Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 4

EXPERIMENTUL ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

1. Metoda ştiinţifică

Pentru a studia comportamentul social, psihologia socială foloseşte metoda ştiinţifică.

Ştiinţa presupune formularea de ipoteze (predicţii) pe baza cunoaşterii anterioare şi a

observaţiilor întîmplătoare ori sistematice. Ipotezele sunt propoziţii formale despre factorii

cauzali ai unui eveniment ori comportament şi sunt formulate în aşa fel încît pot fi testate. De

exemplu, se poate face ipoteza că balerinele au o performanţă mai bună în faţa unei audienţe decît

atunci cînd se află singure. Karl Popper, un cunoscut filosof al ştiinţei, a arătat că testele empirice

pot falsifica ipoteza (făcîndu-l pe cercetător să o respingă, să o revizuiască sau să o testeze într-un

alt design), dar nu o pot proba. Dacă o ipoteză primeşte suport empiric, încrederea cercetătorului

în acurateţea ei creşte, şi el poate genera alte ipoteze de detaliu. Constatînd că balerinele au o

evoluţie superioară în faţa publicului, putem face ipoteza că aceasta se întîmplă numai pentru

dansurile care au fost îndelung exersate. Ca ştiinţă, psihologia socială are la dispoziţie o mare

varietate de metode pentru efectuarea testelor empirice. Se pot distinge două mari tipuri de

metode, fiecare cu avantajele şi dezavantajele ei: metodele experimentale şi metodele

nonexperimentale. Alegerea metodei potrivite este determinată de o serie de factori, între care

natura ipotezei, resursele disponibile (timp, bani, participanţi), restricţiile etice, etc. Validitatea

unei ipoteze se întăreşte dacă ea a fost confirmată de mai multe ori de echipe diferite de cercetare,

utilizînd metode diferite. Pluralismul metodologic este, de altminteri, o caracteristică a

psihologiei sociale actuale.

2. Experimentul de laborator

Chiar dacă a manifestat ezitări şi reacţii temporare de abandon, psihologia socială a optat

dintru început pentru metoda experimentală. Astăzi ea poate fi socotită, fără nici un drept de

îndoială, o ştiinţă experimentală. Statistici recente relevă că experimentul de laborator a fost

utilizat în două treimi din studiile efectuate în graniţele acestei ştiinţe. Totuşi, asocierea dintre

metoda şi obiectul psihologiei sociale contemporane nu este un lucru de la sine înţeles, aplicarea

metodei la obiect suscitând numeroase probleme. Psihologia socială este singura ştiinţă socială ce

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 4 a adoptat experimentul de laborator ca modalitate principală de administrare de probe, singura

ştiinţă ce aplică experimentul la sisteme sociale complexe. Faptul acesta creează dileme

epistemologice, aruncâd dubii asupra legitimităţii şi calităţii rezultatelor. Problema adecvării

metodei la obiectul psihologiei sociale constituie una din dificultăţile mari ale epistemologiei

ştiinţelor sociale contemporane. Această problemă devine cu atât mai serioasă cu cât, deschisă ca

o discuţie asupra metodei, sfârşeşte ca o dezbatere asupra obiectului psihologiei sociale.

3. Etape în realizarea unui experiment de laborator

a. Punerea problemei

Un experiment în domeniul psihologiei sociale începe, ca orice experiment, cu formularea

unei probleme, de obicei sub forma unei întrebări. Singura cerinţă pe care trebuie să o

îndeplinească o astfel de problemă este aceea că ea trebuie să fie solvabilă - la întrebarea

respectivă trebuie să se poată răspunde cu instrumentele pe care le are la îndemînă psihologul.

b. Formularea ipotezei

Experimentatorul formulează o tentativă de soluţie a problemei ştiinţifice pe care şi-a pus-

o. Aceasta se numeşete ipoteză. Ea poate fi o soluţie potenţială din punct de vedere logic sau

numai o vagă intuiţie. În ambele cazuri însă, ea constituie o ipoteză empirică prin aceea că se

referă la fenomene observabile. În cadrul demersului experimental, psihologul va încerca să

stabilească dacă ipoteza este cu probabilitate adevărată sau cu probabilitate falsă. Dacă se

confirmă, ea corespunde soluţiei problemei. Pentru a testa ipoteza, trebuie să colectăm date, căci

datele despre realitate sunt singurul criteriu.

c. Selecţia participanţilor

Unul din primii paşi în colectarea datelor este selecţia participanţilor al căror

comportament va fi observat. Natura problemei determină tipul participanţilor. Oricare ar fi tipul

participanţilor - vîrsta, sexul, etnia, statusul social, etc. - experimentatorul îi va repartiza în două

sau mai multe grupuri.

Trebuie să remarcăm faptul că astăzi există tendinţa de a numi indivizii care colaborează

cu experimentatorul la realizarea experimentului mai degrabă participanţi decît subiecţi. Se

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 4 consideră că termenul subiect sugerează folosirea lor de către psiholog şi diferenţa de status, chiar

o relaţie de subordonare între experimentator şi aceşti colaboratori ai săi. Se cuvine ca

participanţii la cercetările experimentale să aibă un statut de prestigiu, dată fiind importanţa lor

pentru progresul ştiinţei.

d. Repartizarea participanţilor în grupuri

Participanţii vor fi incluşi în grupuri în aşa fel încît grupurile să fie aproximativ

echivalente la începutul experimentului. Acest lucru se realizează prin randomizare - repartizare

la întîmplare. Apoi psihologul administrează un tratament experimental unuia sau unora din

grupuri. Urmările acestui tratament experimental constituie ceea ce experimentatorul doreşte să

evalueze sau să măsoare. Tratamentul experimental se aplică grupului experimental sau

grupurilor experimentale. Grupul căruia nu i se aplică tratamentul experimental se numeşte grup

de control. În multe cazuri nu se foloseşte grupul de control, ci două sau mai multe grupuri

experimentale, cărora li se administrează tratamentul experimental în grade diferite.

e. Definirea variabilelor

Studiind comportamentul participanţilor, experimentatorul caută să stabilească relaţii

empirice între aspecte ale mediului şi aspecte ale comportamentului. Aceste relaţii pot fi ipoteze,

teorii sau legi. Ele statuează că dacă o anumită caracteristică a mediului se schimbă,

comportamentul se va schimba şi el.

Variabile independente şi variabile dependente

Aspectul mediului care este studiat experimental, care depinde direct de experimentator şi

care este manipulat de acesta prin intermediul tratamentului experimental se numeşte variabilă

independentă. Schimbarea în comportament ce rezultă din introducerea variabilei independente se

numeşte variabilă dependentă. Termenul de variabilă desemnează orice aspect al mediului sau al

comportamentului care-şi poate schimba valoarea. Variabila este orice poate asuma diferite valori

numerice. Thorndike, un clasic al psihologiei americane, afirma că orice există poate fi considerat

variabilă, căci orice există există într-o anume cantitate.

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 4 Variabilele psihologice îşi schimbă valoarea în timp pentru orice organism, în funcţie de

condiţiile de mediu. Exemple de variabile: numărul de repetiţii cerute pentru învăţarea unei

poezii, înălţimea femeilor, greutatea bărbaţilor, intensitatea luminii, numărul de cuvinte pe care le

rosteşte pacientul într-un interviu psihoterapeutic, viteza cu care şoarecele aleargă într-un labirint

de tablă, salariul pe care-l primeşte un angajat, etc.

f. Determinarea influenţei variabilei independente

Logica metodei experimentale

Variabilă independentă este orice variabilă care este investigată pentru a determina dacă şi

în ce măsură influenţează comportamentul

Pentru a determina influenţa V.I. asupra comportamentului, ceea ce constituie scopul

principal al demersului experimental, experimentatorul administrează o valoare a ei unui grup

experimental şi o a doua valoare altui grup experimental. De exemplu, V.I. poate fi intensitatea

unui şoc electric: experimentatorul poate administra grupului 1 un şoc de o intensitate mare şi

grupului 2 un şoc de o intensitate redusă. Într-un alt experiment, V.I. poate fi numărul de repetiţii

cerute pentru a învăţa o poezie. Dacă suntem interesaţi de această problemă, putem alcătui două

grupuri de participanţi, din care unul să repete poezia de 15 ori şi altul de două ori. Aceste două

cifre reprezintă de fapt valori ale V.I.

Variabila dependentă constituie de obicei un aspect bine definit al comportamentului (un

răspuns) ce poate fi măsurat de experimentator. Ea poate fi, de exemplu, numărul de versuri pe

care indivizii le-au învăţat, frecvenţa cu care ei rostesc un anume cuvînt, numărul de

comportamente ostile la adresa altui grup etnic, etc. Valorile obţinute ale V.D. vor arăta dacă

valorile diferite ale V.I. au determinat diferenţe între grupuri. Valorile V.D. trebuie să fie

dependente de valorile V.I. În mod esenţial, în cadrul demersului experimental, psihologul

variază (manipulează) variabila independentă şi urmăreşte dacă V.D. se schimbă în mod

sistematic. Dacă aceasta îşi schimbă valoarea după cum este manipulată V.I., atunci se poate

spune că există o relaţie între ele - în cazul acesta psihologul a descoperit o lege empirică.

Aşadar, metoda experimentală diferă de observaţie sau de abordarea corelaţională prin

aceea că experimentatorul manipulează una sau mai multe V.I., influenţînd astfel

comportamentul subiecţilor. Logica metodei este simplă: dacă două grupuri echivalente sunt

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 4 tratate identic, cu excepţia unui singur aspect şi dacă performanţa celor două grupuri diferă,

rezultă că aspectul în privinţa căruia experimentatorul a lăsat cele două grupuri să difere (V.I.)

este cauza diferenţelor de performanţă.

Cît despre grupurile echivalente (înaintea tratamentului experimental), ele nu sunt

echivalente din toate punctele de vedere, ci mai degrabă diferenţa de performanţă între ele poate

fi atribuită numai întîmplării. Intervenţia întîmplării se produce întotdeauna. Analizînd rezultatele

experimentului, psihologul caută să stabilească dacă diferenţele de performanţă între grupuri se

datorează numai întîmplării sau efectului întîmplării combinat cu efectul V.I. Constituim grupuri

echivalente atunci cînd procedurile de selecţie şi repartizare a subiecţilor garantează că orice

diferenţă între grupuri se datorează şansei.

g. Controlul variabilelor externe

Probabil cel mai important principiu al experimentării se referă la faptul că

experimentatorul trebuie să ţină constante toate variabilele ce pot afecta V.D., cu excepţia V.I., al

cărei efect urmează a fi evaluat. Dacă experimentatorul permite unor variabile externe să se

manifeste liber în experiment, relaţia cauzală dintre V.I. şi V.D. nu mai este clară şi experimentul

este contaminat.

h. Efectuarea testelor statistice

Experimentul este realizat spre a colecta date, date ce ar trebui să ne indice probabilitatea

falsităţii sau adevărului ipotezei.

În general, ipoteza prezice felul în care vor arăta datele culese. De exemplu, ipoteza poate

să prezică faptul că grupul experimental va avea o performanţă mai bună decît a grupului de

control. Confruntînd valorile variabilei dependente la cele două grupuri, experimentatorul poate

stabili dacă ipoteza se susţine. Dar, avînd date neorganizate, este foarte dificil de spus dacă

valorile V.D. pentru un grup sunt mai mari sau mai mici decît pentru celălalt grup. De aceea,

datele trebuie tranformate în cifre şi analizate cu ajutorul statisticii.

De exemplu, putem calcula scoruri medii pentru grupuri şi constata că un grup a învăţat în

medie 14 versuri dintr-o poezie, iar celălalt 6. Dar dacă există valori ale V.D. ca 100 şi 99? În

acest caz, deşi există o diferenţă între grupuri, este foarte mică, şi trebuie să ne întrebăm dacă ea

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 4 se datorează manipulării noastre sau şansei. Care este probabilitatea ca în cazul cînd realizăm

experimentul din nou să obţinem rezultate similare? Dacă diferenţa este reală, grupul

experimental trebuie să obţină un scor mediu mai mare aproape de fiecare dată cînd se repetă

experimentul. Dacă diferenţa dintre grupuri nu se datorează manipulării, din 10 replici ale

experimentului fiecare grup (atît grupul experimental, cît şi grupul de control) va obţine un scor

mai mare în cinci cazuri. Pentru a stabili dacă diferenţa a fost determinată de manipulare, mai

degrabă decît de întîmplare, experimentatorul apelează la un test statistic. Testul va fi ales în

funcţie de tipul datelor şi de design-ul cercetării. Dacă diferenţa dintre valorile V.D. pentru cele

două grupuri este semnificativă din punct de vedere statistic, în mod probabil ea nu se datorează

întîmplării. Se poate conchide că V.I. este cea care a cauzat-o.

i. Generalizarea ipotezei

La capătul unui experiment, experimentatorul poate crede că ipoteza este adevărată pentru

condiţiile specifice în care a fost testată. Dar omul de ştiinţă nu se interesează de adevăr atunci

cînd el este valabil numai în condiţii foarte specifice. El încearcă, dimpotrivă, să dea cît mai

multă generalitate concluziilor sale. Totuşi, cu cît generalizează mai mult concluziile obţinute în

urma unui experiment specific, cu atît sunt mai mari şansele de eroare. De aceea, generalizarea

trebuie făcută foarte prudent şi în urma mai multor experimente.

j. Predicţiile

Legate de generalizare, pe baza ipotezei, se pot face predicţii. Ipoteza poate fi utilizată

pentru a prezice anumite evenimente în situaţii noi - se poate prezice, de exemplu, că un alt grup

se va comporta identic cu grupul deja studiat. Predicţia se află în legătură cu un alt pas important

al metodei ştiinţifice - replicarea. Aceasta se referă la faptul că experimentatorul însuşi sau un alt

experimentator realizează un alt experiment în care procedurile din primul experiment sunt

repetate întocmai. Ca atare, o ipoteză confirmată devine suport pentru prezicerea faptului că un

nou lot de participanţi se va comporta identic cu lotul original. Dacă o astfel de predicţie se

adevereşte, probabilitatea ca ipoteza să fie adevărată creşte.

k. Explicaţia

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 4 Etapa finală a metodei experimentale este explicaţia. Experimentatorul încearcă să

explice ceea ce a găsit făcînd apel la o teorie mai generală. Relaţia dintre V.I. şi V.D. poate fi

formulată într-o lege empirică, mai ales dacă ea a fost confirmată într-o replică a experimentului.

4. Experimentul de teren

Experimentele de psihologie socială pot fi realizate în afara laboratorului, în mediul

natural. De exemplu, ipoteza că a fi privit în ochi de un străin este neplăcut, iar reacţia obişnuită

este eschivarea, poate fi testată printr-un experiment de teren. Aceasta ar presupune ca

experimentatorul să se posteze lîngă un semafor, pe trotuar şi să privească în ochi pe şoferul

maşinii care aşteaptă schimbarea culorii. Într-o altă condiţie, experimentatorul ar trebui să

privească în direcţia opusă. V.D. ar fi viteza cu care pleacă maşina cînd apare culoarea verde.

Experimentele de teren sunt caracterizate de obicei de o mare validitate externă, căci

subiecţii nu au cunoştinţă de desfăşurarea experimentului. Totuşi, variabilele parazite nu pot fi

controlate, repartizarea subiecţilor în grupuri pune uneori probleme, iar măsurarea V.D. este

dificilă.

5. Metodele non-experimentale

Experimentarea sistematică reprezintă metoda dominantă în ştiinţă. Totuşi, există multe

circumstanţe în care efectuarea unui experiment pentru testarea unei ipoteze specifice este cu

totul imposibilă. Restricţiile provin fie din dificultatea manipulării, fie din obligativitatea

respectării codului etic al cercetării. Ipotezele despre efectele faptului de a fi victima unui act de

agresiune asupra stimei de sine nu pot fi uşor verificate experimental - nu putem provoca un act

de agresiune pentru a măsura efectele lui.

a. Cercetarea corelaţională

Cînd experimentarea nu este cu putinţă sau nu este indicată, psihologii sociali au la

dispoziţie o serie de metode non-xperimentale. Acestea nu necesită manipularea variabilelor

independente şi, de aceea, ele nu permit concluzii cauzale fundamentate. De exemplu, putem

compara stima de sine a unor persoane care au fost agresate cu a altora care nu se află în această

situaţie. Diferenţele constatate pot fi atribuite agresiunii, dar la fel de bine pot fi puse pe seama

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 4 unor diferenţe necontrolate dintre cele două grupuri. Dacă stima de sine a persoanelor din primul

grup este mai slabă, atunci există o corelaţie între faptul de a fi suferit o agresiune şi nivelul

stimei de sine. Corelaţia se referă la acea relaţie între două variabile în care creşterea sau

descreşterea unei variabile poate fi prezisă din schimbările în cea de-a doua variabilă. Dar

corelaţia nu desemnează o legătură cauzală - în acest caz, nu putem afirma că a fi victima unei

agresiuni cauzează scăderea stimei de sine. Amîndouă variabilele pot fi corelate cu o a treia

variabilă, de exemplu, calitatea de şomer, care, în mod independent, conduce la scăderea stimei

de sine şi la creşterea probabilităţii de a fi implicat într-un act de violenţă. Multe metode

experimentale implică examinarea corelaţiilor dintre variabile care apar în mod natural,

nemanipulate de cercetător.

b. Studiul documentelor

Studiul documentelor trebuie deosebit de analiza documentelor, care este o metodă de

analiză a datelor. Dimpotrivă, studiul documentelor este o metodă non-experimentală de colectare

a datelor, foarte utilă pentru investigarea fenomenelor care se desfăşoară pe scară largă, uneori la

scara întregii societăţi. El presupune asamblarea unor date strînse de alţii. Irving Janis a făcut apel

la această metodă pentru a arăta că grupurile de decizie foarte coezive din jurul unor politicieni

pot lua decizii greşite din cauza fenomenului de gîndire de grup. Janis şi-a construit teoria pe

baza unor texte biografice, a stenogramelor şedinţelor de consiliu şi a articolelor din presă. De

asemenea, studiul documentelor a fost folosit pentru a face comparaţii între diferite culturi în ceea

ce priveşte sinuciderea, sănătatea mentală, creşterea copiilor, etc. Faptul că datele au fost strînse

de alţii şi raportate în documentele la care are acces cercetătorul, face ca el să nu aibă un control

asupra colectării propriu-zise a datelor. Astfel, cercetătorul nu are nici o garanţie că datele din

documente nu reflectă o opţiune a celui care le-a strîns.

c. Studiul de caz

Acesta permite o analiză aprofundată a unui singur caz (o persoană sau un grup) sau a

unui eveniment. Adesea, studiile de caz presupun folosirea interviului, a chestionarului şi a

observaţiei. Ele sunt indicate pentru examinarea fenomenelor rare sau neobişnuite, ce nu pot fi

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 4 create în laborator, ca sectele religioase bizare, crime în masă, etc. Studiile de caz sunt foarte utile

ca surse de ipoteze, dar rezultatele lor pot fi cu greu generalizate la alte cazuri sau evenimente.

d. Ancheta

Ancheta se poate realiza prin interviu structurat, în care experimentatorul pune subiecţilor

un număr de întrebări alese cu grijă şi notează răspunsurile, sau prin chestionar, în care subiecţii

consemnează propriile răspunsuri la întrebări scrise. În ambele cazuri, întrebările pot fi închise

sau deschise.

Ancheta, în special ancheta prin chestionar, prezintă avantajul că se poate aplica foarte

multor subiecţi fără eforturi considerabile.

e. Studiul de teren

Studiul de teren nu coincide cu experimentul de teren - în cadrul lui nu au loc manipulări

ale cercetătorului. Studiul de teren presupune observarea şi înregistrarea comportamentului aşa

cum se produce în mediul natural. Cel mai adesea, cercetătorul caută să fie “invizibil” şi să nu

influenţeze în nici un fel comportamentul celor observaţi. Cînd invizibilitatea este imposibilă,

cercetătorul poate adopta o altă strategie - el devine un participant. Studiul de teren este indicat

pentru explorarea comportamentului social în contexte cotidiene, dar rezultatele sunt adesea

marcate de subiectivitatea cercetătorului şi de faptul că subiecţii ştiu că sunt observaţi.

5. Etica cercetării

În activitatea de cercetare, psihologii sociali se confruntă cu numeroase probleme etice.

De exemplu, trebuie să ne întrebăm dacă este etic să expunem subiecţii la un tratament neplăcut

pentru ei sau care poate avea efecte asupra conceptului lor de sine. Dacă cercetările sunt

importante şi trebuie să continuăm să le facem, atunci se cuvine să ne asumăm nişte obligaţii

etice în calitate de cercetători. Cel mai adesea, problemele de etică apar în studiile experimentale,

dar cei ce efectuează cercetări non-experimentale pot la fel de bine să se confrunte cu ele. De

pildă, este etic ca un observator non-participant ce studiază comportamentul în condiţii de

aglomeraţie să se abţină de la o intervenţie într-o confruntare violentă?

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 4 Asociaţia Americană de Psihologie a formulat în 1982 o serie de principii etice care

trebuie respectate în cercetările cu subiecţi umani. În Statele Unite, cercetătorii îşi construiesc

planurile de experiment ţinînd cont de aceste principii, iar înainte de a începe cercetarea propriu-

zisă, au obligaţia de a solicita avizul unei comisii de etică ce funcţionează în orice universitate.

Principiile etice pe care le vom discuta mai pe larg sunt în număr de cinci: eludarea vătămării

fizice ori psihice, dreptul la intimitate, eludarea înşelării, obţinerea consimţămîntului şi

debriefing-ul.

a. Protejarea subiecţilor

Desigur, nu este deloc etic să se provoace subiecţilor un rău fizic ori o suferinţă morală.

Folosirea şocurilor electrice dureroase, de exemplu, este departe de a corespunde eticii cercetării.

Totuşi, în multe cazuri, este dificil de stabilit dacă se provoacă sau nu un rău şi dacă debriefing-ul

îl elimină sau nu. Unor subiecţi care au o performanţă foarte slabă într-o sarcină de asociere de

cuvinte le poate fi afectată stima de sine, ceea ce reprezintă o suferinţă morală. Pe de altă parte,

aceste efecte pot avea un impact cu totul nesemnificativ.

b. Respectarea intimităţii

Adesea, cercetările de psihologie socială impun încălcarea dreptului la intimitate al

subiectului. Participanţilor li se pot pune întrebări intime, pot fi observaţi fără ca ei să ştie, li se

pot manipula trăirile, percepţiile ori comportamentele. E foarte dificil de stabilit în ce condiţii o

cercetare justifică încălcarea acestor drepturi. Uneori, este absolut necesar să se adreseze întrebări

intime, de pildă în studierea factorilor de risc în contactarea maladiei SIDA. Respectarea

normelor etice în această privinţă presupune asigurarea confidenţialităţii (numai cercetătorul ştie

ce spune ori face subiectul) şi a anonimatului (datele nu interesează ca provenind de la un subiect

ori altul, iar concluziile cercetărilor sunt raportate în termeni de medii ale unor grupuri).

c. Eludarea înşelării subiecţilor

Experimentele de laborator presupun manipularea cogniţiilor, sentimentelor şi

comportamentelor indivizilor pentru a studia efectele spontane, naturale şi non-reactive ale

variabilei independente. Întrucît subiecţii nu trebuie în nici un fel să cunoască ipotezele,

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 4 cercetătorii le ascund adevăratul scop al experimentului. Un anumit grad de înşelare este adesea

indispensabil. Statisticile recente arată că 75% din studiile experimentale publicate au folosit

înşelarea. În ciuda faptului că aceasta pare o condiţie sine qua non a demersului experimental,

obiecţii împotriva ei au existat dintotdeauna. Milgram a fost acuzat nu numai că a produs un rău

moral subiecţilor, dar şi pentru faptul că i-a înşelat prin designul său experimental. Ca urmare a

protestelor venite din partea multor critici, unii psihologi sociali, ca Herbert Kelman, au propus

utilizarea jocului de rol în locul înşelării. Trebuie spus însă că deşi există experimente care au

exagerat în ceea ce priveşte înşelarea subiecţilor, în cele mai multe studii înşelarea este inofensivă

- de exemplu, subiecţilor li se poate prezenta un experiment asupra prejudecăţilor rasiale ca unul

asupra luării deciziei în grup. În plus, nimeni nu a pus în evidenţă efecte negative pe termen lung

ale înşelării experimentale, iar subiecţii înşişi nu sunt supăraţi ori furioşi, ci admiră înşelarea

ingenioasă şi o privesc ca fiind de neocolit.

d. Obţinerea consimţămîntului participanţilor

O obligaţie esenţială a cercetătorului este aceea de a informa subiecţii (cel puţin în mare)

asupra conţinutului experimentului şi de a obţine consimţămîntul lor pentru participare (eventual

în scris). Înţelegerea dintre subiect şi experimentator trebuie să prevadă că subiectul are dreptul să

părăsească experimentul oricînd doreşte.

e. Debriefing-ul

În limba engleză, verbul “to debrief” înseamnă “a asculta raportul cuiva”. În context

experimental, termenul “debriefing” se referă la obligaţia cercetătorului, odată experimentul

încheiat, de a explica subiecţilor planul experimentului, cadrul său teoretic şi aplicativ. Se

dezvăluie ipotezele şi se justifică inducerea în eroare. De asemenea, în cadrul fazei de debriefing

se caută să se anuleze orice efecte ale manipulărilor.