cu capetele in jos, mai ales cei din America? ?? De ce din America?......pentru ca bunicul imi spusese deja ca daca am face o gaura in pamant, aici unde ne gasim noi acum, adica pe banca de sub caisul asta, si gaura asta ar traversa tot pamantul, ar ajunge exact in America..............Eu nu am stat sa verific, l-am crezut fara sa

16

clipesc dar cum se face totusi ca oamenii aia care stau atat cu capul in jos, nu ametesc?!?!?

Si mai era o treaba pe care o discutasem cu bunicul Petre in orele noastre de taifas de sub cais, ca si atunci cand era cald, tot era bine ca era umbra si daca nici asta nu era de ajuns, mamaie ma lasa sa ma balacesc intr-un lighian cu apa pe care il lasa intai sa se incalzeasca bine la soare...........problema era ca uite, lumina de la soare ajunge la noi in 8 minute, da? Pai si ar trebui ca la fiecare 8 minute sa se faca intuneric, nu??? Ei dar bunicu deja imi povestea de fotoni care nu se stia exact ce sunt si lucrurile se complicau asa de tare incat ajungeam sa vorbim despre comete............lucrul asta imi placea cel mai mult, pentru ca deja era tot universul in discutie...............

Dar, intre noi fie vorba, o data l-am prins pe bunicu cu lectiile nefacute si asta l-a cam infuriat.......ca el asa era........un om foarte bun, care citea din cartile pe care altii le aruncau si asa el invatate geografia de a opta, fizica de-a cincea, istoria nu a mai invatat-o ca o stia din razboi cand s-a ascuns de frig intr-un cal mort de pe camp, in Rusia..............Ah, dar sa nu uit: intr-o zi imi spunea el de comete si zicea ca daca o cometa se intalneste cu pamantul este mare prapad dar depinde si cum se intalnesc ..........ca daca una vine asa si celalalt se inverte invers e jale, ca atunci poate sa se formeze un CATACLISM. Pe mine acest cuvant m-a urmarit toata viata fiindca il vedeam mereu pe bunicu, inalt, foarte slab, cu dgetele mainilor fusiforme (asa cum mi-ar fi placut sa le am si eu, si chiar asa le-am avut, desi eu nu semanam deloc cu bunicul Petru) dar vezi, ca el s-a gandit ca daca eu imi doresc atat de mult, sa-mi dea mainile lui de cizmar iscusit. Pentru ca bunicul Petru desi era filozof aproape toata ziua, el era si cel mai iscusit cizmar din oras si toata lumea stia acest lucru si il cauta...........veneau inca si alti cizmari sa-l intrebe pe bunicu cutare sau cutare lucru, pentru ca numai el stia mestesugul si isi facuse propria lui masina Zingher adica o facuse sa poata sa coasa si piele si alte materiale pentru care nu fusese proiectata.............

Imi placea sa stau cu orele de vorba cu el...........sau numai sa-l privesc cum lucreaza, cum isi misca mainile noduroase si cum fuma acele tigari Marasesti care imi placeau foarte mult cum miroseau............de fapt nu ar fi trebuit sa-mi placa, pentru ca erau cele mai ieftine tigari din acea vreme, dar nu stiu de ce, mie imi placea foarte mult si il vederam pe tataia cum taia fiecare tigara in doua, pentru ca doctorul ii spusese sa nu mai fumeze atat de mult..............Dar, ca sa vezi cate lucruri ciudate plac copiilor.........de exemplu mirosul de benzina..........mamaaaa stateam mereu pe langa masinile mici ca sa miros benzina lor.............nu as fi cezut niciodata ca dupa aceea tot eu voi fi cea care voi ura aceste mirosuri...............

In orice caz, pe cat eram de nerabdatoare sa plecam in calatorie, pe atat mi se parea de lunga si nesfarsita, mai ales ca venea seara si pe geam nu mai puteam sa vad decat oamenii din compartiment si din cand in cand ceva luminite.............

17

Incepusem sa stiu ca ne apropiam de destinatie, dupa numarul de luminite care apareau in sfarsit in coltul feresteri pe care incercam sa n-o aburesc...........alte ori o abuream inadins, pentru ca asa puteam sa desenez sau sa incerc sa scriu chiar daca nu stiam.............

Cand coboram din tren o luam pe niste stradute vesnic intunericiaose.....nu-mi amintesc sa ne fi asteptat cineva la gara...........nu prea inteleg de ce...........si mergeam asa incercand sa nimeresc pietroaiele mai mari pe care sa calc fara sa-mi scrantesc picioarele dar cel mai misterios era latratul cainilor de prin curti........nu stiam niciodata ce caine latra dar si acum ma urmareste atmosfera acestor strazi intunecoase. Cea mai interesanta chestie era aceea ca orasul mi se parea mereu altul si, mi se parea mereu ca vin dintr-o directie gresita catre casa noastra...........parca toata geografia orasului era pe dos si starea asta de nedeslusire era foarte interesanta............

Totusi o data nu m-a mai adus la parinti Mamaita ci unchiul meu Gigilica. Si el ma iubea foarte mult si nu stia ce sa-mi mai faca sa ma cocoleasca. Cu el am ajuns mai pe lumina in gara din Caracal si, ca de obicei, nu ne astepta nimeni in gara. Atata doar ca ploua cu adevarat si cu galeata si a trebuit sa ne adapostim in gara cu speranta ca se va fi oprind ploaia. Nu aveam umbrlele, poate ca inca nu se inventasera la Caracal, nu mai stiu.............imi aduc totusi aminte prima mea umbreluta din matase, cu fluturi multicolor. Acea umbreluta m-a insotit pana in adolescenta pentru ca toate desenele sale erau magice iar culorile ma purtau in visare.............

Cum spuneam, nu aveam umbrele, asa ca unchiul meu grijuliu, a deschis valiza lui plina cu detoate, a scos pijamalele, m-a schimbat ca sa nu stau asa uda pana acasa, m-a luat in brate infofolita in ce a gasit la indemana si m-a dus cat a putut de repede la mama.............Pe mine chestia cu pijamalele prin oras nu m-a incantat catusi de putin, dar tinand cont ca prin ploaia atat de deasa nu se vedea aproape nimic, am acceptat acastsa situatie.

Aha! Era sa uit de faptul ca aveam o vioara foarte mica din tabla, dar care era atat de grozav facuta incat te gandeai ca e o vioara adevarata. Tatalui meu ii placea foarte mult muzica si a incercat mereu sa ma aduca in apropierea ei..........era o vioara extraordinara pe care nu o voi uita niciodata mai ales pentru faptul ca puteai sa canti cu ea, avea arcus cu par de coada de cal si tot ceea ce ii trebuia ca sa fie o vioara adevarata. Atata doar ca Stefania, o prietena de-a mea destul de zurlie, mi-a stricat-o intr-o zi...........oricum si asa stricata a ramas mereu jucaria mea preferata pe care nu o voi uita niciodata.

In alta zi, a propos de jucarii, ttal meu m-a dus la un coleg de-al lui si mi-a facut cunostinta cu cei doi baieti care mi-au adus sa vad niste chestii foarte interesante si nume niste crocodili facuti din sfoara colorata, dar facuti atat de bine incat pareau naturali. Eu i-am privit cu multa admiratie si cu respect pentru colegul

18

tatalui meu si nu stiu cum mi-a venit in minte sa-l intreb pe tata cand mai mergem si pe la nenea Tiganu. Si tata fastacit m-a intrebat care nenea Tiganu tata? Ala care are doi baieti, nu stii tu, la care am mai fost?!?!? Si care cutare si care cutare............de fapt noi eram deja in casa lui nenea Tiganu pe care eu nu-l mai recunosteam de cand nu mai fusesem pe la el si pe care nu-l chiema Tiganu dar tata ii spunea asa in casa, pentru ca era mai oaches..............

De fapt o marte din prima mea copilarie s-a petrecut in parcul de langa casa. Parcul acesta de zeci de hectare, de la Caracacal, ascundea comori extraordinare, pe care eu incercam sa le descopar sapand mereu gropi in pamantul reavan de la umbra copacilor ce formau o adevarata padure. Eram aproape in transa, ori de cate ori ma apropiam de mirosul acestui parc...........intai venea mirosul de tuia, apoi mirosul de pietris alb pe care imi placea sa-l depan in piciaore si sa-i ascult zgomotul ca si cum ar fi fost o mare...........dupa aceea venea mirosul cascadei care se si auzea de la distanta, pentru ca parcul acesta era un adevarat paradis si avea tot ceea ce trebuie sa aiba un paradis cat de cat normal: cascada, lac insula, izvoare, sipot, paduri in care sa ai ocazia sa t ratacesti, strandul mai indepartat la care nu aveam voie sa ma duc singura, chiosc, fanfara, mici si bere de 23 august, linist si tipenie de om in zilele lucratoare in care eu ma puteam aventura cu permisiunea alor mei................

A!!! Si doi gingobilobi care reprezentau monumente ale naturii si pentru acest lucru si inca alte cateva printre care taxiodul de balta, un copac miraculos, care nu sunt convinsa ca se numea chiar asa dar pe care mereu ma incantam sa-l intalnesc, era declarat rezervatie naturala.colosal, pentru ca

Sigur ca pare un fapt banal intalnirea dintre un copil si niste copaci, dar pentru mine a fost ceva colosal, pentru ca era un miracol care se intampla atat de pasnic si atat de inconstient sau subconstient sau supraconstient, nu as putea sa va spun, dar cum stateam la umbra lor sapand in pamantul mereu frumos mirositor, doar doar oi descoperi ceva cum ar fi o comoara, un castel, un alt taram, din cand in cad cadeau frunze cu o forma foarte ciudata de evantai dublu..........le urmaream cu mare atentie si imi placea sa ma cocot cu privirea pana sus sus in varful acestor arbori care mi se pareau foarte inalti...poate ca acolo, intre alti copaci, trebuiau sa se lupte pentru lumina lor si de aceea cresusera atat de inalti si de subtiatici.

Frunzele acelea m-au urmarit toata viata pana pe la fre-o 35 de ani, cand am aflat cu stupoare ca este un arbore atat de rar si de valoros pentru noi toti. Este arborele cu care m-am intalnit pas cu pas in toata viata mea, descoperindu-i frunzele si apoi intreaga lui fiinta...........mereu au aparut intai si-ntai frunzele lui atat de frumoase, pe jos, printre pasii mei si abia dupa aceea privirea s-a incantat de infinitatea lui magica.

Chiar daca “am realizat” abia foarte tarziu semnificatia, intregul si valoarea acestui arbore, el nu a incetat sa ma insoteasca pe calea mea, in toate

19

incercarile mele............da pare ciudat cum un arbore te poate insotii in acest fel, dar si cainii si pisicile si alte animele, au facut acelasi lucru si le sunt, cu siceritate, recunoscatoare.

Poate ar fi interesant sa amintesc doar doua evenimente in care arborele mi-a aratat semnele sale: Cand am fost in Porugalia, era in decembrie sau ianuarie, nu imi amintesc exact...........intai am vazut potocale in copaceii de langa universitate si m-am gandit ca poate e fata morgana, cum se poate sa vad eu portocale in acest anotimp???

Dar iata ca, pe acest taram necunoscut, poti gasi si portocale in invernale............Dupa aceea, mergand catre hotel....ceva ca o lumina galbena, mi-a atras atentia..........erau frunze minunate pe care le “citeam” pe asfaltul umed si ma minunam de splenduarea lunimoasa a culorii lor.

Era un lucru fenomenal era ceva care chema toata copilaria mea, era GINGOBILOBA..............cine ar fi putut crede ca arborele copilariei mele ma urmarea in Lisboa...........o capitala ca oricare alta dar care rezona cu sufletul meu

Din acel parc imi placeau nespus zonele misterioase in care ma aventuram mereu din curiozitate si mai ales pentru acea liniste plina de semnificatii pe care incercam sa o inteleg...........atat de mult imi placea, incat o data, fiind dusi cu gradinita si cu ghiozdanelele de tabla in parc, m-am purces inspre “malul lacului albastru vara nuferi il incarca”............dar educatoarea cea vigilenta si apriga m-a reperat imediat si m-a aportat inapoi la matca grupei tarandu-ma de coada care noroc ca era destul de groasa si de rezistenta.........a fost una dintre fazele rasu plansu...........dar am iertat-o pentru ca altfel cinestie cum ma mai inecam si eu din te miri ce............ca eu cum vedeam o balta eram gata fleosc in ea...................

De fapt mai trebuie sa o iert si pe mama pentru ca intr-o zi mi-a pus in ghiozdanelul de tabla, verde, foarte frumos, pe care l-am pastrat multi ani cu sfintenie, doua oua........problema a fost ca erau “doua oua moale sau doua oua moi” pe care cand le-am spart mi-au venit foarte decorativ pe uniforma impecabila pe care mama avea mereu grija sa o scrobeasca si sa o calce perfect.

Oricum, povestea cu trasul de coada din sau de langa apa, s-a cam repetat pe parcursul copilariei de inceput........

De exemplu, o data m-a dus mamaita in minunatul parc al Calarasilor....cine nu l-a vazut nu o sa stie cat era de frumos acest parc foarte mare (in comparatie cu mine, mai ales hahaha) ca dupa aia, cand am crescut nu mi se mai parea atat de

20

mare chiar daca avea celeasi tufisuri care vara faceau bobite albe pe care le spargeam pe asfalt...........

Ei bine, in acea zi insorita, mamaita m-a imbracat frmos, cu una dintre rochitele cu volanase facute de ea pentru mine (in fiecare vara ma astepta cu una – doua rochite de nailon alb). Rochita trebuia sa aiba cel putin 2-3 volane si aripioare in loc de maneci, ca sa nu imi fie cald. Si mai era ceva: rochita trebuia sa lase sa se vada putin din chilotii cu gaurele........nu am inteles aceste apucaturi un pic perverse a mamaitei mele, dar ieseam bine in toate pozele in care eram imbracata cu aceaste rochite.........mai ales in pozele cu doamna inginer, care si ea era foarte cocheta, nu chiar ca mama dar oricum era mai tanara si avea si ea coc si poseta de lac si pantofi cu toc. Ah!!! Pantofii cu toc ai mamei.........culoarea cerului..........cu gaurele......erau extraordinar de frumosi si cand ea pleca de acasa si ma lasa singura, ma incaltam cu ei, ma dadeam cu rujul mamei, imi puneam siragul ei de perle false si nu mai putem de dragul meu privindu-ma in oglinda......

Se pare ca aceste perle faceau parte din recuzita obligatorie a oricarei sotii de ofiter, asa ca si mama prietenului meu, leat cu mine, Norocel, avea exact acelasi fel de perle. Atata doar ca baietii, fiind mai retinuti in aspecte legate de moda, a avut alta inspiratie in a le folosi si anume le-a inghitit una cate una.........nu stiu daca pe toate dar oricum, legenda spune ca au fost recuperate................la iesirea din lantul trofic.........

Intre familiile de ofiteri mai era si Cornel a lui Condurachita care, el nu a apucat sa inghita perlele masii, pentru ca a dat de boabele din visinata si, una cate una le-a degustat pana cand l-au gasit aproape in coma alcoolica.........noroc ca ofiterii se cam pricep la lucrurile astea si au stiut sa-i aplice primul ajutor, mai ales tatal meu care i-a turnat apa in cap si cred ca l-o mai fi facut si sa vomite, bietul copil...........

Asa era pe atuncii, familiile de ofiteri se intalneau, mergeau la bal la casa armatei, cantau in formatia casei armatei sau, uneori, sotiile organizau piese de teatru in care a jucat si mama mea iar eu am fost in sala.

Ea era un fel de spioanca si la un moment dat tragea si cu pistolul in cineva.....dar cel mai tare m-a deranjat ca un domn i-a tras o palma mamei mele si asa m-am suparat ca m-am ridicat de pe scaun, ca stateam in primul rand si am strigat cat am putut sa nu mai dea, ca e mama mea.............Toata lumea din sala a inceput sa rada si s-a cam pierdut efectul scenei dar io nu aveam ce naiba sa le fac daca nu pricepeau. Tin minte ca trebuia sa am grija si de papusa mare cat un bebe pe care tocmai mi-o cumparasera mama si tata.

Alta data, a trebuit chiar eu sa urc pe scena, in calitate de eleva din echipa de dansuri populare si mama imi pregatise un costum foarte frumos, nu cum sunt astea din ziua de azi, chiciuri improvizate.............

21

Si cum horele astea se faceau si se desfaceau dupa cum zisese “regizorul”, la un moment dat m-am trezit ca toti copii erau in cate o horicica din-aia, numai io eram pe dinafara.......... si nu stiu cum se facea ca eu eram meru cea mai papaluga si probabil ca de-asta copiii nu au mai vrut sa defaca mainile si sa ma primeasca si pe mine intr-o horicica......si m-a apucat o ciuda si un plans care m-a urmarit toata viata mia............dar mai ales cand prietenele mele, Liliana si Felicia se jucau cu papusile sub scaune si cu mine nu voiau sa se joace, nu stiu de ce..........de copii rai..............

Bine, dar m-am razbunat cand m-au chemat sa cant cu taraful, in calitate de solista la mandolina. Sa va povestesc : tatal meu, care iubea toata muzica, nu m-a lasat asa fara un instrument…….de fapt, toti copii de ofiter invatau in acea vreme sa cante la un instrument……pot sa zic ca am fost fericita ca m-am pricopsit cu o mandolina ca altii au ajuns rau de tot : la acordeoane…………

Dar colega mea Silvia Rizea a nimerit cel mai bine, ca ei i-a luat taicasu viaoara si repetam impreuna la Doamna Florescu, o profesoara extraordinara...nu voi uita niciodata felul in care atingea corzile, cu hotarare dar si cu delicatete ca si cum erau vii.......asa ceva nu se uita............

Mi-o amintesc atat de bine cum statea intre noi si ne arata la fiecare ce avem de facut. Avea rabdare si era nespus de buna.

Cel mai mult imi placea sa ma uit la Silvia Rizea cum se posta in fata partiturii, cu vioara in mana si incepea sa bata ritmul din picior. Dar nu statea si ea ca tot omul pe doua picioare ci avea un picior infipt in fata si, pentru ca se forma deja un triungi destul de “oarecare”, cu celalat picior, nu prea mai putea sa bata tactul cu pantoful ei alb si asa ca facea miscarile exact ca o labeta de rata dintr-un desen animat din’ala cu Donald.

.........ca noi, copiii de ofiter, aveam si carti foarte frumoase, dintre care una, mi-o amintesc perfect,era o carte care te invata ceasul. Adica la fiecare pagina erau cate o strofa sau doua in care te facea sa intelegi care e treaba cu ceasul. Daca nu te lamureai, puteai sa folosesti ceasul de carton de pe coperta, caruia puteai sa-i invarti acele, dupa cum doreai.

Era vorba desper o fetita gospodina care facea foarte multa treaba impreuna cu cei doi motani pe care ii avea in dotare. Chiar si piata o faceau impreuna si poza de la pagina cu piata o arata pe fetita harnica si dolofana ce cara un cos plin de bunatati iar motanii o urmareau foarte interesati si devotati deoarece se facea atarnare de o bucata de carnat care aproape cadea din cos..............

“De-ai facut o treaba buna, eu te laud, nu te cert!Zburda-n voie pan’ la ora 11 si un sfert!”

22

Ah dar ramasesem la spectacolul in care am fost desemnata ca solista.Doamne!!! Trebuia sa ies singura pe scena si sa cant singura in fata atator oameni.........si trebuia sa cant o bucata foarte grea ca era transpunerea rapsodiei a 3-a de George Enescu, pentru mandolina, lucru pe care il facuse Doamna profesoara Florescu pentru mine special.

Parca o si vad pe mama, in culise, care ma impingea de zor sa ies pe scena, pentru ca eu ma apucasem sa plang si nu mai voiam sa ies nici in ruptul capului........doamne........era acel scaun in fata cortinei si parca eram in transa..........am iesit, in sfarsit....cred ca aveam o fata uda de lacrimi si oftat, m-am asezat si am inceput sa cant. Bine inteles ca nu am putut sa cant din primul moment sau poate ca m-am incurcat, nu mai tin minte da pana la urma am reusit sa duc la capat toata bucata. Altceva nu mai stiu dar imi aduc aminte ca am vorbit cu Doamna Florescu si parca nu era suparata ca m-am incurcat putin..........

Am mai cantat si impreuna cu orchestra si dupa aceea am participat la un concurs la Craiova unde am castigat si premiul 3 la un festival la care venisera din mai multe orase si toti spuneau ca am o digitatie foarte buna si mai ales apreciau faptul ca o anumita nota o luam cu degetul mic, ceea ce era foarte greu..........dar cand am cantat la serbare la scoala Filipescu si unde era prezenta in public chiar si mamaita, aceasta nu a remarcat faptul ca luasem acea nota cu degetul mic, pentru ca, oricum ea plangea de fericire sa ma vada atat de talentata si de celebra.......

Cam asta a fost toata cariera mea muzicala, pentru ca mama zicea mereu..lasa artele si pun-te cu burta pe carte si poate ca avea dreptate, eu stiu?!?

Dar iata ca, luata cu firul epic, am uitat unde ramasesem cu rochita cu volane (nu stiu de ce unii ziceau de valoane) cu care dadeam bine in toate pozele dar mai ales in cele de la “23 august” chiar daca ciorapii de bumbac albi erau prinsi cu portjartier si imi stateau cam largi si chiar imi veneau in vine..............dar, avand o floare in mana si un picior in fata eram destul de draguta asa cum ma punea tatal meu pe “farfurie” in centrul Caracalului...........

Aaaa asta era chiar o poza super draguta.....mai grave erau pozele de iarna, acolo unde, mama mea de ingrijorare pentru faptul ca mereu faceam cate o “boala a copilariei” ma imbraca atat de gros incat, dupa ce ca eram cea mai inalta, acum eram si cea mai “dezvoltata” cu acea mesada si cu caciula de blana care se lega in doua “cozi de blana” sub barbie. Mama mi-a cumparat acea mesada asa, mai mare, ca sa o pot purta mai multi ani. Si deveneam din ce in ce mai frumoasa si mai dezvoltata si cu un cap mai inalta decat toti cei cu care intram in poza............E clar ca nu puteam sa ajung miss Caracal si nici macar miss Grojdibod (asa se numea una dintre localitatile unde Norocel se ducea la tara, in vacante).......

23

Dome’ dar trebuie sa recunosc ca, in familia noastra, singura care tinea un pic la “istetica” era mamaita si lucrul acesta a fost mereu demonstrat cu prisosinta. Ea obisnuia sa zica: “mamaita, si un ra...at, cand il faci, trebuie sa aiba putina istetica, ce naiba!” ......si ma punea sa ma intorc de cel putin 3 ori ca sa verific daca am pus bine cuvertura pe pat cand faceam si noi douale, curatenie in fiecare dimineata.

Revenind la parcul si rochita alba de nailon, cu volane, aflati ca in acea zi eram cu mamaita intr-una dintre plimbarile noastre matinale. Fiind la pensie, avea un program foarte bine ticluit in asa fel sa imbinam mereu utilul cu placutul si chiar cu cate un Cico, abia aparut in gama de bauturi carbogazoase si occidentale care au spart si piata romaneasca in aci ani destul de ciudati si contradictorii.

Asadar eram deja in parc si cum mamaia stia si era stiuta de o multime de o persoane din oras, pentru ca fusese “activista” si lucrase la “prevederi” ????!?!?! si-a gasit imediat o tovarase de comunicare pe una din bancile cu vedere la Borcea cea frumos curgatoare care era prevazuta cu un fel de mal de ciment care folosea el la ceva chiar daca eu nu stiam la acel moment.........

Eu si cu nepotica prietenei lui mamaita, cu care tocmai facusem cunostinta, ma aflam pe malul apei unde ne indemnam una pe alta ca culegem cele mai frumoase pietricele si cele mai interesante scoici.....da da, erau si scoici mici si cochilii mici de melci si tot felul de lucruri pe care ne placea sa le “studiem” indeaproape...........

Ei si cum eram noi preocupate de fiecare detaliu al cochiliilor pe care le descopeream, ne faceam ca rebuie sa intram putin cate putin in apa.........adica intai doar sandalele si apoi, pentru ca era destul de cald, am considerat ca putem sa ne ducem asa cam pana la genunchi, in timp ce mamaile noastre sporovaiau de zor....tare as vrea sa stiu astazi, despre ce anume vorbeau de nici nu ne vedeau cum ne cam duceam noi la apa...........si intr-adevar, eu care sunt de felul meu o mare pasionata de apa oriunde ar fi ea, ma cam bagasem de-acuma pana la acei chiloti cu gaurele, lucru deosebit de intereant pentru ca nici macar nu stiam sa inot iar curentul apei era destul de interesant.............

Totusi, o urma de instinct bunicesc s-a declansat, la un moment dat si mamaile au sarit ca fripte, de pe banca, sa ne scoata din apa...........Lucrul acesta s-a peterecut destul de brutal si, mamaita mea nu a mai tinut cont de maniere si m-a dus acasa in fundul gol in rochita cu volanase, pentru a nu raci la dudunica.........pentru ca, mamaita mea avea cea mai mare grija pentru aparatul urogenital si de viermisori, in timp ce mama se ocupa indeosebi de cap si de parte superioara (vezi caciuloiul de blana si mesada)...........

Pai mamaita cand a constatat ca am oxiuri s-a inspaimantat asa de tare incat m-a supus la chinuri maxime pentru a ma vindeca si a ma scapa de oarece

24

mancarimi ce mi le provocau aceste fiinte nevinovate care probabil proveneau de la pisicile si cainii pe care ii strangeam dragastos in brate si pe care ii plimbam, impotriva vointei lor in caruciaore confectionate din cutii de pantofi legate cu sfoara, pe care la taraiam peste pietrele mari ale curtii noastre imense cat un teren de handba sau juma de fotbal.............

Deci, impotriva oxiurilor, maita mea imi administra lapte cu usturoi, o cobinatie pe care orice yoghin si-ar dori-o la menu.......si ma punea de asemenea cu fundul pe olita in care punea aceeasi cobinatie pentru ca vietatile sa vina ca sarpele de casa la lapte.............

Problema nu era de oxiuri, propriuzis, ci de faptul ca mamaita avea un barem de greutate de respectat. De fapt, era un record personal pe care si-l monitoriza cu sfintnie si era legat, in principiu, de luarea mea in greutate, Fiind un copil rahitic si subnutrit de la nastere (2.9 km, chiar daca acum sunt un munte die femeie) ea avea rolul matriarhal de a ma ingrasa vazand cu ochii, in timp record. Adica, pe perioada limitata a lunilor-saptamanilor de vacanta eu trebuia sa fiu ingrasata fortat ca pentru ajunul de craciun. Mamaita era foarte mandra sa ma prezinte in noua forma in care reusise sa ma faca sa achizitionez inca 100 de grame peste greutatea initiala de Aushvitz la care ma preda biata mama mea de la Caracal la Calarasi.

Mamaita avea to felul de inventii si secrete pe care nu stiu din ce “folclor” le culegea dar se pare ca erau foarte eficiente. De exemplu, cea mai buna solutie de apretat mileurile crosetate de ea era solutia de apa cu zahar cu care apoi stropea rufele inainte de a le calca cu fierul ei antic dar care chiar si atunci avea termostat. Nu mai stiu daca si functiona dat imi amintesc perfect magicul obiect despre care ma intrebam cum ajunsese sa fie inventat atat de frumos si de util........acest fier si solutia de zahar faceau ca mileurile mamaitei sa stea tepene chiar si pana la tavan daca ar fi vrut.

O alta inventie extraordinara era “fixativul organic” pe care mamaita si-l aplica dupa montarea moatelor facute din hartie si elastic si apoi a bigudiurilor moderne, pentru ca daca astazi, toate femeile trebuie sa aiba parul intins si fundul mare, pe vremea aceea, trebuiau sa aiba parul cret si fundul mic, ceea ce mamaita nu avea ci chiar dimpotriva.......Si uite-asa, dupa ce isi prindea bigudiurile sau moatele, dupa caz, isi aplica solutia de apa cu bere sau pur si simplu isi turna bere in cap si satatea asa pana dimineata, legata fedeles la cap. Asta era o mare problema pentru ca daca o prindea moartea cu aceasta instalatie pe cap, ar fi insemnata s-o ia saraca la sanatoasa, ceea ce nu era rau ca si strategie............

Despre mirosul suav de bere din parul femeilor proaspat coafate in aceasta maniera, nu va pot spune, pentru ca era si mai tare mirosul de gaz cu care, uneori, mamaita ma dadea pe par, asa preventiv pentru orice insecte sportive ce ar fi putut atenta la podoaba mea capilara si care chiar au atentat o data cand

25

stateam, ca pedeapsa, in banca cu tiganca Bilibau, de altfel o fetita foarte buna, desi destul de uratica dupa tiparele acelor vremuri apuse............

O alta inventie pe care o folosea mamaita, era frigiderul fara fir, adica o lada din lemn in care se punea in fiecare zi o bucata mare de ghiata dupa ce ii ridicai capacul, iar in rest era ca un frigider normal dar destul de mic, asa cat sa incapa 2-3 blide cu mancare.

Sigur, o sa ma intrebati de unde aducea mamait mea acele cuburi imense de ghiata.........ei bine, chiar langa casa noastra se gasea o cofetarie pe care eu o vizitam destul de des, adica cel putin de doua-trei ori pe zi, fiindca avea mereu prajituri extraordinare, cico si parfeuri.......mmmmmmm. Ei bine, mamaita mea, ca fosta activista si persoana cea mai populara de pe strada noastra avea “cont deschis” la cuburile de ghiata si astfel se rezolva problema cu frigiderul fara fir...........

Aici trebuie sa deschid o mare paranteza legata de inghetata pe bat, pe care nu o gaseam la aceasta cofetarie ci tocmai la capatul strazii principale, pe care stateam, adica langa piata, unde gaseam o toneta, tot asa ca frigider fara fir, dar mult mai mare, in care se gasea o comuara multicolora de inghetati pe bat si care erau facute din sucuri de fructe si nu cred ca aveau chimicale ca erau prea scumpe........erau cilindri de inghetata inveliti in hartie simpla de pergament. Aceasta inchetata nu era sticloasa ci era mata si se desfacea usor atunci cand muscai si se auzea un fel de fasait care facetea parte din bunatatea acestui lucru extraordinar, pe care nu l-am mai intalnit de atunci.........Eram in stare sa mananc 10 inghetate dinalea o data, atat erau de bune.

Dar aveam noroc, ca unchiul meu, care ma plimba ca pe un trofeu in susul si in josul strazii principale, mai ales dupamiaza cand era un puhoi de lume printre care si fete foarte frumoase topite dupa unchiul meu care dupa ce ca era si foarte inalt si foarte frumos, era si foarte bun la suflet si din aceasta cauza toate fetele era moarte dupe el...........

Era si foarte gospodin si mamaita il punea dese ori sa bata covoarle iar el isi punea o basma pe cap si se lega la spate intocmai ca o gospodina, mai ales pentru faptul ca nu voia sa-si murdareasca parul cel frumos si blond. Ah! Dar trebuie sa spun ca unchiul meu obisnuia sa doarma cu un fileu pe cap sau cu o caciula de relon, ca aparuse si relonul.......si lucrul acesta se intampla deoarce barbatii trebuiau sa auba parul intins si pantofi cu scartz.

Numai bunicul meu stia sa faca pantofi care sa scartzaie atunci cand mergeai intr-un anume fel...........adica “pantofi cu talpa de talpa” si din “piele de piele” de “vaca vaca” sau alte animale de casa..........

Unchiul meu era mereu la moda si purta fular de “matase matase” nu ca acum ca nu mai stii care e matasea care e nailonul.......si acel fulare avea ceva magic

26

pentru ca era gri, lucios si avea un fel de modele mici mici mici de tot, pe care incercam mereu sa le descifrez ca si cum ar fi fost niste hieroglife pe care doar eu as fi putut sa le gasesc talcul...........

Dar, intr-o iarna, pe cand ma aducea de la casa lor la casa mamaitei, pe o saniuta imprumutata. Probabil. de la vre-un copil din vecini, mi-a pus fularul sau la gura ca sa fie sigur ca nu racesc. Asa cum prea bine stiti deja, toata familia avea mare grija sa nu mi se cauzeze ceva nedorit. Cum stateam eu asa cu fularul la gura, mi-am dat seama ca matasea asta era destul de gustoasa (precum ati vazut deja in partile de mai sus, aveam mereu tendinta de a gusta si obiectele care, in mod normal, nu sunt comestibile). Am inceput sa rontai putin din fularul de matase care mi se parea foarte interesant nu atat pentru gust cat mai mult pentru felul in care dintii mei de soarece reuseau sa taie materialul care aproape ca se “topea in gura”..........Cand am ajuns acasa, unchiul meu a constatat, impreuna cu mamaita stupefiata ca in dreptul gurii aveam un fular cu o ditamai gaura care ma lasa si foarte bine sa respir aerul rece dar, mai ales era foarte bine fiindca era si umedzit bine ca o compresa, practic............N-am mancat papara nicii de la Gigilica nici de la mamaita dar mi-a parut rau ca bietul de el si-a stricat bunatate de fular si stiam foarte bine ca pentru orice lucrusor pe care si-l cumparau, mamaita trebuia sa mai “taie” de undeva de prin bugetele ei ascunse......

Scormonind in memoria amintirilor am mai descoperit ceva foarte frulos: casa bunicii, ce din’tai...adica acea casa de chirpici, care lipita si adaogita iaca rezista de mai bine de 200 de ani,,,,,,daca va puteti imagina ce lucrare minunata se poate face cu ceva paie, lut si un pic de iscusinta.

Casa de la Isaccea, unde locuiau bunicii din partea tatei, se afla pe o buza de deal, mult deasupra vatrei satului. Acest lucru facea posibil ca, atunci cand mergeam prin vacante sa pot vedea Reni......lucru care mi se parea foarte ciudat pentru ca aceste denumir, pentru mine spuneau alte lucruri despre alte tinuturi, dar fiindca nimeni nu se minuna, nu m-am mai minunat nici eu....

Cum ajungeam la casa bunicii, primul lucru pe care il faceam era acela de a ma urca pe prispa casei care facea asa ca un ocol, ca un brau lat de jur imprejur ca sa o tina bine de mijloc si sa nu cada la vale, ca era haha mult pana jos la fantana de unde bunica saraca aducea apa fara ca vreodata sa se planga de ceva, ca asa era ea “chieloasa” adica rezistenta si la vicisitudinile vietii si ale naturii si ale toate cate exista pe pamant. Ea a fost pentru mine un fel de eroina tacuta si inteleapta care impingea carul vietii fara sa faca prea mari discutii.

Bunica Vasilina era o femeie care se spune ca fusese foarte frumoasa, asa in simplitatea tarancutei de alta data. Dar frumusetea ei venea dintr-o incredere nemarginita in dreptatea lui Dumnezeu si in lipsa de fatarnicie fata de toti si de

27

toate. Pe ea nu o vedeai stand la taclale ca alte femei. Avea toata ziua ceva de facut si daca nu avea tot isi gasea.

O data, intr-o iarna, umbla prin curte cu gumarii ei de cauciuc si nu stiu cum a alunecat pe o piatra umeda sau ceva ghiata ca de frica sa nu cada s-a sprijinit in parul portii. Numai ca la tara fiecare par are si cate un cui, ori pentru un carlig ori pentru o sarma de rufe, un par nu sta asa de te miri ce sa se intrebe prostii...are mai multe de facut..........si biata bunica Vasilina cum s-a sprijinit a nimerit cu manuta ei uscativa tocmai in acel cui care poate era si ruginit, dar cine se mai uita la asa ceva?

Cuiul, dupa cat vazusem eu, ii intrase bunicii pe sub pielea palmei si eram fooarte ingrijorata si nu stiam ce sa fac, Dar bunica era linistita. Am mers amandoua in casa din vale, adica in aceeasi curte, adica o casa si mai veche decat cea de 200 de ani si tot din chirpici si tot asa de frumoasa si misterioasa....Pe vremea aceea nu era curent electric pana sus pe deal, asa ca in casuta bunicii era lumina blanda a lampii si era mereu asa de frumos, ca mirosea un pic a gaz si restul mirosea a lemne din soba care facea si cald dar facea si de mancare.

Bunica a cautat linistita foarfeca, s-a apropiat de lampa sa fada podul palmei cum era.........mana ei cu pielea intinsa si uscata ca a unui faraon, era rupta de cuiul care intrase destul de adanc. Dar ea, femeie curajoasa, trecuta prin razboaie, cand s-a dus la nemti si si-a luat vaca inapoi tragand-o acasa legata cu basmaua, ca ea atat avea petru cele 6 guri de copii ce avea de hranit...deci ea, bunica cea curaoasa a luat foarfeca, a taiat pielea zdrelita si dupa aceea s-a dul la soba si a luat o mana de cenusa pe care a frecat-o bine cu gaz si a pus-o peste rana. A legat totul asa ca sa tina bine cenusa in palma si asta a fost tratamentul pentru patania sa.

Pai bunica mea a avut de infruntat o viata peste masura de grea si nu prea avea timp de descantat.........ea ramasese vaduva de tanara, pentru ca barbatul ei frumos a murit prins in cariera de un bolovan si strivit intre pietre. Nu mi-a povestit niciodata, pentru ca bunica Vasilina vorbea foarte putin dar cred ca inima ei a ramas la primul sau barbat. Atat mi-a spus ca era foarte frumos si inalt. Si daca mi-a spus asa, insemna ca inima ei ramasese la primul ei sot.

Bunica Vasilina facea tot felul de lucruri foarte bune: facea poame din care probabil ca nu voi mai manca niciodata. Adica vara aduna mere, pere dinalea mici, aproape salbatice, caise si tot felul de fructe si le ducea in podul caei celei “noi”. Amolo era o curatenie ca la farmacie. Desi era foarte aerisit, podul nu avea praf sau paianjeni.....mirosea foarte frumos acolo pentru ca bunica punea plante romatice la uscat, punea tut felul de bunatati si le punea in mare ordine si chibzuinta.

28

Desigur si aerul era cu totul altul in acea vreme, adica nu era atat de contaminat si de imbacsit.........Ei bine, bunica avea o scara si ma lasa si pe mine sa urc in podul in care se ajungea de pe prispa. Era foarte frumos si mi se parea ca sunt in castelul fructelor uscate si al mirodeniilor. N—o sa uit niciodata acel parfum suav atat de vegetal si de misterios in care se amestecau toate aromele pamantului.

Dar bunica mai avea ceva pentru noi. Cand inca nu se “trasese curent” pe deal, casa ei era toata luminata cu lumanri sau cu candela vesnic aprinsa. Pe jos erau rogojini vesnic curate si maturate iar noi mancam frumos la masa joasa de lemn stand pe scaunelele mici cu trei picioare. Unul dintre scaunele le-am pastrat pana cand era Alex de vreo 7 ani, ca am vrut sa am si eu ceva de la bunica si asel scaunel ma facea mereu sa traiesc macar ceva din atmosfera magica a casei luminata doar cu tandara de lumanare sau cu candela care statea asa intr-n fel care imi placea foarte mult ca era pusa pe un fel de dulap in forma de triunghi, adica un “coltar”, unde bunica avea pusa pe un servet lucrat de ea, icoana cu Maica Domnului.

Cat as vrea sa recreez acea atmosfera magica, dar nu cred ca voi mai putea sa o readuc altfel decat in memoria copilului mirat de odinioara.

Era atat de frumos in casa bunicii Vasilina si totul era o aventura ca sa ajungi la ea. In primul rand ca trebuia sa plecam cu noaptea in cap de la Carcal si sa schimbam trenul in Bucuresti, asa cum trebuia sa facem oriunde ar fi trbuit sa ajungem. Dupa aceea luam alte trenuri pana ajungeam la Tulcea sau la Galati nu mai stiu....si, de acolo poate dormeam o noapte la Tanti Fana, care avea si tramvai pe langa casa si doua fete dintre care una era foarte buna si imi dadea mereu cateceva. O data mi-a dat un peste de sticla colorata si zau ca era atat de frumos ca ma uitam toata ziua la el si mi-a mai dat si un sirag de margele facute de ea din bucati de reviste colorate facute rotocoale care prindeau forma unor mici fusuri multicolore pe care le daduse cu lac. Cand e vorba de cochetarie, femeile nu au limita in a imagina si in a inventa minunate lucrusoare facute din nimic............Poate ca ar trebui ca cineva sa scrie o carte care sa se chieme chiar asa: “arata nimicului”.

Si chiar daca dormeam care prin pat care pe jos, tanti Fana era mereu bucuroasa sa ne gazduiasca si era mereu vesela si rujata, avea mereu margele si se imbraca frumos. Cel putin, mie imi placea. Bine, nimeni nu se imbraca mai frumos decat mama mea si nimeni nu era mai frumoasa ca ea. Si nici decat tatal meu care era mereu imbracat in otiter si era cel mai frumos ofiter asa ca mereu era chemat sa prezinte onorul chiar si la seful statului, nu conta ca era cine era.........

Atata doar ca la balurile de la Casa Armatei, daca se intampla ca mama sa fie invitata la dans de un alt ofiter, eu, care intre timp adunam dopuri de bere din pietrisul alb de granit special pus in zona meselor ca in rest era ciment, pentru

29

dans. Si cum vigilenta mea era destul de importanta la acea vreme, ma apucam brusc sa plang si sa bat din picioare ca de ce mama dans.

Dar sa revenim dupa lunga divagatie la drumul spre Isaccea. ...De la Galati trebuia sa luam vaporul si, cati ani sa fi avut eu daca am prins vaporul cu zbaturi? In paranteza fie spus nici vaporul cu zbaturi nu era prea tanar ca il prinsese si tatal meu in copilarie si, daca tot il prinsese, de ce sa nu sara de pe el, in Dunare, vara cand era vremea de scaldat. Si nu ca sarea, dar , impreuna cu fratii lui mai mari faceau asa ca o scara unul in carca celuilat si sareau asa cates trei ina apa volburata, de pe vapor. Asta pana intr-o zi cand a luat de stire bunica si nu mi ia pandit cu niste jordii la fund de mai mare mila? Ca, zicea ea, mai bine sa moara de mana ei decat inecati si ii baga frumusel cu capul intre picioarele ei si le tragea la fund pana uitau ce troante mai voiau sa faca.

Ei bine,a cest vapor cu zbaturi, chiar daca nu era cel de pe Misisipi, tot avea ceva deosebit si anume faptul ca sala de pasageri avea geaamuri dinacelea rotunde si plasate chiar in apa. In felul acesta, daca te uitai, puteai sa te simti ca intr-un acvariu si era foarte frumos sa te faci ca stai in vapor dar de fapt tu stateai in partea de submarin.........eram asa de fericita sa merg cu vaporul incat cu o noapte inainte nici nu puteam sa dorm si de aceea tatal meu nu imi spunea unde mergem.

De fapt, eu niciodata nu puteam sa dorm inaintea unei calatorii, din cauza emotiilor, pentru ca asa de mult imi placea sa ma calatoresc incat mi se parea ca particip deja la o mare aventura. Si pe cat de mult doream sa plec, pe atat de mult doream si sa ma intorc....practic nu treceau nici doua zile si eu gata, ma si gandeam la drumul de intoarcere si la cate zile mai ramaneau pana atunci.

Probabil, ca cel mai bine ar fi fost sa am o casa tip vagon de dormit si sa ma tot preumblu de colo colo. Sigur asa ar fi fost cel mai bine, lucru dovedit de toata viata mea de pana acum. Toata lumea zice ca atat de mult am calatorit incat probabil ca am batut si eu vreun record, dar nu stiu la ce categorie.....Oricum, in familia noastra au fost cateva persoane foarte calatoare: Probabil ca eu sunt pe primul loc ca distante si numar de kilometri dar ma era si Tanti Fana dar si mamaita de la Calarasi care avea mereu cate un bilet la statiune, de la prevederi, dar tata, nu mai zic, in cate aplicatii se ducea si cate misiuni avea ca o data am gasit pe masa doar un bilet in care erau scrise cateva randuri foarte sensibile si ne spunea sa stam linistite.....ca el pleaca in Cehoslovacia....si ca nu stie cand se intoarce..............

Eu am vazut ca mama s-a schimbat la fata pentru carea un conflict intre rusi si cehoslovaci si, asa cum aveam sa aflu, s-ar fi putut intampla ca rusii sa treaca cu tancurile chiar pe la noi prin tara. Asa incat, toata armata fusese mobilizata ca in caz de forta majora.

30

Eu nu vroiam sa plang, dar pe mine nu ma putea nimeni pacali cand era vorba de o chestiune de sntiment, asa ca m-am pus pe bocet de parca tata si murise deja.

E drept ca eu plangeam foarte usor adica din te miri ce.....de exemplu, cand eram foarte mica, sa fi avut 3-4 ani, mama statea in camaruta noastra de la Tanti Nica si canta romante in timp ce cusea mai stiu eu ce anume.....Ei bine, acele cantece a caror versuri nici nu le pricpeam, dar poate era “pe langa plopii fara sot” sau mai stiu eu ce romanturi, ma impresionau atat de mult, mai ales ca mama avea o voce extraordinar de profunda, incat imediat ma apuca plansul si o rugam pe mama sa nu mai cante. Dar ea incepea sa rada si se uita la mine asa ca sa-mi faca in ciuda si canta inainte.....o uram in acele momente si voiam sa o bat pentru ca ma facea sa plang degeaba. Ce aveam eu de ascultat la cantecele acelea, de ce nu inceta daca vedea cat imi faceau de rau??? O chestie pe care nu o voi putea intelege.

Bine asa cum va spuneam eu de plans gaseam motive....Tin minte ca primul nostru televizor l-am luat in acele zile in care a murit Gheorghe Gheorghiu Dej, adica unul din sefii statului si noi eram adunati cu totii si cu vecinii in fata televizorului Rubin 102, cu celofan albastru “sa nu ne doara ochii” si ne uita la ceremoniile funerare. Nu stiu daca ceilalti erau sau nu marcati de eveniment, dar eu, care nici macar nu prea intelegeam cine era personajul, m-am pus iarasi pe plans dinala cu sughituri si nu puteam sa ma opresc.

Un alt motiv de plans erau filmele acelea dramatice la care se uita mama si pe care nu cred ca le intelegeam dar stiu ca intr-unul dintre ele, era o femeie care alerga cu parul despletit printr-o padure intunericioasa. N-as putea spune din ce motiv alerga femeia aia asa disperata dar stiu ca eu am inceput sa plang sanatos pentru ca, imi dadeam seama ca nu de bucurie, alerga ea asa nebuna prin padure.

Mama iar radea de mine si ma intreba ce am de ma apuca plansul dar eu eram deja atat de impresionata ca nu mai puteam sa-mi revin si nici sa-i explic. Dar ea radea mereu si o uram pentru rasul acela si pentru faptul ca nu orea televizorul sa pot si eu sa ma linistesc.

Probabil ca asa era felul meu de a fi...poate ceva innascut, altfel nu pot sa-mi explica sensibilitatea, care intre timp s-a mai tocit, ca de, ce nu te omoara te intareste, dar imi dau seama de un lucru evident si studiat de atatia oameni de stiinta ca pana si aceste lucruri sunt trecute in programul nostru, hai sa-i zicem genetic.

Desigur ca eram foarte sensibila, altfel cum as fi putut sa creez un inreg univers de senzatii din prima mea cutie de creta colorata, din prima mea cutie de Carioka, din prima mea fusta plisata, alba, din prima mea zi de scoala in clasa cu dusumea proaspat data cu motorina............

31

Senzatii, mirosuri su culor pe care nu le voi mai putea uita niciodata..........O cutie cu creta colorata din care era foarte evident, culoarea violet-ciclamen-roz ma fascina intr-un fel de-a dreptul comestibil si olfactiv...........era parca o parte din felul meu de a fi, acea culoare eram chiar EU..............ma intreb si acum, dupa atatia zeci de ani, cum poate o simpla bucata de creta, sa aiba asa un efect asupra inimii de copil. Mi-o amintesc cu tot acel zgomot moale pe tabla sau pe asfalt, cu acea consistenta ca un fel de glucoza care astepta sa fie mancata ..............cu acel miros diafan “de creta proaspata” acea pulbere, si felul in care se consuma mirata de importanta pe care i-o dadeam.

Cu Karioka a fost alta poveste....era un magazin cu detoate.............era deja seara........para imi amintesc ca luasem o nota mica la scoala, dar mama, intotdeauna ma pedepsea in felul acesta, nu stiu cine o invatase sa faca asa......de cate ori faceam o boacana, ea ma “certa” cuparandu-mi un lucru care sa ma impresioneze. Si, pentru un copil caruia ii place sa deseneze, ce poate fi mai frumos decat o cutie cu niste culori care sunt atat de vii, atat de stralucitoare, atat de nemaiintalnite, incat parca iti taiau rasuflare.

Nu voi uita niciodata acea cutie si scrisul de pe ea Karioka..........un cuvant atat de magic, atat de necunoscut si tocmai din acest motiv, plin de mistere si promisiuni. Cutia era alba si lucioasa cu acel scris misterios, poate cu un albastru dar parca avea si toate celelalte culori...........oricum o respectam cu sfintenie, si parca nici nu aveam curaj sa o folosesc prea mult ca sa nu se consume.

Cum ar putea cineva descrie emotia unui copil in fata unui miracol atat de siplu ca o jucarie, o cutie, o forma, o culoare???

Tatal meu, desi stia ca ador sa ma joc cu papusile sau poate din dorinta lui sa fi avut si un baiat, mi-a adus din una dintre “misiunile” lui, o racheta. Dar nu era o racheta de orice fel! Era o racheta care, atunci cand o “rodai” ca sa-i porneasca motoarele, facea niste scantei de-ti lua ochiii................pai! pentro copilul care eram, care abia atunci incerca sa-si explice misterul focului, acele scantei erau un eveniment cosmic, mai ceva ca Apolo N si aselenizare, care eu nu intelegeam ce e asa mare chestie sa “pui piciorul pe luna”.....ori pe luna, ori pe pamant e tot un pamant si tot atata praf, dupa cum vedeam la televizor, doar ca oamenii mergeau mult mai incet.

Asa si cu fusta plisata alba........ca aveam nevoie la scoala, nu mai stiu bine.........de fapt stiu ca mama imi cumparase o fusta plisata cu pliuri foarte mici si insifonabile, dintr-o stofa speciala, una alba si una neagra pentru pionieri,.....dar cred ca prima a fost cea alba,

Ceea ce mi-a placut insa cel mai mult, a fost cutia fustei............o cutie luuuuuunga cat fusta dar ingusta. Iar capacul cutiei avea ca o decupare din celofan transparent in care se puteau vedea pliurile fustei albe...........acea cutie

32

era piesa cea mai importanta........nu stiu cata placere am avut sa port acea fusta pe care pisica Neptina, la un moment dat a marcat galbenul fricii sale, dar cutia va rmane desenata mereu in mintea mea de copil-adolescent-adult.

Aceasta fusta, impreuna cu bluzele crosetate cu mare talent de mama mea, din culori care se numeau ciudat, de exemplu “galben pai” desi la mine se vedea mai mult un “galben fosfor”.........a jucat un rol important in copilaria mea plina de mic miracole............chiar si cuvantul “fosfor” imi atrage atentia, fiidca tataia mi-a aratat primul, ce inseamna fosforul, pe ceasul sau care avea cadran in care orele erau marcate cu fosfor. Tin minte ca punea mainile lui mari si noduroase, imprejurul ceasului ca sa ma faca sa vad, pe intuneric, lucrul acesta cum vine............pentru mine, fosforul a devenit simbolul lucrurilor necunoscute, a lucrurilor pentru care trebuie sa fii initiat pentru a le putea intelege. Poate ca din aceasta cauza imi si placea sa mananc gamaliile de la chibrituri, pentru ca, cine mananca mult fosfor este inteligent si, cine stie, poate ca si chibriturile aveau fosfor..............

In legatura cu fustele mele plisate, trebuie sa mai spun ceva......la scoala generala la care aveam mereu cate o invatatoare sau un/o diriginta mai slab pregatita decat la A, am fost o data chiar si pedepsita, pentru ca, am cules, in mod nepermis, un brat de flori atarnatoare dintr-un boschet din parcul din fata scolii de unde mai culesesem si doi pui de cioara pe care i-am invatat sa zboare ulterior: eu unul si colega mea altul............deic..............un brat de flori albe atarnatoare care acum atarnau chiar din banca mea, pentru ca nu incapusera indesate toate pe langa ghiozdan..............

Invatatoarea mea cea psihopedapupu, a considerat ca trebuie sa ma ia asa de coada mea cea groasa si frumos impletita de mama in fiecare dimineata ca si chinurile facerii, ca de, parul lung, ca sa il descurci, trebuie sa-l cam tragi..............deci asa m-a purtat doamna invatatoare prin toate clasele scolii ca sa ma dea exemplu negativ ;a toti copiii cum am rupt eu flori pentru mama.............ma purta trasa asa de coada peste tot, dar ce sa va spun, doar la prima clasa am fost mai plangacioasa, dupa aia chiar nu-mi mai aduc aminte......probabil ca sufletul meu ma trasese deja i alta dimensiune, avand in vedere ca mi se parea atat de absurd sa fiu pedepsita pentru faptul ca eu vroiam sa duc flori mamei mele..................

Tot fusta alba plisata a fost la mijloc si cand eram sa ne inecam:eu tata si tataitu Petru la Isaccea.............

Pai...........tata, cand aparea in Isaccea era asa ca un mare eveniment.........el venea mereu in costumul de ofiter si cred ca toate femeile era moarte dupe el...de fapt sunt chiar sigura............iar tatitu, fiind in vizita la cuscri, a dorit sa faca si el o cat mai buna impresie, asa ca si-a pus costumul de inmormantare, pantofii cu scartz, pe care probabil ca ii facuse chiar el, lustruiti la maxim si asa gatiti, am plecat sa vizitam toate rudele............ca bunica Vasilina, ii placea si ei, dar nu se

33

impresiona ea dintr-atata ca ce ea vazuse militari si rusi si nemti, si pe toti ii daduse “pe brazda” cu vointa si indarjirea ei care veneau toate din adanc, nu erau de teatru................

Ei, si asa ca ne-am dus si la tanti Tata (tzatza) adica cea mai mare sora a tatalui meu. Ca asa era la Isaccea: se zicea nene la fratele cel mai mare si tata la sora cea mai mare, dar mie, tata mi se parea nume de ocara si atunci, am considerat, din respect, sa-i spun tanti tata..........si asa i-a ramas nuemele...........desi o chema Maria, ca si pe mama, ca si pe mama lui mama si ca pe multe alte femei, ca ce nume poate fi mai frumos pe lume decat numele Sfant al Maicii Domnului, dar eu atunci nu stiam................

Deci asa, “cu cal cu steag”, am ajuns pana la tant tata care locuia pe malul baltii formate de Dunare...........avea cea mai frumoasa casa posibila........niciodata nu as fi putut imagina o casa mai frumoasa pentru ca apa venea cateoda chiar pana in curte si chiar pana in casa de vara.......si pamantul era mereu frumos spalat de aceasta apa care il facea sa miroasa intr-un fel asa de frumos.............Era ca si cum o gospodina venea mereu sa-l mature si sa-l parfumeze cu plantele paltii si cu pestii ei care ba veneau ba plecau.............

Ca sa ajungi la casa lor, trebuia mereu sa mergi pe sub gardurile facute din rachita impletita ale oamenilor sau cateodata trebuia ori sa intri in gradinile lor, daca nu iti era frica de caini sau de alte animale mai domestice sau sa iei ceva apa la galosi trecand prin balta...........

Mie imi placea oricum foarte mult, dar cel mai mult imi placea cand venea sa ma ia verisorul meu cu motoreta, de care eram practic indragostita ce mai.........da! uite asa, ce credeti ca o fetita de 4-5 ani nu poate fi indragostita??? Si inca cum........pandeam fiecare ocazie de a fi in preajma lui si cand se uita la mine ma lua ameteala..........pai si verisorul meu Mitica, era un baiat care semna cu Gerard Philipe si care se uita cu niste ochi...de fapt erau ochii mamei sale si avea un zambet care facea toate fetele sa lesine de emotie.

Eu, ce sa va spun, cand m-a suit pe motoreta am zis ca sunt deja intr-o racheta care va fi lansata cu noi cu tot, pe balta de nuferi si printre ratele domesticite si ma gandeam ce poate sa fie mai frumos decat eu cu verisorul meu pe o motoreta verde ce spulbera praful “soselei” care serpuia ca un piton galben pana la acea cotitura unde stiam ca parca se termina drumul, fiindca eu, mai departe de acel loc nu am fost niciodata.

Lui Mitica ii placea sa ma faca sa tip de emotie si baga viteza si lua curbe stranse asa doar de placerea mea.............Alta data ma ducea cu barca pe balta, imi arata nuferi fel de fel si, lucrul cel mai bun, ca imi dadea sa mananc miez de papura, care eu nu stiam ce bun poate sa fie. El se apleca pana barca mai mai ca dadea sa ia pa, ca sa apuce papura de vrejul de langa radacina si dupa ce o smulgea cu greu, o curata si imi dadea sa mananc. Poate ca din cauza paurii

34

avea Mitica dintii asa de albi si de frumosi..............sau poate pentru ca si tanti tta era asa de frumoasa ca o zana, chiar daca “reomatismul infectios” o tinea la pat. Ea nu si-a pierdut niciodata frumusetea si acel zambet de inger care putea sa cucereasca o lume intreaga.

Asadar, fiind cu tataitu si cu tata in casa verisorilor mei, acestia au considerat ca e neaparat necesara o plimbare cu barca, in care tata sa fie carmaciul, cine altul, ca el avea gradul cel mai mare dintre noi toti...........boooonnnnnn si asa ca ne-am asezat fain frumos in barca eu cu tataitu pe cate o banca iar tata cu “gheonderul” ca asa se numeste prajina cu care impingi barca pe canalele facute de pescari. Acum as putea spune ca era ca un fel de Delta si cand am intrat prin stufaris eram ca intr-un fel de padure amazoniana din care nu se mai vedea decat cerul, cand si cand.

Am ajuns la un fel de luminis dupa care tata s-a dus in celalat capat al barcii (nu stiu daca era cea mai indicat manevra) ca doar nue tren cu doua locomotive ......si a inceput sa impinga in sens invers catre mal.

Toate bune pana aici, dar eu, fire romantica, mai ales in prezenta lui tataitu am vrut sa culeg un nufar, asa cum eram eu de frumos imbracata cu fusta plisata alba si cu o bluza tot alba cu flori rosii............probabil ca aveam si primele mele sosete supraelastice ajurate, care imi placeau atat de mult si sigur, nelipsitii pantofi de lac..........ei, probabil si chilotii cu gaurele pe care mamaita mi-i cumpara in fiecare vacanta sa am acolo de rezerva............

Tataitu, nu era fire foarte romantica dar uite asa il apucase si pe el poemul lui Eminescu de maneca, sa culeaga si el un nufar exact de pe aceeasi parte cu mine.............si lucrul care trebuia sa se intample s-a petrecut: barca a inceput sa ia apa intai pe partea noastra, dupa care din cealalta parte si iar din partea noastra pana cand a trecut binisor de jumatate........eu eram socata de evenimet si nu puteam sa-mi dau seama ce ar fi trebuit sa facem.

Tatal meu era, ca intotdeauna, extrem de calm si nici tataitu nu parea foarte ingrijorat chiar daca isi bagase la apa costumul de inmormantare............numai eu eram panicata si am considerat ca cineva dintre noi ar trebui sa strige dupa “ajutor” ca asa vazusem eu intr-un film............si cu vocea sugrumata am inceput sa strig desi tata imi spunea sa stau linistita...........

Pai da, dar daca eu nu apucam de strigaturi, cine ar fi stiut ca barca era plina cu apa???? Dar asa, un pescar de prin zona, ne-a auzit si a venit sa salveze orasenii de la inec...apa (in paranteza fie zis) nu avea mai mult de un metru dar e destul si atat ca sa te ineci, la o adica.........in nici un caz tatal meu si tataitu ca ei erau barbati trecuti prin razboaie si nu isi faceau probleme pentru asa un fleac.....ca tatitu fusese pana la Don si intr-o iarna apriga se adapostisera de frig in burta unui cal mort.....cel putin asa mi-a povestit el..............

35

Pescarul a venit linistit, ne-a dat binete, a glumit cu tata, a pus un picior intr-o barca si un picior in alta barca si uite asa ne-a dus pe toti trei la mal unde ne astepta Mitica si nenea Nicu ce nu se mai puteau opri din ras ca iaca orasenii cum s-au incumentat ei la asa o aventura...............

Bine dar domnul pescar era om cu stiinta in treburile baltii si ne-a adus foarte lin la mal, nu cum a facut verisorul meu o data cand eram eu foarte mica, de vreo 3-4 ani si cand am ajuns la mal, a impins barca prea tare ca sa o urce pe uscat, sa n-o ia apa si de la acea impingere si de la acea volta, adica inertia despre care aveam sa aflu mai tarziu la fizica de a 8-a ???, m-a dat cu capu pe spate si m-am lovit si am plans si m-am dus fuga la tanti tata si i-am spus ca Malin m-a dat cu capu’ de barca, dar ea m-a strans in brate si ma alintat pana mi-a trecut.

Da, Marin nu Mitica, pentru ca eu am trei verisori din partea lu tanti tata: Malin, Toadel si Mitica. Si toti trei erau foarte frumosi iar eu ma indragosteam pe rand de fiecare dintre ei ca toti erau foarte frumosi, ca niste artisti de cinema, cum era si unchiul meu Gigilica, dar de el nu eram indragostita, nu stiu de ce.............

La tanti tata imi placea sa ma duc vara fiindca nenea Nicu, un pescar foarte dibaci stia sa faca foarte multe bunatati.

De exemplu plachie de peste care se face la soba cu lemne, aceea de afara care e folosita si pentru incalzit si pentru gatit, dupa caz. Punea intai si prajea ardei gras pe care dupa aceea il curata si il amesteca cu rosii prajite si cu ceapa si cu ardei iute si cate o mai fi pus el acolo. Si abia in sosul asta se punea pestele care prindea toate aromele si devenea atat de gustos ca ai fi mancat pana la lesin.

Separat, se coceau tot pe soba turte de faina cu apa si nimic altceva, poate doar sare si iesea cea mai grozava mancare pe care o poti gusta vreodata.

Mama mia, o data, a prins chiar un somn mare!!!! Va dati seama ca nu avea experienta de pescarita dar avea pantaloni pescaresti si zau ca ii statea bine parca era din filmele alea de prin anii ‘50, ca doar noi in ce an sa fi fost, poate ‘65??? Era foarte frumoasa si asa si mie imi placea foarte mult sa ii miros puloverele, ca pe vremea aceea nu existau deodorante ca acuma si fiecare persoana avea mirosul ei aparte iar mirosul mamei mele l-as fi recunoscut din 100 000 ca mirosea atat de frumos, ca un fel de floare de camp.

Casa lui Tanti Tata era vopsita mereu in verde si era un verde asa de frumos ca il vedeai si de la 5 km si zau ca imi placea tot ce faceau ei: aveau un delusor pe care cultivasera vita de vie nobila, cu niste struguri cu boabele atat de mari ca nu mai vazusem la nimeni, si atat de gustosi si nenea Nicu care era un om foarte bun si foarte gospodar, ma ducea sa-mi aleg de care strugure vreu sa gust si el imi spunea uite aste e mai tamaios, asta e mai afuzaliu, asta e mai nu stiu cum.....parca fiecare butuc avea altfel de strugure iar ei ii cunostea pe toti si doar ca nu le zicea pe nume............

36

Intr-o vara m-a intepat chiar si o albina, de dulci ce erau strugurii si m-a durut dar m-am facut ca nu ma doare pentru ca eu eram indragostita de Mitica si nu era bine sa ma vada plangand. Ca el stia si leacul si a venit repede si mi-a smuls acul din deget si dupa aceea m-a frecat tare de tot cu sare. Eu aveam chiar si frisoane dar nu ziceam nimic ca era si mai important sa fac o impresie cat mai buna chiar daca iarna, mama mia ma imbraca cu mesada aia pe care o uram si care ma facea sa par un munte de fata, la care se mai adauga si caciula pilot cu care eram ingrozitor de caraghioasa, mai ales in acea iarna in care mesada ramasese cam mica si mainile mele, mereu mai lungi decat manecile, ramaneau suspendate intr-o incercare disperata de a se ascunde undeva la spate sau in vre un buzunar.............Dar oricum toti ma iubeau, chiar asa sleampata cum eram, tot eram frumoasa, cel putin mamita asa zicea mereu si ziceau uite-te tu ce frumoasa e asa cu basmaluta pe cap.........daa........ tata cere facea poze de dimineata pana seara, m-a si fotografiat asa cum eram de frumoasa pe prispa, in capot rosu de finet, cu niste ghinde pe ela, eram intr-adevar foarte frumoasa in acel capot, cu basmaluta si cu sacosa plina de pisici..............da da........chiar aveam o sacosa dinaia impletita din plastic, cu vr-o doi pisici, si tatal meu a considerat catrebuie musai sa ma fotografieze asa, chiar daca nu isi putea da nimeni seama ca sacosa mea era plina de pisici.............

Asa cum va spuneam, eu cand vedeam un animalut, trebuia musai sa ma duc sa vad ce-i cu el........probabil ca toti copii sunt asa............si de aceea nu era de loc dificila sa mi se faca un instantaneu cu pisici sau cu catei sau cu gaini..........

Pai chiar asa: de fiecare data cand plecam in vacanta, ma duceam in curte si imi luam la revedere de la toate animalele, dar mai ales de la catelul legat in lant, de care mi se rupea inima si pentru care plangeam, asa tacut fara sa ma stie nimeni.......Imi luam la revedere si de la gaini ca si ele imi erau prietene si cateodata ma suiam si eu in copacul cu scara ca sa dorm o data cu gainile. Si imi placea atat de mult sa le urmaresc cum picoteau in dud ca niste decoratiuni obosite pe un pom de craciun, intr-o vara continua............

Asa mi se parea mie ca e mereu o vara......si ca mama, dupa fiecare ploaie mergea in gradina de gaini si pandea ciupercile sa iasa din pamani.......ca ciupercile astea erau fermecate..........daca stateai cu ochii pe ele. Se iteau de prin pulverile reavene de ploaie, chiar sub nasul nostru si mama le punea la prajit si erau cele mai bune ciuperci din lume, din cae nu am mai mancat niciodata de atunci.

Chiar daca oamenii nu aveau ceea ce numim noi astazi “cultura”, aveau un bun gust si un bun simt care astazi se pierd in civilizatia de plastic.........ei aveau legatura neintrerupta cu energiile telurice si fiecare inventie care patrundea in caselele lor nu facea decat sa le sporeasca aceasta curiozitate de a sti de unde veneau si unde se duceau..........si sub a cui obladuire..........

37

Tanti tata, pentru ca era mereu nevoita sa stea in pat, facea totul asa cum putea, ajutata de baieti si de sotul ei care a iubit-o de copila, a tunci cand a “furat-o” din casa parinteasca si a dus-o cu el pe balta...........Ea spunea ca boala i s-a tras de la umezeala de pe balta dar cine poate sa stie.............totusi, mai rar sa vezi asa o dragoste intre un sot si sotia lui, chiar si bolnava, tot frumoasa era, si radia de bucuria vietii, inconsjurata de toata familia si de dragostea tuturor, pentru ca ea insasi era mereo un izvor nesecat de dragoste si de zambet. Felul in care se uita la noi, ne facea sa intelegem int-o secunda, cat de buna era inima ei si cat de mult ne iubea pe toti.

Baietii ii aduceau zeci si zeci de carti si ea statea cuminte in pat si citea...cat a mai putut sa mearga ne facea mereu cate o mancare foarte gustoasa, mereu din peste si mereu cu legume din gradina lor, udate cu apa din fanta din curtea lor, care era salcie si eu nu prea puteam sa o beau, dar ei asa au crescut si aveau si animale si avea si cainele care mereu o ajutase, atunci cand a cazut pe ghiata......

Si baiatul ei mai mare a avut piciorul fracturat si trebuia sa faca elongatii ca sa ii vina oasele la loc si statea la marginea patului cu o caramida atarnata de picior iar eu ma uitam atat de curioasa si vroiam sa inteleg ce se intampla si de ce trebuia sa se chinuiasca cu acea caramida.............

Era mereu foarte frumos la ei si de cum ma aflam la Isaccea, primul meu gand era sa ma duc la Tanti Tata si sa vad ce mai era prin acea curte minunata si cum mai era drumul de tarana argiloasa, muscata din buza baltii care se mai revarsa din cand in cand prin gradinile oamenilor, dar nu cu suparare ci parca imbogatind locul.

Drumul incepea cu o rapa.......parea ca se facea intrarea intr-un alt taram......era chiar ca un tunel din pamant argilos si coroane de copaci, o vale abrupta care trecea pe langa casa strabunicii mele, pe care o si vizitasem parca o data.........

Ceea ce imi placea la casele astea era batatura facuta din acelasi pamant argilos si primitor.....parca iti venea sa-l mananci asa era de moale si de frumos colorat. Iar gospodinele, aveau intotdeauna batatura matuurata si era ca un covor de argila foarte primitor. Cand intri in curtea oricarei familii intrai ca in spatiul sacru al unei asezari omenesti. Asa era si casa strabunicii: infundata in pamantul argilor, mereu micsorandu-se si ea si casa in care statea, pentru ca intre timp si noi cresteam vazand cu ochii...............

Era o femeie fara varsta, foarte mica de statura, apoape fara greutate.......care se invartea ca un titirez si nu prea tin eu minte ce ne spunea, ca nu stateam prea mult. Ne mai dadea cate o poama sau ceva si dupa aia plecam, dar intrarea in acea curte se facea coborand din sosea.........intrand practic intr-o alta dimensiune si supunandu-ne altor legi................

38

Si imi aduc aminte cat de mult ii placea bunicii Vasilina sa lucreze ”tablouri” cu iglita, un fel de croseta care facea o lucrare cu ate colorate, in relief si care, cu migala dar si cu “inconstienta” femeilor simple care faceau arta din te miri ce, iata ca aparea un lacu cu nuferi si cu lebede, iar bunica avea grija ca dupa aceea sa-i faca o rama frumoasa cu sticla si zau ca nu ma puteam opri din uimire, cate lucruri stiau sa faca bunicile mele..............si bunica Vasilina nu ma intreba nicodata pe cine iubesc mai mult, pe ea sau pe bunica Marioara, din partea mamei???

Ca ea stia ca toti nepotii o cautau fiindca le dadea mereu ce avea si ea, vomboane de menta sau biscuiti spritati, ca altceva mai bun nu prea se gasea dar cateodata ne dadea si coliva si parca nicaieri nu gaseam asa niste bunatati ca la Bunica Vasilina. Si cand ea nu avea ce sa imi mai dea ceva dulce, imi faceam eu cacao cu zahar si cu apa si era si aia un fel de dulce foarte bun.

Atata doar ca o data, cand a venit si Mamaita sa o cunoasca pe “cuscra” , la plecare, a fost pusa masa, ca asa era obiceiul si toata lumea a mancat si a inchinat un pahar de la revedere ca mamaita trebuia sa ia vaporul si sa plece si eu si tata si cu mama o conduceam la vapor............si m-au pus si pe mine la masa ca tot omul si io am mancat ce am mancat dar fiindca era o cana de tuica pe masa, chiar in dreptul meu, am crezut ca eram si eu poftita sa beau si am baut...si era foarte buna tuica aceea ca mirosea a prune si a alambicul lui bunicu Socrate si am mai baut nitel si dupa aceea nu prea am mai inteles de ce era toata lumea agitata in jurul meu iar eu nu mai vroiam sa merg sa o conduc pe bunica si noapte buna..........cred ca m-au si culcat ca ce mai puteau sa-mi faca.............

Nu stiu ce senzatii oi fi avut dar nu-mi amintesc sa se fi invartit curtea cu mine, ba chiar imi aduc perfect aminte ca, inainte de ne aseza la masa, eu ma imbracasem foarte frumos si poate ca aveam chiar si palaria de paie, asta nu stiu sigur, dar tin minte o gluma facuta de tatal meu in timp ce ma imbracam.....a zis catre mamaita ceva legat de faptul ca ma uitam in oglinda........Pe vremea aceea nu toti parintii cultivau buna perceptie a odraslelor despre fizicul lor........iar eu am pot fi exemplul cel mai elocvent despre cum parintii isi pot conduce propriul copil la o perceptie negativa despre sine.

Aceasta tara a copilariei, pare sa fie nesemnificativa, dar, analizand situatiile prin care am trecut, pot sa va spun ca foarte multe si bune, dar mai ales cele rele, au fost generate de aceasta nesiguranta referitoare la cum arat, cat de inteligenta sunt, cat de simpatica, cat de bine imbracata, etc...........nu degeaba cel mai bun mentor al meu, a inceput “terapia” dandu-mi sa citesc o carte intitulata “Fiecare dintre noi, suntem perfecti”..........ei bine, la noi acasa, desi mama era foarte cocheta si tatal meu arata mereu foarte frumos in uniforma lui de ofiter, pe mine cand ma vedeau uitandu-ma in oglinda, ii apuca asa un fel de hlizeala nejustificata.

39

Dupa aceea mama imi spunea ca nu sut si eu asa mai feminina ca celelalte fetite.....dar feminitatea e o chestiune cu care te nasti si care trebuie, la randul ei cultivata, daca doresti, dupa canoanele sociale sau dimpotriva, o poti purta adanc in interiorul tau lasand-o sa razbata doar atunci cand ti se pare ca este un moment potrivit....... Nu stiu daca feminitatea inseamna aceasta cochetarie desueta, cu siguranta ca nu si pot sa sput ca tot ceea ce am experimentat pana in acest moment m-a ajutat sa inteleg mai bine lucrul acesta cum vine.....

Dar sa revenim la feminitatea copilariei, in care eram mereu atrasa de lucruri frumos facute, ca erau desene, obiecte, flori, animale sau mestesuguri de ale femeilor pe care le intlneam, mereu eram incantata sa le admir si, daca era posibil, chiar sa le reproduc sau sa incerc sa fac primele mele creatii............

Nu voi uita niciodata cum Gigilica mi-a cumparat primele “guase” habar n-aveam ca exista asa ceva dar cand am vazut acele borcanele in cutia care le cuprindea pe fiecare ca o imbratisare pentru stabilitate si pretuire, pur si simplu am simtit ca inima imi bate intr-un altfel si parca tot orasul era schimbat in acel moment in care am vazut cutia de guase in vitrina libratiei de pe strada principala, la vreo 10 case de casa noastra.

Nu mai stiu daca era chiar ziua mea sau din ce cauza Gigilica a vrut sa imi faca un cadou in acea zi de vara si parca nu mai aveam rabdare sa deschida libraria ca era pauza de pranz si zau ca si strada parea altfel, pot sa spun ca acum cand scriu imi vin in nari parfumurile acelei zile, cu florile di gradina bunicului, cu asfaltul incins si apa care aburea incercand sa ostoiasca acea caldura oarecum placuta.............

Am venit aproape fuga cu acea cutie de guase, acasa si m-am dus glont pe banca din prima gradinuta a curtii noastre comune...acea bancuta era ca un fel de oaza, pentru ca era in dreptul marchizei doamnei Rosateanu si ea nu prea iesea din casa.....se obisnuise asa ca o bufnicioara simpatica...........si de cum m-am asezat, m-am apucat sa descopar minunatia acelor culori printre care unele erau chiar argintii si altele aurii.....era pentru prima data cand vedeam ca se poate picta si cu aur............

Fiecare culoare era fascinanta ca nu erau ca si acoarelele din care mai avusesem, ca si acelea imi placeau foarte mult, acelea in cutiuta micuta alba in care se iteau culorile in patratele micute si stralucitoare. Aceste culori erau mate si cu atat mai ciudate pentru ca nu mai vazusem asa ceva............

Cum stateam asa cu goasele in brate sicu vlocul de desen pionier, din aceeasi gama de lucruri minunate ca si pelicanolul Pelican, ma gandea privinf crinii atot stapanitori peste aprope toate gradinutele din fata marchizelor si contilor acestei curti a minunilor, ma intrebam ce anume ar trebui sa pictz, si mi-a venit in cap sa pictez un castel, dar unul din acela ca un fel de cetate pe un munte si cerul era la

40

apus. Culorile erau extrordinare si tin minte ca a trecut pe strada un baiat foarte inalt cam de 2 metri care fiind foarte inalt a putut sa vada ce faceam si s-a minunat. Dupa aceea a mai trecut de cateva ori ca din intamplare, si fiindca imi placea de el, m-a bufnit rasul uitandu-ma peste gard, dupa care am devenit prieteni si il chema Silviu, dar lu mamaita nu ii placea de el pentru ca era baiat de frizer, dar mie imi placea pentru ca mama lui murise iar el era un baiat foarte bun si foarte frumos.

Oricum talentul la pictura a aparut de foarte mica si printr-a-ntaia sau cam asa ceva am luat si un premiu pe oras ca fusese un concurs intitulat “ziua cartii” iar eu am pictat o camera luminata cu o lumanare si se vedeau carti peste tot, iar cea de pe masa pe care era lumanarea era deschisa. Cel mai mult imi placuse sa pictez lumina aceea de la lumanare care imi iesise foarte bine. Nu stiu daca ma inspirasem de undeva dar pictura mea fusese apreciata, e clar.....

Ei, eu mai aveam si alte talente ...de exemplu puteam sa compun poezii, e drept, foarte simpliste, dar aveau rima si se refereau la flori la ceruri si la alte lucruri frumoase si o data cand i-am citit tatalui meo o poezie a zis pleaca mai de-aici ca ai copiat-o de undeva.............Atat de mult m-a lovit in talentul meu, incat ani de zile nu am mai creat nicio poezie pentru ca oricum nu m-ar fi crezut nimeni ca sunt scrise de mine, daca nici macar tatal meu nu ma credea............

Dar oricum, ceva tot gaseam de facut sau de stricat.......de exemplu, tiganca Rica din curticica cu minuni, stia sa faca un fel de tblouri din paie calcate si m-a invatat si pe mine dar parca ale ei erau mereu mai frumoase ca avea mai multa rabdare sa le faca. Oricum, ceva ceva imi iesea si mie iar motivele erau aceleasi: moscheie, palmieri, castele, flori lebede, nu mai stiu. Culegeam paiele de pe unde gaseam, sau imi mai dadea si Rica fiindca asa tiganca cum era avea un suflet foarte bun sie era foarte curata. Si chiar daca i-a cam sucit fundul pisicii Neptina cand i-a mancat din chiftele, nu i-am purtat pica si nici ea noua.

Si asa cum luam paiele le taiam sa fie partile mai netede si mai egale, dupa aceea ce mai desfaceamin doua si dupa aceea le calcam, bucata cu bucata. Dupa aceea le lipeam pe o hartie pe care erau desenate bucati din compozitia finala. Dupa ce le lipeam si iarasi le netezeam cu fierul de calcat bine de tot ca daca nu se umflau si nu mai iesea modelul.......dupa aceea decupam figurile ce aveau sa se uneasca intr-o compozitie ce se lipea pe o panza neagra ca sa dea un contrast interesant.................

Ieseau niste lucrusoare interesante si cred ca acum, daca m-as mai apuca, as sti sa fac lucruri mult mai artistice............ca doar am mai crescut nitel..............oricum prietena mea, tiganca Rica, ma ajuta sa fac niste lucruri interesante pe care apoi le lipeam cu aracet, iarasi, o chestiune absolut noua pentru mine si foarte placuta.

41

Paiele calcate, inghetata pe bat, telefoane, relon, rafie, silon, vaporul si prajituri, poame. Bunici si barca, conducerea cu vinul, papura dulce, mitica si barca

42