CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA Litigii de muncĂ ŞI ASIGURĂRI

SOCIALE

Trimestrul I - 2015

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Dr. Carmen PÂRVULESCU

Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI

Pagină 2 din 24

Cuprins

1. Concediere colectivă. Decizie de concediere anulată pentru încălcarea interdicţiei de

concediere stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ............................... 3

2. Conflict de competenţă. Instanţa competentă să soluţioneze acţiunea având ca obiect

obligarea casei judeţene de asigurări de sănătate să restituie angajatorului sumele

reprezentând indemnizaţii plătite de către el asiguraţilor într-o lună calendaristică şi care

depăşesc suma contribuţiilor datorate de acesta în luna respectivă este instanţa de

contencios administrativ. ................................................................................................................. 8

3. Decizie de respingere a cererii de pensionare. Condiţiile de contestare la instanţa de

judecată a refuzului casei judeţene de pensii de valorificare a datelor atestate prin

adeverinţa eliberată de angajator ................................................................................................. 13

4. Drepturi salariale. Dovada achitării lor prin recunoaşterea salariatului, inserată în

cererea acestuia de încetare a contractului individual de muncă ........................................... 16

5. Drepturi salariale. Dovada achitării lor prin recunoaşterea salariatului, inserată în

cererea acestuia de încetare a contractului individual de muncă ........................................... 21

Pagină 3 din 24

1. Concediere colectivă. Decizie de concediere anulată pentru încălcarea interdicţiei de concediere stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate

- Codul muncii: art. 69 alin. (3) şi art. 80 alin. (1) şi alin. (2)

- Legea nr. 62/2011: art. 132 alin. (2)

Conform art. 132 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, la încheierea contractelor colective

de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaţilor au un caracter

minimal. Prin urmare, un contract colectiv de muncă la nivel de unitate poate

cuprinde clauze prin care să se stabilească şi alte interdicţii pentru concedierea unui

angajat din motive ce nu îi sunt imputabile acestuia decât cele reglementate de

Codul muncii sau alte acte normative, întrucât astfel de interdicţii operează în

favoarea salariaţilor. O asemenea clauză contractuală este obligatorie pentru

angajator.

Existenţa unei interdicţii de concediere are ca efect imposibilitatea concedierii

salariatului în favoarea căruia ea produce efecte juridice şi, pe cale de consecinţă,

conduce la inaplicabilitatea prevederilor art. 69 alin. (3) din Codul muncii, referitoare

la criteriile ce trebuie avute în vedere de către angajator pentru selectarea

persoanelor a căror contractul individual de muncă va înceta în cazul unei concedieri

colective.

Nerespectarea interdicţiei de concediere stabilită prin contractul colectiv de muncă la

nivel de unitate se sancţionează cu nulitatea deciziei de concediere a salariatului în

beneficiul căruia opera această interdicţie.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 132/A din 12 februarie 2015, C.P.

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 11157/30/2013, reclamantul B.G.

a chemat în judecată pe pârâta SC C.L.T.C. SA, solicitând instanţei ca, prin

hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să anuleze decizia de concediere

nr. 19075/27 septembrie 2013, emisă de pârâtă; să dispună repunerea în situaţia

anterioară emiterii actului de concediere, în sensul reintegrării pe postul deţinut

anterior; să oblige pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile şi cu celelalte

drepturi de care reclamantul ar fi beneficiat, indexate, majorate şi reactualizate, de la

data emiterii deciziei şi până la data reintegrării efective pe postul deţinut anterior.

Prin sentinţa civilă nr. 1773/26 iunie 2014, instanţa a respins acţiunea, ca

neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că reclamantul a fost angajatul pârâtei, în baza

contractului individual de muncă nr. 1432/18 februarie 2004, în funcţia de operator

CC turbină, iar prin decizia nr. 19075/27 septembrie 2013, pârâta a dispus

Pagină 4 din 24

concedierea reclamantului, în temeiul art. 55 lit. c) şi a) art. 65-76 din Codul muncii,

începând cu data de 1 octombrie 2013.

Motivele care au condus la încetarea contractului individual de muncă al

reclamantului sunt cuprinse în Programul de restructurare al societăţii, şi anume:

modernizarea şi automatizarea punctelor şi centralelor termice, retehnologizarea şi

scăderea producţiei cu aproximativ 9% faţă de anul 2011.

Analizând decizia contestată, tribunalul a constatat că aceasta a fost emisă cu

respectarea dispoziţiilor art. 65 şi următoarele din Codul muncii, precum şi a

prevederilor art. 75 din Codul muncii, cuprinzând toate menţiunile stabilite, sub

sancţiunea nulităţii, de art. 76 din Codul muncii.

Potrivit art. 65 alin. (2) din Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie

efectivă şi să aibă o cauză serioasă şi reală, iar sarcina probei revine pârâtei,

conform art. 272 din Codul muncii, care nu poate invoca, în faţa instanţei, alte motive

de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

Pârâta a făcut dovada că restructurarea a fost reală şi serioasă, luând în considerare

şi dificultăţile economice specifice domeniului serviciilor de utilitate publică potrivit

Programului de restructurare al SC C.L.T.C. SA Timişoara, fundamentat pe metoda

„Swot”, fiind necesare măsuri de reabilitare şi retehnologizare continuă a tuturor

utilajelor şi instalaţiilor tehnologice, precum şi adaptarea permanentă a structurilor

organizatorice funcţionale şi de producţie, astfel încât să devină mai eficiente şi

capabile să satisfacă cerinţele informatizării şi certificării sistemelor de management

cu luarea în considerare a cerinţelor pieţii şi a scăderii producţiei cu aproximativ 9%.

Decizia de restructurare, oportunitatea măsurii reducerii cheltuielilor operaţionale şi

de funcţionare, prin desfiinţarea unor posturi, şi selectarea posturilor care au fost

desfiinţate reprezintă atributul exclusiv al conducerii societăţii pârâte, care poartă

responsabilitatea asigurării viabilităţii şi eficienţei economice a societăţii, acestea

neputând fi cenzurate de către instanţă, care poate verifica doar dacă punerea în

aplicare a acestor măsuri este efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale. În cauză,

din Programul de restructurare pentru anii 2013-2014 al companiei rezultă că în

vederea asigurării cantităţii de energie termică necesară municipiului Timişoara,

cantităţii de energie electrică pentru consumul intern, precum şi pentru obţinerea

unor venituri suplimentare sunt necesare măsuri de reabilitare şi retehnologizare a

tuturor utilajelor şi instalaţiilor tehnologice.

Criteriile avute în vedere la restructurare au fost menţionate în decizia de concediere

şi au fost stabilite de comun acord prin negocierile dintre administraţie şi sindicate,

potrivit procesului-verbal nr. 15292/6 august 2013, în conformitate cu art. 4.83 din

contractul colectiv de muncă.

Pagină 5 din 24

Reclamantul a fost încadrat la Atelierul Termomecanic, unde, din numărul total de 5

posturi de operatori CC turbină, a fost desfiinţat un singur post. La ultima evaluare,

efectuată pentru anul 2012, reclamantul a obţinut ultimul grad de îndeplinire a

cerinţelor de 88,51%, astfel încât a fost disponibilizat întrucât era ultimul din angajaţii

care deţineau aceeaşi funcţie, fiind respectate prevederile referitoare la criteriile de

evaluare a performanţelor profesionale.

Potrivit art. 4.83 alin. (3) din contractul colectiv de muncă, părţile semnatare ale

contractului au convenit că aplicarea criteriilor prevăzute de acest text de lege are loc

pentru departajarea salariaţilor doar după evaluarea realizării obiectivelor de

performanţă, acest din urmă criteriu fiind determinant şi prioritar, pârâta făcând

dovada respectării în ce-l priveşte pe reclamant a criteriilor de evaluare a

performanţelor profesionale.

Reclamantul a declarat, în termenul legal, apel împotriva acestei sentinţe, solicitând

schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii formulate, cu

cheltuieli de judecată în fond şi în apel.

În motivarea cererii de apel, se arată că, în data de 2 septembrie 2013, reclamantului

i s-a comunicat o notificare, prin care i s-a adus la cunoştinţă că, în conformitate cu

HCA nr. 57/25 iulie 2013, s-a aprobat Programul de restructurare al societăţii şi

Tabelul nominal nr. 16013/19 august 2013 cuprinzând salariaţii care urmează să

primească preaviz în vederea concedierii, iar postul deţinut de el se desfiinţează.

Reclamantul a fost încadrat la Secţia Termomecanică, operator CC Turbină, zgură şi

cenuşă, staţia Utvin, iar din 6 muncitori, care deserveau această staţie, au mai rămas

5 operatori, astfel încât persoana ce urma să fie concediată trebuia stabilită prin

aplicarea condiţiilor prevăzute în contractul colectiv de muncă şi decizia de

reorganizare.

La evaluarea efectuată anterior concedierii, pentru anul 2012, a primit calificativul

maxim I (FB), ca şi ceilalţi 5 colegi, însă s-a decis concedierea lui în mod abuziv.

Stabilirea persoanei ce urma să fie concediată s-a făcut cu încălcarea criteriilor de

restructurare stabilite prin procesul-verbal nr. 15292/6 august 2013 şi a interdicţiei de

concediere prevăzută, în mod expres, de art. 4.87 din contractul colectiv de muncă,

înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă sub nr. 32/1 februarie 2013.

Reclamantul are o situaţie deosebită în familie, dat fiind că atât soţia, cât şi fiul lui

sunt persoane încadrate în grad de handicap, astfel încât era protejat atât prin

criteriul stabilit la litera e din procesul verbal nr. 15292/6 august 2013, deoarece are

un copil în întreţinere, cât şi prin criteriul stabilit la litera f) din procesul verbal nr.

15292/6 august 2013, întrucât era unic întreţinător de familie.

Reprezentanţii pârâtei au încălcat şi dispoziţiile art. 4.87 din contractul colectiv de

muncă, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă sub nr. 32/1 februarie 2013,

Pagină 6 din 24

conform cărora „… nu se pot desface contractele de muncă pe motive neimputabile

salariaţilor care au mai puţin de 3 ani până la pensionarea anticipată, respectiv 5 ani

dacă au vechime în muncă la SC „C” SA de cel puţin 20 de ani (vechime pe care el o

are) cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 4.77”. Aceste dispoziţii îi erau aplicabile,

deoarece are vârsta de 58 de ani şi mai are aproximativ 2 ani până la pensionarea

anticipată (la 60 de ani cu un stagiu de cotizare de 43 de ani) şi, respectiv, 4 ani

până la pensionarea pentru limită de vârstă, conform adresei Casei Judeţene de

Pensii nr. 63272/12.12.2012. Instanţa de fond nu a analizat această interdicţie de

concediere.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca

neîntemeiat, arătând că în mod corect a constatat instanţa de fond faptul că

restructurarea a fost reală şi serioasă, având la bază un program aprobat în condiţiile

legii.

Criteriile de selecţie au fost stabilite împreună cu sindicatele, conform contractului

colectiv de muncă la nivel de unitate, şi s-au concretizat în procesul verbal încheiat

cu ocazia definitivării listelor nominale cu salariaţii ce urmau a fi concediaţi.

La stabilirea nominală a personalului ce urma a fi disponibilizat s-au avut în vedere

prevederile art. 4.83 din contractul colectiv de muncă, respectiv rezultatele de la

evaluarea performanţelor, în baza cărora reclamantul s-a încadrat în criteriile de

reducere de personal.

Societatea a depus diligenţa pentru sprijinirea persoanelor disponibilizate, acordând

plăţi compensatorii.

Apelantul a depus răspuns la întâmpinare, în care reia susţinerile din cererea de

apel.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate şi a dispoziţiilor art.

466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat apelul întemeiat,

cu următoarea motivare:

La nivelul societăţii pârâte a avut loc o concediere colectivă, în urma căreia, prin

decizia de concediere nr. 19075/27 septembrie 2013, reclamantului, angajat în

funcţia de operator CC Turbină în cadrul Atelierului Termomecanic CET Sud, i s-a

desfăcut contractul individual de muncă din iniţiativa angajatorului pentru motive ce

nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii, începând cu data

de 1 octombrie 2013.

Reclamantul a solicitat anularea acestei măsuri, invocând încălcarea, în cazul său, a

interdicţiei de concediere prevăzută de art. 4.87 din contractul colectiv de muncă la

nivel de unitate, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă sub nr. 32/1 februarie

2013.

Pagină 7 din 24

Art. 4.87 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, înregistrat la

Inspectoratul Teritorial de Muncă sub nr. 32/1 februarie 2013, conţine o normă de

protecţie în favoarea salariaţilor, prevăzând că: „nu se pot desface contractele de

muncă pe motive neimputabile salariaţilor care au mai puţin de 3 ani până la

pensionarea anticipată, respectiv 5 ani, dacă au vechime în muncă în SC C.L.T.C.

SA de cel puţin 20 de ani, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 4.77”.

Anterior emiterii deciziei de concediere, prin cererea nr. 16431/26 august 2013,

reclamantul şi-a exprimat nemulţumirea faţă de menţionarea lui pe lista persoanelor

ce urmează a fi disponibilizate, arătând că mai are aproximativ 2 ani până la

pensionare, însă pârâta nu a analizat această interdicţie de concediere, comunicând

reclamantului, prin adresa nr. 16617/27 august 2013, că propunerile de

disponibilizare au avut în vedere rezultatele evaluării performanţelor salariaţilor pe

anul 2012, conform art. 4.83 din contractul colectiv de muncă în vigoare.

Din adresa nr. 63272/12 decembrie 2013, eliberată de Casa Judeţeană de Pensii

Timiş, rezultă că reclamantul poate solicita pensionarea anticipată la împlinirea

vârstei de 60 de ani, cu condiţia să realizeze un stagiu de cotizare de 43 de ani.

La data disponibilizării, reclamantul avea vârsta de 58 de ani, deci se afla sub

incidenţa art. 4.87 din contractul colectiv de muncă, care stipula interdicţia de

concediere din iniţiativa angajatorului pentru motive care nu ţin de persoana

salariatului.

Fiind o interdicţie de concediere care operează în favoarea angajatului, nu se mai

impune analizarea respectării celorlalte criterii de stabilire a listei de priorităţi.

Încălcarea acestei interdicţii atrage nulitatea absolută a măsurii concedierii, conform

art. 80 alin. (1) din Codul muncii.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă

coroborat cu art. 80 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii, Curtea a admis apelul

declarat şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul admiterii acţiunii, anulării decizia de

concediere nr. 19075 din 27 septembrie 2013, emisă de pârâtă, şi repunerii

reclamantului în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, prin reintegrarea pe

postul deţinut anterior şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile

şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, indexate, majorate şi reactualizate, de

la data desfacerii contractului de muncă şi până la data reintegrării efective.

În temeiul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a obligat intimata la plata

sumei de 1084 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelant.

Pagină 8 din 24

2. Conflict de competenţă. Instanţa competentă să soluţioneze acţiunea având ca obiect obligarea casei judeţene de asigurări de sănătate să restituie angajatorului sumele reprezentând indemnizaţii plătite de către el asiguraţilor într-o lună calendaristică şi care depăşesc suma contribuţiilor datorate de acesta în luna respectivă este instanţa de contencios administrativ.

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, art. 38 şi art. 52

Doar art. 36 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 utilizează termenii

de calcul şi plată a indemnizaţiilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă,

pentru a desemna condiţiile în care beneficiarii pot încasa, fie de la angajator, fie de

la casa de asigurări de sănătate indemnizaţia aferentă concediului medical, aceşti

termeni fiind menţionaţi şi de art. 52 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

158/2005.

De altfel, este firesc ca numai litigiile care privesc calculul şi plata indemnizaţiilor de

asigurări de sănătate să fie atribuite instanţelor specializate în litigii de asigurări

sociale, întrucât doar acestea pun în discuţie raportul de asigurare ce se naşte în

temeiul amintitei ordonanţe de urgenţă. În schimb, litigiile care deduc judecăţii

raporturi juridice dintre angajatori, ca plătitori ai indemnizaţiilor, şi Casa Naţională de

Asigurări de Sănătate, ca autoritate publică ce gestionează Fondul naţional unic de

asigurări sociale de sănătate, nu vizează raporturile juridice specifice dreptului

asigurărilor sociale, ci se încadrează în sfera semantică a noţiunii de contencios

administrativ, fără ca legiuitorul să le fi scos din sfera de competenţă a instanţelor de

contencios administrativ, printr-o normă expresă.

Pe de altă parte, procedura de recuperare a indemnizaţiilor, care, în urma

compensării cu contribuţiile, le depăşesc ca valoare pe acestea din urmă, este

reglementată de Ordinul nr. 60/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 şi corespunde celei

prevăzută de Legea nr. 554/2004.

Astfel, prin art. 52 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, legiuitorul a

atribuit în competenţa instanţelor ce asigură jurisdicţia asigurărilor sociale doar litigiile

la care participă beneficiarii direcţi ai indemnizaţiilor reglementate de această

ordonanţă.

Prin urmare, acţiunea având ca obiect obligarea casei judeţene de asigurări de

sănătate să restituie angajatorului sumele reprezentând indemnizaţii plătite de către

el asiguraţilor într-o lună calendaristică şi care depăşesc suma contribuţiilor datorate

de acesta în luna respectivă nu intră în sfera de aplicare a art. 52 din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, fiind de competenţa instanţei de contencios

administrativ.

Pagină 9 din 24

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 6 din 4 februarie 2014, C.P.

Prin încheierea din 19 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş - Secţia de

Contencios Administrativ şi Fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale

a Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Timiş şi, în consecinţă,

a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamanta SC K.

& S. ROMANIA SRL în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de

Sănătate Timiş, având ca obiect restituire indemnizaţii, în favoarea Tribunalului Timiş

- Secţia I Civilă – Litigii de Muncă, completul C9LM.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că, prin acţiune,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de recuperat de la Fondul

naţional unic de asigurări sociale de sănătate reprezentând diferenţa dintre suma

indemnizaţiilor cuvenite şi contribuţia de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale

de sănătate datorate de angajator pentru lunile mai şi iunie 2009, în total 127.004 lei.

Deşi reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, apreciind

că este vorba despre un raport juridic de drept fiscal, sediul materiei îl reprezintă

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158 din 17 noiembrie 2005 privind concediile

şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, care prevede, la art. 52, că:

„Litigiile care au ca obiect modul de calcul şi de plată a indemnizaţiilor prevăzute de

prezenta ordonanţă de urgenţă se soluţionează de către instanţele judecătoreşti

competente, potrivit jurisdicţiei asigurărilor sociale”.

Or, conform art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „în

cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru

cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de

contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări

sociale”. Rezultă, astfel, că toate cauzele ce se circumscriu unui domeniu specializat,

cum este cel de dreptul muncii şi asigurărilor sociale, se judecă de completele

specializate sau, în măsura în care s-au înfiinţat, potrivit art. 37 alin. (2) din aceeaşi

lege, de instanţe specializate.

În speţă, cum la Tribunalul Timiş au fost înfiinţate complete specializate în materia

asigurărilor sociale, în cadrul Secţiei I Civile, se poate conchide că revine acestora

atribuţia de soluţionare a cauzei de faţă, calificată potrivit considerentelor sus-

expuse.

La rândul său, Secţia I Civilă din cadrul Tribunalului Timiş a declinat competenţa de

soluţionare a cauzei către Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului

Timiş, completului iniţial investit, C2NCA. Astfel, prin Încheierea nr. 27/12.01.2015, s-

a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Secţia de Contencios

Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Timiş şi Secţia I civilă a Tribunalului Timiş –

Pagină 10 din 24

Complet specializat de litigii de muncă şi asigurări sociale şi a fost suspendată

judecarea cauzei, iar dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Timişoara în vederea

pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin acţiunea pendinte,

reclamanta SC K. & S. ROMANIA SRL, în calitate de angajator, a solicitat obligarea

pârâtei Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş la plata sumelor care

reprezintă debitul restant constând în sume de recuperat de la Fondul Naţional de

Asigurări Sociale de Sănătate pentru perioada mai - iunie 2009, invocând dispoziţiile

Legii nr. 554/2004 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.158/2005.

Potrivit art. 52 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, sunt de

competenţa instanţelor judecătoreşti care asigură jurisdicţia asigurărilor sociale

„litigiile care au ca obiect modul de calcul şi de plată a indemnizaţiilor de asigurări

sociale de sănătate”. Însă, prin art. 52 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

158/2005, legiuitorul a atribuit în competenţa instanţelor ce asigură jurisdicţia

asigurărilor sociale, organizate conform art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, doar

litigiile declanşate de beneficiarii indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate, iar

nu şi pe cele purtate între angajatorii care achită beneficiarilor aceste indemnizaţii şi

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cum este cazul de faţă.

Că este aşa rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă

a Guvernului nr. 158/2005. Astfel, art. 35 şi art. 36 utilizează termenii de „calcul şi

plată a indemnizaţiilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă” doar pentru a

desemna condiţiile în care beneficiarii pot încasa, fie de la angajator, fie de la casa

de asigurări de sănătate, indemnizaţia aferentă concediului medical. De altfel, este

firesc ca litigiile care privesc calculul şi plata indemnizaţiilor de asigurări de sănătate

să fie atribuite instanţelor specializate în litigii de muncă şi asigurări sociale, întrucât

acestea se derulează între angajaţi, ca beneficiari ai indemnizaţiilor, şi angajatori, ca

plătitori ai acestora.

În schimb, litigiile care deduc judecăţii raporturile juridice dintre angajatori, ca plătitori

ai indemnizaţiilor, şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca autoritate publică

ce gestionează Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, nu vizează

raporturi juridice specifice dreptului asigurărilor sociale, ci se încadrează în sfera

semantică a noţiunii de contencios administrativ, iar legiuitorul nu le-a scos din sfera

de competenţă a instanţelor de contencios administrativ, printr-o normă expresă.

Litigiul pendinte este promovat în temeiul art. 38 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 158/2005. Reclamanta, în calitatea sa de plătitor al indemnizaţiilor de

asigurări de sănătate, tinde la recuperarea din bugetul Fondului naţional unic de

asigurări sociale de sănătate a indemnizaţiilor achitate angajaţilor săi într-un anumit

interval de timp şi care depăşesc suma contribuţiilor datorate de aceştia în lunile

Pagină 11 din 24

respective. Aşadar, litigiul nu vizează calculul şi plata indemnizaţiilor de asigurări de

sănătate de către reclamantă angajaţilor săi, ci recuperarea din Fondul naţional unic

de asigurări sociale de sănătate a sumelor ce, potrivit art. 38 alin. (1) din Ordonanţa

de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, se suportă de către fond şi care exced

contribuţiilor pentru concedii şi indemnizaţii datorate pentru luna respectivă de către

beneficiarii indemnizaţiilor.

Prin urmare, nu intră în sfera de aplicare a art. 52 din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 158/2005, dar se încadrează în sfera semantică a noţiunii de

„contencios administrativ”, definită în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004,

căci pârâta este autoritate publică, litigiul fiind născut din refuzul său de a soluţiona

cererea reclamantului de atribuire a sumelor care se suportă din bugetul Fondului

naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi exced contribuţiilor pentru concedii şi

indemnizaţii datorate de către beneficiarii cărora le-au fost achitate, în diverse

perioade de timp, astfel de indemnizaţii de asigurări de sănătate.

Examinând conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, cu aplicarea

corespunzătoare a prevederilor art. 135 şi următoarele din Codul de procedură civilă,

Curtea a constatat următoarele:

Reclamanta K. & S. Romania a solicitat instanţei obligarea pârâtei Casa Judeţeană

de Asigurări de Sănătate Timiş la plata sumei de 127.004 lei, reprezentând diferenţa

dintre suma indemnizaţiilor cuvenite şi contribuţia de concedii şi indemnizaţii de

asigurări sociale datorată de angajator, cu motivarea că, deşi a făcut o atare

solicitare pe cale administrativă, prin cererile nr. 41149/06.10.2009 şi nr.

33305/30.07.2009, înregistrate la Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş, i

s-a răspuns, de către instituţia abilitată, doar prin Adresa nr. 47508/01.08.2014 că i s-

a refuzat plata sumelor solicitate.

Prevederile Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 instituie, în favoarea

asiguraţilor persoane fizice, corelativ cu obligaţia de a plăti contribuţii la bugetul

Fondului naţional unic de asigurări de sănătate, dreptul de a primi indemnizaţii pentru

concedii medicale şi asigurări sociale de sănătate expres enumerate de art. 2 alin.

(1) din ordonanţa de urgenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 12 şi următoarele din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 158/2005, cu toate că plata acestor indemnizaţii se face beneficiarilor

de către angajatorii lor, în cazul asiguraţilor salariaţi, sumele de bani cu această

destinaţie se suportă din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate. De

aceea, normele art. 38 din ordonanţa de urgenţă, ce constituie temeiul juridic al

acţiunii reclamantei, permit ca angajatorul care a plătit asiguraţilor indemnizaţiile în

discuţie să-şi recupereze banii de la casele judeţene de asigurări de sănătate. Pentru

a uşura procedura de recuperare, legiuitorul a instituit o compensare legală specială,

Pagină 12 din 24

ce se efectuează lunar între sumele plătite de angajator cu titlul de indemnizaţii şi

cele reprezentând contribuţiile datorate de asigurat şi reţinute de angajatori, care

trebuie achitate bugetului de asigurări de sănătate. Această procedură de recuperare

este reglementată expres in conţinutul art. 38 alin. (1) din ordonanţă, iar potrivit alin.

(2), atunci când suma plătită lunar de angajatori asiguraţilor depăşeşte suma

datorată lunar bugetului special, cu titlul de obligaţii fiscale ,diferenţa se suportă din

bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate din creditele bugetare

prevăzute cu această destinaţie, în condiţiile reglementate prin normele de aplicare a

prezentei ordonanţe de urgenţă.

Raportat la consideraţiile teoretice prezentate mai sus, Curtea a apreciat că, în speţă,

nu se poate invoca incidenţa prevederilor art. 52 din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 158/2005, pentru a se putea concluziona că prezenta cauză ar intra

in sfera de competenţă a instanţelor specializate în soluţionarea litigiilor având ca

obiect asigurări sociale. Prin art. 52 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

158/2005, legiuitorul a atribuit în competenţa instanţelor ce asigură jurisdicţia

asigurărilor sociale, organizate potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, doar

litigiile la care participă beneficiarii direcţi ai acestor indemnizaţii.

Un prim argument în sensul concluziei de mai sus rezultă din interpretarea

sistematică a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005. art. 36

din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 utilizează termenii de calcul şi

plată a indemnizaţiilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, doar pentru a

desemna condiţiile în care beneficiarii pot încasa, fie de la angajator, fie de la casa

de asigurări de sănătate indemnizaţia aferentă concediului medical. De altfel, este

firesc ca numai litigiile care privesc calculul şi plata indemnizaţiilor de asigurări de

sănătate să fie atribuite instanţelor specializate în litigii de asigurări sociale, întrucât

doar acestea pun în discuţie raportul de asigurare ce se naşte în temeiul amintitei

ordonanţe de urgenţă.

În schimb, litigiile care deduc judecăţii raporturi juridice dintre angajatori, ca plătitori ai

indemnizaţiilor, şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca autoritate publică ce

gestionează Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, nu vizează

raporturile juridice specifice dreptului asigurărilor sociale, ci se încadrează în sfera

semantică a noţiunii de contencios administrativ, fără ca legiuitorul să le fi scos din

sfera de competenţă a instanţelor de contencios administrativ, printr-o normă

expresă.

Un al doilea argument ce susţine natura juridică administrativă a raporturilor dintre

plătitorul indemnizaţiilor şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate este faptul că

procedura de recuperare a indemnizaţiilor, care, în urma compensării cu contribuţiile,

le depăşesc ca valoare pe acestea din urmă, ce este reglementată de Ordinul nr.

60/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare ale Ordonanţei de

Pagină 13 din 24

urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, corespunde celei prevăzută de Legea nr.

554/2004. Astfel, potrivit art. 77 alin. (5) din ordinul menţionat, după depunerea

cererii, Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate este datoare ca, în termen de 30

de zile de la data sesizării, fie să procedeze la plata sumelor datorate, fie să

comunice solicitantului refuzul de plată.

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea a concluzionat că litigiul pendinte nu

intră în sfera de aplicare a art. 52 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

158/2005, dar se încadrează în sfera semantică a noţiunii de „contencios

administrativ”, definită de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, căci pârâta

este autoritate publică, iar litigiul s-a născut din refuzul său de a soluţiona cererea

reclamantei de atribuire a sumelor care se suportă din bugetul Fondului naţional unic

de asigurări sociale de sănătate şi exced contribuţiilor pentru concedii şi indemnizaţii

datorate de către beneficiari. Pe cale de consecinţă, a stabilit că prezenta cauză

trebuie soluţionată de prima instanţă investită, respectiv de Secţia de Contencios

Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Timiş.

3. Decizie de respingere a cererii de pensionare. Condiţiile de contestare la instanţa de judecată a refuzului casei judeţene de pensii de valorificare a datelor atestate prin adeverinţa eliberată de angajator

- Legea nr. 263/2010: art. 149 alin. (4) şi art. 153 lit. f)

Decizia de pensionare prin care se respinge cererea asiguratului de stabilire a unei

pensii pentru limită de vârstă, ca urmare a neluării în considerare a adeverinţei prin

care fostul angajator atestă că, pentru o anumită perioadă de timp, solicitantul

pensiei a prestat activitate în grupa a II-a de muncă, dat fiind că ea nu îndeplineşte

condiţiile prevăzute de lege pentru a fi valorificată, dobândeşte caracter definitiv dacă

nu este contestată în termenul legal, potrivit art. 149 alin. (4) din Legea nr. 263/2010.

Formularea ulterioară a unei cereri de valorificare a unei astfel de adeverinţe direct la

instanţa de judecată este inadmisibilă, aceasta neputând să o ia în considerare în

condiţiile în care partea nu a dovedit că a contestat decizia de respingere a cererii de

pensionare fără a primi răspuns în termenul legal sau că a formulat o nouă cerere de

pensionare pentru valorificarea datelor atestate de adeverinţa menţionată anterior şi

înregistrată la casa de pensii pârâtă, care a refuzat, însă, în mod nejustificat

rezolvarea noii cereri.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 88/A din 29 ianuarie 2015, C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1002/23.09.2014, pronunţată în dosarul nr. 2336/115/2014,

Tribunalul Caraş-Severin a respins excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de către

pârâtă, a admis acţiunea formulată de către reclamantul F.T. împotriva pârâtei Casa

Judeţeană de Pensii Caraş-Severin şi a obligat pârâta ca, la stabilirea drepturilor de

Pagină 14 din 24

pensie cuvenite reclamantului, să valorifice adeverinţa nr. 82/14.05.2002 privind

încadrarea în grupa a II-a de muncă pentru perioada 26.04.1982-1.04.2001.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că excepţia

prematurităţii şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii sunt neîntemeiate, întrucât obiectul

acţiunii îl constituie obligarea pârâtei la stabilirea drepturilor de pensie în conformitate

cu adeverinţa nr. 82/14.05.2002, ca urmare a refuzului valorificării acestei adeverinţe

de către pârâtă, iar nu contestarea deciziei de pensionare nr. 3054331/19.02.2013.

Reclamantul a solicitat instituţiei pârâte, printr-o cerere, să includă, în calculul

drepturilor de pensie, perioada sus-menţionată, în care a desfăşurat activitate în

grupă superioară de muncă, conform adeverinţei nr. 82/14.05.2002.

Potrivit art. 153 lit. f) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii şi alte

drepturi de asigurări sociale, tribunalul soluţionează litigiile privind refuzul nejustificat

de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale.

În cuprinsul adeverinţei nr. 82/14.05.2002, eliberată de SC „V.F.” SA, se

menţionează expres că funcţia deţinută de reclamant, în perioada 26.04.1982 –

1.04.2001, este aceea de tâmplar şi circularist, fiind încadrat în grupa a II-a de

muncă, în procent de 100%, în temeiul Anexei 2 pct. 171 la Ordinul nr. 50/1990.

Deşi susţine că adeverinţa nu ar fi fost corect întocmită, pârâta nu a contestat-o,

astfel încât ea ar fi trebuit avută în vedere ca atare, unitatea care a întocmit-o

asumându-şi răspunderea pentru aceasta.

În concluzie, prima instanţă a constatat că pentru perioada 26.04.1982-1.04.2001,

reclamantului i-a fost acordat beneficiul grupei a II-a de muncă de către societatea

angajatoare, astfel că pârâta, nejustificat şi netemeinic, nu a dat curs cererii,

formulate de către reclamant, privitoare la valorificarea acestei perioade la stabilirea

dreptului de pensie.

În drept, instanţa de fond a făcut aplicarea art. 107 alin. (3) din Legea nr. 263/2010.

Pârâta a declarat, în termenul legal, apel împotriva acestei sentinţei, solicitând

admiterea apelului şi, urmare a rejudecării cauzei în fond, respingerea în totalitate a

acţiunii reclamantului.

Pârâta-apelantă a reiterat excepţia inadmisibilităţii cererii, respectiv a contestaţiei

împotriva deciziei nr. 305331/19.02.2013, raportat la art. 149 şi art. 153 din Legea nr.

263/1010, şi a prematurităţii introducerii unei acţiuni în instanţă înaintea finalizării

procedurii administrative prealabile obligatorii.

Pagină 15 din 24

Totodată, a arătat că reclamantul nu a înţeles să conteste decizia nr.

302793/19.03.2012, iar din adresa nr. 35/8.05.2014 rezultă că unitatea lichidatoare

nu deţine documente de la unitatea care a eliberat adeverinţa nr. 82/14.05.2002,

astfel că nu se pot verifica documentele pe baza cărora a fost eliberată adeverinţa.

Adeverinţa nr. 82/14.05.2002 nu a îndeplinit condiţiile legale de valabilitate, conform

art. 158 alin. (2) coroborat cu art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010, iar datele cuprinse

în aceasta sunt în contradicţie cu înscrierile din carnetul de muncă.

La data de 21.11.2014, pârâta-apelantă a depus la dosar decizia nr. 937/9.10.2014,

pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 6336/115/2013.

Reclamantul-intimat a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca

neîntemeiat, susţinând că, cererea de pensionare i-a fost respinsă motivat de faptul

că nu îndeplineşte condiţiile de pensionare, deoarece, la data înscrierii la pensie,

avea vârsta mai mică decât vârsta standard de pensionare.

Fiind în posesia adeverinţei care atestă grupa a II-a de muncă, s-a deplasat, în

repetate rânduri, la sediul pârâtei pentru a obţine lămuriri cu privire la refuzul de

valorificare a adeverinţei, însă nu a găsit înţelegere din partea reprezentanţilor

pârâtei şi i s-a refuzat categoric înregistrarea unei cereri, prin care a solicitat

reevaluarea datelor înscrise în adeverinţă.

Reclamantul nu a contestat decizia de respingere a cererii de pensionare, ci refuzul

pârâtei de a-i înregistra o cerere de evaluare.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate şi a dispoziţiilor art.

466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat apelul întemeiat,

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În mod greşit a reţinut prima instanţă că pârâta a refuzat nejustificat soluţionarea unei

cereri privind drepturile de asigurări sociale, formulată de către reclamant.

Reclamantul s-a adresat pârâtei, la data de 15 octombrie 2012, cu cererea

înregistrată sub nr. 254231, solicitând pensionarea pentru limită de vârstă,

prevalându-se şi de adeverinţa nr. 82/14.05.2012, care atestă perioada lucrată în

grupa a doua de muncă.

Cererea reclamantului a fost respinsă prin decizia nr. 305331/19.02.2013,

menţionându-se că adeverinţa nr. 82/14.05.2002 nu îndeplineşte condiţiile prevăzute

de lege pentru a fi valorificată, perioada lucrată în grupa a II-a de muncă urmând a fi

valorificată la prezentarea unei adeverinţe întocmită conform legii.

Reclamantul nu a înţeles să conteste această decizie, astfel că ea a devenit

definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 149 alin. (4) din Legea nr. 263/2010.

Pagină 16 din 24

Reclamantul susţine că s-a adresat cu o nouă cerere pârâtei Casa Judeţeană de

Pensii Caraş Severin, nefăcând, însă, dovada depunerii cererii la pârâtă şi a refuzului

de înregistrare a acesteia.

În cazul în care pârâta ar fi refuzat înregistrarea cererii, reclamantul ar fi avut

posibilitatea expedierii acesteia, recomandat, prin poştă. Or, simpla menţiune, făcută

de reclamant pe cerere, că s-a refuzat înregistrarea nu este o dovadă în acest sens.

Dispoziţiile art. 107 alin. (3) din Legea nr. 263/2010, la care face referire instanţa de

fond, nu au aplicabilitate în speţă, deoarece reclamantul nu se află în situaţia de a-i fi

recalculată pensia prin adăugarea veniturilor şi/sau stagiilor de cotizare, prevăzute de

lege şi nevalorificate la stabilirea acesteia, dat fiind că reclamantul nu are calitatea de

pensionar.

Pentru a supune analizei instanţei refuzul pârâtei de valorificare a adeverinţei nr.

82/14.05.2012, reclamantul trebuia să conteste decizia nr. 305331/19.02.2013, ceea

ce nu a făcut.

Formularea unei cereri de valorificare a adeverinţei direct la instanţa de judecată este

inadmisibilă, instanţa neputând dispune valorificarea unei adeverinţe în condiţiile în

care partea nu a formulat o cerere în acest sens casei de pensii pârâte.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (1) – (3) din Codul de procedură civilă,

Curtea a admis apelul declarat de către pârâtă şi a schimbat sentinţa apelată, în

sensul respingerii acţiunii reclamantului.

4. Drepturi salariale. Dovada achitării lor prin recunoaşterea salariatului, inserată în cererea acestuia de încetare a contractului individual de muncă

- Codul muncii: art. 168 alin. (1)

Cererea de lichidare, în care s-a consemnat achitarea la zi a drepturilor salariale

cuvenite unui angajat şi în temeiul căreia au încetat raporturile de muncă ale

acestuia cu angajatorul, reprezintă o dovadă a încasării tuturor drepturilor salariale la

care era îndreptăţit acesta pe durata contractului individual de muncă, în condiţiile în

care el nu a semnat statele de plată, însă au fost achitate toate contribuţiile de

asigurări sociale aferente acestora şi cererea menţionată nu a fost denunţată ca falsă

de către salariat, care a refuzat, de altfel, în mod nejustificat, să se prezinte în faţa

instanţei pentru îndeplinirea procedurii de verificare a acesteia, deşi a contestat

semnătura sa.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 110 din 11 februarie 2015m C.P.

Pagină 17 din 24

Prin sentinţa civilă nr. 2172/18.09.2014, pronunţată în dosarul nr. 2066/30/2014,

Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamantul P.M. în contradictoriu cu

pârâta SC C.-B. România SRL, având ca obiect obligarea pârâtei la plata

indemnizaţiei de neconcurenţă în temeiul unei clauze inserate în contractul individual

de muncă încheiat între părţi. Totodată, a respins cererea reconvenţională formulată

de pârâta-reclamantă reconvenţională în contradictoriu cu reclamantul-pârât

reconvenţional ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a aceleaşi clauze de

neconcurenţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că

reclamantul a fost salariatul pârâtei, fiind angajat în funcţia de agent vânzări în baza

contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 1143/05.04.2007 şi nr.

8016/28.07.2008.

La punctul „P” din contractul individual de muncă, încheiat între părţi, s-a stabilit ca,

pe o perioadă de 5 ani de la data încetării raportului de muncă între salariat şi

angajator, salariatul să nu presteze, în interesul propriu sau al unui terţ, o activitate

care este concurentă cu cea prestată de angajator şi nici să nu presteze o activitatea

în favoarea unui terţ, în mod direct sau indirect, inclusiv prin acordarea de

consultanţă în domeniu, terţ care este în relaţii de concurenţă cu angajatorul său.

La punctul „J” lit. c) din contractul de muncă, încheiat între părţi, s-a convenit plata,

de către angajator, a unei indemnizaţii pentru clauza de neconcurenţă de 25% din

salariu.

Contractul individual de muncă a încetat ca urmare a acordului părţilor, în temeiul art.

55 lit. b) din Codul muncii, aşa cum rezultă din Decizia nr. 349/27.01.2014.

Art. 20 – art. 24 din Codul muncii reglementează clauza de neconcurenţă. La art. 21

alin. (2) din Codul muncii se prevede că o clauză de neconcurenţă îşi produce

efectele numai dacă, în cuprinsul contractului individual de muncă, sunt prevăzute în

mod concret activităţile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului,

cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare, perioada pentru care îşi produce

efectele clauza de neconcurenţă, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea

activităţii, precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu

angajatorul. Art. 21 alin. (3) din Codul muncii stabileşte că indemnizaţia de

neconcurenţă lunară datorată salariatului nu este de natură salarială, se negociază şi

este de cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele

6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă.

În speţă, deşi, la punctul „P” din contractul individual de muncă, a fost inserată clauza

de neconcurenţă, părţile nu au negociat şi prevăzut în contractul de muncă sau într-

un act adiţional la contract, în concret, activităţile ce sunt interzise salariatului la data

Pagină 18 din 24

încetării contractului, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum

şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul. Toate

aceste elemente sunt necesare şi obligatorii pentru ca, clauza de neconcurenţă să

poată produce efecte, instanţa de judecată neputând să suplinească consimţământul

părţilor.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanţei de judecată să

pronunţe o hotărâre care să înlocuiască clauzele privind cuantumul indemnizaţiei de

neconcurenţă lunară şi perioada pentru care îşi produce efectele clauza de

neconcurenţă, susţinând că au fost stabilite cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3)

şi art. 22 alin. (1) din Codul muncii. Aşa cum s-a arătat mai sus, pentru ca o clauză

de neconcurenţă să poată producă efecte trebuie îndeplinite cumulativ toate

condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (2) din Codul muncii, iar în speţă această obligaţie

legală nu este îndeplinită.

Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii, aşa încât semnarea

contractului de muncă exprimă voinţa liberă şi neviciată a părţilor în ce priveşte

clauzele convenite, instanţa neputând să stabilească conţinutul lor, ci doar să

anuleze actul atunci când au fost încălcate norme juridice imperative sau principii

fundamentale de dreptul muncii.

Altfel spus, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în ce priveşte

conţinutul contractului individual de muncă şi nu poate înlocui o clauză care nu

produce efecte. Pe cale de consecinţă, nu poate să oblige pe angajator la plata unei

prestaţii la care, în aceste condiţii, el este considerat că nu s-a obligat.

Sancţiunea care se aplică, în caz de nerespectare a obligaţiei asumate de oricare

dintre părţi cu privire la o clauză, constă în plata de daune-interese, iar aceasta

presupune ca cel vătămat să probeze, în faţa unei instanţe de judecată, existenţa

clauzei, lezarea dreptului său şi producerea pagubei. Or, în situaţia în care, prin

neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Codul muncii,

clauza de neconcurenţă inserată în contractul de muncă încheiat între părţi nu poate

produce efecte, cererea formulată de către reclamant este neîntemeiată.

Pârâta, prin cererea reconvenţională, a solicitat instanţei de judecată să constate

nulitatea absolută a clauzei de neconcurenţă, stipulată în contractul individual de

muncă înregistrat sub nr. 1143/05.04.2007 şi nr. 8016/28.07.2008, la lit. P).

Reclamantul, prin întâmpinarea la cererea reconvenţională, a invocat excepţia

inadmisibilităţii formulării cererii raportat la dispoziţiile art. 283 alin. (1) lit. d) din Codul

muncii.

Această excepţie a fost apreciată ca întemeiată de către instanţa de fond, prin

raportare la prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, la data introducerii

Pagină 19 din 24

cererii reconvenţionale: 25.04.2014 şi la data încetării contractului individual de

muncă: 1.02.2014.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul, solicitând

schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost

formulată.

Reluând argumentele de fapt şi de drept expuse pe larg în conţinutul cererii

introductive, apelantul a susţinut că în mod greşit prima instanţă a considerat că

acţiunea sa tinde la pronunţarea unei hotărâri care să înlocuiască clauzele privind

cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă. În realitate, obiectul cererii de chemare în

judecată l-a constituit constatarea înlocuirii de drept a menţiunilor unei clauze

nelegale cu dispoziţiile legale sau convenţionale aplicabile în conformitate cu

prevederile art. 57 alin. (4) din Codul muncii.

Totodată, este criticat raţionamentul instanţei de fond care a reţinut inaplicabilitatea

clauzei de neconcurenţă in discuţie ,reclamantul pretinzând că odată intervenit

acordul dintre angajator şi salariat în sensul introducerii în contractul individual de

muncă a clauzei de neconcurenţă, aceasta devine obligatorie faţă de părţile

raportului de muncă, părţile având îndatorirea respectării obligaţiilor astfel asumate.

Contractul de muncă fiind o convenţie valabil încheiată şi prin raportare la dispoziţiile

art. 20-24 din Codul muncii, aceasta nu putea fi revocată decât prin acordul de voinţă

comun al celor două părţi contractante „mutus conssensus, mutus dissensus”.

Totodată, la punctul „P”din contractul individual de muncă încheiat între părţi, este

definită noţiunea de „terţ”, înţelegându-se prin aceasta orice persoană fizică sau

juridică care desfăşoară o activitate similară/complementare/conexă activităţii

pârâtului, astfel că şi acest aspect este clarificat. În opinia apelantului, nu este

necesar şi nici posibil ca aceste terţe persoane să fie enumerate efectiv, fiind

suficient să existe criterii care să poată conduce la determinarea lor.

Cât priveşte reţinerea instanţei că nu a fost delimitată strict aria geografică în care

reclamantul nu trebuie să presteze activităţile concurenţiale, s-a susţinut că aceasta

este determinabilă de aria în care pârâta îşi desfăşoară activitatea, reclamantul fiind

de acord că interzicerea prestării unei activităţi concurenţiale să vizeze acele zone

unde pârâta îşi desfăşoară activitatea sau are vreun interes economic.

De altfel, reclamantul consideră că doar el poate solicita diminuarea efectelor clauzei

de neconcurenţă, drept care se regăseşte în art. 23 alin. (2) din Codul muncii, care

prevede că: „Ia sesizarea salariatului sau a inspectoratului teritorial de muncă

instanţa competentă poate diminua efectele clauzei de neconcurenţă”. Ori

reclamantul, a fost şi este de acord ca această clauză de neconcurenţă să vizeze

acele zone unde pârâta îşi desfăşoară activitatea sau are vreun interes economic.

Pagină 20 din 24

În drept, apelul reclamantului a fost fundamentat pe prevederile art. 466 şi urm.

C.pr.civ., art. 453 C.pr.civ., art. II, art. 20 - 24, art. 269 şi urm. din Legea nr. 53/2003,

republicată, art. 969 şi urm. din Cod civil de la 1864.

Pârâta-intimată SC C.-B. România SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea apelului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei apelate, cu

motivarea că în mod corect instanţa de fond a stabilit că aceasta nu se poate

substitui voinţei părţilor în ceea ce priveşte stabilirea şi modificarea conţinutului unei

clauze contractuale, în condiţiile solicitate de către apelant, or în situaţia în care

clauza contractuală, în modalitatea agreată de către părţi, nu corespunde cerinţelor

art. 20-24 din Codul muncii, această clauză este apreciată ca fiind nulă absolut.

In apel nu au fost administrate probe noi.

Analizând apelul reclamantului, prin prisma motivelor invocat, a actelor de procedură

efectuate in faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor

art. 466 şi urm. C.pr.civ., Curtea a reţinut următoarele:

Litigiul pendinte s-a născut în legătură cu executarea Clauzei de neconcurenţă

inserată de părţile litigante la lit. P) din Contractul individual de muncă nr.

1143/05.04.2007, act juridic ale cărui efecte au încetat in data de 01.02.2014, ca

urmare a acordului părţilor, în conformitate cu prevederile art. 55 lit. b) din Codul

muncii.

Uzând de facultatea ce i-a fost recunoscută salariatului prin prevederile art. 57 alin.

(4) din Codul muncii, reclamantul pretinde că partea din clauza de neconcurenţă

referitoare la indemnizaţia de neconcurenţă în cuantum de 25% din salariu este

nelegală, aşa încât solicită înlocuirea sa cu prevederile legale ale art. 21 alin. (3),

care se referă la o indemnizaţie minimă de 50% din media veniturilor salariale brute

pe ultimele 6 luni anterioare încetării raporturilor de muncă, precum şi obligarea

pârâtei la plata lunară a acestei indemnizaţii.

La fel ca şi prima instanţă de fond, Curtea a constatat că normele art. 21 alin. (2) din

Codul muncii stabilesc condiţii speciale de validitate a clauzei de neconcurenţă, textul

având următorul conţinut : Clauza de neconcurenţă îşi produce efectele numai dacă

în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret

activităţile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul

indemnizaţiei de neconcurenţă lunare, perioada pentru care îşi produce efectele

clauza de neconcurenţă, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii,

precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul.

Ori, analizând conţinutul convenţiei negociate de părţi la lit. P) din Contractul

individual de muncă, Curtea a reţinut că ea nu răspunde exigenţelor textului legal

reprodus mai sus, în sensul că nu conţine în concret activităţile interzise salariatului

Pagină 21 din 24

pe perioada executării clauzei, părţile limitându-se să precizeze că este vorba de

activităţi care ar fi în concurenţă cu cele ale angajatorului. De asemenea nu se

precizează care sunt terţii care prestează activităţi concurenţiale şi nici nu se

delimitează aria geografică unde salariatul poate fi în competiţie cu angajatorul.

Contrar susţinerilor apelantului, condiţiile de validitate specifice la care s-a făcut

referire mai sus au fost edictate pentru a asigura un control cât mai eficient al

modului de executare a acestui tip de clauză contractuală, mai ales că, potrivit art. 23

din Codul muncii clauza de neconcurenţă nu poate avea ca efect interzicerea în mod

absolut a exercitării profesiei salariatului sau a specializării pe care o deţine. Tocmai

de aceea, elementele la care se referă art. 21 alin. (2) din Codul muncii trebuie să fie

identificate în concret în conţinutul acordului, nefiind suficientă oferirea unor criterii

vagi de individualizare.

Invocarea de către reclamant a prevederilor art. 23 alin. (2) din Codul muncii, cu

motivarea că doar el, în calitate de fost salariat, poate solicita diminuarea efectelor

clauzei de neconcurenţă nu este de natură a schimba în vreun fel situaţia sa în

proces. Textul menţionat se referă la situaţia în care toate elementele menţionate de

art. 21 alin. (2) din Codul muncii sunt clar şi concret enumerate în conţinutul clauzei,

dar efectele sale sunt mult prea largi şi păgubitoare pentru fostul salariat, astfel că ar

putea determina chiar interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei sau

specializării sale. Nu este cazul în mod evident în litigiul pendinte în care termenii

contractuali sunt vagi şi extrem de generali.

În considerarea aspectelor de fapt şi de drept mai sus expuse, Curtea a observat că

în mod corect prima instanţă de fond a observat că, în speţă, clauza de

neconcurenţă nu îndeplineşte condiţiile de validitate prevăzute de art. 21 alin. (1) din

Codul muncii, astfel că cererea reclamantului vizând executarea sa nu poate fi

primită. De aceea, în temeiul art. 480 alin. (1) din C.pr.civ., observând că intimata nu

a formulat apel împotriva soluţiei pronunţate asupra cererii reconvenţionale, care a

intrat în puterea lucrului judecat, a respins ca neîntemeiat apelul reclamantului.

Ca o consecinţă firească a soluţiei pronunţate asupra apelului reclamantului, în

considerarea prevederilor art. 451 şi urm. C.pr.civ., Curtea a respins cererea

accesorie a acestuia având ca obiect obligarea intimatei la plata cheltuielilor de

judecată, luând act că partea adversă nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

5. Drepturi salariale. Dovada achitării lor prin recunoaşterea salariatului, inserată în cererea acestuia de încetare a contractului individual de muncă

- Codul muncii : art. 168 alin. (1)

Pagină 22 din 24

Cererea de lichidare, în care s-a consemnat achitarea la zi a drepturilor salariale

cuvenite unui angajat şi în temeiul căreia au încetat raporturile de muncă ale

acestuia cu angajatorul, reprezintă o dovadă a încasării tuturor drepturilor salariale la

care era îndreptăţit acesta pe durata contractului individual de muncă, în condiţiile în

care el nu a semnat statele de plată, însă au fost achitate toate contribuţiile de

asigurări sociale aferente acestora şi cererea menţionată nu a fost denunţată ca falsă

de către salariat, care a refuzat, de altfel, în mod nejustificat, să se prezinte în faţa

instanţei pentru îndeplinirea procedurii de verificare a acesteia, deşi a contestat

semnătura sa.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 83/A din 29 ianuarie 2015, P.C.

Prin sentinţa civilă nr. 781/6.06.2014, pronunţată în dosarul nr. 281/115/2014,

Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de către reclamantul F.I.

împotriva pârâtei SC „S.” SRL Timişoara, având ca obiect obligarea pârâtei la plata

salariului aferent perioadei 21.05.2013 – 6.11.2013.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul

a fost angajatul pârâtei, în baza contractului individual de muncă nr. 21/20.05.2013,

ca şofer maşină de mare tonaj, începând cu data de 21.05.2013 şi până la data de 6

noiembrie 2013, când, la cererea sa, raporturile de muncă au încetat, prin decizia nr.

41/6.11.2013.

Instanţa de fond a constatat că statele de plată nu sunt semnate de către reclamant,

însă prin cererea de desfacere a contractului de muncă la zi, începând cu data de 6

noiembrie 2013, reclamantul a menţionat că i-au fost achitate toate drepturile

salariale.

Salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului

individual de muncă, conform art. 159 alin. (1) din Codul muncii, şi se plăteşte cel

puţin o dată pe lună, potrivit art. 166 alin. (1) din Codul muncii, iar dovada plăţii

salariului se face prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte

documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul respectiv,

în conformitate cu dispoziţiile art. 168 alin. (1) din Codul muncii.

Tribunalul a concluzionat că, deşi reclamantul nu a semnat statele de plată şi a

susţinut că nu a primit salariul, acesta, la lichidarea raporturilor de muncă, prin

cererea formulată, a menţionat că a primit „toate drepturile salariale”, iar alegaţia că

menţiunea n-ar fi conformă cu realitatea nu justifică înlăturarea înscrisului decât dacă

acesta ar fi fost constatat ca fiind fals, în condiţiile legii.

Reclamantul a declarat apel, în termenul legal, împotriva acestei hotărâri

judecătoreşti, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în

Pagină 23 din 24

sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la plata sumei de 4500 lei, reprezentând

drepturile salariale neachitate pentru perioada 21.05.2013 – 6.11.2013, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea cererii de apel, reclamantul arată că, cererea de lichidare din 6.11.2013

a fost redactată de reprezentanţii pârâtei, iar semnătura de pe aceasta nu o

recunoaşte. Reclamantului nu i s-a întocmit o notă de lichidare, care să-i fi fost

comunicată conform prevederilor legale, ci a fost scos cu forţa din incinta societăţii,

ca urmare a solicitării plăţii drepturilor salariale, iar nota de lichidare i-a fost azvârlită

pe geam de soţul administratorului societăţii.

Statele de plată nu sunt semnate, iar cererea cu interogatoriul pentru administratorul

societăţii, care ar fi fost de natură să lămurească cauza, a fost respinsă nejustificat

de către prima instanţă.

Pârâta nu a făcut dovada plăţii salariului, conform art. 168 din Codul muncii, deşi îi

revenea sarcina probei.

Reclamantul invocă deciziile nr. 1010/2010 şi 882/2012 ale Curţii Constituţionale şi

susţine că nu pot fi reţinute apărările pârâtei că banii au fost achitaţi fiului

reclamantului, fără nici un fel de mandat în acest sens.

Pârâta-intimată a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca

neîntemeiat, arătând că menţiunea din cererea de lichidare face dovada încasării

drepturilor salariale, iar reclamantul nu a solicitat efectuarea unei expertize

grafologice.

Reclamantul-apelant a depus răspuns la întâmpinare şi concluzii scrise, prin care

solicită înlăturarea apărărilor pârâtei.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâta-intimată a reluat susţinerile din

întâmpinare.

În apel, instanţa a încuviinţat luarea unor probe de semnătură reclamantului, însă,

urmare a neprezentării acestuia, deşi s-au acordat 2 termene de judecată în acest

sens, Curtea l-a decăzut din proba încuviinţată.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate şi a dispoziţiilor art.

466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, instanţa de apel a apreciat apelul

neîntemeiat, cu următoarea motivare:

În mod corect a respins prima instanţă acţiunea reclamantului, apreciind că pârâta a

făcut dovada plăţii integrale a drepturilor salariale cuvenite reclamantului.

Pagină 24 din 24

Conform art. 168 alin. (1) din Codul muncii, dovada plăţii salariului se face prin

semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care

demonstrează efectuarea plăţii către salariatul respectiv.

În cererea de lichidare nr. 55/6.11.2013, care a stat la baza încetării raporturilor de

muncă ale reclamantului, este consemnată achitarea tuturor drepturilor salariale.

Reclamantul nu a contestat că ar fi solicitat încetarea raporturilor de muncă.

Această menţiune se coroborează cu faptul achitării tuturor contribuţiilor de asigurări

sociale, fapt recunoscut de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, dar

şi cu rezultatul verificărilor făcute de Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş şi

comunicate reclamantului prin adresa nr. 65/14.01.2014.

În faţa instanţei de fond reclamantul a susţinut că nu-i aparţine semnătura de pe

cererea de lichidare. La termenul de judecată din 26 mai 2014, conform menţiunilor

din încheierea de şedinţă de la acea dată, la interogatoriul luat reclamantului, acesta

a arătat că „nu-şi recunoaşte semnătura de pe cererea de lichidare, dar că nu

doreşte înscrierea în fals cu privire la acest document”.

În apel, deşi s-a încuviinţat o verificare de scripte şi s-au acordat două termene de

judecată în acest sens, reclamantul nu s-a prezentat în instanţă pentru a i se lua

probe de semnătură, fără a justifica această absenţă, astfel că instanţa l-a decăzut

din probă, apreciind că atitudinea acestuia atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel

are ca scop doar tergiversarea procesului.

Având în vedere conduita reclamantului în ambele faze procesuale, constatările

Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiş, necontestarea formulării cererii de

încetare a raporturilor de muncă şi declaraţia reclamantului, în faţa instanţei de fond,

că nu doreşte să se înscrie în fals, Curtea, faţă de prevederile art. 301-308 din Codul

de procedură civilă, a apreciat că cererea de lichidare, în care s-a consemnat

achitarea la zi a drepturilor salariale, reprezintă o recunoaştere a încasării acestora,

astfel că pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă,

Curtea a respins apelul declarat de către reclamant, ca neîntemeiat.