casa ca teritoriu multiplu (Ioana Tudora)

De unde vine teritoriul ?. din spatiu !

Din acel spatiu brut, întindere necunoscuta, aflat în afara oricarei cunoasteri. Când vine

teritoriul ? Odata cu parcurgerea, utilizarea, cunoasterea spatiului. Cunoastere a spatiului ce are

loc prin intermediul pasilor, prin intermediul povestilor, a imaginilor. Teritoriile se nasc acolo

unde spatiul geografic, geometric se transforma în spatiul experientei, al existentei, în spatiu

social sau, asa cum îl numea Merleau-Ponty, în "spatiu antropologic".

Frontiere si continuturi

Cunoasterea spatiului a avut întotdeauna doua "laturi". În relatia noastra cu spatiul putem

vorbi de doua "abordari" ale lui ca obiect de studiu: cea a experimentarii directe, senzoriale, a

practicilor "ordinare" si cealalta, "rationala", sau, mai degraba dorit rationalizanta, ce are ca scop

un control, o planificare, o desemnare a spatiului ce se configureaza, în cele mai multe cazuri, ca

rezultat al celei dintâi. Definirea precisa a limitelor unui teritoriu, trasarea de frontiere, desenarea

de praguri sunt gesturi unice, gesturi initiale sau finale, momente de declaratie, sunt marcari ale

întâlnirii cu ceilalti, cei care nu suntem noi, cei ai teritoriului. Reperele cotidiene, inserate în

tesatura teritoriilor suprapuse, fac parte din structura lor proprie, sunt parte a dimensiunii emice a

acestora, în timp ce frontierele se ragasesc de obicei în zona eticului, în zona unei deja-

exterioritati. Raportul dintre limita si interior este adus la lumina atunci când studiem raportul

dintre teritoriile administrative si cele traite. Moment în care conflictul, sau în cel mai bun caz,

incongruenta dintre desemnare / semnalizare si apropriere / utilizare devine evident.

Putem vorbi, în principiu, de doua tipuri majore de teritorii : teritoriile lor si teritoriile noastre. Cu alte cuvinte, orice individ se poate raporta la un dublu sistem teritorial. Primul sistem de referinta este unul administrativ, stabilit la un nivel politico-ideologic, legat mai mult sau mai putin de spatiul antropologic. Acesta regleaza, sau macar influenteaza, functionarea celui de-al doilea sistem teritorial, cel al practicilor cotidiene. Cele doua sisteme se regasesc de cele mai multe ori intr-o relatie conflictuala ce se manifesta la toate nivelurile si scarile: de la scara de bloc la scara nationala. Relatia conflictuala dintre aceste doua tipuri de teritorii provine din chiar modul lor de definire. În cazul primului tip, cel administrativ, definitorii sunt mai ales limitele sale (nationale, de judet, de sector.), frontiere ce devin de cele mai multe ori obstacole ale functionarii celui de-al doilea tip de teritoriu, cel "natural". Cel din urma, fiind construit prin utilizarea de facto a spatiului, se defineste prin continutul sau (activitati, miscari, repere,

memorii, semne si simboluri). Continuturile sunt ceea ce teritoriile încorporeaza, în strucura lor intima, în mod constant, cotidian, surd, sunt rezultatul, si în acelasi timp generatorul, unor reprezentari socio-spatiale ale grupului. Ele se constituite aproape insesizabil si sunt solidificate în constiinta individuala sau a grupului. Ele formeaza o structura discreta a teritoriului, structura ce este rezultatul unui proces îndelungat, în timp ce limitele, frontierele sale se fac simtite, devin vizibile, sau sunt constientizate în momente de criza, în mod evenimential. Michel de Certeau vorbeste, în cartea sa intitulata L'invention du quotidien, despre o stranietate a cotidianului ce nu face suprafata, ce nu se decupeaza în plan vizibil. Teritoriile cotidianului ramân, la rândul lor 19119v2119t , în zona imperceptibilului în termeni de forma vizibila. Ele tin de o zona a senzorialului discret, a celui de al saselea simt, nu se lasa citite de catre ochiul strain. Putem vorbi despre o opozitie între cele doua sisteme teritoriale si la nivelul tipului lor de structurare, de configurare, de desenare a lor în spatiul geografic. În timp ce sistemul administrativ este format din teritorii riguros juxtapuse (si aici revenim la frontiera ca element definitoriu), cel de-al doilea sistem este caracterizat de o suprapunere de teritorii rezultate din diferita utilizare si reprezentare a unui aceluiasi spatiu fizic de catre mai multe grupuri. Guy Di Méo, într-o serie de studii privind reprezentarile spatiale, considera teritoriul ca pe o superpozitie de metastructuri ce au ca baza structuri spatiale elementare si reprezentarile acestora. Putem deci privi teritorialitatea (sau acest al doilea tip de teritorialitate cotidiana) ca pe o obiectivare a spatiului trait, obiectivare ce îsi gaseste resursele în producerea de reprezentari si în raporturile si practicile socio-spatiale. Procesul de teritorilizare si cel de reprezentare merg întotdeauna mâna în mâna, cel din urma având ca functiune producerea spatiului social, reprezentarile asigurând formele elementare ale socializarii (solidaritati si apartenente, stigmatizari si excluziuni.). Spatiul ca loc practicat, asa cum îl numeste Michel de Certeau, este un spatiu concret al cotidianului, dependent atât de perceptia directa cât si de sferele imaginarului, de vis, de memorie si de concepte. De aici rezulta eterogeneitatea si selectivitatea atât a imaginilor, ca fenomene cognitive, cât si a reprezentarilor (spatiale), ca simbolizari ale realului, si, în consecinta, si practicile diferentiate ale indivizilor într-un spatiu profund subiectiv(at). Aceasta eterogenitate se afla de altfel în opozitie cu omogenitatea propusa / impusa de sistemul teritorial administrativ atât la nivelul autoreprezentarii sale cât si la cel al organizarii si functionarii. În acelasi timp teritoriile cotidiene sunt, la rândul lor, caracterizate de o omogenitate la nivelul reprezentarilor spatiale în cadrul unui aceluiasi grup, dat fiind ca teritoriul se regaseste ca articulatie între individ si grupul (grupurile) de apartenenta. Transformarea a ceea ce se defineste ca espace vécu într-un spatiu social are, ca rezultat direct, teritorializarea spatiului, transformarea lui într-un bun comun, împartasit, caracterizat de un acelasi tip de reperaj. Organizarea teritoriului revine deci ca rezultat al intersectarii unei multitudini de sisteme de valori sociale. Ea presupune, pentru fiecare individ si pentru fiecare grup, o retea teritoriala care este, în fapt, o înspatiere a structurilor sociale în care suntem implicati, teritorialitatea oglindind sistemele relationale sociale. Aceasta scriere cotidiana si furnicareasca a teritoriilor se produce de o maniera aproape inconstienta; este asezarea noastra în spatiu si în timp, sau o înscriere a timpului nostru propriu în spatiu.

Reperele interioare ale teritoriilor noastre, semnele sale "lucrative", cele dupa care ne orientam si ne miscam în viata de zi cu zi sunt parte integranta a espace vécu în timp ce frontierele vin din zona lui espace conçu, spatiu ce se opune, în conceptia lui Henri Lefebre (La production de l'espace), primului. Aceasta nu pentru ca toate marcile noastre teritoriale ar fi deideologizate, ar fi abslout "profane", ci pentru ca utilizarea lor cotidiana, parcurgerea neutra a spatiilor le desacralizeaza, le dezideologizeaza. Pentru restructurarea simbolica a spatiului produs

marcarea "oficiala" a teritoriilor trebuie sa fie periodic reificata. Acesta este rolul evenimentului, al ceremonialului, al comemorarii.

Mobilitate si deteritorializare

Una din marotele discutiilor actuale despre teritoriu, despre spatiu, despre oras este disparitia tuturor acestor dimensiuni geometrice si geografice ale sociabilitatii sub dubla influenta a retelelor de comunicare virtuala si a mobilitatii concrete. Se vorbeste nesfârsit despre moartea orasului, despre comunitatile virtuale, despre cetateanul (termen devenit usor desuet si inadaptat la acest nou context) mondial daca nu, deja, intergalactic.. În fapt, la o privire mai atenta nu teritoriile propriu-zis sunt cele care îsi modifica existenta, ci reteaua pe care ele o formeaza, orasele nu mor ci se repun în forma, iar comunitatile sunt la fel de puternic strânse de teritoriul lor. Ajunge doar sa modificam unghiul sub care privim lucrurile, sa abordam de exemplu un punct de vedere antropologic, pentru a regasi aceleasi structuri socio - spatiale la lucru. Discutam despre disparitia comunitatii ca entitate teritorializata în momentul în care se construiesc comunitati mai bine înzidite decât cele medievale. Vorbim despre moartea orasului în momentul în care întreaga populatie tinde sa devina "urbana", despre deteritorializare când fiecare cartier îsi are caracteristicile mai bine trasate ca niciodata, când fiecare activitate tinde sa se "aseze", când fiecare punct e bine specializat si conturat.

Desirarea oraselor de-a lungul autostrazilor nu duce la o disparitie a urbanitatii ci la o noua configurare a ei, iar extrema mobilitate nu face ca individul sa fie dezradacinat ci, dimpotriva, sa-si poata întinde radacinile acolo unde îsi gaseste locul prielnic. Din punct de vedere al dezradacinarii si al pierderii relatiilor societate-teritoriu modernitatea a fost cu mult mai distructiva, cu toata întesarea ei spatiala. Caci abia iesirea din modernitate aduce cu ea o noua redefinire a spatiului si o noua relatie individ-grup-teritoriu ce îsi gaseste resursele într-o noua forma de socializare ce înceteaza a mai tine în mod exclusiv de principii economice, de logici ale productivitatii sau ale igienei spatiale.

Nu cred ca putem vorbi despre o reala diseminare a teritoriului personal nici în sensul unei diluari a lui sau a unei disparitii ci, mai degraba, despre o desirare a retelei noastre teritoriale. Continuam sa fim în aceasi masura de teritorializa(n)ti iar spatiul geografic nu si-a pierdut forta de ordonare a cotidianului, în ciuda tuturor retelelor socio-economice si de comunicatii ce se dezvolta în paralel. Ca o dovada a eternei noastre înspatieri este concurenta furibunda cu care orasele îsi vând spatiul, concurenta ce nu este rezultatul unei crize în fata disparitiei orasului ca spatiu suport ci mai degraba a unei noi relatii cu acesta, a unor noi forme de socializare si a unor noi activitati sau practici sociale ce se cer înspatiate la rândul lor. si ca o dovada a acestor cautari de spatii si înspatieri este lupta pentru, înca redutabila, "centralitate", oricât de descentrata ar fi ea în raport cu formele ei "traditionale". Mobilitatea extrema de care ne bucuram azi nu ne face sa fim mai putin ancorati într-un loc al nostru, mai putin "spatiali". Este adevarat însa ca raportul nostru cu spatiul se modifica, ca modul nostru de asezare, de teritorializare este diferit, la fel ca si modul de constituire a comunitatilor. În fapt am putea vorbi despre o rasturnare a rolurilor. Caci în cadrul comunitatilor traditionale spatiul era cel determinant, proximitatea spatiala determina relatiile sociale, interesele grupului. Comunitatea se construia pornind de la principiul vecinatatii. Astazi comunitatea este cea care îsi determina un spatiu propriu ei. Grupurile se formeaza în jurul unui interes, al unei afinitati iar spatiul pe care

si-l constituie este unul mai mult sau mai putin continuu si omogen. Noile, si nu chiar, principii de formare a grupurilor (interese economice, afinitati culturale, pozitie sociala, life style.), dublate de mobilitatea individuala crescânda produc noi tipuri de teritorializari. Fenomenul cel mai frecvent este diseminarea spatiala a retelei teritoriale ale fiecaruia dintre noi. Teritoriile noastre cotidiene înceteaza sa mai fie amplasate într-o anumita continuitate spatiala. Ele formeaza o retea de puncte de interes independente, legate de linii, de culoare de miscare. Regasim în principiu aceleasi spatii ale cotidianului - cartierul, piata, locul de munca, de loisir. Ceea ce le deosebeste de cele traditionale este mai putin modul lor interior de constituire cât constituirea lor în retea. Din momentul în care deplasarea între ele a încetat sa mai fie o problema asistam la o desirare teritoriala. Suprafetele relativ compacte sunt înlocuite de o retea de noduri si de linii. sau chiar numai de noduri legate între ele de unitati de timp si nu de spatiu. Aceasta desirare spatiala este dublata de o separare la nivel social între grupurile de apartenenta a fiecaruia dintre noi. Daca înainte vreme ne aflam înscrisi în grupuri ce se suprapuneau în mare masura (vecinii ne erau în acelasi timp colegi de munca, prieteni.), astazi ne regasim înscrisi într-o multitudine de grupuri ce înceteaza a mai avea contact între ele.

si atunci, în acest nou context socio-spatial, care ramâne consistenta cuvântului, al teritoriului numit acasa?

Acasa

Acasa este centrul teritorialitatii fiecaruia. El ramâne, pentru fiecare dintre noi, un loc ce pastreaza un caracter de unicitate, în ciuda faptului ca, din ce în ce mai mult, el migreaza si variaza odata cu geografia personala a fiecaruia. Felul în care îl percepem este legat de miscarea noastra în spatiu. Suntem acasa la aterizarea pe aeroport (când rasuflam usurati: am ajuns!), sau la coborârea din autobuz când ne regasim, eliberati de proximitati acute si nedorite sau la intrarea în cartier (unde oare este ea ?) pe drum de noapte obosit, la intrarea în bloc, în fata cutiei postale din care scoatem o scrisoare de la un prieten drag, la usa apartamentului (în sfârsit!), în spatele usii camerei personale ce o închidem în urma-ne (cu o relaxare mut-oftata).. Teritoriul acasa ramâne însa dificil de definit atât ca limite cât si în materie de continuturi.

Faptul ca fiecare dintre noi are un acasa este aproape evident, chiar si cei mai dezradacinati si ratacitori oameni au un loc (chit ca uneori, din nefericire, acesta nu este decât o gaura de canal) pe care îl asuma ca pe un centru geometric al deplasarilor lor în timp si spatiu, ca pe un punct din spatiu unde ne ancoram, de unde ne putem petrece linistiti nomadismul. Nu îmi mai aduc aminte unde anume, Merleau-Ponty spunea ca a fi, a exista, înseamna a fi situat. A avea un punct stabil, undeva, în minte, pe o harta, în amintire, în suflet, pare a fi o dimensiune umana (si nu numai) definitorie.

Acasa este, poate, spatiul cel mai încarcat de imagini, reprezentari, simboluri si semnificatii pe care fiecare dintre noi (si-)il construieste. Este un sistem teritorial în sine, produs si reprodus, la rândul lui, în mod cotidian. Existenta noastra se desfasoara în cea mai mare parte în teritorii "produse", "dese(m)nate", administrate, festivizate (uneori pâna la refuz). Suntem în mod constant inserati într-un sistem teritorial predefinit si construim în mod permanent un sistem teritorial propriu noua. Henri Lefebvre punea problema teritorialitatii fiintei /existentei noastre cotidiene între "a domina" si "a apropria". În acest context acasa se deseneaza ca un teritoriu al

evadarii din teritoriile impuse, ca un sistem alternativ. Daca celelalte teritorii ale existentei noastre cotidiene sunt în cea mai mare masura determinate de societate, de grup, fara a fi însa straine mecanismelor proprii individului de a-si determina înspatierea, acasa se afla sub semnul aproprierii. Imposibilitatea actuala de a mai fi creatorii directi ai propriilor noastre spatii este în mod evident legata, determinata de resorturi extrem de diverse: de la cele economice (standardizare, eficienta), la cele politice (control, putere), sau sociale (mobilitate, migrare). A-ti construi un spatiu propriu, a-l crea "de la zero", presupune o investitie pe termen lung, un efort ce poate fi urmarit uneori de-a lungul a câtorva generatii, simbolizarea profunda a unui spatiu neputând avea loc în absenta construirii concomitente a unei "micro-istorii". De aici dificultatea de a crea un acasa la fel de profund, de asumat, de reprezentativ în ultima instanta.

Acasa este, în fapt, un teritoriu ce asculta de aceleasi legi, care se constiuie în acelasi punct al intersectarii între individ si grup / societate, între spatiul trait individual, subiectiv si cel social, este o intricare subtila a spatiului public1[1] cu cel privat. Caci întotdeauna, desi considerata ca fiind spatiul prin excelenta privat, locuinta s-a construit pe marginea unui joc între ascuns si vizibil. Acasa este un spatiu de regrupare a familiei, departe de ochii lumii dar, în acelasi timp, este un spatiu de reprezentare, de afisare. Locuinta este locul cel mai investit de catre fiecare, este spatiul în care ne afisam diferenta fata de restul comunitatii precum si apartenenta si pozitia în cadrul ei. Acasa este spatiul de refugiu dar si spatiul de primire, locul unde ne aflam, ne afisam "adevarata fata", oglinda familiei, a membrilor ei. Casa, în varianta ei traditionala cel putin, este cea care face mândria familiei, dupa ea suntem judecati de catre cei din jur. Un proverb englez spune ca un om trebuie sa manânce mai putin decât îsi poate permite, trebuie sa se îmbrace atât de bine cât îsi poate permite si sa locuiasca mai bine decât i-ar permite situatia sociala sau economica. Ca urmare a acestui joc între caracterul privat al casei si rolul ei în cadrul public / social, spatiul locuintei traditionale a fost conceput ca un spatiu telescopic. Acasa a fost, si ramâne în mare parte pâna astazi, o succesiune de spatii gradate între afara si înauntru. De la drum, poarta, batatura, pridvor, camera buna. toate sunt spatii menite sa primeasca, sa fie chipul unei gospodarii în care viata privata se ascunde în odaie, în curtea din spate.. Aceasta negociere între public si privat se muta, mai ales odata cu industrializarea, din spatiul rural, traditional, în spatiul urban. Aici întreaga structura spatiala a casei traditionale se regrupeaza în cadrul configuratiei tipice spatiului de cele mai multe ori meschin din apartamentele de blocuri muncitoresti. Stramutati dintr-un spatiu cu ierarhii si reguli clare, noii citadini aduc cu ei modul de valorizare a spatiului locuintei rurale. Regasim, în consecinta, camera de zi a apartamentului ca noua forma a camerei bune, în timp ce familia se regrupeaza în jurul aragazului din bucatarie. si nu datoram, la noi, acest fapt numai lipsei de caldura din blocurile comuniste, dovada a acestui fapt fiind aceasi atitudine a muncitorilor italieni sau britanici stramutati pentru a lucra la oras si care s-au gasit cazati în aceleasi blocuri muncitoresti doar ca. mai încalzite. Casa trebuia sa ramâna un spatiu de reprezentare, fapt ce duce la aparitia unei adevarate tipologii de locuire si de socializare tipice "vietii la bloc". Ar fi însa fals sa consideram acest fenomen de întrepatrundere între spatiul public si cel al locuintei ca fiind specific spatiului rural, sau claselor "de jos". Jocul dintre spatiul public si spatiul privat îl putem regasi la absolut toate nivelurile societatii. De la curtea regala, spatiu de reprezentare prin excelenta, si în consecinta public, sau expus publicului, pâna la salon. Caci ce altceva este salonul burghez decât un spatiu de reprezentare al pozitiei si bunastarii familiei? A primi este un

1

gest prin care ne facem cunoscuti, ne declaram pozitia sociala, gradul de educatie, a primi este un gest de putere.

Odata însa cu noua configuratie socio-spatiala a teritoriilor noastre, configuratie în care are loc o desfacere, o izolare a tuturor locurilor noastre înainte vreme legate, se produce si izolarea spatiala a lui acasa ca teritoriu de restul teritoriilor personale. Asistam astfel la o modificare profunda a relatiei noastre cu locuirea. Noua mobilitate socio-spatiala aduce cu ea doua tendinte aparent contradictorii. Pe de o parte locuinta înceteaza a mai fi un criteriu în alegerea unui loc de munca ci dimpotriva, în prezent un job bun poate duce la schimbarea locuintei, uneori chiar a orasului de resedinta. Locuinta nu mai este casa familiei de-a lungul a câtorva generatii ci devine un obiect de consum ca oricare altul. Simplul fapt de a schimba locuinta, eventual o data la doi ani daca nu de doua ori pe an, duce la o anumita dezlagare a noastra de idea de loc al meu, al nostru dar, în acelasi timp, presupune dezvoltarea unei noi capacitati de reproducere a unui spatiu propriu. Nu mai construim un spatiu al nostru, nu ne mai adaptam existenta personala la un spatiu al lor, ci reproducem în mod repetat un alt / acelasi acasa oriunde ne-am amplasa. Suntem apti sa purtam întregul acasa într-o valiza, fie ca aceasta înseamna pentru fiecare abandonarea penatiilor sau, dimpotriva, reducerea lui acasa la penatii purtati cu noi oriunde în lume. Aceasta mobilitate în spatiu nu este dublata de o pierdere a dimensiunii teritoriale a fiintei umane ci, mai degraba, de dezvoltarea unui alt raport cu teritoriul, de o mobilizare a teritoriului însusi în spatiul fizic. Probabil ca fenomenul care evidentiaza cel mai puternic aceasta tendinta de reconstituire a unui spatiu de apartenenta este emigratia. Ar fi simplist sa consideram aparitia cartierelor maghrebine, negre sau chinezesti în orasele europene sau americane ca un rezultat exclusiv al respingerii de catre autohtoni a noilor veniti. În general fenomenul are la baza o stigmatizare a outsiderilor de catre instalati dublat de o asumare a stigmatului de catre outsideri ca forma de asumare a unei identitati colective si ca resursa a reconstructiei unui tip specific de socializare, fapt demonstrat într-o lunga serie de studii de catre sociologi precum Norberg Elias sau membrii scolii de la Chicago. Metropolizarea este dublata deci de o ruralizare a spatiului urban, caci segregarea spatiala (fie ea etnica, economica, functionala.) duce, de fapt, la o refacere a scarii spatiale a comunitatilor traditionale si la o privatizare (ruralizare) a spatiului public, considerat ca fiind "expresia emblematica a citadinitatii", conform lui Yves Grafmeyer. Ne aflam în mijlocul unui joc dublu de dezmembrare a spatiului urban traditional si de recreere a lui într-un nou context printr-o reproducere a unei anumite scari socio-spatiale, scara care este mai degraba una pre- decât ultra- urbana.

Pe de alta parte destramarea retelei teritoriale a individului duce la diminuarea rolului de reprezentare sociala a locuintei. Urmând, la o oarecare distanta în timp, valorizarea familiei ca loc de refugiu în fata societatii, locuinta se transforma si ea, din ce în ce mai mult, într-un spatiu ermetic. Spatiul specific locuirii "traditionale" este înlocuit de un spatiu al locuirii caracterizat de un raport brutal afara - înauntru, în care spatiul privat se închide în sine, în care acea farâma de spatiu public, întotdeauna prezent în însusi miezul vietii noastre private - camera buna sau, mai târziu, sufrageria, salonul, devine din ce în ce mai privata, mai intima. Acasa se acutizeaza din ce în ce mai tare. A primi este din ce în ce mai mult un gest de intimitate decât unul de socializare larga, de reprezentare. Camera de zi, salonul sau sufrageria devin dintr-o expresie a pozitiei sociale, a clasei, a unei conceptii de viata sau a posibilitatilor economice, mai degraba o expresie a gustului propriu, a confortului personal (sau mai bine zis a viziunii personale asupra confortului), a intimitatii vietii de familie, a tipicurilor ei cotidiene. Spatiul central al locuintei se

transforma dintr-o mis en scène a unei apartenente la un "haut grupe" (cel mai inalt ce poate fi accesat pornind de la situatia / pozitia "reala", oricât de jos ar fi de fapt aceasta) într-o mis en scène a unui cotidian intim(ist), un fel de supra-acasa.

Despre aceasta relatie, despre înspatierea telescopica a lui acasa în varianta sa autohtona as vrea sa vorbesc în continuare. Despre felul în care trecerea dintre bataura satului, prin poarta casei, batatura curtii, pridvor, camera buna înspre spatiile locuirii - odaia, bucataria sau curtea din spate, este transformata de noua locuire "moderna" dominata de o aproape totala lipsa a alegerii, a lipsei de decizie. Despre transformarea lui acasa ca spatiu de reprezentare în relatia sa cu spatiul public într-o lume în care spatiul public a fost interzis si care acum este cotropit cu frenezie. si. privatizat.

Acasa la români

Plecând de la idea acestei negocieri spatiale între public si privat putem urmari o anumita

evolutie a lui acasa, a rolului de reprezentare pe care acest spatiu îl joaca în raport cu

comunitatea, cu societatea. Putem vorbi despre o capacitate (nu stiu daca mai mica sau mai mare,

dar în orice caz evidenta) a românului de a-si concepe, pâna la cel mai mic detaliu, casa, acasa-l,

ca pe un teren propriu, ca pe un spatiu al reprezentarii personale. Plecând de la arhitectura

populara, asta pentru a porni "de la surse", putem defini cu mare usurinta "stilurile locale". Casa

traditionala (fie ea neagra cu chenare albe la ferestre în Moldova, cu cat înaltat în Oltenia

submunteana, cu acoperis înalt în Ardeal.), se bucura, în cadrul fiecarei regiuni, de o anumita

unitate. De aici si putem vorbi despre existenta unor stiluri traditionale. Da, toate casele sunt la

fel, dar niciodata doua case între ele. Pentru ca de la stâlpul pridvorului, la ciocârlanii de pe

acoperis si la uluca gardului fiecare "element tip" constitutiv este supus unei laborioase si

discrete personalizari. Niciodata ulucile gardului nu sunt aceleasi la doi vecini, gardul da, dar nu

si uluca, poarta da, dar nu si stâlpii ei.. Asfel încât putem vorbi despre sat ca despre imaginea

coerenta si unitara a comunitatii, a culturii locale în care însa fiecare individ (familie) îsi exprima

într-un fel sau altul unicitatea, pozitia sociala, bunastarea.. Functie de loc gasim diferite coduri

ale acestor expresii personale, coduri ce ne lasa sa citim de la structura familiei (câte fete de

maritat, de ex.), la prosperitatea familiei, la pozitia ei în cadrul comunitatii. Ca este vorba de

covoare atîrnate pe gard, de oale de pamânt pe uluci, de perne în pridvor, de ciocârlanii casei sau

de cioplitura stâlpilor, de culoarea pridvorului sau de alte elemente mai mult sau mai putin

variabile ale arhitecturii casei, toate la un loc formau un limbaj coerent pentru comunitatea care

le-a produs. Mahalalele urbei regatene sau cartierele oraselor transilvane îsi au, la rândul lor,

reguli precise ale jocului între public si privat. Aparenta dezordine a caselor ravasit-adunate în

jurul bisericii este rezultatul unei asezari în spatiu ce dau dovada urmaririi unor reguli clare si

nicidecum rezultatul unei înstapâniri haotice peste spatiu, este o construire ce urmareste reguli

stricte, ce intra în acelasi joc dintre spatiul public si cel privat. Atât de hulitul calcan al caselor

vagon, ce compun parohiile bucurestene de exemplu, nu este nici pe departe rezultatul

dezordinii, al indiferentei fata de celalalt sau fata de spatiul public. Dimpotriva. El are un rol

dublu: acela de a face ca toate casele sa priveasca catre sud sau est, si acela mai subtil prin care,

facând totodata ca ele sa nu se priveasca între ele, transforma curtea fiecareia într-un spatiu

intim, expus strazii printre uluci sau dantele de fier, dar ce îsi regaseste linistea la umbra boltii de

vita de vie. Prabusiri, demolari si recladiri repetate pe acelasi lot de casa, bucatirea lui în vederea

adapostirii familiei largite au dus în timp la pierderea coerentei spatiale. Dar nici macar

tentativele de modernizare de tip haussmannian nu au reusit sa anuleze aceasta sete de exprimare

a unicitatii, aceasta aducere permanenta a privatului peste public. Caci departe de unitatea

vizuala a marilor bulevarde pariziene este imaginea cladirilor ce variaza între modernism acut,

eclectism de multe ori discutabil, romantism "maur"., formând un bulevard "de pe la noi". Un

bun exemplu în acest sens este Bulevardul Dacia, dimpreuna cu lotizarea din jurul Gradinii

Ioanid, unde fiecare casa îsi are în mod absolut povestile ei, stilul propriu, cât se poate de diferit

de al celorlalte si, cu toate acestea, ritmul, gabaritul, chiar si coerenta refuzului asemanarii duc la

perceperea acestui spatiu ca unul dintre cele mai unitare din Bucuresti.

Mutarea la bloc însa, mai precis fie spus mutarea într-un acelasi bloc perpetuu, uneori

venind direct din spatele ulucilor, produce o modificare brutala a acestor raporturi dintre spatiile

private cu cel public. Spatiul prefabricat, în mod evident de neacceptat, devine suportul aceleasi

dorinte de diferentiere, de exprimare a unui acasa la mine. Rezultatul este însa paradoxal: tocmai

aceasta uniformitate a "spatiului suport" duce la o totala pierdere a unei eventuale unitati în urma

multitudinii de personalizari bricolate. Caci, spre deosebire de expresia codificata din spatiul

traditional, afirmarea unicitatii capata forme din ce în ce mai diferite, tehnici din ce în ce mai

variate, pervertiri ale unor limbaje coerente, provenind însa din mai toate colturile tarii si regasite

într-un acelasi colt de cartier muncitoresc. Ca rezultanta a acestor vectori de expresie avem

oricare dintre fatadele de bloc ce adapostesc, pe fondul deprimant al unui cenusiu arhitectural

mizer, o cacofonie de "discursuri" individuale. Caci unde se mai exprima azi românul, când, într-

o proportie zdrobitoare se gaseste închis în aceste custi de beton? Am putea spune ca peste tot.

Am putea spune ca asistam, si chiar participam fiecare dintre noi la el acasa, la o acasizare a

întregului spatiu urban si nu numai urban. Acasizarea ar fi fenomenul prin care mileul, catelul

care da din cap, pestele de sticla. îsi gasec locul pretutideni: în spatele Daciei, în fereastra de la

birou.. Daca nu mileuri, atunci macar ghivece de muscate, macar o ordine cautata (sau,

dimpotriva, o dezordine imperiala) care sa marcheze teritoriul. Macar discreta fotografie de

familie asezata într-un întotdeauna nefiresc unghi incert, care sa faca astfel încât respectiva

imagine sa se adreseze propietarului instalat în spatele biroului dar fara a putea ramâne ignorata

de catre ceilalti (colegi, vizitatori, clienti.). Ce se întâmpla cu spatiul telescopic despre care

vorbeam ca fiind unul specific locuirii? Ce devin toate spatiile de trecere între public si privat în

mijlocul acestui aproape razboi între spatii si înspatieri?

Scara de bloc

Scara de bloc, spatiu bizar, nici comunitar, nici public, nici privat, nu reuseste sa-si

contureze un caracter precis, un rol coerent în "viata vecinilor". Balanseaza între un spatiu al

nimanui, absolut neasumat, abandonat celuilalt, si un spatiu de reprezentare nu al comunitatii, nu

al locatarilor ci, mai degraba, al administratorului de bloc. Cel din urma este unul dintre

personajele marcante ale istoriei locative a tuturor românilor (sau aproape a tuturor. sa tot fie

60%). Regasim deci spatiul scarii de bloc ca pe unul cenusiu, cu pereti jupuiti, cu lifturi ce joaca

rolul scoartei de copac din padure, al cronicii comunitatii (Gigi 1987, Adina + Costi = love,

Georgel.), ramânând macar în acest sens o oglinda a vietii comunitatii. Caci nu regasim în lifturi

personajele publice precum Malone sau semnaturi celebre precum allzdam. În cealalta varianta,

cea a girarii acestui spatiu sub forma de "scara model", gasim asumarea "estetizanta" a lui de

catre administratorul bun gospodar, de catre responsabil (aici cuvântul figureaza în dubla sa

calitate de substanitv si de adjectiv). Aici avem de a face cu un spatiu care, departe de a fi

abandonat, este luat în posesie, pazit, îngrijit, aici gasim (chit ca suntem în Bucuresti, în nordul

Moldovei, la Slatina sau la Jibou) aceleasi poze din calendare, frumos lipite pe carton sau

înramate, aceleasi ramuri de trandafiri de plastic, mileul din avizier, perdelutele de dantela de la

usi, covorasul din sasul de intrare, frumos legat cu lant, precum si grilajele vopsite cu grija si

montate în jurul becurilor de pe paliere. Scara de bloc, în oricare varianta a ei, desi folosita în

mod asiduu ca un spatiu de observatie al celuilalt, al vecinului, nu îsi gaseste însa veleitatile de

spatiu comunitar. Ea nu este niciodata un spatiu împartit / împartasit, exceptie facând poate

numai copiii ce se joaca pe patura întinsa pe cimentul palierului. Este un spatiu în care controlul

are dimensiunea spionajului nu cea a reglarii / ordonarii unei vieti comunitare bazate pe o serie

de valori comune. Scara de bloc ramâne un spatiu în care ne simtim straini, chiar si acolo unde

relatiile de buna vecinatate se constituie. Acestea, atunci când exista, îsi gasesc spatiul de

afirmare fie în fata / spatele blocului fie în bucatariile lui, dar niciodata pe palier, pe scara.

Dupa 1989 aceleasi spatii îsi gasesc o noua dimensiune, cea de "bulevard" vertical,

încetând sa se mai diferentieze strict de strada ce aduce pâna la usa ei. Scara de bloc îsi datoreaza

aceasta noua dimensiune de spatiu public înglobarii în structura ei de noi servicii: coaforul de la

2, cabinetul ginecologic de la 7, cel de avocatura de la 4, de lânga firma de imobiliare ce

deranjeaza functionarea cabinetului de psihoterapie de la 3.. Ne gasim brusc într-un spatiu

polivalent, multifunctional si, cu toate acestea, nimic din "expresia lui arhitecturala" nu se

schimba. Ramâne în continuare acelasi spatiu de tranzit rapid, poate ceva mai "democratic" însa.

Spatele blocului

Spatele blocului este, la rândul lui, un alt spatiu-personaj al geografiei lui acasa. si, la

rândul lui, sufera de aceasi pozitie incerta între public si privat. El nu este un spatiu de trecere, de

filtrare a exteriorului catre interior. El este, din punct de vedere al statutului sau administrativ

vorbind si de cele mai multe ori, un spatiu public. Daca spatiul semiprivat al scarii este astazi

invadat de catre traiectoriile spatiilor publice oaspete, spatele cel public al blocului îl gasim,

dimpotriva, ocupat ferm de o miriada de spatii private, în majoritatea lor garaje, altele fiind mici

magazii de unelte sau gradini ce se învecineaza în mod pasnic cu gramada de gunoi (întotdeauna

al nimanui). Tot aici intervine si buticul non-stop de lânga bloc, sau "buticul blocului", ce se

constituie în noul centru comunitar, unde au loc toate schimburile: comerciale, de pareri (depre

boala copilului de exemplu), de impresii asupra ultimei etape, de informatii (politica), de retete..

Buticarul, baiat din cartier îndeobste) joaca, în cadrul ascestui nou spatiu al tranzactiilor

cotidiene, rolul de martor, girant, notar, preot.;

Fatada

Fatada este câmpul de batalie cel mai vizibil, unde razboiul se duce între individ si arhitect, între al meu si al tuturor. Fatada, verticala, element al cladirii ce tine mai mult de spatiul public, chit ca are ca "rol constructiv" închiderea celor private, este supusa aceluiasi fenomen

precum suprafata orizontala a "spatelui". Fatada este, si ea, ocupata sârguincios de catre spatiul privat. Metodele sunt multiple: fie "fizice", tridimensionale si mai ales practice, precum închiderea balcoanelor, adaugarea de acoperisuri la ultimul etaj, de scarite spre gradina la primul, de extrem de variate console pentru cratiti si ghivece de flori., fie "simbolice", prin acea alta culoare a cercevelelor, a modului "original" de configurare a gratiilor. toate sunt semne distincte a unei forte luari în propietate.

Vila

Tot dupa 1989, an marcant în istoria vernacularitatii la români, un nou poligon de exprimare se dechide: Vila!, sau uneori palatul (peri)urban. În cea mai mare parte a discursurilor arhitectilor, indignati de proliferarea noilor forme de expresie identitara si artistica, gasim puse la zid noile case ale concetatenilor nostrii tigani. Ma simt nevoita sa recunosc ca pe mine ma "zdruncina estetic" mult mai putin "palatele de tinichea" tiganesti decât vilele românesti. Cel putin turnuletele sclipitoare, pagodele cu aer de Disneyland, faianta "cu ape" de pe pereti, toate tind sa creeze un limbaj, poate straniu, nefiresc, kitsch. dar un fel de limbaj, un stil aparte cu (aproape) reguli. Pe când vila.. Vila este o alta poveste. Ea este de lemn, cu ciocârlani de tabla lucitoare, ea este tencuita alteori cu cioburi de oglinda îmbinate "armonios" cu cariatide de stuc, ea este îmbracata de bal, în faianta roz (tot "cu ape").. Vila poate avea console uriase de gresie neagra, coloane albe cu frunze de varza, arcade, stalactite miniaturale în living. Ea poate fi "sud-americana", "nord-americana", "bavareza".. Dar întotdeauna ea este româneasca 100%. Tot ea este cea care, când gaseste lotul ocupat de vreo casoaie veche (din pacate protejata de "aia de la monumente") se suprapune vioi peste biata ruina tranformând-o într-un tort roz cu frisca alba, sau unul visiniu cu frisca galbena, sau unul galben cu acoperis baumit rosu..

În spatele usilor

Dar ce se întâmpla cu teritoriile casnice ce se ascund în spatele usilor, ce sunt deja private? Aici probabil ca nu o sa fac decât sa repet o parte din observatiile facute de Vintila Mihailescu într-un studiu dedicat unui bloc din cartierul Militari. Eterna sufragerie de bloc, cu masa în centru, vitrina si bufetul pe laterale, uneori bibioteca ce dubleaza "zona de trecere" si televizorul surghiunit într-un colt spre fereastra sunt treptat înlocuite de canapeaua cu fotolii si masuta ce se centreaza, de asta data, în jurul televizorului devenit,odata cu explozia de canale, personajul central al "vietii în familie". Traditionalul mileu este înlocuit de obiecte "de design", combina muzicala capata si ea un rol important, tapetul este din ce în ce mai des folosit, fototapetul este si mai valorizat înca.

Personal vad doua resorturi ale acestor schimbari. Unul, ca esenta a fenomenului, dar adus cumva la "second hand" în spatiul autohton, generând astfel cel de-al doilea resort, cu un aer mai "formal", cel al doritei de "modernizare". Primul resort se leaga deci, în mod structural, de acea supra-privatizare a spatiului privat, de acea a doua etapa a recluziunii noastre în interiorul locuintelor. Este etapa în care, nu numai ca ne izolam împreuna cu familia ce devine adapost în fata societatii dar, ne izolam în chiar cadrul familiei. Viata de si în familie este înlocuita treptat cu un fel de coabitare bazata mai mult pe tolerarea celor aproape noua, în care principala grija înceteaza a mai fi cea de a-i simti pe cei din jur si devine cea de a ne face noi însine cât mai nesimtiti / imperceptibili. Daca masa centrala din sufragerie juca rolul de a aduna

în jurul ei toti membrii familiei, macar o data pe zi, actualul living este mai degraba un spatiu ce permite desfasurarea unor discursuri paralele a membrilor familiei. Comunicarea pare a fi înlocuita de coprezenta. De altfel, odata cu livingul un alt spatiu devine esential în cadrul casei - camera individuala (cea de lucru a parintilor, cea a copiilor), esentiala pare a fi posibilitatea de a ne izola în chiar cadrul locuintei noastre, în cadrul unei familii devenite un fel de o a doua societate.

În spatiul autohton, pe lânga aceasta modificare a moravurilor si stilurilor de viata, prezenta în mijlocul "razboiului între generatii", mai exista si un al doilea resort: cel al "modernizarii". Chiar si acolo unde viata de tip patriarhal îsi pastreaza parte din tabieturi, unde ospaturile cu familia si prietenii ramân un ritual important, masa centrala cu mileu cedeaza totusi locul canapelelor si masutelor, asta pentru a fi "la moda". Schimbarea este aici expresia unei dorinte de a recupera spatii si lumi pâna acum interzise, este afirmarea apartenentei la lumea de acolo, adica din occident. Aceasta modificare a spatiului locintei este, uneori, expresia unei aproape rusini de a a apartine unei anumite traditii, a unei frici de vechi, de "ca înainte". Oricum, ca se afla ca sursa sau ca rezultat al schimbarilor, ultra-intimitatea, refugiul în spatii din ce în ce mai private si mai inaccesibile celorlalti pare a fi tendul epocii. Separarea intre teritoriile noastre pare a fi aproape desavârsita. Chit ca noi continuam sa ramânem înca atasati de (fiecare dintre) ele si ni le asumam pe toate cu aceasi grija. Ne vrem peste tot la fel de "neamestecati": în cartier, în baruri, în magazine. caci si spatiile cele mai publice fac subiectul acelorasi atente demarcari si teritorializari privatizante.

Efervescenta cu care ne asumam noile înspatieri, cu care ne declaram pozitia sociala si urbana, cu care ne afirmam unicitatea, diferenta ma fac sa cred ca relatiile noastre cu spatiul si cu comunitatea sunt la fel de strânse ca întotdeauna. Nu în sensul unei mai stabile si mai adânci asezari ci în sensul unor mai declarat(iv)e asumari, marcari, personalizari. De fapt, probabil ca putem vorbi despre o recuperare a spatiului, despre o reconfigurare a unor teritorii pâna acum lipsite de un sens firesc în absenta unei structurari sociale "normale". Nu. Nu ne deteritorializam, nici macar atunci când ne smulgem spatiului. Oricât de nomazi am fi avem întotdeauna grija sa ne marcam spatiile, macar cu câte un ghiveci de leustean pe pervazul unei ferestre canadiene, cu un borcan de varza murata pe un balcon parizian.... ne purtam înca teritoriile cu noi, în spatele masinii, în portofel, în valiza, în papila gustativa. si, în mod sigur le avem întotdeauna undeva, pulsând printre neuroni. si nu cred ca este numai cazul unei societati postcomuniste în reconstructie.. În fond, în aceasta perioada de "criza a modernitatii" si al proiectului sau universalist, spatiul si teritoriul (re)devin elemente si (re)surse ale noii explozii de discursuri, miscari si asezari identitare.