curs metode in psihologie

UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA CONSTANŢAFACULTATEA DE PSIHOSOCIOLOGIESPECIALIZAREA PSIHOLOGIEANUL I SEM. 1 2011-2012

1

METODE ŞI TEHNICI

ÎN PSIHOLOGIE

curs universitar pentru anul I

Lect.univ.dr. Aurelia Moraru

CONSTANŢA 2011


2

CUPRINSCURS NR.1. PARTICULARITĂŢI ŞI OBIECTIVE1.1 Obiectivele cursului1.2 Caracteristicile cunoaşterii1.3 Limitele cunoaşterii comune1.4 Cunoaşterea psihologică1.5 Programul cercetării psihologiceCURS NR.2. ARII DE CLASIFICARE A METODELOR ÎN PSIHOLOGIE2.1 Metodologia cercetării şi metode în psihologie2.2 Metode de cercetare în psihologie2.3 Metode de evaluare psihologică şi diagnoză specifice practicii psihologice şipsihoterapeutice2.4 Analiza funcţională a comportamentului . Instrumente de evaluareCURS NR. 3.OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR3.1 Constructe ipotetice. Operaţionalizarea conceptelor, modalităţi nominale şioperaţionale3.2 Ipoteze de cercetare3.3 Variabile3.4 EşantionareCURS NR.4. METODA OBSERVAŢIEI ÎN PSIHOLOGIE4.1 Introducere4.2 Definire şi caracteristici4.3 Observaţie ocazională versusu obsevaţie sistemică4.4 Observaţie şi experiment4.5 Factorii determinanţi ai observaţiei4.6. Conţinutul observaţiei4.7 Avantajele şi limitele observaţieiCURS NR.5. METODA CONVORBIRII. INTERVIUL PSIHOLOGIC CATEHNICĂ DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ5.1 Clarificări conceptuale conversaţie, convorbire, interviu5.2 Clasificarea interviurilor5.3 Interviurile clinice5.4 Interviurile structurate5.5 Interviurile relaţionaleCURS NR. 6 STUDIUL DOCUMENTELOR SOCIALE6.1 Introducere6.2 Clasificarea documentelor6.3 Recensământul populaţiei6.4 Documente scrise necifrice6.5 Utilizarea biografică şi autobiografică6.6. Analiza documentelor6.7. Valoarea si limitele documentelorCURS NR .7. METODA ANCHETEI PSIHOSOCIALE PE BAZĂ DECHESTIONAR7.1 Introducere7.2 Definirea etapelor7.2 Definirea chestionarului7.3 Clasificarae chestionarelor7.4 Structura chestionarelor


3

7.5 Formularea întrebărilor7.6 Designul chestionarelor7.7 Redactarea raportului de cercetar7.10 Avantajele şi limitele chestionarelorCURS NR. 8. ANALIZA DE CONŢINUT8.1 Introducere8.2 Definirea analizei de conţinut8.3 Unităţile de analiză8.4 Schema de categorii8.9 Etapele analizei conţinutului comunicării8.10 Procedee de analiză8.11 Aplicarea tehnicilor de analiză a conţinutuluiCURS NR.9. TESTELE PSIHOLOGICE.9.1. Algoritm general de construire a testelor.9.2. Etape în construire testelor.9.3. Metode de scalare.9.4. Construirea şi experimentarea variantei iniţiale atestului.9.5. Revizuirea testului şi redactarea formei finale.9.6. Studii de validare şi atalonare.9.7. Redactarea manualului testului.9.8. Valoarea şi limitele utilizarii testelor în practica psihoterapeutică.CURS NR.10. EXPERIMENTUL ÎN ŞTIINŢELE SOCIOUMANE10.1 Introducere10.2. Definiţie şi caracteristici10.3. Componentele experimentului10.4. Selecţia şi repartizarea subiecţilor10.5. Organizarea experimentului. Fazele unui experimet10.6. Tipuri de experimentCURS NR.11 . PARTICULARITĂŢI METODOLOGICE ALE STUDIULUICORELAŢIONAL11.1 Statistică descriptivă11.2 Inferenţă statistică11.3 Coeficientul de corelaţie şi interpretrea coeficientului de corelaţieCURS NR. 12. METODA STUDIULUI DE CAZ12.1 Introducere12.2 Definiţia metodei12.3 Designul cercetării12.4 Desfăşurarea investigaţiei12.5 Triangularea12.6 Redactarea raportuluiCURS NR.13 ABORDAREA SINERGETICĂ A METODELOR ÎN PSIHOLOGIE13.1 Definirea sinergeticii13.2 Cooperare sau conflict metodologic13.2 Viziunea de ansamblu a metodelor în psihologieCURS NR.14. PROBLEME RECAPITULATIVE / COMUNICAREARAPORTULUI DE CERCETARE


4

CURS NR.1

METODE IN PSIHOLOGIE

I. PARTICULARITĂŢI ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ÎN PSIHOLOGIE

1.1. Introducere

În acest curs, ne vom ocupa de unele aspecte teoretice şi practice implicate în cercetareapsihologică şi, în mod special vom trata diversitatea modalităţilor prin care psihologiiadună datele. Vom începe prin a ne referi la unele probleme pe care le ridică psihologia caştiinţă. Este de domeniul evidenţei că în psihologie, modul de abordare, de studiu seschimbă în permanenţă, că apar noi opinii despre psihologie, iar eclectismul metodelorîntrebuinţate în cercetare a devenit un truism. Toate acestea constituie probleme specificeale psihologiei ştiinţifice în comparare cu alte ştiinţe. Ne vom ocupa în continuare deprincipalele metode de cercetare folosite în psihologie luând totodată în considerare şiunele probleme pe care acestea le implică.

1.2. Psihologia şi metodele ştiinţifice

Cercetările în domeniul psihologiei ne atenţionează că trebuie să fim foarte vigilenţi atuncicând colectăm în mod sistematic date despre condiţia umană. Ca fiinţe umane, noi putemavea idei preconcepute înrădăcinate adânc în sinele nostru profund şi am putea aveatendinţa de a generaliza pornind chiar de la propria noastră experienţă. Suntem unici şi,prin urmare, avem experienţe unice de viaţă, unele dintre acestea pot fi chiar atipice. Eposibil să vedem în exteriorul nostru exact ceea ce ne aşteptăm noi să vedem, studiileasupra percepţiei şi memoriei vin în sprijinul acestei aserţiuni. Alteori se întâmpla exactceea ce am presupus că se va întâmpla deoarece „profeţiile se împlinesc”. Aceasta esteposibil deoarece expectaţiile noastre pot deveni predicţii, ceea ce ar putea însemna căajungem în situaţia să determinăm anumite fapte să se întâmple tocmai pentru că avemconvingeri puternice în acest sens şi ne aşteptăm ca ele să se împlinească.

O întrebare firească se ridică: cum am putea detecta ideile preconcepute pe care le avem,astfel încât acestea să nu altereze cercetarea? Adesea prejudecăţile sunt inconştiente, pentrua le aduce în conştient este nevoie de travaliu şi efort. Este adevărat ca unele din acestea auajutat oamenii de-a lungul existenţei lor să supravieţuiască evidenţiind flexibilitatea şiadaptabilitatea fiinţei umane. Deşi nu sunt în totalitate nocive, prejudecăţile, reprezentărileşi stereotipurile sociale ridică totuşi anumite probleme în înţelegerea psihologiei umane.

Filosofia, literatura, istoria, arta, au descris acţiunile umane de-a lungul secolelor făcândchiar speculaţii pe marginea psihologiei umane. Uneori, au reuşit să aducă anumiteclarificări preţioase asupra evenimentelor, dar ele nu ne pot furniza o înţelegere sistematicăşi încredere asupra tratării acestora. Aceasta se întâmplă tocmai datorită acestor prejudecăţi


5

înrădăcinate în inconştientul nostru care se afirmă cu tărie afectând modul nostru deraportare la contextele naturale.

Psihologia ca ştiinţă, a apărut pentru prima dată în ce-a de-a doua jumătate a secolului alXIX-lea. Încă de la început, cercetătorii au conştientizat faptul că activitatea lor necesităatenţie în legătură cu colectarea datelor despre condiţia umană, cu tratarea adecvată aacesteia, concluziile pe care le extrag şi respectul necondiţionat pentru OM.

1.3 Obiectivele cursului

În cercetarea ştiinţifică din domeniul psihologiei identificăm următoarele obiectiveprincipale:

1. Transformarea studenţilor din consumatori de cunoaştere psihologică în producători aiacesteia, ceea ce implică formarea unor abilităţi de cercetare, respectiv cunoaşterea unormetode de cercetare şi interpretare a datelor obţinute în urma aplicării instrumentelor peloturile de subiecţi.

2. Studiul metodologiei ştiinţifice respectiv metode, procedee, suport statistic, oferăposibilitatea înţelegerii şi evaluării cercetărilor realizate de altcineva. Există şi alte sursealternative la cercetarea ştiinţifică: simţul comun, arta, literatura, etc.

1.4 Caracteristicile cunoaşterii comune

Spre deosebire de realitatea fizică sau chimică, de exemplu, realitatea socio-umană estedirect accesibilă, de unde iluzia facilităţii cunoaşterii umane;

Realitatea socio-umană ne este foarte familiară astfel încât subiectul naiv poate înţelegecorect comportamentul celorlalţi sau are iluzia ca îl poate înţelege.

Oamenii formulează ipoteze, atribuie cauze, atribuie succesul, eşecul, fac inferenţe,judecăţi, unii având strategii cognitive foarte complexe, flexibile, subtile. Ei sunt experţisau consideră ca sunt experţi în spaţiul lor direct de muncă şi de viaţă.

În spaţiul lor de viată, oamenii se comportă ca mici oameni de ştiinţă. Astfel, cu greu pot figăsite constatări şi explicaţii în psihologie care să aibă şi corespondenţe în cunoaştereacomună (proverbe, zicători).

Cunoaşterea comună este puternic stratificată, de la constatări simple (stereotipuri,prejudecăţi) până la explicaţii şi interpretări nuanţate.

Concluzii:

Există o serie de similarităţi între cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună, dar cunoaştereacomună, deşi nu este în mod obligatoriu lipsită de valabilitate, nu este în mod necesarvalidă.

1.5 Limitele cunoaşterii comune


6

Subiectivitatea: cunoaşterea comună este puternic personalizată, ţine de cel care emite. Tendinţa de a absolutiza pe baza unei situaţii particulare. Cunoaşterea comună se bazează pe legături aparente. In cunoaşterea comună se face confuzie între familiar şi cunoscut. Cunoaşterii comune îi lipseşte precizia, nu măsoară. Numeroase erori în cunoaşterea comună provin din fenomene banale. De exemplu,

ordinea prezentării informaţiilor, recenţa informaţiilor. (Erorile percepţieiinterpersonale sunt determinate şi de limitele cunoaşterii comune).

Nu deţine un cod coerent de cunoaştere despre comportamentul uman. Rezultatele cercetării psihologice uneori sunt diferite de ceea ce crede omul obişnuit

(vezi experimentul lui Milgram, www.scribd.com). Unii oameni consideră că perspectiva lor este singura corectă asupra realităţii socio-

umane. Uneori, cunoaşterea comună creează explicaţii post-factum.

1.6 Cunoaşterea psihologică ştiinţifică

Fiind o ştiinţă, psihologia utilizează metode sistematice pentru a observa, descrie, explicaşi a face predicţii asupra comportamentelor şi proceselor psihologice.

Ceea ce separă cunoaşterea ştiinţifică de cea comuna este metoda.

Metoda ştiinţifică este o metodă empirică – adică este activ bazată pe experienţa în raportcu lumea.

În acelaşi timp, cunoaşterea psihologică trebuie să se delimiteze de pseudopsihologie, careeste un sistem nonştiinţific pentru ca descrierile, explicaţiile şi predicţiile lor nu pot fiverificate, iar dacă sunt verificate, se dovedesc nefundamentate.

1.7 Programul cercetării în psihologie

În psihologie, progresul cercetării şi cunoaşterii se realizează, în principal, prin dezvoltareaunei teorii psihologice.

Teoria reprezintă un set coerent de idei care ajută în explicarea observaţiilor şi înelaborarea predicţiilor. Ea are ipoteze sau enunţuri care pot fi testate pentru a determinacorectitudinea lor. Teoria poate fi definită şi ca o construcţie ideală sau conceptuală careîncearcă să organizeze şi să exploreze anumite aspecte ale ambianţei.

O cercetare psihologică poate fi condensată pentru descoperirea a cât mai multe fapte, darştiinţa modernă avansează dacă reuşim să descriem cât mai multe fapte prin cât mai puţineteorii (principii fundamentale).

În psihologie, teoria are doua scopuri principale:

trebuie sa fie capabilă să explice cât mai multe fapte; să permită cercetătorilor sa elaboreze predicţii asupra a ceea ce se va întâmpla în noi

situaţii.


7

Scopul multor cercetări este de a testa predicţiile utilizând metode ştiinţifice. Predicţiilesunt adesea prezentate în forma ipotezelor, care sunt afirmaţii despre relaţia cauzală dintrefenomene particulare.

Avantajul de a avea o teorie este acela că ştim unde să căutăm pentru confirmare, pentruexplicaţie. Progresul ştiinţific se realizează astfel prin trei modalităţi:

1. Prin colectarea unor date care susţin teoria.2. Prin colectarea unor evidenţe care o contrazic.3. Când supunem teoria la probă şi ea ne explică de ce se întâmplă, nu numai să descrie ce

se întâmplă.

1.8 Scopurile şi principiile unei bune cercetări.

Scopurile:

1. descriere, enumerarea caracteristicilor unui comportament, individ, obiect, evenimentprin abilităţi de observare sistematică;

2. predicţie, se fac predicţii în forma ipotezelor privind schimbările în comportament,experienţe mentale;

3. control (manipularea factorilor care afectează comportamentele respective), controluleste momentul esenţial al cercetării ştiinţifice prin metoda experimentală;

4. explicaţie, descoperirea cauzelor schimbărilor comportamentelor, trăirilor, proceselor;Principiile unei bune cercetări:

1. Fidelitatea – calitatea unei cercetări prin care un rezultat empiric poate fi reprodus.Repetând cercetarea, obţinem acelaşi rezultat, deci el nu este rodul unei întâmplări.

2. Validitatea – exprimă faptul că o cercetare arată ceea ce şi-a propus să arate.Există mai multe tipuri de validitate:

validitate predictivă, ţinând cont că ea arată ceea ce şi-a propus să arate, se pot facepredicţii (identificarea comportamentelor / efectelor, performanţelor viitoare); validitate concurentă (concordanţa cu cercetări similare) – permite diferenţierea celorcu rezultate superioare de cele cu rezultate inferioare; validitate de conţinut – în sensul că ipoteza cercetată reflectă aspectele relevante aleconceptului, teoriei; validitate aparentă – cercetarea sa fie credibilă. validitate de construct (strâns legata de validitatea de conţinut) – se referă la esenţaconceptului (se măsoară realmente ceea ce şi-a propus să măsoare). Sa fie cumulativă – adică să ţină seama de alte cercetări în domeniu, fie ele bune saurele. Caracter economic – o bună teorie este aceea care oferă cea mai simplă, mai economicăşi mai eficientă explicaţie a evidenţei. Caracter public – cercetarea trebuie supusă la o posibilă critică de evaluare de cătrecomunitatea ştiinţifică pentru a fi siguri de calitatea ei, astfel încât să poată intra în tezaurulcunoaşterii ştiinţifice.


8

CURS NR. 2METODOLOGIA ŞI METODE. ARII DE CLASIFICARE A METODELOR INPSIHOLOGIE

Prin cunoaşterea semnificaţiei termenilor de “metodă”, “tehnică”, “procedeu”, Instrumentde investigare”, vom putea preciza conţinutul conceptului de “ metodologie”, aşa cum esteutilizat cu referire la cercetările socioumane empirice.

Metodologia

Din punct de vedere etimologic, metodologia (gr. methodos + logos) desemnează ştiinţametodelor.

Considerăm metodologia (în genere) ca parte a discursului filosofic, care conţine analizametodelor folosite în ştiinţa modernă, întemeind o viziune generală asupra acestora(Cazacu,A., 1991).

Metodologia are şase teme principale:

delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice; analiza conceptelor; analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare; analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate; sistematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică; formalizarea raţionamentelor.Există două accepţiuni ale metodologiei:

• concepţia generală a cercetătorului cu privire la principiile teoretico-ştiinţifice pecare se bazează;

• ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în psihologie pentru a recolta şiinterpreta date empirice în vederea construirii şi evaluării de ipoteze teoretice desprecomportament şi psihic.

O metodologie are urmatoarele elemente de clase:

enunţurile teoretice (sau principiile metodologice sau teoriile de bază);

metodele şi tehnicele de culegere a datelor;

tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor (de ordonare, de sistematizare);

procedeele de analiză, interpretare a datelor empirice în vederea elaborării de descrieri,tipologii, explicaţii, predicţii.


9

Metoda

Metoda, de la grecescul “methodos” =mijloc, cale, mod de expunere) este un mod decercetare, un sistem de reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţiiobiective (Cazacu,A., 1991). Ea se se constituie în aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei,care jalonează calea descoperirii de noi cunoştinţe. Caracterul ştiinţific al unei metodeprecum şi eficienţa ei practică depind de reflectarea veridică a fenomenelor studiate, alegităţilor lor. Sursa metodei se află în realitate deoarece există o corespondeţa relativăîntre legile obiectului şi principiile cunoaşterii acestuia, stabilită prin experienţă pe caleinductivă sau/şi prin deducţie logică. Metoda, în cunoaşterea ştiinţifică,ia naştere princonvertirea domeniului teoretic enunţiativ al unei anumite ştiinţe, în domeniul teoretic, înindicaţii şi prescripţii asupra modului cum trebuie abordat”obiectul” pentru a obţine despreel cunoştinţe valide. Este de reţinut caracterul normativ al metodei, care se constituie îninterdependenţă cu structura teoretică generală a ştiinţei. Cuprinzând reguli inerenteoricărui demers particular, metoda implică determinarea poziţiei subiectului cunoscător înfaţa “obiectului”, atât în ceea e priveşte opţiunile teoretice generale, cât şi referitor laansamblul operaţiilor intelectuale prin care se explorează adevărul, modurile particulare deproiectare, organizare, desfăşurare şi finalizare a investigaţiei.

Metoda se constituie prin urmare la două niveluri:

teoretic (ca tentativă generală de explicare, perspectivă şi “schemă” explicativă) şi

operator (de lucru), în cadrul căruia ne apare ca ansamblu complex de operaţiuni şiproceduri concertante, montat în vederea atingerii unuia sau mai multor obiective alecunoaşterii; metoda este, astfel, un corp de principii care conduc orice cercetare(investigaţie) organizată, un ansamblu de norme care permit selecţionarea unor tehnici deabordare a domeniului studiat. Metoda conduce la elaborarea unui program de muncă,adecvat scopurilor propuse (apud Cazacu,A., 1991).

Clasificarea metodelor de cercetare în psihologie

Nu există un consens al cercetătorilor în ceea ce priveşte teoria metodelor (tipologia,criterii de clasificare), clasificarea metodelor diferă de la autor la autor.

Tipuri de clasificare in functie de urmatoarele criterii:


10

caracter metode obiective

metode subiective

metode de recoltare a datelor

scop metode de diagnoză

metode de prognoză

specificul relaţiilor investigate metode cantitative

metode calitative

(Zate, 1996, p.92, “Fundamentele psihologiei”)

Alţi autori (Chelcea, 2004), considerând criteriul reactiviăţii important (gradul deimplicarea al cercetătorului asupra obiectului de studiu) prin posibilitatea controluluivariabilelor, împart metodele în: experimentale şi nonexperimentale (cvasiexperimentale şide observaţie).

Metodele experimentale – constă în proceduri controlate în care experimentatorulmanipulează variabila independentă pentru a determina efectul asupra variabileidependente.

Experimentul poate fi condus în laborator, în teren sau poate fi utilizat evenimentul natural.

Avantaje: - stabileşte relaţia cauza-efect;

procedurile sunt puternic controlate, astfel că ele pot fi repetate de alt cercetator (grupul decontrol este foarte puternic la experimentul de laborator şi mai redus la experimentulnatural);

Dezavantaj: rezultatele de laborator pot fi mai greu generalizate în afara lui experimentului îi lipseste validitatea ecologică.

Metodele nonexperimentale

Studiul de caz = studiul, în profunzime, al unui individ singular;

Avantaj: tablou detaliat al comportamentului si dezvoltarii persoanei.

Dezavantaje:

nu poate fi foarte generalizată;

poate reflecta tendinţele deformatoare ale observatorului;

Observaţia naturală = observarea oamenilor in ambientul lor natural si fara manipulareacomportamentului;


11

Avantaje:

ofera o bună descriere a comportamentului;

comportamentul nu este distorsionat pentru că se desfaşoara în condiţii naturale;

este o sursa pentru ipotezele de cercetare.

Dezavantaje:

nu poate explica relatii de tip cauză-efect;

se manifestă tendinţele observatorului.

Observaţia de laborator = observatia în laborator, fără manipularea comportamentului.

Avantaje:

descriere mai bună;

control mai mare decat în ambientul natural;

Dezavantaje:

artificialitatea;

nu poate explica relaţii de tip cauza-efect;

se manifestă tendinţele observatorului.

Interviul participanţii sunt chestionaţi despre anumite aspecte ale vieţii lor.

Avantaj: grad mai mare de implicare în viaţă, atitudinile şi opiniile persoanei.

Dezavantaje:

pierderi de memorie;

distorsiuni voluntare ale memoriei.

Studiile de corelaţie = studii care masoară direcţia si marimea relaţiei între variabile.

Avantaj: permit predictii despre o variabilă plecând de la cealaltă variabilă.

Dezavantaj: nu pot determina relaţia cauza-efect.

A B A B

B A A B COVARIATIA (variază impreună, dar nu există relaţia


12

A B cauză-efect).

A B

Există şi metode statistice. Acestea pot fi clasificate în:

Statistici descriptive – masurarea tendinţei centrale şi variabilitatea (abaterea standardetc.), rezumă datele de cercetare.

Statistici corelaţionale – masoară variatia concomitentă a două variabile.

Statistici inferenţiale – utilizate pentru a vedea dacă modificările variabilei dependentesunt cauzate de variabila independenta.

Tehnica şi procedee

Componentele metodei se numesc procedee sau tehnici (unii autori consideră că tehnicaeste compusă din procedee). Termenul de “tehnică” îsi are sorgintea în grecescul “tekne”şi se traduce prin procedeu, vicleşug.

În genere, tehnica se defineşte prin trăsăturile sale de ansamblu de prescripţiimetodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă, atât în sfera producţieimateriale cât şi în sfera producţiei spirituale (cunoaştere, calcul, creaţie etc), precum şi încadrul altor acţiuni umane (Cazacu,A., 1991).

Tehnica de cercetare cuprinde operaţii riguroase, limitate, bine definite, transmisibile şisusceptibile de a fi aplicate în condiţii diferite, dar în funcţie de strategia generală definităprin metodă. Fiecare metodă îşi asociază mai multe tehnici specifice (moduli) sau schemeproprii de a integra tehnici aferente altor metode, într-un cadru de complementaritateoperatorie.

Procedura ca element asociat tehnicilor de investigaţie, de culegere, prelucrare şiinterpretare a datelor, se referă la operaţiile directe de raportare a cercetătorului la obiectulcercetat, la maniera de punere în relaţie a datelor, de exprimare şi de tratre primară acestora (Cazacu,A., 1991).

Procedeul este definit drept “maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor deinvestigare, iar instrumentele de cercetare sunt unelte materiale de care se foloseştecercetatorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor.

Metodele, tehnicile şi procedurile comportă legături multiple şi toate, se subsumează uneiperspective globale, de nivel teoretico-metodologic.

Metode de evaluare psihologică şi diagnoză specifice practicii psihologice şipsihoterapeutice. Analiza funcţională a comportamentului. Instrumente de evaluare:Interviul de evaluare-ghid şi Metoda biografică (anamneza).


13

Interviul de evaluare-ghid

Termenul “clinic” îşi are originea în cuvântul grecesc Kline, care înseamnă pat. Înmedicină, examenul clinic vizează demersul de obţinere de informaţii de la patulbolnavului; astăzi se foloseşte şi termenul de “învăţământ clinic” cu referire la procesul dedobândire de cunoştinţe în contact direct cu bolnavul, lângă patul acestuia ( Dafinoiu, I.,2002).

În domeniul psihologiei, termenul de interviu clinic are un sens oarecum diferit: el vizeazădobânidrea de informaţii şi înţelegerea funcţionării psihologice a unui subiect prinfocalizarea asupra trăirilor acestuia şi punând accent pe relaţia stabilită în cadrul situaţieide interviu.

Interviul clinic este însăşi paradigma muncii psihologului clinician. Prin utilizareainterviului, psihologul poate să obţină informaţii despre problemele şi dificultăţilesubiectului, despre evenimentele trăite, istorie sa, relaţiile cu ceilalţi, viaţa sa intimă etc.Prin urmare, acest instrument ne permite accesul la subiectivittaea clientului (pacientului)şi înţelegerea acestuia în specificitatea sa. Informaţiile pe care le obţinem cu acestinstrument un pot fi înţelese altfel decât raportate strict la cadrele de referinţă alesubiectului investigat. Aşa de exemplu, dificultăţile unui individ dobândesc sens numaidacă sunt restituite propriului lor cadru de referinţă: istoria personală, istoria familială,maniera în care se relaţionează cu ceilalţi, valorile şi personalitatea sa.

Noţiunea de interviu clinic este legată de Carl Rogers, psihoterapeut american interesat dedinamica personalităţii şi de valorile umane. El a fundamentat o serie de noţiuni:“acceptarea celuilalt, “centrarea pe persoană”, “empatie”,nondirectivitatae”,”comprehensiune”. Carl Rogers avea convingerea că “singur pacientulştie unde şi cum suferă”. Toate aceste noţiuni fundamentează astăzi cadrul desfăşurăriipractice a interviului clinic.

Tipuri de interviu:

1. Interviu non-directiv, se centrează pe persoană si subiectul investigat are libertateade a vorbi despre problemele sale, dificultăţi şi teme de interes. Clinicianul îlascultă fără să-l întrerupă, pune din când în când întrebări, circumscrie anumiteteme şi respectă momentele de tăcere, discontinuităţile, asociaţii libere;

2. Interviu semi-directiv, se defăşoară în baza unui ghid, care cuprinde principaleleteme ce vor fi explorate împreună cu subiectul;

3. Interviu directiv, subiectul răspunde la un set de întrebări strict ordonate.Relaţia psiholog-pacient favorizează un dialog asimetric între un subiect şi unprofesionist, care trebuie să aibă competenţa de a lua o anumită poziţie în acest tip dedialog.

Metoda biografică (anamneza)

Metoda biografică este denumită şi anamneză după termenul folosit în medicină şidesemnează reconstituirea istoricului unei maladii.


14

În psihologie, metoda biografică implică o analiză a datelor privind trecutul uneipersoane şi a modului ei actual de existenţă (Cosmovici, A,1996). Studiul trecutului uneipersoane este foarte important deoarece în primii ani de viaţă, în special în primii trei ani(şi în următorii patru ani), se pun bazele formării personalităţii copilului şi aindividualităţii acestuia, are loc cristalizarea caracterului. Familia joacă un rol central înmodelarea fragilei mlădiţe prin asigurarea climatului sanogen, a unor interrelaţii bazate peiubirea necondiţionată, respect şi încredere. La cest nivel găsim cauzele primare alecomportamentului la vârsta adultă. Firul vieţii psihice concrete, desfăşurat de-a lungulanilor, ne dezvăluie motivele, interesele, aspiraţiile reale. Mai târziu, când examinămmodul de reacţie concret al unei persoane în contexte de viaţă obişnuite, ajungem la oimagine corectă asupra specificului său, nedistorsionat de ambianţa artificială a unuiexamen psihologic.

Metoda biografică contribuie alaturi de alte metode psihologice la stabilireaprofilului personalităţii subiectului, dar şi la explicarea comportamentului actual alacestuia.

Ea vizeaza strângerea informaţiilor despre principalele evenimente trăite de individîn existenţa sa, despre relaţiile şi semnificaţia lor în vederea cunoaşterii "istoriei personale"a subiectului.

Se concentrează asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului,relaţiilor dintre evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre evenimentele scop şi celemijloc. Cauzometria şi cauzograma, ca variante mai noi ale metodei, au ca scop tocmaisurprinderea relaţiilor dintre evenimente.

Exista o dificultate întâmpinată în folosirea acestei metode - cea a măsurării, în careindicaţiile biografice ar putea fi convertite în date ştiinţifice. Experimentatorul dispune dedouă categorii de procedee de analiză a datelor, obţinute prin metoda biografică:

procedee cantitative (selective) analizându-se cursul vieţii subiectului în întregime; procedee calitative (integrale) analizându-se o microunitate biografică, de exemplu o zi

obişnuită din viaţa individului, din momentul trezirii şi pâna la cel al culcării.În cadrul investigaţiei biografice, distingem două momente importante: recoltarea

datelor şi interpretarea acestora.

Recoltarea informaţiei primare se poate face pe două căi: indirect şi direct. Caleaindirectă constă în studiul documentelor (fişe şcolare, medicale, profesionale, caracterizări,recomandari, jurnale, date de familie etc.), analiza produselor activităţii (modelaj, pictură,caiete de teme) şi în discuţii cu persoane cu care subiectul studiat se află în relaţiisemnificative (rude, prieteni, colegi, şefi, subalterni etc.). Pentru a întelegecomportamentul actual al subiectului şi relaţionarea lui cu ceilalţi, este necesar să neconcentrăm atenţia asupra perioadelor modale ale psihogenezei:

- vârsta de 3 ani - constituirea conştiinţei de sine şi a Eului;

- vârsta de 6/7 ani - adaptarea şi integrarea şcolară;


15

- vârsta de 12/14 ani - pubertatea şi profundele sale transformari;

- vârsta de 16/18 ani - adolescenţa, afirmarea Eului, structurarea liniei şi a idealului deviaţă.

Calea directă constă în obţinerea datelor care ne interesează de la însuşi subiectul pe careni l-am ales spre studiu, în cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale. Se ştie ca oameniidiferă foarte mult între ei în ceea ce priveşte deschiderea, disponibilitatea de a-şi relata înmod obiectiv şi sincer trecutul. De aceea, psihologul trebuie sa aibă în vedere câtevaexigenţe metodologice:

- determinarea prealabilă a apartenenţei tipologice a personalităţii subiectului;- stabilirea strategiei dialogului (pe baza tipologiei stabilite) în vederea obţinerii datelor

şi informaţiilor necesare;- câştigarea încrederii subiectului şi înlăturarea barierelor cognitiv-afective care ar putea

frâna raspunsurile la întrebări;- păstrarea unei distanţe necesare, prin neimplicare afectivă pentru a disocia din

relatările individului, realul de imaginar, sinceritatea de simulare;- înregistrarea doar a evenimentelor semnificative modale pe care le-a trăit subiectul si

care prin conţinutul sau impactul avut, au marcat cursul devenirii ulterioare aprofilului personalităţii;

- manifestarea prudenţei, chiar a suspiciunii în legatură cu datele furnizate de subiect(sau de ceilalţi) şi neaparat verificarea acestor informaţii prin alte metode.

Aspectul esenţial şi cel mai dificil al metodei biografice este reprezentat de efortul deinterpretare. Interpretrea este necesară în absolut toate metodele psihologice, dar numai înanamneză, ea devine esenţialul, momentul caracteristic. S+ar putea spune că metodabiografică este o hermeneutică a materialului oferit de existenţa unei anumite persoane.Acest demers specific este, din păcate, puţin elaborat ştiinţific. Psihanaliza a acordat multăatenţie trecutului unei persoane prin S. Freud, dar aceleaşi fenomene au putut fi explicate şide A. Adler ori C. Rogers. Şi W. Dilthey a acordat atenţie biografiei, iar mai recent G.Allport. Cel care a crea un sistem complex de interpretare este profesorul german H.Thomae. În cartea sa Das Individuum und seine Welt, apărută în 1968, el face o analizăminuţioasă a resurselor oferite de biografie. El evidenţiază posibilitate utilizării a 29categorii, 29 puncte de vedere prin care putem privi viaţa persoanei.utilizează

Avantajele decurg din naturaleţea şi autenticitatea datelor furnizate de aceastămetodă.

Dezavantajele sunt date de faptul că fiind o metodă de reconstituire a vieţii unuiindivid, pornind de la diverse surse, este posibil ca această reconstituire să fie incompletăsau chiar voit deformată.


16

CURS NR. 3

OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR

3.1. Constructe ipotetice

În scopul declanşării unei cercetări, trebuie să decidem ce înţelegem prin conceptele pecare ne bazăm activitatea. De exemplu, conceptele de comportament, moitvaţie, găndiresau inteligenţă sunt termeni generali care se referă la o varietate largă de reacţii, trăiri,judecăţi pe care oamenii le exteriorizează. Ele reprezintă idei generale pe care se bazează« construcţia » cercetării, aceşti termeni se numesc constructe ipotetice. Un constructipotetic este un concept abstract folosit într-o manieră teoretică particulară pentru adescrie diferite comportamente în conformitate cu trăsăturile şi cauzele lor de bază(Aniţei,2007). Este o idee care ne permite să descriem, să organizăm, să rezumăm şi să comunicăminterpretările comportamentale concrete. Studiul constructelor se face indirect prinobservarea aspectelor lumii reale pe care considerăm că le-ar reflecta. Se fac apoiraţionamente despre constructe şi modul lor de operare în natură pentru determinareacomportamentului. Trebuie să definim fiecare construct ipotetic în termenii unui evenimentspecific, măsurabil ce reflectă constructul.

Operaţionalizarea conceptelor, modalităţi nominale şi operaţionale

Operaţionalizarea permite să distingem între ceea ce aparţine ştiinţei şi ceea ce aparţinespeculaţiei. ( Paul Fraise). Ea este pentru alţii (Tolman), un principiu ştiinţific care cere canoţiunile să fie astfel încât să poată fi probate concret şi repetabil de către cercetătoridiferiţi şi independenţi.

Operaţionalizarea conceptelor constă, în ansamblu, într-un şir de operaţii care pun înlegătură cognitivă enunţurile şi, îndeosebi, conceptele generale, cu acele concepte care lepot măsura sau evalua şi care se numesc concepte « operaţionale ”.

Operaţionalizarea conceptelor este trecerea de la concept la dimensiuni, variabile,indicatori şi indicii săi specifici.

Definiţia nominală (sau verbală) constă din spcificarea înţelesului unui termen cu

ajutorul altor termeni sau altfel spus din descrierea verbală a semnificaţiei unui concept.

Definiendum-ul,cuvânt al cărui înţeles trebuie arătat are aceeaşi semnificaţie ca şi

defiens-ul, cuvintele cu ajutorul cărora se instituie un nume,se introduce un termen nou învocabularul ştiinţei sau în vocabularul unui agent cunoscător. Definiţia nominală nu poatefi nici adevarată nici falsă, ea este o convenţie: ori de câte ori citim sau auzim termenul”deprivare relativă” întelegem “percepere de către factorii sociali a discrepanţei dintreexpectaţia valorii şi capacitatea valorica a lor”.”Expectatia valorilor”semnifică bunurile şi


17

condiţiile de viată pe care oamenii cred că sunt îndreptaţiţi să le obţina”, iar “capacitateavalorica” desemnează “bunurile şi condiţiile de viaţă pe care oamenii apreciază că suntcapabili sa le obtina”. Cu aceste precizari definirea nominală a termenului de “deprivarerelativa” nu s-a epuizat.

Definiţia operaţională are o deosebită importanţă în stiintele sociale şi

comportamentale pentru că cele mai multe din obiectele şi calităţile designate prin

termeni din vocabularul acestor ştiinte nu pot fi direct observabile.

Valorile, atitudinile, inteligenta nu pot fi direct observate: nici alinierea, structura socialăsau deprivarea relativă în astfel de cazuri se înceraca traducerea conceptelor

În”evenimente observabile”sau operaţionalizarea conceptelor. Definitia operatională

reprezintă un procedeu eficient de a decide dacă o calitate poate fi atribuită unei unităţisociale. Aşa cum sublinia şi Julian L.Simon (1969), o definiţie este operationala numaidacă cel care analizează conceptul specifică procedeul (incluzand şi instrumentele folosite)pentru identificarea sau generarea definiendum-ului şi gaseşte un înalt coeficient desiguranţă (consistenţă în aplicare) pentru definiţia dată.

3.2. Ipoteze de cercetare. Precizări terminologice

Ipoteza reprezintă o formă specifică a gândirii ştiinţifice care oferă posibilitateatrecerii de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor de producere a acestor fapte.

Ipotezele nu trebuie confundate cu presupunerile sau bănuielile. Presupunerea are ofuncţie instrumentală şi reprezintă un enunţ care nu se confruntă cu realitatea. Bănuialaconstituie echivalentul ipotezei în planul cunoaşterii la nivelul simţului comun. Pornind dela un număr redus de informaţii întâmplătoare, se formulează enunţuri despre legăturiledintre fenomene, dar sunt simple bănuieli. Ipotezele se bazează pe un număr mare deobservaţii sistematice (Chelcea, 2004).

Formularea ipotezelor de cercetare reprezintă un moment esenţial în metodologiacercetării, ipotezele ghidează şi direcţionează întreaga activitate de cercetare. Ipotezelesunt considerate a fi “inima” sau “nucleul” cercetării. Ipoteza poate fi încadrată în douăplanuri: planul teoriei sau planul cercetării. În cadrul teoriei, ipoteza este speculativă,conjuncturală şi provizorie. Într-o cercetre, ipoteza capătă nuanţe specifice şi concrete maipronunţate.

3.2.1. Definiţia şi dimensiunile ipotezei

După Theodore Caplow « O ipoteză este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă carepermite verificarea empirică « Theodore Caplow ( apud Clelcea, 2004).

Etimologic, conceptul de ipoteză derivă din limba greacă veche : « hupothesis » şidesemnează acţiunea de punere (thesis, these) dedesubt (hupo). Se mai consideră uneori


18

(Stahl, 1974) că termenul ar deriva din grecescul « hipo » şi « thesis » (poziţie) şi înaceastă accepţiune ar insemna subteză. Alţi specialişti (Constantinescu, 1972) consideră căipoteza înseamnaă o pre-teză sau antiteză, adică ceea este inaitea tezei.

3.2.2. Principalele caracteristici care întemeiază ştiinţific enunţul ipotetic :

a) Validitatea. Ipoteza trebuie să aibă un anume grad de concordanţă cu materialul faptic lacare se referă.

b)Verificabilitatea. Ipoteza poate fi admisă, ca atare, numai dacă este principial verificabilă(testabilă) cu mijloace adecvate demersului ştiinţific.

c) Îndoiala şi provizoratul. Ipoteza nu reprezintă o certitudine, ci o supoziţie, opresupunere. In consecinţă, ea se va transforma în teză ( de îndată ce a fost confirmată), vafi abandonată sau reformulată (dacă a fost infirmată).

d) Comunicabilitatea. Ipoteza trebuie să fie formulată clar şi simplu sub aspect logic, săpoată fi preluată de alţi cercetători în vederae verificării sale. Claritatea enunţuriloripotetice asigură premisele pentru dobândirae unui ridicat grad de fidelitate a operatorilor,eliminând, astfel, ambiguitatea şi confuzia (Cazacu, A., 1991).

Elaborarea ipotezelor presupune, în linii generale, un demers intelectual de tip inductiv saude tip deductiv, cele două tipuri fiind puternic interferente.

Modalitatea inductivă presupune consideraraea faptelor concrete ca bază de pornirepentru formularea ipotezelor. Ea se exprimă în plan intuitiv constituit prin confruntareaimediată şi rapidă a datelor existente cu capacitatea analitică a cercetătorului) şi raţional(bazat pe o atentă şi laborioasă examinare a faptelor, cu ajutorul unor judecăţi adecvate),precum şi prin efectul de « serendipitate » ( naşterea ipotezei din constatarea unui fapt-surpriză, neaşteptat, izolat, inexplicabil cu ajutorul informaţiilor existente pâna în acelmoment).

Modalitatea deductivă constă în considerarea, alături de fapte, a ideilor preexistente, dincare se extrag noi presupuneri.

Distingem trei cazuri ale acestei modalităţi :

a) deducerea ipotezei dintr-o teorie formulată, ceea ce presupune integrarea faptelor cărorale căutăm explicaţie într-o structură conceptuală definitivată, intr-un model analitic unitar.Acesta este cazul deductiv fundamental, orice altă manieră de formulare şi construire aipotezelor fiind subordonată unei opţiuni teoretice de bază ;

b) deducerea ipotezei din lucrări anterioare, dar fără explicitarea modelului teoretic de bază(acesta rămânând implicit)

c) deducerea ipotezei cu ajutorul raţionamentului analogic, care presupune « apropierea »unor corpuri de de date distincte, operaţie din acre pot rezulta formulări noi, cu caracter


19

ipotetic, datorate « translaţiei analitice » pe care o poate face cercetătorul de la un domeniula latul al vieţii sociale.

Încercarea de conciliere a ipotezelor de dip inductiv cu cele de tip deductiv se bazează launii autori pe distincţia între inducţia enumerativă şi cea eliminativă, cea din urmă avândun credit mai mare, precum şi pe supraliciatraea operaţiilor mentale de tipul analogiei,metaforei, modelului, imaginaţiei euristice etc.

3.2.3.Clasificarea ipotezelor

Clasificarea ipotezelor se face în funcţie de anumite criterii :

a) După nivelul de elaborare, distingem ipoteze de cercetare şi ipoteze de lucru(operaţionale) ;

b) După întindere (sferă), ipotezele pot fi globale sau parţiale ;c) După conţinutul lor, distingem « ipoteze uniformităţi » şi « ipoteze acţiuni » ;d) Ipoteze descriptive (de identificare a unor fenomene, de clarificare) ;e) Ipoteze statistice (ipoteze de nul) sau probabiliste (de explorare a unor corelaţii

între variabile analitice sau de extrapolare a caracteristicilor unui eşantion launiversul integral al populaţiei cercetate) ;

f) Ipoteze euristice (care au rolul de a stimula permanent actul investigatoriu,prospectând legăturile noi) ;

g) Ipoteze nomologice (anticipări asupra condiţiilor şi modurilor de formare a legilor);h) Ipoteze implicite şi explicite ;i) Ipoteze aposteriori ( « post-factum « ), rezultă în urma finalizării unei cercetări şi

exprimă legături posibile şi probabile intra şi/sau inter-fenomenale, care nu au fostcuprinse în orizontul cercetării sau care emerg din structura conceptuală, teoretică ageneralizărilor operate pe baza cercetării ; ele au un caracter aparte.

3.3. Stabilirea variabilelor

Stabilirea variabilelor reprezintă momentul cheie al cercetării. Conceptul de „variabilă” aremai multe conotaţii în ştiinţele socioumane. Ea desemnează în sens restrâns calitatea. Însens general, termenul de „variabilă” priveşte indicarea proprietăţii fenomenelor şiproceselor sociale de a schimba, de a lua valori diferite de la un moment la altul, de la unindivid la altul, de la o colectivitate la alta, indiferent de natura fenomenului respectiv. Înaceastă accepţie, termenul de „variabilă” este pus în relatie cu cel de „criteriu”. R. Boudonconsidera ca variabila este „rezultatul impărtirii colectivităţii după unul sau mai multecriterii” – sexul, nivelul de calificare sau vârsta populaţiei studiate sunt tot variabileconform definiţiei enunţate. Despre natura variabilelor, se poate consemna faptul caacestea sunt privite atât ca realităţi manifeste (observabile în mod nemijlocit), cât şi ca stărilatente, care nu pot fi direct observabile (măsurabile), dar care pot fi cercetate prinindicator direct observabil. Variabila este o noţiune foarte disputată în cercetareasocioumană. Dupa Ion Mărginean (1982), trebuie reţinute cel puţin trei înţelesuri:

1. Desemnarea cantităţii, a laturii cantitative a fenomenelor observate ( vârsta este aastfel de variabilă).


20

2. Desemnarea proprietăţii fenomenelor de a se schimba, luând valori diferite de la unmoment la altul. În această accepţiune, variabila ne apare ca rezultat al împărţiriicolectivităţii după unul sau mai multe criterii: sexul vârsta, nivelul de şcolaritate,mediul rezidenţial etc.

3. Desemnarea unui moment (“nod”) analitic pe traseul operaţional concept-indicatori, unele concepte bucurându-se de proprietatea de a lua valori diferite peun continuum anume.

Variabilele sunt, şi ele, concepte subsumate conceptelor de bază ( de pornire), indicândsensul variaţiei faptelor pe care le subîntinde conceptul. După G. de Landshere,variabilele sunt caractere sau termeni cărora li se pot atribui mai multe valori(eventualităţi) într-un ansamblu numit “domeniu de variaţie”.

Există o bogată tipologie a variabilelor: independente (active) referitoare la cauze într-un raport cauzal,; aleatoare (cunoscute numai prin tragere la sorţi a individului sau alteiunităţi de analiză, căreia i se măsoară un caracter); analitice (determinate prin operaţiimatematice sintetice); alocate (date, existente ca atare-vârstă, profesiune, sex);antecedente care premerg alte variabile într-un şir cronologic); auxiliare (cărorra li secunosc valorile, dar se introduc în studiu pentru a se obţine o imagine mai completă);compuse (sintetice, reunind mai multe variabile, de ex.: “statul socio-educaţional”;concomitente (care evoluează în acelaşi sens cu alte variabile); confuzionale (careafectează rezultatele cercetării, fără a avea legături explicite cu variabilelel studiate şidefinite); constitutive (care explică o anume legătură testată dintre alte variabile);contextuale ( calificatoare ale unui context studiat); continui (care pot lua orice valori);controlate (manipulabile de către cercetător); dependente (pasive, indicând fenomenulde explicat; discrete (compuse din elemente separate- sex, rasă, profesiune); de intrare(caracteristicile inputurilor în sisteme definite); distributive (care permit clasificareadatelor de observaţie); globale (referitoare la realităţi macro-sociale); istorice (carevariază în timp); manifeste (interpretabile pornind de la sensul lor imediat, observabil);latente (ascunse, care oferă o explicaţie pentru corelaţii manifeste, dar necesită studii în“profunzime”); moderatoare ( nuanţează relaţia dintre VI şi VD); nominale (calitative);parazite ( influenţează variabilele cercetate, dar un fac obiectul cercetării); predictive (acăror valoare permite să se prevadă valorile altor variabile); test (care furnizeazăinformaţii suplimentare, probatorii, relativ la legăturile diferitelor variabile.

Analiza variabilelor are mai multe modalităţi:

1. Analiza univariată - în care se consideră doar o singură variabilă)

2. Analiza bivariată este cea care explicitează tipul relaţiei dintre două variabiledefinie.

3. Analiza multivariată. Este o modalitate mai complexă, presupune luarea înconsiderare simultan, a tuturor legăturilor dintr-un set larg de variabile.


21

4. Analiza discriminată- urmăreşte combinaţii de variabile care discriminează celmai bine într-un ansamblu mai larg.

5. Analiza de regresie- permite, pornind de la evaluări efectuate asupra unuieşantion, stabilirea celei mai bune realţii de tip linear între o variabilădependentă şi un anumit număr de variabile indepenente.

3.4. Conceptul „dimensiune” este inclus în schema clasică de operaţionalizare, el prezintătotuşi un grad înalt de relativism şi poate ambiguitate. Dimensiunile unui anumit conceptnu se impun de la sine. Nu numai ca nu decurg automat odată ce s-a definit conceptul, darnici nu pot fi elaborate ca model unic. Un criteriu orientativ pentru elaborareadimensiunilor îl constituie obţinerea de elemente concrete suplimentare de definire avariabilelor sociale. Gradul de adecvare a modelului dimensional se determină pe bazarelevanţei informaţiilor ce rezultă din utilizarea lui şi este remarcabil că acest fapt să serealizeze prin intermediul cercetărilor pilot, pentru a nu compromite cercetarea propriu-zisă. Dimensiunile unui concept sunt clase de informaţii necesare pentru a studia spaţiul deatribute al unui concept, adică gama sau evantaiul de însuşiri pe care conceptul le„decupează” din realitate. Dimensiunile sunt tot concepte, dar concepte cu un grad mairedus de generalitate decât conceptul - matcă. Atributele sunt relativ “observabile”, pot fiidentificate. Dimensiunile sunt tot concepte, dar un grad mai redus decât conceptul matcă.Ele redau informaţii despre acele laturi, verigi, momente ale realităţii care, în totalitatealor, exprimă spaţiul de atribute al conceptului.

3.5 Indicatorii reprezintă acel concept care redă un semn observabil, măsurabil, referitorla anumite aspecte ale realităţii sociale. Este conceptul care face ca ceva anume să poată ficonsumat, observat şi măsurat direct, nemijlocit. Indicatorii mediază cunoaşterea uneidimensiuni prin variabile aferente acesteia, redând aspectul observabil şi măsurabil alrealităţii, în timp ce dimensiunea (deşi mai „concretă” decât conceptul) dă informaţiidespre fapte neobservabile direct. În termeni statistici, indicatorul este „o caracteristică”,exprimată numeric a unei categorii economice, sociale, fiind noţiunea pentru o expresienumerică determinată pe baza de observaţii statistice. Indicatorii ne apar ca expresiimăsurabile a unei variabile (exemplu vârsta fiind variabilă se măsoară în ani împliniţi).Elaborarea indicatorilor porneşte de la stabilirea variabilelor care sunt reţinute în studiu.Indicatorii mediază cunoaşterea unei dimensiuni prin variabilele aferente acesteia, redândaspectul observabil şi măsurabil al realităţii, în timp ce dimensiunea (dei mai “concretă”decât conceptul) dă informaţii despre fapte neobservabile direct. “Indicatorul reflectăaspectul direct observabil, concret, în măsura în care acest aspect este pus într-un raport denecesitate cu un fapt general, neobservabil, direct”(O. Hoffman, op.cit., pag.52).Indicatoriipot fi generali (sintetici) sau empirici (după proprietăţile lor de redare a variabilităţii şidimensiunilor fenomenelor studiate). De asemenea este necesar să distingem întreindicatorii psihosociologici şi cei statistici, cei din urmă fiind folosiţi pe larg şi însociologie. Cercetătorul St. Nowak analizează trei tipuri de indicatori, în funcţie de derelaţia (preponderent statistică) dintre indicator şi indicat. Dacă ambii termeni sunt realităţiempirice direct observabile, atunci relaţia lor este de tip corelaţie. Dacă indicatorul este


22

elaborat terminologic şi sintetic, atunci el devine indicator definiţional. În al reilea caz,avem în vedere indicatorii de inferenţă (care caracterizează variabilelel latente).

3.6 Indicele reprezintă un raport dintre mărimea unui indicator al momentului t1 şimărimea acelui indicator la momentul t0 sau un raport dintre două marimi coexistente.Indicele este redat prin conceptele operaţionale cele mai observabile şi măsurabile, dregulă sub formă de fracţie numerică.

3.7. Eşantionarea

Una dintre cele mai importante probleme în proiectarea unei cercetări este cea legată deeşantionare sau selecţie. Aceşti termeni sunt consideraţi sinonimi şi desemnăm prin eisetul de operaţii, cu ajutorul cărora, din ansamblul populaţiei vizate de cercetare, se alege oparte, care va fi supusă direct cercetării şi această parte se numeşte eşantion.

Alegerea trebuie făcută de aşa manieră încât, prin intermediul acestui studiu redus, să seobţină concluzii cu valabilitate generală, adică dând seamă de caracteristicile întreguluiunivers de indivizi constituenţi ai populaţiei (Rotariu, Iluţ, 2001).

3.7.1.Reprezentativitatea eşantionului

Calitatea esenţială a eşantionului este reprezentativitatea, care constă în capacitateaacestuia de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care esteextras. Notiunea de reprezentativitate, capătă o semnificaţie foarte exactă în contextulteoriei matematice a probabilităţilor, teorie prin care, se fundamentează întreg câmpulproblematic legat de eşantionare. Această cale matematică de abordare, conduce la oexprimare cantitativă agraddului d ereprezentativitate a unui eşantion, în care intervin douăentităţi diferite ca natură :

O mărime d, numită eroare maximă, ce exprimă diferenţa cea mai mare pe care oacceptăm să apară între o valoare, v*, găsită pe eşantion, şi valoareacorepunzătoare, v, din populaţie ;

O mărime P, numită nivel de probabilitate sau nivel de încredere, care arată ceşanse sunt ca eroarea reală comisă, atunci când valoarea v-fireşte, necunoscută-esteaproximată prin v*, să nu depăşească limita d.

Pentru nivelul de probabilitate, valoarae minimă acceptată este de 0,95, ceea ceînseamnă că şansele de a greşi estimarea nu trebuie să fie mai mari de 5%. Înmajoritatea studiilor se obişnuieşte să se evidenţieze tocmai această probabilitate de a« greşi », notată cu p şi care este complementară celei despre am vorbit mai sus :

p= 1-P.

Pentru valoare d, o eroare de 3 puncte procentuale, este de regul[ acceptabilă în studiilepsihosociologice aplicate, dacă e vorba de proporţii, dacă este vorba de alte mărimi, sepoate generaliza acest ordin de mărime spunând că o eroare de 2-3% din mărimeaestimată se poate accepta.


23

În consecinţă, folosirea expresiei de “eşantion reprezentativ”este justificaă, dacă prinaceasta se înţelege că, în raport cu toate caracteristicile studiate, eroroarea d este subo limită acceptabilă, iar mărimea p se află sub pragul de 5% (sau P peste cel de 95%).

Gradul de reprezentativitate a eşantionului depinde de următoarele aspecte :

caracteristicile populaţiei care urmează a fi studiată, într-o cercetare se studiazăseturi de însuşiri ;

mărimea eşantionului, sporul dereprezentativitate nu este direct proporţional cucreşterea volumului eşantionului, dependenţa dintre reprezentativitate şi nmărul deindivizi din eşantion nu este lineară. Un eşantion format din n indivizi are, ceterisparibus, aceeaşi reprezentativitate, indiferent de mărimea populaţiei din care esteextras.

procedura de eşantionatre folosită. Calculul reprezentativităţii unui eşantion esteposibil nai pentru anumite procedee dealegere a eşantionului, cele aleatoare sauprobabilistice. Între tehnicile de eşantionare-chiar probabilistice-există diferenţemari în ceea ce priveşte asigurarea reprezentativităţii, prin urmare, nu toate auaceeaşi valoare de cunoaştere.

3.7.2.Tipuri de eşantioane

O distincţie clasică este cea dintre eşantioane aleatoare (probabilistice) şi nealeatoare(neprobabilistice).

O procedură de eşantionare ese aleatoare atunci când fiecare individ din populaţie areo şansă calculabilă şi nonulă de a fi ales în eşantion. Orice procedură care încalcă celpuţin una din acestecerinţe este neprobabilistică.

Prima parte a definiţieireclamă posibilitatea calculării, pentru fiecareindivid, respetivcategorie de indivizi, a probabilităţii de a apre în eşantion. Fără îndeplinirea acesteiexigenţe nu este posibilă aplicarea propoziţiilor probabilităţilor şi deci nici efectuareacalculelor necesare pentru determinarea reprezentativităţii eşantionului.

3.7.2.1. Eşantionare simplă aleatoare. Procedura “tipic ideală“ de selecţie simplăaleatoare este cea a loteriei sau a “tragerii la sorţi“. Pentru fiecare individ este dinpopulaţie, se confecţionează un bileţel, o bilă etc., care se introduc în urnă, unde seamestecă bine şi se extrag atâ căt o cere efectivul eşantionului.

3.7.2.2. Eşantionare prin stratificare. Aceasă procedură probabilistică, în forma ceamai simplă, are la bază următoarea idee. Se porneşte de la o diviziune a populaţiei,după un anumit criteriu, cifre care prin însumare dau efectivul populaţiei.

3.7.2.3. Eşantionare multistadială. Denumirea de “multistadială“ provine din faptulcă există mai multe stadii în alegerea eşantionului final, corespunzător fiecărui nivel alunităţilor de eşantionare.

3.7.2.4. Eşantionarea multifazică. Procedura constă în alegerea, iniţial, a unuieşantion de dimensiune mai mare, la nivelul căruia se aplică un instrument de cercetare


24

mai simplu, eşantion care la rându-i se supune unor operaţii succesive de eşantionare,determinându-se astfel loturi din ce în ce mai mici, cărora li se va aplica (şi) alteinstrumente, de regulă tot mai complexe, mai subtile şi deci mai sofisticate.

3.7.2.5. Eşantionarea pe cote

Este cea mai cunoscută şi mai utilizată procedură de eşantionare nealeatoare şi eaprescrie alegerea pentru cercetare a subiecţilor prin încadrarea acestor alegeri în“ cote”, adica indicând frecvenţele indivizilor care prezintă anumite însuşiri.


25

CURS NR. 4

METODA OBSERVAŢIEI ÎN PSIHOLOGIE

Experimentul se instituie în baza unei idei, a unei ipoteze care este o întrebare adresatăunei zone din realitate (Bacon). Cauza fenomenului studiat se prezumă în ipotezaformulată.

4.1 Observaţia este cea mai veche metodă psihologică , ea este prezentă în mod practic întoate domeniile psihologiei. Orice cercetare concretă are ca punct de plecare un procesobservaţie.”Pleci de la obsevaţie, descoperi un fapt interesant urmează să reproduci apoisituaţia respectivă făcând să varieze factorii implicaţi” spune într-u interviu, Piaget. Defapt, aici începe experimentarea.

Observaţia, ca metodă de investigaţie, nu se reduce la simpla impresie asupra uneipersoane sau a unui fapt. Observatorul are şansa de a descoperi un fapt inedit sau demn deatenţie numai dacă inspectează realul, fiind înzestrat cu un fond bogat de cunoştinţe, fondde ipoteze latente, în măsură să faciliteze formularea unor ipoteze locale care să fie supuseexperimentării şi verificării (P.Fraise, 1982).

Se impune a preciza că există o distincţie între observaţia care însoţeşte activitateaprofesională a psihologului în general şi observaţia care însoţeşte activitatea de cercetare înpsihologia experimentală. Prima formă de observaţie, adesea se constituie într-o sursăpentru cea de-a doua. Precizarea făcută are în vedere specificul activităţii psihologieiexperimentale în care observaţia joacă rolul metodei de cercetare.

4.2 Definire şi caracteristici

Etimologia cuvântului îşi are sorgintea în latinescul observaţio,-onis şi înseamnă a privi, afi atent la. Dacă în experiment, în mod deliberat se provoacă o modificare a variabileiindependente urmărindu-se efectele acesteia asupra variabilei dependente(comportamentul), în observaţie fenomenul este urmărit în modul natural de desfăşurare,încercându-se surprinderea unor relaţii cauzale stabilite, constante, edificatoare (Aniţei,2007).

În experimentul de laborator, observaţia va fi subordonată scopurilor acestuia şi va urmăriobţinerea unor date suplimentare, care să descrie modificările variabilei dependente.Metoda observaţiei poate fi utilizată cu succes în laborator, distincţia esenţială care seimpune este aceea a prezenţei sau absenţei a manipulării deliberate a variabilelor implicate.

Marca psihologică a observaţiei ca metodă de cercetare în laborator, o constituieînregistrarea sistematică a manifestarilor comportamentale aşa cum se prezintă ele încondiţiile normale ale contextului de desfăşurare într-un mod discret. Banister et al., 1996(apud Aniţei, 2007) impun şi alte caracteristici definitorii observaţiei:


26

Precizia observaţiei; Focalizarea; Nivelul de conştientizare a prezenţei observatorului de către subiectul observat; Durata observaţiei; Nivelul de informare oferit subiectului observat.

4.3. Observaţia ocazională versus observaţia sistemică

Observaţia ocazională, se exercită într-o manieră neformală, neghidată de reguli, esteobservaţia practicată în mod cotidian de către psiholog, fie asupra lui, fie asupra celor dinjurul său (Aniţei, 2007).

Un caz particular al observaţiei ocazionale este observaţia accidentală, ce apre într-unanumit context expeimental, cercetătorul constatând aspecte inedite, chiar dacă urmăreşteun set de scopuri proprii. Aceasta poate contribui la extragerea unor concluzii totalneaşteptate şi originale îmbogăţind istoria ştiinţei.

Observaţia sistematică este străină clişeelor obişnuite, ea urmăreşte înregistrarea obiectivăa faptelor după un plan riguros în cadrul proiectului de cercetare prin restrângereacâmpului studiat şi impunerea selectării datelor relevante pentru experiment. Dateleobservaţiei sistematice vor fi consemnate în mod riguros de către observatori în cadrulgrilei de observaţie alcătuite şi planificate anterior.

4.4. Observaţie şi experiment

Din perspectivă temporală, cele două metode de cercetare constituie două momentesuccesive, observaţia precede experimentul. Aceasta este o ordine istorică atăt în evoluţiaşiinţelor cât şi implicit a psihologiei. În mod obişnuit, spunem că realitatea fiind observată,ne semnalează anumite probleme, pe care ulterior le vom aborda într-o manierăexperimentală. Observaţia survine pe parcursul experimentului ca sursă de datesuplimentare asupra efectelor variabilei independente fiind totodată şi o metodă ajutătoare.

Elementul comun pentru observaţie şi experiment este constatarea unor fapte ce au darul dea fi raspunsul la anumite probleme. Găsim ceea ce căutăm de cele mai multe ori,laboratoarele au acumulat de-a lungul timpului multe date observaţionale şi unele dinacestea sunt inutile deoarece cercetătorii nu au pus întrebări precise.

Diferenţa observaţie-experiment constă în calitatea întrebării puse, în observaţie întrebarearămâne deschisă şi cercetătorul nu cunoaşte răspunsul sau are o vagă idee; în experimentîntrebarea se transformă în ipoteză, se avanseză supoziţia existenţei unei relaţii între fapte,experimentul îşi propune să verifice relaţia. Procedurile observaţiei sunt mai puţinriguroase decât ale experimentului, între cele două metode de cercetare în psihologiceexistând şi diferenţe de grad şi nivel. În cazul experimentului explorator de tipul „ce seîntămplă dacă…”, observaţia va avea un rol mai imporetant deoarece ea pare să fie caleade evidenţiere a modificărilor induse în mod explorator. Cea mai relevantă distincţieobservaţie-experiment este dată de precizia înregistrării observaţiilor.


27

Dezvoltarea metodologiei în psihologie impune observaţiei asigurarea rigorii prinîmbunătăţirea modului de observare şi înregistrare a conduitei umane.

4.5. Factorii determinanţi ai observaţiei

a). Prezenţa observatorului-introduce o nouă variabilă în configuraţia cercetării. Dotarealaboratorului şi creativitatea cercetătorului joacă un rol important în reducerea influenţelorasupra fapelor cercetate. Camera video, cercetător ascuns, paravane, conduitaexperimentatorului, personalitatea sa, modul egal de a trata subiecţii, modul de exprimareneutru-binevoitor, reprezintă factori cu impact pozitiv asupra bunei desfăşurări a cercetării.

b). Personalitatea observatorului are un rol deosebit de important în evaluarea conduitelorobservate, în special când se fac referiri la trăsături, manifestări de personalitate, atitudinal-caracteriale.

Înnăscut dobândit: potenţial înnăscut? sau doar abilităţi dobândite de observator?Curiozitatea epistemică joacă un rol foarte importanta în raport cu acţiunile semenilor. Gradul de similitudine între observator şi observat influenţează acurateţea observaţiei.Observatorul are tendinţa de observa şi judeca pe cel observat prin „proprii ochelari”,propriul sistem de referinţă. Nivelul experienţei acumulate tinde să fie cel mai important factor ce ţine depersonalitatea observatorului. Calificarea, priceperea, măiestria pot contribui la oobservaţie calificată condusă cu competenţă de psihologii profesionişti.

4.6. Conţinutul observaţiei

V. Ceauşu (1978), dorind să facă o sistemizare a conduitelor, le-a împărţit în două maricategorii: simptomatica stabilă (înălţimea, greutatea, lărgimea umerilor, circumferinţatoracică, circumferinţa abdominală, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor,circumferinţa şi diametrele craniene etc) şi simptomatica labilă (pantomima, mimica,modificările vegetative, vorbirea).

4.6.1. Particularităţile bioconstituţionale. Tipologia lui Kretschmer prezintă tipurile picnic,astenic,atletic,displastic.

4.6.2.Conduita expresivă include manifestările dinamice ale corpului: pantomima, mimica,modificările vegetative şi vorbirea.

4.6.3. Conduita verbală include aspecte formale de expresivitate proprii limbajului oral şiaspecte de conţinut, structură, proprii mesajului verbal.

Aspectul formal Fluenţa Intonaţia Aspectul semantic

4.6.4.Conduita reflexivă vizează în mod deosebit conduitele care reflectă poziţia, atitudineasubiectului faţă de situaţia experimentală, faţă de sarcina dată, faţă de experimentator.


28

4.6.5. Protocolul observaţiei. Observaţia trebuie să fie sistematicăşi analitică pentru a putearăspunde scopurilor cercetării experimentale. De asemenea, ea trebuie să răspundă unorîntrebări precise pentru a reuşi să rămână eficientă, să se subordoneze ipotezelorexperimentului, temei de cercetare. Observatorul se va orienta asupra conduitelorrelevante, semnificative în raport cu subiectul investigaţiei. Scopul observaţiei este acelade a aduce un surplus de informaţii care să confirme şi să completeze datele obţinute prinmăsurătorile specifice ale variabilei dependente. După elaborarea proiectului experimentalva fi precizat şi câmpul observaţiei prin elaborarea unei liste a conduitelor care urmează afi observate în experimentul respectiv. Pentru fiecare conduită în parte se va precizasistemul de notare, de consemnare a datelor observaţiei. Este de dorit să întrebuinţăm scalede evaluare cu trepte de 3,5,7 puncte prin care să definim intensitatea manifestărilor. Se potutiliza adjective sau adverbe prin care să se descrie intensitatea (foarte puternic pana lafoarte slab) sau frecvenţa (foarte frecvent până la foarte rar, adesea până la deloc). Sunt şiunele manifestări care permit doar evaluări dihotomice prin care vom consemna prezenţasau absenţa.

Observaţia va fi structurată şi în raport cu momentele acesteia: momentul iniţial al primuluicontact între subiect şi situaţia experimentală, momentul instructajului, momentulefectuării sarcinii, momentul încheierii experimentului.

Alcătuirea unei fişe de observaţie pentru consemnarea rapidă şi eficientă a datelorobservaţiei. Conţinutul fişei va fi particularizat în raport cu natura experimentului şi cumomentele desfăşurării lui, o fişe standard de observaţie nu este.

Fişa de observaţie va conţine:

Datele de paşaport ale subiectului, nume, vărstă, sex, nivel de pregătire

Date privitaore la particularutăţile concrete ale situaţiei experimentale: data, ora, ambianţa,locul de desfăşurare, durata observaţeiei, numărul de observatori, tipul de observaţie, tipulde observator, numărul de subiecţi observaţi;

Conţinutul observaţiei: tipul constituţional, tipul temperamental, conduita expresivă,pantomima, mimica, modificările vegetative, conduita reflexivă (componente senzorialpercepive, cognitive, mnezice, atenţia, motivaţia, atitudinile). În fişe, va exista un sistemclar de consemnare a fiecărei componente.

Observaţia este extrem de importanta in verificarea acurateţei modelului experimental caretrebuie sa fie pretestat. Ea poate identifica erori, deficienţe, inadvertenţe. Pretestarea seaplică şi protocolului, fişei de observaţie, în scopul completării, corectării, restructurării.

4.7 Avantajele şi limitele observaţiei

4.7.1. Avantajele

Sursa bogată de informţii Atiudinea pozitivă, focalizată pe experimentare


29

Intuiţie fină, simţ discriminitativ dezvoltat în observarea conduitelor umane aobservatorului profesionist Antrenarea capacităţilor de observator; Îmbunătăţirea performanţelor profesionale prin confruntarea cu rezultatele obţinuteprin alte metode validate ştiinţific; Îmbogăţirea câmpului ştiinţific prin noutate şi inventivitate; Accederea la fenomene profunde, ascunse, ambigue experimentului; Accesul la fenomenele sociale din cadrele naturale, care nu pot fi reproduse înlaborator (întruniri, nunţi, petreceri); Reprezintă modul, poate cel mai accesibil al validării profesionale al psihologului.

4.7.2. Limitele observaţiei

Criterii subiective de interpretare prin întrebuinţarea „propriilor ochelari”; Selecţia limitată a fenomenelor observate; Atitudinile puţin focalizate pe experimentare pot conduce la erori de interpretare; Capacităţi limitate de recepţie şi interpretare; Încrederea absolută în propriile cunoştinţe, reprezentări, teorii; Influenţarea comportamentului subiecţilor de către observator; Probleme legate de etica observatorului; Dificultatea asigurării fidelităţii şi validităţii.Observarea faptelor este indispensabilă în tot cursul experimentării. Situaţia experimentalăpermite efectuarea unor observaţii riguroase ale conduitei subiectului în condiţiilecontrolării factorilor influenţabili. Observaţia poate fi obişnuită, sistematică sau organizată.Observaţia nu reprezintă o simplă lectură a faptului brut ci se prelungeşte într-un act declasificare, de încadrare a informaţiei în anumite concepte şi de anticipare a unor relaţii. Cainstrumente de observaţie sunt utilizate grilele de observaţie care reprezintă un cadru declasificare format din categorii. Acestea trebuie să nu fie mai numeroase de 10, să fiedisjuncte şi să epuizeze aspectele principale ale fenomenului observat (exemplificare, înRadu, 1993, p.17)

UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA CONSTANŢAFACULTATEA DE PSIHOSOCIOLOGIESPECIALIZAREA PSIHOLOGIECONSTANTA

30

Nr. Nume beneficiar Comportament Comunicare Cognitie Afectivitate Activitate

crt. înainte după înainte după înainte după înainte după înainte după1 A. E. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ2 M. T. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru apatic apatic

3 B. I. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ

4 B. D. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ

5 B. T. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ

6 C. S. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic apatic

7 C. V. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru apatic apatic

8 C. A. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ

9 C. O. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ

10 D. N. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ

11 G. T. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ

12 G. E. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ

13 L. R. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ

14 M. F. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ

15 M. P. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ

16 M. E. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ

17 M. A. dezirabil dezirabil buna buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru activ apatic

18 M. M. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ

19 M. V. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ

20 N. N. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic apatic

Tabelul 1 - Grila de observatii asupra beneficiarilor din grupul experimental fara suport social, inainte si dupa experiment

Autor: Psiholog dr. Aurelia Moraru

Teza de doctorat: “Posibilităţi şi Limite ale Recuperării Psihologice şi Sociale a beneficiarilor serviciilor din Centrele de Recuperare Neuropsihiatrică”


31

CURS NR. 5

METODA CONVORBIRII. INTERVIUL CA TENICA DE CERCETARESTIINTIFICA

5.1. CLARIFICĂRI CONCEPTUALE CONVORBIRE, CONVERSAŢIE,INTERVIU

5.1.1. CONVORBIREA

Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat, carepresupune: relaţia directă, de tipul „faţă în faţă” între cercetător şi subiect; schimbarealocului şi rolurilor partenerilor (cel care a întrebat poate şi să răspundă, cel care a răspunspoate şi să întrebe); sinceritatea deplină a subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete, defaţadă, a celor care tind a-l pune într-o lumină favorabilă, a deformărilor voluntare;existenţa la subiect a unei oarecare capacităţi de introspecţie şi autoanaliză, evaluare şiautodezvăluire; abilitarea cercetătorului pentru a obţine angajarea deplină şi autentică asubiecţilor în convorbire; empatia cercetătorului (Zlate, 1996).

Convorbirea este considerată ca fiind „metoda psihologică cea mai complicată şicea mai greu de învăţat” (Meilli, 1964, p. 144, citat de M. Zlate în cartea Introducere înpsihologie).

Convorbirea permite sondarea mai directă a vieţii interioare a subiectului, aintenţiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, a atitudinilor, intereselor,convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor şi mentalităţilor, sentimentelor şivalorilor acestuia.

Dintre formele convorbirii, am ales pentru acest curs atât convorbirea nondirectivăcât şi convorbirea standardizată, dirijată, bazată pe formularea aceloraşi întrebări, înaceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor, indiferent de particularităţile lor individuale.

Convorbirea nondirectivă se caracterizează prin maximum de flexibilitate,ambiguitate (I., Dafinoiu, 2002). „Noţiunea de ambiguitate este fundamentală, deoarece eapermite persoanei să-şi dezvolte propria sa gândire cu privire la o temă generală, fărăincluderea unui anumit cadru de referinţa” (Ghiglione şi Matalon, 1985 citaţi de I.Dafinoiu în lucrarea Personalitatea).

Conform teoriei lui Rogers, „fiecare dintre noi are un potenţial unic de dezvoltare,creştere şi schimbare într-o direcţie sănătoasă şi pozitivă. Acest potenţial va ghida toatecomportamentele noastre dacă nu vom suferi influenţe externe, sau constrângeri.

Omul cu probleme psihologice se vede pe sine însuşi (sinele adevărat) în moddiferit faţă de cum ar dori să se vadă (sinele ideal) (Robert M. Liebert, Michael D. Spegler,Personalitatea – Strategie şi elaborări).

Carl Rogers a presupus că toţi oamenii au nevoie de aprecieri pozitive. În concepţiasa, aprecierea pozitivă este un termen generic pentru acceptare, respect, simpatie,entuziasm şi dragoste. Rogers a crezut că aprecierea pozitivă este esenţială pentrudezvoltarea sănătoasă, la fel ca şi pentru dezvoltarea relaţiilor interpersonale. Apreciereapozitivă este o necesitate primară.


32

Tendinţa de actualizare este selectivă şi direcţională - o tendinţă constructivă(Rogers, 1980). Rogers a crezut că personalitatea este guvernată de o înnăscută tendinţă deactualizare ce afectează ambele funcţiuni: biologică şi psihologică.

Convorbirea standardizată, dirijată se bazează pe formularea aceloraşi întrebări, înaceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor, indiferent de particularităţile lor individuale.Pentru realizarea convorbirii standardizate, ţinem seama de nivelul de informare alinterlocutorului şi de limbajul accesibil al fiecăruia.

Limita convorbirii nondirective este aceea că nu permite cercetătorului obţinerea deinformaţii sistematice, din moment ce convorbirea este puternic individualizată. Limitaconvorbirii dirijate este aceea că nu permite cercetătorului să abordeze alte teme decât celecomune fixate.

Avantajul metodei nondirective îl reprezintă marea sensibilitate la diferenţeleindividuale şi schimbările situaţionale în timp ce avantajul metodei directive faciliteazăînregistrarea şi analiza datelor.

Este de dorit să întrebuinţăm ambele variante pentru a diminua limitele lor şi avalorifica la maxim resursele lor.

Ştiind că există situaţii în care subiectul se poate angaja destul de dificil înconversaţie, grija noastră cea mai mare este motivarea subiectului în a oferi informaţii câtmai complete şi cât mai reale în legătură cu sine şi cu trăirile sale psihice.

5.1.2. CONVERSAŢIA este, în general, lipsită de un scop explicit menţionat sau,dacă el există, atunci este implicit, interviul are un obiectiv explicit menţionat. Într-oconversaţie există reguli nescrise prin care se evită repetiţia, în cadrul interviuluipsihologic, repetiţiaîntrebărilor este necesară şi indicată. Într-o conversaţie ambiiparticipanţi pot adresa întrebări, într-un interviu, de regulă, doar psihologul adreseazăîntrebări. Ambii parteneri de dialog îşi pot arăta interesul cu ceea ce spune celălalt sauignoranţa, într-un interviu, interesul sau ignoranţa sunt exprimate adesea de psiholog. Întimp ce conversaţia depinde în mare măsură de cunoştinţe comune, împărtăşite, într-uninterviu, toate informaţiile conţinute în răspunsurile respondentului trebuie să fie explicite.Interviul are ca obiectiv provocarea intervivatului să verbalizeze, în mod explicitcunoştinţele şi credinţele sale în raport cu tema de cercetare.

5.1.3.INTERVIUL

În limba română, termenul de „interviu“ reprezintă un neologism provenit dinlimba engleză (interview – întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivă în jurnalistică şiîn ştiinţele socioumane. El are ca echivalent termenii din limba franceză “entretien”(conversaţie, convorbire) şi „entrevue“ (întâlnire între două sau mai multe persoane).

Cel de-al doilea termen, deşi reprezintă traducerea literală a celui anglosaxon, comportătotuşi un sens diferit: are o nuanţă utilitară, de aranjament sau de surpriză (Grawitz, 1972,apud Chelcea, S.,2004).

În cercetarea socioumană româneasca s-a facut de-a lungul timpului distincţia între interviuşi convorbire, dar în prezent cei doi termeni se consideră ca au acelaşi înţeles fiind folosiţica referinţă pentru aceeaşi tehnică de cercetare.


33

Interviul de cercetare este o tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri, ainformaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor saupentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane (Chelcea, S., 2004). Interviul sebazează pe comunicare verbală şi presupune întrebări ca şi chestionarul. Spre deosebire dechestionar unde întrebările sunt scrise, interviul implică răspunsuri verbale întotdeauna.Elementul fundamental al interviului îl constituie convorbirea.

5.2 CLASIFICAREA INTERVIURILOR

Critrii de clasificare: conţinutul comunicării, calitatea informaţiilor obţinute;gradul de libertate al cercetătorului în abordarea diferitelor teme şi formularea întrebărilor;repetabilitatea convorbirilor; numărul persoanelor participante; status-ul sociodemografical acestora; modalitatea de comunicare; funcţia îndeplinită în cadrul procesului deinvestigare ( Chelcea, S., 2004).

Din punctul de vedere al conţinutului comunicării se poate face distincţie întreinterviul de opinie şi interviul documentar, iar din punctul de vedere al duratei putemvorbi de interviu extensiv care, chiar dacă se aplică unui număr mare de persoane, nu vareuşi să pună în evidenţă structurile de profunzime, aşa cum se întâmplă în cazulinterviului intensiv.

Dupa gradul de libertate a cercetătorului în alegerea temelor de investigare şi înceea ce priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, interviurile se inscriu pe

un continuum intre interviul directiv si cel nondirectiv.

Interviurile nondirective se caracterizează prin:

număr redus de întrebări formularea lor spontană durata (teoretic) nelimitată volum mare de informaţii răspunsuri complexe centrare pe persoana intervievată cu posibilităţi de repetare a întrevederii

Interviurile directive se consideră că:

au întrebări prestabilite, structurate într-o ordine rigidă, se desfăşoară într-un interval de timp limitat, dispun de o singură întrevedere se centrează pe problema de studiu.

Grawitz propune în 1972 urmatoarea clasificare după gradul de libertate al

crecetatorului şi nivelul de profunzime:

1. Interviul clinic

2. Interviul în profunzime

3. Interviul cu răspunsuri libere sau ghidat

4. Interviul centrat sau focalizat


34

5. Interviul cu întrebari deschise

6. Interviul cu întrebari închise

Interviurile cu întrebări deschise şi cu întrebări închise fac parte din categoriainterviurilor structurate. Astfel de interviuri sunt larg utilizate în cercetare si, in cadrul lor,cercetătorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiază de libertatea alegerii temelor sau deposibilitatea reformulării întrebărilor şi schimbării succesiunii lor.

După numarul aplicărilor vorbim de interviuri unice şi repetate, iar dupănumarul intervievaţilor de interviuri personale şi de grup.

Totodata, dupa nivelul de vârstă al participantilor, ne putem referi la interviuri cuadulţi sau cu copii, iar după modalitatea de comunicare surprindem interviuri faţă îinfaţă (personale, directe) şi interviuri la distanţă (telefonice sau online, prin internet).

După funcţia pe care o au în cadrul cercetării se vorbeşte de interviu deexplorare, de interviu folosit ca modalitate principală de obţinere a datelor de cercetare şide interviu practicat cu scopul completării sau verificării informaţiilor obţinute prin altemetode sau tehnici de cercetare.

5.3. INTERVIUL CLINIC

5.3.1. Definiţie. Caracteristici generale

Termenul „clinic" îşi are originea în cuvântul grecesc kline care înseamnă „pat", înmedicină, examenul clinic vizează demersul de obţinere de informaţii la patul bolnavului;astăzi se foloseşte şi termenul „învăţământ clinic" cu referire la procesul de dobândire decunoştinţe în contact direct cu bolnavul, lângă patul acestuia (Dafinoiu, I., 2002).

În domeniul psihologiei, termenul de interviu clinic are un sens oarecum diferit: elvizează dobândirea de informaţii şi înţelegerea funcţionării psihologice a unui subiect prinfocalizarea asupra trăirilor acestuia şi punând accent pe relaţia stabilită în cadrul situaţiei deinterviu.

Interviul clinic este însăşi paradigma muncii psihologului clinician. Utilizândinterviul, acesta poate obţine informaţii despre problemele şi dificultăţile subiectului,despre evenimentele trăite, istoria sa, relaţiile cu ceilalţi, viaţa sa intimă etc. El este, prinurmare, un instrument care ne permite accesul la subiectivitatea pacientului (clientului) şiînţelegerea acestuia în specificitatea sa. Informaţiile obţinute cu ajutorul interviului clinicnu pot fi înţelese decât prin raportarea la cadrele de referinţă interne ale subiectului. De pildă,dificultăţile unui individ nu dobândesc sens decât dacă sunt resituate în cadrul lor dereferinţă: istoria personală a subiectului, istoria sa familială, maniera în care serelaţionează cu ceilalţi, personalitatea sa.

Noţiunea de interviu clinic este legată de lucrările lui C. Rogers. Interesat dedinamica personalităţii şi de valorile umane, C. Rogers a fundamentat o serie de noţiuni careastăzi alcătuiesc cadrul desfăşurării practice a interviului clinic : „acceptarea celuilalt",„centrarea pe persoană", „empatie", „non-directivitate", „comprehensiune". Ideea sagenerală este că, în domeniul clinic, trebuie să abordăm subiectul fără un a priori teoretic: „singur pacientul ştie unde şi cum suferă" ; trebuie deci să avem încredere în el, să-l


35

ascultăm cu atenţie, adoptând o atitudine comprehensivă şi respectuoasă, care îi vapermite să-şi dezvolte toate resursele de care dispune.

Derularea practică a unui interviu clinic se efectuează în funcţie de mai mulţifactori:

obiectivele interviului: diagnostic, terapie, cercetare etc. ; modelele teoretice şi formarea profesională a clinicianului; personalitatea, vârsta subiecţilor şi aspectele particulare ale interacţiunii în

cursul interviului; cine formulează cererea, cui îi aparţine iniţiativa interviului: subiectului,

familiei, instituţiei, cercetătorului etc.; momentul şi condiţiile în care se desfăşoară interviul: prima convorbire sau

următoarele, mediu spitalicesc sau consultaţie externă, context de criză sau nu etc.Lista nu este exhaustivă, interviul poate fi influenţat de o multitudine de factori,

fiecare interviu este unic, la fel cum fiecare individ este unic. Această constatare nepermite să subliniem că desfăşurarea unui interviu clinic nu stă sub semnul improvizaţiei şică relaţia pe care acesta o presupune favorizează un dialog asimetric între un subiect şi unprofesionist, care trebuie să aibă competenţa de a lua o anumită poziţie în acest dialog.

Dincolo de variabilitatea pe care o pot introduce factorii menţionaţi, ceea ce rămânerelativ constant în timpul interviului este cadrul creat de reguli tehnice (non-directivitate,semi-directivitate) şi de atitudinea (atitudinea clinica) adoptată de psihologul clinician.

5.3.2. Tipuri de interviu clinic

În funcţie de regulile tehnice privitoare la comportamentul clinicianului (pe axanon-directiv - directiv), în timpul interviului există mai multe tipuri de interviu clinic.

a) Interviul non-directiv. Acesta este un interviu centrat pe persoană în cursulcăruia subiectul sau pacientul are libertatea de a vorbi despre problemele, dificultăţile sautemele sale de interes. Clinicianul pune din când în când întrebări, circumscrie o anumitătemă, apoi lasă subiectul să vorbească. Acesta poate să se abată de la tema propusă,evocând problemele sale de sănătate, amintiri din copilărie, viaţa sa de familie, problemeleprofesionale; clinicianul îl ascultă fără să-1 întrerupă, deoarece tocmai aceste asociaţiilibere sunt importante pentru accesul la structura profundă a universului interior alsubiectului. El respectă momentele de tăcere, discontinuităţile, asociaţiile ; „ceea ce esteimportant este ca subiectul să spună ceea ce are de spus, ceea ce vrea să spună şi ce poatesă spună" (C. Chiland, 1989 citat de Dafinoiu, I. în cartea Personalitatea).

Adoptând o atitudine respectuoasă, comprehensivă şi empatică, clinicianul îi urmă-reşte discursul şi-l stimulează să vorbească prin manifestări non-verbale şi verbale: mişcăriale capului, aprobări, reformulări. Deşi acest feedback este furnizat într-o atmosferă deneutralitate binevoitoare, el influenţează pozitiv discursul subiectului, încurajându-l să-şiverbalizeze experienţele sale.

Clinicianul va putea să analizeze informaţiile obţinute în cursul unui astfel deinterviu în funcţie de conţinutul manifest (ceea ce spune subiectul), dar şi în funcţie deconţinutul latent (reprezentări şi semnificaţii, uneori implicite, asociate discursului).Aceasta presupune ca psihologul să fie atent nu doar la ce anume spune subiectul, ci şi la


36

cum spune şi când spune ceea ce spune. Dacă mesajul verbal face parte din discursulconştient al subiectului, manifestările paraverbale şi non-verbale (tăceri, modificări alemimicii, manifestări fiziologice, schimbarea temelor etc.) ne informează despreinfrastructura inconştientă a acestuia şi ne permit să accedem la funcţionarea veritabilă asubiectului şi la maniera în care el se situează în raport cu discursul lui.

Interviul non-directiv creează cadrul adecvat de manifestare spontană a unor lanţuriasociative, care exprimă subiectul în unicitatea sa şi permit clinicianului să verifice ipotezepertinente în scopul înţelegerii lui. Ceea ce este dominant într-un interviu decât lipsaintervenţiilor verbale din partea clinicianului. De altfel, mulţi subiecţi recepta cu oarecareteamă şi disconfort tăcerile prelungite ale clinicianului, interpreţi ca lipsă de interes şiempatie.

b) Interviul semi-directiv. La fel ca în cazul interviului utilizat în cercetare, acest tde interviu se desfăşoară în baza unui ghid, care cuprinde principalele teme ce vorexplorate împreună cu subiectul, întrebările cuprinse în ghid nu vor fi adresate într-omanieră strict ordonată, ci la momentul considerat oportun şi doar în cazul în ca subiectulnu a atins deja, în mod spontan, tema avută în vedere.

Interviurile cu scop diagnostic şi o bună parte dintre interviurile terapeutice E

această structură : în cadrul temelor propuse de clinician, subiectul are libertatea de a-exprima, în felul său, gândurile, stările afective, experienţele.

c) Interviul directiv. Acest tip de interviu este utilizat în domeniul psihologiei clinicpentru completarea informaţiilor obţinute cu ajutorul altor metode. Caracterul clinic alacestui tip de interviu, în care subiectul răspunde la un set de întrebări strict ordonate estemai puţin pregnant, din moment ce verbalizarea spontană a experienţelor este redusă lamaximum, iar implicarea personală este minimă.

5.3.3. Atitudinea clinică

Aspectele tehnice ale interviului clinic (non-directivitatea - directivitatea) sunt înstrânsă relaţie cu atitudinea clinicianului. Iată câteva dintre elementele acestei atitudini (R.Mucchielli, 1994; Benony & Chahraoui, 1999):

• Non-directivitatea. Noţiunea de atitudine clinică este aproape de concepţiarogersiană a non-directivităţii şi poate fi definită astfel:

„Non-directivitatea este în primul rând o atitudine faţă de client. Este o atitudineprin care terapeutul îşi refuză tendinţa de a imprima clientului o direcţie oarecare, într-unplan anume, îşi interzice să gândească ceea ce clientul trebuie să gândească, să simtă sau săacţioneze într-o manieră determinantă" (M. Pages, 1965, apud Dafinoiu, 2002).

Se observă că elementul esenţial al acestei atitudini este centrarea pe subiect;aplicată la relaţia de ajutor, această atitudine implică încrederea în capacitatea pacientuluide autodeterminare, în resursele sale personale.

• Individualizarea relaţiei. Personalizarea relaţiei, a ajutorului este o necesitate şiun drept al clientului. Oamenii nu admit uşor să fie „cazuri", etichete, diagnostice,categorii.


37

• Libera exprimare a sentimentelor clientului. Preocuparea majoră a clinicianuluinu trebuie să fie problema clientului, ci relaţia clientului cu problema sa, adicăsemnificaţiile pe care i le atribuie acesteia.

• Angajarea personală autentică fără implicare afectivă. Este vorba despre ceea ceîn unele lucrări se numeşte „implicare personală controlată" şi ceea ce rogersienii numescautenticitate şi empatie. Este indispensabil ca intervievatorul să păstreze o capacitate deobiectivitate superioară celei a clientului său, adică un control de sine şi o independenţăpermanentă în situaţia de interviu.

• Neutralitate binevoitoare. Clinicianul nu trebuie să formuleze judecăţi de valoare,critici sau dezaprobări cu privire la client, în acelaşi timp, neutralitatea nu trebuieconfundată cu răceala sau cu luarea unei anumite distanţe faţă de client; dimpotrivă,neutralitatea se asociază cu bunăvoinţa şi cu transmiterea către client a unui semnal deîncredere în capacitatea lui de a se exprima liber.

• Acceptarea clientului în realitatea şi demnitatea sa. Acceptarea clientului nuînseamnă aprobarea atitudinilor sale, a reacţiilor şi a modului său de a trăi. Obiectulacceptării nu este Binele sau Răul clientului, ci realitatea sa. Fiecare are nevoie - spune C.Rogers - de o imagine pozitivă în tranzacţiile cu ceilalţi. Acceptarea unei persoane ca fiinţăraţională şi demnă de respect este o condiţie ca persoana însăşi să se accepte pe sine.

• Autodeterminarea clientului. Acest principiu este expresia recunoaşterii dreptuluiclientului de a lua liber propriile decizii. Acest drept îl obligă pe clinician să stimuleze şi săactiveze potenţialul de autoreglare al clientului, ajutându-l să identifice şi să utilizeze maibine resursele personalităţii sale, datorită recâştigării încrederii în sine.

• Secretul profesional. Secretul profesional se referă la păstrarea de către cliniciandoar pentru sine a informaţiilor confidenţiale pe care clientul i le-a transmis în cursulrelaţiei profesionale. Când clientul solicită ajutorul sau serviciile clinicianului, el ştie că vatrebui să-i dezvăluie fapte personale, sentimente intime etc. El comunică toate acestea cusperanţa că astfel clinicianul va putea să-l ajute. De aceea el trebuie asigurat de păstrareasecretului.

5.4. Interviurilor structurate au la bază un ghid de interviu, temele acestuia sunt abordateîn mod secvenţial, de la prima până la ultima, subiecţii sunt invitaţi să spună tot ceea cegândesc în legătură cu fiecare temă pusă în discuţie.

Metodele consacrate de cercetre pentru interviurile structurarate sunt:

- Interviurile tip „creion plus hârtie”, interviu individual bazat pe o listă de teme,operatorul aduce temele în discuţie şi pe măsură ce obţine răspunsurile, le noteazăpe hârtie.

- Grupul nominal, metodă de grup utilizată în special pentru identificarea şievaluarae criteriilor de alegere a unor produse sau a unor atribute relevante aleproduselor. Pe parcursul desfăşurării interviului, are loc o alternanţă între fazele dereflecţie individuală şi discuţiile de grup.

5.5. Interviurile relaţionale sunt interviuri destinate să încurajeze persoana în cauză sădiscute cât mai liber cu putinţă (Hayes, N., Orrel, S, 2003) Ideea de bază este construireaunui raport bazat pe amiciţie între intervievator şi intervievat, astfel încât persoana să poată


38

spune ceea ce gândeşte cu adevărat. În interviul relaţional apare adesea şi un desfăşurător,dar acesta tinde să fie unul foarte general, cum ar fi unul cu cinci-şase subiecte.Desfăşurătorul este arătat intervievatului, pentru ca acesta să ştie ce subiecte îl intereseazăpe intervievator.

Avantajele si dezavantajele interviului ca tehnică de cercetare

Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) prezintă atât avantajele, cât şi

dezavantajele interviului.

Avantaje:

• flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

• rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la

persoanele care nu ştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt mai

protejate când vorbesc decât când scriu;

• observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea

informaţiilor;

• asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul

chestionarelor poştale;

• asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive

asupra acurateţei răspunsurilor;

• colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai

semnificative decât cele realizate sub control normativ;

• asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;

• asigurarea răspunsului la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea informaţiilor

pentru testarea tuturor ipotezelor cercetării;

• precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;

• studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare

sau ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare

subtilitate.

Dezavantaje:

• costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape şi momente

ale proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;


39

• timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion,

pentru obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe

vizite la aceeaşi adresă;

• erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi

înregistrarea răspunsurilor, asa-numitul „efect de operator“;

• imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri

precise;

• inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de

dispoziţia lor psihică, de starea de oboseală etc.;

• neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale

persoanelor care urmează să fie intervievate;

• lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea

informaţiilor;

• dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.


40

CURS NR. 6

STUDIUL DOCUMENTELOR SOCIALE

6.1. Introducere. Definiţia documentului social

Documentele folosite în ştiinţele socioumane care prezintă elemente din viaţa uneipersoane se numesc documente personale. Cele mai des întâlnite exemple sunt scrisorile,jurnalele, biografiile şi istoriile vieţii, dar termenul mai include şi alte documente, precumfotografiile sau inscripţiile de pe pietrele funerare ( Oxford, Dicţionar de Sociologie,2003). Documentele personale încearcă să surprindă partea subiectivă a vieţii private şisunt valorificate în strategia de cercetare ideografică. Ele se utilizează, de obicei, în fazeleprimare şi explicative ale cercetării, dar, se pot folosi şi ca studii de caz pentru elaborareateoriei sau pentru falsificarea acesteia. Pentru prima dată, documentele personale au foststudiate de sociologii Şcolii de la Chicago. Astfel, Cliford Shaww a adunat multe istorii alevieţii delincvenţilor, iar William Isaac Thomas şi Florian Znaniecki au elaborat un studiuclasic prin analiza unor scrisori importante şi prin prezentarea unei interesante istorii deviaţă în The Polish Peasant in Europe and America (1918).

Progresul metodologiei cercetărilor psihosociale presupune atăt lărgirea surselorinformative cât şi verificarea calităţii informaţiilor psihosociale şi integrarea acestora înmodele explicative cu valoare de prognostic. Prin utilizarea documentelor în cerceareapsihosocială, se doreşte o diversificare a informaţiilor, dar şi impunerea elaborată a teorieidocumentelor sociale, examinarea critică în baza experienţei acummulate, subliniereavalorii şi limitelor acestei surse informative.

Teoria documentelor psihosociale porneşte de la întrebarea: Ce este un documentpsihosocial? Ea dă răspunsul la această întrebare şi clarifică natura informaţiilor din cadruldocumentelor clasificând documentele în mod corespunzător.

Definiţia documentului social . Putem defini un document personal ca fiind oricemărturie scrisă sau orală, elaborată în afara oricărei constrângeri, care aduce intenţionatsau neintenţionat informaţii referitoare la structura şi dinamica vieţii autorului (Allport,G., 1991, p.401). Printre acestea trebuie să includem: 1) autobiografiile comprehensive saude interes restrâns; 2) jurnalele intime sau cele care relatează evenimente zilnice; 3)scrisori; 4) chestionare cu întrebări deschise (dar nu teste standardizate); 5) înregistrăritextuale, incluzând interviuri, confesiuni, naraţiuni; 6) anumite compoziţii literare.

De notat că toate aceste documente sunt redctate la persona întâi. Menţionăm pe lângăaceste documente şi documentele scrise la persona a treia: studii de caz, biografii.

- În limbajul comun, termenul “document” are înţelesul de act oficial cu ajutorul căruiapoate fi probat un fapt, poate fi recunoscut un drept sau stabilită o obligaţie.

- În domeniul ştiinţelor sociale, termenul de document semnifică un obiect sau un textcare oferă o informaţie (latină: documentum, de docere = a indica).

- Un document este “o urmă lăsată de un fapt”, aşa cum a precizat Charles Seignobos(1854-1942), profesor de istorie la Facultatae de Litere a Universităţii din Paris.


41

Urmele lăsate de faptele anterioare pot fi de două tipuri:

- urme directe (o clădire, maşină-unealtă etc.)- urme indirecte (descrieri - texte, acte oficiale etc.)

Istoricul francez Charles Seignobos este cel care a introdus această distincţie,care se păstrează şi astăzi ( Septimiu, C., Mărgineanu, I., Cauc, I.,1998, p.332). Apare oaltă întrebare : Cum se poate trece de la cunoaşterea “urmei” la cunoaşterea faptului, dela documentul scris la realitatea psihosocială?

Asemenea documentelor etnografice sau istorice, documentul social are o naturădublă. Lenclud (1991/1999) afirmă “Conţinutul său există independent de observaţia careîl constituie în mărturie, dar el nu accede la demnitatea de document decât în măsura încare cercetătorul este capabil să-l utilizeze ca indiciu, adică să-l facă inteligibil şisemnificativ totodată prin intermediul întrebării care i se pune”. Observaţia se include încategoria modalităţilor unobstrusive de cunoaştere a vieţii sociale. În literatura anglo-saxonă de specialitate prin « unobstrusiveresearch » se face referire la: analizaconţinutului, analiza statisticilor existente şi analize comparative/ istorice, ca şi analizaarhivelor, a documentelor publice şi private şi analiza secundară.

6.2. Clasificarea documentelor

Bogăţia şi varietatea documentelor utilizate de psihosociolog pentru reconstituireavieţii sociale în vederea descriereii şi explicareii proceselor şi fenomenelor psihosocialecontemporane impun elaborarea unui sistem de clasificare a documentelor. Acst sistemtrebuie să faciliteze atât comunicarea între specialişti, dar să poată în acelaşi timp şi săorienteze cercetătorul în activitatea de căutare şi interpretare a documentelolor.

În opinia lui Septimiu Chelcea, elaborarea unui sistem de clasificare a documentelorutilizate în cercetarea psihosociologică ridică probleme reale atât în ceea ce priveştestabilirea criteriilor de clasificare, cât şi stabilirea terminologieii adecvate (Chelcea, 2004).Din multitudinea criteriilor de clarificare a documentelor (natura lor, conţinutul, gradul deîncredere în ele, autenticitatea, destinaţia lor, vechimea, accesibilitatea etc.) trebuie reţinutedoar acelea care sunt suficient de generale, putând fi aplicate, dacă nu tuturor, cel puţinunor categorii mai largi de documente.

Fără a avea pretenţia de a fi găsit unica soluţie a problemei, Septimiu Chelcea (2004)reţine pentru elaborarea schemei de clasificare următoarele criterii: forma (natura lor),conţinutul, destinatarul şi emitentul. Ultimele două criterii sunt aplicabile doarcategoriei documentelor scrise, documentele nescrise putând fi suficient de relevantclasificate după forma (natura) şi conţinutul (funcţia) lor. Clasificarea pe care o propuneautorul citat mai sus utilizează intercorelat criteriile amintite .


42

OficialePublice___________

NeoficialeCifrice__________

OficialePersonale_________

NeoficialeScrise__________

OficialePublice___________

NeoficialeNecifrice________

OficialePersonale_________

NeoficialeDOCUMENTE__

Aparţinând Unelte demunca

culturii materiale___Produselemuncii

Vizuale_________Aparţinând Simboluriculturii spirituale___

Iconografie

DocumentareFilme____________

ArtisticeNescrise________ Audiovizuale____

DocumentareEmisiuni TV______

Artistice

Producţii orale: Ştiri, informaţiicântece, povestiri,__legende, mituri Cultural-

artisticeAuditive________

Discuri, benzi,_____ Documentareimprimate

Artistice

Fig. 6.2.1. Clasificarea documentelor sociale. Autor Septimiu Chelcea, Metodologiacercetării sociologice, 2004

Terminologia întâlnită în descrierea diferitelor tipuri de documente suferă de ooarecare neclaritate: uneori se vorbeşte de documente personale, alteori de documenteprivate; se utilizează greşit termenul de „cifrat“ în loc de „cifric“; termenul „oficial“ nueste foarte clar precizat; la fel, termenul „oficios“ etc. În aceste condiţii, credem cădescrierea tipurilor de documente şi prezentarea tehnicii de utilizare a lor în cercetareasociologică trebuie să înceapă cu analiza terminologică.


43

Sunt oficiale (lat. officialis) documentele emise de guvern şi de autorităţile de stat – celeemise de o înaltă autoritate; în timp ce oficioase (lat. officiosus) sunt cele care exprimăpoziţia oficială, fără a fi recunoscute expres ca atare (spre exemplu, ziarele diferitelorpartide. Documentele private sunt individuale (lat. privatus), ca şi cele personale (lat.personalis), ele aparţin cuiva (fiind proprietatea lui). Distincţia între privat şi personal estedestul de greu de făcut. De multe ori, termenii sunt utilizaţi ca având acelaşi înţeles. Existăînsă nuanţe care ne îndreptăţesc să reţinem pentru

clasificarea documentelor termenul de „personal“, care are nu numai înţelesul deindividual, ele aparţinând cuiva, dar şi înþelesul de specific, caracteristic pentru o anumitãpersoană. Documentele publice, spre deosebire de cele personale, intereseazã întreagacolectivitate umană, privesc viaţa politico-administrativă a statului. Ele pot fi oficiale sauneoficiale (în nici un caz private).

Uneori, în loc de documente cifrice (exprimate în cifre) se utilizeazã – evident, greşit –termenul de „documente cifrate“ (scrise în cifru).

Theodore Caplow (1970, 186, apud Chelcea2004) grupează mai întâi documenteledupă obiectul de studiu al sociologului: individul, colectivitatea, organizaţia. Apoi, facedistincţie între documentele personale, rezervate strict utilizãrii de către însuşi autorul lorsau de către un cerc restrâns de persoane (spre exemplu, jurnale de însemnări zilnice,carnete de note, corespondenţa etc.) şi documentele publice, destinate tuturor (cărţi, ziare,reviste, anuare, cântece populare). Sunt menţionate apoi documentele oficializate(documents officialisés), specifice tuturor societăţilor alfabetizate, unde prin sigilii,semnătură sau ştampilă se asigurã veridicitatea informaţiei (spre exemplu, acte, certificate,diplome etc.). În fine, Theodore Caplow (1970) face distincţie între documente de primamână (originale) şi documente de mâna a doua (în care informaţia provine printr-unintermediar nu de la observatorul direct).

Madeleine Grawitz (1972, 559, citată de Chelcea în cartea Metodologia cercetării,2004), examinând diversele surse de documentare ale sociologului, tratează în secţiuniseparate documentele scrise şi documentele de altă natură (desene, înregistrări, obiecte,fotografii, filme). În cadrul documentelor scrise, Madeleine Grawitz diferenţiază:documentele oficiale, documentele distribuite sau vândute (publicitate, anuare, opereliterare etc.) şi documentele private (între care enumerã şi documentele personale).

Maurice Duverger (1964, 75, idem), într-o lucrare mai veche (1959), analizeazãurmătoarele categorii de documente: scrise, statistice şi altele (iconografice, foto şi fonice).În unele manuale şi tratate de sociologie termenul de „documente“ este rezervat numaipentru a desemna scrisorile personale, biografiile, jurnalele personale şi rapoartelereferitoare la istoria grupurilor mici, celelalte informaţii fiind grupate sub termenul genericde date (provenite de la serviciile de înregistrare şi recensământ) (Angell şi Freedman,1963, 350). În alte lucrări, se insistă numai asupra documentelor personale şi statistice(Phillips, 1971, 147). Alţi specialişti fac distincţie între documentele statistice şi verbale,oficiale şi neoficiale, publice şi personale (Gerth, 1975, p. 519).

Kenneth D. Bailey (1978/1982, 301) include în capitolul Document study analizadocumentelor primare, scrise de persoanele care au trăit anumite experienţe de viaţă, şidocumentele secundare realizate de persoanele care nu au fost prezente la evenimentele


44

descrise. Dincolo de distincţia amintită, documentele mai sunt clasificate şi după gradul lorde structurare, ca şi după scopul pentru care au fost elaborate.

Documente cifrice publice oficiale. Colectivităţile şi activităţile umane, societateaîn ansamblul ei, pot fi caracterizate sub raport cantitativ prin expresii numerice, cifrice.„Dacă cifrele nu guvernează lumea, cel puţin ele ne arată cum e guvernată“ – spunea MihaiEminescu. Recensămintele populaţiei, ale locuinţelor şi animalelor, statistica stării civile,vechile catagrafii şi urbarii (registru oficial de proprietate funciarã), actele administrative,dările de seamă statistice, balanţa cheltuielilor şi încasărilor etc. sunt tot atâtea documentecifrice oficiale, cu caracter public. Ele sunt, pentru unele teme, indispensabile în cercetareavieţii sociale. Nici o cercetare sociologică nu poate fi cât de cât relevantă dacă nu porneştede la cunoaşterea numărului, structurii pe vârste şi socioeconomice, de la cunoaşterearepartizării pe localităţi a populţiei.

6.3. Recensământul populaţiei

Această formă de observare statistică are ca obiectiv « înregistrarea populaţiei la unmoment dat împreună cu o serie de caracteristici demografice şi socioeconomice :domiciliul, vârsta, sexul, stare civilă, cetăţenia, nivelul de instruie, locul de muncă,categoria socială, ocupaţia etc., organizată în vederea determinării numărului, structurii şirepartizării teritoriale a populaţiei »(Trebici, 1975, p.69, apud Chelcea 2004).

Caracteristicile recensământului. Fiind realizate în baza unui act normativ de stat,recensământul are caracter obligatoriu asupra întregii populaţii, iar pregătirea recenzoriloreste de asemenea obligatorie. Este un instrument standard pentru întreaga populaţie.

6.4.Documnete scrise necifrice sunt: a) publice şi b) personale

Poruncile domneşti, actele vistierie, rapoartele consulare sau registrele de vamăservesc la reconstituirea trecutului.

a) Documnete scrise necifrice publice sunt oficiale şi neoficiale. ) Documnetescrise necifrice publice oficiale la nivel central sunt : Constituţia României, legile,Monitorul oficial al României, decretele prezidenţiale, declaraţiile ParlamentuluiRomâniei, hotărârile guvernului, ordonanţele de urgenţă. Acestae reprezintă documnetepublice necesarea înţelegerii de către cercetător vieţii sociale a macroproceselor şistructurilor globale. Ele au o mare însemnătate pentru reconstituirea vieţii sociale dintrecut, dar ne ajută să obţinem date importante şi despre prezent.

b) Documente necifrice personale, neoficiale sunt: foi de zestre, insemnarizilnice, jurnale intime, biografii etc.In definirea documentelor personale se pune accentul pe faptul ca ele reflectă experienţavieţii individului, ca sunt confidenţiale, un produs spontan.Gordon W. Allport (1991), din perspectiva psihologică, defineşte documentele personaleca "orice destainuire înregistrată, care intenţionat sau nu, oferă informaţii referitoare lastructura, dinamica şi funcţionarea vieţii mintale a "autorului".Documentele personale mai importante şi interesante sunt:a) Foile de zestre (urmărind tocmeli la căsatorie, în ele se specifică tot ceea ce primeau cadotă tinerii casătoriţi - este de fapt asa cum arata Xenia C. Costa-Foru, din ŞcoalaSociologică a lui Dimitrie Gusti - un act legal.). Dar, pentru că documentul social nuemană de la o autoritate juridică, fiind neoficial, este un act personal. Este act legal, dar nu


45

şi juridic, din punctul de vedere al dreptului civil.În cercetarea dreptului familiei H.H. Stahl face distincţie între următoarele forme deînzestrare.- act de dotă;- foaie de zestre;- tocmeala, conform obiceiului pământului;- forme deghizate (vânzare, donaţie, renta, dijma, simpla tolerare etc.).b) Spiţele de neam (arborele genealogic) cu sau fară reprezentare grafică. H.H. Stahl aelaborat o schemă pentru spiţele de neam şi arborele genealogic.c) Jurnalele intime constituie documente personale neoficiale, dar interesante. În literaturade specialitate, Allport, acorda în lucrarea "The use of personal documents in psyhologicalscience", (New York, 1942), o mare valoare jurnalului intim, din care, aflând trecutul uneipersoane, se poate face o prognoză autentică.

6.5 Utilizarea biografică şi autobiografică

a) Biografiile sociale sunt deosebit de prezente şi în momentul actual. Ele pot fi:- spontane sau provocate;- biograme (scrise la cererea cercetatorului);- curriculum vitae (pentru scopuri oficiale);- biografii tematice (o secvenţă de viaţă);- biografii comprehensive (ansamblul vieţii).

b) Autobiografiile, scrisorile şi însemnările zilnice (intime) au fost studiate de sociologulamerican de origine poloneza Florian Znaniecki. El a analizat 764 de scrisori expediate deţăranii polonezi emigraţti familiilor lor rămase în Europa. William Thomas şi FlorianZnaniecki numesc acest tip de epistole "Scrisori ceremoniale" (bowling letter), funcţia lorfiind aceea de manifestare a solidarităţii familiale.

6.6. Analiza documentelorMetoda analizei documentare cunoaşte două variante de bază:a)analiza directă - utilizează în mod nemijlocit informaţia conţinută în documente, cainformaţie despre anumite fapte sociale;b)analiza indirectă, în care documentul are o semnificţie socială, fiind considerat el însuşifapt social, ceea ce interesează fiind cine relatează, felul în care o face, furnizând oinformaţie implicită

6.7. Valoarea si limitele documentelorDocumentele cifrice asigură determinarea cantitativă a fenomenelor şi proceselor

sociale. Ele se cer a fi verificate pentru a se stabili autenticitatea lor. Se exclud de laînceput statisticile trucate, cele cu erori de înregistrare sau cele incomplete. Valoareainformativă a datelor statistice cu coţtinut social depinde, în principal, de urmatoarele:a) sistemul de recoltare şi prelucrare a datelor statisticeb) vizibilitatea faptelor sociale.

Exprimarea precisă a rezultatului numărării nu conferă de la sine şi exactitateadocumentului. Adeseori se confundă precizia cu exactitatea. În mod curent se spune "brutalca o cifră", subînţelegându-se că cifrele reprezintă "adevărul crud", "adevărul adevărat".Se impune să facem distincţie între calitatea documentelor cifrice de a fi precise şi calitatealor de a fi exacte.Asupra distincţiei dintre precis şi exact, din literatura românească de specialitate,


46

sociologul remarcabil H.H. Stahll a atras atenţia. Valoarea documentelor cifrice constă şiîn completitudinea lor. Truncherea informaţiei statistice reprezintă forma benignă a"minciunii statistice". Prin trunchiere, chiar înregistrarea "precisa" şi "exactă" a faptelorsociale, dezinformeaza, ascunde adevarul" (statistic).

Dată fiind gama largă a motivelor ce-i determină pe oameni să scrie jurnale,autobiografii, este necesat să se verifice obiectivitatea documentelor personale. Pot avealoc deformări voite sau nevoite, documentele pot fi impregnate de subiectivitatea autorului.Autorii pot dori să se pună în valoare, uneori o fac din motive pecuniare sau doresc să-şigăsească „mântuirea” ori să-şi asigure „nemurirea”, ştiut fiind că „uitarea este a douamoarte”.( Allport, 1991).


47

CURS NR. 7

Metoda anchetei psihosociale în psihologie. Chestionarul

7.1 Aspecte introductive

A observa şi a înţelege ce se petrece în lumea înconjurătoare este o tendinţă umanăînnăscută şi un act de supravieţuire. În acest caz vorbim de cunoaşterea comună, pentruaceasta un e nevoie de o pregătire specială şi nici de instrumente speciale. Cunoaştereaştiinţifică este o acţiune deliberată supusă unor reguli precise şi se soldează cu finalităţiclare. Cercetare psihologică este un proces de cunoştere ştiinţifică ce-şi propuneobservarea şi măsurarae comportamentelor umane în scopul descrierii, explicării şipredicţiei lor. Cuvintele cheie ale acestui gen de activitate sunt verificarea şi validarea.

Ancheta este o metodă de cercetare psihosociologică bazată pe colectarea datelor de laun eşantion dintr-o populaţie largă, în scopul prelucrării lor şi generalizăii rezultatelor(Neculau, 2004) Unităţile de analiză pot fi persoane, grupuri, organizaţii, zone geograficesau culturale, instituţii. Ancheta este un demers complex, care se derulează în mai multefaze. Cele mai reprezentative momente ale anchetei sunt: Teorie, Ipoteze, Operaţionalizare,Eşantionare, Colectarea datelor, Interpretarea, Validarea (un model liniar al procesului decercetare).

7.2 Identificarea problemei şi formularea ipotezelor

În principal, această etapă presupune localizarea domeniului, precizarea liniilor mari alecercetării, identificarae paradigmei teoretice. Urmează elaborarea ipotezelor, o ipteză destudiu este ideea fundamentală a oricărei cercetări, o prezumţie, o realţie cauzală între douăsau mai multe fapte. Vor fi respectate caracteristicile fundamentale ale ipotezei: să fieverificabilă, verosimilă, să permită selectarea faptelor sociale semnificative, să justificemetoda folosită.

7.3 Operaţionalizarea conceptelor

Este una dintre cele mai importnte etape ale cercetării, de ea depinzând direct construcţiainstrumentelor de cercetare. Operaţionalizarea presupune transformarea unui concept înindicatori direct observabili şi măsurabili printr-un set de de constructe intermediarenumite dimensiuni (Neculau, A., 2004). Alegerea doar a indicatorilor principali reprezintăpartea cea mai dificilă în a descrie sau măsura fenomenele sociale. Produsele finale aleoperaţionalizării sunt chestionarele, ghidurile de interviu, testele, grilele de observaţie etc.,instrumente cu care cercetătorul lucrează pe teren sau în laborator. Acestea vor fi supuseunor pretestări obligatorii înainte de aplicarea finală.

7.4 Eşantionarea

Instrumentele construite sunt aplicate unui eşantion din populaţia ţintă a studiului. Prineşantionare se înţelege operaţia de selecţie şi construcţie a unui volum redus de subiecţicare reflectă la scară proprietăţile populaţiei din care a fost extras (ibidem). Eşantionareasete o metodă indispensabilă oricărei anchete. Există mai multe proceduri, clasificate deregulă în două mari categorii: metode probabilistice şi neprobabilistice.

Prin metodele probabilistice, alegerea subiectului se face absolut întâmplător. Eşantionareasimplă aleatorie este cea mai utilizată procedură probabilistică şi este indicată pentru


48

populaţii relativ omogene. Tehnica este de tipul loteriei, adică tragere la sorţi înconformitate cu anumite reguli.

În cazul eşantionării neprobabiliste, alegerea se face în baza unor tehnici care nu ţin contde reprezentativitate. Cea mai uzitată metodă neprobabilistă este eşantionarea pe cote şi sebazează pe calcularea unor cote, adică a unor frecvenţe ale indivizilor care prezintăanumite caracteristici.

7.5 Desfăşurarea propri-zisă a anchetei(colectarea datelor)

Se aplică instrumentul de cercetare conform tehnicilor şi procedurilor respective la totisubiecţii eşantionului. Un rol foarte important, în această fază a cercetării, revineoperatorilor.

7.6 Analiza şi interpretarea datelor

Analiza de date presupune transferul de date în baze proprii programelor statistice. Sestabileşte nivelul măsurării: nominal, ordinal, de interval sau de raport. În continuare serealizează analize statistice propri-zise: teste de verificare, procedee de corelaţie, procedeede grupare a datelor. Interprearea datelor anchetei pe bază de chestionar se face recurgânddin nou la teorie.

7.7 Redactarea raportului de cercetare

Scopul principal al raportului este comunicarea rezultatelor cercetării, popularizareaacestora în rândul altor cercetători sau a publicului larg. Raportul se redactează în stilştiinţific.

7.8 Definiţii ale chestionarului

Chestionarul este probabil cea mai folosită metodă în cercetările psihosociologice de nivelcantitativ şi instrumentul preferat al psihosociologilor. Din acest motiv ar trebui să se facădeosebirea între inventar sau chestionar de personalitate, scale de măsurare a atitudinilor,teste etc.

Definirea chestionarului ca instrument şi tehnică de cercetare ştiinţifică nu este o operaţiesimplă. Terminlogia un este unanim acceptată “chestionar”, “formular”, “test”, “probă”,“scala”, “inventar” etc. Deoarece diferenţele sunt greu sesizabile.

Psihologul francez P. Pichot a descris în Les testes mentaux (1954) chestionarele ca fiind" teste compuse dintr-un număr mai mare sau mai mic de întrebări prezentate în scrissubiecţilor şi se referă la opiniile, preferinţele, sentimentele, interesele şi comportamentelelor în circumstanţe precise“(apud Chelcea, 2004). Roger Mucchielli(1968), spunea desprechestionar că „nu poate fi considerat decât o listă de întrebări“.

Earl R. Babbie, preciza că prin chestionar se înţelege „o metodă de colectare a datelorprin (1) întrebările puse persoanelor sau (2) prin întrebarea acestora dacă sunt de acordsau în dezacord cu enunţurile care reprezintă diferite puncte de vedere“. Chelceadefineşte chestionarul ca fiind “o tehnică şi, corespunzător, un instrument de investigareconstând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonatelogic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin


49

autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează afi înregistrate în scris.”

Prin această definiţie Chelcea relevă faptul că itemii din instrument sunt reprezentaţi atâtde o succesiune de întrebări sau imagini (desene, fotografii) fixate în scris, grafic, dar şi deimagini, fotografii sau desene, care servesc drept stimuli. Prin aceasta înţelesulchestionarului suferă o lărgire existând şi posibilitatea combinării stimulilor verbali cu ceigrafici. În cadrul chestionarului, întrebările, desenele au funcţie de indictori. Chelceasusţine că într-un chestionar “combinarea şi succesiunea stimulilor trebuie să fie logică, darşi psihologică”.

Bernard S. Phillips,1971 (apud Chelcea, 2004) sublinia că pentru ordonarea logică aîntrebărilor se ia drept criteriu timpul: subiectul răspunde mai întâi despre trecut, apoidespre prezent şi apoi despre viitor. Un alt criteriu de ordonare este cel dat de gradul deabstractizare: iniţial se va răspunde la întrebările concrete şi apoi la întrebările abstracte. Înfuncţie de temă, vârstă şi cultură, va prevala ordinea logică sau psihologică. Aşa deexemplu, investigarea persoanelor adulte cu un înalt grad de cultură accentueazăelementele raţionale ale ordonării stimulilor în timp ce o altă investigare în rânduladolescenţilor va pune accent pe problemele psihologice ale structurării chestionarului.

Scopul chestionarului îl reprezintă testarea ipotezelor, selecţia stimulilor se face în raportcu ipoteza.

Trebuie să evidenţiem faptul că – spre deosebire de testele de personalitate –chestionarul vizează cu precădere nivelul conştiinţei.

7.9 Partea introductivă de aplicare a chestionarelor

Denumită şi scrisoare de explicaţie, această primă parte are rolul de a oferi explicaţii cuprivire la rolul anchetei, la scopurile şi obiectivele sale, la ce vor fi folosite rezultatelestudiului, care sunt valenţele sale pragmatice şi se subliniază faptul că răspunsurilepersoanei în cauză sunt foarte importante pentru reuşita anchetei (www.luciantrasa.ro/).Pentru ca aproape orice chestionar conţine şi întrebari de identificare sau itemi referitori ladatele personale, date care vor fi stocate şi folosite ulterior, este bine de ştiut că legislaţiaactuală reglementează această activitate printr-o serie de legi. Există o instituţieguvernamentală care verifică şi asigură folosirea corespunzatoare a acestor date şi, pentru anu intra în conflict cu legea, orice operator de astfel de date trebuie să obţină un aviz dinpartea Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Înurma acestui aviz se primeşte un cod de operator care va trebui precizat pe toatedocumentele care solicită date personale. În acelaşi timp trebuie facută precizarea că – lacererea expresă – orice persoană are dreptul şi poate să solicite eliminarea sau modificareadatelor sale personale din baza de date a operatorului.

Tot în această secţiune trebuie să se precizeze datele de contact ale operatorului de anchetă,ale instituţiei care a comandat sau care realizează studiul, precum şi ale coordonatoruluiproiectului, fie pentru detalii suplimentare, fie pentru solicitarea modificării datelorpersonale din bazele de date.

Eventualele mulţumiri aduse colaboratorilor sau sponsorilor, garantarea confidenţialităţiidatelor sunt elemente care îşi găsesc tot aici locul.


50

7.10 Instrucţiunile de aplicare

În această secţiune se vor face precizările concrete referitoare la timp şi la modalităţileconcrete de răspuns la întrebările din chestionar. Pe lângă regulile generale (nu existărăspunsuri bune sau rele, ci că interesante sunt atitudinile şi opiniile persoanei iarrăspunsurile trebuie sa vizeze exact aceste opinii etc.), se vor preciza si chestiuni deamanunt în cazul în care dorim ca atenţia persoanelor chestionate sa fie îndreptată cătreanumite elemente specifice din cuprinsul chestionarului.

Chestionarul propriu-zis conţine întrebările sau itemii propriu-zişi. Aceste întrebari trebuiesă îndeplinească o serie de criterii legate de formatul, conţinutul şi formularea lor specifică.

7.11 Clasificarea chestionarelor

Clasificarea chestionarelor se face după următoarele criterii: conţinutul, forma şi modul deaplicare.

1. După conţinutul informaţiilor adunate, chestionarele vizează atât calitatea cât şicantitatea informaţiilor. Din acest punct de vedere, chestionarele se împart în patru maricategorii: chestionarele de date factuale, chestionare de opinii, chestionare speciale şichestionare omnibus. Primele două vizează calitatea informaţiei, în timp ce ultimile douăvizează cantitatea informaţei, respectiv numărul de teme abordate.

Conform criteriului calităţii, chestionatele sunt de două tipuri: chestionarele de datefactuale şi chestionarele de opinii.

Chestionarele de date factuale de tip administrativ, referitoare la fapte obiective,susceptibile de a fi observate direct şi verificate şi de alte persoane. Astfel de chestionare,lansate în scopuri administrative, nu sunt totdeauna foarte laborios concepute. Oriceformular tip reprezintă, în fond, un chestionar, dar formularele tip din administraţiecorespund prea puţin unor necesităţi mai îndepărtate: de centralizare a datelor, deprelucrare secundară a lor. Întrebările de date factuale se grupează în întrebări decunoştinţe şi întrebări de clasificare sau identificare (vârstă, sex, stare civilă). Întrebărilede cunoştinţe vor fi diseminate printre întrebările de opinie, întrebările de identificare vor fiintroduse la sfârşitul chestionarului, consideră Septimiu Chelcea.

Chestionarele de opinie se referă la datele de ordin imposibil de observat în mod direct.Cu ajutorul lor se studiază nu doar opiniile, ci şi atitudinile, motivaţia, interesele,dispoziţiile, înclinaţiile, adică psihologia persoanei cu trăirile ei subiective. Pornind de laînţelegere opiniei publice ca fiind “complexul preferinţelor exprimate de un număr depersoane, referitoare la o problemă generală”( Hennesssz, apud Chelcea, 2004 ), vom aflaopiniile de la un număr semnificativ de persoane (eşantion). Cu ajutorul chestionarelor deopinie vom afla atât opiniile, dar şi intensitatea lor.

Cel de-al doila criteriu vizează cantitatea informaţie şi în funcţie de acest criteriu,chestionarele sunt de două tipuri : chestionare speciale şi chestionare omnibus.

Chestionarele speciale au o singură temă aşa cum ar fi cariera profesională şi acestae seutilizează rar deoarece complexitatae fenomenelor sociale impune cerecetereaconcomitentă a unor multitudini de factori.


51

Chestionarele omnibus au mai multe teme şi sunt foarte des întâlnite. Superioritateaacestor chestionare constă în faptul că ele surprind mai multe teme în acelaaşi timp, dar şiinteracţiunea şi condiţionarea acestora. Ele sunt specifice cercetării fundamentalepsihosociologice, permit analiza secundară şi sunt mai ieftine.

2. După forma întrebărilor şi a stimulilor se pot distinge chestionare cu întrebări închise,chestionare cu întrebări deschise şi chestionare cu întrebări mixte.

Chestionarele cu întrebările închise (precodificate) implică o alegere obligatorie dinpartea persoanei chestionate pentru una sau mai multe din variantele de răspuns, gradul delibertate al subiectului este redus. Trebuie ştiut însă că, orice întrebare închisă implică ovariantă de răspuns dihotomică de tipul Nu ştiu, nu răspund, pentru a păstra dreptulrespondentului de a nu răspunde. Excepţie fac o parte din testele de personalitate careforţează subiectul să aleagă o variantă de răspuns dorită sau care se apropie cel mai mult casens de răspunsul pe care l-ar da. Deoarece subiectul ar avea la alegere şi “Nu ştiu”, parejudicios să se vorbească de răspunsuri trihotomice şi cu răspunsuri precodificate multiplu(răspunsuri în evantai), alegeri multiple, cafeteria.

Chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate) permit persoanelorintervievate libertatae unei exprimări induvidualizate a răspunsurilor.

3. După modul de aplicare, există chestionarele autoadministrate (chestionarelepoştale, chestionarele publicate, chestionarele autoadministrate colectiv) şi chestionareleadministrate de operatorii de anchetă.

Chestionarele autoadministrate presupun înregistrarea răspunsurilor de către înseşipersoanele incluse în eşantionul investigat. Avantaje : numărul mare al respondenţilor,diminuarea efectului de interviu, dispariţia influenţei anchetatorului asupra răspunsurilor,nivelul superior de concentrare, asigurarea anonimatului .

Chestionarele administrate de operatorii de anchetă constiuie modalitatea cea maiuzitată de culegere a informaţiilor în anchetele şi sondajele psihosociologice.

Chiar dacă este ridicat costul investigaţiei prin folosirea operatorilor de anchetă, acestechestionare prezintă anumite avantaje: asigură reprezentativitatea eşantionului, are loclămurirea înţelesului întrebărilor, pot să răspundă şi persoane cu nivel scăzut deşcolarizare, sunt observate şi înregistrate condiţile ambientale şi reacţiile spontane alesubiecţilor.

7. 12 Întrebările în structura chestionarelor după conţinutul, tipul şi funcţia lor

A vorbi despre structura chestionarului înseamnă a analiza diferitele tipuri de întrebări caelemente ale structurii şi raporturile dintre aceste întrebări ca legături între elementelestructurii. Această tehnică de cercetare are reguli foarte precise. În stabilirea succesiuniiîntrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de aspecte care favorizează comunicarea şistimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul chestionarului se recomandăfolosirea uneia sau mai multor întrebări „uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cuscopul de a antrena subiectul în dialog. Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-unchestionar capătă o importanţă deosebită în ancheta orală. Răspunsul la fiecare întrebare achestionarului depinde nu numai de faptele sau gândurile subiectului înainte de a intra încontact cu cercetătorul, ci şi de modul în care se stabileşte relaţia subiect-cercetător, de


52

felul cum subiectul o percepe şi îi evaluează consecinţele pentru propria viaţă. Locul pecare îl are o întrebare într-un chestionar sau plasarea ei într-o anumită succesiune deîntrebări poate să influenţeze într-o mare măsură cantitatea şi calitatea răspunsurilor.

În construcţia întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de criterii (Becker):

- relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat cu tema şi să aibă relevanţă pentruobiectivele cercetării;

- simetria – fiecare întrebare trebuie să se refere la un anumit aspect particular şi unic alcercetării;

- claritatea şi simplitatea – întrebările trebuie să fie clare, simple, precise şi să reflecte într-o manieră consistentă sensul itemului la care se face referire;

- adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către persoanele supuse anchetei.

În structura chestionarelor, după funcţia lor întrebările pot fi (apud Chelcea, 2004):

a). Introductive

Sunt cele care permit „introducerea” persoanei chestionate în subiectul anchetei.

Aceste întrebări nu trebuie sa fie nici foarte dificile şi nici prea specifice. Scopul este de „asparge gheaţa” şi de a da încredere respondentului. Evident, trebuie evitate întrebărileextrem de genrale şi banale care pot pune operatorul de anchetă într-o lumină nefavorabilă.

Ex:

Credeţi că ar fi bine să trăim fără a trebui să muncim?

1. Da

2. Nu

3. Indecis

b). De trecere sau de tampon

Marchează trecerea sau saltul de la o categorie de întrebări la alta sau de la o dimensiune achestionarului la alta. Scopul lor este atât de a „semnaliza”, cât şi de a facilita aceastăschimbare.

Ex: Credeţi că programul televiziunii ar trebui să cuprindă următoarele emisiuni frecventsau rar?

(1)

mai des

(2)

mai rar

(3)

ca şi până acum

(4)

indiferent

(5)

nu pot răspunde

Filme artistice

Muzică uşoară


53

Ştiri

Muzică populară

Divertisment

Emisiuni culturale

Şi acum câteva întrebări despre filmele artistice:

La ce oră aţi dori să fie programate?

(1) (2) (3) (4)

ca şi până acum mai devreme mai târziu nu pot răspunde

De regulă, filmele prezentate la Telecinematecă vă plac?

(1) (2) (3)

Filmul nou Filmul vechi Mi-e indiferent

În alte chestionare, grupele de întrebări sunt şi mai accentuat separate, pentru ca îninteriorul fiecărei grupe de întrebări coerenţa răspunsurilor să fie crescută.

Lumea în anul 2010

1. Va fi mai firesc sau mai puţin firesc ca femeile să ocupe posturi de conducere?

mult mai mult ca şi azi mai puţin nu ştiu

2. Va fi mai firesc sau mai puţin firesc ca tinerii să ocupe posturi de conducere?

mult mai mult ca şi azi mai puţin nu ştiu

Întrebările de până acum s-au referit la ceea ce credeţi că se va întâmpla în anul 2010. V-am ruga acum să ne spuneţi ce aţi dori să se întâmple în anul 2020.

3. Oamenii vor fi mai preocupaţi sau mai puţin preocupaţi de viaţa lor interioară?

mai mult ca şi azi mai puţin nu ştiu

4. Oamenii vor fi mai interesaţi sau mai puţin interesaţi de succesul lor pe plan social?

mai mult ca şi azi mai puţin nu ştiu

Există posibilitatea ca întrebările de trecere sau tampon între grupele de întrebări vizândproblemele distincte să fie înlocuite cu o adecvată punere în pagină: se distanţează grupelede întrebări, se introduc desene, elemente grafice: linii, chenare, întrebările de trecerereprezintă momente de destindere în cadrul chestionarului şi duc la concentrarea atenţieisubiectului asupra problemelor ce urmează a fi discutate, facilitându-i abordarea succesivăa întrebărilor.

c). Filtru


54

Menite sa permită trecerea anumitor categorii de respondenţi şi să blocheze accesul altorala itemii chestionarului, întrebările filtru alături de cele bifurcate au un rol extrem deimportant în economia instrumentului. Întrebările filtru au cele mai uzuale variante derăspuns de tip Da/Nu urmate de precizarea acţiunii pe care o are de urmat respondentul(Pentru varianta Da se merge mai departe).

Ziarul Telegraf a publicat anul acesta vreun material despre instituţia în care învăţaţi?

1. Da

2. Nu

3. Nu ştiu

(Pentru cei care dau răspunsul l urmează întrebările următoare. Pentru cei care daurăspunsurile 2 şi 3 se trece direct la altă întrebăre).

L-aţi citit?

1. Da

2. Nu

Aţi fost de acord cu felul cum au fost tratate subiectele?

1. Da

2. Cu unele rezerve

3. Nu

16. Credeţi că acest material a avut vreo contribuţie la îmbunătăţirea activităţii îninstituţia în care îvăţaţi?

1. Da

2. Nu

3. Nu ştiu

Aţi putea indica titlul unui material din ziarul Telegraf?

d). Bifurcate

Întrebările bifurcate sunt asemănătoare celor filtru doar că nu blochează accesul niciuneipersoane sau categorii de respondenţi, ci le redirecţionează către secţiuni diferite aleinstrumentului

Ex.: Vă place să mergeţi la teatru?

1. Da

2. Nu

Dacă Da, vă rog să indicaţi ultima de piesă de teatru jucată .


55

Pentru varianta Nu, treceţi la următoarea întrebare.

e). Tip „de ce”

Au rolul de a provoca explicaţii. De obicei au fie multe variante de răspuns prestabilite, fiesunt întrebări deschise cu răspunsuri libere. Din pacate, pentru studiile care se încadreazăîn paradigma cantitativistă şi care urmează această linie, întrebările deschise pun problemede centralizare, prelucrare şi cotare destul de mari. Din acest motiv, în acest caz, serecomandă folosirea cât mai redusă a întrebarilor cu variante de răspuns libere.

Ex: De ce urmezi facultatea de psihologie?

1. Doresc să mă cunosc pe mine însumi

2. Doresc să ajut semenii în situaţii de criză

3. Pentru că doresc să învăţ cum să mă ajut pe mine însumi

4. Am luat ca model un psiholog carismatic

5. Este o profesie la modă

6. Altele…………………………………………………………………………………….

Motivaţi alegerea dumneavoastră……………………………………………………………

f). De control

Sunt menite de a „verifica” atenţia şi corectitudinea răspunsurilor date de persoanelechestionate. Cu scopul de a creşte gradul de încredere în răpunsurile obţinute, întrebările decontrol sunt practic întrebări anterioare care se regăsesc în altă formă sau într-o altăformulare. În cazul testelor de personalitate, spre exemplu, există multe astfel de întrebăriincluse în ceea ce se denumeşte ca „scală de minciună”.

Consideraţi că peste 20 ani, psihologia va avea un impact la fel de mare ca acum?

1. Mult mai mare

2. Mai mare

3. Ca şi acum

4. Mai mic

5. Mult mai mic

6. Nu ştiu

g). De indentificare (factuale)

Sunt reprezentate de itemii cu valoare statistică sau de datele personale. Sex, vârsta, nivelde venituri, nivel de şcolarizare, stare civilă, numar de copii etc. sunt astfel de întrebari. Elesunt introduse în funcţie de obiectivele şi de ipotezele care trebuie testate prin respectivulstudiu. Se recomandă ca întrebările de identificare (factuale) să fie situate la sfârşitul


56

chestionarului. Datele de identificare pot fi recoltate şi fără a pune întrebări directefolosind anumite formulări de genul:

Eşti băiat sau fată?

1. Băiat

2. Fată

Câţi ani (împliniţi) ai?

Conţinutul şi tipul întrebărilor

A vorbi despre structura chestionarului înseamnă a analiza diferitele tipuri de întrebări caelemente ale structurii şi raporturile dintre aceste întrebări ca legături între elementelestructurii. Această tehnică de cercetare are reguli foarte precise. În stabilirea succesiuniiîntrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de aspecte care favorizează comunicarea şistimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul chestionarului se recomandăfolosirea uneia sau mai multor întrebări uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cuscopul de a antrena subiectul în dialog. Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-unchestionar capătă o importanţă deosebită în ancheta orală. Răspunsul la fiecare întrebare achestionarului depinde un numai de faptele sau gândurile subiectului înainte de a intra încontact cu cercetătorul, ci şi de modul în care se stabileşte relaţia subiect-cercetător, defelul cum subiectul o percepe şi îi evaluează consecinţele pentru propria viaţă. Locul pecare îl are o întrebarea într-un chestionar sau plasarea ei într-o anumită succesiune deîntrebări este în măsură să modifice dramatic cantitatea şi calitatea răspunsurilor.

În construcţia întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de criterii (Becker):

relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat cu tema şi să aibă

relevanţă pentru obiectivele cercetării;

simetria – fiecare întrebare trebuie să se refere la un anumit aspect particular şi unic alcercetării;

claritatea şi simplitatea – întrebările trebuie să fie clare, simple, precise şi să

reflecte într-o manieră consistentă sensul itemului la care se face referire;

adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către persoanele supuse

anchetei.

7.13 Tehnici de structurare a chestionarelor

A)Tehnica pâlniei

Există, în general vorbind, chestionare care pornesc cu o întrebare care vizează un aspectgeneral, urmând o altă întrebare cu aspect particular (chestionare tip „pâlnie”).

Ex:


57

- Sunteţi de acord sau împotrivă aplicării de către părinţi a pedepsei corporale copiilor?

- Dumneavoastră aplicaţi pedepse corporale copiilor?

Tehnica pâlniei presupune mai întâi formularea unor întrebări libere şi, în final, a unorîntrebări închise:

- Ce părere aveţi despre valoarea stimulentelor morale?

- Ce pondere au stimulentele morale în instituţia dumneavoastră.?

1) foarte mare; 2) mare; 3) redusă; 4) foarte redusă

B)Tehnica pâlniei răsturnate urmăreşte drumul invers, de la particular la general.Exemplu:

- Care este părerea dumneavoastră despre activitatea clubului studenţesc?

- Sunteţi mulţumit de activitatea artistică din universitatea dumneavoastră?

În construirea chestionarelor trebuie luate în calcul efectul hallo şi efectul de poziţie.

Efectul “hallo”defineşte contagiunea răspunsurilor fie prin iradierea sentimentelor fie prinorganizarea lor logică. Eliminarea contradicţiilor în formularea răspunsurilor se poate faceprin inversarea ordinii de prezentare a întrebărilor într-o anchetă. Iradierea sentimentelor,determinând contagiunea răspunsurilor, poate fi împiedicată prin plasarea acelor întrebărisusceptibile de a provoca efectul hallo la sfârşitul chestionarului.

Efectul de poziţie reprezintă în macroplan, ceea ce efectul hallo reprezintă în microplan.Acest efect trebuie luat în consideraţie mai ales în cazul chestionarelor omnibus:succesiunea temelor poate influenţa răspunsurile.

7.14 Dimensiunea chestionarului se referă la numărul de întrebări şi constituie oproblemă atât de metodologie cât şi tehnică a cercetării. Lungimea chestionarului exprimăcapacitatea de a alege din universul indicatorilor posibili pe cei esenţiali.

Se consideră că un chestionar trebuie să aibă un număr cât mai mic de întrebări. Dar înacelaşi timp această aşa numită „regulă de aur” nu trebuie să impieteze asupra calităţiicercetării sau asupra capacităţii de acoperire a temei cercetate. Există riscul ca, din dorinţade a fi foarte clari şi eficienţi în construirea şi aplicarea chestionarului, să nu putem obţineinformaţii relevante sau, şi mai grav, să nu reuşim să acoperim tema propusă. De cele maimulte ori însă, din dorinţa de a “acoperi” cât mai bine conţinutul conceptelor prinindicatori, tendinţa cercetătorului este de a formula mai multe întrebări decât arrecomanda-o condiţiile concrete de desfăşurare a anchetei.

Factorii principali care fac să întâlnim, în practică, chestionare de dimensiuni foartediverse, de la cele compuse doar din câteva întrebări până la altele ce cuprind sute deîntrebări sunt următorii:

specificul temei studiate şi obiectivele cercetării (există studii “explorative” şi studii““explicative” - primele vizează aspectele descriptive ale fenomenului şi deci nu pretindintroducerea prea multor factori suplimentari în cercetare, efectându-se, prin urmare, deobicei, cu chestionare mai simple) ;


58

finalitatea acesteia si beneficiarul rezultatelor (există anchete făcute în scop purştiinţific în urma cărora rezultă articole ştiinţifice sau cărţi şi anchete foarte aplicative şipragmatice comandate de o instituţie, un partid, un ziar etc.);

tehnica de anchetă şi felul întrebărilor (utilizarea întrebărilor închise cu un număr maimic de variante de răspuns influenţează în sens crescător numărul de întrebări);

timpul de care se dispune (la stabilirea numărului de întrebări din chestionar estenecesar să se evalueze timpul mediu reclamat de completarea efectivă a lui; spre exemplu,un chestionar aplicat “în picioare” pe stradă nu poate să răpească subiectului mai mult de5-10 maxim 15 minute ; o ancheta desfăşurată la domiciliu poate dura, fără problemedeosebite, chiar şi o jumătate de oră, dar nu se recomandă depăşirea unei durate de 45 deminute decât în anumite circumstanţe speciale, când subiecţii sunt stimulaţi să cooperezefolosindu-se diferite recompense ; ancheta prin telefon nu se poate extinde peste duratacâtorva minute, decât dacă subiectul a fost contactat în prealabil şi s-a fixat un moment detimp la care să poată fi sunat pentru a susţine o discuţie telefonică mai lungă) ;

resursele materiale de care dispune cercetătorul;

calitatea şi numărul operatorilor avuţi la dispoziţie;

tipul de populaţie căreia i se adresează chestionarul.

7.15 Designul chestionarelor( punerea în pagină a întrebărilor)

Felul în care se prezintă stimulii (întrebările) reprezintă el însuşi un stimul: alegerea literei,calitatea hârtiei, puerea în pagină, toate acestea sunt foarte importante pentru cercetător.

7.16 Condiţii de imprimare:

Să fie imprimat estetic, evitarea ştersăturilor, omisiunile;

Tipografic să fie clar delimitat ( casetele pentru coduri ordonate în aceaşi parte, unele subaltele, trimiterile tipărite cu alt corp de literă;

Răspunsurile prestabilite să fie plasate pe o singură latură;

Să fie astfel imprimat încât să permită prelucrarea ulterioară.

7.17 Formularea întrebarilor

Există o serie de reguli generale şi specifice după care trebuie construite şi formulateîntrebările dintr-un chestionar. Cele mai importante sunt:

Întrebările trebuie să fie formulate într-o manieră clară, simplă, fără înflorituri stilistice,respectând regulile gramaticale şi topica frazei sau a propoziţiei;

Pe baza studiilor efectuate pe populaţii vorbitoare de limba engleză s-a ajuns laconcluzia ca o întrebare “bună” este cea care nu are mai mult de 20 de cuvinte. Dar oastfel de cerere de simplitate nu trebuie să impieteze asupra înţelegerii şi receptăriisensului propriu al întrebării;


59

Se recomandă apoi să nu fie folosite negaţiile şi sunt complet interzise dublele negaţii.

Evitarea întrebărilor duble ( Care sunt drepturile şi îndatoririle la şcoală? );

Întrebările trebuie să nu sufere de sugestibilitate şi nici sa “servească” răspunsul gatapregătit;

Trebuie să ţinem cont în formularea întrebărilor de evitarea reacţiei de prestigiu şi deprotejarea stimei de sine;

Stereotipurile sociale, imaginea considerată acceptată social, valorile apreciate cadezirabile, dorinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă sunt elemente la care vomfi atenţi. Pentru protejarea stimei de sine se folosesc întrebări indirecte sau se folosesceufemisme sau termeni cu încărcătură emoţională mai redusă ( a aplica pedepsecorporale în loc de a bate );

Evitarea supraestimării memoriei celor anchetaţi. “Câte tuburi de pastă de dinţicumpăraţi dumneavoastră într-un an?” este o întrebare care solicită un mare efort dememorie şi îl pune pe cel în cauză să efectueze calcule şi aproximări, existând şiposibiltatea să nu fie primit răspuns sau răspunsul să nu fie unul cel real;

Gradul de abstractizare şi conţinutul în termeni de specialitate, neologismele,regionalismele, termenii argotici, să fie adaptate persoanelor anchetate

Întrebările se formulează după o riguroasă operaţionalizare a conceptelor utilizate încadrul temei;

Să fie aplicabile tuturor subiecţilor.

Ţinând cont de toate aceste reguli este de preferat ca, înainte de a trece la administrareape scară largă a chestionarului, să se realizeze pretestul acestuia în condiţii reale, pentrua verifica gradul de adecvare al întrebarilor.

7.18 Surse de erori în anchetele pe bază de chestionar

Acţiunea umană în anchetele pe bază de chestionar poate fi supusă unor factori care potdeforma realitatea prin anumite erori:

Erori de eşantionare;

Erori de construcţie a chestionarului;

Erori datorate operatorilor;

Erori datorate răspunsurilor eronate ale respondenţilor;

Erori ce ţin de nivelul de şcolrizare a celor chestionaţi.

Cu toate limitele pe care le prezintă, ancheta pe bază de chestionar rămâne o sursă foartebună de date psihosociologice şi o metodă frecvent utilizată în cercetarea ştiinţifică.


60

CURS NR. 8

ANALIZA DE CONŢINUT

8.1 INTRODUCERE

Înainte de analiza comunicării cu mijloacele secolului al XX-lea, puse la punct de

ştiinţele umane, au existat metode de interpretare a textelor. Hermeneutica – artainterpretarii textelor sacre sau misterioase – este o practică foarte veche (Borţun, D.,Săvulescu, 2007). Ce anume se interpreta? Mesajele obscure cereau o explicaţie; mesajelecu dublu sens (cele care, de altfel, contează) nu pot ieşi la iveală decât după o observareminuţioasă sau o intuiţie carismatică. Un anume sens se ascunde în spatele discursului, îngeneral simbolic şi polisemantic. Interpretarea viselor, antică sau modernă, exegezareligioasă (mai ales cea a Bibliei), explicarea critică a unor texte literare sau chiarastrologia sau psihanaliza reies dintr-un proces hermeneutic. Retorica si logica işi au şi elelocul lor printre practicile de observare a discursului, anterioare analizei de conţinut. Primastudia modalităţile de expresie cele mai propii declamarii persuasive, iar a doua încerca sădetermine, prin analiza enunţurilor unui discurs şi a înlănţuirii lor, regulile formale aleraţionamentului just.

În afara acestor maniere de a aborda textele, istoria mai reţine câteva cazuri, izolateîn general, care ar putea fi considerate practici incipiente de analiză de conţinut. Deexemplu, cercetarea autenticităţii imnurilor religioase, facută în Suedia la 1640. Pentru a ştidacă aceste imnuri, în număr de 90, pot avea efecte nefaste asupra luteranilor, a fostefectuată o analiză a diferitelor teme religioase, a valorilor şi a modalităţilor de apariţie(favorabile sau nefavorabile), precum şi a complexităţii stilistice. Mai aproape de noi(1888-1892), fracezul B. Bourbon, pentru a ilustra o operă despre “exprimarea emoţiillor şia tendinţelor de limbaj”, s-a aplecat asupra unui pasaj din Biblie, Exodul, într-o manierădestul de riguroasă, prin pregatirea elementară a textului şi clasificarea tematică acuvintelor pline. Ceva mai tarziu (1908-1918), un vast studiu sociologic vizând integrareaimigranţilor polonezi în Europa şi America a fost facut de Thomas (profesor la Chicago) şiZnaniecki (antropolog polonez). Ei au facut o analiza elementară de conţinut prin studiereaunor diferite documente (scrisori, jurnale intime, rapoarte oficiale si articole de ziar).

Avem aici o descriere în sens îngust al metodei de care ne ocupăm (pe care Berelson o şinumeşte, nu întâmplător, “tehnică”). Ulterior, această concepţie şi condiţiile, foartenormative şi limitate, de funcţionare a analizei de conţinut au fost completate, repuse îndiscuţie şi lărgite de analiştii americani. Totuşi, oricare au fost progresele realizate dupăLaswell şi Berelson, criteriile lor marchează preocuparea, specifică acestei perioade, pentrueşantioane reunite în manieră sistematică, pentru validitatea procedurilor şi rezultatelor,pentru fidelitatea codurilor şi chiar pentru măsurarea eficienţei analizei.


61

Bardin, L., face un interesant inventar al domeniilor, problematicilor şiproblemelor din cercetarea socio-umană a căror abordare poate beneficia de metodaanalizei de conţinut :

- Sociologie: influenţa culturală a mijloacelor de comunicare în masă asupra unei societăţideterminate;

- Psihoterapie: developarea progresului realizat de pacienţi prin exteriorizarea angoaselorsau obsesiilor, prin înţelegerea bâlbâielilor, tăcerilor, repetărilor sau lapsusurilor acestora;

- Istoriografie: explicarea unei înfrângeri militare pe baza analizei scrisorilor adresate decombatanţi familiilor, zilele premergătoare bătăliei;

- Psihologie: evaluarea gradului de adaptare al unor elevi, în urma analizei convorbiriidintre aceştia şi psihologul şcolar;

- Teoria literaturii: decriptarea structurii imaginarului de bază al unui scriitor, prinintermediul analizei comparative a unor opere reprezentative şi a notaţiilor intimedescoperite de curând;

- Politică: demontarea mecanismului propagandei unui adversar (unui contracandidat), pebaza analizei pe care staff-ul tehnic o face mesajului politic (electoral) al acestuia;

- Publicitate: mărirea gradului de adecvare a unei campanii la publicul-ţintă, prin analizacomparativă a temelor utilizate deja în campanie şi a temelor pe care publicul-ţintă leasociază cu produsul respectiv, reieşite în urma unei anchete sociologice.

Pentru fiecare dintre cazurile de mai sus şi pentru multe altele, ştiinţele socio-umane oferăun instrument: analiza de conţinut a comunicării.

8.2. SPECIFICUL ŞI DEFINIREA ANALIZEI DE CONŢINUT

Pentru a înţelege specificul analizei de conţinut în ansamblul metodelor de analiză a

discursului trebuie să răspundem la câteva întrebări întrutotul legitime:

1) Ce este şi ce nu este analiza de conţinut?2) La ce serveşte ea?3) La ce rezultate ne putem aştepta când apelăm la această metodă?4) Cum funcţionează ca metodă de analiză?5) Care este domeniul ei de competenţă?În cele ce urmează vom încerca să răspundem la aceste întrebări.

Conform Dicţionarului Oxford de Sociologie, ediţia din 1998 ( p. 30), în forma ei cea maisimplă “analiza de conţinut constă în numărarea cuvintelor (de exemplu, pentrucrearea concordanţelor, stabilirea profilelor subiectelor ori stabilirea stiluluiautorului), dar s-a căutat aducerea unor îmbunătăţiri gramaticale şi semantice”. Învarianta ei cea mai ambiţioasă, “analiza de conţinut caută să identifice concepte general-


62

semantice (precum “realizare” sau “religie”), caracteristici stilistice (inclusivminimalizarea şi exagerarea), fapt care cere în mod obişnuit o interacţiune complexă întrecunoaşterea umană şi viteza de calcul şi eficienţa ordinatoarelor, incluse într-un sistemprecum Harvard General Inquirer”.

În legătură cu împletirea dintre analiza de conţinut şi inteligenţa artificială găsim indicaţiifoarte utile în cartea lui Laurence Bardin, L’analyse de contenu, unde capitolul V al părţii atreia este dedicat informatizării metodei (L’informatisation de l’analyse de contenu – p.178- 205, apud Borţun, D., Săvulescu, 2007).

Cea mai frecvent citată definiţie a anlizei de conţinut este cea lui Berelson conform căreia“Analiza de conţinut este o tehnică de cercetare pentru descrierea obiectivă,sistematică şi cantitativă a conţinutului manifest al comunicării” (Dafinoiu, I., p145).Ea rezumă, de fapt, preocupările epistemiologice ale acestei perioade. Analiza esteobiectivă deoarece ea utilizează reguli şi consemne suficient de clare şi precise pentru caanalişti diferiţi, lucrând asupra aceluiaşi conţinut, să obţină rezultate comparabile.Caracterul sistemic al analizei este asigurat de faptul că orice conţinut trebuie să fieordonat şi integrat în categoriile de analiză alese, în funcţie de scopul urmărit. Analiza deconţinut utilizează deseori o descriere cantitativă, utilizând o statistică descriptivăadecvată: sume, medii, frecvenţe. Merită să subliniem că nu orice analiză de conţinut areun caracter cantitativ, s-au dezvolatat o serie de metode calitative, care analizează temeleabordate, fără să-şi propună măsurarea lor.

Avem aici o descriere în sens îngust al metodei de care ne ocupăm (pe care Berelson o şinumeşte, nu întâmplător, “tehnică”). Ulterior, această concepţie şi condiţiile, foartenormative şi limitate, de funcţionare a analizei de conţinut au fost completate, repuse îndiscuţie şi lărgite de analiştii americani. Totuşi, oricare au fost progresele realizate dupăBerelson, criteriile lor marchează preocuparea, specifică acestei perioade, pentrueşantioane reunite în manieră sistematică, pentru validitatea procedurilor şi rezultatelor,pentru fidelitatea codurilor şi chiar pentru măsurarea cantitativă.

Analiza conţinutului reprezintă o modalitate cantitativ - calitativă de studiere acomunicării, dar un numai a conţinutului manifest al acesteia ci şi a celui latent.Chelcea, S., 2004). Ceea ce constituie obiectul analizezi de conţinut este tocmai conţinutullatent, conţinutul “ascuns”, care un este imediat sesizabil.

Analiza conţinutului reprezintă acea tehnică de cercetare care permite inferenţe prinidentificarea sistematică şi obiectivă a caracteristicilor specifice în cadrul unui text.(Ole R. Holsti , 1966, p.5).

8.2.1. DEZVOLTAREA METODEI

In Statele Unite, departamentele de stiinte politice au jucat un rol foarte important în


63

dezvoltarea analizei de conţinut. Problemele ridicate de cel de-al doilea razboi mondialaccentueaza acest fenomen. În această perioadă, 25% dinte studiile empirice referitoare laanaliza de conţinut aparţin cercetării politice; studii foarte pragmatice, având un obiectprecis delimitat: atitudinea faţă de conflictul care măcina lumea. De exemplu, în aniirăzboiului, guvernul american a facut apel la analişti pentru a demasca ziarele şi revistelesuspectate de propagandă subversiva (mai ales nazistă). Au fost folosite mai multeprocedeee de depistare:

- reperarea temelor favorabile inamicului şi procentajul acestora în ansamblul temelor;

- comparaţia între conţinutul jurnalului incriminat (de pildă, “The Galilean”) şi cel alemisiunilor naziste destinate Statelor Unite;

- comparaţia între două publicaţii bănuite (“Today’s Challenge” şi “Forum Observer”) cudouă publicaţii al caror patriotism era evident (”Reaer’s Digest” şi ”Saturday Evening”);

- analiza favorabilităţii/defavorabilităţii mai multor cărţi şi reviste faţă de două teme:“Uniunea Sovietica reuşeşte” şi “Doctrinele comuniste sunt adevărate” (teme descompuseîn cinsprezece subteme);

- analiza lexicală, plecându-se de la o listă de cuvinte considerate cuvinte-cheie ale politiciişi propagandei naziste (analiză aplicată aceloraaşi publicaţii).

H.D. Laswell continuă munca asupra analizei “simbolurilor” şi a metologiilor politice laUniversitatea din Chicago, precum şi la Experimental Division for the Study of WartimeCommunications, de la Biblioteca Congresului. Numărul cercetătorilor specializaţi înanaliza de discurs creşte: H.D. Laswell, N. Leites, A. Kaplan, D. Kapla. În 1946 aparevolumul coordonat de Harold Lasswell, Propaganda, Communication and Public Opinion,unde găsim celebrul studi al lui Lasswell, “Describing the Contents of Communication”.Trei ani mai târziu, S. Yakobson participă la redactarea lucrării The languages on politics:studies in quantitative semantics (1949).

Din punct de vedere metodologic, sfarşitul anilor ‘40 este marcat de regulile de analizăpropuse de B. Berelson, ajutat de P. Lazarsfeld. În 1952 apare cartea lui Bernard Berelson,Content Analysis in Communication Research unde găsim celebra definiţie pe care o dăBerelson analizei de conţinut

8.2.2.Tehnică sau metodă? S-ar putea spune că este mai puţin decât o metodă, darmai mult decât o tehnică. Este mai puţin decât o metodă atât timp cât nu a ajuns la oarticulare internă şi la o unitate conceptuală specifice metodelor. Cum remarcau P. Henrişi S. Moscovici în urmă cu peste trei decenii, ea este “un ansamblu disparat de tehnici”.Dar este mai mult decât o tehnică, deoarece aplicarea ei presupune folosirea mai multortehnici de cercetare. Este raţiunea pentru care în textul prezentului curs, analiza de conţinuteste tratată ca metodă.


64

Un ultim pas pe care îl mai avem de făcut pentru a înţelege specificul acesteimetode este decuparea “domeniului său de competenţă” – altfel spus, a domeniului deaplicabilitate.

Documentele şi ţintele vizate de cercetători sunt foarte diferite, dar procedurile şi tehnicilesunt obligatorii atunci când este vorba de câteva aplicaţii, pe care Laurence Bardin lesistematizează astfel:

1) scoaterea la lumină a “respiraţiei” unei conversaţii (unei discuţii nedirecţionate);

2) developarea axiologiei subiacente a unui discurs;

3) stabilirea unei tipologii a aspiraţiilor maritale în anunţurile matrimoniale din presă;

4) măsurarea implicării personale a politicianului în propriile sale discursuri;

5) desprinderea evoluţiei moralei timpului nostru din publicitatea practicată de una sau maimulte publicaţii;

6) radiografierea reţelelor de comunicare formale şi/sau informale dintr-o organizaţie,plecându-se de la notele de servici sau de la apelurile telefonice;

7) evaluarea importanţei pe care o are mesajul “Interzis!” în semiologia peisajului urban;

8) descoperirea subconştientului colectiv în spatele aparentei incoerenţe a lucrărilor degraffiti pe care le întâlnim în locurile publice;

9) evidenţierea structurii expunerii în cazul istorisirilor hazlii (snoave, bancuri etc.);

10) recenzarea repertoriului semantic sau a sintaxei de bază ale unui sector publicitar;

11) desprinderea stereotipurilor legate de rolul de femeie dintr-o succesiune de albumefotografice;

12) testarea ipotezei că obiectele vieţii cotidiene funcţionează ca un limbaj (căvestimentaţia este un mesaj, că apartamentul “vorbeşte” etc.).

8.3 UNITĂŢI DE ANALIZĂ

Utilizarea analizei conţinutului presupune determinarea untăţilor de înregistrare, de contextşi de numărare. De asemenea trebuie să se stabilească schema categoriilor de analiză(Chelcea, 2004).

8.3.1 Unitatea de înregistrare este acea parte din comunicare ce urmează a ficaracterizată şi introdusă întruna din categoriile schemei de analiză. Ea variază în funcţiede obiectul cercetării, de nivelul de profunzime a analizei, de tipul şi posibilităţilemateriale de care dispunem. Dacă, de exemplu,ne interesează să analizăm modul în carecontribuie literatura beletristica la formarea şi dezvoltarea sentimentului de dragoste în


65

cuplu, vom fixa ca unitate de înregistrare romanul, nuvela, poemul sau poezia în întregime.Câte nuvele, poeme sau poezii din totalul producţiei beletristice dintr-un an au ca temădragoastea în cuplu? Un roman poate avea capitole întregi cu descrieri pe această temă, înacest caz capitolul reprezintă o unitate de înregistrare fidelă. În anliza unui articol, unitateade înregistrare poate fi articolul întreg, dar şi tema, paragraful, fraza, propoziţia saucuvântul. Cuvântul sau simbolul constituie cele mai mici uităţi de înregistrare.

Unitatea de context reprezintă acel segment al comunicării care permite a se vedea dacăunitatea de înregistrare are o orientare pozitivă, negativă sau neutră. Marimea unităţii decontext este condiţionată de mărimea unităţii de înregistrare putând fi mai mare sau celpuţin egală cu ea. Dacă vom lua ca unitate de context cuvântul, unitatea de înregistrare vafi propoziţia, fraza sau paragraful. Dacă fraza constituie unitatea de înregistrare, atunciunitatea de context va fi paragraful sau tema.

Unitatea de numărare are funcţia de cuantificare. Ea poate fi identică cu unitatea deînregistrare, dar în cele mai multe cazuri se preferă unităţile de numărare cu caracteristicifizice evidente: lungimea, suprafaţa, durata. Pe lângă cuvânt, propoziţie, frază, paragraf,articol, nuvelă, roman, film, se mai pot utiliza ca unităţi de numărare şi unităţiletipografice, cm, coloana pentru analiza presei scrise, rândul şi pagina pentru alte publicaţii,minutul şi ora penteru analiza conţinutului emisiunilor radio şi TV, al filmelor şidiscursurilor politice.

Determinarae cantitativă a conţinutului comunicării constituie o caracteristică definitoriepentru analiza conţinutului.

8.4 Schema de categorii. Conţinuturile comunicării (unităţile de înregistrare)urmează să fie clasificate, introduse în rubrici sau clase (categorii) relevante pentruverificarea ipotezelor cercetării. Stabilirea sistemului de categorii decurge în mod logic dinipotezele ce trebuie testate.

Când nu sunt utilizate categorii standard, analistul procedează prin „încercare şi eroare”,creînd o schemă de categorii originală. Apelul la categorii standard permite compararea şicumularea datelor.

În calitate de categorii pot apărea acţiuni şi activităţi umane, procesele şi fenomenelepsihice şi sociale, diferite tipuri de un ităţi sociale.

Ex. de categorii după Ole R. Holsti. Categoriile tip „tablă de materii” sunt frecvent utilizatesau rubricile unei reviste.

8.5 Etapele analizei de conţinut

Asemenea oricărui proces de cercetare ştiinţifică, analiza de conţinut are mai multe etape.


66

8.5.1 Etapele analizei de conţinut cantitativă

1. Alegerea temei de cercetare, stabilirea problemei de studiat; nu orice problemăde cercetare necesită aplicarea tehnicii analizei de conţinut. Uneori este suficientălecturarae documentului şi extragerea ideilor esenţiale sau prezentare rezumatuluiacestora.

2. Stabilirea materialului pentru analiză se va face în funcţie de anumite criterii:problema de cercetat, extinderea studiului, timpul alocat, posibilităţile tehnice şimateriale.

3. Eşantionarea, selectarea surselor de comunicare, cercetătorul alege dinmultitudinea documentelor, acea clasă de documente care prezintă relevanţă pentruobiectivele cercetării.

4. Lecturarea5. Formularea ipotezelor şi transpunerea în categorii de analiză, indicatori;6. Stabilirea unităţilor de analiză, unităţile de context care să permită observarea

unităţilor de reperaj dacă sunt pozitive, negative sau neutre7. Codificarea, introducerea unităţilor de înregistrare în schema de categorii8. Alegerea procedeelor de analiză statistică: analiza frecvenţelor, analiza tendinţei,

tehnici ale analizei evaluative, tehnici de analiză a contingenţei.

8.5.2 Etapele analizei de conţinut calitativă

(Dafinoiu, I., 2002)

1. Standardizarea documentului. Acest proces implică stabilirea unor reguli clare deidentificare a documentului ce urmează a fi analizat, a unităţilor de înregistrare.

2. Decuparea documentului în unităţi de analiză. În funcţie de metoda de analiză ce vafi folosită, unităţile de analiză pot fi cuvintele sau expresiile(analiza lexicală),enunţurile care se raportează la o temă (analiza tematică), propoziţiile consideratedin punct de vedere logic sau gramatical (analiza propoziţională).

3. Grilele de analiză. Independent de descriptorii luaţi în consideraţie se pot utilizadouă categorii de modele de analiză: analitice şi structurale. Atunci când apar maimulte sisteme de clasificare, va fi ales sistemul care dispune de categorii uşor deevidenţiat şi care poate fi caracterizat prin originalitate, valoare euristică,fezabilitate. Sistemul ales trebuie să îndepliească următoarele condiţii: verosimilitate internă şi externă (integrabilitate), capacitate de a integra datele

analizate într-o manieră verosimilă; capacitate de includere rezonabilă a datelor şi informaţiilor existente; reproductibilitatea de către un alt cercetător; simplitatea; codificarea şi stabilirea protocolului (operaţia prin care analistul atribuie

fiecărei unităţi de analiză codul categoriei în care aceasta este repartizată.4. Codificarea şi stabilirea protocolului. Prin codificare înţelegem operaţia prin care

analistul atribuie fiecărei unităţi de analiză codul categoriei în care aceasta esterepartizată.

5. Tratament statistic al datelor şi interpretarea.Analiza şi interpretarea calitativă îşi propune să acceadă la mecanismele psihologice şipsihosociale profunde care stau la baza faptelor descrise într-o manieră sistematică.


67

8.6 Procedee de analiză

1. Analiza frecvenţelor reprezintă procedeul clasic al analizei conţinutului şi constă îndeterminarea numărului de apariţii ale unităţilor de înregistrare în sistemulcategoriilor de analiză.

2. Anliza tendinţei porneşte de la analiza frecvenţelor şi are scop punerea în evidenţă,în cadrul comunicării orientarea (atitudinea) pozitivă, negativă sau neutră.Evidenţierea tendinţei se face după următoarele formule:AT = F-D/ L atunci cân se iau în calcul unităţi de conţinut în raport cu tema şi

AT = F-D/T atunci când se ia în calcul numărul total de unităţi de conţinut., unde:

AT = indicele de analiză a tendinţei;

F = numărul de unităţi favorabile, pozitive;

D = numărul de unităţi defavorabile, negative;

L = numărul de unităţi în legătură cu tema;

T = numărul total de unităţi, conţinutul total.

3. Analiza evaluativă reprezintă un procedeu al analizei conţinutului propus deCharles E. Osgood .

4. Analiza contingenţei, permite evidenţierea structurilor de asociere a conceptelordintr-un text.

8.7 Aplicarea tehnicilor de analiză a conţinutului

Această etapă distinctă în cadrul cercetării ştiinţifice, constă în operaţia de aplicare a tehniciianalizei conţinutului prin codificarea sau introducerea unităţilor de înregistrare în schema decategorii. Analistul face disocieri fine între sensul denotativ şi cel conotativ al termenilor.Pentru aceasta, se întocmesc liste cu sensul denotativ (explicit, formal) şi cu sensul conotativ(implicit, latent) al termenilor.(Chelcea, S., Mărginean, I., 1998). Codificarea este cu atâtmai rapidă , mai fidelă şi mai validă cu căt schema de categorii este clară. Momentedeosebite în desfăşurarea propri-zisă a cercetării îl constituie fidelitatea şi validitateacercetării.

Fidelitatea, asigurarea că unităţile de înregistrare cuprinse în categorii au sens stabilreprezintă preocuparea analiştilor deoarece analiza de conţinut a apărut ca o reacţie lainterpretarea subiectivă a documentelor şi s-a autointitulat ca “înregistrare sistematică şiobiectivă a conţintului comunicării. Marshall S. Smith, Phillip J. Stone şi Evelyne N. Glennexaminează patru metode de stabilire a fidelităţii unui sistem de categorii de conţinut:

Fidelitatea codificatorilor; analiştii codifică şi clasifică acelaşi text, pe baza aceloraşiinstrucţiuni, utilizând aceaşi schemă.

Consitenţa categoriilor; unităţile de înregistrare într-o anuită categorie au acelaşi sens. Stabilitatea categoriilor; verificarea stabilităţii categoriilor se face cu ajutorul

dicţionarelor de cuvinte”uzuale şi simboluri cheie” sau prin procedeul clasificării a douătexte diferite pe baza aceleiaşi scheme de categorii şi calcularea coeficientului decorelaţie pentru perechile valori.


68

Fidelitatea interpretării. Pentru cercetătorii din domeniul ştiinţelor socio-umaneeste fundamentală întrebarea: “Măsoară instrumentul creat ceea ce presupune că măsoara?Validitatae conţinutului constitie procedeul cel mai des utilizat pentru a da răspuns laîntrebarea formulată mai sus. Se examinează în ce măsură caracteristicile textului suntrelevante pentru verificarea ipotezei în raport cu care categoriile din schemă care au funcţiede variabile explanatorii. Ea poate fi evaluată prin determinarea capacităţii predictive (validitatea predictivă sau validitatea criteriilor) şi prin identificarea fenomenelor şicaracteristicilor psihologice şi sociale care sunt presupuse de categoriile stabilite (validitateade construct).

8.8 Avantajele şi limitele metodei analizezi de conţinut catitative

8.8.1.Avantajele metodei analizezi de conţinut

Aduce o notă de rigoare în interpretarea documentelor depăşind astfel afirmaţiilefără acoperire;

Permite determinarea tendinţelor prezente dintr-un document; Datele obţinute au un plus de obiectivitate evitând distorsionarea cercetător-

document; Costurile analizei de conţinut nu sunt mari.

8.8.2.Limitele şi dificultăţile metodei analizezi de conţinut

Stabilirea schemei de categorii şi a indicatorilor; Fidelitatea şi validitatea; Eşantionarea.


69

Seminar: Aplicatie practică pe o poveste mataforă.

Datele obţinute în urma analizei de conţinut pot fi interpretate atât cantitativ, cât şi calitativ,în funcţie de forma finală în care acestea sunt prezentate şi de obiectivul analizei..

Pentru a ilustra diferenţele dintre analiza liniară (cauză - efect) de tip cantitativ şi analizaholistică specifică abordării calitative, precum şi complementaritatea acestora, Patton (1990)propune analiza, din ambele perspective, a unei întâmplări dintr-o poveste sufită. Vă invitdeci alături de M. Patton ca, mai întâi, să izolaţi variabilele specifice importante pentruacţiunea poveştii. Apoi, după ce decideţi care sunt variabilele dependente şi independente, săscrieţi o propoziţie cu forma: „Aceste lucruri determină cutare lucru".

Pentru a realiza analiza calitativă, citiţi din nou povestea şi încercaţi să distingeţi diverseleînţelesuri ale situaţiei exprimate de personajele poveştii; apoi scrieţi o propoziţie cu forma:„Aceste lucruri împreună cu acestea se combină pentru a crea...". Nu încercaţi să stabiliţicare este cea mai bună abordare! Pur şi simplu încercaţi să înţelegeţi fiecare dintre acestedouă abordări.

„Într-o seară, mergând pe un drum pustiu, Mulla Nasrudin a văzut un grup de călăreţi venindspre el. Imaginaţia lui a început să lucreze; se imagina capturat şi vândut ca sclav sau jefuitde călăreţi ori înrolat cu forţa în armată. Făcându-şi atâtea griji, Nasrudin a luat-o la fugă, asărit zidul unui cimitir şi s-a întins în groapa unui mormânt deschis.

Uimiţi de acest comportament ciudat, călăreţii - călători cinstiţi - l-au urmărit pe Nasrudinpentru a vedea dacă nu cumva are nevoie de ajutor. L-au găsit întins în groapă, încordat şitremurând.

- Ce faci în această groapă? Te-am văzut alergând într-o stare de mare teamă. Putem să teajutăm ?

Văzând oamenii foarte aproape de el, Nasrudin şi-a dat seama că aceştia sunt călători cinstiţişi că erau într-adevăr interesaţi de binele lui. Dar nu voia să-i ofenseze sau să-i superepovestindu-le ce anume şi-a imaginat el despre ei. De aceea, Nasrudin a sărit, pur şi simplu,din groapă şi le-a spus : „Mă întrebaţi ce fac eu aici în această groapă. Dacă vreţi să ştiţi, euvă spun doar atât: Eu sunt aici din cauza voastră şi voi sunteţi aici din cauza mea".


70

CURS NR.9.

TESTELE PSIHOLOGICE – metodă ştiinţifică de cercetare în psihologie şi evaluarepsihologică9.1. DEFINIŢII ALE TESTULUI PSIHOLOGIC

Numele de “test“ a fost acordat pentru prima dată de Mc. Catell (1890) unor probepsihologice evaluabile, ca instrumente de psihodiagnosticare a intelectului. Pentru a se puteanumi teste, probele psihologice trebuie să aibă anumite caracteristici şi reţinem în moddeosebit faptul că acestea trebuie să fie etalonate. Etalonarea presupune studii complicate şiîndelungate.

Şchiopu Ursula (2002) consideră că testele sunt instrumente de evaluare acapacităţilor sau trăsăturilor psihice individuale, trăsături care antrenează cunoştinţe saucapacităţi şi pun în evidenţă structura şi valoarea acestora .

“ Testul psihologic este o probă determinată, ce implică o sarcină de efectuat,identică pentru toti subiecţii examinaţi cu instrumente precise, pentru aprecierea succesuluisau a eşecului sau pentru notaţia numerică a reuşitei“(Asociaţia Internaţionala dePsihotehnică).

Pierre Pichot a definit testele ca fiind instrumente de lucru standardizate, servinddrept stimuli pentru un comportament. Acest comportament este evaluabil prin comparaţiastatistică cu acela al altor indivizi (subiecţi), aflaţi în acceaşi situaţie, permiţindu-se astfel,clasificarea, fie din punct de vedere cantitativ, fie din punct de vedere tipologic.

Allain Sarton consideră că testul este o probă ce permite ca, pornindu-se de la uncomportament observat al unui subiect dat, să se determine comportamentele uzuale,inclusiv cele viitoare, semnificative ale subiectului respectiv, fapt ce se referă la funcţia depredicţie a testelor.

P. Oleron consideră că testele sunt instrumente fundamentale ale psihologieiaplicate. Ele se pretează la cercetare, datorită posibilităţilor pe care le oferă în examinarea anumeroşi indivizi în situaţii uniformizate.

Testele sunt probe psihologice uşor de mânuit ce se aplică într-un timp relativ scurtşi ele constituie o rafinare sistematică a observaţiei şi a evaluării.

Conform remarcii făcută de R. Zazzo, testul este un “ model“ , în sensul pe care cibernetical-a pus în circulaţie. El materializează, traduce, printr-un dispozitiv experimental şi de anlizăpsihologică, o anumită concepţie ce se acordă la un anumit moment dat unei funcţii sau uneifuncţionalităţi psihice.

H. Wallon a considerat testul “o experienţă sau un instrument de experienţă“.

Numeroşi autori asimilează testele cu experimentul psihologic. Şchiopu Ursula consideră că,“spre deosebire de experiment, testul (care a parcurs fazele sale de experimentare) posedă ofină analiză a evaluărilor, operând cu ele “ ( Şchiopu Ursula, 2002 ).

Rev, a definit testele psihologice ca fiind procedee standardizte, concepute pentru aprovoca, la subiecţii investigatţi, reacţii înregistrabile, reacţii de toate felurile atăt în ceea ce


71

privşte complexitatea cât şi durata, forma, expresia şi semnificaţia. Materialul obţinut, prinintermediul testelor, se estimează prin referinţă la valorile etalon.

Problema testului , ca metodă psihodiagnostică, ne obligă la o reanaliză a structurii pecare o solicită şi nu care se implică, suţine Ursula Şchiopu în lucrarea “Introducere înPsihodiagnostic, 2002“

1. În orice situaţie, există o variabilă independentă care produce efectul ( răspunsul,conduita). Întrebarea din test devine variabilă independentă (cauză) pe când răspunsul -variabilă dependentă.1. Testele sunt implicate într-o situaţie evaluativă, furnizează un criteriu obiectiv declasificare.2. Testele sut instrumente practice, ce răspund unor cerinţe sociale, particulare,imediate.3. Testele au însuşirea de a provoca un comportament, un răspuns care, exprimându-seastfel, constituie expresia uor caracteristici psihologice. Între acest comportamnet şicaracteristicile din viaţa de fiecare zi - gradul, frecvenţa şi intensitateacomportamentului solicitat-există relaţii cuantificabile (corelaţii).

De aceste relaţii este condiţionată obiectivitatea diagnozei psihice şi predicţia,presupuse ca fiind încorporate în teste.

În toate împrejurările de investigaţie , psihodiagnosticului i se aplică şi observaţia,care creează o cunoaştere de fond, îmbogăţeste şi completează dosarul psihologic. Sefolosesc coduri pentru observaţii: timpul de raecţie (T.R), cel de odihna (T.O), timpul total(T.L.T), timpul de gândire(T.G), când rezovă problema(+) , când nu o rezolvă (-), când puneîntrebări se pune semnul întrebării de câte ori întreabă(?), când se miră (!), dacă totul pareuşor se pune semnul (!!+), dacă subiectul nu înţelege ceva ce alţi subiecţi înţeleg se noteazăcu (?!), pentru prea greu (!!)- , pentru incert (!!~), se pot semnala 10 variabile.

Diagnosticul psihic este valabil un timp limitat deoarece personalitatea umană estesupusă dialecticii schimbărilor atât intrapsihice cât şi interpersonale date de inteacţiuneasocială cu semenii în cadrele de viaţă naturale.

9.2 PRINCIPII DE CONSTRUIRE A TESTELOR PSIHOLOGICE

Algoritmul general de construire a testelor

9.2.1. Noţiunea de algoritm îşi are originea în latinizarea numelui savantului Al-Kharezmi, un mare matematician, geograf , astronom şi astrolog persan ( 780 – 850 e.n), considerat şi părintele algebrei moderne.

Algoritmul reprezintă o suită de raționamente sau operaţii având ca scop rezolvareaunor probleme, algoritmul este o secvenţă de operaţii care transformă mulţimea datelor deintrare în date de ieşire. Proiectarea algoritmilor se realizeaza în două etape :

- descrierea algoritmului printr-un pseudolimbaj ( de schemă logică, pseudocod ) ;- demonstrarea corectitudinii rezultatelor în raport cu datele de intrare. Analiza

algoritmilor se referă la evaluarea performanţelor acestuia (timp de execuţie, spaţiude memorie ) .Construirea unui test sau a unei scale presupune urmarea unor paşi, reveniri repetate,

până la realizarea formei finale. Conţinutul paşilor este determinat de direcţiile stabilite la


72

primul pas: funcţia (măsurare sau predictivă ); populaţia (cui i se adresează) ; tipurile deitemi utilizaţi; modul de organizare a acestora (după gradul de dificultate sau aleator ) ;lungimea testului; condiţiile de administrare (unde , când , cum , în cât timp ) ; modul deinterpretare a rezultatelor. În funcţie de aceste criterii un grup de experţi formulează itemiicreând astfel prima variantă de test care se administreaza unui eşantion de persoane extrasdin populaţia căreia îi este destinat testul. Se analizează raspunsurile obţinute la fiecare item,se identifică itemii necorespunzători şi se caută cauza pentru a vedea dacă este legată deitem, de eşantionul de subiecţi sau de modul de administrare al itemilor. Analiza cauzelorerorilor poate scoate la iveală deficienţe ale unor itemi care în urma unor analize statistice arezultatelor păreau a fi bine construiţi. Itemii fără greşeli se introduc în partea a doua aanalizei de itemi, care aplică procedee specifice metodei alese pentru construirea testului.Din itemii fara deficienţe se alcatuieşte un test, folosind un algoritm specific metodei deconstrucţie alese la primul pas al algoritmului.

Se studiază caracteristicile acestui test (fidelitatea, validitatea, puterea dediscriminare, dificultatea) şi, dacă sunt considerate acceptabile se administrează testul unuinou eşantion de persoane, similar primului, pentru a verifica dacă se pastrează calităţile.

Atunci când pentru unul din eşantioane testul apare ca fiind inacceptabil, sealcatuieşte o noua variantă a testului şi se reia procedura descrisă mai sus. Dacă se menţincalităţile testului, se stabilesc regulile de interpretare a scorurilor.

9.2.2. Observaţii asupra metodelor de construire a testelor psihologice

În majoritatea lucrărilor de teoria testelor psihologice, metodele de construire atestelor sunt împărţite în urmatoarele categorii (Burish, 1986; Van Der Maesen, 1989):

A. Metodele deductive, denumite şi raţionale sau bazate pe simţul comun, sunt cele care înconstruirea şi selectarea itemilor care vor compune testul se bazează exclusiv pe părerileunor persoane. Sunt alese mai ales constructele care vor fi măsurate de teste, apoi suntelaboraţi itemii, care realizează o definire implicită sau explicită a constructelor, singurulghid în această operaţie fiind intuiţia autorilor itemilor. Din aceasta categorie fac parte:

metoda prototipului ; metoda BARS ; metoda designului cu faţete ; metoda intervalelor aparent egale.B. Metodele inductive sau interne pornesc de la o colecţie mare, eterogenă, de itemi,considerată a fi reprezentativă pentru constructele care trebuie măsurate. Prin procedeestatistice, cum sunt analiza factorială şi analiza de clusteri, se urmareşte depistarea grupărilorde itemi care corespund constructelor respective. Din această categorie de metode fac parte:

metoda consistenţei interne ; metoda teoretică ; metoda analizei criteriului intern.C. Metode externe sau empirice necesită precizarea, de la început, a relaţiilor care vortrebui să existe între scorurile testului care va fi construit şi diverse criterii externe. Seporneşte de la o colecţie mare, eterogenă, de itemi, se compară scorurile acestora cu criteriileşi se reţin cei care au comportarea pe care trebuie să o aibă întregul test. Din aceastăcategorie de metode fac parte:


73

metoda criteriului extern ; metoda analizei constructului.

9.2.3. Definirea testului

După ce se ia decizia de a construi un test, se precizează în detaliu:

a. funcţia pe care o va îndeplini ;

b. populaţia căreia îi este destinată ;

c. condiţiile în care va fi administrat: când, unde, cum, în cât timp;

d. modul de interpretare a rezultatelor ;

e. motivele care au impus crearea lui.

Pornind de la funcţia pe care o va realiza testul se decide care dintre caracteristicilesale psihometrice este cea mai importantă (fidelitatea sau validitatea), întrucât se ştie că untest nu poate avea în acelaşi timp şi o validitate relativă la criteriu foarte bună şi oconsistenţă internă ridicată. De asemenea, un test poate fi un instrument de masură excelent,fără a avea o valoare predictivă.

Modul de interpretare a rezultatelor unui subiect e dependent de scopul căruia îi vaservi testul. Atunci cand testul verifică dacă anumite deprinderi sau cunoştinte ale uneipersoane depăşesc pragul minim necesar, scorul individual va fi raportat la baremele fixate apriori.

Daca testul prezice comportamentul unei persoane în situaţii specifice sau determinăcât de eficient este individul într-un anumit domeniu, comparativ cu alte persoane dinpopulaţia căreia îi aparţine subiectul, atunci interpretarea scorului individual se face prinraportare la norme.

Tot la acest prim pas al algoritmului de construire a testului se decide:

a). ce fel de scala de masură va utiliza testul (nominaăl, ordinală sau de interval)

b). ce tipuri de itemi se vor include în test

c). cum vor fi ordonaţi itemii

d). ce lungime va avea testul

e). cum va fi administrat testul: cu sau fară limită de timp.

A. Atunci cand noul test trebuie sa masoare un construct , este de dorit ca la bază să stea oteorie structurală asupra personalităţii, care să reflecte şi importanţa pentru viaţă adiferenţelor individuale în privinţa acestuia.

B. Un test care urmează să fie folosit în selecţia profesională trebuie să poată prezice corectperformanţa persoanelor într-o anumită muncă. Pentru asemenea teste este necesar sa serealizeze, de la început:


74

analiza muncii respective: să se obtină date despre sarcinile de muncă şi cerinţelepostului

descrierea muncii: să se prezinte în detaliu, pentru munca respectivă sarcinile,responsabilităţile şi condiţiile de lucru.

specificarea muncii: să se stabilească ce caracteristici fizice şi psihice sunt necesaredesfăşurării muncii respective.

C. În cazul testelor de cunoştinte, definirea testului constă în descrierea domeniului deconţinut. Adesea, se construieşte o tabelă de specificaţii care indică repartiţia itemilortestului în funcţie de obiectivele comportamentale.

9.2.4. Crearea bancii de itemi

Itemii care se introduc în banca de itemi pot sa provină din mai multe surse:

a. sunt formulaţi de psihologi pe baza unei teorii;

b. sunt elaboraţi de specialişti din domeniul în care va fi aplicat testul;

c. sunt creaţi de diferite persoane, ca ilustrări ale comportamentelor pe care acestea leconsideră caracteristice unui anumit construct;

d. sunt extraşi din testele existente, care au fost administrate unui lot de persoaneasemănător celui căruia îi este destinat noul test.

Înainte de introducerea itemilor în banca se stabileşte modul în care aceştia vor ficotaţi. Uneori se apreciază dificultatea acestora, atunci când ea este importantă pentrualegerea cotelor care vor fi acordate răspunsurilor sau dacă în testul care va fi format itemiivor fi aranjaţi în ordinea crescătoare dificultăţii.

După ce itemii au fost scrişi, este bine ca ei să fie revăzuţi şi editaţi de o persoanăcare nu a participat la elaborarea lor.

Prezentam în continuare câteva metode de creare a băncii de itemi:

A. Metoda prototipului se utilizeaza pentru construirea chestionarelor de personalitate. Maiintai sunt generaţi itemii. În acest scop persoanele care participă la acesta acţiune li se ceresă descrie comportamentele tipice pentru indivizi care au valori foarte mari la constructulmăsurat de test. Se analizează apoi mulţimea de descrieri obţinute, se elimină redundanţeleşi se corectează greşelile de exprimare. Pasul următor constă în evaluarea itemilor de cătremai multe persoane. Se acordă fiecărui item cate o cotă, între 1-5, care să reflecte cât de tipiceste comportamentul descris de item pentru cei care au valori mari la constructul măsurat detest.

B. Metoda BARS (Behaviorall Anchored Rating Scales) a fost aplicată la început pentruconstruirea unor scale de apreciere legat de muncă. Fiecare scală corespundea uneidimensiuni a activităţii profesionale, iar ancorele erau exemple de niveluri de performanţă.Mai nou, această metodă este utilizată şi pentru elaborarea unor chestionare de autoevaluarecomportamentală.

Algoritmul de construire este urmatorul( Landy ,1991)


75

a. Ungrup de specialişti în domeniul pentru care se construieşte chestionarul încearcăsă identifice dimensiunile constructului.

b. Lista cu denumiri este revazută. Se elimină redundanţele. Unele denumiri suntcombinate între ele şi reformulate, pentru a se obţine categorii mai uşor de înţeles.

c. Pentru fiecare etichetă a constructului se generează o definiţie. Se contopescdimensiunile şi se observă diferenţa de suprapuneri.

d. Se generează exemple penrtru diferite niveluri de manifestare a dimensiunilor.

e. Se elimină exemplele duble.

f.Toate ancorele rămase sunt prezentate unui grup de evaluatori care au sarcina de aidentifica dimensiunea la care se referă fiecare. Sunt reţinute exemplele pentru care cel puţin75% dintre personale au recunoscut dimensiunea masurată.

g. Se elimină dimensiunile cărora li s-au repartizat doar puţine ancore.

h. Un alt grup de persoane atribuie valori dintr-o mulţime fixată ( de exemplu1,2....7) fiecărei ancore.

i. Pentru fiecare ancoră se calculează media şi abaterea standard a cotelor primite. Seelimină exemplele care au abateri standard mari, >1)

j. Se ordonează ancorele fiecărei dimensiuni crescator dupa medie.

C. Asemanatoare cu metoda BARS este metoda ordonarii comportamentelor de cătreexperti (Gregory,1992). Aceasta serveşte la crearea unor teste în care itemii sunt aşezaţi înordinea crescătoare a dificultăţii şi care au proprietatea ca ori de câte ori un item este potrivitpentru o persoană, sunt potriviţi într-o oarecare măsură şi toţii itemii care îl preced.

D. Metoda designului cu faţete (Oosterveld, 1995) are ca punct de plecare analizaconstructului pe care îl va măsura şi deducerea aspectelor mai importante ale acestuia.

E. Metoda intervalelor aparent egale (Gregory,1992) se începe cu formarea unei colecţiicât mai bogate de itemi dihotomici, care se referă, toţi, la atitudinea faţă de un acelaşi obiect(persoană, instituţie, situaţie). La fiecare item se poate răspunde doar prin “adevarat” sau“fals”. Răspunsul ales de subiect este privit ca o reflectare a atitudinii sale, pozitive saunegative. Un grup de experţi analizează fiecare item şi apreciază cât de favorabilă esteatitudinea studiată la persoanele care răspund cu “adevarat”, acordând o cotă cuprinsa între1 (extrem de nefavorabilă) şi 11 (extrem de favorabilă). Pentru fiecare item se calculeazămedia şi dispersia cotelor primite. Deoarece o dispersie mare indică o neconcordanţă apărerilor, itemii vor fi eliminaţi.

9.3. Etape în construirea testelor

1. alegerea constructelor pe care dorim să le măsurăm. Ex. agresivitatea, satisfacţia înmuncă, satisfacţia maritală, timiditatea ...

2. alegerea eşantionului – din populaţia tintă cui îi este adresat ( subiecţi – copii , adulţi ,manageri ... ) .


76

3. definirea şi operaţionalizarea trăsăturii – cum se manifestă o trăsătură în comportamenteobservabile, ce pot fi măsurate . Ex. agresivitatea - ce înseamnă o tendinţă relativ constantăde a acţiona ostil, distructiv asupra mediului (oameni , animale , obiecte) fizic sau verbal .

3.1. descrierea reacţiilor:

a) reacţii deschise / comportamente observabile (o persoană agresivă are comportamentespecifice - participă la bătai , ripostează brutal fizic sau verbal).

Ex. de item interogativ: Obişnuiţi să ripostaţi dur când sunteţi provocat ? Raspuns dihotomicda / nu.

b) reacţii interne: senzaţii, gânduri proprii trăsăturii de interes. Ex. de item interogativ: Văplace râsul ?

Ex. de item ca afirmaţie: Când sunt provocat simt că mi se urcă sângele la cap .

3.2. atribute ale trăsăturii – se referă la acele atribute din limbajul curent care suntasociate persoanelor ce deţin în cel mai înalt grad trăsătura de interes .

Ex. de adjective pentru agresivitat : crud , brutal , rebel , furios , rău.

Ex. de item interogativ: Vă consideraţi un om violent ?

3.3. dorinţe şi trebuinţe - dorinţa / intenţia de a se angaja în anumite comportamentesau roluri ( în fapt orientarea spre anumiţi stimuli/situaţii care i–ar satisface dorinţa ).

Ex. pentru agresivitate : orientarea spre anumite profesii : măcelar , hingher , medic , boxeur.

Ex. de stimuli la care reacţionează: lupte , emisiuni violente .

3.4. fapte biografice – se referă la evenimente din trecut cand s–a manifestattrăsătura respectivaă: îi placea să chinuie animalele, să distrugă jocuri etc.

3.5. atitudini/opinii faţă de diverse subiecte de interes social: bătaia este ruptă din rai.

3.6. reacţii ale altora – cum crede el că este perceput de ceilalţi, percepţia celorlaltifaţă de subiect .

3.7. itemi bizari – comportamente ciudate , anormale .

4. formularea itemilor – trebuie să acopere cât mai bine universul trăsăturii, să fie clari ,concişi, să fie formulaţi şi pe negaţie .

5. stabilirea instructajului pentru subiecţi şi cheia de răspunsuri .

6. randomizarea .

7 . faza de teren – se aplică pe cel puţin 50 persoane .

8. se face statistică – se analizează itemii. Pe baza analizei itemilor se face apoi selecţia celorcare vor intra în componenta testului. Analiza acestora se face calitativ (se refera la aspectede conţinut şi formă) şi cantitativ (privind dificultatea şi discriminarea itemilor) .


77

9. reviziurea testului.

Figura 9.1 ne prezintă o schemă generală de derulare a etapelor de construire a unei probepsihologice.

Fig.9.1.Demersul de proiectare a unui test psihologic.

9.4. Metode de scalare

Măsurarea reprezintă procesul de exprimare simbolică, numerică/nenumerică, agradului în care un obiect/fenomen are o anumită caracteristică/proprietate. Când apar

Definirea testului sauconceptualizareatestului

Scrierea itemilor de testşi alcătuirea băncii deitemi

Construirea varianteiiniţiale a testului

Experimentarea iniţialăa testului. Studiu pilot

Analiza de itemi

Revizuirea testului şiredactarea formei finale

Studii de validare.

Elaborarea normelor

Redactarea manualuluitestului


78

asemănări între simbolurile obţinute şi caracteristicile fenomenului investigat se poate spunecă s-a atins obiectivul procesului de măsurare.

Valorile individuale, înregistrate pe fiecare unitate a colectivităţii statistice(cifre, simboluri),pot fi diferenţiate cu ajutorul unui instrument de măsurare pe care îl denumim scală.

Scala poate fi reprezentată printr-un şir de numere, valori, simboluri, simboluri care sesucced progresiv, pentru a arăta gradul în care un fenomen posedă o caracteristică sauproprietate.

Activitatea de construire a scalelor se numeşte scalare. În elaborarea unei scaletrebuie să se ţină cont de două criterii importante :

- sa fie inteligibilă de caăre subiecţii de la care se obţin informaţiile ;- sa discrimineze ( diferenţieze ) diferite niveluri de intensitate ale proporţiilor .

Pentru măsurarea datelor ce se culeg se pot utiliza variate metode de scalare. Unelemetode servesc pentru scalarea unidimensională (o singura proprietate), altele pentruscalarea multidimensională (simultan a două sau mai multe proprietăţi) .

S.S. Stevens, On the Theory of Scales of Measurement , in Scienc , 7 iunie, 1946,propune următoarele modalităţi de scalare (apud Clocotici,V., Stan, A., 2000):

- nominale;

- ordinale;

- de interval este utilizată în cazul;

- proporţionale.

Scala nominală este o scală elementară ce stabileşte o relaţie de identificare sau deaparteneţă la o clasă neordinală. Exemplu: sexul poate fi feminin sau masculin codificat cu 1şi 0. Scala nominală are o capacitate redusă de măsurare şi este mai puţin restrictivă dinpunct de vedere statistico-matematic permiţând doar clasificări .

Scala ordinală este o scală de clasament sau de repartizare, permiţând ordonareavariantelor cercetate, în raport cu un criteriu predefinit, folosindu-se valori ordinale.Exemplu: ordonorae unui produs (cafea Iacobs, Elite, Lavazza) în funcţie de preferinţe(codul 1 pentru marca cumpărată cel mai des, codul 2 pentru marca cumpărată cel mai rar).Valorile de pe această scală indică doar poziţiile şi nu sunt supuse calculului matematic.Scala ordinală presupune clasificarea şi ordonarea alternativelor cercetate în funcţie de unanumit criteriu folosind valori ordinale ( prima, a doua, a treia ...) . Aceasta scală poatemăsura doar ordinea diferenţelor dintre alternativele cercetate, nu si marimea diferenţelor .

Primele două sunt scale neparametrice, ultimele două sunt metrice. Pe măsuraobţinerii informaţiilor se poate trece de la primul nivel la cel de-al doilea .

Scala de interval este utilizată în cazul variabileleor cantitative şi presupune atribuirede valori num erice unităţilor colectivităţii în funcţie de caracteristica observată. Ea sebazează pe utilizarea unor unităţi de măsură egale care permite stabilirea ordiniialternativelor analizate şi a distanţelor dintre ele funcţie de un anumit criteriu. Ocaracteristică a acestei scale este legată de modul de utilizare al simbolului numeric zero


79

care este întotdeauna prezent indicând punctul de origine al scalei. În proiectarea unei scalede interval atât semnificaţia punctului zero cat şi mărimea unui interval unitate de masură,sunt stabilite de cercetator. Valoarea zero pe această scală nu semnifică absenţa completă aproprietăţii măsurate, ci o valoare ca oricare alta. Ea se întâlneşte în domeniulpsihofiziologiei senzoriele, în experienţele de laborator în care se înregistrează timpul dereacţie, numărul de erori, forţa sau amplitudinea reacţiei motrice.Variantele asociate acesteiscale sunt supuse operaţiilor matematice.

Scala proporţiilor realizează masurarea în cel mai înalt grad posibil şi permitereprezentarea numerelor cardinale. Este împărţită în intervale egale, fiecăruiacorespunzându-i un anumit număr.Este diferită de scala anterioară prin faptul că are un zerounic, unitatea de măsură este constantă şi permite efectuarea tuturor operaţiunilor admise decelelalte scale. Compararea rapoartelor de pe această scală au sens şi este semnificativă.Exemplu: atunci când cafea LavAzza (L) este de două ori mai căutată decât cafeaua Iacobs

(I), raportul L/C=2 se va păstra pe oricare altă scală valorică.

Alegerea modalităţii de analiză se face după anumite criterii:

tipul de scală utilizat ; numărul eşantioanelor cercetat: unu, două sau mai multe ; dacă eşantioanele supuse analizei sunt independente/dependente. Eşantioanele

dependente se regăsesc în cercetările longitudinale de tip panel .

9.5 Construirea şi experimentarea variantei iniţiale a testului.După crearea bazei de itemi din care vor fi extraşi itemii din versiunea finală a

testului, se alcătuieşte prima versiune a acestuia care va face obiectul unui studiu pilot.Pentru aceasta, se are în vedere nivelul de dificultate al fiecărui item deoarece, în general,testele cognitive este bine să conţină itemi aranjaţi în ordinea gradului de dificultate, aceastadin raţiuni psihologice de motivare a subiectului pe parcursul rezolvării testului (rezolvareainiţială a unor itemi cu un grad mic de dificultate, va mobiliza subiectul pentru a obţineperformanţe din ce în ce mai mari). În principiu, nu există variabilă lipsită de varianţă.Varianţa zero, arată F.J Landy, este un caz absolut particular, dar care trebuie amintit(Guion, 1984). În practică, varianţa zero apare când răspunsurile unui grup de subiecţi laitemul unui test sunt constant aceleaşi. Varianţa zero ne informează asupra unui viciu deconstrucţie sau o ipoteză greşit formulată, ori, adesea, introducerea ei este este o măsurăvoită. De obicei, constructorii de test, utilizează itemi cu varianţă zero ca itemi de start,pentru a nu descuraja subiecţii şi pentru a-i motiva să continue proba. Deci, în baza de date,este admisă prezenţa unor itemi cu varianţă zero. Ei vor fi incluşi întotdeauna ca itemi destart ai testului sau la începutul unui subtest.

În multe teste, mai ales la cele cognitive, itemii sunt aranjaţi în ordinea nivelului dedificultate. De la acest principiu fac excepţie testele de cunoştinţe.

Odată testul construit, următorul pas este aplicarea pe un lot reprezentativ desubiecţi.. Aici se poate face precizarea că lotul de subiecţi pe care se va aplica testul, trebuiesă fie aproximativ identic cu cel pentru care acesta a fost creat. De exemplu, dacă un test dereprezentări spaţiale a fost proiectat pentru a realiza selecţia prelucrătorilor prin aşchiere,este indicat ca experimentarea testului să se facă pe un lot de prelucrători prin aşchiere şi nupe studenţi de la psihologie.


80

În ceea ce priveşte dimensiunea lotului experimental, este recomandat ca acesta să nufie mai mic de 50 (unii autori susţin că dacă numărul itemilor dintr-un test creşte, acelaşilucru ar trebui să se întâmple şi cu numărul subiecţilor implicaţi în testarea iniţială). Înfuncţie de ceea ce se intenţionează să se facă, numărul subiecţilor poate să crească. Deexemplu, dacă se lucrează cu două grupe contrastante, se impune ca în fiecare grup să existecel puţin 50 de subiecţi.

Experimentatorul va fi, de asemenea, atent ca situaţia şi mediul de testare să fieaproximativ identice cu condiţiile propriu-zise de testare. Astfel autorul testului trebuie să seasigure pe cât posibil că rezultatul obţinut de subiecţi se datorează testului şi nu unor factoriexterni (variabile confundate).

Pentru a identifica itemii buni, autorul testului are la îndemână atât metode statisticecalitative, cât şi cantitative.

De exemplu, o metodă calitativă de evaluare a itemilor unui test este aceea de autiliza în administrarea testului metoda de rezolvare cu „voce tare”. În acest context,examinatorul îi cere subiectului să „gândească cu voce tare”, să exprime verbal ceea cegândeşte în timp ce rezolvă fiecare item al testului. Dacă testul este proiectat pentru amăsura performanţa, o astfel de verbalizare ajută nu numai la identificarea interpretărilorgreşite pe care subiecţii le-au făcut, ci şi la identificarea cauzei acestor interpretări. La fel sepot identifica strategiile de rezolvare pe care le utilizează subiectul. Dacă testul este proiectatsă măsoare un anumit aspect al personalităţii, de exemplu managementul impresiei, o astfelde procedură poate oferi informaţii valoroase despre modul în care subiectul – ca şi membrual unui grup profesional – percepe, interpretează şi răspunde la itemii chestionaruluirespectiv. O altă metodă calitativă frecvent utilizată, constă în dezbaterea cu un grup de aşa-numiţi experţi a testului luat în totalitatea sa, discuţia continuând apoi cu fiecare item înparte. Grupul de experţi poate fi alcătuit din persoane cărora li s-a aplicat testul sau dinpersoanele care l-au administrat, cotat sau interpretat, sau un grup de experţi dintr-un anumitdomeniu – apartenenţa la grup poate fi determinată de interesele şi obiectivele autoruluitestului.

După ce a fost administrată prima formă a testului pe un grup reprezentativ desubiecţi, autorul trebuie să analizeze scorurile globale obţinute la test şi răspunsurile pentrufiecare item în parte. Procedura statistică prin care se realizează acest lucru poartă denumireade „analiză de itemi”.

9.6. Revizuirea testului şi redactarea formei finaleUn test psihologic sau de cunoştinţe odată experimentat, se va putea proceda la

revizuirea sa în vederea redactării formei finale. Autorul sau proiectantul testului îşi vaconcentra activitatea asupra băncii de itemi care a fost supusă acţiunii de analiză de itemi. Înprimul rând, el va elimina din banca de itemi pe aceia care s-au dovedit a fi nerelevanţi. Totcu această ocazie se fac şi îndreptările legate de reformularea unor itemi, de adaptarea lornivelului cultural al celor cărora li se adresează testul respectiv. Rezultatul acestei acţiuni vafi obţinerea unui test care măsoară mai bine obiectivele formulate de proiectantul testului întermeni de dificultate a itemului, discriminarea itemului, consistenţa itemilor si validitatealor. Următorul demers în evoluţia testului va fi aplicarea unei versiuni revizuite în condiţiistandardizate populaţiei ţinta. Pe baza unei analize de itemi efectuate pe datele obţinute de laaceastă experimentare, cel care a proiectat testul îl poate finisa şi redacta forma sa finală.


81

Daca datele colecţionate indică faptul că testul nu este într-o formă finală, se reiau proceselede revizuire si analiza itemilor.

La acest moment final, proiectantul se va concentra asupra validităţii de aspect atestului, a sistemului de completare a acestuia şi cel de corectare.

Un test este acceptat cu mai multă uşurinţă de către subiecţi dacă are validitate deaspect. Desigur, acest atribut se are în vedere încă din momentul iniţial de proiectare însensul că nu ne vom prezenta la nişte mecanici de locomotivă cu itemi de test care să includăelemente de aplicare a legilor pârghiilor utilizând unelte din agricultură. Dar, în afară deacest lucru, un design al testului se impune. Redactarea acestuia pe un suport de hârtie decalitate cu instrucţiuni de lucru exprimate clar, este una din primele condiţii ale redactăriivariantei finale a testului. Chiar insistăm asupra formulării instrucţiunilor de lucru. Acesteatrebuie să conţină pe scurt obiectivul testului, date despre confidenţialitatea rezultatelor,condiţiile de introducere şi păstrare a rezultatelor într-o bază de date sau renunţarea la acestlucru. Dacă este cazul se va face referire la problemele respectării drepturilor omului, ladiferenţele de sex şi rasă.

Sistemul de cotare a testului este şi acesta un aspect important. În prezent seobişnuieşte ca scorarea să fie efectuată direct pe foaia de răspuns a testului, pe versoindicându-se scorurile corecte. Astfel, subiectul îşi poate examina singur performanţaobţinută. Testele şi chestionarele de personalitate sunt adesea prezentate pe calculator sau,există numeroase variante pe internet. În acest caz, corectarea şi feedback-ul au loc aproapeinstantaneu, subiectul intrând în posesia performanţei realizate, a profilului psihologic şichiar a unei caracterizări imediat după completarea testului sau chestionarului respectiv.

Toate aceste intervenţii, caracteristice acestei faze de elaborare a testului, necesitămultă muncă şi creativitate din partea proiectantului.

9.7. Studii de validare şi etalonareDupă G. Lienert, (1967), principalele calităţi ale testelor psihologice sunt :

standardizarea (include şi etalonarea) ; obiectivitatea ; fidelitatea ; validitatea ; sensibilitatea .

Standardizarea presupune uniformizarea condiţiilor de evaluare pentru toţi subiecţii(coţtinut, forma itemilor, modul de administrare şi evaluarea rezultatelor. Gradul destandardizare al unui test este determinat de patru aspecte:

- conţinutul şi forma de prezentare (aceleaşi sarcini pentru toţi subiecţii);- instrucţiunile date şi sarcinile de executat identice pentru toţi subiecţii ;- sistemul de cotare al răspunsurilor şi modul de interpretare al cotelor (obiectivitate) ;- interpretarea rezultatelor unui subiect se face prin raportarea răspunsurilor individuale

brute la un etalon care exprimă valorile medii obţinute la un test psihologic de opopulaţie din care face parte subiectul testat. Transformarea cotelor brute în cotestandard (exprimate în valori cantitative) permite determinarea poziţiei relative apersoanei testate în cadrul grupului de referinţă (ierarhizare interindividuală) şi


82

compararea rezultatelor obţinute de aceeaşi persoană la mai multe teste/scale aleaceluiaşi test .

Obiectivitatea – gradul de independenţă al rezultatelor unui subiect în raport cupersoana examinatorului. Pieron, 1952 , o defineşte ca fiind puterea de discriminare a unuitest.

Validitatea este un concept central în psihologie şi se referă la calitatea unui test de amăsura ceea ce şi-a propus să cuantifice şi poate să anticipeze manifestările, trăirile,trăsăturile din viitoarea situaţie reală (valoarea predictivă). Acest lucru presupune o corelaţieîntre test şi realitate, între o trăsătură măsurată prin test şi manifestarea ei în comportament.Gradul de corelaţie între rezultatele obţinute la test şi situaţia reală definesc validitateatestului. Gustave Lienert, 1967, p. 255 , considera că validitatea unui test dă gradul în careacesta masoară faptic acea trasatură a personalităţii sau acel mod de comportament pe caretrebuie să-l măsoare. Prin valoarea lor predictivă testele sunt investite sa diagnostichezenivelul de dezvoltare, inteligenţa , trăsătura de personalitate etc.

Tipuri de validare:

a) validare predictivă / empirică (în sens practic) - este o formă complexă ce constă înurmărirea sistematică, longitudinală a unei trăsături, caracteristici şi cuantifică în ce masurăsubiecţii care au obţinut anumite rezultate la test vor avea o reuşită asemănătoare şi în viaţareală. Aceasta presupune recoltarea unor indici de eficienţă în activitate la anumite intervalede timp: 6luni, 1 an, 1 an şi jumătate la aceleaşi persoane .

Ex. testele de inteligenţă au fost corelate cu reuşita şcolară, dar s-a constatat că nu-i suficientpentru că intervin şi alţi factori care influenteaza reuşita şcolară .

Validarea, în funcţie de dificultatea unui criteriu pur se rezolvă cu ajutorul maimultor metode. Pe baza acestor metode vor fi apreciate rezultatele reale :

- de mai mulţi evaluatori ;- folosirea unor criterii clare care se pun la îndemâna evaluatorilor ;- pe baza unor punctaje ;- evaluatorul nu trebuie să cunoască rezultatele la test ale subiecţilor pentru a nu fi

influenţaţi în aprecierea lor .Instrumentele necesare pentru validare sunt: fişele de observaţie, testele de preferinţeinterpersonale .

b) validare concurentă:

- validare concurentă cu ajutorul unui test deja validat ;

- validare concurentă cu ajutorul unui lot de subiecţi valizi .

c) validare de aspect/concurentă ;

d) validare conceptuală – validitatea este o preocupare permanentă şi este o condiţie sine-qua-non în definirea unui test şi în absenţa acestui parametru nu poate fi un instrument delucru propriu-zis ci doar o simplă ipoteză .


83

Generalizarea rezultatelor obţinute asupra altor subiecţi decât cei pe care s-adesfăşurat testarea este o problemă deosebit de importantă şi anume, validarea concluziilorobţinute (Răşcanu, R., 2007).

Malaton, 1988, considera că celor patru tipuri de validitate le corespund patruîntrebari la care cercetatorul trebuie să raspundă:

- validitate internă – se aduc argumente că este singura compatibilă cu faptele respective(concluziile deduse din fapte sunt singurele posibile, sunt justificate ?) ;

- validitate externă – se referaă la condiţiile în care pot fi generalizate concluziile (unde?când? asupra cui ?) ;

- vaiditate individuală – presupune adecvarea rezultatelor cu ceea ce se petrece la nivelulindividului (faptele recoltate răspund corect la problema formulata ?) ;

- validitate de indicator şi validitate statistică – adecvarea dispozitivului statistic laproblema formulată (datele statistice corelează cu situaţia reală la nivelul individului?).

Brunswick vorbea înca din 1974 de un nou tip de validitate – cea ecologică – suntrespinse ca non-valide concluziile extrase din situaţiile excepţionale. Ea a devenit un aspectal validităţii externe – extinderea în realitate a concluziilor extrase în urma cercetarilor delaborator .

Procesul de elaborare a unui test sau chestionar de personalitate continuă prindezvoltarea unor studii care privesc atât testul/chestionarul în sine, dar şi utilizareaacestuia în practică. Procedurile utilizate se referă la acţiuni de validare şi la culegerea încontinuare de date pentru elaborarea unor norme de interpretare generale şi sau specifice.

În ceea ce priveşte continuarea validării itemilor testului, se utilizează frecventtehnica validării încrucişate (cross validation). Validarea încrucişată se referă la reluareaprocesului de validare testului pe un lot de subiecţi, altul decât cel care a participat laconstruirea propriu-zisă a testului. În mod normal, ne aşteptăm ca itemii selecţionaţi înversiunea finală a testului (în parte din cauza unei corelaţii cu criteriul) vor avea scoruri devaliditate mai mici când aceştia sunt administraţi unui alt lot de subiecţi - aceasta din cauzafactorilor care ţin de şansă. Scăderea constantă în validitate după validarea încrucişată senumeşte reducerea/minimizarea validităţii (“validity shrinkage”). Aceasta scădere este deaşteptat şi este privită ca o parte integrantă a procesului de construcţie a testului. Pe de altăparte, o astfel de diminuare este preferabilă unui scenariu în care validitatea mare a itemiloreste publicată în manualul testului ca rezultat al utilizării inadecvate a unor eşantioaneidentice utilizate la standardizarea şi validarea încrucişată.

Un test sau chestionar, după ce a fost construit, va fi studiat cum se va comporta înpractică. Astfel, el poate fi folosit în multe scopuri, evaluare şcolară, orientare şcolară şiprofesională, selecţie de personal etc. În toate aceste contexte se impune iniţierea unor studiide validitate prin raportarea la unul sau mai multe criterii externe. De fapt, aceste studii vorda utilizatorului testului reperele necesare evaluării calităţilor pe care testul în cauză leposedă. Aceste date vor fi luate în considerare atunci când utilizatorul testului va dezvolta oprocedură de intervenţie cu testul respectiv.

9.8. Redactarea manualului testuluiToate datele despre construcţia testului vor fi cuprinse în aşa-numitul manual al

testului. Desigur, nu există o restricţie precisă a ceea ce trebuie să conţină sau nu manualultestului. Totuşi, el trebuie să aibă câteva capitole necesare utilizării testului respectiv.


84

Orice manual al unui test sau chestionar psihologic va cuprinde primul capitol cu oparte care se referă la teoria pe care se bazează construcţia probei respective, la osistematizare bibliografică legată de această teorie. Acest lucru este necesar deoareceutilizatorul testului trebuie avertizat asupra a ce calităţi trebuie să întrunească testul, caresunt obiectivele pe care acesta le evidenţiază, ce studii s-au mai făcut în testarea teorieirespective etc.

Al doilea capitol al manualului este destinat modului de administrare şi cotare atestului. Aici vor fi incluse în detaliu instrucţiunile de administrare ale probei. Va fi apoiexplicată maniera în care se face cotarea (manual sau prin intermediul calculatorului).

Capitolul al treilea va fi dedicat modului de interpretare a testului sau chestionarului.În acest caz vor fi introduse rezultatele obţinute cu ocazia construcţiei probei respective. Sevor da unele date interpretative generale şi strategiile de interpretare. Când avem de-a facecu chestionare de personalitate de genul 16PF sau CPI, sunt date descrierile scalelor cusemnificaţia cotelor mari şi mici, corelaţia factorilor între ei şi cu alte scale de la altechestionare etc. Toate aceste date trebuie să pună utilizatorul probei cu detaliile şidemersurile interpretative.

Uneori avem de-a face cu revizuiri ale probei sau cu versiuni diferite ale acesteia. Înaceastă situaţie, un capitol separat va fi destinat explicării completărilor aduse şi,bineînţeles, avantajelor aduse de noua versiune. Fireşte, vor fi incluse toate procedurilestatistice pe care autorul le-a efectuat cu versiunea nouă.

Un capitol separat va fi dedicat studiilor de fidelitate şi validitate a testului. Acestcapitol este unul foarte important. Tot aici vor fi incluse, alături de studiile care privescanaliza de itemi şi cele realizate în scopul determinării fidelităţii generale a probei şi avalidităţii sale în diferite contexte.

Ultimul capitol poate fi dedicat modului de comunicare a rezultatelor la test, redactăriiraportului final.

9.9. Valoarea şi limitele utilizarii testelor şi chestionarelor în practica psihoterapeutica.Relaţia dintre teste şi experiment

Sunt autori care consideră testul ca o variantă de experiment (Pichot, Wallon).

S-ar putea schiţa o paralelă între experiment şi test.

Principii deontologice în efectuarea experimentelor psihologice

Experimentul instrument de cercetare; situaţia (S) este supusă unei variaţii

sistematice (deci S variabil); urmăreşte evidenţierea unei legităţi sau

regularităţi: legea de variaţie a lui y înfuncţie de r, z, ...

stabilirea unei relaţii cauză – efect; nu vizează judecata de valoare,

evaluarea

Testul instrument de evaluare; situaţie standardizată (S – constantă);

de aici: testul = experimentstandardizat;

relevă diferenţele individuale şiurmăreşte evaluarea acestor diferenţe;

evaluarea în raport cu un tabel denorme (etalon) sau o tipologie stabilităpe o colectivitate de referinţă;

urmăreşte situarea individului înreperele unei scări (tabel de norme ), încadrul de clasificare prestabilit


85

Psihologia experimentală se confruntă cu obstacole de ordin moral (nu sepoateexperimenta liber asupra omului). De aceea ea face apel la experimentarea pe animale(psihologia animală). Dar şi de această dată intervin dificultăţi de extrapolare.

Etica muncii experimentale se referă la:

intimitatea persoanei; demnitatea subiectului: în psihologie deşi utilizăm termenul individ, tratăm persoana ca

subiect (al propriilor acţiuni, în câmpul opţiunilor acţiunilor şi valorilor). Nimic din ceeace prinde demersul experimental nu trebuie să afecteze integritatea, binele şi sentimentulde sine al subiecţilor umani;

confidenţialitatea rezultatelor;

binele persoanei; să nu inducem perturbaţii.

Problematica testului in psihologia experimentalăÎn prima aproximaţie, testul este un gen de experiment standardizat. Noţiunea de

test psihologic ar putea fi sumar ilustrată recurgând din nou la exemplul unei situaţii deaşteptare puse sub semnul unei tensiuni nervoase. În esenţă, o situaţie de aşteptare înforma sa acută împinge la limită conflictul dintre excitaţie şi inhibiţie, punând în reliefdiferenţe individuale de comportare. Un test este un mijloc de evaluare a persoanei înraport cu anumite repere de comparaţie. O situaţie obiectivă capătă caracteristicile unui testpsihologic, atunci când pune în evidenţă în chip concludent diferenţe individuale întreoameni şi permite evaluarea acestor diferenţe. Dacă studiem, de pildă, un grup numeros depersoane într-o situţie tipică de aşteptare, putem ajunge la o clasificare a persoanelor, la otipologie având la bază echilibul proceselor nervoase.O asemenea tipologie oferă un cadrude clasificare, pe baza căruia putem situa ulterior o persoană sau alta la rubricile stabilite,pornind de la indici de comportament înregistraţi în condiţii identice.În cadrul testuluisituaţia, odată precizată, trebuie menţinută constantă.

Tot aşa, dacă alcătuim un grupaj de probleme de judecată, prezentate în formăgrafică sau verbală şi le aşezăm într-o ordine de dificultate crescândă, putem obţine un testde gândire pe baza unor tatonări practice. Este vorba de aplicarea acestui lot de problemebine alese la un grup reprezentativ de persoane având aceeaşi vârstă şi formaţie şcolară. Pebaza punctajelor constatate se vor preciza anumite repere pe o scală ordinală, care să indicenivele diferite de capacitate intelectuală în domeniul respectiv.O asemenea scală de reperenumerice, stabilite pe un grup de referinţă, devine un fel de etalon la care raportămrezultatele individuale obţinute ulterior de o persoană sau alta.

Testul psihologic reprezintă – după P. Pichot – “o situaţie experimentalăstandardizată, servind drept stimul unui comportament. Acest comportament este evaluatprintr-o comparaţie statistică cu acela al unor indivizi plasaţi în aceeaşi situaţie, ceea cepermite clasificarea subiectului examinat fie cantitativ, fie tipologic”. Prin conţinutul său ,testul acoperă practic numai un fragment din situaţiile reale; el constituie întotdeaunanumai un decupaj din activitatea generală a subiectului. În termeni mai precişi :”Un testpsihologic este, în esenţă, o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion decomportament”. Această caracterizare enunţă totodată o constatare, dar şi o cerinţă. Dacăse urmăreşte, spre exemplu, să se determine vocabularul unui copil la o anumită vârstă, seva utiliza în acest scop o listă de cuvinte, alese la întâmplare din dicţionar sau alese dupăanumite criterii, astfel încât să constituie un eşantion reprezentativ. Rezultatul la acest test


86

trebuie să oglindească vocabularul general al copilului pentru a putea considera nota saucota obţinută drept un indicator real.

În această ordine de idei, cu greu s-ar mai putea numi, de pildă, “problemă deimaginaţie” o activitate mecanică de compunere de cuvinte din 3 – 4 litere date, aşa cum s-a propus cândva. Simplificarea situaţiei şi a activităţii în probele psihologice nu trebuie sădepăşească o limită, dincolo de care se pierd notele definitorii ale fenomenului psihicexaminat.

Orice test psihologic concretizează cunoştinţele dobândite în cercetarea psihologicăreferitoare la domeniul respectiv (inteligenţă, creativitate, aptitudini tehnice etc.). Cumaceste cunoştinţe se îmbogăţesc necontenit, înseamnă că şi probele psihologice urmează săfie mereu amendate, încorporând achiziţiile cercetării ştiinţifice. Utilizarea unui test, pelângă tehnicitatea aplicării, presupune cunoaşterea datelor psihologice care fundamenteazăproba şi permite interpretarea corectă a rezultatelor. Cum este şi firesc, aplicarea testelorimpune o competenţă precisă, care îmbină o anumită tehnicitate cu fineţea observaţiei.

O precizare este esenţială: testul, ca mijloc de evaluare a prestaţiei sau conduiteiumane, se elaborează pe bază statistică. Rezultatul obţinut de o persoană la o probăstandardizată, capătă semnificaţie prin raportarea sa la rezultatele obţinute de un grup mailarg – grupul de referinţă – prin examinarea căruia în condiţii identice se stabileşte un tabelde norme sau o tipologie. Aşadar, un test psihologic este inseparabil de tabelul de normesau cadrul de clasificare oferit de o tipologie. Situarea persoanei examinate în acest cadrude clasificare – expresie a grupului de referinţă – constituie scopul final al testării.


87

CURSUL NR.10. EXPERIMENTUL

10.1. INTRODUCERE

Conform programului pozitivist al ştiinţei, psihologia pleacă de la fapte deconştiinţă şi de conduită. Conduita nu poate fi redusă doar la reacţia externă (faptă, gest,mişcare), la actul fizic. Există situaţii în care conduita nu îmbracă expresia externăobservabilă, ea poate consta tocmai în amânarea sau suspendarea unei reacţii. Astfel înstudii de anchetă pe bază de chestionar sau în experimente, sunt consemnate faptelecomportamentale sau datele hârtie – creion aşa cum sunt înregistrate multe probepsihologice. Conceptul de fapt psihic are un sens larg. B.F. Skinner denumeşte conduiteleinteriorizate în înţelesul lor de operaţii mintale.

Conţinutul psihologic intern al conduitei nu este întotdeauna inclus de laturaexternă a conduitei deoarece aceleaşi acte de comportare pot avea motivaţii diferite dupăcum aceeaşi motivaţie poate fi tradusă în acte de comportare diferite. Prin urmare, încunoaşterea psihologică nu ne vom limita doar la consemnarea formei externe a conduitei,aşa cum s-a procedat în behaviorismul clasic, vom surprinde în mod obligatoriu şiconţinutul psihologic intern, sensul său, contextul de viaţă în care acesta se manifestă.

Omul şi contextul reprezintă o unitate; omul, contextul de viaţă şi de activitate,datele comportării şi trăirile subiective există într-o conexiune indestructibilă.Cunoaşterea psihologică se desfăşoară asemenea oricărei cunoaşteri ştiinţifice: porneşte dela date, formulează ipoteze pentru ca apoi să le verifice pe baza unor noi date de control; eatrece de la fapte care cuprind o parte de interpretare, de inferenţe, spre a verifica acesteinferenţe cu ajutorul unor noi fapte. “Fenomenul şi esenţa nu coincid” afirma S. LRubinstein, aşa se petrec lucrurile şi în alte ştiinţe nu doar în psihologie.

La întrebarea: ce constituie "fapt stiintific"? Claude Bernard sublinia: unfapt nu este nimic în el însusi, el nu valoreaza decât prin ideea care i se ataşează sauprin proba pe care o furnizează. Un fapt intră în campul atenţiei graţie problemei care sepune.

J. Piaget (1970) propune trei caracteristici:

a) un fapt ştiinţific este un răspuns la o întrebare, ceea ce presupune o întreagăelaborare, solidară cu sistemul de informaţii care au dus la acea întrebare;

b) un fapt este apoi o constatare sau "lectură" a experienţei, care nu se reduce lasimpla "citire" a datelor, ci comportă o întreagă structurare;

c) "un fapt nu exista niciodata în stare pură.; el este întotdeauna solidar cu ointerpretare". Aceasta caracteristică subliniază importanţa orizontului de informaţie, acadrului interpretativ, atât în punerea întrebării, cât şi în „lectura experienţei”. Există odeosebire între faptul brut, neanalizat - fruct al unei percepţii globale - şi faptul ştiinţific,plasat în contextul unei idei şi a unei observaţii analitice. În demersul ştiinţific, întreconcepţie şi metodă există o condiţionare reciprocă, o unitate.

10.2. DEFINIŢIE ŞI CARACTERISTICI


88

Orice abordare a domeniului psihologiei experimentale va debuta prin oferireadefiniţiilor operaţionale ale urmatoarelor concepte: experiment, metoda experimentală şipsihologie experimentală.

Experimentul constă în “observarea şi măsurarea efectelor manipulării uneivariabile independente asupra variabilei dependente într-o situaţie în care acţiunea altorfactori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum”. Aceasta este odefinitie consacrată şi cuprinzătoare şi a fost formulată de Leon Festinger (apud Zlate,1994).

Celebrul paleontolog francez Georges Cuvier (1769-1832) spunea că „observatorulascultă natura, experimentatorul o întreabă şi o sileşte să i se dezvăluie”.

“Un experiment este verificarea unei ipoteze încercând de a pune doi factori înrelaţie cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt controlaţi toţi factorii înafara celui care interesează, acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectulipotetic.”(Grrenwood, apud Chelcea 2004) insistă asupra capacităţii experimentului de averifica ipotezele cauzale şi controlul situaţiei experimentale, esenţa metodei constând în„testarea ipotezelor cauzale prin înţelegerea unor situaţii constrastante controlate”.

Chelcea (p.435), nu este de acord că experimentul trebuie să se limiteze la testarearelaţiilor dintre doar două variabile în domeniul socialului funcţionând relaţii demulticauzalitate. Autorul român preferă definiţia lui Leon Festinger şi deduce din definiţiecă experimentul este observaţie provocată şi că situaţia este controlată. Chelcea propune odefiniţie pe care o consideră suficient de cuprinzătoare: „experimentul psihosociologicconstă în analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependenteîntr-o situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale”. Esenţa experimentuluiconstă la Julian Simon în faptul că cercetătorul manevrează deliberat una sau mai multevariabile independente (x1, x2, x3...) expunând diferite grupuri de subiecţi la diferitevariabile (sau la diferite cantităţi de variabile independente) şi apoi urmăreşte schimbărileproduse în variabilele dependente (y1, y2, y3...)”.

Metoda experimentală a fost introdusa în psihologie pe la jumatatea secolului alXIX-lea şi putem afirma că fundamentul ei este celebbra lucrare a lui G. Th. Fechner“Elemente der Psychophysic” (1860). Domeniul psihologiei experimentale se defineşteprin metoda experimentală considerată a fi forma cea mai desavârşita şi mai convingatoarea demersului stiinţific. Metoda experimentală constituie cadrul logic, formal şi epistemicde utilizare a experimentului. Un rol important în investigarea realităţii psihice îl joacă atâtculegerea şi prelucrarea datelor cât şi instrumentele tehnice utilizate.

Specificul metodei experimentale este dat de o seamă de caracteristici caredeosebesc această metodă de celelate, utilizate de cercetător (observaţia, testul psihologic,convorbirea, analiza produselor activităţii, etc). Cercetătorul experimentalist intervineactiv în producerea fenomenului psihic studiat. El creează şi controlează condiţiileapariţiei şi desfăşurării acestui fenomen menţinând constanţi factorii care pot influenţaconduita cu excepţia acelora care sunt studiaţi. Experimentul permite posibilitatearepetării sale de către acelaşi experimentator sau de către alţi cercetători în scopulverificării datelor obţinute. Aceste date sunt rezultatul unor măsurători exacte dar şi al unorobservaţii sistematice.


89

Psihologia experimentală este, potrivit unei definiţii de tip butadă a lui PaulFraisse (1970), o psihologie elaborată cu ajutorul metodei experimentale. Ea este o ramurăa psihologiei care supune experimentării faptele înregistrate pe calea observaţiei spre a leverifica şi stabili legile (Dicţionar Larouse, 2000). Şi celelalte ramuri ale psihologieiutilizează metoda experimentală. Cu toate acestea, psihologia experimentală îşi propune săinventarieze şi totodată să coordoneze modelele experimentale cele mai reprezentative dinariile diverse ale psihologiei cu dublul scop, atât didactic, ilustrativ, dar mai ales pentru adesprinde paradigmele, principiile metodologice apte să ghideze cercetările viitoare.Domeniul psihologiei experimentale il constituie teoria şi practica experimentală cametodă de cercetare activă şi eficientă, deservind astfel orice cercetare psihologică de tipexperimental (Lungu, 2000). Autorul citat ne ofera urmatoare definiţie : « Psihologiaexperimentală reprezinta ansamblul principiilor, normelor şi regulilor care stau la bazaorganizarii şi desfăşurării experimentului în psihologie, cu scopul obţinerii de dateverificate asupra realităţii psihice » (Lungu, 2000, p.15). « Obiectul psihologieiexperimentale este reprezentat de problemele vieţii reale identificate şi asupra căroracercetătorul avanseaăa ipoteze ce urmează a fi testate prin experimente controlate şireplicabile în vederea avansării unor predicţii verificabile statistic privitoare lageneralizarea rezultatelor obţinute şi evoluţia comportamentelor studiate’’( M. Aniţei,2007, p.23). Autorul citat este de părere că psihologia experimentală nu este o disciplinăautonomă ci o metodă sau un anume mod prin care variatele domenii ale psihologieirealizează cunoaşterea ştiinţifică.

Psihologia teoretică integrează rezultatele psihologiei experimentale în structuriteoretice mai ample, discursul său înglobând modele teoretice care uneori se sustragverificării experimentale. Este suficient să amintim conceptele psihologiei abisale care însensul riguros experimental nu au fost validate. Freud, menţionează, Fraisse a fost unobservator genial care nu s-a preocupat de verificarea experimentală a ipotezelor sale.

Experimentul nu este singura metodă de cercetare a psihologiei deşi ea rămânemetoda ei cea mai importantă şi cea mai fecundă (Al. Roşca, 1971). Metodaexperimentului are în acelaşi timp o valoare istorică pentru că desprinderea psihologiei defilosofie, debutul său ca ştiinţă, sunt legate de introducerea experimentului în studiereafenomenelor psihice.

Experimentul psihologic se remarcă prin rigurozitatea datelor obţinute dar şiprintr-o serie de inconveniente. Una dintre limitele sale este dată de caracterul artificial alcondiţiilor de laborator în care este situat subiectul, deosebite de condiţiile reale în care auloc fenomenele psihice studiate. Experimentele de laborator nu sunt decât modeleaproximative ale situaţiilor reale în care acţionează subiecţii.

La aceasta se adaugă şi faptul că în condiţii de laborator, pe de o parte, poate fistudiat un număr redus de aspecte, iar pe de altă parte, din multitudinea de factori care potinfluenţa conduita studiată în condiţii reale doar o mică parte poate fi luată în considerare.Nu mai puţin adevărată este constatarea că experimentatorul poate influenţacomportamentul subiectului prin ecuaţia sa personală.

Un alt fapt perturbator îl poate constitui fondul aperceptiv al subiectului în raportcu scopul experimentului. Astfel, o sarcină experimentală de verbalizare a operaţiilorefectuate, prin care se verifică ipoteza unei legături între gândire şi limbaj, poate să fie


90

percepută diferit de către subiecţi : unul poate considera că este oportun să facă dovadaelocinţei în timp ce altul se poate focaliza preponderent pe acurateţea lucrului.

Discutarea limitelor experimentului de laborator este un prilej de a adopta oatitudine prudentă atunci când dorim să extindem concluziile sale asupra situaţiilor reale.

Metoda experimentală dispune totuşi de un ansamblu de procedee care pot limita acţiuneaacestor factori. Aceste procedee sunt: standardizarea atitudinii experimentatorului,utilizarea unor dizainuri (modele) experimentale multifactoriale, desfăşurareaexperimentului în condiţii naturale.

EXPERIMENTUL este o organizare metodică, raţională şi practică prin carecercetătorul provoacă fapte pentru a le dezvălui conexiunile (Lungu, 2000).

Experimentul = o situaţie provocată în condiţii determinate.

Caracteristici:

1. Provocabilitatea - poate fi provocat.2. Repetabilitatea - poate fi repetat în aceleaşi condiţii. Există o anumită

relativitate dată de variabilitatea subiecţilor (reducere prin randomizare aleatoare).3. Controlul variabilelor. Unii specialişti consideră controlul caracterisitica

esenţială a experimentului iar tipurile de experiment s-ar delimita după măsura controluluiasupra situaţiei experimentale, a variabilelor şi a unităţilor de analiză. Experimentatorul arela îdemână anumite procedee de eliminare şi control al lor.

4. Izolarea variabilelor.Modul prin care în desfăşurarea experimentului, variabilele implicate, pot fi

transpuse într-un plan reprezintă modelul experimentului.

10.3. Componentele experimentului:

1. Ipoteza – afirmăm că ipoteza îşi are izvorul din observarea faptelor şireprezintă proiecţia raţională anticipativă (predictivă) asupra probabilităţii existenţei uneirelaţii între faptele studiate.

2. Planul experimental - modelul de organizare al activităţii.

Vi SUBIECTII

V VII IX

Metoda veche G1C G2c G3c

3. Variabilele. Variabila independentă Vi - orice stimul, orice variabilă carepoate avea o influenţă relevantă, cauzală, asupra altei variabile, care devine variabiladependentă Vd.

Variabilele etichetă sau variabilele clasificatorii nu sunt variabile cauzale, elevariază concomitent cu Vd.Orice variabila Vd şiVi poate fi continuă sau discretă. Variabila continuă ia o valoare


91

dintr-o mulţime continuă infinită de posibilităţi.Variablla discretă ia o singură valoare dincele puţine disponibile. Variabilele independente au modalităţi, de exemplu: diferiteleintensităţi sau cantităţi ale stimulului.

4. Variabilele dependente Vd sunt, de regulă, performanţele comportamentale.Variabilele dependente şi chiar cele independente sunt operaţionalizate de concepte caresugerează modul în care putem măsura (atenţie la validitatea de construct).Anxietatea poate fi operaţionalizată astfel:

schimbări psiho-fiziologice. răspuns electrodermal. senzaţii subiective resimţite de subiecţi. comportamente specifice.Variabilele dependente trebuie să fie: sensibile, uşor de măsurat şi fidele.

5. Variabila moderatoare se interpune între Vi şi Vd. Poate fi: vârsta, profesia,sexul, alta variabilă psihologică.

6. Subiecţii din grupul experimental şi de control. Un moment important înorganizarea experimentului îl reprezintă selecţia subiecţilor în grupul experimental unde seaplică condiţia de stimulare (Ge) şi în grupul de control (Gc) la care nu se aplică aceastăcondiţie. La grupul de control variabila independentă are valoarea zero.

10.4. SELECTIA Sl REPARTIZAREA SUBIECTILOR

10.4.1. Tehnici de randomizare

Randomizarea = selecţia si repartizarca aleatorie a subiectilor în Ge şi Gc. Fiecaretrebuie să aibă aceeaşi şansă de a fi ales.Tehnici de selectie:

a. Randomizarea simpla - extragerea la sorţi.b. Randomizarea stratificată - populaţia este împărtită pe straturi după care,

din fiecare strat se realizeaza o eşantionare aleatoare.c. Randomizarea multistadială - selecţionarea grupurilor şi apoi din grup un

individ, sau numai grupuri.d. Randomizarea prin pas statistic - prin tabele.Eşantionarea este una din cele mai bune metode pentru a elimina variabilele

neimportante. Atât la nivelul Vi cât şi la nivelul Vd pot acţiona variabile confundate.

10.4.2. Controlul variabilelor confundate.

a. Randomizarea elimină posibilitatea de acţiune a unor variabile confundatela nivelul Vd sau Vi.

b. Balansarea - variabilele străine să acţioneze la fel în Ge şi Gc. Dacăconsiderăm că pregătirea şcolară poate influenţa rezultatul, distribuim subiecţii cu aceeaşipregătire şcolară în ambele grupuri.

c. Contrabalansarea sau rotaţia - se contrabalansează ordinea condiţiilor.d. Menţinerea constantă a tuturor factorilor identificaţi: aceleaşi condiţii, Vi,

Vd. Este posibil ca experimentatorul să furnizeze subiecţilor o serie de consemne implicite.


92

10.4.3. Utilizarea grupului de control

Gc este grupul de control în care nu se intervine. În Gc se constată că modificarileasupra Vd se datorează exclusiv Vi. Una din cele mai bune soluţii de a controla variabilelenerelevante este design-ul experimental cu 4 grupuri gen Solomon.

G

1

R O1 M O2

G

e

G

2

R M O3

G

3

R O4 O5

G

c

G

4

R O6

O1- O6= masurări pre şi post testări.M= manipulare de variabilăSe elimină astfel multe dintre ameninţările la adresa validităţii (vezi finalul cursului).

10.5. ORGANIZAREA EXPERIMENTULUI. FAZELE UNUI EXPERIMENT

1. Faza prealabilă constă în: selecţia eşantioanelor precizarea factorului experimentului stabilirea factorului experimentului măsurarea subiecţilor în legătură cu variabilele implicate în experiment.

2. Faza administrării factorilor experimentali.3. Faza înregistrării rezultatetor sau testarea variabilelor dependente dupa intervenţia

factorului experimental. Se stabilesc diferenţele în fiecare eşantion şi diferenţa între cele 2eşantioane. Măsurăm Vd înainte şi după, astfel:

E

E

Vd1 Vd1+

Fe

Vd2

E

C

Vd1 Vd1+

0

Vd2

Vd2-Vd2=De

Vd2-Vd1=Dc De-Dc= diferenţa datorată factorului experimental.Este posibil ca Vi să se aplice altemativ ambelor grupuri sau când avem două Vi şi vrem săvedem care este mai eficientă.


93

Vi Vi

G

i

A

R1

B

R2G

2

B

R3

A

R4

(R1+R4)-(R2+R3)=o diferenţă D.daca D>0, A are o influenţă mai mare decât Bdaca D<0, B are o influenţă mai mare decât A

PLANURI BIFACTORULE.

V

iB b1 b2

V

iA a

1

a1

b1

a1

b2a

2

a2

b1

a2

b2

10.5.1. AMENINŢĂRI LA ADRESA VALIDITĂŢII

1. Efectul de maturare- pe parcursul desfăşurării evenimentului, subiecţii evolueazănormal.

2. Efectui testării repetate- este posibil ca diferenţa dintre post şi pretestare sa sedatoreze obisnuintei cu testul.

3. Degradarea instrumentului de măsurare - scade validitatea instrumentului.

4. Regresia statistică - la o a doua măsurare există tendinţa ca scorurile să alunececătre medie.

5. Evenimente externe pot distorsiona rezultatele obţinute experimental atunci cândevenimente asemănătoare acţionează simultan asupra subiecţilor cercetării.

6. Erori de selecţie, atunci când selecţia subiecţilor nu este aleatoare, rezultatelecercetării devin nerelevante.

7. Moartea experimentală prin pierderea unor subiecţi pe parcursul desfăşurăriiexperimentului datorită oboselii sau pierderi interesului, al motivaţiei.


94

8. Efectul difuziunii constă în răspândirea efectului manipulării de la grupulexperimental la grupul de control.

9. Efectul de compensare - coreleaza cu primul. Membrii Gc frustraţi de faptul cănu fac parte din grupul experimental, fac un efort de compensare.

10. Efectul de resemnare. Este invers efectului de compensare, subiecţii din grupulde control fiind excluşi din grupul experimental se pot demotiva şi obţin rezultate slabe.

11. Efectul Pygmalion - predicţia care se autorealizează. Făcând o predicţie esteposibil ca această predicţie să ducă la realizarea ei.

De notat că ”efectul cumulativ” prin inventarierea erorilor la care poate fi expusexperimentul, ar putea trezi în mintea celor care studiază experimentul ideea că putem privicu scepticism această metodă în cercetare psihologică. Impresia aceasta ar fi nu doareronată ci şi neproductivă. Un experiment nu poate fi contaminat de toţi aceşti factori dedistorsiuni concomitent şi apoi, practica ştiinţifică face dovada unor cantităţi imense dedate experimentale valide. În cercetarea psihologică, atitudinea viabilă este optimismul,constructivismul şi nu scepticismul.

10.6. Tipuri de experiment

1. Experimentul de laborator (veritabil). Experimentatorul produce un set decondiţii (variabila independentă) şi măsoară efectele sale (variabila dependentă). Valoareadeosebită a experimentului de laborator derivă din faptul că laboratorul asigură condiţiipentru un cât mai mare control al situaţiei experimentale. Definitorie pentru experimentulde laborator este artificialitatea situaţiei experimentale. Situaţia de artificialitate presupusăde experimentele de laborator este frecvent criticată, în virtutea slabei validităţi externe aconcluziilot extrase prin acest tip de experimentare. Contraargumentul constă în faptul căobiectivul experimentului de laborator nu este acela de a descrie fidel desfăşurareaconcretă a fenomenelor ci de a identifica şi a măsura impactul unei variabile„independente” asupra variabilei „dependente”, chiar dacă în situaţii naturale cele douăvariabile nu interacţionează niciodată precum în situaţia standardizată a experimentului delaborator.

2. Experimentul de teren (natural). Experimentul natural nu implică manipulareadin partea cercetătorului.

3. Experimente ex-post-facto. În experimentarea ex-post-facto situaţia este furnizatăde natură iar cercetătorul reconstruieşte mintal relaţia de cauzalitate dintre variabilele pecare nu el le-a introdus în cercetare. Această categorie de proceduri experimentale includedouă tipuri: experimente ex-post-facto cauză-efect şi ex-post-facto efect-cauză. În primulcaz, cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care au suferit acţiunea unui factor şi vaurmări modificările anumitor variabile prezumabil dependente. În cel de-al doilea tip,cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care manifestă un anumit efect, şi se cautăvariabilele care sunt corelate cu prezenţa şi absenţa efectului respectiv. Acest tip decvasiexperimente este important în ştiinţele sociale din următoarele motive:

1. Apariţia anumitor efecte nu poate fi controlată prin proceduri experimentale„veritabile”. Spre exemplu, devianţa. În asemenea cazuri este necesar să se găseascăfactorii care generează anumite fenomene prin experimente ex-post-facto, efect–cauză.Imposibilitatea controlării relaţiei dintre variabile are atît o determinare ontologică cât şiuna morală. Cea morală este evidentă iar în ceea ce priveşte raporturile dintre factori,


95

adeseori apariţia efectelor este lentă şi discretă, ori în situaţii greu de reprodusexperimental.

2. Cvasiexperimentul este calea de evaluare a unor politici, intervenţii destinate aproduce anumite schimbări în unităţile sociale (indivizi sau colectivităţi).


96

CURS NR. 11. METODE ŞI MĂSURĂTORI STATISTICE

Introducere

Mare parte din activitatea psihologilor necesită măsurători - fie în laborator, fie pe teren.Este posibil să fie nevoie de măsurarea mişcărilor oculare la un nou-născut expus pentruprima oară la un stimul nou, de înregistrarea răspunsului galvanic al pielii al persoaneloraflate în condiţii de stres, de apreciere a numărului de încercări necesare condiţionării uneimaimuţe cu lobotomie prefrontală, de evaluarea rezultatelor la testele de achiziţie obţinutede studenţii care folosesc învăţarea asistată pe computer sau de evaluarea numărului depacienţi care prezintă o îmbunătăţire a stării psihice în urma unui tip particular depsihoterapie. In toate aceste exemple, operaţia de măsurare are ca rezultat numere;problema psihologului este de a interpreta aceste cifre şi de a ajunge astfel la o serie deconcluzii generale. Elementul fundamental al acestei sarcini este statistica - disciplina carese ocupă cu colectarea datelor numerice şi cu elaborarea raţionamentelor pe baza acestorinformaţii. Scopul acestei anexe este de a trece în revistă anumite metode statistice carejoacă un rol important în psihologie. Ea a fost elaborată pe baza ipotezei că problemelestudenţilor care se confruntă cu statistica sunt în mod esenţial probleme care implică ogândire clară asupra datelor. O introducere preliminară în statistică nu depăşeşteposibilităţile cititorului cu suficiente cunoştinţe de algebră pentru a folosi semnele plus şiminus şi pentru a înlocui în ecuaţii cifrele cu litere.

Statistica descriptivă

Statistica oferă, înainte de toate, mijloace care asigură descrierea rezumativă a unei maricantităţi de date. Să presupunem că dorim să studiem rezultatele obţinute la examenul deadmitere în colegiu pentru 5000 de elevi, înscrise în fişele de la registratură. Acesterezultate sunt informaţii brute. Răsfoind fişele, ne putem face o idee asupra rezultatelorobţinute de elevi, dar va fi imposibil să le memorăm pe toate, în acest caz, vom face un felde rezumat al acestor date, de exemplu prin identificarea celor mai înalte sau scăzutescoruri sau prin sintetizarea tuturor acestor rezultate. Aceste sistematizări statistice permito mai bună reproducere şi analiză a datelor. Ansamblul acestor tehnici de condensare aunei multitudini de date se numeşte statistică descriptivă.

Distribuţia frecvenţei

Datele neprelucrate devin inteligibile atunci când sunt grupate într-o distribuţie afrecvenţei. Pentru a le grupa, trebuie mai întâi să împărţim scala în intervale pe care se facmăsurătorile şi apoi să evaluăm datele care se încadrează în fiecare interval. Un interval încare sunt grupate scorurile se numeşte interval de clasă (de grupare). Decizia asupra nu-mărului intervalelor de clasă în care trebuie grupate datele nu este determinată de regulianume, ci se bazează pe judecata investigatorului.

În tabelul III.l este prezentat un eşantion de date neprelucrate reprezentând notele obţinutede 15 elevi la examenul de admitere în colegiu. Notele (scorurile obţinute) suntsistematizate în ordinea în care au fost examinaţi candidaţii (primul elev testat a fost cotatcu 84, cel de-al doilea cu 61 etc.). Tabelul III.2 prezintă aceste date aranjate într-odistribuţie de frecvenţă pentru care intervalul de clasă este 10. Un scor cade în intervalul declasă cuprins între 50 şi 59, trei scoruri se încadrează în intervalul de la 60 la 69 etc.Observaţi că majoritatea scorurilor se încadrează în intervalul de clasă de la 70 la 79 şi cănici un scor nu se află sub intervalul de la 50 la 59 sau deasupra intervalului de la 90 la 99.


97

Tabelul III.l. Scorul de bază obţinut iniţial din cotarea unui test potrivit indicaţiilor date deproducător. Sunt indicate notele obţinute de 15 elevi pentru admitere la colegiu,sistematizate în ordinea în care au fost testaţi.

Frecvenţa de distribuţie este adesea mai uşor de înţeles dacă ea este prezentată sub formăgrafică. Cea mai utilizată formă grafică este histograma; un exemplu se poate vedea înpartea de sus a figurii III. l. Histogramele sunt construite prin trasarea unor bare dreptun-ghiulare, ale căror baze sunt determinate de frecvenţele corespunzătoare claselor.

Tabelul III.2. Distribuţia frecvenţei. Notele din tabelul III.l cumulate cu intervalele de clasăale distribuţiei frecvenţei.

O modalitate alternativă de prezentare a distribuţiei de frecvenţă sub o formă grafică estecea prin utilizarea poligonului frecvenţelor, indicat în partea inferioară a figurii III.l.Poligonul frecvenţelor este construit prin schiţarea grafică a frecvenţelor clasei la centrulintervalului de grupare şi conectarea punctelor obţinute prin linii drepte. Pentrucompletarea imaginii se adaugă o clasă suplimentară la fiecare capăt al distribuţiei; întrucâtaceste clase au frecvenţe zero, ambele capete ale figurii vor atinge axa orizontală.Poligonul frecvenţelor oferă aceeaşi informaţie ca şi histograma, dar prin intermediul unuiset de linii de legătură şi nu al unor bare.

în practică, am putea obţine un număr mult mai mare de itemi comparativ cu cei prezentaţiîn figura III.l, dar ceea ce este reprezentativ în toate ilustraţiile din această anexă este ocantitate minimă de date, pentru a vă permite o verificare mai uşoară a paşilor de parcurs înrealizarea tabelelor şi a reprezentării grafice a datelor.

Măsuri ale tendinţei centrale

O măsură (sau coeficient) a tendinţei centrale este pur şi simplu un punct reprezentativ pescala noastră - un punct central cu scoruri dispersate de o parte şi de cealaltă a lui. Trei


98

astfel de măsuri utilizate sunt: media (aritmetică), mediana şi modul (valoarea modală saudominanta).

Media este media aritmetică obţinută prin adunarea rezultatelor şi împărţirea la numărulacestora. Suma rezultatelor brute din tabelul III.l este 1125. Dacă îl împărţim la 15(numărul de note ale elevilor), media devine 15.

Mediana este scorul itemului mediu care este obţinut prin aranjarea scorurilor în ordine, iarapoi evaluarea acestora din centru spre fiecare capăt. Când cele 15 note din tabelul III. lsunt plasate în ordine de la cele mai mari la cele mai mici, cea de-a opta notă de la ambelecapete are valoarea 75. Dacă numărul cazurilor este par, facem pur şi simplu media celordouă cazuri de pe o parte şi cealaltă a itemului mijlociu (tipic). De exemplu, mediana celor10 itemi este media aritmetică a celui de-al cincilea şi al şaselea caz.

Dominanta este cel mai frecvent scor dintr-o distribuţie dată. în tabelul III.l, nota cea maifrecventă este 75; prin urmare, dominanta distribuţiei este 75.

Într-o distribuţie simetrică, în care scorurile sunt distribuite în mod egal de fiecare parte aitemului mijlociu (ca în figura III.l), media, mediana şi dominanta cad simultan pe axaorizontală. Acest lucru nu se întâmplă în cazul distribuţiilor nesimetrice, sau în dez-echilibru.


99

Fig. 111.1. Diagrame ale frecvenţelor. Datele din tabelul III. 2 sunt schiţate aici.Histograma este prezentată în partea de sus a imaginii; poligonul frecvenţelor, în parteainferioară.

Fig. III.2. Curbe de distribuţie nesimetrice.

Observaţi că distribuţiile nesimetrice sunt indicate prin direcţia de „prăbuşire" a curbei. Deasemenea, observaţi că media, mediana fi valoarea modală nu sunt identice în cazul uneidistribuţii nesimetrice; mediana de obicei cade între dominantă şi medie.

Să presupunem că dorim să analizăm orele de plecare ale unui tren de dimineaţă. Trenulpleacă de obicei la timp; uneori întârzie, dar niciodată nu pleacă mai devreme. In cazulunui tren cu timpul de plecare programat la ora 8 a.m., foaia de parcurs a unei săptămânipoate arăta după cum urmează:


100

Distribuţia orelor de plecare din acest exemplu este distorsionată din cauza celor douăîntârzieri; aceasta face să crească valoarea timpului mediu, dar nu are un efect prea mareasupra medianei sau asupra valorii modale.

Distorsionarea distribuţiei este importantă deoarece, dacă nu este înţeleasă, diferenţeledintre mediană şi medie pot duce la concluzii eronate (fig. III.2). Dacă, de exemplu, douăpartide politice se contrazic asupra prosperităţii unei ţări, este posibil ca media şi medianaveniturilor să se deplaseze în direcţii contrare. Să presupunem cazul unei măriri de salariucombinată cu o reducere drastică a veniturilor mari. Mediana venitului poate să crească,dar media să scadă. Partidul care doreşte să arate că veniturile au crescut alege mediana, întimp ce partidul care doreşte să arate că veniturile au scăzut va alege media.

Media este cea mai utilizată măsură a tendinţei centrale, dar există situaţii când modul saumediana reprezintă o măsură mult mai semnificativă.

Măsuri ale variaţiei

De obicei, este mai necesară o informaţie suplimentară depre o distribuţie decât cea carepoate fi obţinută dintr-o măsură a tendinţei centrale. De exemplu, avem nevoie de o măsurăcare să ne spună dacă scorurile se grupează în jurul mediei lor sau dacă sunt puternicdispersate (împrăştiate). O mărime a dispersiei scorurilor în jurul mediei se numeştecoeficient de variaţie.

Coeficienţii de variaţie sunt utili în cel puţin două direcţii. Mai întâi, ei ne spun cât dereprezentativă este media. Dacă variaţia este mică, ştim că scorurile individuale sunt foarteapropiate. Dacă variaţia este mare, nu putem utiliza media ca valoare reprezentativă. Săpresupunem că pentru un grup de persoane a fost croită îmbrăcăminte, fără a se recurge lamăsurători precise. Ştiind că măsura medie ar putea fi de ajutor, este important săcunoaştem şi dispersia mărimilor. Cea de-a doua mărime prevede un etalon (cu lungime deaproximativ l m) pe care îl vom folosi pentru a măsura proporţia de variabilitate dintremăsuri.

Pentru a ilustra acest lucru, să luăm în considerare datele din figura III.3, care aratădistribuţiile de frecvenţă a notelor de admitere pentru două clase a câte 30 de elevi. Ambeleclase au aceeaşi medie, de 75, însă acestea indică foarte clar grade diferite de variaţie.Notele tuturor elevilor din prima clasă sunt strâns grupate în jurul mediei, în timp ce noteleelevilor din cea de-a doua clasă sunt amplu dispersate. Este necesar un indicator care săspecifice mult mai exact în ce fel diferă aceste două distribuţii. Doi indicatori de variaţiefrecvent utilizaţi de către psihologi sunt intervalul şi abaterea standard.

Pentru a simplifica calculul aritmetic, vom presupune că un număr de cinci elevi dinfiecare clasă doresc să intre într-o instituţie de învăţământ superior, iar notele obţinute deaceştia sunt următoarele:


101

Fig. III.3. Distribuţii ce diferă în variaţie. Este uşor de observat că notele primei clase segrupează mai strâns în jurul mediei comparativ cu notele celei de-a doua clase, chiar dacămediile celor două clase sunt identice (75). In ce priveşte prima clasă, toate notele seîncadrează în intervalul 60 si 89, cu majoritatea notelor care se încadrează în intervalul dela 70 la 79. In cazul celei de-a doua clase, notele sunt distribuite aproape uniform pe uninterval de la 40 la 109. Această diferenţă de variabilitate dintre cele două distribuţii poatefi măsurată prin folosirea abaterii standard, care este mai mică pentru prima clasăcomparativ cu cea de-a doua.

Să calculăm acum coeficienţii de variaţie pentru aceste două eşantioane.

Intervalul este dispersia (sau diferenţa) dintre nota cea mai mare şi cea mai mică. Intervalulde note pentru cei cinci elevi din prima clasă are valoarea 4 (de la 73 la 77); intervalul denote pentru elevii din cea de-a doua clasă este 30 (de la 60 la 90). Intervalul este uşor decalculat, însă abaterea standard este mai frecvent utilizată, deoarece explică fiecare scor, nunumai valorile extreme, aşa cum o face intervalul. Abaterea standard, notată cu literagrecească sigma (σ), măsoară gradul de abatere a notelor de la media distribuţiei. Abateread de la medie a fiecărei note se calculează şi se ridică la pătrat; după care se obţine sumaacestor valori ridicate la pătrat. Ea poate fi scrisă sub forma relaţiei:


102

Exemplu de calcul al abaterii standard.

Notele obţinute de cele două eşantioane de elevi sunt astfel aranjate în tabelul III.3 încât săpermită calcularea cu uşurinţă a abaterii standard. Prima etapă implică scăderea mediei dinfiecare notă (pentru ambele clase media este 75). Această operaţie produce valori pozitiveale lui d pentru notele peste medie şi valori negative pentru notele sub medie. Semnulminus dispare când valorile lui d sunt ridicate la pătrat în coloana următoare. Abaterileridicate la pătrat sunt adunate, iar apoi împărţite la N - numărul de

cazuri din eşantion; în exemplul nostru, N =5. Extrăgând rădăcina pătrată, obţinemabaterea standard, în acest exemplu, cele două abateri standard ne oferă o informaţie foarteapropiată de cea a intervalelor.1

Tabelul III.3. Calculul abaterii standard

Inferenţa statistică

Acum că ne-am familiarizat cu procedeele statistice ca modalităţi de descriere a datelor,suntem pregătiţi să ne întoarcem la procesul de interpretare - pentru a face raţionamente pebaza acestor date.1

1 Pentru aceată tratare introductivă folosim peste tot simbolul sigma (σ). Totuşi, înliteratura ştiinţifică se foloseşte simbolul s pentru a indica abaterea standard a unuieşantion, iar simbolul s este utilizat pentru a indica abaterea standard a unei populaţii. Maimult decât atât, în calculul abaterii standard s a unui eşantion, suma lui d2 se împarte mai


103

degrabă la N-1 decât la N. De fapt, pentru eşantioane relativ mai mari, valoarea reală aabaterii standard este prea puţin afectată de împărţirea la N-1 sau N. Pentru a simplificaaceastă prezentare, nu vom face deosebirea între abaterea standard a unui eşantion şi cea aunei populaţii; vom folosi aceeaşi formulă pentru a le calcula pe amândouă. Pentru discuţiaacestui subiect, vezi Phillips (1992).

Populaţii şi eşantioane

Mai întâi, este necesar să facem distincţia între o populaţie şi un eşantion selectat dintr-opopulaţie de entităţi. Biroul Central de Recensământ al Statelor Unite încearcă să descrie oîntreagă populaţie pe baza informaţiilor descriptive despre vârstă, stare civilă şi aşa maideparte, pentru fiecare persoană din ţară. Cuvântul „populaţie" este potrivit pentrurecensământ, deoarece reprezintă toţi indivizii care trăiesc în Statele Unite.

în statistică, cuvântul „populaţie" nu este limitat doar la oameni, animale sau lucruri.Populaţie se poate referi şi la toate temperaturile înregistrate de un termometru în timpulultimilor zece ani, la toate cuvintele din limba engleză sau la orice alt grup specificat dedate. Adeseori nu avem acces la toată populaţia şi astfel încercăm s-o reprezentăm printr-un eşantion selectat în mod aleatoriu (independent). Se pot pune unele întrebări cu privirela fracţia de eşantionare a indivizilor, aşa cum a procedat pe parcursul unui recensământparţial Biroul de Recensăminte al Statelor Unite; putem obţine temperaturile medii princitirea termometrului la momente bine precizate, fără a fi nevoie de o citire continuă; sepoate estima numărul de cuvinte dintr-o enciclopedie prin numărarea cuvintelor dintr-unnumăr de pagini alese la întâmplare. Toate aceste exemple implică selectarea unui eşantiondintr-o populaţie. Dacă oricare dintre aceste procese se repetă, vom obţine rezultate cudiferenţe foarte mici între ele, datorită faptului că un eşantion nu reprezintă completîntreaga populaţie şi, prin urmare, conţine erori de eşantionare. De aici intră în jocinferenţele statistice.

Eşantionul de date este selectat din populaţie în scopul de a realiza inferenţe cu privire laacea populaţie. Un eşantion de date de recensământ poate fi examinat pentru a vedea dacăpopulaţia îmbătrâneşte, de exemplu, sau dacă există o tendinţă de migrare a populaţiei sprezonele suburbane, în mod similar, rezultatele experimentale sunt studiate pentru adetermina care sunt efectele manipulării experimentale asupra comportamentului - dacăpragul de înălţime a sunetului este afectat de intensitate, dacă practicile de creştere acopiilor au efecte detectabile mai târziu în viaţă. Pentru a face inferenţe statistice, trebuiesă evaluăm raporturile puse în evidenţă de datele eşantionului. Aceste inferenţe auîntotdeauna un anumit grad de incertitudine datorită erorilor de eşantionare. Dacă testelestatistice indică faptul că magnitudinea efectului descoperit în eşantion este destul de mare(în raport cu estimarea erorii de eşantionare), atunci putem considera că efectul observat îneşantion se menţine pentru populaţia în ansamblu.

Prin urmare, inferenţa statistică este legată de problema efectuării unei inferenţe saujudecăţi despre o trăsătură a populaţiei, bazată exclusiv pe informaţia obţinută dintr-uneşantion selectat din acea populaţie. Ca o introducere în inferenţa statistică, vom lua înconsiderare distribuţia normală şi utilizarea ei la interpretarea abaterilor standard.

Distribuţia normală

Când sunt colectate mari cantităţi de date, clasificate şi reprezentate sub forma histogrameisau sub formă poligonală, acestea deseori cad într-o distribuţie simetrică, în formă de


104

clopot, sub numele de distribuţie normală. Majoritatea itemilor se încadrează în vecinătateamediei (punctul cel mai înalt al clopotului), iar clopotul se alungeşte la scoruri foarte înalteşi foarte scăzute. Această formă a curbei prezintă un interes special pentru că ea apare şiatunci când rezultatul unui proces se bazează pe un număr mare de evenimente aleatorii,independente unele de altele.

Fig. III.4. Dispozitiv pentru demonstrarea distribuţiei aleatorii. Dispozitivul este întorspână când toate bilele metalice vor cădea într-un rezervor. Apoi, dispozitivul este adus înpoziţia normală şi ţinut în această poziţie până când bilele se opresc în 9 coloane. Numărulprecis de bile din fiecare coloană va diferi de la o demonstraţie la alta. în medie, totuşi,înălţimea coloanelor din bile va aproxima o distribuţie normală, cu înălţimea cea mai mareîn coloana din centru şi înălţimi progresiv descrescătoare spre coloanele marginale.

Dispozitivul demonstrativ prezentat în figura III.4 ilustrează modul în care o serie deevenimente întâmplătoare dau naştere unei distribuţii normale. Şansa ca o bilă de oţel săcadă la dreapta sau la stânga, ori de câte ori ea întâlneşte punctul unde canalul se ramifică,duce la o distribuţie simetrică: mai multe bile cad prin mijloc, dar uneori se întâmplă săajungă într-unul din compartimentele extreme. Acesta este un mod util de vizualizare aceea ce înseamnă distribuţie prin şansă, aproximând îndeaproape distribuţia normală.

Distribuţia normală (fig. III.5) este reprezentarea matematică a distribuţiei idealizateaproximată prin dispozitivul din figura III.4. Distribuţia normală reprezintă probabilitateaca itemii dintr-o populaţie distribuită normal să difere de medie prin orice proporţie dată.Procentajele indicate în figura III.5 reprezintă procentajul suprafeţei aflate sub curba dintrevalorile indicate pe scală; suprafaţa totală din interiorul curbei reprezintă întreagapopulaţie. Aproximativ două treimi din cazuri (68%) se situează între plusul şi minusulunei abateri standard faţă de medie (± σ); 95% din cazuri se află în intervalul ±2σ; şi toatecelelalte cazuri (99,7%) în intervalul ±3σ. O prezentare mai detaliată a ariilor aflate sub


105

incidenţa curbei normale se găseşte în tabelul III.4. Utilizând tabelul III.4, să vedem acumcum se pot obţine valorile de 68% şi 95%. Găsim în coloana 3 a tabelului III.4 că între -lσşi medie se află .341 din suprafaţa totală, iar între +lσ şi medie se află tot .341 din arie.Adunând aceste valori, obţinem .682, valoare care este exprimată în figura III.5 sub formaa 68%. în mod asemănător, suprafaţa cuprinsă între -2σ şi +2σ este de 2 x .477 = .954,valoare care este exprimată sub forma a 95%.

Aceste procentaje au mai multe aplicaţii. Una dintre acestea este în legătură cuinterpretarea scorurilor standard, despre care vom vorbi în continuare. O altă aplicaţie esteîn legătură cu testele de semnificaţie.

Scalarea datelor

Pentru a interpreta un scor, adesea trebuie să ştim dacă acesta este înalt sau scăzut în raportcu alte scoruri. Dacă unei persoane care se prezintă la un examen de conducere auto, îi suntnecesare 0,5 secunde pentru a frâna după o semnalizare a pericolului, cum putem spunedacă reacţia sa este rapidă sau lentă? Elevul care a obţinut 60 de puncte la examenul defizică va trece cursul? Pentru a răspunde întrebărilor de acest gen, trebuie să obţinem oscală după care să poată fi comparate scorurile.

DATE ORDONATE. Prin plasarea scorurilor în ordine de la cele mai înalte la cele maiscăzute, obţinem un tip de scală. Un scor individual este interpretat în funcţie de poziţia saîn grupul de scoruri. De exemplu, absolvenţii de la West Point ştiu unde se situează înclasa lor - probabil al 35-lea sau al 12-lea dintr-o clasă de 400 de studenţi.

Fig. III.5. Distribuţia normală. Curba de distribuţie normală poate fi construită utilizândmedia şi abaterea standard. Aria cuprinsă între -3σ şi +σ este neglijabilă.

SCORURI STANDARD. Abaterea standard este o unitate convenabilă de folosit lascalare, întrucât putem interpreta care este distanţa valorilor 1σ şi 2σ faţă de medie (tabelulIII.4). Un scor bazat pe un multiplu al abaterii standard este cunoscut sub numele de scor


106

standard. Multe din scalele folosite în măsurătorile psihologice se bazează pe principiulscorurilor standard.

Exemplu de calcul al scorului standard.

In tabelul III.l am prezentat notele de admitere pentru 15 studenţi. Fără mai multăinformaţie, nu ştim dacă aceste note sunt reprezentative pentru populaţia tuturorcandidaţilor la facultate. Totuşi, în această examinare, vom presupune că media populaţieieste 75 şi abaterea standard este 10. Care este, atunci, scorul standard pentru un elev care aobţinut 90 de puncte Ia examen? Trebuie să arătăm cât de mult poate creşte acest scordeasupra mediei, în multipli ai abaterii standard.

Tabelul III.4. Aria distribuţiei normale ca proporţie a ariei totale

Scorul standard pentru nota 90:

Ca un al doilea exemplu, să luăm în considerare un elev cu nota 53:

Scorul standard pentru nota 53:

În acest caz, semnul minus ne spune că nota (scorul) elevului se află sub medie cu 2.2abateri standard. Prin urmare, semnul scorului standard (+ sau -) indică dacă scorul estedeasupra sau sub medie, iar valoarea sa indică diferenţa dintre scor şi medie în abateristandard.


107

Cât de reprezentativă este o medie?

Cât de utilă este media unui eşantion în estimarea mediei populaţiei? Dacă măsurămînălţimea unui eşantion aleatoriu alcătuit din 100 de studenţi, cât de bine prezice mediaeşantionului adevărata medie a populaţiei (adică, înălţimea medie a tuturor studenţilor)?Aceste întrebări ridică problema unei inferenţe cu privire la populaţie bazată pe informaţiaextrasă din eşantion.

Precizia unor astfel de inferenţe depinde de erorile de eşantionare. Să presupunem că avemde selectat două eşantioane aleatorii din aceeaşi populaţie şi să calculăm media pentrufiecare eşantion. Ce diferenţe ne putem aştepta să apară din întâmplare între prima şi adoua medie?

Eşantioane le aleatorii succesive selectate din aceeaşi populaţie vor avea medii diferite,formând o distribuţie a mediilor eşantionului în jurul mediei reale a populaţiei. Acestemedii ale eşantionului sunt în sine cifre cu ajutorul cărora se poate calcula abatereastandard. Abaterea standard o vom numi eroare standard a mediei, sau aM, şi poate fiestimată pe baza următoarei formule:

unde σ este abaterea standard a eşantionului şi N este numărul de cazuri din care s-acalculat fiecare medie a eşantionului.

Potrivit acestei formule, mărimea erorii standard a mediei descreşte pe măsură ce creştemărimea eşantionului; astfel, media bazată pe un eşantion larg are mai multă credibilitate(valoarea fiind mai apropiată de media reală a populaţiei), decât media bazată pe uneşantion mai mic. Bunul simţ ne-ar face să aşteptăm acest lucru. Calculele erorii standard amediei ne permit presupuneri clare asupra gradului de incertitudine al mediei calculate. Cucât sunt mai multe cazuri într-un eşantion, cu atât incertitudinea este mai mică.

Semnificaţia unei diferenţe

In numeroase experimente psihologice, datele sunt colectate de la două grupuri de subiecţi;un grup este expus unor anumite condiţii experimentale

specificate, iar celălalt serveşte ca grup de control, întrebarea este dacă există o diferenţăîntre performanţa medie a celor două grupuri? Şi dacă se observă o asemenea diferenţă, seva menţine ea pentru populaţia din care au fost selectate aceste grupuri? Ne punemîntrebarea dacă diferenţa dintre mediile a două eşantioane reflectă o diferenţă reală saudacă această diferenţă este pur şi simplu rezultatul unei erori de eşantionare.

Ca exemplu, vom compara scorurile la un test de citire obţinute de elevii de clasa întâi cuscorurile obţinute de un eşantion de eleve de clasa întâi. Băieţii au obţinut un scor maiscăzut decât fetele, atâta vreme cât ne referim la performanţele medii, dar există un gradmare de diferenţiere; unii băieţi au obţinut scoruri foarte mari, iar unele fete au obţinutscoruri foarte mici. Prin urmare, diferenţa obţinută în ceea ce priveşte mediile nu poate fiacceptată fără a testa semnificaţia ei statistică. Numai în acest caz putem decide dacădiferenţele observate în mediile eşantionului reflectă diferenţele reale în populaţie, sau suntdatorate unei erori de eşantionare.


108

într-un alt exemplu, să presupunem că iniţiem un experiment pentru a compara puterea destrângere a mâinii la bărbaţii dreptaci şi stângaci. In partea de sus a tabelului III. 5 suntprezentate datele ipotetice obţinute dintr-un astfel de experiment. Eşantionul alcătuit din 5bărbaţi dreptaci este mai puternic în medie cu 8 kg decât eşantionul alcătuit din 5 bărbaţistângaci. Ce putem deduce în general din aceste date referitoare la bărbaţii dreptaci şistângaci? Putem argumenta că bărbaţii dreptaci sunt mai puternici decât bărbaţii stângaci?Evident că nu, deoarece mediile obţinute de majoritatea bărbaţilor dreptaci nu vor diferi decele ale bărbaţilor stângaci; un singur scor deviat - 100 - ne spune că avem de-a face cu osituaţie incertă.

Tabelul III.5. Semnificaţia unei diferenţe.

Tabelul ilustrează două exemple care compară diferenţa între medii.

Să presupunem acum că rezultatele experimentului sunt cele prezentate în partea de jos atabelului III.5. Descoperim iarăşi aceeaşi diferenţă medie de 8 kg, dar acum suntemînclinaţi să avem mai multă încredere în rezultate, deoarece bărbaţii stângaci au obţinutscoruri mult mai

scăzute comparativ cu bărbaţii dreptaci. Statistica prevede o metodă precisă de a evaluaexactitatea diferenţelor de medie, astfel încât să nu depindem doar de intuiţie pentru adetermina că o diferenţă este mai exactă decât alta.

Aceste exemple sugerează că semnificaţia unei diferenţe va depinde atât de mărimeadiferenţei obţinute, cât şi de variabilitatea mediilor care trebuie comparate. Din eroareastandard a mediilor putem calcula eroarea standard a diferenţei dintre două medii σ DM.


109

Putem apoi evalua diferenţa obţinută prin utilizarea unui raport critic - raportul diferenţeiobţinute dintre mediile dm şi eroarea standard a diferenţei dintre medii:

Acest raport ne ajută la evaluarea semnificaţiei diferenţei dintre două medii. Ca o regulăgenerală, raportul critic trebuie să aibă valoarea 2.0 sau chiar mai mare, pentru ca diferenţadintre medii să fie acceptată ca semnificativă. Pe întreg parcursul acestei cărţi, afirmaţii detipul „diferenţa dintre medii este semnificativă statistic" indică faptul că raportul critic arecel puţin valoarea de mai sus.

De ce raportul critic selectat cu valoarea 2.0 este semnificativ din punct de vedere statistic?Simplu, întrucât această valoare sau una mai mare poate să apară din întâmplare numai în 5din 100 de cazuri. De unde am obţinut 5 din 100? Putem trata raportul critic sub formaunui scor standard pentru că el reprezintă doar diferenţa dintre două medii, exprimată ca unmultiplu al erorii standard. Dacă ne referim la coloana 2 din tabelul III.4, observăm că oabatere standard egală sau mai mare de + 2.0 are o probabilitate de .023 să apară laîntâmplare. Deoarece şansa unei devieri în direcţie opusă este de asemenea .023,probabilitatea totală este de .046. Aceasta înseamnă că în 46 de cazuri din 1000, sauaproximativ 5 din 100, raportul critic cu valoarea 2.0 va fi descoperit din întâmplare dacămediile populaţiei au fost identice.

Regula care spune că raportul critic poate avea valoarea cel puţin 2.0 este o regulăarbitrară, dar convenabilă, care defineşte „nivelul de 5% al semnificaţiei". Urmând aceastăregulă, vom face mai puţin de 5 erori din 100 de decizii, concluzionând pe baza unor datedin eşantion că există o diferenţă de medii, când de fapt nu există nici una. Nivelul de 5%nu se foloseşte întotdeauna; un nivel mai înalt al semnificaţiei poate fi adecvat în anumiteexperimente, depinzând de cât de dispuşi suntem de a face o eroare în raţionament.

Exemplu de calcul al raportului critic.

Calculul raportului critic caută să identifice eroarea standard a diferenţei dintre două medii,dată de următoarea formulă:

In această formulă, σ M1 şi σ M2 sunt erorile standard ale celor două medii comparate.

De exemplu, să presupunem că dorim să comparăm scorurile la testul de citire obţinute

de băieţii şi fetele din clasa întâi, din Statele Unite. Trebuie identificat un eşantion alcătuitdin băieţi şi fete, cărora să li se dea testul. Vom presupune că scorul mediu pentru băieţieste de 70, cu o eroare standard de .40 şi că scorul mediu pentru fete este 72, cu o eroarestandard de .30. Pe baza acestor eşantioane, dorim să decidem dacă există o diferenţă realăîntre achiziţia vocabularului la băieţi şi fete, la nivelul întregii populaţii. Dateleeşantionului sugerează că fetele obţin scoruri mai mari la citire decât băieţii, dar putemdeduce că aceasta ar fi situaţia dacă am fi testat toate fetele şi toţi băieţii din Statele Unite?Raportul critic ne ajută să decidem.


110

Deoarece raportul critic este mai mare de 2.0, putem afirma că diferenţa medie observatăeste semnificativă statistic la nivelul de 5%. Prin urmare, putem conchide că există odiferenţă fidelă în performanţa obţinută la testul de citire, între băieţi şi fete. Să observămcă semnul raportului critic poate fi pozitiv sau negativ, în funcţie de scăderea mediilor întreele; când interpretăm însă raportul critic, ne interesează numai valoarea lui (nu şi semnul).

Coeficientul de corelaţie

Corelaţia se referă la variaţia simultană a perechilor de măsurători. Să presupunem că untest este conceput pentru predicţia succesului şcolar. Dacă testul este bun, scorurile înaltevor fi puse în legătură cu performanţele mari în şcoală, iar scorurile mici cu performanţeleslabe din şcoală. Coeficientul de corelaţie ne ajută să stabilim mai precis gradul de relaţie.

Corelaţia produs - moment

Metoda cea mai frecvent utilizată pentru determinarea coeficientului de corelaţie estemetoda produs - moment, care ne dă indicele notat cu litera r. Coeficientul produs -moment, r, variază între o corelaţie perfect pozitivă (r = +1.00) şi o corelaţie perfectnegativă (r = -1.00). Absenţa oricărei relaţii produce r = .00.

Formula pentru calculul corelaţiei produs-moment este

Aici, una dintre perechile de măsurători a fost etichetată scor x, iar cealaltă, scor y. dx şi dyse referă la abaterile fiecărui scor de la media aritmetică, N este numărul de perechimăsurate; iar σx şi σy sunt abaterile standard ale scorurilor x şi scorurilor y .

Calculul fiecărui coeficient de corelaţie necesită determinarea sumei produselor (dx).(dy).Această sumă poate fi introdusă în formulă în plus faţă de abaterile standard calculatepentru scorurile x şi scorurile y.


111

Exemplu de calcul al corelaţiei produs - moment. Să presupunem că am colectat datele dintabelul III.6. Pentru fiecare subiect am obţinut două scoruri - primul fiind un scor al unuitest de admitere la facultate (etichetat în mod arbitrar scorul x), iar al doilea reprezentândnotele studenţilor din anul I.

Figura III.6 prezintă o diagramă de dispersie a acestor date. Fiecare punct reprezintă scorulx şi scorul y pentru un subiect dat; de exemplu, punctul cel mai de sus din dreapta se referăla Adam (notat A). Privind aceste date, putem detecta cu uşurinţă că există o anumităcorelaţie pozitivă între scorurile x şi scorurile y. Adam a obţinut cel mai mare scor la testulde admitere şi cele mai bune note ca student; Edward a obţinut cele mai scăzute scoruri laamândouă. Scorurile şi notele obţinute de ceilalţi studenţi sunt relativ neregulate, astfelîncât corelaţia nu este perfectă; de aceea r este mai mic decât 1.00.

Vom calcula corelaţia pentru a ilustra metoda, deşi nici un cercetător nu ar consimţi înpractică să determine corelaţia pentru atât de puţine cazuri. Detaliile sunt date în tabelulIII.6. Urmând procedura descrisă în tabelul III.3, calculăm abaterea standard pentruscorurile x şi apoi abaterea standard pentru scorurile y. După aceasta, calculăm produsele(dx).(dy) pentru fiecare subiect şi totalul pentru cele cinci cazuri. Introducând rezultatele înecuaţie, obţinem r = + .85.


112

Fig. III.6. Model de dispersie. Fiecare punct reprezintă scorurile x şi y obţinute de unanumit student. Literele alăturate punctelor sunt necesare pentru identificarea studenţilordin tabelul de date (A = Adam, B = Bill etc.)

Interpretarea coeficientului de corelaţie

Putem folosi corelaţiile pentru a face predicţii. Dacă, de exemplu, cunoaştem dinexperienţa trecută că un anumit test de admitere se corelează cu notele studenţilor de anulI, atunci putem prezice notele din anul I ale studenţilor care au dat testul. Dacă corelaţia arfi perfectă, am putea anticipa notele fără eroare. Dar de obicei r este mai mic decât l .00 şivor fi făcute unele erori în predicţie; cu cât r este mai aproape de 0, cu atât sunt mai marierorile de predicţie.

Deşi nu putem intra în probleme tehnice de predicţie a notelor studenţilor pe baza testelorde admitere sau alte predicţii similare, putem considera semnificaţia diferitelor valori alecoeficienţilor de corelaţie. Este evident că la o corelaţie 0 între x şi y, cunoaşterea lui x nuva ajuta la predicţia lui y. Dacă greutatea unui subiect nu are nici o legătură cu inteligenţaacestuia, nu ne foloseşte la nimic să cunoaştem greutatea subiectului când încercăm săfacem predicţii asupra inteligenţei sale. La cealaltă extremă, o corelaţie perfectă ar însemnao eficienţă predictivă de 100% - cunoscând pe x, îl putem prezice cu exactitate pe y. Ce seîntâmplă pentru valori intermediare ale lui r! Putem face o apreciere a semnificaţieicorelaţiilor de valori intermediare prin examinarea graficelor de dispersie din figura III.7.

In discuţia precedentă nu am evidenţiat semnul coeficientului de corelaţie, întrucât acestanu are nici o importanţă în ceea ce priveşte intensitatea unei relaţii. Singura diferenţă întreo corelaţie cu r - + .70 şi una cu r = - .70 este că o creştere a lui x este asociată cu o creşterea lui y în primul caz şi cu o scădere a lui y în cel de-al doilea.


113

Fig. III.7. Diagramele de dispersie (împrăştiere) ilustrează corelaţii de valori diferite.

Fiecare punct reprezintă un singur scor obţinut de individ la două teste, x şi y. în graficulA, toate cazurile se încadrează pe diagonală şi corelaţia este perfectă (r = +1.00); dacăcunoaştem scorul subiectului la testul x, atunci ştim că acesta va fi acelaşi şi la testul y. Îngraficul B, corelaţia are valoarea zero; cunoscând scorul obţinut de subiect la testul x, nuputem face predicţia dacă acesta va fi deasupra, sub sau egal cu media pe testul y. Deexemplu, din patru subiecţi care obţin un scor la o medie de x (dx = 0), unul obţine un scorfoarte ridicat la testul y (dy = +2), unul obţine un scor foarte scăzut (dy = -2), iar doi dintreei obţin scoruri obişnuite.În graficele C şi D există o tendinţă spre diagonală a scorurilor,astfel că un scor înalt la testul x este asociat cu un scor înalt la testul y, dar relaţia esteimperfectă. Este posibil să verificăm valoarea corelaţiilor utilizând formulele din textpentru coeficientul de corelaţie. Calculul poate fi simplificat prin prezentarea scorurilor subformă de abatere, care permite introducerea lor direct în formule. Faptul că axele nu auscale convenţionale nu schimbă interpretarea. De exemplu, dacă acordăm valori de la 1 la 5coordonatelor x şi y, iar apoi îl calculăm pe r în funcţie de aceste noi valori, coeficienţii decorelaţie vor fi aceiaşi.

Deşi coeficientul de corelaţie este unul dintre cei mai utilizaţi în aplicaţiile statisticii înpsihologie, aceasta este totodată una dintre procedurile cel mai greşit întrebuinţate. Cei


114

care îl folosesc neglijează uneori faptul că r nu implică o relaţie de tip cauză şi efect între xşi y. Atunci când două seturi de scoruri sunt corelate, am putea bănui că ele au în comununii factori cauzali, dar nu putem conchide că unul din ei este cauza celuilalt.

Uneori corelaţiile pot fi paradoxale. De exemplu, corelaţia între timpul dedicat studiului şinotele obţinute la facultate s-a constatat că este uşor negativă (aproximativ -.10). Dacăpresupunem o interpretare cauzală, am putea concluziona că cea mai bună modalitate de aîmbunătăţi notele ar fi renunţarea la studiu. Corelaţia negativă apare deoarece unii studenţiau unele avantaje asupra altora în a obţine note bune (probabil datorită unei mai bunepregătiri), astfel încât deseori cei care studiază cel mai mult sunt cei care au dificultăţi în aobţine notele cele mai bune.

Acest exemplu este un avertisment clar împotriva asocierii interpretării cauzale unuicoeficient de corelaţie. Este posibil, totuşi, ca atunci când două variabile sunt corelate, unasă fie cauza celeilalte. Identificarea cauzelor este o măsură logică, iar corelaţiile ne potajuta arătându-ne calea spre acele experimente care pot verifica relaţiile de tip cauză şiefect.


115

CURSUL NR. 12. STUDIUL DE CAZ

12.1. Introducere

Studiul de caz este doar una dintre diferitele metode de a efectua cercetări îndomeniul ştiinţelor socioumane. Fiecare strategie are propriile avantaje şi dezavantaje, înfuncţie de trei condiţii:

a) tipul întrebării de studiu;b) controlul pe care îl are cercetătorul asupra evenimentelor comportamentale

propri-zise:c) vizarea fenomenelor contemporane, spre deosebire de cele istorice (Robert

K.Yin, 2005, p.17).Obiectivele specifice ale prezentării metodei studiului de caz:

d) Efectuarea studiilor de calitate prin colectarea, analiza şi prezentarea datelorstudiului de caz în mod obiectiv.

e) Finalizarae studiului de caz printr-un raport convingător.Studiul de caz ca strategie de cercetare

Ca strategie de cercetare, studiul de caz este folosit în scopul sporirii cunoştinţelornoastre cu privire la indivizi, grupuri, organizaţii, societate, politică şi alte fenomeneînrudite. Este o strategie comună de cercetare în psihologie, sociologie, medicină, ştiinţepolitice, asistenţă socială, afaceri, economie şi planificare comunitară.

Clasificarea studiilor de caz:

a) Explorative, în care cercetarea de teren şi colectarea de date poate fi făcutăînainte de definirea ipotezelor. Acest tip de studiu poate fi considerat ca unul preliminarpentru anumite cercetări;

b) Descriptive, în care cazurile sunt legate de o teorie. Descriem cum se leagăfiecare aspect al cazului de teoria avansată, încercând să vedem cum funcţionează relaţiilede tipul cauză-efect.

c) Explicative, în care căutăm să găsim relaţiile cauzale care explică fenomenulstudiat.

Studiile de caz constituie strategia preferată atunci când se pun întrebări de genul„cum” şi „de ce”, când cercetătorul are un control redus asupra evenimentelor şi cândatenţia este îndreptată asupra unui fenomen contemporan văzut într-un context din viaţăreală. Astfel de studii explicative pot fi la rândul lor completate de studii explorative şidescrptive. Cercetătorul trebuie să acorde atenţie deosebită conceperii şi efectuăriistudiilor, indiferent de tipul lor, pentru a contracara criticile aduse în mod tradiţionalmetodei.

Compararea studiilor de caz cu alte metode

O parte din cercetătorii în ştiinţele socioumane susţin că studiile de caz suntadecvate pentru faza explorativă a cercetării, sondajele şi istoriile pentru faza descriptivă,iar experimentele constituie singura metodă de a face investigaţii explicative sau cauzale.Acest gen de perspectivă aranjează ierarhic strategiile de cercetare inducând o concepţiegreşită. Aceasta ar însemna că studiile de caz nu pot testa o ipoteză şi că ele reprezintă doar


116

o strategie preliminară. Dezvoltarea explicaţiilor cauzale este o preocupare serioasă aistoricilor încă de mult timp şi aceasta se reflectă în istoriografie.

Mult mai potrivită este o vedere generală şi pluralistă asupra metodelor de cercetaredeoarece oricare dintre ele poate servi celor trei scopuri enumerate mai sus.

Studiul de caz implică cercetarea amănunţită a unei persoane, a unui eveniment, aunei situaţii de viaţă. Uneltele folosite în cercetare sunt de foarte mare importanţă: cel maiimportant instrument este jurnalul sau un caiet de observaţii în care să fie notate toatedatele esenţiale despre subiect.

Uneori, cercetătorii sunt interesaţi să realizeze studii detaliate pe doar unul sau doiindivizi; aceasta presupune studierea extrem de detaliată, dar are totuşi dezavantajul că nuputem şti cu siguranţă cât de tipice sunt persoanele pe care le studiem în raport cuansamblul populaţiei de cercetare din care au fost extrase. Pe de altă parte, studiul de cazne ajută să studiem condiţia umană în profunzime, oferindu-ne astfel informaţii preţioase.

În concepţia lui Robert K. Yin cele trei condiţii discutate sunt cele care facdistincţie între strategii, şi nu ierarhia. În clarificare care se doreşte a fi făcută, graniţeleîntre strategii şi ocaziile în care trebuie folosite, nu sunt întotdeauna foarte clare. Scopuleste a evita nepotrivirile flagrante.

Un studiu de caz se poate face pe un singur individ, un singur grup (un grup deprieteni sau o echipă sportivă) sau pe o singură organizaţie (Niky Haies, Sue Orrell, 2003).Ele trebuie să reprezinte un exemplu al aspectului studiat.

12.2. Definiţia metodei.

Metodă de cercetare care-şi ia drept subiect un caz singular sau câteva exempleselectate dintr-o entitae socială – precum comunităţi, grupuri socilae, antreprenori,evenimente, biografii, familii, grupuri de lucru, roluri sau relaţii – şi foloseşte o varietatede tehnici pentru studiul lor. (Oxford, Dicţionar de Sociologie, 2003). Criteriile care inspirăselectarea unuia sau mai multor cazuri de studiat sunt în cea mai mare măsură, legate deproiectul de cercetare şi de rigorile lui teoretice.

12.3. Designul cercetării

Asemenea conceperii oricărui tip de investigaţie, este nevoie de un plan sau, altfelspus, de un design de cercetare.

Elaborarea designului de cercetare este o etapă dificilă deoarece nu s-a dezvoltatîncă un “catalog” cuprinzător al designurilor. Nu există manuale, care să cuprindăconsiderente aşa cum ar fi repartizarea subiecţilor la grupuri diferite, slectarea condiţiilorexperimentale şi a stimulior, identificarea răspunsurilor. Nu a apărut un tip de design foartefrecvent. Este de notat faptul că trebuie evitată o capcană, aceea de a considera designurilede cercetare a cazurilor ca fiind o subcategorie sau o variantă a celor folosite de altestrategii aşa cum ar fi experimentele. A existat o concepţie conform căreia, oamenii deştiinţă au crezut în mod eronat că studiul de caz nu era decât un tip de designcvasiexperimental (unul post-test pe un singur grup). Studiul de caz este o metodă decercetare distinctă, care are propriile designuri de cercetare. Din păcate, acestea nu au fostcodificate (Robert K. Yin, 2005).


117

Designuri pentru studii de caz

Aceste caracteristici generale ale designurilor de cercetare servesc drept fundalpentru a lua în considerare designurile specifice pentru studiile de caz. Vor fi discutatepatru tipuri de design, bazate pe o matrice 2X2 . Matricea indică în primul rând că oricaredintre tipurile de design implică necesitatea de analizare a condiţiilor contextuale ale„cazului", iar liniile întrerupte dintre caz şi context sugerează că graniţele dintre cele douănu sunt foarte bine delimitate. Apoi, se arată modul în care studiile pe un singur caz şi celepe cazuri multiple reflectă situaţii diferite de design, în cadrul acestor două variante putândexista fie o unitate de analiză unitară, fie unităţi multiple. Cele patru tipuri de design pentrustudiile de caz sunt: (1) pentru un singur caz (holistic), (2) pentru un singur caz (înglobat),(3) pentru cazuri multiple (holistic), (4) pentru cazuri multiple (înglobat), în continuaresunt prezentate principiile acestei clasificări.

Ce sunt potenţialele designuri pentru un caz individual (tipurile l şi 2) ?

Motivarea designurilor pentru un caz individual. O primă distincţie în concepereastudiilor de caz este aceea între designuri ce folosesc un singur caz şi designuri ce folosesccazuri multiple. Aceasta presupune luarea unei decizii, înainte de colectarea oricăror date,în privinţa abordării întrebărilor de studiu cu ajutorul unui singur caz sau al unei serii decazuri. Studiul pe un singur caz este un design corespunzător în anumite circumstanţe,pentru care cinci motive sunt oferite mai jos. Un studiu de caz individual este asemănătorcu un experiment individual, iar multe dintre condiţiile care justifică un singur experimentsunt valabile şi pentru studierea unui singur caz.

Tipuri de design pentru studii de caz

Sursa: COSMOS Corporation.


118

Un motiv pentru folosirea unui caz individual este faptul că el reprezintă cazulcrucial în testarea unei teorii bine formulate (observaţi din nou analogia cu experimentulcrucial). Teoria a specificat o serie clară de ipoteze, precum şi circumstanţele în care elesunt considerate a fi adevărate, în scopul confirmării, extinderii sau punerii la îndoială ateoriei, un caz individual poate îndeplini toate condiţiile pentru a constitui un test. Prinurmare, el poate fi utilizat pentru a stabili dacă ipotezele teoretice sunt corecte sau,dimpotrivă, o altă serie de explicaţii ar fi mult mai relevante.

Al doilea motiv pentru alegerea unui caz individual îl constituie faptul că el este uncaz extrem sau unic. Ambele situaţii apar în psihologia clinică, unde o anumită afecţiunepoate fi atât de rară încât merită analizarea şi documentarea unui singur caz.

Al treilea motiv, în opoziţie cu cu al doilea, este cazul reprezentativ sau tipic,obiectivul este acela de a surprinde circumstanţele şi condiţiile uei situaţii comune în viaţade zi cu zi.

Al patrulea motiv este cazul revelator, este situaţia când un cercetător areposibilitatea de a observa şi analiza un fenomen care a fost inaccesibil cercetării ştinţificepână în acel moment.

Al cincilea motiv este cazul longitudinal, studierea aceluiaşi caz în două sau maimulte momente de-a lungul timpului.

Studii holistice versus studii înglobate. Acelaşi studiu de caz poate implica maimult de o unitate de analiză. Această se întâmplă atunci când se acordă atenţie şi uneia saumai multor anumite subunităţi din cadrul aceluiaşi caz. De exemplu, un studiu se poateocupa de un spital, dar analiza poate include rezultate despre serviciile clinice şi personalulangajat în spitalul respectiv. Designul ce rezultă se numeşte design de studiu înglobat.Atunci când studiul investighează doar natura globală a unei organizaţii sau a unuiprogram, se foloseşte designul holistic. Ambele variante au slăbiciuni şi puncte tari.Designul holistic este avantajos atunci când un pot fi identificate subunităţi logice sau cândteoria ce stă la baza lui, este ea însăşi holistică. Limita ar fi dată de faptul că studiul poatefi abstract fiind lipsit de unităţi de măsură sau date clare. De asemenea, însăşi naturastudiului se poate schimba pe parcurs derulării acestuia.

Designul şi studiile pe cazuri multiple solicită mai multe resurse şi timp mai mult.Orice folosire a designului pentru studii multiple ar trebui să urmeze o logică de replicare,nu una de eşantionare, fiecare caz trebuie ales cu multă grijă. Cazurile trebuie să serveascăunor scopuri similare celor avute în vedere de experimentele multiple, iar rezultatelesimilare sau cele contrastante trebuie anticipate în mod explicit la demararea cercetării.

Cazurile individuale din cadrul unui studiu pe cazuri multiple pot fi holistice sauînglobate. Atunci când se foloseşte un design înglobat, fiecare caz individual poate într-adevăr să cuprindă colectarea şi analiza datelor cantitative, inclusiv folosirea sondajelor.

12.4. Triangularea

De obicei, psihologii care realizează studii de caz nu utilizează o singură tehnică, cicâteva tehnici diferite care le permit să afle mai multe despre procesele şi fenomenelepsihice implicate. Utilizarea mai multor tehnici în înţelegerea fenomenului respectiv poartădenumirea de triangulare (triangulation) şi întăreşte încrederea cercetătorului în datele


119

sale, mai ales atunci când nu se poate trage o concluzie în urma fiecărei metode aplicatesingular. Dacă toate tehnicile utilizate par a conduce către acelaşi tip de rezultat, atunciputem avea încredere în veridicitatea concluziei respective. Un punct forte de bază încolectarea datelor pentru această metodă în comparţie cu alte metode (experimentul,sondajul) îl constituie folosirea surselor multiple

12.5. Defăşurarea investigaţiei

Pregătirea necesară entru realizarea unui studiu de caz include aptitudinileanterioare ale cercetătorului, instruirea şi pregătirea specifică pentru un anumit studiu,elaborarea unui protocol de studiu, selectarea potenţialelor cazuri şi efectuarea unui studiupilot. În ceea ce priveşte aptitudinile anterioare, multe oameni cred că sunt suficient depricepuţi pentru a face studii de caz, deoarece au impresia că este vorba despre o metodăuşor de folosit. În realitate, această metodă se numără printre cele mai dificile metode decercetare, din cauza lipsei formulelor de rutină.

Pentru realizarea studiilor de calitate, cercetătorul ar trebui să-şi planifice şedinţeintensive de instruire, iar protocolul de studiu trebuie dezvoltat şi cizelat. Aceste procedurisunt indicate mai ales pentru investigaţii bazate pe designuri de cazuri multiple sau la careparticipă mai mulţi cercetători.

Astfel, aptitudinile cercetătorului joacă un rol foart important, instruireaprealabilă, crearea unui protocol, selectarea cazurilor, efectuarea unui studiu pilot asigurărealizarea fidelităţii studiului de caz. În colectrea şi analiza datelor se solicită multărăbdare.

Calităţile unui bun cercetător:

1. Să pună întrebări relevante2. Să ştie să asculte3. Să manifeste adaptabilitate şi flexibilittae4. Să cunoască foarte bine problemele studiate5. Lipsa biasurilor, să nu se lase influenţat de idei preconcepute.Profesionismul cercetătorului va creşte pe măsura practicării activităţii.

Investigaţia presupune următorele etape:

1. Documentarea2. Observaţia directă şi/participativă3. Interviuri structurate şi sondaje4. Interviuri focalizate5. Interviuri deschise6. Informaţii de arhivă7. Sursă de probe, artefactele fizice sau culturale8. Colectarea datelor, crearea bazei de date9. Triangularea10. Menţinerea succesiunii logice a dovezilor11. Analiza datelor studiului de caz şi redactrea raportului

12.6. Redactarea raportului


120

În vederea redactării se recomandă luarea notiţelor, alcătuirea rezumatelor,întrebuinţarea cuvintelor simple, a frazelor clare, stabilirea unui program pentrucompunerea textului şi combaterea impulsului de a nu-l face deloc.

Raportarea unui studiu de caz presupune efort prin finalizarea rezultatelor şidescoperirilor şi redactarea raportului. La baza redactării studiului de caz stau etapesimilare: identificarea audienţei raportului, dezvoltarea structurii compoziţionale. Odatăredactat, studiul poate fi finalizat sau poate fi combinat cu date colectate prin alte metode,ca parte integrantă a unui studiu mai cuprinzător, bazat pe multiple metode. Ca parteintegrantă, studiul de caz trebuie să cuprindă bibliografie şi metodologie. Structuracompoziţională poate să cuprindă şase variante:

liniar-analitică, o abordare standard. Secvenţa capitolelor începe cuproblema studiată şi cercetarea literaturii anterioare de specialitate, urmând metodelefolosite, descoperirile rezultate din colectarea şi analiza datelor, concluziile şi implicaţiile;

comparativă, se compară descrieri ale aceluiaşi caz în studii repetate; cronologică, prezentarea dovezilor studiului în ordine cronologică de construie a teoriei, secvenţa construirii capitolelor va urma logica

construirii teoriei; “în suspans”, inversează structura liniar-analitică, răspunsul (rezultatul)

unui studiu de caz este prezentat în capitolul de început, urmaeză apoi explicaţiilerezultatului;

nesecvenţiale, secvenţa capitolelor sau secţiunii nu are o importanţă anume.Studiu de caz poate fi prezentat verbal, el putând fi prezentat şi sub forma unei

casete video sau a altui instrument multimedia. Textul poate fi însoţit cu tabele, grafice,fotografii. Forma de redactare a raportului se efectuează după identificarea audienţei şi înfuncţie de aşteptările acesteia. De notat este a evita redactarea dintr-o perspectivăegocentrică. O tactică recomandată ar fi aceea de a integra în lucrare cercetări anterioareale membrilor comisiei pentru o mai mare suprapunere conceptuală şi metodologică, astfelîi măriţi puterea de comunicabilitate faţă de audienţă.

O importanţă deosebită în studiile de caz, o reprezintă confidenţialitatea.

Avantajul studiului de caz este explorarea detaliată, profundă a individului.


121

CURS NR. 13

PARTICULARITĂŢI SINERGETICE ALE METODELOR ÎN PSIHOLOGIE

AUTOORGANIZAREA SINERGICĂ A PERSOANEI UMANE

Există variate fenomene naturale şi sociale destul de complicate şi complexe care,din lipsa unui limbaj şi metode ştiinţifice adecvate de cercetare, au fost superficial tratatepînă la apariţia sinergeticii sau a ştiinţei despre interdependenţă. Anume acest limbaj poatesă ne dea o explicaţie mult mai clară în ce priveşte sistemele neliniar deschise,autoorganizarea acestora, corelaţia dintre ordine şi haos în cadrul sistemului,interdependenţa dintre echilibru şi dezechilibru, manifestarea interacţiunii părţilor unuiîntreg, şi cum influienţează mediul sistemului interacţiunea elementelor.( Prisac, I.,„Sinergetica ca metodă de cercetare în ştiinţa contemporană”.

În natură şi în societate există o mulţime de sisteme şi fenomene care sunt practicimposibil de controlat şi de organizat fiindcă, de fapt, ele însăşi se autoorganizează carezultat al interdependenţei elementelor proprii. Acesta a fost şi motivul care l-a determinatpe fizicianul german Hermann Haken de a alcătui o nouă ştiinţă menită să cerceteze astfelde sisteme denumite sisteme neliniar deschise care au o evoluţie neliară şi seautoorganizează cînd are loc trecerea la o nouă etapă de dezvoltare. Haken, pentru primadată, a introdus termenul de sinergetică la prelegerile lui în cadrul Universităţii dinStuttgard în 1969, şi astfel acest an se poate considera anul fondării sinergeticii. El a alesacest termen pe motiv că multe denumiri ştiinţifice au o denumire de origine greacă. El acăutat un astfel de cuvînt care ar exprima o activitate în comun, o energie comună pentru aface ceva, deoarece sistemul se autoorganizează şi are tendinţa de a crea noi structuri. El aurmărit scopul de a pune în mişcare o nouă ştiinţă care s-ar ocupa de problemele susnumite. Încă atunci, el a observat că există o mare asemănăre între fenomenele care sepetrec în natură şi cele ce au loc în societate.

De fapt, sinergetica mai poate fi denumită şi Teoria Complexităţii promovată deşcoala din Santa-Fe, SUA. Acest termen este pe larg răspîndit în sinergetică, deoarecesistemele neliniar deschise în majoritatea cazurilor sunt formate din mai multe subsistemecare permanent se autoorganizează. În literatura de specialitate putem găsi explicaţia clarăcare este diferenţa dintre complexitate şi complicitate a sistemului. Complicitatea exprimăgradul de structurare al sistemului, varietatea elementelor şi numărul lor. Pe cîndcomplexitatea mai implică şi gradul de schimbare al sistemului în timp, varietateacorelaţiilor elementelor şi schimbarea corelaţiilor elementelor .Prigogine a definit sistemelecomplexe ca şi capacitatea acestui sistem de aşi schimba forma şi caracteristicile în sistem.Pe cînd cele complicate sunt acele sisteme care sunt formate din diferite componente şidiferite subsisteme.

Cînd Haken a formulat termenul de „sinergetică” el a mai adăugat o explicaţie –„ştiinţa despre interdependenţă”. Haken afirmă că sunt mai multe denumiri ale acesteiştiinţe – teoria complexităţii, teoria autoorganizării, teoria dezechilibrului, etc. Hakennumeşte următoarele concepte care reprezintă esenţa sinergeticii .

1. Sistemele studiate se compun din cîteva sau mai multe părţi diferite sau similare caresunt într-o conexiune unele cu altele;


122

2. Aceste sisteme sunt neliniare;

3. Este vorba despre sisteme deschise (în chimie, fizică, biologie, ştiinţele sociale – care autendinţa de a face o balanţă termică, informaţională, sau de substanţă);

4. Aceste sisteme sunt supuse fluctuaţiilor interne şi externe;

5. Sistemele pot deveni instabile;

6. În aceste sisteme se petrec schimbări calitative;

7. În aceste sisteme apar calităţi noi emergente;

8. Apar structuri spaţiale, temporale, spaţio-temporale şi funcţionale.

9. Strucutrile pot fi ordonate sau haotice;

10. În multe cazuri este posibilă matematizarea.

Sinergetica deschide orizonturi noi cercetării psihologice nu numai în planul descrierii şiexplicări, ci şi în acela al construcţiei umanului. Sinergetismul poate favoriza o învigorarea demersului teoretic şi experimental în psihologie, după cum psihologia poate să-ifurnizeze sinergeticii noi linii de ascensiune (Mânzat, 1991, p.24). Diverse categorii despecialişti au început să fie interesaţi de abordarea sinergetică a psihicului. Dan Farcş,matematician şi medic, consideră că abordarea sinergetică a psihicului uman ar implicastudierea psihicului în trei planuri: în planul considerării lui ca un singur mare agent,desfăşurând o activitate unică, de mare complexitate, ceea ce ar favoriza evidenţiereacaracterului unitar al activităţii psihice, dar ar fi unilaterală şi sărăcăcioasă; planulpsihicului ca metaangent, deci ca rezultat al acţiunii concertate a unui număr imens deagenţi psihici, relativ autonomi, conduşi printr-o unică ierarhie, dar cu relaţii atâtcooperatoare cât şi competitive între ei; planul psihicului ca o componentă a unuipluriagent (grup, societate) aflat în cooperare sau în competiţie cu aceşti alti agenţi (Zlate,M., 1996).

Sinergetica are un limbaj interdisciplinar cum ar fi sisteme neliniar deschise, atractori,bifurcaţia, parametru de ordine, fluctuaţia, tezaurus, selector, detector, etc. Sinergeticascoate în evidenţă legităţi comune pentru oricare sistem neliniar deschis fie din natură, fiedin societate.

În “Psihologia sinergetică. În căutarae umanukui pierdut”(I. Mânzat, 1999, p.14 -145) arată că persoana umană se autoorganizează prin co-operarea unui mare număr deprocese vii dotate cu capacitatae de retroacţiune şi de transformare: procesele cognitive,motivaţiona-afective, volitive etc. Acestora li se adaugă sistemul nervos (central şivegetativ şi sistemul endocrin. Organicul, biologicul nu trebuie să fie exclus din cadrelepersoanei. Psihismul »împreună şi deodată » cu toate sistemele biologice ale organismuluiuman şi cu contextul cultural în care trăieşte şi creşte omu co-operează sinergic în scopulformării şi dezvoltării pesoanei (I, Mânzat, 2003). Yoologul E. Wilson şi fizicianul C.Lumsden, în 1981, au făcut un remarcabil efort de generalizare filosofică susţinând căgenele, psihismul şi cultura formează « împreună » un proces coevoluţionar. Aceastămultiplicitate de « sisteme » nu atinge niciodată omogenitatea şi sistematicitatea îngheţată :în anumite perioade sunt predominante unele asupra altora în mod alternativ, în anumitemomente unele sunt continue, altele sunt discontinue, unele au reacţii pozitive, altele au


123

reacţii negative, unele sunt mai dinamice decât altele. Complexitatea aceasta vie şidinamică explică, în esenţă coexistenţa şi coacţiunea elementelor biologice şi a celorpsihice, a celor specific umane şi a celor preumane (fizice şi psihice), a celor umane şi acelor tranumane (cosmice) în marele univers al persoanei ; ea explică, de asemenea co-operarea, dar şi rivalitatea continuă dintre conştiinţă şi inconştient, dintre preconştient şisupraconştient, dintre conştiinţa cosmică şi inconştientul cosmic, pe scurt, dintre conştiinţăca centru şi toate transformările sale sub- şi supraconştiente.

Persoana ca totalitate a co.operărilor sinergice nu poate să fiinţeze, nu poate să seformeze şi să se perfecţioneze decât printr-o continuă şi perseverentă autoorganizare, saumai corect ar fi « Selforganizare », adică prin autotransformarea ei neîntreruptă.Autoorganizarea persoanei relevă proprietăţi pe care nu le găsim la nivelul părţilor :autoreglarea, voinţa ca « reglaj al reglajelor », conştiinţa de Sine a persoanei. A ;a cumSinele nu este doar con ;tient, ci deopotrivă subconştient şi supraconştient – adică deschisspre abisal cât şi spre cosmic şi divin – tot aşa nu există numai „conştiinţă de Sine”, ci şi„subconştiinţă de Sine”şi „supraconştiinţă de Sine”, adică aparţinând şi emanând din Sine;altfel ar fi absurd să vorbim de abisalitatea Sinelui sau de cosmicitatea şi transcendereaSinelui. Aşadar, Sinele realizează şi emană în Tot toate transformările conştiinţei sau, maiexact, el conţine transformările de Sine ale tuturor ipostazelor conştiinţei. Mânzat Ionafirmă în cartea Psihologia Sinelui. Un pelerinaj spre centrul Fiinţei (2000), că în acestaconstă secretul procesului de sineizare.

În psihologie- susţine S. Ogodescu (1918, p.100, apud Mânzat 2003) – simplul nupoate explica complexul deoarece natura psihicului este interontică şi nu se poate reduce lao suprapunere de nivele înăuntrul unui întreg, divizibil în facultăţi psihice ». Pericoluldebitării pe nivele şi straturi ierarhice a persoanei constă în dispariţia însăşi condiţiei saleexistenţiale şi totalizatoare. Respingem, de aceea, modelul determinist liniar şi celcibernetic dezumanizant, întrucât persoana constituie prin excelenţă un tip deautoorganizare neliniară, multidimensională şi transformativă, angajată într-un efornesfârşit de geneză şi înnoire.

Persoana este un organism biologic-spiritual, este o totalitate care se creează şi sedezvoltă prin conlucrarea sinergică a tuturor transformărilor conştiinţei multidimensionale.Rolul de sinergizor este jucat de SINE. Este totodată şi regizorul, nu numai actorul,sinergizării întru transformare şi pentru dezolvoltare.

Bibliografie

1. Mânzat, I., Brazdău, O., Conştiinţă Multidimensională, Ed.Psyche, Bucureşti, 20032. Mânzat, I., Psihologie Sinergetică. În căutarea Umanului Pierdut, Ed. Pro -Humanitas, Bucureşti, 19993. Mânzat. I., (coord.) Psihologia Sinelui. Un pelerinaj spre centrul Fiinţei.Ed.Eminescu, Bucureşti, 20004. Prisac, I., „Sinergetica ca metodă de cercetare în ştiinţa contemporană”.“Revista de Filozofie şi Drept” a Academiei de Ştiinţe din Moldova, 2006, Nr. 1-2, p. 132,http:// prisac.wordpress.com

curs metode in psihologie

Documents