UNIVERSITATEA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVAFACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂDEPARTAMENTUL IDSPECIALIZAREA: ASISTENŢĂ MANAGERIALĂ ŞI SECRETARIATANUL III, SEM. II

DREPTUL COMERŢULUIINTERNAŢIONAL

TEMĂ:CLAUZELE SPECIFICE ÎN CONTRACTELE DE COMERŢ

INTERNAŢIONAL

LECT. UNIV. DRD. STUDENT:CIPRIAN UNGUREAN CHEABURU G. ELENA - IOANA

CUPRINS:

CAP. I. INTRODUCERE. NOŢIUNEA DE CLAUZĂ. EVIDENŢIEREA DIFERENŢEI ÎNTRE

CLAUZA GENERALĂ ŞI CEA SPECIFICĂ………………………………………………………….. 3

CAP. II. CLAUZE SPECIFICE, COMUNE TUTUROR CONTRACTELOR DE COMERŢ

INTERNAŢIONAL……………………………………………………………………………………… 4

II.1. Clauze prin care se atenuează sau agravează răspunderea părţilor contractante……….. 4

II.2. Clauze referitoare la dreptul aplicabil……………………………………………………. 5

II.3. Clauza privind soluţionarea litigiilor……………………………………………………… 6

CAP. III. CLAUZE SPECIFICE UNOR CONTRACTE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL, ÎN PRIMUL

RÂND CELOR PE TERMEN LUNG………………………………………………………………….. 7

III.1. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare……………………………………… 8

III.1.1. Clauza aur – clasificare, conţinut, efecte…………………………………….. 8

III.1.2. Clauzele valutare……………………………………………………………… 9

III.1.3. Clauza de opţiune a locului de plată………………………………………… 11

III.1.4. Clauza de opţiune a monedei liberatorii sau clauza de monede multiple….. 11

III.2. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare…………………………………… 12

III.2.1. Clauzele de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare unică sau specială.. 12

III.2.2. Clauzele de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă……. 13

III.2.3. Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare generală………. 14

III.2.4. Clauze de postcalculare a preţului…………………………………………… 14

CAP.IV. CLAUZE PRIVIND RAPORTURILE DINTRE CONTRACTANŢI ŞI TERŢI…………… 15

IV.1. Clauza primului refuz………………………………………………………………….. 15

IV.2. Clauza clientului mai favorizat………………………………………………………… 16

IV.3. Clauza ofertei concurente……………………………………………………………… 17

CAP.V.CLAUZELE DE CONFIDENŢIALITATE, DE EXCLUSIVITATE ŞI DE

NECONCURENŢĂ…………………………………………………………………………………….. 17

V.1. Clauza de confidenţialitate……………………………………………………………… 17

V.2. Clauza de exclusivitate………………………………………………………………….. 18

V.3. Clauza de neconcurenţă………………………………………………………………… 19

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………. 20

2

CAP. I. INTRODUCERE: NOŢIUNEA DE CLAUZĂ. EVIDENŢIEREA DIFERENŢEI ÎNTRE

CLAUZA GENERALĂ ŞI CEA SPECIFICĂ.

Conţinutul contractului de comerţ internaţional desemnează totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor la care dă naştere voinţa juridică a contractanţilor, materializată prin clauze.

Clauzele reprezintă stipulaţii sau prevederi din cuprinsul unui act juridic, a căror existenţă

este specifică tuturor contractelor comerciale. Spre deosebire de clauzele specifice dreptului

comerţului naţional, în comerţul internaţional se regăsesc clauze specifice, prin care părţile aleg

legea care va guverna contractul, stabilesc modul de soluţionare a litigiilor, readaptează

contractul la circumstanţele imprevizibile sau îşi menţin valoarea faţă de fluctuaţiile pieţei

internaţionale etc.

În contractul de comerţ internaţional există clauze indispensabile, de a căror existenţă

depinde însăşi valabilitatea raportului obligaţional şi a contractului respectiv.

Clauzele din această categorie se referă la identificarea părţilor sau a reprezentanţilor

acestora, la obiectul contractului, la calitatea bunurilor sau serviciilor, la cantitatea mărfii, la

ambalare şi marcare, la termenul şi modalitatea de livrare şi la preţ.1

În afara clauzelor generale (necesare), contractul de comerţ internaţional conţine clauze

specifice, comune tuturor contractelor din acest domeniu, referitoare la consecinţele

neîndeplinirii lui, a îndeplinirii defectuoase sau a reglementărilor legale aplicabile. Omiterea

clauzelor din această categorie nu influenţează existenţa contractului, generând doar dificultăţi în

stabilirea răspunderii contractanţilor sau a legii aplicabile contractului.2

Asemenea clauze sunt cele prin care se atenuează sau agravează răspunderea, clauzele

privind dreptul aplicabil, clauzele privind soluţionarea litigiilor.3

1 Dr. Medeanu Tiberiu Constantin, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Călăuza, Univ. Ecologică Deva, 2000, pag. 77.2 Idem, pag. 81.3 Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, Drept Comercial Internaţional, Partea Specială, Ed. Lumina Lex, 2000, pag. 79.

3

CAP. II. CLAUZE SPECIFICE, COMUNE TUTUROR CONTRACTELOR DE COMERŢ

INTERNAŢIONAL

II.1. Clauze prin care se atenuează sau agravează răspunderea părţilor contractante.

În contract – pentru a-i asigura executarea – trebuie stipulate acele sancţiuni care se vor

aplica vânzătorului4 sau cumpărătorului5 în cazul în care încalcă prevederile contractului. Aceste

sancţiuni (penalităţi, despăgubiri), sunt conţinute în clauza penală, care nu este o clauză

indispensabilă, de care să depindă validitatea contractului, dar care are un rol important în

derularea în bune condiţii a contractului, deoarece, prin funcţiile sale sancţionarii stimulează

răspunderea părţilor în executarea la timp a obligaţiilor stipulate în contract.

Totodată, părţile pot stipula clauze exoneratorii6 de răspundere, în cazul în care în cursul

executării obligaţiilor contractual survin evenimente imprevizibile care împiedică îndeplinirea

obligaţiilor asumate. După cum observă profesorii Jean-Michel Jacquet şi Philippe Delebecque,

în acest caz se aplică ,,clauza exonerării de responsabilitate’’ sau a ,,unei responsabilităţi

limitate’’, care urmează a fi precizată. După cum s-a relevat în literatura noastră juridică7 ,,prin

astfel de clauze trebuie să se precizeze modul de constatare şi de notificare a cauzei de

împiedicare sau de agravare a executării prestaţiei’’.

Contractual poate include şi clauza solve et repete, potrivit căreia ,,debitorul unei prestaţii

contractual (mai ales a preţului) nu poate pune în mişcare o acţiune în rezoluţiune şi nici opune

excepţii bazate pe neexecutarea obligaţiei correlative a celeilalte părţi, atâta timp cât el însuşi nu

şi-a îndeplinit obligaţia contractual (respectiv, nu a plătit integral preţul convenit)’’8. Precizăm că

această clauză este criticată, apreciindu-se că ,,se poate transforma într-un privilegiu excesiv al

uneia dintre părţi faţă de cealaltă’’9.4 Problema aplicării unor sancţiuni se pune în cazul neexecutării sau executării defectuoase ori cu întârziere a obligaţiei de predare a mărfii, precum şi a obligaţiei de garanţie pentru vicii.5 Cumpărătorului îi sunt aplicabile sancţiuni în cazul în care nu-şi respectă obligaţiile de plată, în condiţiile şi la termenele stipulate în contract.6 Jean-Michel Jacquet, Philippe Delebecque, Droit du Commerce International, Clauses d’exoneration, Dalloz, 2007, pag. 129.7 Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul Comerţului Internaţional, Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 128. Cei doi universitari atrag atenţia asupra faptului că evenimentele trebuie să fie nu numai imprevizibile, dar şi ,,insurmontabile’’ pentru ca exonerarea de raspundere sau limitarea de răspundere să opereze.8 Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul Comerţului Internaţional, Tratat, vol.II, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pag. 53.9 Idem.

4

În contract se pot stipula şi clauze privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea

obligaţiilor de către una sau alta dintre părţi10.

II.2. Clauze referitoare la dreptul aplicabil.

Părţile – pentru a evita incertitudinea pe care o prezintă conflictele de legi – exprimă, încă

din momentul încheierii contractului, voinţa lor de a supune raporturile lor contractual unui

anumit sistem de drept. Stipularea unei asemenea clauze este uzuală în contractele de comerţ

internaţional. Suntem în prezenţa unei manifestări a autonomiei de voinţă a părţilor contractante,

care face o electio juris. Libertatea contractual, concretizată în lex voluntaris, permite părţilor să

convină asupra dreptului aplicabil. Opţiunea pentru dreptul aplicabil implică, totodată, asumarea

obligaţiilor ce decurg din această opţiune. Electio juris survine în măsura în care părţile vor să

deroge de la prevederile dispositive ale legii uniforme. În consecinţă, sistemul de drept ales de

părţi va reprezenta dreptul aplicabil contractului.

Clauza referitoare la dreptul aplicabil este ,,o soluţie curentă’’ în contractele de comerţ

internaţional. ,,Regulile conflictelor de legi permit efectuarea unei asemenea desemnări’’11.

Profesorii Jean-Michel Jacquet şi Philippe Delebecque atrag atenţia că prin Convenţia de la

Roma din 19 iunie 1980 – care constituie în present dreptul internaţional privat comun pentru

ţările member ale Uniunii Europene – ,,a fost consacrat principiul autonomiei’’. În baza

Convenţiei, funcţionează principiul potrivit căruia ,,contractul este cârmuit de legea aleasă de

către părţi’’12. După cum observă cei doi universitari ,,părţile au tot interesul să facă uz de

această facultate’’, motiv pentru care ele o stipulează ca ,,o clauză a contractului’’, cu cât mai

mult cu cât Convenţia de la Roma nu precizează ,,nici un fel de restricţie’’13.

Clauza electio juris a dreptului aplicabil poartă denumirea de pactum de lege utenda,

întemeindu-se pe principiile autonomiei de voinţă şi libertăţii convenţiilor. În cazul în care părţile

contractante nu fac uz de clauză electio juris la încheierii contractului lor, lex contractus14 va fi

determinată de către organul de jurisdicţie competent.

10 Contractele de comerţ internaţional fiind compatibile cu pactele comisorii.11 Jean-Michel Jacquet, Philippe Delebecque, Droit du Commerce International, Clauses d’exoneration, Dalloz, 2007 ,pag. 95.12 Art. 3, alin. 1, Convention de Rome du 19 juin 1980.13 Jean-Michel Jacquet, Philippe Delebecque, Droit du Commerce International, Clauses d’exoneration, Dalloz, 2007, pag. 96.14 Legea contractului.

5

II.3. Clauza privind soluţionarea litigiilor

Părţile contractante obişnuiesc să prevadă în contractele lor, mai ales în cele încheiate pe

termen lung, clauze privind preîntâmpinarea litigiilor pe parcursul executării obligaţiilor stipulate

în contract. În acest sens, sunt convenite consultări periodiceale reprezentanţilor părţilor

contractante în cursul cărora sunt analizate: stadiul realizării obligaţiilor, eventualele dificultăţi în

executarea obligaţiilor şi soluţiile pentru rezolvarea problemelor apărute.

Daca litigiile nu pot fi preîntâmpinate, părţile contractante recurg mai întâi la o

soluţionare amiabilă, care nu are caracter jurisdicţional, pe cale de conciliere, care a dat şi

continuă să dea rezultatele scontate, în cele mai multe cazuri. Practica demonstrează că părţile

contractante , în cele mai multe cazuri, acţionează pentru a preîntâmpina diferendele dintre ele,

nu neapărat şi, nu în primul rând, prin consultări, care s-au dovedit a fi extreme de utile, ci mai

ales prin măsuri adecvate pentru îndeplinirea la termen şi în condiţiile stipulate a obligaţiilor

contractual. Toţi analiştii apreciază că ,,aceasta este modalitatea principală pentru evitarea

oricărui litigiu dintre părţi’’.

Oricum în contract trebuie stipulată o clauză de jurisdicţie privind opţiunea părţilor

contractante pentru instanţele judecătoreşti sau un tribunal arbitral.

În cazul în care părţile decid să recurgă la arbitraj, ele stipulează în contract o clauză în

acest sens, cunoscută sub denumirea de clauză compromisorie. Convenţia de arbitraj15 este

înţelegerea prin care părţile contractante supun spre soluţionare diferendul dintre ele unui

arbitraj16, renunţând la dreptul lor de a supune litigiul respectiv unei instanţe judecătoreşti. Părţile

contractante au obligaţia să arate, în cadrul compromisului – sub sancţiunea nulităţii – obiectul

litigiului17, ceea ce distinge compromisul de clauza compromisorie, care stipulează înţelegerea

părţilor cu privire la soluţionarea unui ,,litigiu viitor şi eventual’’.

În clauza de arbitraj, părţile contractante trebuie să precizeze ,,dacă arbitrajul va judeca în

drept strict sau numai ex aequo et bono’’, ţinându-se seama de consecinţele la care poate să

ducă ,,un arbitraj din această ultimă categorie (ex aequitate)’’.

15 Prin Convenţia europeană de arbitraj, convenţia de arbitraj este definită drept o clauză compromisorie, stipulată în contract sau un compromis (art. 1, pct. 1, lit. a, Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, adoptată la Geneva în 1961).16 J. Robert, B. Moreau, L’arbitrage droit interne, droit international privé, Dalloz, Paris, 1993, pag. 235 şi urm.; Octavian Căpăţână, L’arbitrage commercial international en Roumanie, în ,,Revue de droit des affaires internationales’’, nr. 4-5/1990, pag. 591 şi urm.17 Art. 343, Codul de procedură civilă.

6

Soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului reprezintă unul din cele mai actuale subiecte,

aflate în dezbaterea forurilor internaţionale de specialitate18, care – în baza experienţei acumulate

şi a ultimelor dezvoltări în domeniu – examinează ,,căile de parcurs în vederea perfecţionării

acestei proceduri’’ pentru o mai bună soluţionare a diferendelor din raporturile contractual de

comerţ internaţional.

CAP. III. CLAUZE SPECIFICE UNOR CONTRACTE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL, ÎN

PRIMUL RÂND CELOR PE TERMEN LUNG

Practica relaţiilor contractuale de comerţ internaţional demonstrează că cele mai multe

contracte sunt încheiate în acest domeniu pe termen lung. Aceste contracte – în afara clauzelor

generale (necesare) şi a clauzelor specific, comune tuturor contractelor de comerţ internaţional –

conţin asemenea clauze importante, cum sunt cele cu caracter asiguratoriu împotriva riscurilor

valutare şi împotriva riscurilor nevalutare. La aceste două categorii de clauze, trebuie adăugată

clauza de forţă majoră care se referă la riscurile politico-administrative sau ale calamităţilor

naturale.19

Clauzele asiguratorii se mai clasifică în: a. clauze de menţinere a valorii contractelor,

cum sunt: 1. Clauzele pur monetare şi 2. Clauzele de menţinere a puterii de cumpărare a monedei

de plată vizând prezervarea valorii funcţionale a acesteia, precum şi b. clauzele de adaptare a

contractelor20, care vizează şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor contractante, cum sunt cele care

privesc cantitatea mărfii, calitatea acesteia, condiţiile de livrare etc.

III.1 Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare

18 La 31 mai 1999, Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional a dedicat o dezbatere special ,,ultimelor evoluţii în domeniul arbitrajului internaţional’’ şi ,,căilor care se impun pentru perfecţionarea procedurii arbitrale’’ (Thirty-second session of UNCITRAL, Viena, 14 mai – 4 iunie 1999).19 Clauza de forţă majoră se referă la evenimente imprevizibile care duc la la exonerarea de răspundere a părţii care suferă situaţia de forţă majoră, fiind subordonata respectării contractului cu bună credinţă.20 Asemenea clauze privesc întreaga economie a contrractului, conducând chiar la regândirea acestuia şi reaşezarea sa, în ansamblu.

7

Riscul contractual reprezintă posibilitatea de a avea de înfruntat o pagubă, ca urmare a

încetării contractului dintr-o cauză independent de culpa unei dintre părţile contractante.

Consecinţele realizării riscului – în contractele de comerţ internaţional – se concretizează, în

primul rând, într-o pierdere materială pe care o suportă debitorul obligaţiei a cărei executare este

împiedicată.

Riscurile valutare se referă la modificarea cursului de schimb, care are drept consecinţă

schimbarea parităţii monedei de plată faţă de moneda de referinţă (de pildă, paritatea leului faţă

de dolarul american).

În scopul prevenirii riscurilor valutare, părţile contractante pot stipula în contract

asemenea clauze asiguratorii cum sunt: 1. Clauza aur; 2. Clauze valutare; 3. Clauze de opţiune a

locului de plată; 4. Clauza de opţiune a monedei liberatorii etc.

III.1.1. Clauza aur – clasificare, conţinut, efecte

Principalele forme ale clauzei aur sunt: a. gold-value clause; b. gold-coin clause. La

prima formă se recurge atunci când preţul stipulat în contract este exprimat într-o valută, aurul

fiind luat ca etalon al acestei valute. La a doua formă se recurge atunci când preţul este exprimat

direct în aur urmând a fi platit în monedă de aur.

Potrivit clauzei aur (în prima sa formă de manifestare, gold-value clause, în baza căreia se

pot face stipulaţiile necesare în contract pentru menţinerea valorii care îi constituie obiectul),

preţul stipulat în contract în momentul încheierii sale se modifică în mod corespunzător evoluţiei

parităţii aşa încât la data achitării preţului – făcându-se corelaţiile necesare – acesta să fie

echivalent celui stipulate la încheierea contractului, ceea ce face posibil ca părţile să fie protejate

împotriva efectelor schimbării parităţii.

Stipularea unei asemenea clauze presupune ca aurul să aibă rolul de etalon monetar,

funcţiune avută până în 1971, când a fost suspendată convertibilitatea dolarului SUA în aur.

În aceste condiţii, este necesară regândirea clauzei valoare-aur şi adaptarea la noile

realităţi. Încercarea de a lega preţul contractual de preţul aurului de pe piaţa liberă, în

circumstanţele în care şi preţul aurului este fluctuant, s-a dovedit o soluţie complicată, prin care

nu se poate asigura apărarea împotriva riscului valutar decât parţial.21

21 C. Bârsan, Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul Comerţului Internaţional, vol.II, Partea I, Univ. Bucureşti, 1990, pag. 83.

8

III.1.2. Clauzele valutare

În literatura de specialitate se disting: 1. Clauzele monovalutare; 2. Clauzele

multivalutare, bazate pe un coş valutar stabilit de părţi; 3. Clauzele multivalutare, bazate pe un

coş valutar instituţionalizat sau unitate de cont instituţionalizată.

1. Clauza monovalutară.

Această clauză se bazează pe luarea în considerare a două monede diferite: una de plată şi

cealaltă de cont. Dintre acestea, moneda de cont este considerată mai stabilă, motiv pentru care

în ea se exprimă preţul22, constituind etalon pentru plată şi stingerea datoriei. Moneda de cont

este cea în care se efectuează operaţiunile dintre părţi. Toate operaţiunile financiare dintre părţi

sunt derulate în moneda de cont. Părţile contractante stabilesc că preţul urmează a fi recalculat la

data plăţii pe baza cursului monedei de referinţă, urmărindu-se ca valoarea contractului să nu fie

afectată de variaţia cursului de schimb. Preţul mărfurilor şi al serviciilor se stabileşte prin luarea

în considerare a cursului de schimb dintre cele două monede: moneda de plată şi moneda de cont

din ziua în care s-a încheiat contractul.

În stipularea acestei clauze, părţile prevăd, adesea, că efectele ei se produc numai în cazul

în care cursul de schimb al monedei de plată faţă de cea de cont, stipulat la încheierea

contractului, cunoaşte, în momentul plăţii, o modificare mai mare de un procent – este vorba

despre o modificare în sens pozitiv sau în sens negativ.

Această clauză acţionează în mod automat. Totuşi, pe baza principiului libertăţii

convenţiilor, părţile pot stipula în contract că recalcularea preţului se va face prin negocieri.

2. Clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar convenit de părţi.

Părţile – în cazul în care stipulează în contract această clauză – stabilesc preţul

contractual exprimat într-o anumită monedă de plată, prin luarea drept cursuri de referinţă cele

existente între această monedă (moneda de plată) şi alte 3 – 5 monede, care alcătuiesc coşul

valutar.

În conţinutul ei, clauza multivalutară sau plurivalutară înlocuieşte – prin coşul valutar –

atât etalonul aur, cât şi etalonul dolar. Stabilirea coşului valutar implică obligaţia părţilor de

alegere a valutelor şi determinarea ,,ponderii pentru fiecare valută în coşul valutar’’23.

22 În această monedă se măsoară valoarea prestaţiei pe care debitorul o datorează creditorului.23 Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul Comerţului Internaţional, Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 156.

9

În momentul stipulării clauzei multivalutare, părţile trebuie să convină şi asupra metodei

de calcul a modificărilor cursului valutei de plată faţă de valutele din coşul valutar. Totodată,

părţile contractante trebuie să stabilească modalitătile efectuării unor modificări în structura

coşului, precum şi metodologia de calcul pe timpul derulării contractului24. Principalul avantaj al

acestei clauze constă în aceea că asigură o mai mare stabilitate valorii contractului, iar

principalul dezavantaj constă în aceea că implică negocieri dificile, complexe şi îndelungate, iar

aplicarea ei comportă unele complicaţii, evocate, nu odată, de părţile contractante.

3. Clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar instituţionalizat sau pe

o unitate de cont instituţionalizată.

În cazul clauzei multivalutare sau plurivalutare bazată pe un coş instituţionalizat sau pe o

unitate de cont instituţionalizată, valutele incluse în coşul valutar nu sunt convenite de părţi, ci de

un organ internaţional specializat. O asemenea clauză are în vedere o unitate de cont

instituţionalizată25.

Din anul 1976, prin adoptarea celui de-al doilea amendament la Statutele Fondului

Monetar Internaţional, pe baza acordurilor de la Kingston, Jamaica, din 1976, Drepturile

Speciale de Tragere (D.S.T.) au devenit etalonul principal al sistemului monetar internaţional26,

în coşul valutar D.S.T. intrând 5 monede27. Valutele care alcătuiesc coşul D.S.T. au fiecare, în

parte, un coeficient de ponderaţie în calcularea valorii Drepturilor Speciale de Tragere.

Clauza multivalent bazată pe D.S.T. precizează că în momentul efectuării plăţii se va

compara cursul valutei de plată faţă de D.S.T. din acel moment cu cel de referinţă, adică de la

încheierea contractului, iar dacă diferenţa dintre cele două cursuri este mai mare de un anumit

procent, suma de plată se recalculează.

După lansarea monedei unice europene, EURO reprezintă unitatea de cont a sistemului

monetar European, manifestându-se ca mijloc de referinţă pentru valutele statelor member.

Asian Monetary Unity reprezintă unitatea monetară de cont în cadrul Uniunii Asiatice de

Clearing, cu o valoare de 1 D.S.T.

24 C. Bârsan, Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul Comerţului Internaţional, vol.II, Partea I, Univ. Bucureşti, 1990, pag. 87.25 Fondul Monetar Internaţional – la care România a aderat prin Decretul nr. 493 din 1972 – foloseşte Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T.).26 Începând de la data de 1 ianuarie 1981.27 Aceste monede sunt ale principalelor ţări exportatoare de bunuri şi servicii: dolarul S.U.A., marca vest-germană, yenul japonez, lira sterlină şi francul francez.

10

III.1.3. Clauza de opţiune a locului de plată.

Clauza de opţiune a locului de plată este o variantă a clauzei monovalutare, prin care

părţile contractante stipulează unde se va face plata. De regulă, este vorba de locuri aflate în ţări

diferite.

Prin această clauză, în cele mai multe cazuri, creditorul optează pentru plata de către

debitor în moneda locală, cuantumul fiind calculat în funcţie de cursul de schimb al acestei

monede, faţă de moneda de cont28.

Analiştii atrag atenţia că scopul urmărit prin stipularea unei asemenea clauze este să

asigure creditorului încasarea creanţei în moneda de care el are nevoie în momentul plăţii, adică

la scadenţă. Se apreciază că opţiunea pentru locul de plată nu reprezintă o modalitate de evitare a

riscului valutar, deoarece nu modifcă valoarea prestaţiei monetare.

III.1.4. Clauza de opţiune a monedei liberatorii sau clauza de monede multiple.

Prin această clauză, părţile contractante pot conveni preţul în două sau mai multe monede

de plată, ţinând seama de paritatea existentă între ele la data încheierii contractului, creditorul

având dreptul să aleagă în care dintre aceste monede să i se facă plata de către debitor la

scadenţă.

În cele mai multe cazuri, părţile contractante aleg ca monede de plată, pe cele al căror

curs de schimb este sensibil egal.

Funcţia evidentă a acestei clauze o constituie menţinerea valorii contractului29, debitorul

urmând să facă plata în moneda care îşi menţine cursul aproape de cel din momentul încheierii

contractului.

În literatura de specialitate30 s-a observat că prin clauza de opţiune a monedei liberatorii

sau de monede multiple se poate recurge la acţiuni speculative, atunci când una dintre monedele

de plată a cunoscut o creştere de curs ca urmare a unor factori conjuncturali.

Dreptul de opţiune a monedei liberatorii sau de monede multiple, poate fi stabilit de către

părţi şi în beneficiul debitorului.

28 Curs în vigoare la locul şi la data efectuării plăţii.29 În cazul în care în momentul scadenţei a intervenit o schimbare a parităţii dintre monedele de plată – una dintre ele suferind o devalorizare – opţiunea creditorului va fi, în mod evident, pentru ca plata preţului să se facă în cealaltă monedă, care îşi menţine cursul aproape de cel din momentul încheierii contractului. În felul acesta, clauza de opţiune a monedei liberatorii sau de monede multiple îşi îndeplineşte funcţia de menţinere a valorii contractului.30 C. Bârsan, Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul Comerţului Internaţional, vol.II, Partea I, Univ. Bucureşti, 1990, pag. 90.

11

III.2. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare.

În contractele de comerţ internaţional sunt stipulate şi clauze asiguratorii împotriva

riscurilor nevalutare, cum sunt clauzele de recalculare sau revizuire a preţului prin indexare unică

sau specială; clauze de revizuire a preţului prin indexare cumulativă sau complexă; clauze de

revizuire a preţului cu indexare generală; clauze de post-calculare a preţului, etc.

III.2.1. Clauzele de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare unică sau specială.

Prin stipularea unor asemenea clauze, părţile contractante precizează că preţul contractual

se raportează la preţul curent al unei unităţi de măsură uzuale a unui produs de bază (de pildă,

tona de cereale, barilul de petrol etc.). Totodată, părţile contractante pot raporta preţul la un

indice statistic prin care se exprimă evoluţia preţurilor pentru un grup determinat de mărfuri –

produsele sau mărfurile respective sunt selecţionate de părţile contractante dintr-o anumită

ramură economic sau din diferite ramuri economice. Trebuie precizat faptul că finalitatea

clauzelor de recalculare sau revizuire a preţului o constituie menţinerea valorii contractului.

Conceptul de indexare a preţului vizează înţelegerea părţilor contractante de a proceda la o

recalculare a preţului, atunci când între momentul încheierii contractului şi cel al executării lui au

survenit modificări sensibile ale preţului materiilor prime, a energiei, forţei de muncă etc. Este

vorba despre un procedeu juridic de raportare a unui element al contractului – preţul, la un

anumit etalon în scopul menţinerii valorii contractului.

Părţile contractante trebuie să indice în contract documentul care stabileşte etalonul (o

publicaţie oficială – de exemplu, Departamentul Statistic al Uniunii Europene –, jurnalul unei

burse de mărfuri etc.). În cazul în care etalonul (indicele de referinţă) este dat de o cotaţie

bursieră, trebuie să fie precizate toate elementele necesare31, aşa încât să se poată efectua cât mai

complet determinarea lui.

Alegerea etalonului unic trebuie să se facă astfel încât el să reflecte sintetic posibila

variaţie de valoare a întregului ansamblu de elemente, în baza cărora a fost calculate preţul

contractual.32

31 Datele exacte de referinţă, denumirea completă a jurnalului, de către cine a fost publicat (denumirea completă a instituţiei etc.).32 C. Bârsan, Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul Comerţului Internaţional, vol.II, Partea I, Univ. Bucureşti, 1990, pag. 91.

12

În literatura de specialitate33 s-a relevat că, în cazul în care indicele de referinţă nu poate

fi utilizat la momentul executării contractului, ca urmare a faptului că nu mai este publicat, dacă

părţile nu convin asupra unui indice suplimentar, partea interesată poate solicita un expert să

calculeze indicele, aşa încât recalcularea preţului să se facă în mod corect. Dacă procedura

arbitrală este în curs, partea interesată poate cere arbitrului să numească un asemenea expert.

III.2.2. Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă.

Părţile contractante stipulează asemenea clauze în contract, în cazul în care preţul stipulat

este legat de valoarea mai multor elemente de referinţă, considerate cumulativ. Aşa, de pildă,

pluralitatea de elemente care subsumează valoarea contractului o reprezintă materiile prime,

materialele, forţa de muncă.

Clauza de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă sau complex este

stipulată în contracte de antrepriză34 pentru lucrări de construcţii-montaj, în care – în mod

frecvent – preţul este dependent de valoarea unei pluralităţi de elemente.

Formula de calcul în cazul indexării cumulative se găseşte în anumite documente,

elaborate de organisme specializate la nivel regional sau mondial. Aşa, de pildă, o astfel de

formulă de calcul se găseşte în Condiţiile generale pentru furnizarea şi montajul materialelor de

echipament la import şi export, elaborate de Comisia Economică ONU pentru Europa. Părţile

trebuie să precizeze elementele de referinţă ale acestor documente (cota, data publicării,

organismul internaţional care le-a emis etc.), deoarece, în baza lor, se stabilesc: nivelul preţurilor

materiilor prime şi al materialelor, echipamentelor etc., precum şi nivelul salariilor, cu care se

indexează preţul.

III.2.3. Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare generală.

Prin stipularea clauzei de recalculare a preţului cu indexare general (globală), părţile

raportează preţul contractului la valoarea întregului ansamblu de bunuri şi servicii, care pot fi

33 Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul Comerţului Internaţional, Tratat, vol.II, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pag. 91.34 În care antreprenorul utilizează material şi forţă de muncă din ţara beneficiarului. În acest caz, indexarea se face prin luarea în calcul a acestor elemente. Calculele se fac prin formula indicată de părţi în contract. Aceasta este modalitatea directă la care pot recurge părţile contractante. Ele, însă, pot recurge şi la o modalitate indirect prin trimiterea la o prevedere legală sau uzanţă standardizată care este aplicabilă contractului respective, ţinând seama de practica din domeniu.

13

procurate cu cantitatea de monedă în care este exprimat preţul, într-o zonă geografică

determinată.

Părţile contractante au în vedere – ca element de referinţă – indicele statistic sintetic

asupra evoluţiei preţurilor din întreaga economie a unei ţări, sau evoluţia preţurilor din întreaga

economie a unei localităţi, a unui oraş etc.

Indicele sintetic relevant în stipularea acestei clauze se referă la evoluţia preţurilor la

nivel macroeconomic, iar calcularea acestui indice statistic este complexă şi destul de dificilă,

mai ales în cazul în care indicele statistic sintetic relevant se referă la o întreagă zonă geografică,

urmărind menţinerea puterii globale de cumpărare a monedei de plată.35

III.2.4. Clauze de postcalculare a preţului.

Părţile contractante stipulează în contractele lor asemenea clauze cu scopul menţinerii

preţului mărfii, a serviciilor sau a lucrării efectuate la nivelul pieţei în momentul scadenţei.

Această clauză dă dreptul creditorului să procedeze la definitivarea preţului, în condiţiile

în care, la încheierea contractului, preţul a fost prevăzut doar estimativ. Operaţiunea de

definitivare poate avea loc: ulterior executării integrale a obligaţiilor asumate sau la termene

intermediare convenite de părţile contractante. În acest scop, se iau în calcul modificările

survenite în perioada scursă de la încheierea contractului.

Prin asemenea clauze sunt prevenite riscurile nevalutare36, şi chiar riscurile valutare37,

care pot apare de la încheirea contractului până în momentul finalizării lui.

Pentru postcalcularea preţului se recurge la clauza ,,cost + fee’’, adică ,,preţ de producţie

+ cheltuieli’’38. În felul acesta, în preţul final intră, în afara cheltuielilor materiale, implicate de

procesul de producţie, şi alte cheltuieli (salarii, inclusive beneficiile furnizorului), motiv pentru

care clauzele privind postcalcularea preţului prezintă avantaje, în primul rând pentru furnizor.

35 Această clauză – prin finalitatea ei – se află în atenţia participanţilor la tranzacţiile comerciale internaţionale, dar este stipulată destul de rar în contractele de comerţ internaţional, datorită dificultăţilor întâmpinate în găsirea unui indice statistic de referinţă suficient de relevant şi a metodologiei deosebit de complexe pentru calcularea acestui indice.36 Aceste riscuri apar – de regulă – din modificările posibile survenite în cheltuielile de producţie, în plata forţei de muncă etc.37 Asemenea modificări sunt datorate unor eventuale schimbări ale cursului valutar.38 Contractele respective sunt cunoscute sub denumirea de ,,contracte cu costuri rambursabile’’.

14

Principalul dezavantaj al acestor clauze constă în suportarea de către importator a unor

preţuri mai mari la scadenţă, dar acesta poate obţine – prin aceste creşteri de preţuri – o

îmbunătăţire a calităţii produselor importate.

Cu toate că asemenea clauze prezintă avantaje şi pentru beneficiar (importator), în

practică nu se înregistrează stipularea lor frecventă, deoarece percepţia general este că ele

avantajează numai o singură parte (furnizorul).

CAP. IV. CLAUZE PRIVIND RAPORTURILE DINTRE

CONTRACTANŢI ŞI TERŢI

După cum se poate observa din analiza efectuată, raporturile contractuale dintre părţi sunt

complexe, clauzele stipulate pentru a-şi ocroti interesele privesc – dintr-o asemenea perspectivă

– nu numai relaţiile dintre ele, ci şi relaţiile cu terţii. În majoritatea cazurilor, efectele

contractelor de comerţ internaţional nu sunt limitate la părţile contractante, ci depăşesc asemenea

limite. În consecinţă, şi clauzele convenite şi stipulate de părţi se pot referi şi la raporturile

contractanţilor cu terţii, cum sunt cele privind: 1. Clauza primului refuz; 2. Clauza clientului mai

favorizat; 3. Clauza ofertei concurente.

IV.1. Clauza primului refuz.

În esenţa sa, clauza primului refuz se prezintă ca un antecontract unilateral, una din părţi

obligându-se să acorde preferinţă beneficiarului faţă de alţi clienţi.

În literatura de specialitate39, această clauză este inclusă între clauzele de opţiune40, care

vizează continuarea raporturilor contractual dintre părţile respective.

Suntem în prezenţa nu a unei condiţii potestative pure, ci simple, întrucât – după cum se

observă – realizarea ei ,,nu depinde exclusive de voinţa promitentului, ci şi de împrejurările care

39 C. Bârsan, Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul Comerţului Internaţional, vol. II, Partea I, Univ. Bucureşti, 1990, pag. 111 şi urm.40 Împreună cu: promisiunea unilateral sau bilateral de a contracta şi pactul de preferinţă.

15

l-ar putea determina, în viitor, să încheie contractul’’.41 Clauza primului refuz conţine o

promisiune suspensivă, deoarece dreptul de preferinţă care este acordat beneficiarului urmează

să-şi găsească concretizarea numai dacă acesta va încheia contractul.42

Stipulând o asemenea clauză, părţile nu indică condiţiile viitorului contract, ceea ce dă

acestei promisiuni conotaţii proprii, în raport cu aceea de a contracta, care este o promisiune

fermă, necondiţionată.

Această clauză presupune ca: beneficiarul să ofere promitentului condiţii similar celor

oferite de terţi iar promitentul să nu ofere terţilor condiţii mai favorabile decât cele pe care s-a

obligat să le ofere beneficiarului.43

IV.2. Clauza clientului mai favorizat.

Prin stipularea clauzei clientului mai favorizat, una din părţile contractante (promitentul)

se obligă ca – în cazul în care încheie un contract prin care acordă unui terţ condiţii mai

favorabile decât cele stipulate în contractul aflat în proces de executare44 să acorde aceste condiţii

şi celeilalte părţi contractante.45

Beneficiarul clauzei clientului mai favorizat este, de regulă, creditorul prestaţiei46, ceea ce

nu împiedică părţile contractante, ca – potrivit naturii şi specificităţii contractului – să stipuleze o

asemenea clauză în benficiul ambelor părţi.

În aplicarea clauzei clientului mai favorizat, principiul bunei-credinţe ocupă un loc

important, urmând să se demonstreze condiţiile mai favorabile acordate terţului, bineînţeles în

cazul în care a fost încheiat un contract în acest sens (ipoteza unei simple oferte, lansată de un

terţ, nu are relevanţă juridică).

IV.3. Clauza ofertei concurente.

41 Este uşor de înţeles că obligaţia pe care şi-a asumat-o promitentul priveşte condiţiile ce urmează să-I fie acordate de beneficiar, care nu pot fi inferioare, ci – cel puţin egale – cu cele pe care le oferă terţul.42 Ceea ce deosebeşte o asemenea promisiune de promisiunea unilaterală de a contracta.43 Este un element de referinţă, care subliniază bunele relaţii dintre părţi.44 Practica demonstrează că – în timpul executării unui contract încheiat între părţi – se poate încheia un contract cu un terţ, căruia i-au fost oferite condiţii mai favorabile.45 Printr-o adaptare a contractului la noile condiţii.46 În calitatea sa de cumpărător al produsului, de beneficiar al lucrării effectuate sau de beneficiar al unor servicii prestate.

16

Prin stipularea în contract a clauzei ofertei concurente, vânzătorul se obligă să acorde

cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care i le-ar oferi – pentru acelaşi produs – alţi furnizori

concurenţi în domeniul respectiv.

Un terţ poate face o asemenea ofertă ca urmare a schimbărilor de conjunctură survenite în

economia zonei sau regiunii respective ori chiar la nivelul economiei mondiale. În cazul

existenţei posibilităţii formulării ofertei concurente, beneficiarul este cumpărătorul, care are tot

interesul să se stipuleze în contract o asemenea clauză, în scopul de a profita de modificările

ulterioare ale conjuncturii economice.47

Evident că – de regulă – clauza ofertei concurente este în favoarea cumpărătorului. Ea,

însă, nu poate fi şi în favoarea vânzătorului, prestatorului de servicii, executantului de lucrări, în

cazul în care pe parcursul executării lucrărilor sau prestării serviciilor, în general a executării

contractului, survine o creştere a valorii mărfurilor, a serviciilor sau a lucrărilor respective.

CAP. V. CLAUZELE DE CONFIDENŢIALITATE,

DE EXCLUSIVITATE ŞI DE NECONCURENŢĂ

Asemenea clauze, cum sunt cele de confidenţialitate, de exclusivitate şi de neconcurenţă

– specifice contractelor de comerţ internaţional – au un rol deosebit în unele din aceste contracte,

în raport de natura şi de finalităţile lor, ceea ce obligă părţile să le ia în considerare, incluzându-

le în contractele pe care le încheie pentru a-şi proteja mai bine interesele.

V.1. Clauza de confidenţialitate.

Clauza de confidenţialitate este stipulată mai ales în contractele de consulting-

engineering, în cele de asistenţă tehnică, în cele de vânzare, precum şi în contractele de

publicitate. Interesul pentru definirea şi precizarea elementelor acestei clauze este destul de

marcat.

47 Un exemplu ilustrativ îl constituie scăderea preţului materiilor prime sau a materialelor. În cazul contractelor de vânzare – cumpărare, a contractelor de aprovizionare, o asemenea clauză operează în favoarea cumpărătorului.

17

Clauza de confidenţialitate îmbracă destul de frecvent forma unei convenţii, în care este

stipulate angajamentul unilateral al părţii care a primit informaţia confidenţială conţinută în

ofertă. Aceste informaţii confidenţiale se pot referi la anumite programe de cercetare ştiinţifică,

la rezultatele unor cercetări ştiinţifice şi tehnice privind un produs care constituie oferta

furnizorului, precum şi acele elemente ce defines parametrii unui nou produs, care - din motive

precizate de furnizor – nu pot fi date publicităţii. În raport de obiectul contractului, obligaţia de

confidenţialitate poate să fie în sarcina ambelor părţi.

Obligaţia de confidenţialitate începe din momentul comunicării informaţiei secrete şi

poate dura chiar şi după executarea contractului, în raport de natura şi specificitatea sa. În

practica din mai multe ţări se consider că secretul dispare odată cu lansarea unui produs similar

pe piaţă. Totodată, însă, tot practica relaţiilor contractual demonstrează că secretul de fabricaţie

al unor produse se păstrează cu o deosebită stricteţe şi după zeci şi zeci de ani de la lansarea

produsului pe piaţă, sancţiunile aplicate în cazul încălcării obligaţiei de confidenţialitate fiind

deosebit de severe (penale şi pecuniare).

V.2. Clauza de exclusivitate.

Clauzele de exclusivitate sunt stipulate în asemenea contracte de comerţ internaţional,

cum sunt cele de franchising, de concesiune exclusivă sau de agent.

Clauza de exclusivitate în cazul contractelor de franchising este stipulată în favoarea

franchisee-ului, în sensul că nici un alt contract de franchising nu se va încheia într-un teritoriu

determinat, iar franchisorul se va abţine de la o activitate concurentă. Această clauză poate fi şi

în favoarea franchisorului, dacă se stipulează în contract că franchisee-ul acordă exclusivitate

franchisor-ului.

Clauza de exclusivitate în contractul de concesiune se poate referi la exclusivitatea de

livrare şi exclusivitatea de aprovizionare, statuând relaţii foarte strânse între concedent şi

concesionar.

Clauza de exclusivitate în cazul contractului de agent se poate referi la o exclusivitate

absolută acordată agentului: a. într-un domeniu de activitate. b. cu privire la o categorie de

clienţi sau c. pe un teritoriu determinat. Totodată, agentul se poate bucura de o exclusivitate

relativă, în cazul în care reprezentantul îşi rezervă anumite drepturi, de pildă, să vândă mărfurile

sale unei clientele distinct de cea pe care a reuşit să o atragă agentul.

18

V.3. Clauza de neconcurenţă.

Clauza de neconcurenţă este stipulată în unele cazuri, printr-o convenţie separată, sau

direct în contract, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri. De pildă, printr-o asemenea clauză

se poate interzice agentului să facă concurenţă reprezentantului, după ce a încetat contractul

dintre agent şi reprezentant. În contractele de concesiune, asemenea clauze sunt admise în

reglementările mai multor sisteme de drept.

În literatura de specialitate s-a observant că restrângerea libertăţii de a acţiona pe piaţă

este admisă numai în cazul în care ocrotirea beneficiarului clauzei de neconcurenţă este

justificată economic şi juridic.

Clauza de neconcurenţă trebuie să indice cu precizie obiectul interdicţiei, pentru a evita

limitările excesive, care s-ar putea impune părţii care şi-a asumat obligaţia de a se abţine de la

exercitarea anumitor activităţi comerciale, urmând ca acea interdicţie să fie limitată în spaţiu şi

timp.

Stipularea în contractele de comerţ internaţional a unor clauze, cum sunt: clauza de

confidenţialitate, de exclusivitate şi de neconcurenţă se face în fiecare caz concret în raport de

obiectul şi specificitatea contractului respectiv.

Concluzie:

Tema „Clauzele specifice în contractul comercial internaţional” este una de interes

teoretic şi practic, oportunitatea acesteia fiind motivată de dinamica ce a marcat comerţul

internaţional în ultimele decenii, diversificarea instrumentelor juridice în domeniu şi apariţia

unor noi forme de contracte şi noi tipuri de clauze, adaptate intereselor părţilor contractante, într-

o societate marcată de efectele globalizării.

BIBLIOGRAFIE:

1. Bârsan, C., Sitaru, D.A., Dreptul Comerţului Internaţional, vol. II, Partea I, Universitatea

Bucureşti, 1990;

19

2. Căpăţână, O., L’arbitrage Commercial International en Roumanie, în Revue de Droit des

Affaires Internationales, nr. 4-5/1990;

3. Costin, M.N., Deleanu, S., Dreptul Comerţului Internaţional, Partea Specială, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 1997;

4. Jacquet, J.M., Delebecque, P., Droit du Commerce International, Clauses d’exoneration, Dalloz,

2007;

5. Mazilu, D., Drept Comercial Internaţional, Partea Specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

6. Medeanu, T.C., Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Călăuza, Univ. Ecologică Deva, 2000;

7. Robert, J., Moreau, B., L’arbitrage Droit Interne, Droit Internationl Privé, Dalloz, Paris,

1993;

8. Sitaru, D.A., Dreptul Comerţului Internaţional, TRATAT, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti,

1996.

20