Curs I

TERITORIUL – un spaţiu de analizat

Termenul apare în toate ştiinţele sociale, fiind folosit pentru a defini spaţii de mică sau

mai mare extindere, cu utilităţi şi funcţii diferite, adaptate unui context economic sau social

diferit. În geografie, teritoriul este un veritabil concept operatoriu. Teritoriul este spaţiul ce

urmează a fi cercetat, analizat pentru a fi înţeles, cuantificat şi ulterior explorat, amenajat,

renovat.

Termenul « teritoriu » a fost utilizat rar înaintea sec. XVIII. Provine din lat.

“territorium”, el însuşi fiind derivat din “terra” pământ (Pământ – glob terestru, pământ –

materie, pământ – sol, continent, ţinut, regiune etc.). Territorium şi derivatul său territorialis

figurau în antichitate în tratatele de măsurare a suprafeţelor terestre, având semnificaţia de

bucată (suprafaţă) de pământ (teren) apropriată. În limba română, termenul a fost introdus ca

neologism, provenit prin filieră franceză, la sfârşitul sec. XIX, cu semnificaţia de teren (de

cele mai multe ori agricol) aflat în proprietatea cuiva. Această accepţiune implică o strânsă

legătură între proprietar şi suprafaţa aflată în posesie. Teritoriul este spaţiul ce defineşte şi cu

care se identifică proprietarul.

Cuvântul « teritoriu » avea deci în epoca modernă un sens juridic foarte accentuat,

căruia îi putem asocia următoarele trei idei :

- aceea de dominare, legată de puterea proprietarului (funciar) situat (ataşat) în centrul

teritoriului;

- aceea de suprafaţă dominată prin acest control teritorial;

- aceea de limite, materializate prin frontierele sale.

Toate cele trei noţiuni prezentate sunt familiare geografilor. Pornind de la acestea a

derivat în geografie utilizarea expresiei amenajarea teritoriului, expresie împrumutată

ulterior administraţiei. Acest termen aparţine domeniului practicii, al geografiei active, mai

mult decât celui teoretic. Multă vreme utilizarea cuvântului teritoriu în geografie a fost foarte

rară, termenul având doar conotaţii juridice şi politice.

Itinerariul conceptului

Începând cu anii 20 ai secolului trecut, etnologii au studiat animalele în mediul lor

natural, dar şi în condiţiile specifice de laborator. Ei au trecut de la cercetarea indivizilor

izolaţi la cel al societăţilor animale, transferând termenul de teritoriu din domeniul politico-

administrativ în cel al etnologiei. Este momentul în care se conturează statutul de concept

ştiinţific, căruia îi sunt mereu asociate ideile de dominare, de arie de extensiune, de limite.

Aceştia utilizează termenul de teritorialitate, definit ca şi « conduită a unui organism pentru

a lua în posesie teritoriul său şi a-l apăra contra membrilor propriei specii ». Teritorialitatea,

din simplă calitate juridică devine astfel sistem de comportament. Conceptele au trecut

ulterior de la etnologie în sfera ştiinţelor sociale şi umane.

Ïn geografie, utilizarea termenului teritoriu relevă o dublă filiaţie :

- cea care derivă direct din domeniul juridic, pe care îl regăsim în expresia amenajarea

teritoriului;

- cea, de inspiraţie mai nouă, cu rădăcini în etnologie, sociologie, antropologie.

Geografia poate fi considerată ca ştiinţa care studiază «toate porţiunile suprafeţei

terestre dotate cu o anumită identitate, structurată, organizată de către societatea umană »

(Chamussy, 1977). O astfel de definiţie face din geografie una din ştiinţele sociale. Cum o

indică numele lor, acestea din urmă se interesează de societăţi, mai mult decât de indivizi. De

aceea, raporturile dintre un grup (o societate, sumă de indivizi) şi un loc sau un ansamblu de

locuri sunt deci considerate aici ca domeniu al geografiei.

Societate şi teritoriu.

Orice grup social (în sensul cel mai larg al termenului, cuprinzând inclusiv grupurile

economice sau politice) are ca obiectiv general asigurarea reproducerii sale de-a lungul

timpului : el trebuie să se hrănească, să locuiască, să producă etc. Pentru aceasta, el îşi

apropriază şi modelează o porţiune mai mică sau mai mare din suprafaţa terestră.

Teritoriul poate fi definit, în acestă accepţiune, ca porţiunea din suprafaţa terestră

apropriată de către un grup social pentru a-şi asigura reproducerea şi satisfacerea nevoilor

vitale. Acesta este o entitate spaţială, loc de viaţă al grupului şi nu poate fi disociat de acesta

din urmă. De la acestă definiţie decurg următoarele remarci:

orice teritoriu este o porţiune mai puţin sau mai mult întinsă, are o localizare

particulară pe suprafaţa terestră şi caracteristici naturale care îi conferă un prim tip de

specificităţi: acelea care sunt legate de poziţia sa în latitudine şi longitudine, de climat, de

distanţa care îl separă de alte locuri etc. Ex: România nu este Indonezia, Tulcea nu este

Kandahar etc.

orice teritoriu este rezultatul unui proces de apropriere a unei porţiuni de

întindere terestră de către un grup social. În această idee, aproprierea teritoriului este marcată

de conflicte mai lungi sau mai scurte, mai mult sau mai puţin violente cu alte grupuri care

revendicau aceiaşi suprafaţă. Ex. teritoriile ce au constituit teritoriul SUA, revendicate de

statele Uniunii, dar şi de indieni. Este adevărat că, a da un nume unui teritoriu, constituie una

dintre primele forme de apropriere, aceea care permite de a transmite acest lucru spe

cunoştinţa celorlalţi. De la această apropriere rezultă specificarea unei arii de extindere şi a

limitelor teritoriale în interiorul cărora grupul îşi exercită puterea. Putem nota de asemenea că

aceste noţiuni de arie de extindere şi de limite sunt cuprinse în uzajul politico-administrativ şi

etnologic al termenului.

orice grup, pentru a se menţine în teritoriul său şi pentru a-şi asigura

satisfacerea nevoilor sale, hotărăşte realizarea de intervenţii, a căror natură este legată

opţiunilor sale etice, politice şi niveluilui său tehnologic. Grupul amenajează şi gerează acestă

întindere de pământ. Amenajarea poate fi definită ca ansamblul de acţiuni întreprinse de

grupul social al cărui scop precis este de a asigura menţinerea şi reproducerea sa. Rezultatul

acestei acţiuni este producerea unui teritoriu dotat în timp cu o anumită stabilitate.

la fiecare generaţie, societăţile moştenesc un teritoriu specific cu repartiţii

specifice şi de care ele trebuie să ţină cont în practicile teritoriale. La un moment dat, în

funcţie de preocupările sale, societatea percepe caracteristicile sale fie ca atuuri, fie ca

obstacole în raport cu obiectivele pe care ea şi le-a propus.

aria de extindere a unui teritoriu şi aria de extindere a unui popor nu trebuie

confundate. O porţiune din suprafaţa terestră poate fi atribuită unui grup fără ca el să fie inclus

ca loc pentru habitatul său. Decizia recentă, comună la scară planetară de a include Antarctica

între elementele patrimoniului universal este un bun exemplu: continentul aparţine teritoriului

umanităţii, la fel ca şi alte locuri de prestigiu, cu diferenţa că el nu este populat.

Orice societate are raporturi cu teritoriul său: vom putea numi practici

teritoriale (de viaţă, de gestiune, de amenajare) ansamblul acţiunilor pe care grupul le

întreprinde pentru asigurarea vieţii sale şi menţinerii pe teritoriul său.

Înţelegerea teritoriului:

A înţelege un teritoriu presupune mai întâi punerea în evidenţă a interacţiunilor dintre

un grup social şi teritoriul său. Dar acesta presupune, de asemenea, plasarea acestui ansamblu

grup social / teritoriu şi interacţiunile lor într-un ansamblu mai vast. Un teritoriu, un grup

social, nu sunt izolate: ele întreţin relaţii de schimb cu exteriorul, relaţii de care trebuie ţinut

cont pentru a descrie şi înţelege morfologia şi dinamica teritorială. Putem aprecia că acestă

entitate constituită de ansamblul de interacţiuni pe care un grup îl înteţine în timp cu teritoriul

său, în legătură cu lumea exterioară este un spaţiu geografic.

Un teritoriu – trei faţete.

Teritoriul poate fi analizat din trei puncte de vedere diferite: existenţial, fizic şi

organizaţional. Primul, poate fi considerat ca punct de plecare în analiză: teritoriul este

considerat ca o entitate, dotată cu o identitate proprie. Al doilea realizează observarea

materialităţii teritoriului, iar cel de-al treilea analizează comportamentul teritorial al actorilor

sociali.

A. Dimensiunea existenţiuală: entitate şi identitate teritorială.

Un teritoriu este o entitate identificabilăşi non-fracţionabilă, într-un fel anume, un

organism. Marca cea mai simplă a identităţii teritoriale este numele său, în alţi termeni, codul

său de identificare. Trebuie reţinut că luarea în posesie a pământurilor se face identificând

locurile şi numindu-le. Prin atribuirea unui nume, se crează prima relaţie de dependenţă dintre

un loc şi inventatorul său. Prin numele atribuit posesorul poate arăta celorlalţi marca sa de

apropriere asupra unei suprafeţe de pământ, şi eventual, apartenenţa sa la acest loc apropriat.

Când numele lipseşte, identificarea este foarte dificilă. Acestă faţetă existenţială a teritoriului

este evident accentuată de grupul care îi crează în exterior o imagine unitară, globală, pe de o

parte prin revendicările sale teritoriale, prin afirmarea sentimentului de apartenenţă şi prin

unitatea de functionare pe care i-o confera. Teritorialitatea exprimă deci, dincolo de un

conţinut juridic, un sentiment de apartenenţă la o porţiune de pământ şi un mod de de

comportament în sânul acestei entităţi, oricare ar fi întinderea sau motivaţiile grupului care îl

administrează.

B. Dimensiunea fizică a teritoriului: configuraţii teritoriale.

Orice teritoriu este constituit dintr-un ansamblu de locuri care posedă proprietăţi fizice

specifice, dintre care unele, dar nu toate, sunt observabile în peisaj, fie că este vorba de

proprietăţi naturale sau de proprietăţi materiale rezultate ale acţiunii de amenajare.

1. Proprietăţi naturale. Acestea sunt legate efectelor localizării unui teritoriu într-un

loc precis pe planetă: orice analiză de teritoriu trebuie să le ia în considerare. Trebuiesc

reţinute şi distinse:

- elemente naturale care se situează pe suprafaţa terestră dar care sunt cunoscute doar prin

cercetări ştiinţifice;

- elemente naturale de care societatea a luat cunoştinţă de importanţa lor pentru practicile

teritoriale dar care nu sunt utilizate. Un potenţial natural este puternic socializat, deci

apropriat;

- elemente care exercită una sau mai multe constrângeri naturale. Acestea sunt dotate cu o

anumită intensitate şi percepute de societate prin efectele pe care le generează. Ele pot fi

uneori un atuu (o constrângere poate avea valori pozitive) sau de servitute (valori negative)

pentru practicile teritoriale. Potenţialitatea naturală este deci teritorializată.

2. Proprietăţi materiale. Ele sunt legate diferitelor tipuri de folosinţă pe care societăţile le

atribuie suprafeţelor lor, ţinându-se cont de constrângerile naturale menţionate anterior:

construcţii (locuinţe, uzine, construcţii cu destinaţie agricolă sau culturală etc.), terenuri

agricole, păduri, reţea de transport etc. Aceste folosiri multiple sunt rezultatul varietăţii de

nevoi a unui grup uman. Pentru satisfacerea acestora, fizionomia teritoriului se modifică.

Teritoriul devine pentru geograf, entitatea privilegiată pentru a pune în evidenţă localizările,

repartiţiile spaţiale (puncte, linii sau reţele). Pentru studierea localizării (materialităţii), două

noţiuni sunt foarte importante:

- distanţa, dintre două puncte ale unei reţele;

- structura, care exprimă modul în care elementele componente ale unui teritoriu sunt

dispuse în spaţiu şi în timp.

C. Dimensiunea organizaţională: rolul agentilor sociali.

Toate teritoriile se înscriu într-o logică organizaţională. Înţelegerea configuraţiilor

teritoriale nu semnifică numai a le descrie din punct de vedere morfologic: aceasta obligă a

înţelege efectele provocate de cauzele care vor fi trecute sub tăcere. Logica organizaţională

presupune cercetarea acestor cauze, deci determinarea agenţilor sau actorilor care contribuie

prin comportamentul lor, la organizarea teritoriului. Ea se traduce prin fluxurile de informaţii

şi de decizii care produc la rândul lor fluxuri de produse, de bani, de oameni, de energie între

locurile structurate de către reţelele ce înlănţuie teritoriul.

Orice grup social ce urmăreşte obiectivul general de menţinere şi reproducere a teritoriului

său, posedă un anumit grad de coeziune. Acesta este dat, de fapt, de regulile de funcţionare

mai mult sau mai puţin liber consimţite de cei mai mulţi membrii ai grupului. Dar grupurile se

organizează în subgrupe, care nu au aceleaşi funcţiuni : unii decid, alţii produc, alţii consumă

etc. De fapt, coeziunea socială, dată de raporturile sociale dintre aceste subgrupe, poate fi

analizată în termenii organizării (ierarhie, dominaţie, reciprocitate, complementaritate etc).

A înţelege funcţionarea teritoriului presupune deci, de a identifica, pe de o parte funcţiile

specifice ce revin fiecărei categorii de actori în gestiunea şi amenajarea teritoriului, iar pe de

altă parte, schimburile de informaţii şi procesul deciziţional căruia îi dau naştere.

Amenajarea şi gestionarea teritoriului crează deci omogenitate şi heterogenitate teritorială:

omogenitate de funcţionare – legată obiectivului global de menţinere a teritoriului

şi de creare a coeziunii sociale;

heterogenitate – legată acţiunilor diferenţiate realizate asupra locurilor specifice.

Această dublă proprietate a teritoriului corespunde la două moduri diferite de considerare a

organizării teritoriale: una, globală, privilegiind funcţionarea generală; alta, care va privilegia

acţiunile sectoriale şi de selecţie asupra locurilor.

ANALIZA TERITORIALA URBANĂ

Analiza teritorială pune în evidenţă structurile şi formele de organizare spaţiale

recurente, aşa cum sunt spre exemplu modelele centru-periferie, câmpurile de interacţiune de

tip gravitate, tramele urbane ierarhizate, diferitele tipuri de reţele sau de teritorii etc. Ea

analizează procesele care sunt la originea acestor structuri, utilizând concepte cum este cel al

distanţei, al interacţiunii spaţiale, de polarizare, de centralitate, se strategie sau alegere

spaţială, de teritorialitate etc. Legile spaţialităţii leagă aceste forme şi procese, şi sunt

integrate în teorii şi modele de funcţionare şi de evoluţie a sistemelor spaţiale.

Metodele utilizate în analiza teritorială sunt foarte diverse, remarcându-se metodele

specifice cartografiei, statistica, analiza matematică şi cea a efectelor spaţiale. Metodele geo-

statistice analizează direct informaţiile geocodate.

Ïn acelaşi timp, în analiza teritorială putem distinge o modelizare ”în spaţiu”, utilizată

pentru a simula efectele interacţiunilor spaţiale asupra evoluţiilor entităţilor geografice

definite a priori, şi o modelizare “a spaţiului ” care va identifica proprietăţile şi structurile

pornind de la informaţiile cuprinse în matricile de interacţiune. Hărţile cognitive sunt un

exemplu de produs de acest tip de cercetare.

O atenţie particulară este acordată în analiza teritorială definirii dimensiunii (scării)

geografice considerate, a nivelului de observaţie, fie că este cazul unei analize la nivel

“microscopic” a actorilor individuali sau de agregate spaţiale definite de nivele medii sau

macro-geografice. Teoria auto-organizării subliniază interesul de a observa interacţiunile care

se produc la un nivel de organizare al sistemelor pentru a înţelege dinamica acestor sisteme la

un nivel de organizare superior. Analiza proceselor prin care se face trecerea de la un nivel la

altul, schimbarea calitativă a structurilor care fac pertinentă modificarea scării de analiză, este

una dintre problemele de actualitate în reflecţiile teoretice şi în modelizarea geografică.

Teorile analizei teritoriale urbane.

Poziţia teoretică generală a analizei teritoriale urbane consistă în a propune o

explicaţie parţială şi posibile previziuni asupra stării şi evoluţiei probabile a obiectelor/unităţi

geografice, pornind de la cunoaşterea situaţiei lor în raport cu alte obiecte geografice.

Nu există încă o teorie generală a spaţiului geografic, care ar putea fi o teorie a

concentraţiilor, a spaţializărilor, a structurilor spaţiale şi a evoluţiei sistemelor spaţiale,

concentrată asupra cunoaşterii comportamentelor în spaţiu şi a reprezentărilor de spaţiu.

Subansamble coerente de propuneri teoretice au fost realizate şi progresiv îmbunătăţite. Cea

mai mare parte a acestor teorii, încercând să explice localizarea şi distribuţia activităţilor

umane, s-au referit la rolul major pe care îl joacă distanţa, care pe de o parte frânează

interacţiunile iar pe de altă parte face să varieze valoarea locurilor în funcţie de situarea lor

geografică relativă. Teoria centru-periferie, teoria locului central, teoria difuziei spaţiale a

inovaţiilor sunt exemple de astfel de teorii.

Prima teorie a analizei teritoriale urbane este cea a diferenţierii dintre centru şi

periferie, care fondează teoria locului central. Spaţiul produs de către o societate este orientat

(anizotrop). Anumite locuri, selecţionate ca şi centre, acumulează o valoare socială, simbolică

şi economică, devenind puncte spre care converg fluxuri de persoane, de energie, de materii,

de informaţii, venite dinspre periferie către centru. Această convergenţă este numită

polarizare. Proprietatea pe care o au centrele de a oferi periferiilor lor un anumit număr de

servicii se numeşte centralitate. Funcţionarea centralităţii presupune ca centrul să menţină o

bună accesibilitate pentru periferia sa. Cel mai frecvent, centrul exercită, de asemenea, sub

diferite forme o dominaţie, care poate fi politică, militară, religioasă, comercială sau

administrativă asupra periferiei sale, dominație care se traduce perintr-un schimb inegal, o

disimetrie în bilanţul interacţiunilor dintre centru şi periferie în profitul centrului. Acest

proces tinde a accentua acumularea de oferte în centru, ceea ce conduce la creşterea gradului

de complexitate a activităţilor sale. Difuzia unei părţi din funcţiile centrale sau de inovaţii se

poate realiza de-a lungul timpului spre periferie, dar aceasta nu va reuşi aproape niciodată să

reducă în totalitate inegalităţile dintre centru şi periferie.

Dimensiunea periferiei polarizate de către un centru depinde de volumul activităţilor

situate în centru (“greutatea” centrului), de nivelul său de complexitate şi de modalităţile de

circulaţie între periferie şi centru. Interacţiunile dintre centru şi periferie, care se supun

modelului gravitaţiei, poate defini periferia ca o zonă continuă în jurul centrului sau ca o reţea

de locuri accesibile. De fapt distanţele-timp sau distanţele-cost sunt cele care au tendinţa a

regla interacţiunile.

Centrele apar la o distanţă caracteristică de un alt centru, numit interval, care este în

medie egal dublului “greutăţii” lor şi în care centrele se eşalonează ca etape ale un itinerariu

acolo unde ele reuşesc a acoperi un teritoriu dintr-o reţea. Regularitatea intervalului se referă

la populaţia sau activităţile pe care centrul le deserveşte (şi nu la distanţe fizice). Intervalul

mediu dintre centre creşte în raport cu gradul lor de complexitate. Rezultatul este o organizare

ierarhică a tramei spaţiale a centrelor.

Diferenţierea de spaţiu în centre şi periferii poare fi reperată la diferite scări

geografice. Această organizare multiscalară caracteristică exerciţiului centralităţii şi al

polarităţii incită a explora caracterul fractal al proceselor evolutive care conduc la configuraţii

ierarhizate ale locurilor centrale şi ale periferiilor lor.

Centrele intră în concurenţă pentru a capta resursele periferiilor lor, şi dezvoltă inovaţii

în cursul acestui proces interactiv. Dezvoltarea inovaţiilor depinde de acţiunea actorilor

localizaţi în centru. Acesta constă fie în creaţia, anticiparea şi tentativa de a expoata un profit,

fie imitarea unei inovaţii reuşite în altă parte, aceste două atitudini constituind o strategie de

adaptare. Inovaţiile astfel impuse sau imitate se difuzează printre centre, prin proximitate sau

prin difuzie ierarhică. Un centru nu va acumula un nivel de centralitate superior prin

acumularea şi diversificarea activităţilor sale decât dacă el reuşeşte a concura un alt centru

depăşindu-i avantajul iniţial printr-un număr suficient de inovaţii. Acesta este procesul care

regulează distanţa dintre centre, peste tot unde interacţiunile s-au făcut simţite o perioadă

destul de lungă în contiguitate, după regulile proximităţii, şi este de asemenea acest proces cel

care conduce la o inegală creştere în “greutate” între centre. Procesul este întărit de jocul de

extindere sistematică a intensităţii interacţiunilor spaţiale datorate creşterii vitezei

comunicaţiilor, ceea ce determină contractarea spaţiilor fizice şi extinderea spaţiilor accesibile

pentru interacţiuni.

RELATIILE SPATIALE ÏN ANALIZA TERITORIILOR URBANE

Geografia încearcă să explice de ce obiectele localizate sau locurile, unităţile

teritoriale, pot prezenta caracteristici diferite. Printre toţi factorii explicativi care ar putea să

fie luaţi în considerare, geografia se interesează cel mai mult de aceia care relevă localizarea.

La întrebările “de ce este aici şi nu în altă parte?” sau “de ce se aseamănă deşi un obiect

geografic este aici şi celălalt acolo?”, geografii invocă două mari tipuri de explicaţii:

- Prima explicaţie leagă caracteristicile observate într-un loc de alte caracteristici

observate în acelaşi loc.Vom crea deci frecvent ipoteza conform căreia caracteristicile care

persistă o perioadă îndelungată pot să le explice pe acelea care sunt efemere. Astfel,

datele/informaţiile care par invariabile la scara timpului istoric, precum climatul, natura

solului, sau caracterele persistente ale societăţilor, precum aparteneţa la o civilizaţie, o religie,

un teritoriu, sunt invocate pentru a încerca o explicare a aspectelor peisajului sau a

inegalităţilor de producţie agricolă. Postulatul implicit al acestei explicaţii este că, ceea ce

este localizat într-un anumit loc este susceptibil de a fi puternic localizat de ceea ce se găseşte

în acelaşi loc, deci că relaţia de proximitate căreia îi adăugăm o relaţie de antecedenţă în timp,

este o relaţie cauzală.

- Cel de-al doilea tip de explicaţie se bazează pe analiza mult mai explicită a noţiunii

de proximitate. Vom crea ipoteza conform căreia caracteristicile locurilor apropiate vor fi

mult mai interdependente decât cele depărtate. Analiza spaţială în sensul său strict, studiază

relaţiile “orizontale” dintre obiecte, fiind utilizată mai ales pentru explicarea caracteristicilor

având o durată mai scurtă decât cele din cazul precedent. Analiza spaţială stabileşte că unele

caracteristici ale unui loc sunt dependente de localizarea acelui loc în raport de alte locuri.

Spre ex. se va explica specializarea agricolă regională în funcţie de distanţa dintre regiune şi

piaţa de consum.

În aceste scheme explicative, noţiunile de distanţă şi de situare joacă un rol

fundamental.

DISTANŢA

Distanţa este o noţiune geografică fundamentală. Este o măsură a depărtării spaţiale, a

separării dintre două obiecte. Distanţa interferează cu toate deplasările care se produc pe

suprafaţa terestră şi deci, în toate localizările activităţilor umane. Ea posedă un statut

explicativ în toate marile teorii şi modele fundamentale ale geografiei.

Distanţa este măsurată în raport cu un reper (distanţa faţă de oraş, faţă de mare etc.)

sau între două puncte. Ea caracterizează deci cupluri de locuri.

Definiţia distanţei în matematică este mult mai restrictivă decât accepţiunea curentă

din geografie. O măsură a depărtării dintre obiecte este o distanţă dacă es nu este negativă,

dacă nu este nulă (când cele două obiecte se confundă), dacă ea este simetrică şi dacă ea

verifică inegalitatea triunghiulară. Cel mai adesea, distanţa dintre cele două locuri este

evaluată în unităţi de lungime. Când locurile nu sunt puncte ci poligoane, măsurarea

distanţelor se va face ţinându-se cont de centrul de gravitaţie al suprafeţei sau de puncte

semnificative din cadrul poligonului (ex : amplasarea unei mari concentrări de populaţie sau

o intersecţie).

În practica geografică există trei tipuri de apreciere a distanţei:

Vom numi distanţă în zbor de pasăre măsurarea distanţei realizate pornind de la

coordonatele celor două puncte extreme ale unui segment. Dacă dorim să ţinem cont de

distanţa efectivă care va fi măsurată pe teren, trebuiesc efectuate corecţii, în care să luăm în

calcul relieful sau sinuozităţile râurilor sau ale şoselelor, care totdeauna lungesc distanţele.

Distanţele prezentate în km pe hărţile rutiere integrează aceste corecţii.

Distanţa tip Manhattan nu măsoară cel mai scurt drum în linie dreaptă dintre două

puncte, ci suma valorilor absolute ale diferenţelor dintre coordonate în latitudine şi

longitudine.

d ij = | xi – xj | + | yi - yj|

Acest calcul corespunde distanţelor reale parcurse într-un oraş având plan rectangular. El este

utilizabil de fiecare dată când dispunem de o grilă de careuri.

Distanţa circum-radială combină un segment de dreaptă şi un arc de cerc. Ea

corespunde măsurării distanţei în mediul urban, atunci când vom parcurge sussesiv o stradă în

rocadă şi una radială pentru a ajunge dintr-un loc situat la periferie spre centru.

În mod general, distanţa dintre două locuri este mereu definită ca intervalul cel mai

scurt ce trebuie parcurs pentru a ajunge de la un loc la celălalt. Pentru individ ea are

semnificaţia unei separaţii, reprezentarea sa implicând o informare prealabilă asupra locului

de destinaţie, efortul ce trebuie făcut pentru a ajunge acolo şi energia cheltuită.

Ïn practică, depărtarea dintre două punce se măsoară în alţi termeni decât cei

euclidieni. Măsurarea distanţelor fizice nu ţine cont totdeauna cu destulă precizie de separarea

dintre locuri. Astfel, în studiile de mobilitate sau de difuzie, proximitatea nu se măsoară

numai în termenii distanţei fizice, ci mai ales prin posibilităţile de contact, de informare sau

de familiarizare cu persoanele şi activităţile prezente în acele locuri. Distanţa este deci,

frecvent relevată de comportamente. Putem astfel estima distanţe percepute. Distanţele

percepute fac parte dintre distanţele cognitive (numite şi distanţe mentale) care traduc

reprezentări psihologice, individuale sau colective, distanţe topografice. Frecvent, ceea ce ne

este familiar sau îl percem favorabil ne pare foarte apropiat, în timp ce dificultăţile de

contacte dintre grupele sociale sau culturale diferite pot genera distanţe. Vom vorbi deci de de

distanţe sociale sau de distanţe culturale, care pot fi reprezentate pe o hartă prin rupturi

brutale ale schimburilor dintre locuri, pe de o parte, iar pe de altă parte prin bariere dificil de

traversat.

LOCALIZARE, POZITIE, SITUARE

Termenul localizare desemnează în primul rând poziţionarea unui obiect pe suprafaţa

terestră, cu ajutorul unui sistem de referinţe explicite, care frecvent este cel al coordonatelor

geografice. Aceste coordonate, indispensabile pentru localizarea obiectului, reprezintă partea

geometrică a Sistemelor de Informaţii Geografice (S.I.G.). Măsura localizării absolute este o

măsură statică. Ïn acest cadru de analiză, vom defini poziţia ca un atribut, în general constituit

de două sau trei coordonate, care conferă unei unităţi spaţiale o “adresă”, permiţând

localizarea sa în spaţiu, prin raportarea la un reper explicit. Această informaţie asupra

localizării, exprimată în termenii coordonatelor geografice este numită uneori localizare

absolută. Toate localizările absolute sunt, prin definiţie, raportate faţă de un reper, desemnate

printr-o convenţie. Ex: raportarea la meridianul Greenwich.

Faptul că Berlin este poziţionat la 14° E şi 53°N nu ne spune nimic despre oraş. Dar

acestă informaţie devine mult mi semnificativă şi utilă când vom face comparaţie cu

numeroase alte locuri de natură asemănătoare, care ne vor ajuta să evaluăm poziţia unui loc în

raport cu diferite teritorii sau reţele. Vom analiza deci o distanţă sau un ansamblu de distanţe

pentru a caracteriza ceea ce vom numi o localizare relativă sau situare geografică.

Evaluarea unei localizări relative mobilizează un ansamblu de măsuri de distanţă şi de

accesibilitate. Localizarea relativă este o noţiune dinamică. Vom spune că Berlin este la

aceeaşi latitudine ca şi Amsterdam sau Varşovia, dar la 500km mai spre nord decât Paris sau

Munchen, este situat la egală distanţă de Stuttgart şi Varşovia (600km) şi la 350km de Praga.

Nu trebuie confundată noţiunea de situare cu cea de sit. Situl descrie elementele locale de

implantare ale unui obiect geografic. Ïn cazul Berlinului, situl este constituit din acumulările

morenaice de la confluenţa râului Spree cu râul Havel.

Poziţia unui loc este imuabilă, deci nu poate fi schimbată, pe când situarea sa poate să

varieze când evoluează locurile cu care le comparăm sau valoarea atribuită locurilor de care el

este aproape sau cu care este bine conectat. Ex: situarea Berlinului era apreciată la o anumită

epocă în extremitatea estică a Europei de Est, iar în prezent este situat în centrul Europei.

Poziţia sa nu s-a schimbat.

Termenul localizare desemnează de asemenea rezultatul acţiunii ce constă în a

alegerea unei localizări pentru un obiect într-un loc, ţinându-se cont de avantajele relative pe

care le prezintă locul respectiv. Actorul responsabil de localizare trebuie să răspundă la

următoarea întrebare : unde ? Unde să locuieşti în cazul în care familia se confruntă cu

posibilităţi de alegere a unei localizări rezidenţiale, unde să implantăm producţia unui bun sau

serviciu când analizăm o întreprindere etc. cu siguranţa că, dacă ţinem cont de obiectivele pe

care ni le propunem, localizarea stabilită va fi cea mai avantajoasă.

In mod concret, reflexia care precede o anumită alegere presupune mobilizarea unei

mari varietăţi de factori printre care unii au o dimensiune spaţială explicită. Pentru

întreprinderi vom ţine cont, în mod deosebit, de localizarea şi costurile de transport ale

resurselor (materiale şi imateriale) necesare producţiei, de localizarea concurenţei, de

localizarea pieţei de desfacere şi de costurile induse de transportarea bunurilor între locul de

producţie şi piaţă. Pentru localizarea rezidenţială optimală, vom considera într-o mai mare

măsură spre exemplu localizările locurilor de muncă, costurile funciare, costul transportului

între locul de rezidenţă şi locul de muncă. Vom putea ţine cont, de asemenea, de elemente mai

puţin obiective legate reprezentărilor spaţiale pe care le au actorii despre aceste localizări

relative. Totuşi, parametrii care par a interveni sistematic în aceste alegeri apar în număr

limitat şi relativ stabil.

Numeroase cercetări s-au dezvoltat în jurul problemei modelizării localizării optimale

ale unei întreprinderi, începând cu lucrările de pionierat ale lui M. Weber (1909) asupra

localizării optimale, şi cele ale lui Hotelling (1929) asupra interacţiunii localizărilor.