C1. NOŢIUNI DE BAZĂ ALE EPIDEMIOLOGIEI

Termenul de epidemiologie are origine greacă: epi – deasupra, peste, demos – popor,

populaţie.

Scurt istoric al EpidemiologieiRădăcinile epidemiologiei se află în istoria veche cu mai bine de două milenii în

urmă, primele elemente de epidemiologie fiind menţionate în biblie şi în scrierile lui

Hipocrate, care afirma că apariţia îmbolnăvirilor este influenţată de factori aparţinând

mediului de viaţă al colectivităţilor umane.

Abia la jumătatea secolului XIX s-a reluat ideea lui Hipocrate caracterizată prin

determinări ale distribuţiei îmbolnăvirilor în anumite grupuri de populaţie umană.

Astfel, studiile lui John Snow asupra epidemiei de holeră din Londra, în perioada

1852 – 1853 au demonstrat corelarea riscului de holeră cu consumul de apă improprie.

Epidemiologia modernă cunoaşte încă un aspect fundamental în dezvoltarea sa,

prin studiile lui Doll şi Hill din anii 1950, privind coralaţia dintre fumatul de ţigarete şi

cancerul pulmonar, marcând începutul epidemiologiei bolilor cronice.

Epidemiologia bolilor transmisibile rămâne de actualitate, mai ales în ţările

subdezvoltate, unde persistă o serie de boli grave ca: malaria, tuberculoza, poliomielita,

lepra, etc.

În ţările dezvoltate, actualitatea epidemiologiei se menţine prin apariţia unor boli

infecţioase cum sunt SIDA, legioneloza.

DefiniţieEpidemiologia= stiinta de baza a medicinii preventive; se ocupa cu:

- identificarea si neutralizarea factorilor de agresiune pentru sanatate,

- elaborarea si aplicarea programelor de protectie globala a sanatatii.

Obiectul preocupărilor epidemiologiei îl constituie grupul populaţional, nu cel individual

Acestea sunt:

-populaţia ţintă de referinţă (ex. – populaţia care locuieşte într-un anumit teritoriu)

-grup particular de bolnavi (epidemiologia clinică)

Obiectivele epidemiologiei:1. Descrierea distribuţiei bolilor sau a factorilor de risc în funcţie de caracteristicile

personale ale grupului uman luat în studiu sau de distribuţia geografica a bolilor sau a

factorilor de risc în populaţie;

2. Explicarea etiologiei bolilor sau a modului de transmitere a acestora

3. Predicţia în legătură cu numărul probabil al bolilor dintr-o populaţie dată şi cu

caracterul distribuţiei bolilor în acea populaţie;

4. Fundamentarea programelor de prevenire şi combatere a bolilor într-o populaţie dată,

sau de ameliorare a serviciilor destinate populaţiei;

Metode de lucru: 1.Rationamentul epidemiologic: interviul (anamneza epidemiologica), observatia,

descrierea (particularitatilor procesului epidemiologic), comparatia (istorica, geografica),

analiza, experimentul (natural sau provocat), screening-ul populational

(hematologic,serologic), deductia (indicatori, riscuri, costuri), prognosticul, calculul

statistico- matematic.

2.Metoda clinica: anamneza si examenul clinic obiectiv, investigatii de laborator si

paraclinice care completeaza rationamentul epidemiologic.

C2. CARACTERUL CAUZAL SI DOMENIILE DE STUDIU ALE EPIDEMIOLOGIEI

CONCEPTUL DE CAUZALITATE

- reflectă conexiunea şi interacţiunea intre cauza si efect.

In anul 1878, Pasteur a stabilit urmatoarele interactiuni:

1. fiecare boala are o cauza specifica

2. cauza este un anumit agent patogen

Deci o cauza este “suficienta” si implicit “necesara”.

Teoria multicauzalitatii : - un factor cauzal al unei anumite boli este orice factor care are un rol esenţial în

producerea bolii;

- o singură cauză nu este suficientă pentru producerea maladiei; ex: fumatul – cauza a

peste 25 entităţi morbide, iar bolile cardiovasculare sunt declanşate prin asocierea mai

multor cauze (peste 200 factori de risc ), printre care şi fumatul.

Relatiile de cauzalitate (rationamentul cauzal) in domeniul bolilor transmisibile-se bazeaza pe modelul simplu: agentul patogen produce boala la individ, favorizat de

factori favorizanti de mediu;

POSTULATELE LUI KOCH:

1. Microorganism prezent la toate cazurile de boala;

2. Microorganism totdeauna patogen;

3. Izolarea microorganismului în cultură pură din produsul recoltat de la cazul de boala

4. Pastrarea patogenitatii chiar după replicări multiple (reproductibilitatea bolii);

C3. EPIDEMIOLOGIA BOLILOR INFECŢIOASE

PROCESUL EPIDEMIOLOGIC ÎN BOLILE INFECŢIOASE

DEFINIŢIA PROCESULUI EPIDEMIOLOGIC: totalitatea factorilor, fenomenelor,

mecanismelor biologice, naturale şi sociale, care concură la apariţia, extinderea şi evoluţia

particulara a unei boli la nivelul populaţiei.

STRUCTURA PROCESULUI EPIDEMIOLOGICPentru realizarea şi continuitatea procesului epidemiologic sunt necesare trei elemente de

bază - trei factori obligatorii, determinanţi sau principali:-1. izvorul de infecţie

-2. căile de transmitere ale infecţiei

-3. masa receptivă

Înlănţuirea şi interacţiunea acestora este condiţionată de prezenţa altor factori - factori favorizanţi, secundari, care sunt împărţiţi, la rândul lor, în:

-1. factori naturali

-2. factori economico – sociali

-3. factori culturali

Factorii epidemiologici principali se găsesc în strânsă înlănţuire şi formează inelele

procesului epidemiologic, condiţionând obligatoriu apariţia şi răspândirea unei boli

infecţioase.

Lipsa unuia dintre aceşti factori duce la întreruperea procesului epidemiologic.

Definirea notiunilor de focar epidemic, proces infectios, focar infectios

FOCAR EPIDEMIC: zona, spaţiul, arealul în care se acumulează surse de agenţi

patogeni, cu potenţial de diseminare a acestora spre alte organisme receptive.

PROCES INFECTIOS: totalitatea reacţiilor locale şi / sau generale determinate de

impactul dintre agentul patogen şi organismul receptiv.

FOCAR DE INFECŢIE: locul, ţesutul, organul unde se evidenţiază, prin anumite semne

clinice, biologice (biochimice, imunologice, microbiologice) sau anatomopatologice “conflictul”

dintre agentul patogen şi organismul gazdă.

FACTORII EPIDEMIOLOGICI PRINCIPALI

1. IZVORUL DE INFECŢIE (Primul factor epidemiologic principal)Este reprezentat de organisme care asigură găzduirea, supravieţuirea, multiplicarea si

diseminarea agentului / agenţilor patogeni şi care prezintă sau nu, semne clinice de boală.

Orice izvor de infecţie, are două elemente principale:

1.Localizarea agentului infecţios: corespunde acelui situs anatomic din organismul gazdă la

nivelul căruia se localizeaza si se înmulţeste a agentul patogen şi care permite apoi eliminarea

acestuia în mediul extern.

2.Calea de eliminare a agentului infecţios din organismul gazdă.

Ex: În infecţiile intestinale, principala cale de eliminare este cea prin fecale, iar în infecţiile

respiratorii – cea prin spută, saliva.

CATEGORII de SURSE DE INFECTIE: -omul: - bolnav (cu forme tipice / atipice de boală);

- purtător

-animalele

-păsările (determină boli numite zooantroponoze)

Purtatorii de agenti patogeniDefinitia purtatorilor este identică cu cea a sursei (organisme care asigura găzduirea,

supravieţuirea, multiplicarea, diseminarea agentului / agenţilor patogeni), dar nu

prezintă niciodată semne clinice de boala.

CATEGORII DE PURTATORI:

- purtători preinfecţiosi: viitorul bolnav, în perioada de incubaţie a bolii

- purtători sănătoşi: persoane cu rezistenţă generală bună şi un anumit nivel de

imunitate; ex: HVB, streptococ, Shigella (b. dizenteric)

- purtători foşti bolnavi : * convalescenţi: în perioada de convalescenţă cu o durata

variabila (zile, luni);

* cronici : > 6 luni de la vindecare chiar ani sau toata viaţa

(ex: S.typhi , VHB, VHC, B. Koch, Salmonella typhi).

2. CĂILE DE TRANSMITERE A INFECŢIEI (al doilea factor epidemiologic principal)

Reprezinta modalitatea de transfer a agenţilor patogeni de la sursa la organismul

receptiv.

Transmiterea are ca suport material diferite elemente ale mediului extern, cum sunt:

aerul, apa, alimentele, obiectele, solul, etc. Acestea se interpun între sursa de infecţie şi

organismul receptiv.

TIPURI DE BOLI DUPĂ CALEA DE TRANSMITERE PREDOMINANTA*boli respiratorii: aer (picături Flugge, picături septice, nucleosoli), apa aerosolizata

*boli digestive: alimente, mâini contaminate, sol, vectori

*boli congenitale : transplacentar

*boli cu transmitere sexuală: contact direct

*boli nosocomiale: pe orice cale, dar mai ales prin instrumentar medical contaminat

CATEGORII de CAI DE TRANSMITEREÎn funcţie de complexitatea căii de transmitere, modalităţile de transmitere ale

agenţilor etiologici ai bolilor infecţioase se împart în:

a) Transmitere directă, realizată prin transferul direct al agentului patogen de la

izvorul de infecţie la organisnul receptiv, fără a interveni vreun element al mediului

extern.

Agenţii etiologici ai acestor boli au rezistenţă mică în mediul extern.

Transmiterea directă este realizabilă prin:

-contact sexual,

-alăptare – supt,

-sărut,

-muşcătură,

-transplacentar,

-prin proiectarea directă a norului de picături rezultat prin tuse, strănut, scuipare, vorbit,

la o distanţă mai mică de 1 metru între sursa de infecţie şi receptor.

Această modalitate este caracteristică pentru rabie, oreion, mononucleoză infecţioasă.

b) Transmitere indirectă simplă, în care agentul infecţios ajunge de la izvorul de infecţie la

receptiv prin intermediul unui singur element al mediului extern. Se clasifică în:

b1) Transmitere aerogenă Este specifică infecţiilor acute respiratorii (viroze respiratorii, boli eruptive,

meningite), care se realizează prin diseminarea de aerosoli microbieni până la nivelul unei porţi

de intrare respiratorii sau conjunctivală: pulberi, picături – nucleosoli sau aerosoli (in

laboratoare).

b2)Transmitere prin vectoriSe întâlneşte la bolile infecţioase transmise prin vectori activi (malarie, encefalite,

tifos exantematic).

Agenţii cauzali ai acestor boli au rezistenţă medie în mediul extern.

Vectorii sunt: insecte gen ţânţari, căpuşe, pureci, păduchi.

b3) Transmitere prin mâna murdară

Se întâlneşte la bolile infecţioase tegumentare şi ale mucoaselor, poarta de intrare

fiind reprezentată de soluţiile de continuitate ale tegumentelor, mucoaselor (plăgi, zgârieturi).

Mâna murdară intervine, de asemena, în multe din bolile digestive.

c) Transmitere indirectă complexă, realizată prin transferul succesiv al agentului patogen pe

multiple elemente de mediu, de la izvorul de infecţie la organismul receptiv, ca de exemplu:

jucării, batiste, haine murdare, veselă, instrumente chirurgicale nesterile, apa, alimente.

Se realizează numai în cazul agenţilor etiologici rezistenţi în mediul extern.

Este caracteristică pentru marea majoritate a infecţiilor digestive, multe din infecţiile

respiratorii şi tegumentare.

3. RECEPTIVITATEA POPULAŢIEI (al treilea factor epidemiologic principal)

Reprezinta particularitatea organismului de a face o anumita boală (ex. infecţioasă) fata

de NERECEPTIVITATE = starea opusă care demonstrează rezistenţa organismului la boală.

La realizarea receptivităţii populaţiei concură două componente:

-receptivitatea naturală (biologică) şi

-rezistenţa antiinfecţioasă (specifică şi nespecifică)

1.Receptivitatea naturală trebuie înţeleasă ca susceptibilitate la boală, care poate avea

valori diferite de la o boală la alta; astfel, deosebim:

-boli cu receptivitate absolută, unde primoinfecţia se asociază întotdeauna cu

boală. Ex.: rujeola, variola, febra tifoidă.

-boli cu receptivitate parţială sau incompletă, unde primoinfecţia este urmată de

boală doar la o parte din cei infectaţi, la restul evoluând infecţii subclinice (ex.

hepatitele acute virale, scarlatina, difteria).

-boli cu receptivitate scăzută sau redusă, unde o mică parte din persoanele

primoinfectate vor face boala, majoritatea suportând doar infecţii inaparente (ex.

poliomielita, meningita meningococică)

2.Rezistenţa antiinfecţioasă

Are două componente principale:

a.Rezistenţa antiinfecţioasă nespecifică: este capacitatea organismului de a se opune intrării unor microorganisme vii în organism, precum şi multiplicării lor ulterioare.

La realizarea acesteia iau parte trei linii de apărare antiinfecţioasă:

-bariera cutaneo – mucoasă: tegumente si mucoase integre, pH-ul acid, secreţiile

fiziologice (sudoarea, lacrimile, saliva);

-bariera tisulară: reacţia inflamatorie, reacţia febrilă

-bariera umorala: lizine, complement

b.Rezistenţa antiinfecţioasă specifică reprezintă proprietatea organismului de a fi

protejat faţă de o anumită boală atunci când suportă infecţia respectivă; este opusul

receptivităţii. Se diferenţiază:

b1)rezistenţa antiinfecţioasă specifică innăscută, -rezistenţa naturală de specie.

b2)rezistenţa specifică dobândită (câştigată) în cursul vieţii. Se poate constitui:

- în mod natural, dupa infecţia clinic manifesta sau subclinica;

- în mod artificial, prin imunizare activă şi / sau pasivă.

IMUNIZARE = producerea de anticorpi ca reacţie de răspuns imun la apariţia unui

antigen ( ex.: agent patogen)

FACTORII EPIDEMIOLOGICI SECUNDARI (DE MEDIU)Sunt factori dinamizatori – favorizanti ai procesului epidemiologic in bolile

transmisibile.

Sunt factori naturali sau economico sociali care intervin asociativ în crearea unor

“momente critice” şi influenteaza evoluţia particulară a procesului epidemiologic

(sporadic, endemic, epidemic, pandemic)

CATEGORII de FACTORI EPIDEMIOLOGICI SECUNDARI:-naturali : * cosmici,

* meteorologici (temperatura, presiune),

* climatici (latitudine, altitudine),

* geografici ( relief, structuri geochimice, inundaţii, secetă),

* telurici (cutremure, erupţii vulcanice)

-socio economici : * familiali (venituri, mărimea familiei, locuinţa, nivel de asistenţă medicala/ socială),

* ocupaţionali ; (specificul muncii, noxe, riscuri) .