Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj-Napoca

CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII

curs pentru uzul studenților de la

ingineria și protecția mediului

Cluj-Napoca 2010

3

Prefață

Deși nu știm cu exactitate numărul speciilor de pe Terra, avem în schimb certitudinea că ritmul de dispariție a lor depășește cu mult rata naturală de extincție. Dacă extincția naturală a speciilor este de una la patru ani, conservaționiștii apreciază că astăzi, ritmul dispariției lor a ajuns la una-două specii pe zi. Zilnic dispar specii înainte de a fi cunoscute și descrise.

Au fost identificate șapte pericole majore pentru diversitatea biologică care decurg, în principal, din creșterea exponențială a populației umane care implică accelerarea utilizării resurselor naturale. Amenințările de natură antropică acționează la scară mare și cu o rapiditate care depășește capacitatea de adaptare a speciilor. Acțiunea lor poate fi cumulată sau chiar sinergică. Aceste pericole se referă la: distrugerea, fragmentarea și degradarea habitatelor, schimbările climatice globale, supraexploatarea, speciile invazive și diversificarea maladiilor.

Sărăcirea alarmantă a biodiversității a mobilizat lumea ştiinţifică internaţională care a reuşit să determine Organizaţia Naţiunilor Unite, la Rio de Janeiro (1992), în aşa numitul “Summit al Pământului”, să adopte “Convenţia asupra biodiversităţii” (CBD). Pe baza acestui document, ratificat de 188 de state, au apărut diverse programe de bioconservare, linii de finanțare noi, directive, reglementări, acte normative, toate menite să protejeze diversitatea biologică a Pământului.

Fiecare specie are un rol bine definit în cadrul ecosistemului din care face parte. Dispariția unei specii poate destabiliza întreaga comunitate biologică, motiv pentru care trebuie apreciat și protejat întregul sistem, nu doar anumite componente ale sale.

Biodiversitatea este importantă deoarece reprezintă un stoc de resurse de care depindem cu toții. Plantele, animalele și microorganismele sunt folosite pentru hrană, medicamente și îmbrăcăminte. Speciile sălbatice sunt o rezervă uriașă de gene potențial utile. Unele specii pot fi utilizate ca “agenți biologici de control” pentru agricultură. Oamenii de știință continuă să identifice, în natură, substanțe active pentru tratarea cancerului, a virusului HIV și a altor maladii umane și nu se poate cunoaște în acest moment care sunt speciile ce găzduiesc acele substanțe. De asemenea, un nivel optim al biodiversității stabilizează ecosistemele și aduce servicii ambientale vitale, cum sunt conservarea și purificarea apei, ameliorarea climatului, formarea solului ș.a. fără de care este pusă în pericol însăși existența oamenilor. Declinul actual al biodiversității afectează viața pe toate planurile și de aceea se impun măsuri tot mai eficiente de conservare a ei.

În mod similar, în agricultură, diversitatea specifică și genetică s-a redus drastic, odată cu extinderea sistemelor de agricultură industrială, în a doua jumătate a secolului XX. Eroziunea genetică fără precedent a plantelor cultivate și a animalelor domestice, în contextul încălzirii globale, pune în pericol însăși securitatea alimentară a omenirii. Agricultura industrială se bazează pe soiuri și rase moderne foarte productive, cu diversitate genetică redusă și uniformitate mare. Aceasta înseamnă însă un consum energetic sporit și vulnerabilitate ridicată la factorii de stres biotic și abiotic. Conștientizarea acestor pericole a condus la adoptarea unor măsuri legislative care să stimuleze conservarea varietăților locale de plante și a raselor locale de animale, atât „ex situ”, cât și „on farm”. Agricultura durabilă nu poate fi concepută fără acest patrimoniu genetic inestimabil, iar în acest concept cele două strategii de conservare sunt considerate complementare și nu în opoziție sau ca alternative.

Cartea de față este structurată pe trei capitole mari. Primele două tratează problematica biodiversității și agrobiodiversității, precum și aspectele legate de bioconservare, în toată complexitatea lor. Al treilea capitol a fost rezervat prezentării sintetice și detaliate a varietăților locale de legume inventariate și studiate la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, iar ulterior conservate la Banca de Gene din Suceava. Aceste activități s-au desfășurat, în principal, în cadrul proiectului cu titlul “Cercetări privind inventarierea și conservarea diversității genetice la diferite specii de legume – premisa esențială a extinderii agriculturii ecologice în România și a securității alimentare pe termen lung” din cadrul Planului Național pentru Cercetare-Dezvoltare și Inovare 2007-2010 - Parteneriate.

Rezumatul cărții și descrierea celor 171 de varietăți locale sunt prezentate și în limba engleză. Colectivul de cercetători și de autori ai cărții se caracterizează, în mod sugestiv, prin diversitate.

Regăsim aici specialiști din domeniul bioconservării, a ecologiei, botanicii sistematice, fiziologiei, ameliorării plantelor, fitopatologiei, legumiculturii și ingineriei mediului. Diversitatea domeniilor de competență a autorilor este dublată de experiența foarte variată a acestora: de la studenți și masteranzi plini de râvnă și cu o reală sete de cunoaștere, până la cercetători recunoscuți și consacrați, cu patru

4

decenii de activitate științifică. Toți și-au adus contribuția la realizarea acestei lucrări: fie în gospodăriile țărănești din satele Transilvaniei, Bucovinei și Banatului, fie în piețele agroalimentare unde se vând semințe de legume, fie în câmpul experimental sau în laborator. Tuturor le aduc prinosul meu de recunoștință pentru dăruirea, spiritul de echipă și de sacrificiu probate în tot acest răstimp al colaborării noastre.

Toată gratitudinea mea pentru cei nenumiți aici care, într-un fel sau altul, și-au adus contribuția la realizarea experiențelor sus-amintite și a lucrării de față. Mulțumiri anticipate și celor care vor aduce cuvenitele sugestii și observații bine intenționate, în vederea îmbunătățirii viitoarelor lucrări din acest domeniu de activitate.

Cluj-Napoca Coordonatorul lucrării

10 octombrie 2010 Conf. univ. dr. Aurel MAXIM

5

Cuprins Prefaţă............................................................................................................................. Capitolul 1 PROBLEME GENERALE PRIVIND BIODIVERSITATEA................................. Capitolul 2 TIPURI DE DIVERSITATE BIOLOGICĂ................................................................ 1.1. Biodiversitate genetică (intraspecifică)..................................................................... 1.2. Biodiversitate specifică (interspecifică, taxonomică)................................................ 1.3. Biodiversitate ecologică (ecosistemică).................................................................... 1.4. Biodiversitate culturală..............................................................................................

Capitolul 3 ELEMENTELE STRUCTURALE ŞI FACTORII DE INFLUENŢĂ AI BIODIVERSITĂŢII...................................................................................................... 3.1. Elementele structurale ale biodiversităţii.................................................................. 3.2. Factorii primari de influenţă ai biodiversităţii...................................................... Capitolul 4 ECONOMIA ECOLOGICĂ ȘI VALORILE BIODIVERSITĂȚII......................... 4.1. Economia ecologică................................................................................................... 4.2. Valorile biodiversității...............................................................................................

Capitolul 5 EXTINCȚIA SPECIILOR ȘI AMENINȚĂRI PENTRU DIVERSITATEA BIOLOGICĂ................................................................................... 5.1. Extincția speciilor...................................................................................................... 5.2. Ameninţări pentru diversitatea biologică..................................................................

5.2.1 Distrugerea habitatelor.................................................................................... 5.2.2 Fragmentarea habitatelor................................................................................. 5.2.3 Degradarea habitatelor..................................................................................... 5.2.4 Schimbările climatice globale......................................................................... 5.2.5 Supraexploatarea............................................................................................. 5.2.6 Specii invazive................................................................................................. 5.2.7 Bolile...............................................................................................................

5.3. Problemele populațiilor mici.....................................................................................

Capitolul 6 Conservarea diversității biologice................................................................................. 6.1. Strategii de conservare in situ.................................................................................... 6.1.1. Categorii de arii naturale protejate conform IUCN......................................... 6.1.2. Categorii de arii naturale protejate din România............................................. 6.1.3 Înființarea ariilor protejate............................................................................... 6.1.4 Managementul ariilor protejate....................................................................... 6.1.5 Rețele ecologice de arii protejate..................................................................... 6.2. Strategii de conservare ex situ................................................................................... 6.2.1 Grădinile zoologice......................................................................................... 6.2.2 Acvariile.......................................................................................................... 6.2.3 Grădinile botanice și parcurile dendrologice..................................................

3

7

8 8 9 11 14

16 16 18

19 19 21

30 30 35 36 39 40 43 47 49 51 53

55 56 57 58 62 63 66 69 69 70 71

6

6.2.4 Băncile de gene............................................................................................... Capitolul 7 AGROBIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA RESURSELOR GENETICE VEGETALE ȘI ANIMALE.......................................................................................... 7.1. Centre de domesticire a plantelor și animalelor....................................................... 7.2. Definiția și funcțiile agrobiodiversității.................................................................... 7.3. Valorile agrobiodiversității....................................................................................... 7.4. Importanța și conservarea resurselor genetice animale............................................ 7.4.1. Domesticirea animalelor și importanța raselor locale.................................... 7.4.2. Conservarea resurselor genetice animale....................................................... 7.5. Agricultura durabilă și varietățile locale ale plantelor de cultură.............................

7.5.1. Istoricul varietăţilor locale şi al eroziunii genetice în agricultură.................. 7.5.2. Caracteristicile şi importanţa varietăţilor locale pentru o agricultură durabilă............................................................................................................ 7.5.3. Conservarea varietăţilor locale....................................................................... 7.5.4. Evoluţia politicilor mondiale şi europene cu privire la varietăţile locale............................................................................................................... 7.5.5. Situaţia agrobiodiversităţii agricole din România şi pericolul eroziunii genetice........................................................................................................... 7.5.6. Priorităţi ale strategiei de conservare a varietăţilor locale în Europa............................................................................................................. Capitolul 8 ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC ȘI BIODIVERSITATEA................................................................................................... 8.1 Istoricul și obținerea OMG........................................................................................ 8.2 Situația actuală a culturilor modificate genetic......................................................... 8.3 Proprietățile plantelor modificate genetic................................................................. 8.4 Avantajele plantelor modificate genetic, prezentate de producătorii și susținătorii Lor............................................................................................................................. 8.5 Riscurile plantelor modificate genetic.......................................................................

72

74 74 76 78 79 79 80 84 84

86 87

98

101

104

104 104 106 107

108 109

7

Capitolul 1

PROBLEME GENERALE PRIVIND BIODIVERSITATEA

Evoluţia patrimoniului genetic mondial s-a realizat printr-un proces natural de diversificare a

speciilor cu ocuparea tuturor nişelor ecologice din ecosistemele acvatice şi terestre. Diversitatea

speciilor reprezintă răspunsul adaptărilor ecologice şi evoluţioniste ale acestora la condiţiile de

mediu. Trebuie menţionat însă că, de multe ori, omul a acţionat negativ asupra acestei bogăţii

inestimabile a umanităţii.

Spre deosebire de populaţiile cu indivizi numeroşi şi înmulţire rapidă (bacterii, ciuperci,

unele angiosperme anuale şi animale nevertebrate), speciile cu înmulţire înceată (majoritatea

plantelor superioare şi a animalelor vertebrate) sunt ecologic mult mai fragile, iar schimbările bruşte

de mediu pot dezechilibra iremediabil genofondul speciei şi al populaţiilor sale [Pârvu, 2001].

Activităţile antropice nesăbuite au condus la extincţia a numeroase specii de plante şi

animale. Astfel, dacă în mod natural o specie dispare la patru ani, în cea de-a doua jumătate a

secolului XX au început să dispară 1-2 specii pe zi. Se apreciază că, sunt cunoscute şi descrise

aproximativ 13% din totalul speciilor de vieţuitoare de pe Pământ. Aşadar, dispar specii înainte de a

fi cunoscute, iar pe termen lung, nu se poate şti care specie este mai importantă, care specie poate

deveni salvatoare pentru omenire. Această situaţie alarmantă a mobilizat lumea ştiinţifică

internaţională care a reuşit să determine Organizaţia Naţiunilor Unite, la Rio de Janeiro (1992), în

aşa numitul “Summit al Pământului”, să adopte “Convenţia asupra biodiversităţii” (CBD).

Ratificarea acestei Convenţii de 188 de state indică o creştere a angajamentului internaţional pentru susţinerea şi protejarea biodiversităţii, inclusiv a celei din domeniul agricol [Hunter, 2007].

“Convenţia asupra biodiversităţii” a stat, așadar, la temelia acţiunilor de conservare a biodiversităţii

agricole, unde situaţia este cel puţin la fel de gravă ca şi în habitatele naturale.

Diversitatea biologică este definită ca fiind “abundenţa de entităţi vii pe Pământ,

reprezentată de milioane de plante, animale şi microorganisme, genele pe care acestea le conţin,

complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul biologic” [World Wildlife Fund, 1989].

Conform art. 2 din CBD, prin diversitate biologică se înţelege „... variabilitatea organismelor vii,

de orice origine, inclusiv, între altele, ecosistemele terestre, marine şi alte ecosisteme acvatice şi

complexele ecologice din care fac ele parte; aceasta cuprinde diversitatea în sânul speciilor şi între

specii, la fel ca şi cea a ecosistemelor”. Termenul “biodiversitate” a fost utilizat pentru prima oară

de către entomologul american E.O.Wilson, în anul 1986, cu ocazia publicării primului volum

american privind diversitatea biologică.

Speciile interacționează între ele, fiecare având un rol bine definit în cadrul sistemului

biologic din care face parte. Dispariția unei specii poate destabiliza întreaga comunitate biologică,

motiv pentru care trebuie apreciat și protejat întregul sistem, nu doar anumite componente ale sale.

Suntem moral obligați să conservăm sistemul ca întreg, pentru că numai atunci când lumea naturală

prosperă, prosperăm și noi. Când mediul ambiant este degradat și poluat apar problemele de

sănătate (astm, intoxicații alimentare, boli hidrice, cancer, boli nervoase etc.) și dispare confortul pe

care-l poate oferi un mediu curat.

Ehrlich (1981) compară Pământul, la modul metaforic, cu o corabie, iar speciile cu niturile care mențin integritatea „corabiei Pământului”. Pierderea speciilor este asemănată cu pierderea

8

niturilor din corabie. Dacă niturile dispărute vor depăși o anumită limită, atunci întreaga corabie

este sortită naufragiului.

Diversitatea speciilor poate fi comparată cu un manual care ne explică cum ar fi posibilă

menţinerea Pământului în viaţă. Pierderea unor specii este echivalentul ruperii anumitor pagini

din acest manual; dacă informaţiile din paginile pierdute vor fi necesare pentru a ne salva pe noi

sau o altă specie vom constata prea târziu că informaţiile dispărute sunt de neînlocuit. Niciodată

nu vom face prea mult pentru a salva specii sau ecosisteme, niciodată nu putem spune că o

specie este importantă sau nu. Ştiinţa şi tehnica evoluează într-un ritm absolut impresionant şi

astfel, cea mai banală specie de astăzi poate deveni, datorită ştiinţei şi tehnicii, specia salvatoare

de mâine. Practic nu avem cum să ne dăm seama de dimensiunea dezastrului pe care îl poate

declanşa pierderea unei specii [Primack şi colab., 2008].

Capitolul 2

TIPURI DE DIVERSITATE BIOLOGICĂ

Biodiversitatea este abordată la trei niveluri de organizare a materiei vii, respectiv,

biodiversitate genetică (intraspecifică), specifică (interspecifică) şi ecologică (a ecosistemelor). La

aceste trei tipuri de biodiversitate, UNEP (United Nations Environment Programme) a adăugat şi un

al patrulea tip, respectiv, biodiversitatea culturală [Jeffries, 2005]. Fiecare tip de biodiversitate are

metodele sale specifice de cuantificare.

1.1. Biodiversitate genetică (intraspecifică)

Biodiversitatea genetică reprezintă variabilitatea genotipurilor şi a genofondului din cadrul

unei specii. La plantele de cultură și la animalele domestice, diversitatea genetică se referă la soiuri,

linii, varietăţi locale, hibrizi, rase, diferenţiate prin material genetic diferit, chiar dacă uneori

particularităţile fenotipice nu sunt evidente. La plantele spontane, unitățile taxonomice

intraspecifice sunt: subspecia, varietatea și forma. Pentru evidențierea variabilității intraspecifice sunt utilizate metodele clasice (estimarea

unor caractere morfo-anatomice, evidențierea numărului de cromozomi) care pot fi însă aprofundate

prin metode moderne care permit caracterizarea la nivel molecular (PCR - Polymerase Chain

Reaction; RAPD – Randomly Amplified Polymorfic DNA; RFLP – Restriction Fragment Lengts

Polimorfism etc.)

Uneori, indivizii diferențiați genetic au abilități diferite de a supraviețui și de a se reproduce.

Dintre aceste abilități amintim: rezistența la ger, la poluanți, la paraziți, la apărare în fața

prădătorilor etc.. Indivizii care dețin alelele responsabile de caracteristicile respective vor

supraviețui, iar frecvența genelor se va modifica în generațiile următoare. Acest fenomen este

denumit selecție naturală.

Variația genetică a plantelor cultivate și a animalelor domesticite a fost valorificată în

societățile tradiționale prin păstrarea și înmulțirea formelor care răspundeau necesităților lor:

productivitate, capacitate de adaptare la condițiile locale de climă și sol, rezistență la boli și

dăunători etc.. În agricultura modernă, selecția artificială pentru crearea de soiuri și rase noi se face

în cadrul unor programe științifice, menite să valorifice variația genetică pentru satisfacerea

nevoilor alimentare ale omenirii. În munca de ameliorare sunt utilizate și forme sălbatice de plante,

9

deoarece amelioratorii au nevoie de o bază genetică cât mai bogată și mai diversificată. Diversitate

genetică mare înseamnă creșterea posibilităților de a obține soiuri și hibrizi mai perfecționați

[Cristea, 1985].

Astfel, de-a lungul timpului, omul a fost un creator de diversitate genetică. Din păcate,

agricultura industrializată a favorizat pierderea a numeroase soiuri de plante și rase de animale, în

detrimentul celor vechi. În perioada 1804-1904, Fowles (1994) a inventariat la măr 7.098 soiuri care

s-au pierdut însă în proporție de 86%. Pierderi similare s-au produs la porumb (91%), varză

(95,5%), tomate (81%), mazăre (94%) și alte specii de cultură [Ghidra, 2004].

1.2. Biodiversitate specifică (interspecifică, taxonomică)

Acest tip de diversitate biologică înglobează toate speciile dintr-un ecosistem, regiune, țară,

continent, biosferă.

Specia este taxonul biologic fundamental și este definit în foarte multe moduri. Dintre

acestea, noi vom prezenta doar două, respectiv definiția morfologică și biologică a speciei. Conform definiției morfologice, specia este un grup de indivizi care sunt distincți față de alte

grupuri, din punct de vedere morfologic, fiziologic sau biochimic.

Fig. 2.1. Proporția diferitelor grupe de specii după Groombridge (1992)

Definiția biologică prezintă specia ca pe un grup de indivizi care sunt izolați reproductiv de

alte grupuri de indivizi. În interiorul aceleiași specii, indivizii se pot împerechea între ei, dând

naștere unor indivizi viabili. În practică, definiția morfologică este cea mai utilizată de taxonomiști.

Unitățile taxonomice superioare speciei sunt: genul, familia, ordinul, clasa, încrengătura și

regnul [Ghidra și colab., 2004].

10

Biodiversitatea interspecifică nu se limitează doar la inventarierea speciilor, numărul

acestora fiind corelat cu suprafața, frecvența, abundența și cu valoarea biogeografică a speciilor.

Evaluarea făcută de Groombridge (1992) evidențiază existența a 12,5 milioane specii după

cum urmează: insecte 64,3% (coleoptere 24,9%; lepidoptere 3,2%; himenoptere 19,3%; diptere

12,9%; alte insecte 4%), acarieni 6%; crustacee 1,2%; alte artropode 0,5%, alte nevertebrate 1,1%;

moluște 1,6%; nematode 4%; vertebrate 0,4%; plante 2,4%; alge 1,6%; protozoare 1,6%; fungi 8%;

bacterii 3,2%; virusuri 4%. Hammond (1995) sugerează existența a 13,6 milioane de specii la scară

planetară (fig. 2.1).

Seutin (1997) estimează biodiversitatea globală tot la circa 13,6 milioane de specii, dintre

care doar 1,8 milioane sunt cunoscute și descrise.

Heywood și Watson (1995) și Hunter (1999) susțin că numărul speciilor cunoscute se ridică

la 1,7 milioane, repartizate astfel: virusuri 4.000, bacterii 4.000, fungi 72.000, protozoare 40.000,

alge 40.000, plante 270.000, artropode 1.065.000 și alte animale 255.000 specii (fig. 2.2).

Virusuri Bacterii Fungi Protozoare Alge Plante Artropode Alte animale

Specii descrise

4.000 4.000 72.000 40.000 40.000 270.000 1.065.000 255.000

Specii estimate

400.000 1.000.000 1.500.000 200.000 400.000 320.000 8.900.000 900.000

Fig. 2.2. Repartizarea celor 1,7 milioane de specii pe grupe de specii

- Heywood (1995); Hunter (1999) -

Zonele de pe Glob cu cea mai mare diversitate specifică, cu niveluri ridicate de endemicitate

(specie endemică = răspândire într-un singur areal) și cu amenințări pentru biodiversitate sunt

denumite „puncte fierbinți” ale prezervării. Mittermeier și colab. (1999) au identificat 25 de puncte

fierbinți pe Glob. Deși ocupă doar 1,4% din suprafața totală a Pământului, aceste areale includ 44%

din speciile de plante ale lumii, 28% din speciile de păsări, 30% din speciile de mamifere, 38% din

speciile de reptile și 54% din cele de amfibieni. Cele mai multe puncte fierbinți le regăsim în zona

pădurilor tropicale (Coasta Atlantică a Braziliei, America Centrală, pădurea din Guineea – Africa de

Vest, Gații de Vest din India etc.), în unele insule (din regiunea Caraibelor, Madagascar, Sri Lanka,

Noua Zeelandă), în Bazinul Mării Mediteraneene, în Anzii tropicali etc..

Modelul punctelor fierbinți poate fi aplicat și în spațiul unei țări. Așa, de exemplu, în România, astfel de areale sunt Lunca Dunării și Delta Dunării [Primack și colab., 2002].

Dintre cele 230 de țări de pe Glob, s-au identificat 17 țări cu cea mai bogată biodiversitate

care înglobează 60-70% din speciile Terrei. Țările cu megadiversitate sunt: SUA, Mexic, Columbia,

Brazilia, Peru, Ecuador, Venezuela, R.D. Congo, Africa de Sud, Madagascar, Indonezia, Malaezia,

Filipine, India, Papua-Noua Guinee și Australia. Dată fiind importanța deosebită a punctelor

fierbinți pentru patrimoniul mondial, acestea trebuie să constituie priorități pentru conservarea

biodiversității (fig. 2.3).

Numărul speciilor domesticite este destul de redus. Astfel, din cele 320.000 de plante

vasculare, doar 500 sunt domesticite (0,16%), iar dintre acestea 15-20 sunt specii de importanță

11

majoră. La vertebrate (fără pești), din cele 50.000 de specii, 30-40 sunt domesticite, iar 60 semi-

domesticite [Jeffries, 2005].

Fig. 2.3. Cele 25 de “puncte fierbinți” ale Terrei:

a.) din pădurea tropicală umedă (15) b.) din alte tipuri de ecosisteme (10)

[Mittermeier și colab., 1999]

În România au fost identificate până în prezent 3795 de specii și subspecii de plante

superioare (623 specii cultivate și 3136 specii spontane), 1114 specii de briofite (mușchi), 8727

specii de fungi (ciuperci) și peste 600 de specii de alge dintre care 35 sunt marine.

În ceea ce privește fauna, în România sunt înregistrate 33.802 specii, din care 33.185 sunt

nevertebrate, iar 611 vertebrate (103 specii de pești, 19 specii de amfibieni, 23 specii de reptile, 364

specii de păsări – din care 312 sunt migratoare – 102 specii de mamifere).

Reprezentativă pentru România este prezența celor 3 specii de carnivore mari: lupul (Canis

lupus), râsul (Lynx lynx) și ursul brun (Ursus arctos arctos). Numărul lor a fost estimat la 3.800 de

exemplare pentru lup, 1.900 pentru râs și 6.600 exemplare pentru ursul brun, adică 60% din

populația de urs brun a Europei [142]. 1.3. Biodiversitate ecologică (ecosistemică) Elementul fundamental al conceptului de biodiversitate trebuie să fie ecosistemul, în toată

complexitatea sa. El este format din comunitatea biotică (plante, animale, microorganisme) și

mediul fizic, cu toate interacțiunile dintre ele (plante – animale – microorganisme – lumină –

căldură – apă – sol etc.). Cele două componente ale ecosistemului (biotică și abiotică) se

12

influențează reciproc și se întrepătrund atât de puternic încât separarea lor în spaţiu este

imposibilă.

Regimul termic și pluviometric este determinant pentru structura biocenozei. În funcție de

regimul anual al acestor factori vom avea un areal ocupat de pădure, pajiște, deșert etc..

Comunitățile biologice au și ele capacitatea de a modifica mediul fizic. Astfel, într-un ecosistem

terestru, plantele și animalele pot influența viteza vântului, umiditatea, temperatura, caracteristicile

solului. În ecosistemele acvatice, caracteristicile apei au un rol hotărâtor asupra comunităților

biologice, dar putem întâlni și situații în care acestea pot modifica parametrii mediului acvatic (ex.

recife de corali, zăvoaiele).

Numai ecosistemele care își îndeplinesc toate funcțiile pot să ofere condiții optime pentru

conservarea și evoluția speciilor. Prin ecosisteme se realizează circuitele energiei, apei și

nutrienților. Ecosistemul global constituie sinergia dintre biodiversitatea genetică, biodiversitatea

populațiilor, a comunităților, a ecosistemelor și a peisajelor. De aceea, Jeffries (2005) utilizează

termenul de biodiversitate funcțională. Aceasta ne sugerează că bioconservarea nu se poate rezuma la simpla conservare a unor specii, ci trebuie să asigure menținerea funcționării în ansamblu a

comunităților biotice, a ecosistemelor, în vederea asigurării mecanismelor evolutive și, prin aceasta,

a variabilității genetice [Schiermeier, 2002].

Diversitatea ecologică cuprinde biomurile (ansambluri de ecosisteme), bioregiunile,

peisajul, ecosistemele, habitatele, populațiile și comunitățile [Jones, 1997]. Pentru recunoașterea

biomurilor terestre, Odum (1988) propune folosirea unităților de vegetație (fig. 2.4).

Fig. 2.4. Harta vegetației Globului [Heywood, 1995]

Clasificarea globală a ecosistemelor descrie o varietate mare de biomuri, de la cele polare,

până la cele ecuatoriale. În fig. 1.4 este prezentată repartiția principalelor tipuri de vegetație pe Glob: pădurile temperate, tundrele arctice, silvostepa, pădurile de conifere ale nordului, savana,

deșertul, pădurile tropicale umede, vegetația mediteraneană, pădurile tropicale uscate, munții.

În mediul terestru, cea mai pronunțată abundență și diversitate de specii o regăsim în

pădurile tropicale umede, iar în mediul marin, în recifele de corali.

13

La nivel european, evaluarea diversității ecologice se face pe baza tipurilor de habitate,

stabilite prin Directiva Habitate nr. 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale, a florei și

faunei sălbatice, cunoscută sub denumirea Directiva „Habitate”.

Începând cu Programul CORINE Biotopes, în Europa s-a încetățenit termenul de habitat

care, înseamnă de fapt, un ecosistem. Prin acest program s-a făcut o clasificare a tipurilor de

habitate, în vederea inventarierii, evaluării și gestionării lor. Clasificarea s-a făcut pe baza

vegetației, deoarece este componenta majoră a ecosistemelor terestre [Doniță și colab., 2005].

În România, Doniță și colab. (2005) stabilesc și descriu 7 clase de habitate cu 21 de

subclase care includ, la rândul lor, 357 de tipuri de habitate. Caracterizarea biocenozelor s-a făcut

doar pe baza fitocenozelor, care reprezintă scheletul stabil și sunt producătorii principali ai acestor

sisteme supraindividuale și care determină, de fapt, și prezența populațiilor consumatoare.

Pe teritoriul României se regăsesc următoarele regiuni biogeografice stabilite la nivel

european: continentală, alpină, panonică, pontică și stepică [17]. Ecosistemele naturale și

seminaturale reprezintă 47% din suprafața țării, ecosistemele agricole 45%, iar construcțiile și infrastructura 8%.

Din suprafața totală a României (23.839.100 hectare), 27% (6.448.000 hectare) este ocupată

de ecosisteme forestiere. Acestea se găsesc în zonele montane și de deal în proporție de 89,1%.

Pădurile de conifere reprezintă 30,4% din totalul pădurilor, iar cele de foioase 69,6%.

În cadrul teritoriului colinar-muntos există patru etaje altitudinale: colinar, montan (cu

subetajul montan inferior – al fagului – și montan superior – al molidului), subalpin (al jneapănului)

și alpin (fig. 2.5 și 2.6).

Pajiștile ocupă 1.748.600 hectare din teritoriul național (7,32%).

Ecosistemele de apă dulce și salmastră (ape cu salinitate scăzută) includ: râuri permanente

(55.535 km, adică 70% din totalul cursurilor de apă), râuri nepermanente (23.370 km, adică 30%

din totalul cursurilor de apă), lacuri naturale (117 cu suprafața mai mare de 0,5 km2, dintre care

52% în Delta Dunării), lacuri de acumulare (255 cu suprafața mai mare de 0,5 km2), ape tranzitorii

(174 km, din care 46 km fluviale și 128 km marine). Râurile țării noastre izvorăsc din Munții

Carpați, în proporție de 98%. Dunărea, al doilea fluviu ca lungime din Europa (2.860 km), după

Volga, străbate teritoriul României pe o distanță de 1075 km și se varsă în Marea Neagră prin

brațele Chilia, Sulina și Sfântu Gheorghe, formând Delta Dunării.

Delta Dunării are un statut multiplu de protecție (rezervație a biosferei, sit RAMSAR, sit al

patrimoniului mondial natural și cultural, sit de importanță comunitară, arie de protecție specială

avifaunistică) și ocupă locul 3 în Europa ca întindere și locul 22 în lume. Delta Dunării are cea mai

întinsă suprafață de stuf compact din lume. Cu cele peste 5400 de specii vegetale și animale și 30 de tipuri de ecosisteme, Delta Dunării se situează pe locul 3 în lume ca diversitate biologică (după

Bariera de Corali și Arhipelagul Galapagos).

Ecosistemele marine și de coastă. Litoralul românesc are o lungime de 244 km, iar partea

marină acoperă 5.400 km2.

Ecosistemele subterane din România ocupă 4.400 km2, cu 12.500 de peșteri.

14

Fig. 2.5. Așezarea României în raport cu zonalitatea latitudinalã

(după Geografia României, 1983)

Fig. 2.6. Zonarea și etajarea vegetației în România

[Cristea, 1993]

Habitatele naturale și seminaturale, întâlnite în România, caracterizează mediul acvatic

(habitate marine, costiere și de apă dulce), terestru (habitate de pădure, de pajiști și tufărișuri,

habitate de turbării și mlaștini, habitat de stepă și silvostepă) și cel subteran (habitat de peșteră)

[146].

1.4. Biodiversitate culturală Biodiversitatea culturală a fost adăugată celor trei tipuri de biodiversitate prezentate mai sus:

genetică, taxonomică și ecosistemică. Biodiversitatea culturală se referă la sistemele sociale umane

intim legate de sistemele ecologice și la coexistența acestor două tipuri de sisteme [Jeffries, 2005].

15

Biodiversitatea culturală îmbină elementele culturale cu cele ale diversității biologice, în

contextul cunoașterii tradițiilor și a practicilor care vizează utilizarea resurselor

naturale. Componentele biodiversității culturale se referă la: așezări umane, gospodării, agricultură

și creșterea animalelor, silvicultură și exploatări forestiere, religie, ritualuri, obiceiuri, limbă, limbaj

etc. [Cristea şi Denaeyer, 2004].

Deseori, tradițiile și practicile populare au la bază elemente ale mediului înconjurător, de

unde s-au format atitudini protective față de ambianța ecologică. Multe dintre dezechilibrele

naturale înregistrate în societatea modernă s-au datorat renunțării la tradițiile seculare ale

populațiilor băștinașe.

În întreaga lume există circa 300 de milioane de indigeni, în peste 70 de țări, care ocupă

între 12 și 19% din suprafața uscatului. În multe țări există o corespondență clară între teritoriile

ocupate de populațiile umane tradiționale și ariile protejate cu valoare conservativă ridicată. Mii de

ani, aceste populații tradiționale au trăit în armonie cu natura și au fost parte integrantă a mediului

natural. De aceea, etica conservativă în astfel de societăți este extrem de puternică, în cele mai multe cazuri. Practicile acestora includ: restricții privind sezoanele și locurile de colectare,

modalități de cultivare, vârsta, mărimea sau sexul animalelor colectate (vânate). Așa, de exemplu,

dieta indienilor Tukano din nord-vestul Braziliei se bazează pe rădăcini de plante și pește. Religia

acestor indigeni le interzice tăierea pădurii din bazinul superior al fluviului Rio Negro pentru că ea

aparține peștilor. De asemenea, ei au delimitat refugii pentru pește, iar pescuitul nu se poate face

decât pe circa 40% din malurile râului [Chernela, 1999].

Distrugerea pădurilor prin decizii ale guvernelor a declanșat numeroase proteste ale

populațiilor locale. Tribul de culegători-vânători din Insula Borneo a blocat drumurile de exploatare

a lemnului. La fel s-a întâmplat și în Thailanda, unde călugării budiști împreună cu localnicii au

blocat șoseaua pentru a-și proteja crângurile și pădurile sacre de exploatările forestiere. Deseori, în

statele în curs de dezvoltare, localnicii sunt încurajați să preia acțiunile de conservare a diversității

biologice [Mc Sweeny, 2005].

În multe țări, chiar și dezvoltate (Australia, Canada), terenurile folosite de localnici au și

biodiversitatea cea mai bogată. Dacă zonele respective au fost desemnate de guverne ca arii

protejate, nevoile economice ale oamenilor au fost introduse în planurile de management ale ariilor

protejate [Christensen, 2004]. În Papua Noua Guinee, comunitățile indigene dețin 97% din ariile

protejate, iar rezervațiile de amerindieni din bazinul brazilian al Amazonului ocupă peste 100

milioane de hectare, ceea ce reprezintă 22% din acest teritoriu. În Australia, indigenii dețin 90 de

milioane de hectare, majoritatea arii protejate, iar în Canada, eschimoșii (inuiții) ocupă 1/5 din

teritoriul țării.

16

Capitolul 3

ELEMENTELE STRUCTURALE ŞI FACTORII DE INFLUENŢĂ AI BIODIVERSITĂŢII

3.1. Elementele structurale ale biodiversităţii

Pe Pământ, diversitatea biologică este reprezentată prin câteva milioane de forme

organice care trăiesc în cele mai diferite medii. Până în prezent sunt descrise aproximativ 1,8

milioane de specii.

In fiecare an sunt descoperite mii de noi specii, cele mai multe dintre ele fiind insecte şi

animale mai puţin însemnate; păsări şi mamifere circa 1-5 specii/an.

Taxonomia este disciplina care se ocupă cu teoria şi practica descrierii şi clasificării

organismelor. Organismele sunt clasificate într-o anumită ierarhie, bine stabilită (fig. 3.1).

Taxonul este un grup de organisme recunoscut ca unitate formală în cadrul oricarei trepte a

clasificării ierarhice.

Principalele ranguri de taxoni admişi, în ordine descrescândă sunt:

- Regnul

- Încrengătura

- Clasa

- Ordinul

- Familia - Genul

- Specia

Biologii moderni recunosc în lumea vie trei domenii cu şase regnuri:

- primul domeniu şi regn este Bacteria şi include speciile unicelulare fără nucleu propriu-

zis;

- al doilea domeniu şi regn este Archaea, considerat ca fiind evoluţionar distinct, reuneşte

specii asemănătoare bacteriilor care trăiesc adesea în condiţii de mediu extreme;

- al treilea domeniu este Eucarya, specii cu nucleu propriu-zis, domeniu care include 4

regnuri: Protista, Fungi, Animalia şi Plantae. Regnul Animalia are cele mai mare număr

de specii iar domeniile Bacteria şi Archaea sunt cele mai puţin cunoscute.

Specia constituie unitatea taxonomică de bază a lumii vii.

În cazul plantelor şi animalelor domesticite soiul sau cultivarul pentru plante şi rasa

pentru animale. Soiul, respectiv rasa, reprezintă un grup de indivizi, cu o structură genetică

proprie, ce se transmite de la o generaţie la alta. Ei se caracterizează prin asemănare fenotipică

specifică a indivizilor componenti, cu adaptare la anumite condiţii ecologice şi care corespunde

cerinţelor economice ale omului. Atât soiul, cât şi rasa sunt rezultatul acţiunii de ameliorare

genetică desfăşurată în mod conştient de către om.

Specia este taxonul biologic fundamental cu care se lucrează în sistematică şi reprezintă

un grup de indivizi compatibili sexual, care nu se încrucişează în mod normal cu indivizii altei

specii şi au foarte mare asemănare morfofiziologică. In natura, specia este reprezentată de indivizi răspândiţi neuniform, pe o anumită suprafaţă denumită areal. Arealul unor specii este

foarte întins şi întrerupt de spaţii nefavorabile, care pot izola indivizii sau grupurile de indivizi

aparţinând aceleaşi specii, formând aşa numitele populaţii locale.

17

Fig. 3.1 Regnul animal

Specia cuprinde în cadrul sau un grup de taxoni inferiori numiti infraspecifici însă nu

sunt toţi recunoscuţi de Codul Internaţional Botanic: varietatea, populaţia, biotipul, ecotipul.

Taxonii infraspecifici utilizaţi la plante sunt numai parţial comuni, pentru speciile cultivate şi cele spontane, după urmează:

La plantele spontane: La plantele cultivate: subspecia (subsp.) subspecia (subsp.)

varietatea (var.) convarietatea (convar.)

forma (f.) varietatea (vac)

conculta (conc.)

cultivarul

18

3.2. Factorii primari de influenţă ai biodiversităţii Procesul de creştere şi dezvoltare a unui organism, cuprinzând toate stadiile şi perioadele

de la începutul până la sfârşitul existentei sale ca individualitate, poarta numele de ontogenie.

Daca ontogenia este proprie tuturor organismelor vii, cuprinzând întreaga lor existenţă, adică

istoria dezvoltării unui individ, prin filogenie se inţelege istoria dezvoltării speciilor sau raselor.

In timp ce filogenia impune un anumit sens directiei dezvoltării, ontogenia creează forme

şi funcţii noi datorită influenţei masive a factorilor intâmplători, variabili, care tind să abată sistemul de la linia evolutiei sau chiar să-l distrugă.

La baza amplificării biodiversităţii stă procesul de speciaţie în care se formează specii noi

Speciaţia poate fi: - alopatrică când aparitia unei specii noi poate avea loc prin izolarea

geografică a unui grup de indivizi din populatia ancestrală şi modificând frecvenţa genelor,

respectiv a caracterelor în functie de conditiile de mediu;

- simpatrică când aparitia unei specii noi se poate realiza şi prin izolare

reproductivă a unei micropopulatii de populaţia ancestrală, fără izolarea geografica a indivizilor.

Aici se incadrează poliploizii apăruti spontan la plante şi animale, care de regulă nu se pot

incrucişa cu formele diploide din care provin.

Diversitatea biologică este consecinţa factorilor primari ai evoluţiei care sunt următorii:

a.) Mutatia poate fi definită ca schimbare în structura şi chimismul unei gene, sau o

schimbare bruscă a bazei ereditare a unui individ. Mutaţia reprezintă o sursă inepuizabilă de

variaţii ereditare.

Mutaţiile pot fi naturale sau artificiale. În decursul evoluţiei, au apărut mutaţii în

interiorul speciilor care au împiedicat încrucişarea indivizilor mutanţi cu cei aparţinând formei

iniţiale. Astfel de “bariere de încrucişare” au permis apariţia unor populaţii în cadrul speciilor,

cu modificări genetice, unele transformându-se în specii. Asupra acestora a acţionat cu multă

severitate selecţia naturală, în urma acestui proces, supravieţuind numai acele forme care

prezentau o superioritate evolutivă, în special o mai bună adaptabilitate la noile condiţii de

mediu. b.) Migraţia, sau contaminarea cu gene străine se produce prin transferul de gene de la

o populaţie la alta, prin deplasarea indivizilor sau a grupelor de indivizi în arealul altor populaţii

în care frecvenţa genelor comune este diferită, sau, la plante, prin participarea gameţilor

(polenului) dintr-o populaţie la polenizarea florilor dintr-o altă populaţie datorită fecundării

străine (incrucişate), prin intermediul insectelor, vântului etc.

De regulă, transferul de gene are loc între populaţiile aceleiaşi specii şi foarte rar între populaţii

aparţinând la specii diferite.

c.) Recombinarea sexuată Recombinarea este o sursă importantă de variaţii ereditare şi constă în procesul de unire

sexuată (împerechere) a doua forme parentale cu constitutie genetică diferită, proces în urma

căruia rezultă descendenţi cu o bază genetică nouă, diferită de cea a părinţilor.

Dupa gradul de înrudire a părinţilor care participă la încrucişare, recombinările sexuale pot fi de

natură intraspecifică, interspecifică şi intergenerică. Ultimele două sunt mai dificile de realizat

datorită neomologiei genoamelor şi diferenţelor date de numărul diferit de cromozomi.

19

d.) Selecţia naturală Selectia naturală este o lege caracteristică sistemelor populaţionale sau speciei, prin care

sunt favorizate acele variaţii individuale care sunt utile, în primul rând, supravietuirii speciei.

In esenţă, selectia naturală este un proces continuu, neîntrerupt, prin care are loc

creşterea gradului de adaptare a populaţiilor la condiţiile de mediu.

Un merit deosebit pentru elaborarea teoriei ştiintifice a evolutiei speciilor revine

naturalistului Charles Darwin, care a publicat in anul 1859 lucrarea sa fundamentală “Originea

speciilor sub influenta selectiei naturale". Selecţia naturală acţionează la diferite niveluri de

organizare: individual (selecţia gametică), populaţional (în interiorul unei populaţii, sau între

populatii conspecifice), în ecosistem (între speciile biocenozei sau selectia de biotop).

e.) Driftul genetic - schimbare, directionată sau nedirecţionată, în frecvenţa, alelelor

unei gene (existente la un anumit locus) în populaţiile mici sau experimentale datorită jocului

întâmplării. Fluctuaţiile în frecventa genei poate determina pierderea completă a unei alele si

extinderea altei alele fără vreo legătură cu valoarea adaptivă.

Capitolul 4

ECONOMIA ECOLOGICĂ ȘI VALORILE BIODIVERSITĂȚII

Alături de alte resurse naturale, biodiversitatea se încadrează în ceea ce Hardin (1985)

numește “tragedia bunului comun”. Aceasta înseamnă că oamenii utilizează și degradează aerul,

apele, solul, viețuitoarele, peisajele și alte bunuri ale întregii societăți, fără să plătească aceste

resurse decât simbolic, sau chiar deloc. Cauza acestei stări de fapt constă în lipsa asocierii acestor

resurse cu o valoare monetară.

1.2.1. Economia ecologică În general, valoarea economică a unui obiect se stabilește în funcție de suma de bani pe care

oamenii sunt dispuși să o plătească pentru el. De aceea, conservaționiștii sunt nevoiți să

argumenteze protecția biodiversității utilizând metodologiile și vocabularul specifice economiei.

De cele mai multe ori, guvernele și marile corporații sunt convinse de necesitatea conservării

diversității biologice numai atunci când pierderea biodiversității este tradusă în pierderi financiare.

Argumentația bazată doar pe adevăruri biologice, etice și emoționale nu este suficientă pentru a

convinge decidenții. Astfel, a luat naștere o nouă disciplină, cunoscută sub numele de economie ecologică care studiază valoarea economică a diversității biologice și integrează științele

economice, științele mediului, ecologia, sociologia, etica etc. [Masood și Garwin, 1998].

Economia ecologică propune cuantificarea tuturor costurilor rezultate dintr-o tranzacție economică, incluzând și costurile de mediu. De exemplu, o companie minieră care va exploata un

zăcământ și va obține profit în urma acestei activități va trebui să suporte și costurile cu reabilitarea

acelei zone. Această abordare respectă principiul – poluatorul plătește – regulă de bază în materie

de politică ambientală. De cele mai multe ori, agentul economic valorifică resursele naturale,

degradează mediul, iar reconstrucția ecologică a zonei, în mod nejust, este suportată de întreaga

societate, sau de comunitatea locală.

20

Economia ecologică studiază interacțiunea dintre sistemele ecologice și cele economice și

facilitează colaborarea dintre economiști și ecologi, asigurând dezvoltarea unei lumi durabile. Cu

alte cuvinte, economia ecologică mediază conflictul dintre ecologi și economiști. Probabil că, unii

economiști din diferite eșaloane ar fi de-a dreptul fascinați de ideea defrișării tuturor pădurilor din

țară într-un singur an și valorificarea lemnului pe piețele externe și interne. Brusc, am ajunge, poate,

țara cu cel mai mare PIB (Produs Intern Brut - indicator macroeconomic care reflectă suma valorii

de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile

economiei în interiorul unei ţări în decurs de un an) din lume, aspirația oricărui guvern. Nu am mai

avea un an, sau poate doi, nicio problemă cu plata bugetarilor, cu premierea salariaților la fiecare

mare praznic, cu posibilitatea puterii de a se răsfăța în bani publici. Ce ar urma însă acestui belșug,

efemer și amăgitor, este greu de imaginat: ape murdare, neepurate, inundații, alunecări de teren,

soluri erodate, mai mult dioxid de carbon și diverși poluanți gazoși în atmosferă, specii dispărute,

creșterea incidenței fenomenelor climatice de risc, maladii umane mai multe și mai grave etc.. Ar

urma o adevărată apocalipsă și ar trebui să treacă secole pentru ca situația să fie remediată, măcar parțial.

Cu acest exemplu, ușor forțat, am dorit să sugerăm valorile inestimabile ale biodiversității și

necesitatea unei gândiri durabile. Adică asigurarea necesităților prezentului, fără a compromite

necesitățile generațiilor viitoare. Această abordare a lipsit prea multă vreme din calculele

economiștilor și ale societății, în general, motiv pentru care, natura a început să se răzbune pe cei

care au nesocotit-o. Și abia atunci când natura “se supără” ştim să devenim mai răbdători şi să

conştientizăm neputinţa noastră în faţa stihiilor naturii. Amintim câteva din consecinţele

tehnicizării naturii şi a lipsei totale de respect a omului, faţă de Planeta care îl găzduieşte:

încălzirea globală, deteriorarea stratului de ozon, creşterea frecvenţei fenomenelor climatice şi

geomorfice de risc, ploile acide, eutrofizarea apelor, scăderea fertilităţii solului, apariţia a

numeroase boli la om din pricina alimentaţiei nesănătoase şi a poluării, reducerea

biodiversităţii, munţii de deşeuri întâlniţi pretutindeni etc..

Economia ecologică consideră că pierderea resurselor naturale trebuie inclusă în

formula de calcul al produsului intern brut (Dobson, 2005). PIB-ul unei țări va fi unul real

numai dacă va cuprinde și costurile asociate cu deteriorarea mediului.

De exemplu, în Costa Rica, pierderile cauzate de defrișările masive ale pădurilor din

anii ’80 au fost mult mai mari decât valoarea produselor forestiere obținute. Producția

agricolă a țării a scăzut cu 17%, din cauza eroziunii solurilor. În Marea Britanie, costurile

ascunse de mediu din agricultură costă economia națională 2,6 miliarde de dolari, adică 9%

din valoarea producției britanice. În SUA, pierderile din agricultură determinate de eroziunea

solurilor se ridică la 44 miliarde de dolari anual. Suprapescuitul și pescuitul neautorizat

înseamnă dispariția a numeroase specii comerciale ceea ce poate conduce la falimentul

industriei piscicole. Încălzirea globală a favorizat invadarea mărilor și oceanelor cu meduze

uriașe, de mărimea unui om. Ajunse în plasele de pescuit, meduzele-gigant, cu tentacule de

până la 9 metri, răstoarnă pescadoare uriașe și consumă peștele comercial afectând atât

companiile piscicole, cât și alimentația globală a omenirii.

Desigur că, atribuirea unei valori economice biodiversității este foarte importantă

pentru conservaționiști, în dezbaterile și în lupta lor pentru protejarea diversității biologice.

Reducerea valorii acestor resurse la una strict monetară este însă nejustă și dăunătoare pentru

societatea umană. Sentimentele resimțite de oameni atunci când văd un peisaj frumos, un

21

animal în sălbăticie, o plantă rară, nu pot fi evaluate prin metode matematice simpliste. De

asemenea, nu se poate atribui o valoare monetară, vieților umane salvate prin utilizarea unei

substanțe active extrase dintr-o plantă, animal sau microorganism.

4.2. Valorile biodiversității Cu certitudine, cel mai important succes obținut de naturaliști la Conferința ONU de la

Rio de Janeiro (1992) a fost recunoașterea, de către toți participanții, a valorii biodiversității

și a necesității prezervării ei. Majoritatea conservaționiștilor recunosc următoarele 4 categorii

de valoare a biodiversității: valoarea economică, valoarea ecologică, valoarea opțională și

valoarea (intrinsecă) existențială. Valoarea ecologică a biodiversității se suprapune în bună

parte peste cea economică, în special cea indirectă, de aceea vor fi tratate împreună.

A. Valoarea economică a biodiversității

Valoarea economică a biodiversității poate fi directă și indirectă.

a. Valoarea economică directă se referă la valoarea de consum și la valoarea de piață a

produselor.

a1. Valoarea de consum a biodiversității include bunurile folosite la nivel local, precum

lemnul de foc, vânatul, peștele, legumele, fructele, plantele medicinale, care nu apar pe piețele

naționale și internaționale. Ele nu sunt cumpărate și nici vândute și, prin urmare, acestea nu sunt

luate în calcul pentru produsul intern brut. Valoarea de consum a biodiversității o regăsim, în

special, în anumite zone rurale și în societățile tradiționale.

În China, peste 5.000 de specii sunt folosite în scop medicinal, în India 6.000, în bazinul

Amazonului 2.000.

Necesarul de proteină al oamenilor din unele zone rurale ale lumii este asigurat din vânat în

proporții însemnate: 40% în Bostwana, respectiv 75% în RD Congo [Rao și McGowan, 2002]. În

Bostwana, sunt vânați anual peste 3 milioane de iepuri săritori. În Malysia de Est, valoarea de

consum a cărnii de porc sălbatic a fost estimată la 40 de milioane de dolari pe an [Caldecott, 1988].

În proximitatea râurilor, lacurilor și a coastelor marine și oceanice din întreaga lume, sunt colectate

anual 130 de milioane de tone de pește din care o bună parte este consumată local. Aproximativ 2,6

miliarde de oameni utilizează lemnul pentru încălzit și gătit.

Primack și colab. (2008) apreciază că ratele de extracție din Africa sunt nesustenabile, ele

depășind de 6 ori capacitatea de refacere a populațiilor vânate: păsări, mamifere, insecte adulte,

șerpi, omizi, viermi. Inclusiv în țările dezvoltate (Canada, SUA) există regiuni în care sute de mii de oameni sunt

dependenți de lemn pentru foc, de vânat și pescuit.

În multe țări, populațiile locale aveau strategii de conservare și de exploatare (interzicerea

tăierii arborilor naturali prin grija comunității sătești, prohibiția vânătorii în sezonul de împerechere

etc.) foarte eficiente care au fost distruse însă prin intervenția guvernelor, în numele modernității și

al economiei de piață.

Valoarea de consum directă a biodiversității este echivalentă cu suma pe care ar trebui să o

plătească oamenii atunci când sursa locală nu ar mai fi disponibilă. Epuizarea acestor mijloace ar

conduce la schimbarea modului de viață al populației respective, sau la migrarea în alte zone, rurale

sau urbane.

22

a2. Valoarea de piață a biodiversității cuprinde gama produselor obținute din mediul

natural și vândute pe piețe. Amintim aici: plantele medicinale, fructele și legumele, carnea și pieile,

fibrele, mierea, ceara, coloranții naturali, algele marine, nutrețurile, parfumurile naturale, gumele,

rășinile etc..

Ponderea veniturilor obținute din specii sălbatice este mai ridicată în țările în curs de

dezvoltare, cu populație predominantă în mediul rural, însă valoarea de utilizare a acestor resurse

este semnificativă și pentru statele puternic industrializate. De exemplu, în SUA, vânzarea

produselor naturale a ajuns în anul 2001 la 350 miliarde dolari, ceea ce reprezintă 4,5% din PIB-ul

țării.

Cel mai important produs obținut din mediul natural este lemnul. Valoarea circulantă anuală

a lemnului este de circa 400 de miliarde de dolari, din care 135 de miliarde reprezintă exportul cu

lemn. Din păcate, foarte multe țări sărace din zonele tropicale defrișează masiv pădurile pentru

exportul lemnului, cu valori de miliarde de dolari. Sumele obținute sunt folosite pentru plata

datoriilor externe, iar pădurea dispare definitiv, în majoritatea cazurilor [Primack și Corlett, 2005]. Produsele nelemnoase ale pădurii (vânat, fructe, latex, rășini, plante medicinale), deși sunt

numite “produse forestiere minore” sunt foarte importante din punct de vedere economic. În India,

aceste produse reprezintă 40% din veniturile aduse de pădure și asigură 55% din locurile de muncă,

iar în Zimbabwe produsele nelemnoase ale pădurii înseamnă 35% din veniturile comunităților

rurale.

Pentru speciile cultivate, populațiile sălbatice constituie surse genetice valoroase pentru

obținerea de noi soiuri, cu producție mai mare, cu rezistență la boli și dăunători și la diverși factori

de stres abiotic. Efectele ameliorării genetice ale plantelor de cultură pot fi remarcabile din punct de

vedere economic. Astfel, în SUA, în perioada 1930 – 1980, creșterea producțiilor datorate noilor

soiuri de plante a adus beneficii de circa 1 miliard USD/an. Cultivarea soiurilor de tomate obținute

în Peru, prin transferul de la specii sălbatice al genelor ce determină creșterea mărimii fructelor și a

conținutului în zahăr, a crescut veniturile cu 80 de milioane de USD [Iltis, 1988].

Speciile sălbatice pot fi utilizate ca agenți biologici de control pentru agricultură. Un

exemplu concludent este viermele alb al maniocului (Phenacoccus manihotis). Dăunătorul a pătruns

accidental în Africa și a distrus culturile de manioc (Manihot esculenta) – tuberculul Africii negre –

ce ocupă mai bine de 4 milioane hectare. Dăunătorul a adus pagube de circa 2 miliarde USD/an, iar

hrana a 200 de milioane de africani a fost serios afectată [Iltis, 1988]. Cercetătorii au descoperit că,

în Paraguay, există o viespe care parazitează acest vierme [Herren și Neuenshwander, 1991].

Creșterea industrială a parazitului și lansările făcute în întreaga Africă au condus la reducerea

pagubelor produse de viermele alb al maniocului în proporție de 95%. Resursele naturale sunt o sursă esențială de materii prime în industria farmaceutică. Mai

mult de 60% din populația Terrei este dependentă de plantele folosite pentru tratarea diferitelor

maladii. Mai mult de 75% din primele 150 de medicamente utilizate în mod curent în SUA sunt

derivate din plante, animale, fungi, bacterii [Dobson, 1998].

În compoziția naturală a tisei pacifice (Taxus brevifolia) din pădurile seculare nord-

americane a fost descoperit taxolul – o substanță chimică care și-a dovedit eficiența în tratarea

cancerului ovarian. Ginkgo biloba este folosită de mii de ani în medicina tradițională chinezească.

În ultimii 30 de ani, în Europa, Asia și America de Nord s-a dezvoltat o adevărată industrie în

valorificarea frunzelor de la acest arbore, estimată la 500 milioane dolari.

23

Odată cu dezvoltarea tehnico - științifică, atenția oamenilor de știință s-a îndreptat spre

produsele sintetizate în laborator, considerate superioare celor naturale care au rezultat în urma unei

evoluții de milioane de ani. În timp, s-a constatat că moleculele sintetice prezintă efecte secundare

negative și necesită eforturi financiare deosebite. De aceea, în ultimele decenii, oamenii se

orientează tot mai mult spre valorificarea moleculelor naturale și a combinațiilor dintre acestea.

Numeroase medicamente sintetizate chimic au fost utilizate inițial în medicina tradițională.

Amintim aici scoarța de salcie (Salix sp.) folosită de greci și de americani pentru calmarea durerilor,

care a condus la descoperirea acidului acetilsalicilic, substanța activă a aspirinei. Multe ingrediente

farmaceutice sunt obținute din veninul unor șerpi sau artropode, din fungi și alte microorganisme.

Scleroții cornului secarei (Claviceps purpurea) – o ciupercă fitopatogenă – conțin alcaloizi

(ergotamină, ergocornina, ergocristina și ergocriptina) utilizați în fabricarea a 14 medicamente

eficiente în tratarea bolilor cardiovasculare, a celor psihonevrotice, a hemoragiilor ș.a., specifice

vieții moderne. Într-un melc de mare (Catharanthus roseus) din Madagascar a fost identificată o

substanță activă utilizată cu succes în tratarea leucemiei și a altor boli de sânge. Tratamentele au redus mortalitatea infantilă a bolnavilor de leucemie de la 90% la 10%.

În natură, oamenii de știință continuă să identifice substanțe active pentru tratarea

cancerului, a virusului HIV și a altor maladii umane și nu se poate cunoaște în acest moment care

sunt speciile ce găzduiesc acele substanțe.

b. Valoarea economică indirectă Pe lângă beneficiile economice directe, comunitățile biologice produc servicii ecologice de o

valoare inestimabilă la nivel regional și global. Acestea nu au legătură cu activitățile de exploatare

și nu apar în statisticile economice, dar valoarea lor o depășește adesea pe cea a produselor naturale

recoltate. Societatea umană depinde în totalitate de ecosistemele naturale, iar continuarea perturbării

și distrugerii lor pot periclita însăși existența umanității [Diamond, 2005]. Ecosistemele previn

inundațiile și eroziunea solurilor, purifică aerul și apele, reaprovizionează pânza freatică, reciclează

deșeurile, recirculă nutrienții și oferă locuri pentru recreere și pentru studierea naturii. Această

valoarea indirectă a biodiversității mai este numită valoare de folosință neconsumabilă.

Estimările făcute de Costanza și colab. (1997) arată că beneficiile indirecte aduse de

ecosisteme la nivel mondial se ridică la 33 de trilioane de dolari, valoare superioară veniturilor

aduse prin exploatarea directă a biodiversității. Întrucât economiștii se află la începutul cuantificării

valorii neconsumabile a biodiversității nu există încă un sistem general valabil de estimare a acestor

valori.

Valorile indirecte ale biodiversității nu apar deocamdată nici în bilanțurile finale ale

evaluărilor de mediu, nici în PIB-uri. Ele se referă la: productivitatea ecosistemelor și capacitatea de stocare a carbonului, protecția apelor și a solului, ameliorarea climatului și a calității aerului,

recircularea nutrienților și tratarea deșeurilor, relațiile dintre specii, indicatori ai stării de mediu,

recreere și turism [Primack și colab., 2008].

Productivitatea ecosistemelor și capacitatea de stocare a carbonului

Plantele verzi și algele fixează energia solară prin fotosinteză. Ele constituie atât sursă de

hrană directă pentru om cât și baza majorității rețelelor trofice de pe Terra care includ aproape toate

speciile exploatate de om. Prin urmare, distrugerea vegetației dintr-un areal poate să conducă la

diminuarea resurselor de hrană vegetală, dar și la deteriorarea comunităților de animale cu

importanță alimentară pentru om.

24

Numeroase studii arată că pajiștile, pășunile și zonele umede cu diversitate mare de specii,

precum și pădurile neexploatate au capacitate mare de absorbție a dioxidului de carbon, rezistență

sporită la secetă și specii invazive și capacitate mai mare de adaptare la schimbările produse de

activitățile antropice (încălzire globală, creșterea concentrației de oxizi de sulf, oxizi de azot, dioxid

de carbon, distrugerea stratului de ozon etc.) [Loreau și colab., 2002; Diaz și colab., 2003; Zavaleta

și Hulvey, 2004, Tilman, 1999; Foley și colab., 2005]. De menționat că refacerea ecosistemelor

degradate este extrem de costisitoare, iar funcționalitatea inițială a ecosistemelor nu mai poate fi

stabilită din cauza reducerii bogăției de specii.

În fig. 1.8 se evidențiază corelația pozitivă dintre bogăția de specii ierboase, gradul de

acoperire a terenului cu plante și producția vegetală pe unitatea de suprafață.

Pădurile, prin procesul de fotosinteză, absorb cantități imense de dioxid de carbon și sunt

adevărate fabrici de oxigen. Producția de oxigen într-o pădure de pin este de 30 tone/hectar, iar într-

o pădure de foioase de 16 tone/an/hectar. Un hectar de pădure stochează în medie de 20 de ori mai

mult carbon la hectar față de terenurile agricole [Berca, 2006; Pârvu, 2001].

Protecția apelor și a resurselor edafice Comunitățile biologice sunt vitale pentru menținerea calității apei și a solului. Pădurea – cel

mai complex ecosistem terestru - rămâne și în acest domeniu principalul factor de protecție.

Frunzele din coronamentul arborilor și litiera pădurii diminuează impactul picăturilor de ploaie

asupra solului, împiedicând eroziunea. Rădăcinile plantelor și diversele organisme din jurul lor

aerează solul și îi măresc capacitatea de absorbție a apei. Apa meteorică reținută de pădure este

eliberată treptat, permițând comunităților biologice să beneficieze de un aport hidric mărit timp

îndelungat.

Cercetările arată că eroziunea solului într-o pădure de fag matură este de 84 de ori mai mică

decât într-un teren fără vegetație. În cursul unei ploi torențiale grosimea stratului de sol spălat de

apă variază între 0,02-0,05 cm în pădurea cu sol acoperit de litieră, 1,6-2,5 cm în pășunea aflată în

pantă și 2,5-5 cm în terenul situat în pantă cu acoperire mică [Berca, 2006] – fig. 4.1.

Circa 65% din apa pluvială căzută pe suprafaţa pădurii este reţinută în sol, iar scurgerile de

suprafaţă sunt în medie de 5%, în timp ce, scurgerile de suprafaţă pe pășuni se ridică la 50%

[Doniţă şi colab., 1992]. În păduri sunt alimentate pânzele de apă freatică. În România, 2/3 din

sursele de apă sunt asigurate de munții împăduriți, deși aceștia ocupă doar 21% din suprafața țării.

Pădurea și vegetația forestieră funcționează ca niște adevărate zone tampon împotriva

inundațiilor, secetei și alunecărilor de teren, fixează nisipurile, diminuează semnificativ procesul de

erodare a solurilor și asanează terenurile cu exces de umiditate.

Apa trecută prin coronamentul arborilor și litiera pădurii este îmbunătățită și purificată prin îmbogățirea în ioni de calciu și bicarbonat de calciu și prin diminuarea conținutului

de amoniac și a altor factori poluanți.

Despăduririle măresc riscul alunecărilor de teren, cresc rata de eroziune a solurilor și

afectează fertilitatea lor. Concentrația ridicată a suspensiilor din apă conduce la mortalitatea

peștilor, a recifelor de corali și a altor animale acvatice. Eroziunea solurilor și inundațiile

degradează resursele de apă potabilă, mărind riscul de apariție a bolilor hidrice (holeră, dizenterie).

Acumularea de sedimente în baraje scade potențialul hidroenergetic (fig. 4.2).

Suprafața globală a pădurilor este un indicator cheie al sănătății Planetei. Se presupune că,

peisajul postglacial (în urmă cu 8.000-10.000 de ani) era ocupat cu pădure în proporție de 70% din

suprafața terestră. Defrișările deliberate, pentru extinderea terenurilor cultivate, a pășunilor și

25

fânețelor, au redus aceste suprafețe la circa 30%. Cele mai multe păduri sunt defrișate la tropice, în

țările în curs de dezvoltare. Pe Glob, se defrișează în medie circa 16 milioane de hectare de pădure,

în fiecare an, din care 90% sunt la tropice. Dispariția pădurilor înseamnă extinderea rapidă a

deșerturilor, în zonele aride ale Globului, care ocupă 41% din suprafața terestră și adăpostesc 1

miliard de oameni [Kaufman și Pyke, 2001]. La nivel mondial, 9 milioane km2 de terenuri aride au

fost transformate în deșerturi de către om.

Fig. 4.1 Specii ierboase din preerie, în loturi experimentale. Variantele cu biodiversitatea cea mai mare au înregistrat cele mai mari creșteri, măsurate prin gradul de acoperire cu plante (procentul ocupat de plante, raportat la suprafața totală) și producția primară (exprimată în greutate totală uscată a plantelor) [Tilman

(1999) citat de Primack și colab. (2008)]

Datorită defrișărilor masive ale pădurilor, inundațiile produc tot mai multe victime și pagube

materiale. În ultimii ani, acestea au condus la moartea a peste 100.000 de oameni. În România,

inundațiile catastrofale din anul 2005 au provocat moartea a 76 de persoane și pagube materiale de

1,66 miliarde euro, adică 0,6% din PIB-ul țării. Transformarea albiilor majore ale fluviilor și

râurilor în terenuri agricole (Mississippi, Missouri și Red River în SUA, Rhin, Dunăre și Volga în

Europa) sau indiguirea lor au reprezentat cauzele unor inundații devastatoare în ultimele decenii. De

reconstrucție a zonelor umede inițiale de-a lungul acestor fluvii [Primack și colab., 2008].

În anii ’80, municipalitatea orașului New York a cheltuit 1,5 miliarde de dolari pentru

menținerea pădurilor și utilizarea unor practici agricole durabile în jurul spațiilor de alimentare cu

apă a orașului. Stațiile de tratare și de epurare a apei care ar fi trebuit construite pentru a asigura

aproximativ aceeași calitate a apei s-ar fi ridicat la 8-9 miliarde de dolari [McKibben, 1996].

Ameliorarea climatului și a calității aerului Comunitățile vegetale au un rol important în reglarea climatului atât la nivel local, cât și la

nivel regional și global.

La nivel local, arborii stochează carbon și produc oxigen, iar în sezoanele calde reduc

temperaturile prin umbrire, consum de energie calorică și evapotranspirație. Prezența vegetației, în

special a celei lemnoase, asigură confortul și eficiența muncii în perioadele cu temperaturi ridicate.

Efectul de răcorire al arborilor reduce costurile cu ventilatoarele și cu aparatele de aer condiționat.

Vegetația lemnoasă constituie bariere de protecție a zonelor locuite și cultivate împotriva vânturilor

puternice.

26

Fig. 4.2 Pădurea ca factor integrator de valori [Berca, 2006]

La nivel regional, prin transpirația plantelor, apa este redată atmosferei și creează norii

generatori de precipitații. În multe zone ale Terrei, unde s-au făcut defrișări masive ale pădurilor,

secetele sunt tot mai frecvente, iar temperatura atmosferică este mai ridicată.

La nivel global, reducerea vegetației dereglează circuitul carbonului. Diminuarea cantității

de CO2 absorbit prin fotosinteză conduce la acumularea acestui gaz în atmosferă și la accentuarea

efectului de seră natural.

Pădurea are un microclimat propriu, de tip forestier (fitoclimat forestier), mai blând și mai

stabil, care se manifestă și în vecinătatea pădurilor.

27

Numeroase cercetări demonstrează rolul depoluant al pădurii. Astfel, un curent de aer

contaminat cu SO2 (concentrație de 0,1 mg/mc) va fi complet depoluat dacă traversează lent un

hectar de pădure. Prin reducerea vitezei vântului și prin acțiunea frunzișului, un hectar de pădure

poate reține 60-70 de tone de praf, într-un an [Giurgiu, 1980].

Pădurea realizează și un efect de epurare microbiană a aerului, prin fitoncidele volatile

produse de plante (fitoncid = substanță formată în țesuturile plantelor superioare care inhibă

dezvoltarea sau provoacă distrugerea unor microorganisme). S-a contatat că, pe bulevardele

Parisului concentrația bacteriilor este de 570.000 bacterii/m3 de aer, în unele magazine ajunge chiar

și la 4-8 milioane, în timp ce, în pădurea Fontainbleau din apropierea metropolei nivelul acestora se

situează în jurul valorii de 50-55 bacterii/m3 de aer.

Pe lângă efectul depoluant, pădurea are și un rol sanogen. Pădurea optimizează tensiunea

arterială și are o concentrație de ioni benefici pentru sănătate, cu 30-70% mai mare decât terenurile

neforestiere. Pădurea contribuie la îmbunătățirea stării de sănătate a oamenilor atât prin purificarea

și ozonificarea aerului, cât și prin confortul psihic pe care-l oferă. Aerul din pădurile de rășinoase ajută la vindecarea afecțiunilor respiratorii.

Pădurile și spațiile verzi, în general, atenuează intensitatea zgomotelor. Ele funcționează ca

niște “ecrane acustice”. Prin persistența frunzișului, pădurile de rășinoase oferă o protecție fonică

superioară tot timpul anului. Cercetările din SUA arată că perdelele de protecție din preajma

șoselelor diminuează zgomotul produs de automobile cu circa 10%.

Recircularea nutrienților și tratarea deșeurilor Comunitățile biologice sunt capabile să acumuleze și să imobilizeze poluanții toxici eliberați

în mediu (metale grele, nutrienți, pesticide etc.) prin ape uzate menajere, agricole și industriale.

Excesul de nutrienți din ape și din soluri este utilizat de către alge și plante în procesul de

fotosinteză constituind lanțuri trofice noi.

Relațiile dintre specii Numeroase specii cu importanță economică directă sunt dependente de specii sălbatice care,

în mod aparent, nu afectează speciile valorificate de om. Astfel, scăderea unor populații de insecte

și plante poate avea ca rezultat scăderea populațiilor de interes cinegetic și piscicol.

Sute de specii de plante cultivate depind de insectele polenizatoare sălbatice și de albine.

Valoarea acestor polenizatori a fost estimată la 20-40 miliarde dolari/an.

Multe specii de plante sălbatice utile sunt răspândite cu ajutorul diferitelor specii de

animale care le consumă fructele și le diseminează semințele. Dacă acele animale sunt vânate în

mod excesiv există, implicit, riscul extincției plantelor dependente de ele.

Descompunătorii (fungi și bacterii saprofage) și detritivorele (viermi, miriapode, crustacei, moluște, acarieni etc.) fărâmițează și mineralizează materia organică moartă, punând la dispoziția

plantelor nutrienții minerali necesari creșterii și dezvoltării plantelor. Distrugerea acestor categorii

de organisme, prin poluarea sau degradarea ecosistemelor, înseamnă micșorarea producției vegetale

și animale utilizate pentru hrana oamenilor [Maxim, 2008].

Ciupercile micorizante care se dezvoltă pe rădăcinile multor specii de plante sunt esențiale

pentru absorbția apei și a substanțelor minerale. Ploile acide și poluanții atmosferici distrug însă

aceste micorize. În numeroase areale din America de Nord, creșterea lentă și moartea a numeroși

arbori se datorează ploilor acide și poluării aerului.

28

Monitorizarea factorilor de mediu Speciile sensibile la diverse toxine pot servi ca indicatori ai stării de sanogeneză a mediului,

substituind echipamente de detecție foarte scumpe. Cele mai cunoscute specii indicatoare sunt

lichenii de piatră care absorb substanțele chimice din aer și din apa de ploaie. Anumite specii de

licheni dispar la o anumită concentrație a poluanților, alte specii trăiesc doar în păduri seculare,

neafectate antropic, iar distribuția spațială și densitatea populațiilor de licheni pot folosi la

identificarea arealelor puternic afectate de poluanți.

Dintre speciile acvatice, moluștele sunt cele mai utilizate ca bioindicatori. Acestea filtrează

o cantitate mare de apă și concentrează în țesuturile lor metale grele, pesticide și alte substanțe

toxice. În SUA analiza țesuturilor la moluștele din diferite situri permite monitorizarea apelor de

coastă și a apelor dulci [Person și colab., 2000].

Recreere și turism Ecosistemele furnizează oamenilor numeroase servicii pentru recreere, cu o valoare

monetară considerabilă, denumită valoare recreativă. Calitățile estetice și recreaționale ale diversității biologice produc oamenilor bucurie –

sentiment care îmbunătățește calitatea vieții unui om. Imaginea unui câmp înflorit, a unor păsări în

zbor, a unui izvor de munte, sau a unui codru secular îmbogățește viața afectivă a oamenilor și

mărește randamentul muncii lor.

Evaluările făcute de Groom și colab. (2006) arată că, ariile naturale protejate din SUA sunt

vizitate anual de circa 350 de milioane de turiști, iar veniturile obținute se ridică la circa 4 miliarde

de dolari, din taxe de vizitare, transport, cazare, alimente și echipamente etc.. Valoarea recreativă a

pădurilor din SUA este mult mai mare decât cea obținută prin exploatarea lemnului și reprezintă

circa 75% din valoarea totală a acestora.

Turismul contribuie la dezvoltarea economică a comunităților locale care obțin venituri prin

asigurarea locurilor de cazare a turiștilor, prin vânzarea de alimente, suveniruri etc.. Zonele turistice

presupun dezvoltarea infrastructurii, construcția de spații comerciale, de dispensare medicale ș.a..

Toate aceste activități oferă noi locuri de muncă comunităților din zonele turistice. Populațiile

locale au posibilitatea să-și revigoreze unele meșteșuguri locale și, prin aceasta, să-și consolideze

atât prosperitatea materială cât și identitatea culturală locală.

Ecoturismul este o ramură importantă a economiei mondiale, similară cu cea a industriei

extractive, a petrolului, a construcțiilor de mașini etc. Este o latură a activității recreaționale care

implică vizitarea unor comunități biologice deosebite (savana africană, recife de corali, deșerturi,

păduri tropicale etc.) pentru observarea unor specii carismatice (leul, ursulețul panda, elefanții,

girafele, zebrele etc.) în mediul lor natural. Ecoturismul promovează respectul față de natură și față de obiceiurile, tradițiile și modul de

viață a comunităților locale din zonă. Ecoturismul contribuie activ atât la conservarea patrimoniului

natural cât și al celui cultural. Un alt aspect caracteristic ecoturismului este reprezentat de obținerea

beneficiilor pentru comunitatea locală (fig. 4.3). Aceasta înseamnă angajarea personalului de pe

plan local, aprovizionarea cu produse specifice zonei, implicarea localnicilor în luarea deciziilor și

în organizarea activităților turistice. Valoarea călătoriilor pentru a observa elefanții din Kenya în

habitatul lor natural a fost evaluată la circa 25 de milioane de dolari pe an [Brown, 1993].

Valoarea educațională și științifică Multe programe de televiziune, cărți, manuale, reviste, materiale multimedia au ca subiect

teme din natură, iar valoarea lor se ridică la miliarde de dolari. Numeroși specialiști sunt angajați

29

pentru a face observații și cercetări în domeniul naturii și în elaborarea materialelor și a activității

educaționale propriu-zise.

Fig. 4.3 Elementele componente ale unui program de ecoturism [Braithwaite, 2001 citat de Primack și colab., 2008]

B. Valoarea opțională a biodiversității Valoarea opțională a biodiversității se referă la potențialul unei specii de a produce beneficii

societății umane în viitor.

Speciile de plante sălbatice pot fi valorificate pentru îmbunătățirea genetică a plantelor

cultivate și obținerea de soiuri noi, cu producții mai mari și calități nutritive superioare, cu

rezistență la atacul bolilor și dăunătorilor, cu toleranță la secetă și la schimbările climatice globale.

Biologii caută în natură specii care să fie utilizate ca agenți biologici de control ai dăunătorilor

fitofagi.

Companiile farmaceutice desfășoară programe ample de identificare a unor specii de plante, animale și microorganisme care să fie utilizate în controlul celulelor canceroase, a virusului HIV și

a altor maladii grave. Mai nou, corporațiile farmaceutice includ în cercetările plantelor medicinale

tradiționale colaborarea cu vracii și cu vindecătorii locali. Aceștia cunosc proprietățile curative ale

plantelor din zona lor și modul lor de întrebuințare și pot contribui astfel la valorificarea superioară

a acestora.

Toate aceste beneficii, efective sau potențiale, sunt posibile numai prin protejarea

corespunzătoare a resurselor biologice. Nu se cunoaște care specie, prin proprietățile sale, poate fi

salvatoare pentru omenire. Nu putem evalua exact consecințele dispariției unei specii pentru

ecosistemul în care s-a format și a evoluat. De aceea, speciile și habitatele lor trebuie conservate,

atât pentru noi, cât și pentru generațiile viitoare.

30

C. Valoarea (intrinsecă) existențială a biodiversității

Valoarea instrinsecă a biodiversității se referă la dreptul fiecărei specii la existență, la

perpetuare în timp și la evoluție.

Anual, organizații guvernamentale și neguvernamentale contribuie cu miliarde de dolari

pentru diferite programe de conservare a speciilor, a peisajelor și a habitatelor. Persoanele implicate

în astfel de acțiuni recunosc valoarea intrinsecă a biodiversității, adică suma pe care ar fi dispuși să

o plătească pentru a proteja componente valoroase ale mediului ambiant pentru ei și pentru

generațiile viitoare.

Capitolul 5

EXTINCȚIA SPECIILOR ȘI AMENINȚĂRI PENTRU

DIVERSITATEA BIOLOGICĂ Numeroși oameni de știință consideră că dispariția speciilor este unul dintre cele mai grave

aspecte ale degradării mediului. Atâta timp cât speciile inițiale sunt menținute în ecosistem,

comunitățile vor avea capacitatea de a se reface. Dacă o specie dispare, odată cu ea va dispărea

pentru totdeauna informația genetică și toate combinațiile de gene pe care le conține.

Amenințările pentru specii și pentru comunitățile biologice sunt naturale și antropice.

Desigur că, atenția noastră se va îndrepta spre pericolele antropice la care este supusă diversitatea lumii vii.

5.1. Extincția speciilor Teoria evoluționistă spune că diversitatea speciilor de pe Terra a crescut continuu de la

apariția vieții. Această creştere nu a fost însă constantă, existând perioade cu o rată mare a

speciaţiei, urmate de altele cu schimbări minime. Extincțiile, ca şi speciaţiile, fac parte din ciclul

natural. Chiar dacă este un fenomen natural, pierderea speciilor este periculoasă atunci când rata de

extincţie este mai mare decât rata speciaţiei. Atunci când rata speciaţiei este egală sau mai mare

decât cea a extincției, biodiversitatea rămâne constantă sau chiar va creşte.

O specie devine extinctă atunci când, nicăieri pe Glob, nu mai există vreun individ din

specia respectivă. Dacă specia se găsește doar în captivitate sau în mediul controlat de om este

extinctă în sălbăticie. În ambele situații specia este considerată extinctă global. Când o specie nu

mai populează arealul pe care l-a ocupat în trecut este denumită extinctă local. Similar, avem specii

extincte regional. Așa este exemplul ursului brun (Ursus arctos) care a dispărut din vestul Europei,

dar îl mai găsim în estul continentului. Unii conservaționiști vorbesc despre specii extincte ecologic,

adică cele care nu își mai pot îndeplini rolul lor în ecosistem, din cauza numărului scăzut de indivizi

[Sekercioglu și colab., 2004].

In evoluția geologică a Pământului au existat cinci extincţii în masă. Cea mai mare extincție

a avut loc la sfârşitul Permianului, acum 250 milioane ani, când se pare că au dispărut între 77 și 96% din totalul speciilor marine [Benton și Twichett, 2003]. Este foarte probabil ca extincțiile să fi

fost produse de perturbații majore (erupții vulcanice pe mari suprafețe sau coliziunea cu un asteroid)

care au determinat apariția unor schimbări ale mediului cărora multe specii nu le-au făcut faţă. Au

31

trebuit să treacă 50 de milioane de ani pentru ca numărul mare de familii pierdute în Permian să se

refacă. Extincţia speciilor apare chiar şi în absența unui fenomen violent.

Fig. 5.1 Extincțiile naturale în masă înregistrate de-a lungul istoriei

geologice a Pământului [Primack și colab., 2008] Apariția omului, în urmă cu 1,8 - 2 milioane de ani, a însemnat începutul celui de-al șaselea

episod de extincție în masă, prin supraexploatarea resurselor, poluare, distrugerea habitatelor și alte

activități antropice. Diversitatea globală a speciilor a atins maximum în perioada geologică actuală,

în urmă cu 30.000 de ani, iar primele efecte importante ale activităților umane asupra ratelor de

extincție au apărut în urmă cu 10.000 de ani. Atunci au început să dispară masiv mamiferele mari

din America și Australia, datorită vânatului excesiv (fig. 5.1).

Ratele de extincție, care stau la baza evaluării crizei biodiversității, se exprimă prin numărul sau procentul de specii dispărute de pe un areal, într-o anumită perioadă de timp [Dordea și Coman,

2005].

Ratele extincției sunt cele mai cunoscute și mai studiate la păsările și mamiferele terestre,

pentru că aceste specii sunt cele mai ușor de observat. Ratele de extincție sunt destul de relative,

mai ales în cazul speciilor nevertebrate. Chiar și la păsări și mamifere, unele specii declarate

extincte au fost redescoperite.

Estimările făcute din anul 1600 până în prezent arată că, majoritatea extincțiilor au avut loc

în ultimii 150 de ani. Astfel, dacă rata de extincție a păsărilor în perioada 1500-1725 s-a situat între

zero și cinci specii la fiecare 25 de ani, din 1850 încoace aceasta a crescut la 16 specii pentru fiecare

interval de 25 de ani.

Endemismul este un factor important în stabilirea riscului de extincție. Specia endemică este

o specie rară, pe care o găsim în mod natural doar într-un singur areal geografic.

32

Cele mai mari rate de extincție se întâlnesc pe insule. Aceste unități geografice izolate au un

număr mare de specii endemice – cele mai vulnerabile la extincție – mai ales dacă numărul

populațiilor este redus. De asemenea, speciile insulare au evoluat în condiții de competiție redusă,

iar introducerea de către om a unor specii de pe continente grăbește extincția lor. Un exemplu

relevant este cel al arhipelagului Hawai. În jurul anului 400 d.Hr., când polinezienii au descoperit

aceste insule acolo existau 98 de specii de păsări. Noii stăpâni ai arhipelagului au defrișat suprafețe

întinse de păduri pentru agricultură și au adus cu ei șobolanul polinezian, câinele și porcul domestic.

În 1778, când au ajuns europenii pe acele teritorii, 50% din speciile de păsări erau deja dispărute.

Europenii au introdus și ei pe insule specii noi (pisici, noi specii de șobolani, capre, vite ș.a.) și

odată cu acestea numeroase boli care s-au răspândit în fauna sălbatică din zonă. Au continuat

defrișările în favoarea terenurilor agricole și astfel, în prezent, 70% din fauna originară de păsări a

dispărut, iar altele sunt amenințate cu dispariția. În Insulele Hawai, 91% din speciile de

angiosperme sunt endemice. Se apreciază că 10% dintre ele au dispărut, iar 40% sunt amenințate cu

extincția. Cele mai vulnerabile categorii de specii la extincție sunt următoarele:

- Speciile cu areal geografic restrâns. Dacă o specie se găsește într-un singur loc, sau în

câteva locuri, iar habitatul ei este distrus de activitățile antropice, această specie va deveni extinctă.

Exemple: unele specii de păsări din insulele oceanice, peștii care trăiesc într-un singur lac sau bazin

hidrografic etc. [Grant și Grant, 1997].

- Speciile cu număr redus de populații. Speciile cu număr redus de populații au, în general,

un areal restrâns, iar producerea unor evenimente neprevăzute (erupție vulcanică, cutremur,

incendiu, epidemie etc.) poate să conducă la dispariția lor [Pinto și colab., 2005].

- Speciile cu populații de mărime mică sunt mult mai expuse la extincție decât cele cu

populații mari, ca urmare a variațiilor demografice, a pierderii variabilității genetice etc..

- Speciile cu populații în declin. În aceste situații, prevenirea extincției presupune

identificarea și corectarea cauzelor care au condus la scăderea numărului de indivizi [Peery și

colab., 2004].

- Speciile vânate sau exploatate de oameni. Aceste activități trebuie reglementate prin acte

normative și de piață.

- Animalele cu corpul mare. De regulă, aceste specii au rate reproductive mici, necesită

cantități mari de hrană și ocupă teritorii întinse. Unele intră în competiție cu vânătorii și pot aduce

pagube animalelor domestice, altele sunt vânate din plăcere.

- Speciile migratoare sezonier, așa cum sunt păsările migratoare, ungulatele, somonii ș.a.

care depind de două tipuri de habitate. Dacă aceste specii sunt împiedicate să migreze, procesul de reproducere și posibilitățile de hrănire sunt afectate și, prin urmare, existența lor este pusă în

pericol.

- Speciile cu variabilitate genetică mică. Acestea au capacitate redusă de adaptare la factorii

de stres, biotici și abiotici (schimbări de mediu, o boală, un prădător etc.) și riscul dispariției este

mult mai mare decât la cele cu un genofond mai bogat.

- Speciile care trăiesc permanent sau temporar în grupuri sunt mult mai vulnerabile decât

cele la care indivizii sunt distribuiți pe suprafețe mai mari. Exemple: liliecii, turmele de bizoni,

bancurile de pești, arborii din jurul localităților de la care se recoltează fructele etc..

Ratele extincțiilor vor rămâne în continuare mari la: păsări și mamifere, amfibieni,

gimnosperme, palmieri.

33

Categorii de conservare Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) a elaborat un sistem de

clasificare a speciilor pentru evaluarea gradului de amenințare a acestora (fig. 5.2). Sistemul

cuprinde 11 (9 + 2) categorii de conservare, după cum urmează:

1. Extincte (EX - extinct). Sunt speciile care nu mai există.

1. Extincte în sălbăticie (EW - Extinct in the wild) – Speciile care mai trăiesc doar în mediul

controlat de om, în afara arealului inițial.

2. În pericol critic (CR – Critically Endagered). Speciile care prezintă risc extrem de ridicat de a

deveni extincte în sălbăticie.

3. În pericol (EN – Endagered). Speciile care prezintă risc foarte ridicat de a deveni extincte în

sălbăticie.

4. Vulnerabile (VU – Vulnerable). Speciile care prezintă risc ridicat de a deveni extincte în

sălbăticie.

5. Aproape amenințate (NT – Near Threatened). 6. Neamenințate (LC – Least Concern)

7. Date insuficiente (DD – Data Deficient)

8. Neevaluate (NE – Not Evaluated)

Când se fac evaluări la nivel regional sau național, se mai utilizează două categorii:

9. Extinctă regional (RE – Regional Extinct)

10. Neaplicabil (NA – Not Applicable)

Speciile din categoriile 4, 5 și 6 (EN, VU și NT) sunt considerate amenințate cu dispariția și

presupun măsuri speciale de protecție, fiind protejate prin acorduri internaționale. Pentru aceste

categorii de conservare a fost elaborat un sistem de evaluare cantitativă, bazat pe calculul

probabilității extincției [Gärdenfors, 2001]. Speciile aflate în pericol (CR, EN, VU) au fost

introduse în așa numitele “Liste roșii” cu specii de plante și animale amenințate, care formează

“Cărțile roșii” ale speciilor amenințate.

Includerea speciilor într-o categorie de conservare sau alta se face în funcție de următoarele

criterii, denumite criteriile Listei Roșii:

A. Declin observabil al numărului de indivizi. Populațiile vor fi în declin cu cel puțin 80%

din efectiv peste 10 ani sau 3 generații.

B. Mărimea arealului ocupat de specie. Pierderea habitatelor este una dintre amenințările

majore ale biodiversității. Dacă arealul unei specii va deveni mai mic de 100 km2 pentru

o locație pot apărea dezechilibre ecologice importante.

C. Declinul estimat al numărului de indivizi. Dacă efectivul indivizilor maturi este mai mic de 250, înseamnă că numărul indivizii reproducători va scădea cu 25% în 3 ani, sau într-

o generație.

D. Numărul indivizilor maturi care trăiesc în prezent. Nivelul critic al indivizilor maturi

este mai mic de 50.

E. Probabilitatea speciei de a deveni extinctă într-un număr de ani sau generații. Criteriul

se referă la situația în care probabilitatea extincției gobale este mai mare de 50%, în

următorii 10 ani sau 3 generații.

Cartea roșie publicată de IUCN cuprindea în anul 2004, 1.101 specii de mamifere din totalul

de 5.416 descrise, 1.213 specii de păsări amenințate din totalul de 9.917 descrise, 1.170 specii de

amfibieni din totalul de 5.743 descrise, 800 specii de pești, 304 specii de reptile, 974 specii de

34

moluște, 559 specii de insecte, 429 specii de crustacee și 11.824 specii de plante [Bailie și colab.,

2004].

Fig. 5.2 Conform sistemului de clasificare IUCN, statutul de conservare a speciilor depinde de bogăția informațiilor legate de specia respectivă

[Primack și colab., 2008] În țara noastră, speciile amenințate sunt incluse în Cartea roșie a vertebratelor din România

(2005), Cartea roșie a plantelor vasculare din România (2009), Lista roșie a macrofungilor din România ș.a. [Botnariuc și Tatole, 2005; Dihoru și Negrean, 2009].

La nivel național, lista speciilor sălbatice protejate, în conformitate cu sistemul de clasificare

IUCN, se prezintă astfel:

- fungi: 179 de specii din totalul de 8727;

- briofite: 10 specii din totalul de 1114;

- plante vasculare: 548 de specii și subspecii din totalul de 3.795;

- vertebrate: 195 de specii (61%) din totalul de 319

o mamifere: 57 de specii din cele 102 identificate;

o păsări: 72 de specii, toate beneficiind de un regim special de protecție;

o reptile: 19 specii din totalul de 23;

o amfibieni: 17 specii din totalul de 19, toate beneficiind de un regim special de

protecție;

o pești de apă dulce: 30 de specii din totalul de 103;

- nevertebrate: 90 de specii protejate, după cum urmează.

o crustacee: 2 specii;

o coleoptere: 27 de specii;

o lepidoptere: 11 specii;

o odonate: 5 specii; o orthoptere: 21 de specii;

o moluște: 23 de specii; o hirudinee: o specie

Din fauna Mării Negre, în lista roșie găsim cele 3 specii de delfini, toate speciile de sturioni,

cinci specii de scrumbii, trei specii de guvizi. În total, 20 de specii marine [146].

35

5.2. Ameninţări pentru diversitatea biologică Conservaționiștii au identificat șapte pericole majore pentru diversitatea biologică care

decurg, în principal, din creșterea exponențială a populației umane și care implică accelerarea

utilizării resurselor naturale. Amenințările de natură antropică acționează la scară mare și cu o

rapiditate care depășește capacitatea de adaptare a speciilor. Acțiunea lor poate fi cumulată sau chiar

sinergică. Aceste pericole se referă la: distrugerea, fragmentarea și degradarea habitatelor,

schimbările climatice globale, supraexploatarea, speciile invazive și diversificarea maladiilor (fig. 5.3).

Fig. 5.3 Pericolele majore pentru diversitatea biologică [Groom și colab., 2006]

Cele mai importante pierderi pentru diversitatea biologică s-au înregistrat în ultimul secol și

jumătate. În 1850, populația Globului era de un miliard, în timp ce astăzi atinge 6,6 miliarde

locuitori. Dacă populația va crește în acest ritm, în anul 2050 va ajunge la 10 miliarde, iar estimările

arată că Pământul poate susține doar 8-9 miliarde locuitori. Densitatea populației este un indicator

al presiunii ecologice asupra biodiversității. Oamenii utilizează cantități tot mai impresionante de

resurse naturale (lemn, carne, plante) și continuă să transforme habitatele naturale în terenuri pentru agricultură și spații construite.

Un alt dușman redutabil al biodiversității este sărăcia. Aproximativ un miliard de oameni

trăiesc sub limita sărăciei, cu doi dolari/zi. Aceștia sunt prea înfometați pentru a se gândi la

conservarea diversității biologice.

Soluțiile pentru aceste două probleme majore – creșterea demografică și sărăcia – sunt

programele eficiente de control al natalității și limitarea consumului exagerat de resurse naturale la

locuitorii bogați ai Terrei.

36

În multe țări industrializate s-a remarcat o stabilizare a dinamicii populației, în timp ce, în

țările în curs de dezvoltare din Asia, America Latină și Africa tropicală populația continuă să

crească. Se estimează că aplicarea unor programe de control al natalității în aceste țări ar putea

conduce la o populație de circa 8 miliarde de locuitori în anul 2050.

În privința utilizării resurselor naturale, credem că este relevant următorul exemplu: Statele

Unite ale Americii dețin 5% din populația Globului, dar consumă în fiecare an circa 25% din

resursele naturale obținute la nivel mondial. În fiecare an, un cetățean al Americii consumă de 17

ori mai multă energie și de 79 de ori mai multă hârtie decât un cetățean al Indiei.

Deseori, impactul populațiilor umane asupra mediului este resimțit la distanțe foarte mari,

deoarece ele pot consuma resurse naturale obținute în alte zone ale Globului. De exemplu, peștele,

cafeaua, ciocolata, icrele negre, ceaiul ș.a. consumate de locuitorii europeni, sunt obținute în

pădurile tropicale, în Alaska, sau în alte zone unde este periclitată diversitatea biologică.

Rees (2001) propune următoarea formulă pentru calculul impactului unei populații umane

(I) asupra mediului: I = P x A x T

în care: P = numărul de locuitori

A = venitul mediu pe locuitor

T = nivelul tehnologic

Suprafața de teren biologic productivă, necesară pentru a satisface nevoile de resurse

naturale și pentru a asimila deșeurile produse de o populație umană, a fost denumită amprentă

ecologică. Capacitatea biosferei de a produce resurse și de a asimila deșeurile umane este de 1,8

ha/locuitor, iar amprenta ecologică la nivel mondial este de 2,2 ha/persoană. Comparația dintre

valorile amprentei ecologice din diferite state ale lumii relevă însă diferențe impresionante între

acestea:

- India: 1,1 ha/persoană

- Indonezia: 1,5 ha/persoană

- România și Brazilia: 2,5 ha/persoană

- China: 3,4 ha/persoană

- Rusia: 5,3 ha/persoană

- Japonia: 5,9 ha/persoană

- Germania și Marea Britanie: 6,2 ha/persoană

- Australia: 7,6 ha/persoană

- Canada: 7,7 ha/persoană - Statele Unite: 12,2 ha/persoană

Se impune o reevaluare a modului de viață din țările bogate, o repartizare mai echitabilă a

resurselor și mai mult sprijin pentru țările sărace care ar permite o bioconservare mai eficientă.

5.2.1 Distrugerea habitatelor

Pierderea și degradarea habitatelor este cea mai importantă amenințare pentru diversitatea

biologică, de aceea, conservarea habitatelor rămâne cea mai eficientă metodă de conservare.

Distrugerea habitatelor este produsă de extinderea agriculturii (afectează 38% din speciile

37

amenințate), de activitățile industriale (afectează 35% din speciile amenințate), de pășunat (22%),

poluare (20%), infrastructură (17%), incendii naturale (13%) și exploatări forestiere (13%).

Prognoza ratelor de extincție se face după modelul biogeografic insular care se bazează pe

relația specie-suprafață [Gurd, 2006]. Dacă o insulă are, la un moment dat, un număr de specii, iar

suprafața habitatului natural de pe insulă se va reduce, va scădea în mod corespunzător și

capacitatea insulei de a susține același număr de specii. Prin urmare, numărul speciilor se va

micșora. Studiile arată că, reducerea cu 50% a unui habitat insular va conduce la dispariția a 10%

din specii (fig. 5.4). Acest model își găsește aplicabilitate și în cazul ariilor protejate care sunt

asemănate cu adevărate insule de habitate într-o mare inospitalieră.

Desigur că aceste prognoze variază foarte mult, în funcție de tipul habitatului și de specie.

Fig. 5.4 Modelul biogeografic al insulei. Dacă suprafața habitatului se va reduce cu 50%, numărul speciilor

va scădea cu 10%. Dacă suprafața habitatului se va micșora cu 90%, numărul speciilor pierdute va fi cu 50% mai mic

[Primack și colab., 2006]

Cele mai amenințate habitate sunt pădurile tropicale umede care ocupă 7% din suprafața Terrei. Se apreciază că acestea adăpostesc 50% din speciile lumii. Anual se defrișează circa 140.000

km2 din aceste păduri, adică aproximativ 60% din suprafața României. Pădurile tropicale umede se

defrișează masiv pentru extinderea culturilor agricole, a fermelor zootehnice, pentru înființarea de

plantații pomicole, pentru practicarea agriculturii itinerante (pădurea se taie și se arde, apoi în

golurile formate se cultivă plante agricole 2-3 sezoane, până la scăderea fertilității solului), pentru

obținerea lemnului (circa 2 miliarde de oameni folosesc lemnul pentru gătit).

Alte habitate amenințate sunt:

- Pădurile tropicale uscate care sunt mult mai potrivite pentru creșterea plantelor și

animalelor decât cele umede.

38

- Pajiștile din zona temperată care sunt transformate foarte ușor în terenuri arabile sau

ferme de animale; în America de Nord, 97% din prerile cu ierburi înalte au fost

transformate în terenuri cultivate [White și colab., 2000].

- Zonele umede și habitatele acvatice. Deși rolul acestor ecosisteme este unul extrem de

important (habitate pentru pești, nevertebrate acvatice și păsări, îmbunătățirea

microclimatului, controlul inundațiilor, asigurarea apei pentru consum, producerea

energiei electrice ș.a.) ele au fost puternic artificializate prin drenare, canalizare, poluare

chimică și înființare de baraje. Multe dintre aceste habitate au specii unice care sunt

supuse astfel riscului de extincție. În ultimii 200 de ani, în SUA, mai mult de jumătate

din zonele umede au fost distruse și odată cu acestea 40-50% din speciile de șerpi de apă

dulce [Stein și colab., 2000]. Numărul râurilor care nu au suferit modificări antropice

majore și care mai pot fi considerate naturale s-a redus drastic. În SUA, din totalul de 5,2

milioane km de râuri doar 2% mai pot fi considerate naturale [Harrison și Stiassn, 1999].

Din cele 30.000 de râuri ale Japoniei doar două mai pot fi considerate naturale, iar în România, din cele 21.943 km de râuri, 7% sunt degradate din punct de vedere calitativ,

iar aproximativ jumătate au un regim natural și seminatural. Hidrocentralele de mare

putere de la Porțile de Fier au avut un impact major asupra unor specii de pești, prin

bararea rutelor de migrație spre locurile de reproducere și de hrănire din amonte. Astfel,

50% din efectivele de sturioni din Dunăre au dispărut.

- Mediile costiere, dintre care cele mai importante sunt mangrovele și recifele de corali.

o Mangrovele (formație vegetală tropicală alcătuită din arbori și arbuști,

caracteristică țărmurilor maritime mlăștinoase, inundate în timpul fluxului) sunt

cele mai importante habitate pentru reproducerea și hrănirea a numeroase specii

de creveți și pești. De exemplu, în Australia, circa 2/3 din peștele comercial

depinde de ecosistemul mangrovelor. Se apreciază că, până în prezent, au fost

distruse pe plan mondial 35% din mangrove. Mangrovele sunt defrișate pentru

extinderea orezăriilor, obținerea lemnului de foc, pentru construcții ș.a.

o Recifele tropicale de corali (coral = animal care trăiește în colonii, în mările

calde, cu schelet calcaros de culoare roșie sau albă). Deși aceste recife ocupă doar

0,2% din suprafața Oceanului, ele adăpostesc 1/3 din speciile de pești oceanici.

Evaluările arată că omul a distrus și a degradat circa 40% din recifele de corali,

prin suprapescuit, supracolectare, introducere de specii invazive, creșterea

turbidității apei datorită eroziunii solului de pe terenurile despădurite, creșterea

excesivă a algelor datorită îmbogățirii apei în nutrienți etc..

Deșertificarea Deşertificarea este definitǎ de Convenţia ONU pentru Combaterea Deşertificǎrii ca -

“degradarea terenurilor din zonele aride, semiaride şi subumid-uscate ca rezultat al acţiunii

diferiţilor factori, inclusiv ai schimbǎrilor climatice, precum şi datorită activităţilor umane”. Ea

afecteazǎ 41% din suprafaţa terestrǎ şi peste 1 miliard de oameni. Cauzele principale ale extinderii

zonelor deșertice sunt: agricultura nedurabilă, suprapășunatul, tăierea arbuștilor, schimbările

climatice globale, suprapopularea. Rezultatele deșertificării sunt distrugerea stratului fertil, urmată

de pierderea capacității solului de a susține recolte, pășuni sau alte activități umane. Impactul

economic este impresionant, cu pierderi de mai bine de 40 miliarde de dolari pe an, în bunuri

agricole și în creșterea prețurilor la alimente. Deșertificarea creează condiții de incendii, furtuni și

39

lipsă de apă. Praful din zonele deșertificate ajunge în orașe, iar particulele de praf inhalate în

organismul uman afectează grav sănătatea (fig. 5.5).

Pe Glob, cel mai intens proces de deșertificare este în zona Sahelului african (partea sudică a

Deșertului Sahara) unde trăiesc de 2,5 ori mai mulți oameni decât capacitatea de susținere a

arealului. Extinderea deșertului va conduce la dispariția majorității speciilor native de mamifere din

acest habitat.

Fig. 5.5 Zonele Globului supuse deșertificării [Allen și Waren, 1993]

În România, o treime din teritoriul țării (aproximativ 7 milioane de hectare) și 40% din

suprafața agricolă se află în zone cu risc de deșertificare. Regiunile cele mai expuse sunt sudul

Câmpiei Române, Dobrogea și sudul Moldovei. Defrișările exagerate amenință echilibrul ecologic

al României, siguranța alimentară și sănătatea populației. Dacă în anul 1900 România avea 18

milioane hectare de pădure, în 1945 erau 9 milioane hectare, iar în prezent s-a ajuns la 6,5 milioane

de hectare împădurite.

Soluțiile propuse pentru stoparea deșertificării sunt: practicile agricole durabile, eliminarea

sărăciei, controlul populației, refacerea zonelor împădurite etc.

5.2.2 Fragmentarea habitatelor Fragmentarea habitatelor prin drumuri, căi ferate, linii electrice, garduri, conducte de petrol

și gaz, terenuri agricole, medii urbane, construcții, mărește considerabil efectul de margine.

Marginea unui habitat se caracterizează prin modificarea caracteristicilor de microclimat.

Pentru înțelegerea efectului de margine, redăm în continuare exemplul clasic în care o arie protejată (pădure) în formă de patrulater, cu latura de 1000 m și suprafața de 100 de hectare, este

traversată de o șosea și o cale ferată, cu lățimea de 10 m. Suprafața efectivă ocupată de cele două

mijloace de comunicații este de 2%. Prin urmare, autoritățile pot considera că impactul construcției asupra ariei protejate este unul minim. În realitate, efectele negative sunt mult mai grave, din cauza

efectului de margine (fig. 5.6).

În cazul prezentat, habitatul păsărilor se va reduce la jumătate pentru că acestea nu-și vor

face cuiburi și nu-și vor crește puii decât în ariile interioare ale pădurii unde nu ajung pisicile,

șobolanii etc..

40

Fragmentarea habitatelor are și alte efecte negative asupra comunităților biologice. Multe

specii de mamifere, insecte și păsări se expun atacului prădătorilor dacă ajung în zone deschise.

Drumurile și gardurile pot fi bariere pentru mișcarea animalelor, pentru hrană și împerechere.

Fragmentarea habitatelor poate conduce la divizarea populației în subpopulații mici unde există

riscul consangvinizării și driftului genetic specifice populațiilor mici. În habitatele fragmentate,

contactul animalelor domestice cu cele sălbatice crește riscul de transmitere a unor boli, inclusiv la

om.

Fig. 5.6 Fragmentarea habitatului și efectul de margine. Dacă efectul de margine, unde păsările nu-și fac cuiburi, este de 100 m, înseamnă că rămân 64 de hectare pentru cuibăritul păsărilor. Traversarea ariei protejate de o șosea și de o cale ferată împarte rezervația în patru fragmente care vor totaliza doar 34,8

hectare (8,7 x 4) din cauza efectelor de margine cumulate. Astfel, drumul și calea ferată vor reduce interiorul ariei protejate cu 54,4% [Primack și colab., 2008]

Marginile fragmentelor de habitat au microclimatul (temperatură, umiditate, viteza vântului,

luminozitate) schimbat ceea ce poate conduce la diminuarea populațiilor de plante și animale,

adaptate la condițiile din interiorul pădurii. 5.2.3 Degradarea habitatelor

Degradarea habitatelor se referă la activități antropice care nu schimbă structura habitatelor,

dar afectează funcționalitatea lor. Spre exemplu, suprapășunatul poate determina dispariția unor

specii native de plante și extinderea unor specii care suportă condițiile nou create. Când apa caldă

de la o centrală termică ridică temperatura apei dintr-un râu vor dispărea mai multe specii de plante

și animale, din cauza degradării habitatului. Cea mai răspândită formă de degradare rămâne însă

poluarea cu diverse substanțe chimice. Efectele degradării habitatelor asupra comunităților

biologice pot fi observate în timp.

Poluarea cu pesticide.

La nivel mondial se utilizează peste 50.000 de pesticide, iar cantitatea de substanță activă

folosită este de 2,6 milioane tone (World Resources Institute, 1998). Cele mai periculoase pesticide

sunt cele organoclorurate care se acumulează în organele plantelor și sunt transferate aproape în

totalitate animalelor și omului. De-a lungul lanţurilor trofice, aceste pesticide realizează

concentraţii crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. Procesul este cunoscut sub

denumirea de concentrare - acumulare sau amplificare biologică. De exemplu, într-un lanţ trofic

acvatic cu cinci verigi, concentraţia de DDT creşte de la 0,000003 ppm DDT în mediul abiotic, la

41

25 ppm în ţesuturile păsărilor consumatoare de peşti carnivori, adică de aproximativ 10 milioane de

ori mai mare. Acest insecticid se acumulează îndeosebi în ţesuturile adipoase ale prădătorilor de

vârf (fig. 5.7). DDT-ul are o persistență îndelungată, de circa 40 de ani. El a fost identificat inclusiv

în țesuturile adipoase ale pinguinilor și urșilor polari.

Cunoaşterea fenomenului de bioamplificare are o importanţă deosebită pentru că aceste

substanțe pot induce în eroare tocmai pentru că, în biotop au concentrații extrem de reduse. În

schimb, la consumatorii din vârful piramidei trofice (răpitoare, om) ele pot ajunge la valori foarte

mari și pot deveni letale.

Fig. 5.7 Fenomenul de amplificare biologică [Miller, 1994] La nevertebrate, pesticidele organoclorurate acţionează asupra sistemului nervos şi a

metabolismului hormonilor sexuali, iar la vertebrate asupra sistemului nervos. La vertebratele

acvatice, pesticidele organoclorurate afectează sistemele reproducătoare și endocrine. La păsări

dereglează metabolismul calciului, prin blocarea transportului ionilor de Ca prin membrane și

inhibarea carboanhidrazei - enzima de care depinde depunerea carbonatului de calciu în coaja oului.

Astfel, păsările prădătoare depun ouă cu coajă foarte subțire care se sparge în timpul incubației. De

asemenea, pesticidele organoclorurate inhibă dezvoltarea embrionului, schimbă comportamentul

adulților și pot avea efecte mutagene şi cancerigene. În mod evident, prin diminuarea populațiilor prădătoare este dereglată funcția de autoreglare a ecosistemului. Păsările răpitoare sunt considerate

specii indicatoare ale poluării cu pesticide, datorită poziției lor în vârful lanțului trofic.

Alte efecte secundare ale pesticidelor sunt, apariția raselor rezistente de boli și dăunători și

distrugerea organismelor nețintă. Numeroase specii nețintă (insecte utile, păsări ș.a.) pot avea un rol

important în limitarea atacului paraziților la plante, fără utilizare de pesticide, iar alte specii afectate

pot face parte din categoria celor protejate.

42

DDT-ul a început să fie folosit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial împotriva

păduchilor – vectori ai tifosului exantematic – și a țânțarilor – vectori ai malariei. Aceste două boli

au început să facă ravagii în timpul marii conflagrații mondiale, iar DDT-ul a fost soluția salvatoare.

Din 1945, DDT-ul a pătruns în agricultură şi a început să fie folosit în combaterea sistematică a

bolilor transmise de insecte. România a beneficiat începând din 1955 de un ajutor masiv din partea

OMS, incluzând donaţii de DDT în mari cantităţi şi a devenit una dintre primele ţări din lume în

care malaria a fost eradicată (1962).

În anul 1962 biologul american Rachel Louise Carson publică volumul Silent Spring. Ea

lansează un semnal de alarmă (cu impact amplificat de talentul ei literar) prin care avertizează

lumea asupra pericolului utilizării necontrolate a substanţelor chimice de sinteză eliberate în mediul

natural fără a se cunoaşte efectele asupra vieţii sălbatice şi a sănătăţii omului. Pe lista substanţelor

enumerate, DDT-ul figurează pe primul loc. Ba chiar se sugerează că ar fi cancerigen, cum sunt şi

alte substanţe care posedă proprietatea de a forma bioacumulări stabile.

Marile companii producătoare de pesticide (Monsanto, Velsicol, American Cyanamid), inclusiv de DDT, au pornit la atac, încercând discreditarea autoarei cu afirmații de genul: “este de

fapt specialistă în zoologie marină şi nu în biochimie; lansează afirmaţii fără a le argumenta;

cartea este mai mult beletristică şi mai puţin ştiinţă; Rachel Carson este o femeie isterică...“. Cu

toată presiunea opiniei publice, DDT-ul nu a fost interzis imediat. Guvernanții americani erau mult

mai interesați să apere pe fermieri şi producţia agricolă decât să ia în considerare semnalele de

alarmă ale specialiștilor. Fermierii şi responsabilii pentru combaterea malariei foloseau DDT-ul în

cantităţi tot mai mari, pentru a "fi mai siguri". În aprilie 1964 Rachel Louise Carson moare răpusă

de cancer. Deși dispărută, afirmațiile sale au fost confirmate de realitate și de știință, iar lupta ei a

dat roade. Între 1970 şi 1984 aproape toate ţările dezvoltate au interzis folosirea DDT-ului. În anul

2004 prin „Convenţia de la Stockholm” s-a interzis folosirea DDT-ului pe tot globul. Cu toate

acestea, la ora actuală, din cantitatea totală folosită se mai află încă în mediu mai mult de 10%,

datorită persistenței sale îndelungate.

Poluarea apei

Apele uzate, menajere și industriale, rezultate din activitatea umană, sunt deversate în râuri,

lacuri, mări și oceane. În apă, poluanții difuzează pe un areal mult mai mare, comparativ cu mediul

terestru. Lista substanțelor care distrug organismele acvatice, prin poluarea apelor, este foarte lungă:

pesticide, produse petroliere, metale grele (Cd, Hg, Pb, Zn), detergenți, antibiotice, reziduuri

industriale, nutrienți din agricultură (nitrați și fosfați) etc.. Unele dintre ele (metale grele,

hidrocarburi, unele pesticide, PCB-uri – substanțe din clasa bifenilului policlorinat folosite în

diverse aplicații industriale, în electricitate, în uleiul folosit la motoare și la echipamentele hidraulice, vopseluri, materiale plastice și din cauciuc etc.) se acumulează de-a lungul lanțurilor

trofice afectând atât prădătorii de vârf cât și omul.

Sursele de poluare a apelor sunt punctiforme (ape industriale, ape menajere) și difuze

(agricultura). Dacă pentru sursele punctiforme de poluare se pot lua măsuri eficiente prin

amplasarea unor stații de epurare, în cel de-al doilea caz controlul se face preventiv, prin folosirea

judicioasă a îngrășămintelor și practicarea unei agriculturi durabile.

Fosfații și nitrații evacuați în ape (ape menajere, ape industriale, terenuri agricole

fertilizate excesiv) declanșează procesul de eutrofizare sau “înflorirea apelor” cum mai este

denumit. Îmbogățirea apelor cu aceste minerale esențiale va determina înmulțirea explozivă a

algelor în ecosistemul acvatic. Dacă densitatea lor este foarte mare, diminuarea cantității de lumină

43

va determina dispariția unor specii din plancton. După moartea algelor, acestea se vor depune în

straturi groase și vor intra în descompunere aerobă. Microorganismele descompunătoare vor reduce

cantitatea de oxigen din apă, iar peștii și celelalte specii cu importanță economică vor muri. În cele

din urmă, vom avea o „apă moartă” cu o comunitate biologică sărăcită, lipsită de valoare, alcătuită

numai din specii care rezistă în condiții reduse de oxigen și grad ridicat de poluare.

Fenomenul de eutrofizare afectează atât apele continentale, cât și cele marine, mai ales în

zone costiere sau închise (golfuri). În recifele de corali, algele aflate în exces schimbă fundamental

comunitățile biologice.

Terenurile despădurite și erodate pot afecta ecosistemele acvatice prin creșterea suspensiilor

din apă. Acestea se depun pe frunzele plantelor submerse ca o peliculă noroioasă și cresc

turbiditatea apei diminuând rata fotosintezei la plante și îngreunând posibilitățile de hrănire a

animalelor.

Când recifele de corali sunt sufocate de nămol și invadate de alge, coralii nu se mai pot hrăni

din cauza obturării filtrelor ce rețin particulele mici de hrană din apa limpede [Jompa, 2003]. Poluarea aerului

Fabricile, vehiculele și casele noastre elimină zilnic în atmosferă cantități imense de poluanți

gazoși (oxidul de carbon, dioxidul de carbon, hidrocarburile, dioxidul de sulf, hidrogenul sulfurat,

compuşii azotului) cu efecte grave asupra sănătății oamenilor și mediului.

Oxizii de sulf și de azot rezultați din arderea combustibililor fosili, în combinație cu vaporii de apă din atmosferă, formează acizi (acid sulfuric și acid azotic) care vor ajunge pe sol și în apă,

prin intermediul precipitațiilor. Fenomenul este cunoscut sub numele de ploi acide (pH mai mic de

5,6), iar compușii sunt denumiți gaze acide. Acestea au determinat moartea arborilor pe suprafețe

întinse din Europa, America și alte zone ale lumii. Numai în SUA, nivelul gazelor acide eliberate în

atmosferă se ridică la 40 de milioane de tone anual [Lynch și colab., 2000].

Aceste ploi produc acidifierea solurilor, iar reacţia solului exercită o mare influenţă asupra diversității microorganismelor din sol. Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie

însă cele mai multe specii de plante se dezvoltă bine la o reacţie slab spre moderat acidă (pH 5,5-

6,5). De asemenea, reacţia solului determină modificări ale mobilităţii elementelor nutritive.

Astfel, în mediu acid, ionii de Al3+, Fe2+ şi Mn2+ apar în soluţia solului în cantităţi toxice, în timp

ce, unele specii importante de cationi precum Ca2+, K+ şi Mg2+ se vor absorbi mai greu, iar fosforul va precipita sub forma de fosfaţi de aluminiu, devenind inaccesibil plantelor. Cu excepţia

molibdenului, microelementele au mobilitate mare în mediu acid, iar la pH alcalin sau neutru,

mobilitatea lor se reduce, prin formarea de compuşi insolubili [Maxim, 2008].

Peștii și amfibienii sunt foarte sensibili la modificarea pH-ului apei. Continuarea procesului de acidifiere a mediilor acvatice, prin ploi acide, va conduce la dispariția a numeroase

specii de pești și amfibieni. În apele cu aciditate mare sunt afectate inclusiv microorganismele

descompunătoare, dereglându-se astfel rata reciclării mineralelor și productivitatea ecosistemelor

acvatice.

5.2.4 Schimbările climatice globale Încălzirea globală este fenomenul de creștere continuă a temperaturilor medii înregistrate

ale atmosferei în imediata apropiere a solului, precum și a apei oceanelor, constatată în ultimele

două secole, dar mai ales în ultimele decenii.

44

Cauzele încălzirii globale sunt de natură astronomică și antropică.

Cauzele astronomice se referă la influenţa deplasării Pământului pe orbită în jurul Soarelui

care a determinat de-a lungul existenței Pământului perioade de încălzire și de răcire. De la

jumătatea secolului XIX, Pământul a intrat într-o perioadă de încălzire, din cauze astronomice

(Încălzirea recentă).

În ultimele două milioane de ani, au existat cel puțin 10 cicluri de încălzire-răcire la nivel

global. Cu siguranță, în perioadele calde, cât și în cele glaciare, au dispărut multe specii de plante și

animale. Speciile prezente astăzi pe Terra sunt, de fapt, supraviețuitoare ale unor schimbări

climatice globale. Problema se pune dacă aceste specii vor fi capabile să se adapteze suficient de

rapid pentru a supraviețui încălzirii globale care se desfășoară într-un ritm mult mai alert decât

încălzirile anterioare, din cauze antropice.

Cauzele de natură antropică se referă la accentuarea efectului de seră natural, prin

schimbarea compoziției atmosferei datorate poluării.

Se știe că vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul și alte elemente ale atmosferei (gaze

cu efect de seră) sunt transparente și permit trecerea razelor solare care încălzesc suprafața

Pământului. Radiația infraroșie emisă de suprafața terestră este retrimisă în straturile inferioare

ale atmosferei de către gazele cu efect de seră. Pământul și atmosfera se prezintă, din această

perspectivă, ca o seră gigantică. Ca și sticla unei sere, atmosfera este transparentă și permite

pătrunderea radiațiilor solare. Căldura planetei este menținută în același mod în care efectul de seră

păstrează căldura între pereții și acoperișul de sticlă al serei și oprește evaporarea. Fenomenul este

cunoscut sub numele de efect de seră (fig. 5.8).

Efectul de seră natural are un rol benefic pentru viața de pe Terra, întrucât menține

temperatura medie globală la valoarea de +15 °C. Lipsa fenomenului ar scădea această temperatură

la -18 °C, adică ar fi cu 33°C mai mică decât cea actuală. Efectul de seră natural asigură încălzirea

suficientă a Pământului pentru a permite dezvoltarea speciilor de plante și animale, aşa cum le

cunoaştem noi azi. Problema este că, datorită activităţilor umane din epoca industrializării,

concentrația gazelor cu efect de seră a crescut semnificativ și, prin urmare, efectul de seră natural s-

a accentuat foarte mult. În ultimul secol, temperatura globală a crescut cu 0,6oC, iar prognozele

arată că până la finele acestui secol temperatura medie la nivel mondial ar putea creşte cu 1,4 -

5,8oC [Schneider, 1998].

Cele mai importante gaze de seră rezultate din activitățile antropice sunt dioxidul de carbon

și metanul.

Concentrația dioxidului de carbon din atmosferă a crescut în ultimul secol de la 290 ppm la

380 ppm, iar prognozele arată că aceasta se va dubla până la jumătatea acestui secol. Cauza principală este arderea combustibililor fosili (cărbune, petrol și gaze naturale), defrișarea pădurilor

(absorbanți importanți de CO2), arderea lemnului. Prin Protocolul de la Kyoto (1997), ratificat de

40 de țări, se prevede reducerea emisiilor globale de dioxid de carbon.

Metanul, un alt gaz de seră important, a înregistrat o creștere accentuată în ultimii 100 de

ani, din cauza extinderii culturilor de orez, activității de creștere a animalelor, decompunerii

deșeurilor, arderii combustibililor fosili și a pădurilor tropicale ș.a. Nivelul CH4 a ajuns astăzi la 1,7

ppm, de la 0,8 ppm cât era în urmă cu un secol.

45

Fig. 5.8 Efectul de seră: diferențe și similitudini între: A. Desfășurarea fenomenului în condițiile concrete dintr-o seră.

B. Efectul de seră al Pământului Gazele cu efect de seră și vaporii de apă din atmosferă se comportă asemenea pereților și acoperișului de

sticlă dintr-o seră [Gates, 1993 citat de Primack și colab., 2008]

În ultima perioadă au apărut curente care susțin că, de fapt, marele pericol care pândește Terra este o iminentă și foarte rapidă răcire globală. De aceea, considerăm utilă prezentarea câtorva

dovezi cuantificabile și evidente ale încălzirii globale, sintetizate de Parmesan și Yohe (2003), la

care am adăugat și câteva informații provenite din alte surse.

- Creșterea incidenței valurilor de căldură. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)

apreciază că procesul de încălzire globală este vinovat de moartea anuală a 150.000 de

persoane şi îmbolnăvirea altor 5 milioane, din cauza valurilor de căldură sau a diferitelor

calamităţi naturale declanşate de acest proces. Valul de caniculă care a lovit Franța în

luna august 2003 a ucis 11.435 persoane.

46

- Topirea ghețarilor și a calotelor glaciare. În Munții Caucaz, 50% din ghețari s-au topit

în ultimul secol. Raportul Agenţiei Europene pentru Mediu din august 2004 arată că

valul de căldură din 2003 a cauzat topirea gheţii ce a redus masa gheţarilor din Alpi cu

10%. Scutul de gheață al Groenlandei a scăzut în 1996 cu 90 de kilometri cubi, iar în

1997 cu 50 de kilometri cubi. În anul 1999, o banchiză de aproape 3000 km2 din

Antarctica s-a desprins intrând în derivă și a început să se topească.

- Creșterea nivelului mării. Din 1938, 1/3 din zonele umede ale Golfului Chesapeake

(Virginia, SUA) au fost acoperite de apă datorită creșterii nivelului mării. Nivelul

Oceanului Planetar a crescut în ultimul secol cu 10-20 cm și multe insule care se aflau

deasupra nivelului mării sunt acum inundate.

- Înflorirea timpurie a plantelor. 2/3 din plante înfloresc mai devreme față de cum

înfloreau în urmă cu câteva decenii.

- Sosirea timpurie a primăverii. În Anglia, 1/3 din păsări depun ouăle mai devreme față de

cum le depuneau în urmă cu 30 de ani, iar stejarii pierd frunzele mai târziu față de acum 40 de ani.

- Deplasarea arealelor speciilor. 2/3 din speciile cunoscute de fluturi din Europa se

întâlnesc acum cu 35 până la 250 km mai la nord, față de cum erau în urmă cu câteva

decenii.

- Declinul populațiilor. Datorită topirii calotelor glaciare, populațiile pinguinului Adelie s-

au redus cu o treime în ultimii 25 de ani.

Încălzirea globală va crește incidența fenomenelor climatice de risc (tornade, uragane,

inundații) și va ridica nivelul apei din mări și oceane, din cauza topirii calotelor glaciare și a

expansiunii termice a apei. Se estimează că, nivelul mării va crește cu până la 88 cm până la

sfârșitul secolului. Astfel, Bangladeshul va fi complet acoperit cu apă, iar marile metropole de pe

coasta estică a Americii riscă să ajungă, în bună parte, sub ape.

Dizolvarea în oceane a CO2 suplimentar din atmosferă a dus la scăderea pH-ului apei de la

suprafaţa oceanelor, adică la acidifierea lor. Se estimează că între anii 1751 şi 1994, pH-ul

suprafeţei oceanelor a scăzut de la 8,179 la 8,104 (o schimbare de - 0,075) [Orr și colab., 2005].

Creșterea acidității afectează capacitatea recifelor de corali de a depune calciul. Încălzirea apelor

determină îmbolnăvirea coralilor. Recifele din Oceanul Indian au murit în proporție de 70% [West

și Salm, 2003]. Fiecare specie de coral preferă o anumită cantitate de lumină pe care o găsește la o

anumită adâncime. Ridicarea nivelului apei va schimba intensitatea luminii și va distruge speciile de

corali incapabile de adaptare la noile condiții.

În ultima jumătate de secol, cei mai mulţi gheţari din Alpi şi-au redus considerabil masa. Dacă ratele actuale de topire continuă, în câteva decenii cei mai mulţi dintre gheţarii din Alpi vor

dispărea. În ultimii 30 de ani, gheţarii himalayeni (Asia) s-au retras reducându-și grosimea, iar în

Bhutan (țară din sudul Asiei) acest proces a atins o rată de 30-40 m pe an. În Asia Centrală, ratele

de retragere a gheţarilor sunt printre cele mai ridicate din lume. O scădere alarmantă a suprafeţei

acoperite de gheaţă se înregistrează şi la gheţarii tropicali din Africa, care, de la începutul secolului

al XX-lea şi-au redus suprafaţa cu 60-70%. Gheaţa de pe Muntele Kilimanjaro a scăzut cu 80% pe

parcursul secolului trecut. Pe Muntele Kenya, 7 din cei 18 gheţari prezenţi în 1900 erau deja

dispăruți în 1993. Estimările arată că, până în 2050, aproape 75% dintre gheţarii din Alpii Elveţieni

vor dispărea. Topirea ghețarilor montani în acest ritm înseamnă creșterea nivelului oceanelor,

dispariția surselor de apă pentru fluvii și râuri, producerea inundațiilor. Numai topirea ghețarilor

47

himalayeni va afecta alimentarea cu apă a 7 mari fluvii (Gange, Brahmaputra, Indus, Salween,

Mekong, Yangtze şi Huanghe) de care depind 2 miliarde de oameni. Inundaţiile din peste o sută de

mari oraşe de coastă provocate de topirea gheţarilor ar putea provoca pagube de până la 28.000 de

miliarde de dolari în 2050, potrivit unui studiu realizat de Fondul Mondial pentru Natură (WWF).

Urșii polari își asigură necesarul de hrană vânând, în cea mai mare parte, foci și morse de pe

platformele de gheață din nord. Lipsa ghețurilor face practic imposibilă vânătoarea, condamnând

urșii la o moarte lentă și chinuitoare. Din cauza foamei, în ultimii ani au fost descrise tot mai multe

cazuri de canibalism la urșii polari. Uniunea Mondială pentru Conservarea Naturii estimează că, în

prezent trăiesc între 20.000 și 25.000 de urși polari, iar 16.000 (2/3) vor dispărea până în anul 2050.

De asemenea, biologii marini sunt îngrijorați de situația balenelor gri (Eschrichtius robustus) din

Oceanul Pacific deoarece numărul acestora a scăzut drastic, din cauza schimbărilor climatice și a

numărului tot mai mic de crustacee. Estimat inițial la 96.000, numărul balenelor gri din Pacific ar fi

de fapt, doar de circa 22.000 de exemplare, au constatat oamenii de știință de la universitățile de stat

din Washington și Stanford. Biologii americani au început cercetările după ce au fost descoperite numeroase balene moarte de foame [www.ecomagazin.ro].

Schimbările climatice globale pot conduce la modificarea radicală a comunităților biologice

naturale și la schimbarea arealului multor specii. Unele specii de plante și animale nu se vor putea

adapta suficient de rapid pentru a supraviețui încălzirii provocate de om. Fragmentarea habitatelor

va accentua extincția speciilor, prin stânjenirea migrării speciilor în habitatele potrivite. Apariția

unei specii într-un nou areal poate să deregleze ecosistemul prin înmulțire exagerată, datorată lipsei

prădătorilor naturali și a eliminării speciilor native.

În România, creșterea temperaturii cu numai 3oC până în 2070 ar însemna că peste 30% din

teritoriul țării să fie afectat de deșertificare, iar 38% de aridizare accentuată. Vor apărea perturbații

majore în distribuția etajelor de vegetație din Carpați, în sensul creșterii limitei superioare a

molidului cu circa 600 m, atingând 2.400 m, cu dispariția etajului subalpin (jneapăn) și alpin [146].

Soluțiile propuse pentru diminuarea procesului de încălzire globală sunt: utilizarea pe scară

largă a surselor de energie alternativă, utilizarea filtrelor în industriile poluatoare, folosirea

cărbunilor superiori în termocentrale, izolarea termică a locuințelor, utilizarea mijloacelor de

transport în comun, practicarea unei agriculturi durabile, programe eficiente de refacere a pădurilor

etc.

5.2.5 Supraexploatarea

Supraexplotarea resurselor naturale biologice nu este un fenomen nou, dar supraexploatarea

din trecut nu trebuie să fie o justificare pentru cea prezentă. Oamenii au vânat și au consumat

animale sălbatice din păduri de milenii însă în ultimele decenii rata de exploatare a devenit clar

nesustenabilă. Hunter și Gibbs (2007) definesc exploatarea ca fiind „folosința prea mare a unor

populații de organisme până la nivelul la care amenință viabilitatea acestora sau alterează

semnificativ comunitatea naturală în care trăiesc”.

Resursele naturale sunt supraexploatate atât de săracii care luptă pentru menținerea

subzistenței, cât și de bogații care vor tot mai mult profit.

Comerțul ilegal cu specii sălbatice aduce profituri imense, iar rețelele care s-au format și s-

au perfecționat sunt asemănătoare celor specifice traficului de arme și droguri. Multe specii au

ajuns în declin din cauza acestui tip de comerț. Pentru protejarea acestor specii, prin Convenția

48

asupra Comerțului Internațional cu Specii Amenințate (Convenția CITES) s-au întocmit liste cu

speciile protejate.

Progresul tehnologic a sporit randamentul de colectare a plantelor și animalelor, iar

habitatele sunt tot mai afectate. Arcurile cu săgeți au fost înlocuite cu arme de foc, iar bărcile

clasice au fost înlocuite de bărcile cu motor și de marile pescadoare.

Statele dezvoltate și corporațiile exploatează resursele naturale pentru obținere de profit.

Dacă există cerere pentru un produs, comunitățile locale le vor colecta pentru sume mici de bani.

Supraexploatarea speciilor apare mai ales atunci când se dezvoltă o piață comercială pentru speciile

care erau neexploatate înainte sau erau folosite doar pe plan local. Așa s-a întâmplat cu piața

internațională de blănuri, fluturi, orhidee, cactuși, moluște marine, pești tropicali pentru acvarii,

broaște, urși și tigri pentru industria farmaceutică etc..

Uciderea plantelor și animalelor nu este singura cale de exploatare. Piața de animale de

companie este enormă. În fiecare an, milioane de animale vii, în special pești, păsări și reptile sunt

capturate din sălbăticie și vândute (fig. 5.9). De asemenea, plantele vii, precum orhideele și cactușii, sunt la mare cerere. Din perspectiva unei populații sălbatice nu este important dacă individul luat

este viu sau mort. Comerțul cu animale vii poate fi chiar mai dăunător, deoarece mulți indivizi mor

în timpul capturării, sau între momentul capturării și ajungerea la destinația finală.

La nivel mondial, se consideră că 1/3 din fondurile piscicole (fond piscicol = totalitatea

populaţiilor de peşti şi de alte organisme acvatice) sunt supraexploatate. Balenele consumă peștele

pe care flotele comerciale îl colectează masiv din Atlanticul de Nord, ceea ce poate conduce la

diminuarea drastică a populațiilor de balene. Sonarele puternice folosite de marina americană sunt

responsabile de eșuarea balenelor pe plaje. Capturările accidentale fac foarte multe victime în

rândul speciilor nețintă. Circa 25% din vertebratele și nevertebratele marine prinse accidental în

plasele de pescuit sunt aruncate înapoi în mare, rănite sau ucise. Așa au intrat în declin populațiile

de calcani, așa au dispărut milioane de păsări marine, broaște țestoase, delfini etc..

La scară mondială, pescuitul oceanic este o sursă de hrană foarte importantă. Produsele

oceanice furnizează 16% din cantitatea de proteină animală şi 5,6% din totalul de proteină (animală

și vehetală) consumată de oameni pe întregul Glob. În anul 1993, peştele marin pescuit era de 80 de

milioane de tone pe an, iar în anul 1995 de 100 de milioane. În acelaşi an (1995), FAO limita

creşterea volumului pescuitului marin sub 100 de milioane de tone, pentru ca rezervele de peşte să

fie cât mai bine administrate. Cinci ani mai târziu (2000), cantitatea totală de peşte prins în întreaga

lume a fost de 94,8 milioane tone. Acest regres se datorează supraexploatării oceanelor şi mărilor.

Trei sferturi din locurile de pescuit oceanic sunt exploatate la limită sau chiar peste limita lor de

suportabilitate [FAO, 2002]. Managementul din industria pescuitului se bazează mai mult pe modele matematice

simpliste care să asigure maximizarea profitului și mai puțin pe refacerea populațiilor. De exemplu,

în unii ani, din cauza condițiilor climatice, populațiile unor specii sunt drastic diminuate. Cu toate

acestea, companiile de pescuit mențin ratele de colectare și pun astfel în pericol speciile respective.

Pentru conservarea speciilor supracolectate trebuie înființate parcuri naționale, rezervații

naturale, sanctuare marine și alte categorii de arii protejate. De asemenea, prin aplicarea unor

reglementări internaționale (exemplu Convenția CITES) și naționale, populațiile multor specii au

șanse de redresare. Eficiența acestor acțiuni s-a dovedit în refacerea populațiilor de vidre, țestoase

marine, elefanți, anumite specii de balene etc..

49

Dimensiunea comerțului mondial cu specii sălbatice rezultă și din evaluările făcute de

Hemley (1994), la principalele specii vizate:

- 35.000 de primate; sunt utilizate pentru cercetări medicale, ca animale de companie, la

circ, în colecții private;

- 2-5 milioane păsări; sunt utilizate pentru grădinile zoologice și ca animale de companie;

- 2-3 milioane de reptile; sunt utilizate la grădinile zoologice, ca animale de companie și

pentru piei;

- 500-600 milioane de pești ornamentali; sunt utilizați, în principal, specii de apă sărată;

adesea sunt capturați ilegal, prin metode care distrug alte specii, mai ales coralii;

- 1000-2000 tone de corali; sunt utilizați ca decor sau bijuterii;

- 9-10 milioane de orhidee;

- 7-8 milioane de cactuși recoltați din ecosistemele aride, cu echilibru ecologic foarte

fragil.

Fig. 5.9 Supraexploatarea animalelor sălbatice în pădurile tropicale. Acestea sunt vândute în piețele din orașe.Există adevărate rețele de transport care facilitează aceste activități

[foto de Richard Ruggiero preluată din Hunter și Gibbs, 2007]

5.2.6 Specii invazive Oamenii au transportat animale dintr-o parte în alta a lumii timp de mii de ani, uneori

intenționat (animale și plante aduse de marinari pe teritorii noi, pentru hrană), alteori accidental (șobolanii, țânțarul anofel, gândacul din Colorado, filoxera viței de vie ș.a. care au ajuns pe vapor,

iar ulterior pe areale noi). În multe cazuri, astfel de introduceri nu au succes, dar este posibil ca

specia străină invazivă să producă efecte catastrofale asupra ecosistemelor și sănătății umane.

Speciile invazive pot afecta speciile native astfel: le pot utiliza ca hrană, pot concura cu ele,

se pot reproduce cu ele, le pot distruge habitatele sau pot introduce paraziți noi, care să le afecteze.

Speciile invazive au fost implicate în aproape jumătate din extincțiile ce au avut loc, începând cu

anul 1500.

50

O specie este considerată invazivă dacă a fost introdusă de o acțiune umană într-o zonă sau

regiune unde nu se găsea în mod natural (nu este nativă). Aceasta devine capabilă să se reproducă

în noua locație, fără intervenția omului, și se răspândește rapid pe noul teritoriu.

Speciile invazive sunt considerate una dintre cauzele majore ale extincției speciilor, iar

problemele se accentuează pe zi ce trece.

Marea majoritate a speciilor nu supraviețuiesc în afara arealului lor natural, iar din cele care

supraviețuiesc, doar aproximativ 1% sunt capabile să se înmulțească și să se răspândească în noul

habitat. Această abilitate a speciilor invazive se datorează, în principal, lipsei prădătorilor naturali și

a concurenților. Se cunosc urmările catastrofale ale introducerii iepurelui de vizuină european

Oryctolagus cuniculus în Australia. În 1859 au fost aduse în Australia 24 exemplare. Neavând

duşmani naturali s-au înmulţit devenind un adevărat flagel. Creşterea vertiginoasă a numărului

iepurilor se poate vedea din numărul de piei exportate: 33.000 în 1873, 9 milioane în 1882, 17,5

milioane în 1945.

Prin anul 1929, pe o navă militară venind din Africa de Vest au ajuns pe coasta răsăriteană a Braziliei câţiva ţânţari din specia Anopheles gambiae, vectori ai malariei, care până atunci existau

numai în Africa. Curând, a apărut malaria. Sute de mii de oameni s-au îmbolnăvit, circa 12 mii au

murit.

O adevărată catastrofă economică s-a produs când la jumătatea secolului XIX, afidul

Phylloxera vitifolii (ordinul Homoptera) a pătruns din America în Franţa (prin Bordeaux şi alte

porturi). Până atunci, această insectă trăia pe specii de viţă sălbatică din SUA, fără a pricinui pagube

vizibile, datorită adaptării reciproce. Ajuns în Franţa şi apoi în Algeria a distrus culturile de viţă de

vie pe suprafeţe imense (în Franţa pe 1.200.000 hectare). În România, filoxera a apărut în 1877. S-

au făcut multe încercări nereuşite de a distruge filoxera (tratamente chimice, inundări ale

suprafeţelor viticole, săparea de şanţuri în jurul plantaţiilor şi stropirea acestora cu var etc.) dar, în

final, s-a ajuns la concluzia că soiurile europene, pentru a rezista insectei, trebuie să trăiască pe

rădăcinile viţelor americane care erau rezistente la dăunător. Acest lucru s-a putut realiza prin

"altoire", descoperită în anul 1869. După 1869 şi până în zilele noastre, soiurile europene (nobile)

nu mai trăiesc pe propriile rădăcini, ci pe rădăcinile viţelor provenind din continentul nord

american, viţe rezistente la atacul filoxerei.

Un alt exemplu este gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata – ord. Coleoptera),

un dăunător important pentru culturile de cartof. Gândacul din Colorado exista în biocenozele

naturale din zona de est a Munţilor Stâncoşi din Colorado până în Mexic, hrănindu-se mai ales cu

un solanaceu spontan – Solanum rostratum. În 1874 a ajuns pe coasta atlantică a Statelor Unite, iar

peste alţi doi ani primele exemplare au apărut în Europa (Germania) unde au fost distruse. În 1920 pătrunde prin portul Bordeaux şi reuşeşte să se înmulţească, iar în 1925 el se răspândeşte în toată

Franţa şi de aici se întinde în toată Europa, pricinuind mari pagube economice. La noi în ţară el a

pătruns prin anii 1950. Până în prezent nici o metodă de combatere nu a reuşit să distrugă acest

dăunător periculos.

În acelaşi fel au fost introduse diferite specii de buruieni, crustacei, moluşte, peşti, păsări,

mamifere.

Un exemplu foarte cunoscut este bibanul de Nil (Lates niloticus), introdus în lacul Victoria

(cel mai mare lac tropical din lume situat în Africa de Est – Tanzania) în timpul anilor ‘50-‘60 ai

secolului trecut. Populaţia sa a crescut rapid în anii '80 simultan cu dispariţia a circa 200 de specii

endemice de pești.

51

În Statele Unite ale Americii s-au înregistrat aproape 4300 de specii invazive: 20 de specii

de mamifere, 97 specii de păsări, 70 specii de pești, 88 specii de moluște, 2.000 specii de plante,

2.000 specii de insecte. Speciile exotice invazive reprezintă o amenințare pentru 49% din speciile

periclitate din Statele Unite ale Americii [Wilcove și colab., 1998].

În anul 2006, cercetătorii europeni au inventariat speciile invazive care amenință

biodiversitatea Europei. Această listă cuprinde 165 de specii, dintre care 39 plante vasculare, 20

specii de pești, 14 specii de crustacee și 13 de moluște (Inventarul Distribuției Speciilor Invazive

din Europa – Delivering Alien Invasive Species Inventories for Europe - DAISIE).

În România, cea mai cunoscută și mai periculoasă specie invazivă este crapul chinezesc –

specie alohtonă introdusă intenționat din rațiuni economice – care a eliminat o bună parte din

populațiile native de crap din apele noastre. Cele mai periculoase specii invazive din Marea Neagră

sunt: ctenoforul (Mnemiopsis leidyi) care a produs perturbări serioase în populațiile de pești, în

special cele de hamsii; melcul Rapana venosa care afectează masiv populațiile de stridii autohtone;

scoica Mya arenaria – bivalvă nord-americană –semnalată pentru prima oară în Marea Neagră în 1966, în regiunea Odessei. După aproape 15 ani de la identificarea sa pe litoralul românesc specia

va ocupa majoritatea fundurilor nisipoase aflate mai ales la nord de Constanța, devenind elementul

dominant ca densitate și biomasă, comparativ cu celelalte bivalve. Prezența acestei moluște a

determinat scăderea drastică a populației de Corbula mediterranea, hrana principală pentru multe

specii cu importanță economică.

Zonele inundabile din Delta Dunării au fost invadate de Amorpha fruticosa L. – un arbust

alohton invaziv, originar din sud-vestul Americii de Nord – aclimatizată în Europa ca arbust

ornamental. Amorfa a fost utilizată pentru consolidarea taluzurilor şi a pantelor instabile, pentru

realizarea gardurilor vii şi a perdelelor de protecţie contra vânturilor, în asociere cu specii de arbori.

Nu prezintă pretenţii în ceea ce priveşte solul, creşte pe terenuri degradate, foarte sărace, uscate şi

pe nisipuri. Prin extinderea sa, Amorpha înlocuiește masiv specii autohtone.

Supraexploatarea resurselor piscicole din Marea Neagră a condus la diminuarea accentuată a

stocurilor de pește exploatabil. În prezent, doar 5 specii de pește mai pot fi exploatate industrial în

Marea Neagră, față de 26 la începutul anilor ’80.

La nivelul României nu există o strategie pentru speciile invazive, iar deținerea și

comercializarea lor nu este reglementată prin acte normative [146].

5.2.7 Bolile O altă amenințare pentru specii și pentru comunitățile biologice este răspândirea bolilor ca

urmare a activităților antropice și a interacțiunilor cu oamenii. Dacă populația afectată este mare,

selecția naturală va acționa în sensul creșterii imunității populației la infecțiile cu diverși paraziți

(virusuri, rickettsii, bacterii, fungi, protozoare, viermi intestinali, artropode parazite). Dacă numărul

indivizilor este mic, boala poate reduce semnificativ efectivul populației, multe alele valoroase se

pot pierde, iar în cele din urmă specia poate deveni extinctă.

Scott (1988) stabilește trei cauze principale care stau la baza răspândirii bolilor în sălbăticie

și în captivitate:

1. Rata ridicată de contact între gazdă și paraziți. Astfel, în grădinile zoologice, în

habitatele fragmentate și în parcuri, ratele de infecție sunt mai ridicate pentru că

52

densitatea animalelor este mai mare, iar animalele sunt mai expuse surselor de infecție

(excremente, salivă, piele năpârlită, animale moarte).

2. Distrugerea habitatelor. Când o populație este concentrată pe un mediu restrâns devine

mai vulnerabilă datorită deteriorării habitatului, în special prin poluare, a rănirii și a

reducerii accesului la hrană.

Fig. 5.10 Ratele de infectare și de transmitere a gripei aviare. Aria de suprapunere semnifică posibilitatea de transmitere între cele trei grupuri (păsări sălbatice de apă, găini și om) [Daszak și

colab., 2000]

3. Contactul cu omul și cu speciile domestice. Această situație o întâlnim îndeosebi în

ariile protejate mici și în grădinile zoologice, în condiții de supraaglomerare. În

asemenea circumstanțe s-a transmis tuberculoza, varicela și gripa de la om la cimpanzei,

urangutani, dihori și alte specii ținute în captivitate [Thorne și Williams, 1988].

Transmiterea bolilor se poate face și invers: de la populațiile sălbatice la om și la

animalele domestice. Se pare că virusul HIV a fost preluat de către oameni de la

populațiile sălbatice de cimpanzei și a provocat până acum moartea a cel puțin 25

milioane de oameni. Bolile infecțioase se pot transmite la animalele sălbatice și de la

cele domestice. Un exemplu este cel de la sfârșitul secolului XIX, din estul și sudul

Africii, când virusul pestei, transmis de la vitele domestice la antilopele gnu și la alte

ungulate, a provocat moartea a 75% din animale. Dacă specia este amenințată, o epidemie poate să fie fatală. Așa a dispărut ultima populație sălbatică cunoscută de

dihori cu labe negre (Mustela nigripes) din cauza virusului răpciugii canine. Castanul

nord american (Castanea dentata) – o specie de bază a pădurilor cu lemn de esență tare

53

din estul SUA – a fost distrus aproape în totalitate de o ascomicetă adusă din China,

odată cu castanii de China. Exemplele pot continua, atât la speciile sălbatice de animale,

cât și la cele vegetale (fig. 5.10).

Limitarea răspândirii bolilor în comunitățile sălbatice se poate face prin: inspectarea,

testarea și menținerea în carantină a materialului biologic, la trecerea granițelor; reducerea

contactului dintre populațiile sălbatice, oameni și animale domestice; monitorizarea speciilor

sălbatice amenințate, cu tratarea și chiar eliminarea indivizilor bolnavi; condiții de viață și densități

adecvate ale populației, atât în mediul natural, cât și în captivitate.

5.3. Problemele populațiilor mici Speciile cu populații mici sunt, aproape fără excepție, în pericol real de extincție, în

principal din cauza pierderii variabilității genetice.

Variabilitatea genetică asigură adaptarea la condiţiile de mediu a organismelor aflate în

continuă schimbare. În populațiile mici, frecvența alelelor se poate schimba de la o generație la alta,

prin jocul întâmplării, în funcție de indivizii care supraviețuiesc. Acest proces se numește drift

genetic și poate să conducă la dispariţia anumitor alele în favoarea altora. Se poate întâmpla ca

alelele pierdute să fie extrem de importante pentru adaptarea populației respective la factorii de

stres, iar lipsa lor să conducă la extincție.

Migrarea indivizilor între habitatele populațiilor poate diminua efectul driftului genetic. Prin urmare, pierderile cele mai semnificative ale variabilității genetice pot apărea cu precădere la

populațiile izolate (insule și habitate separate de bariere), unde este împiedicată migrarea.

Fig. 5.11 Pierderea aleatoare a variabilității genetice prin drift genetic,

de-a lungul a 10 generații [Meffe și Carroll, 1997]

În fig. 5.11 este reprezentată grafic pierderea aleatoare a variabilității genetice de-a lungul

generațiilor, prin drift genetic, după 10 generații. Astfel, la o mărime a populației de 10 indivizi,

variabilitatea genetică este pierdută în proporție de 40%, la o mărime a populației de 5 indivizi,

pierderea este de 65%, iar la 2 indivizi, pierderea variabilității genetice după 10 ani este de 95%.

54

În populațiile mici, atât la plante, cât și la animale, aceste mecanisme pot da greș și este

posibilă consangvinizarea. În cazul animalelor, endogamia conduce la nașterea unor urmași slabi,

sterili, fără succes la împerechere, cu mortalitate ridicată, cu număr redus de descendenți.

Inbreedingul ridică probleme foarte serioase mai ales în grădinile zoologice și în centrele de creștere

a animalelor. La plantele hermafrodite, în populațiile mici, semințele rezultate au germinație scăzută

și sunt mai mici, iar descendenții sunt mult mai vulnerabili la factorii de stres.

Fig. 5.12 Împerecherea între indivizi neînrudiți din aceeași specie dă naștere unor descendenți viabili. Împerecherea între rude apropiate (endogamie, consangvinizare, autofertilizare) determină o stare de

sănătate precară. Încrucișarea între indivizi din populații, subspecii sau specii diferite (exogamie) generează, de asemenea, o stare de sănătate fragilă, dar nu în mod obligatoriu

[Groom și colab., 2006, citat de Primack și colab., 2008]

Exogamia (outbreeding) constă în împerecherea între indivizi din populații, subspecii sau

specii diferite. În sălbăticie se întâmplă extrem de rar acest fenomen, datorită mecanismelor de izolare ecologică, comportamentală, fiziologică și morfologică. Dacă supraviețuiesc, descendenții

rezultați sunt lipsiți de vigoare, sterili și foarte sensibili la factorii de mediu. Cauza constă în

incompatibilitatea cromozomilor și a sistemelor enzimatice moștenite de la părinți care nu fac parte

din aceeași populație [Montalvo și Ellstrand, 2001]. La animale, outbreedingul poate apărea mai

ales în captivitate, când indivizi din specii diferite sunt crescuți împreună. Sunt și cazuri de

exogamie la animale când sănătatea descendenților nu este afectată (fig. 5.12).

La plante, multe specii rare sunt pe cale de dispariție atunci când cresc în proximitatea unor

specii din același gen și sunt copleșite de polenul acestora. Chiar dacă apar descendenți viabili,

identitatea speciei rare dispare, genofondul ei pierzându-se în cel al speciei comune [Ellstrand, 1992]. Astfel, peste 90% din speciile de plante amenințate din California cresc în preajma altor

specii din același gen și se pot hibridiza cu acestea.

Pierderea flexibilității genetice

Bogăția de gene și de combinații de gene dintr-o populație poate să fie salvatoare, la un

moment dat, pentru populația respectivă. Rata schimbărilor evolutive dintr-o populație este direct

proporțională cu variabilitatea genetică din acea populație. Genele care asigură plasticitatea

55

ecologică a speciei la noile condiții de mediu, la boli și dăunători, schimbări climatice globale ș.a.

formează „balastul genetic” al speciei. Această încărcătură genetică este ca o sarcină pe care specia

o poartă de-a lungul generațiilor.

Să presupunem că, într-o populație, un număr relativ mic de indivizi posedă gene care

determină rezistența la concentrații mari de metale grele (cupru, zinc, plumb, cobalt etc.), atunci

când aceste metale nu sunt prezente. Dacă se schimbă condițiile de mediu, în sensul creșterii

concentrației de metale grele, prin poluare, indivizii ce dețin alelele respective vor supraviețui și vor

produce urmași. În următoarele generații, frecvența acestor alele în populație va crește, iar indivizii

care nu au genele de rezistență la metale grele vor dispărea. Dacă în populația inițială nu există

alelele ce conferă rezistența la metale grele, aceasta poate să devină extinctă.

Capitolul 6

EXTINCȚIA SPECIILOR ȘI AMENINȚĂRI PENTRU DIVERSITATEA BIOLOGICĂ

Acțiunile de conservare au menirea de a proteja speciile în declin demografic, care sunt în

pericol de extincție.

Pentru multe specii, strategia cea mai eficientă de conservare presupune menținerea în sălbăticie a întregii comunități biologice din care face parte specia țintă. Numai în habitatul lor

natural, unele specii pot să-și continue evoluția și să se adapteze noilor condiții de mediu, iar în

captivitate nu pot fi create relațiile interspecifice naturale în toată complexitatea lor. Conservarea

speciilor în habitatul lor natural este denumită in situ.

Pentru speciile rare, cu populații mici, singura cale de menținere a indivizilor este în condiții

artificiale, sub supraveghere antropică, numită ex situ. În aceste situații, managementul de

conservare in situ poate să pună în pericol specia, așa cum s-a întâmplat la numeroase specii de

plante și animale. În multe cazuri, programele de conservare ex situ au ca obiectiv obținerea unui

număr suficient de indivizi care sunt ulterior eliberați în habitatul lor natural.

O strategie intermediară combină elementele conservării ex situ cu cele in situ. Populațiile de specii rare și amenințate sunt menținute în arii protejate mici unde se simt ca în libertate, dar

omul intervine atunci când populația este în declin. Cele două metode de conservare sunt

complementare. Indivizii crescuți prin metodele ex situ pot fi eliberați periodic în sălbăticie, mărind

succesul conservării in situ (fig. 6.1).

La nivel mondial și european există numeroase organizații în domeniul protecției naturii. Le

enumerăm pe cele mai importante:

- IUCN (International Union for Conservation of Nature - Uniunea Internațională pentru

Conservarea Naturii). A fost fondată în 1948 şi are sediul în Elveţia, în localitatea Gland de pe

malul lacului Geneva. IUCN reuneşte 83 de state, 108 agenţii guvernamentale, 766 organizaţii non-

guvernamentale şi circa 10.000 de experţi şi oameni de ştiinţă din ţările întregii lumi. Misiunea

IUCN este să influenţeze, să încurajeze şi să asiste societăţile din întreaga lume pentru a conserva integritatea şi biodiversitatea naturii şi să se asigure că orice utilizare a resurselor naturale este

echitabilă şi sustenabilă din punct de vedere ecologic.

- FNNPE (Federation of Nature and National Parks of Europe - Federația Naturii și a

Parcurilor Naționale din Europa) este o organizație independentă, nonguvernamentală. A fost

56

fondată în 1973 și de atunci a devenit recunoscută ca o organizație profesională pentru ariile

protejate din Europa. Membrii ei sunt organizațiile responsabile pentru administrarea a peste 400 de

arii protejate.

- WWF (The World Wildlife Fund - Fondul Mondial pentru Natură). Este una dintre

organizaţiile neguvernamentale pentru conservarea naturii care depășește 5 milioane de aderenţi şi

activează în mai mult de 100 de ţări din lume. Unul dintre programele fondului este conservarea

animalelor rare şi pe cale de dispariţie, crearea de noi zone de vânătoare şi a parcurilor naţionale

pentru animale sălbatice, munca în cadrul programului forestier, marin şi climatic precum şi

educaţia în domeniul ecologiei.

Fig. 6.1 Strategii de conservare a biodiversității [Maxted, 2001]

- WCMC (World Conservation Monitoring Centre – Centrul Mondial de Monitorizare a

Conservării). Este o organizație independentă non-profit care menține o bază de date a ariilor

protejate din întreaga lume. Această bază de date se actualizează periodic, aproximativ la fiecare

trei ani, pentru a asigura producerea unei noi ediții a Listei cu Arii Protejate a Națiunilor Unite.

- BLI (Bird Life International) reprezintă o alianță mondială de aproape 100 de organizații

de protecție a mediului și se ocupă cu studiul și ocrotirea speciilor de păsări și a habitatelor

acestora. Conform BLI, pe glob, o pasăre din opt (adică 1.211 specii) este amenințată cu dispariția.

Dintre acestea, 179 specii sunt în mod intens periclitate, 344 se confruntă cu un risc foarte mare de

extincție, iar 688 sunt catalogate drept vulnerabile.

6.1. Strategii de conservare in situ

Pentru conservarea speciilor sălbatice, crearea prin acte normative a ariilor naturale

protejate constituie primul pas în protecția eficientă a comunităților biologice din care fac parte.

Conservarea in situ are marele avantaj că speciile își continuă evoluția sub presiunea bolilor,

dăunătorilor, secetei, poluanților, concurenței intra- și interspecifice și a altor factori de stres din

zona respectivă.

57

Conform IUCN (1994) aria protejată este o „arie dintr-un teritoriu terestru, maritim și/sau

subteran destinată în special protecției și conservării diversității biologice, a resurselor naturale și

culturale asociate, prin mijloace legale sau prin alte mijloace.”

Ariile protejate integrează și existența umană. Pentru crearea lor trebuie găsit un compromis

între protejarea biodiversității, funcționarea ecosistemelor și satisfacerea nevoilor de resurse

imediate și pe termen lung ale comunităților locale și ale guvernelor.

Pe plan mondial, cele mai multe arii protejate s-au înființat în a doua jumătate a secolului

XX, după Primul Congres al Parcurilor Naționale din 1962. În 2003 IUCN declara 104.791 arii

protejate, cu 18 milioane km2 în zona continentală, respectiv 2 milioane km2 în zona maritimă, ceea

ce reprezintă 12,5% din suprafața Terrei (fig. 6.2). Suprafața ariilor protejate diferă foarte mult de la

o țară la alta. Dacă în Siria, Yemen, Guineea Ecuatorială și Guineea-Bissau nu există arii protejate,

în Germania acestea au o pondere de 29% din suprafața țării, în Austria 28%, în Marea Britanie

15%, în Rusia 5%, Grecia 2%, Turcia 0,7% [Dietz și Czech, 2005].

6.1.1 Categorii de arii naturale protejate conform IUCN IUCN a elaborat un sistem de clasificare a ariei protejate, cu 6 categorii. Fiecărei categorii

(notată cu cifre romane) îi corespund anumite obiective de management și un anumit nivel acceptat

de intervenție antropică [IUCN, 1994].

Fig. 6.2 Evoluția ariilor protejate în lume (număr și suprafață)

[Chape și colab., 2003]

I. Rezervațiile naturale stricte și zonele sălbatice sunt acele arii naturale protejate al căror

scop este protecția și conservarea unor habitate naturale terestre și/sau acvatice, cuprinzând

elemente reprezentative de interes știintific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic,

paleontologic, pedologic sau de altă natură. Ele includ arii naturale stricte destinate exclusiv

cercetării științifice și zone sălbatice destinate recreării și activităților economice de subzistență, în

condițiile menținerii proceselor naturale. În lume există 5.201 situri din această categorie, cu o

suprafață de 1.922.831 km2.

58

II. Parcurile naționale sunt suprafețe întinse de peisaje naturale care includ mai multe arii cu

statut de rezervație integrală. Aceste parcuri prezintă importanță științifică, educațională și turistică.

Numărul parcurilor naționale pe plan mondial este de 3.383, cu o suprafață de 193.022 km2.

III. Monumente ale naturii includ elemente naturale cu valoare și semnificație ecologică,

științifică, peisagistică deosebită: specii de plante și animale sălbatice rare, endemice sau amenințate

cu dispariția, arbori seculari, peșteri, chei, cascade etc.. Suprafața acestor arii protejate este redusă.

La nivel mondial există 2.122 monumente ale naturii, pe o suprafață de 193.022 km2.

IV. Sanctuarele de viață sălbatică administrate și rezervațiile naturale. Sunt asemănătoare

cu rezervațiile strict protejate, doar că aici sunt permise unele intervenții antropice pentru

menținerea caracteristicilor comunității. Aceste arii protejate sunt, de regulă, în proprietatea

guvernului național care asigură managementul și ia măsuri corespunzătoare de pază și control. Pe

mapamond au fost inventariate 11.169 situri din această categorie care acoperă 2.460.110 km2.

V. Peisajele marine și terestre includ zone costiere, insulare și marine cu valoare estetică,

ecologică și/sau culturală, unde s-a format de-a lungul timpului un peisaj distinct. Aceste elemente naturale sunt asociate cu tehnici tradiționale specifice zonei de cultivare a pământului, de organizare

socială, obiceiuri și tradiții locale, credințe, moduri de viață ș.a. și pot să prezinte oportunități pentru

recreere și turism. Această categorie include 5.578 situri cu 1.057.450 km2.

VI. Arii protejate pentru managementul resurselor. În aceste arii protejate este permisă

exploatarea resurselor, atât prin metode tradiționale cât și moderne. Pe aceste suprafețe, utilizarea

resurselor (apă, viață sălbatică, pășunat, turism, pescuit, exploatarea lemnului) se face în mod

rațional, cu protecția diversității biologice. În lume există 30.350 astfel de situri care ocupă

3.601.447 km2. În România nu există nicio arie protejată încadrată în această categorie.

Doar primele 5 categorii de arii naturale protejate sunt considerate tipice întrucât habitatele

sunt administrate în mod special pentru gestionarea biodiversității.

6.1.2 Categorii de arii naturale protejate din România Tipurile de arii naturale protejate din țara noastră au fost stabilite pe baza clasificării IUCN,

ținându-se seamă de condițiile specifice ale României. Rețeaua actuală de arii protejate din țara

noastră cuprinde 941 situri de interes național care acoperă 7,84% din suprafața țării [Pătroescu și

colab., 2006].

În conformitate cu OUG a Guvernului 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,

conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei salbatice, în România sunt recunoscute

următoarele categorii de arii naturale protejate:

a. Categorii de arii naturale protejate stabilite la nivel național I. Rezervațiile științifice corespund categoriei I IUCN – Rezervație naturală strictă.

Managementul acestor rezervații științifice asigură un regim strict de protecție cu scopul păstrării

nealterate a habitatelor. În perimetrul lor se desfășoară numai activități științifice. În România există

79 de rezervații științifice care acoperă o suprafață de 100.574 ha (fig. 6.3).

II. Parcurile naționale corespund categoriei II IUCN cu aceeași denumire. În țara noastră

sunt 13 parcuri naționale (Buila-Vânturarița, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului - Hășmaș, Cheile

Nerei – Beușnița, Cozia, Defileul Jiului, Domogled-Valea Cernei, Munții Măcinului, Munţii

Rodnei, Piatra Craiului, Retezat, Semenic - Cheile Carașului) ce se întind pe 315.857 ha.

59

Parcurile naționale se întind, de regulă, pe suprafețe mari, iar gospodărirea lor se face prin

regulamente și planuri proprii de protecție și conservare. În zona parcurilor naționale sunt admise

doar activități tradiționale reglementate prin planul de management.

III. Monumente ale naturii - corespund categoriei III IUCN. În România există 190 de

monumente ale naturii, ocupând o suprafață de 18.220 ha (exemple: Vulcanii Noroioși din județul

Buzău, Sfinxul din Munții Bucegi, Creasta Cocoșului din Munții Gutâi, Detunata Goală din județul

Alba, 12 apostoli din Munții Călimani ș.a.).

IV. Rezervații naturale. În clasificarea IUCN această categorie este denumită “Sanctuare de

viață sălbatică administrate și rezervații naturale.” La noi în țară este cea mai bine reprezentată

numeric, în total fiind 671 de rezervații pe o suprafață de 136.537 ha [16].

Rezervațiile naturale au ca scop conservarea unor habitate și elemente importante sub aspect

floristic, faunistic, geologic, forestier, speologic, paleontologic, pedologic. Rezervațiile naturale vor

fi denumite floristice, faunistice, geologice ș.a., în funcție de caracterul predominant.

Enumerăm câteva rezervații naturale din România: Rezervaţia Naturală Cheile Râmeţului, Pietrosu Mare, Peştera şi Izbucul Izvorul Albastru al Izei, Cheile Turzii, Suatu - jud. Cluj, Lacul

Ştiucii - jud. Cluj, Rezervaţiile forestiere şi botanice: Bădeana, Bălteni, Hârboanca, Seaca-

Movileni - jud. Vaslui; Rezervaţiile botanice: „Movila lui Burcel”, „Coasta Rupturile Tanacu”,

„Fânaţul de la Glodeni” - jud. Vaslui; Rezervaţia paleontologică „Nisipăria” Hulubăţ - Vaslui;

Rezervaţia ornitologică „Mlaştinile” Satchinez - jud. Timiş.

Fig. 6.3. Ariile importante din România

[Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, 2008]

V. Parcurile naturale corespund categoriei V IUCN “Peisaj terestru/marin protejat”. În

aceste arii protejate sunt protejate ansambluri peisagistice în care interacțiunea activităților umane

cu natura a generat zone distincte, cu valoare peisagistică și/sau culturală deosebită.

60

Amintim câteva dintre obiectivele manageriale ale parcurilor naturale: menținerea

interacțiunii armonioase dintre natură și cultură, prin protecția peisajului și continuarea folosirii

tradiționale a terenului, menținerea practicilor de construcție și a manifestărilor social culturale;

susținerea stilului de viață și a activităților economice care sunt în armonie cu natura; conservarea

structurii sociale și culturale a comunităților implicate; menținerea varietății peisajelor și a

habitatelor, a ecosistemelor și a speciilor asociate; eliminarea și dacă este necesară prevenirea

folosirii neadecvate a terenului și a altor activități nepotrivite ca anvergură și/sau caracter;

asigurarea de oportunități pentru distracția publicului prin recreere și turism în mod corespunzător

ca tip și anvergură, potrivite caracteristicilor esențiale ale zonei; încurajarea activităților științifice și

educaționale, care pot contribui pe termen lung la bunăstarea populației rezidente și la dezvoltarea

contribuției publice la protejarea mediului în astfel de zone; bunăstarea comunităților locale prin

aprovizionarea cu produse naturale (păduri, produse piscicole) și servicii (apă curată sau venituri

derivate din diferite forme adecvate de turism).

În România există 14 parcuri naturale, pe o suprafață de 136.537 ha [16]. Aceste parcuri includ numeroase arii protejate.

Cele 14 parcuri naturale din România sunt următoarele : Apuseni, Bucegi, Munții

Maramureșului, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Balta Mică a Brăilei, Vânători-Neamț, Porţile de

Fier, Lunca Mureşului, Putna-Vrancea, Comana, Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului,

Geoparcul Platoul Mehedinți, Lunca Joasă a Prutului Inferior, Putna-Vrancea.

b. Categorii de arii naturale protejate stabilite prin reglementări internaționale 1. Rezervații ale biosferei.

Rezervațiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și

conservarea unor habitate naturale și a diversității biologice specifice. Rezervațiile biosferei se

întind pe suprafețe mari și cuprind un complex de ecosisteme terestre și/sau acvatice, lacuri și

cursuri de apă, zone umede cu comunități biocenotice floristice și faunistice unice, cu peisaje

armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradițională a teritoriului, ecosisteme modificate

sub influența omului care pot fi readuse la starea naturală, comunități umane a căror existență este

bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile.

Rezervațiile biosferei sunt arii protejate, care îmbină conservarea ecosistemelor majore ale

globului cu dezvoltarea durabilă, servind ca model de dezvoltare pentru medii particulare. Ele

formează o rețea mondială pentru cercetarea și monitorizarea ecologică și reprezintă zone pentru

conștientizare, educație și instruire în domeniul mediului.

UNESCO (United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization - Organizaţia

Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură) a inițiat în anul 1981 programul “Man and

Biosphere” (MAB) prin care a creat o rețea internațională de rezervații ale biosferei (fig. 6.4).

Numărul rezervațiilor biosferei este de 564, răspândite în 109 țări (WORLD NETWORK OF

BIOSPHERE RESERVES – JUNE 2010).

În România sunt trei rezervații ale biosferei: Delta Dunării, Pietrosul Mare și Parcul

Național Munții Retezat. În total, ele ocupă 664.446 ha [16].

2. Zone umede de importanță internațională. Aceste zone au fost recunoscute în cadrul

Convenției de la Ramsar (oraș din Iran). Convenția a fost adoptată în 1971, cu scopul de a opri

distrugerea zonelor umede (ape curgătoare, zone mlăștinoase, estuare, delte și zone costiere), în

special a celor care sunt importante pentru migrația păsărilor. În România, zonele umede de

61

importanță internațională sunt: Delta Dunării, Lacul Techirghiol, Insula Mică a Brăilei, Complexul

piscicol Dumbrăvița, Lunca Mureșului Inferior.

Fig. 6.4 Principalele rezervații ale biosferei după datele UNESCO (2002)

3. Situri naturale ale patrimoniului natural universal. Aceste situri au fost desemnate pe

baza criteriilor stabilite în cadrul Convenției de la Paris (1975) privind protecția patrimoniului

mondial cultural și natural. În România, Delta Dunării este singurul sit care face parte din această

categorie. În convenție este subliniată semnificația culturală și biologică a arealelor naturale și

recunoaște că statele au obligația să sprijine financiar aceste obiective.

c. Categorii de arii naturale protejate de interes comunitar sau situri “Natura 2000”

1. Siturile de importanţă comunitară (SCI - Sites of Community Importance) reprezintă

acele arii care, în regiunea sau în regiunile biogeografice în care există, contribuie semnificativ la

menținerea speciilor de interes comunitar sau la reabilitarea habitatelor naturale.

În baza recunoaşterii lor de către Comisia Europeană, siturile de importanţă comunitară sunt

declarate arii speciale de conservare prin hotărâri ale guvernului, urmând să facă parte din rețeaua

europeană “Natura 2000”.

Numărul siturilor de importanță comunitară din țara noastră se ridică la 273 și ocupă o

suprafață de 3.284.092 hectare.

2. Ariile de protecţie specială avifaunistică (SPA - Special Protection Area) au drept scop

conservarea, menținerea şi eventual readucerea într-o stare de conservare favorabilă a speciilor de

păsări şi a habitatelor specifice, desemnate pentru protecţia speciilor de păsări sălbatice de interes

comunitar. În România, există 108 arii din această categorie care ocupă 2.992.798 ha.

Multe arii naturale protejate din România se suprapun, fiind incluse în una sau mai multe

categorii. În total, suprafața declarată ca arie protejată din România este de 15% din teritoriul

național.

d) Arii naturale protejate de interes judeţean sau local. Acestea sunt stabilite numai pe

domeniul public/privat al unităţilor administrativ – teritoriale.

62

6.1.3 Înființarea ariilor protejate Instituirea ariilor naturale protejate se poate face prin mai multe mecanisme: acțiuni

guvernamentale, cumpărarea de terenuri de către organizații conservaționiste și persoane private,

acțiuni ale populațiilor indigene pentru menținerea identității, dezvoltarea de stațiuni biologice de

către universități și unități de cercetare. Guvernele naționale rămân totuși cele mai importante forțe

în stabilirea și administrarea ariilor protejate.

La baza stabilirii priorităților de conservare sunt următoarele trei criterii: - Unicitatea. O comunitate biologică are mai multă prioritate la conservare dacă este

compusă din specii endemice, decât cea în care predomină specii comune. De asemenea, o specie

este mai valoroasă dacă este singura reprezentantă a genului sau familiei din care face parte, decât

genurile și familiile cu mai multe specii.

- Vulnerabilitatea. Speciile amenințate au prioritate mai mare la conservare decât cele care

nu sunt în pericol.

- Utilitatea. Speciile care prezintă importanță pentru societatea umană sunt mai interesante

pentru conservare decât cele neutilizate. De exemplu, o specie de grâu sălbatic, care ar putea fi

folosită în ameliorarea grâului, este prioritară față de speciile care formează o pajiște. La nivel de

comunitate biologică, valoarea economică rămâne un criteriu important. Astfel, un habitat umed de

zonă umedă costieră va fi prioritar față de o zonă cu tufărișuri aride.

Conservaționiștii susțin că este mult mai eficient, inclusiv din punct de vedere financiar, să

protejezi comunitățile biologice și ecosistemele în ansamblul lor decât să faci eforturi pentru a salva

numai o specie, indiferent cât de valoroasă este specia respectivă. Pe lângă faptul că speciile se

autosusțin în cadrul ecosistemelor, acestea furnizează diverse servicii și produse, precum controlul

inundațiilor, producerea de energie hidroelectrică, spațiu și pășunat pentru animale domestice,

produse forestiere și neforestiere ale pădurilor etc. [Possingham și colab., 2002; Burgman, 2002].

La nivel mondial, Oficiul pentru Conservarea Plantelor din cadrul IUCN a stabilit 250 de

centre cu biodiversitate ridicată a plantelor [Radford, 2004]. Bird Life International a identificat 218

locații în care trăiesc specii de păsări cu areal restrictiv. În mod similar, World Conservation Monitoring Centre, BirdLife International, Conservation International, World WildLife Fund și alte

organizații au delimitat 25 de puncte fierbinți pentru conservare (fig. 1.3). Aceste zone ale lumii

sunt considerate prioritare pentru bioconservare deoarece au cea mai ridicată diversitate biologică,

grad mare de endemicitate și risc mare de extincție a speciilor.

În România, ariile protejate sunt înființate (conform OUG 57/2007) prin lege (pentru siturile

naturale ale patrimoniului natural universal), prin hotărâri ale guvernului (pentru parcuri naționale,

parcuri naturale, geoparcuri, zone umede de importanță internațională, arii speciale de conservare,

arii de protecție specială avifaunistică, rezervații științifice, monumente ale naturii, rezervații

naturale), prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului (pentru situri de importanță comunitară, cu avizul Academiei Române, al autorității publice centrale

cu competențe în domeniul administrației publice, al autorității publice centrale în domeniul

agriculturii și dezvoltării rurale și al autorității publice centrale în domeniul transporturilor, al

autorității publice în domeniul amenajării teritoriului și al autorității publice în domeniul

turismului), prin hotărâri ale consiliilor județene sau locale (pentru arii naturale protejate de

interes județean sau local) [Proorocu, 2008].

63

Inițiativa instituirii unei arii protejate poate aparține oricărei persoane fizice sau juridice și

este reglementată în OUG 57/2007. Documentele necesare pentru înființarea unei arii protejate sunt

următoarele:

- Studiul de fundamentare științifică.

- Documentația cadastrală cu limitele ariei naturale protejate, cu evidențierea

categoriilor de folosință a terenurilor.

- Avizul Academiei Române.

6.1.4 Managementul ariilor protejate Lumea este plină de „arii protejate de hârtie” (sindromul paper protected areas) înființate

prin acte normative guvernamentale, dar care nu sunt administrate efectiv. Țara noastră nu face

excepție din acest punct de vedere ci, dimpotrivă, unii o consideră campioană a declarării ariilor

naturale protejate, fără să existe o delimitare clară a acestora și nici o administrație care să le

gestioneze. Din anul 1990 până în anul 2000 numai Rezervația Biosferei Delta Dunării beneficia de o administrație proprie. Această situație a condus la degradarea calității habitatelor și la pierderea de

specii valoroase. Parcurile naturale cu aflux mare de turiști au fost victimele propriilor frumuseți.

În România, conform art. 16, alin. 2 şi 3 din O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor

naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, cu modificările şi

completările ulterioare, administrarea ariilor naturale protejate se realizează de către:

- Structuri de administrare special constituite – pentru administrarea rezervaţiilor biosferei,

parcurilor naţionale şi naturale şi, după caz, a siturilor “Natura 2000”.

- Custozi - pentru administrarea monumentelor naturii, rezervaţiilor naturale şi, după caz, a siturilor

“Natura 2000” care nu au structuri de administrare special constituite. Custozii pot fi persoane

fizice sau juridice (muzee, școli, universități, cluburi de turism, cluburi speologice ș.a.) care au

calificarea, instruirea şi mijloacele necesare pentru a stabili şi aplica măsurile de protecţie şi

conservare a bunurilor încredinţate, atestate de către Ministerul Mediului. Între ministerul de resort

și custode se încheie o convenție, conform legii, în care sunt menționate obligațiile și drepturile

acestora.

După primirea documentației, autoritățile competente înștiințează proprietarii terenurilor

respective și inițiază consultări cu aceștia. Ariile protejate vor fi cuprinse în planurile naționale,

zonale și locale de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Activitățile din ariile protejate și din vecinătatea acestora se desfășoară cu acordul

structurilor proprii de administrație.

Majoritatea parcurilor naționale și naturale din România (22) sunt administrate de către direcțiile silvice județene din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor – ROMSILVA. În rețeaua

națională de arii protejate sunt incluse 31% din păduri. Conservaționiștii nu agreează această

situație și sunt de părere că ROMSILVA este preocupată mai mult de activitățile de exploatare a

produselor forestiere, lemnoase și nelemnoase, și mai puțin de conservare.

Cele mai multe arii protejate presupun un management activ, adaptat la specificul fiecăreia

dintre acestea.

Monitorizarea componentelor cheie pentru diversitatea biologică (nivelul de apă în iazuri,

cantitatea de sol erodată, numărul indivizilor din speciile rare sau amenințate, densitatea speciilor

vegetale, datele despre sosirea și plecarea păsărilor migratoare din aria protejată ș.a.) este un

64

instrument de bază al managementului ariei protejate. Monitoringul permite administrației ariei

protejate să-și adapteze practicile de management în funcție de evoluția factorilor luați în studiu.

Acest management este denumit management adaptativ (fig. 6.5).

Fig. 6.5 Modelul unui proces de management adaptativ pentru ariile protejate [Cork și colab., 2000]

Astfel, dacă într-o arie naturală protejată apare o specie invazivă care le amenință pe cele

native, administrația trebuie să ia măsura eliminării imediate a speciei nou instalate. De exemplu,

răchitanul (Lythrum salicaria) – specie ierboasă care a invadat zonele umede din România – scoate

din competiție speciile native de pe malul râurilor, lacurilor și mlaștinilor, formând adesea

comunități pure. În plus, răchitanul nu constituie hrană pentru pești și nici pentru alte specii. În alte situații, unele specii intră în declin din cauza unor animale exotice (capre, iepuri, șobolani,

pescăruși etc.). Prin urmare, administrația ariei protejate va include și aceste elemente

perturbatoare apărute ulterior, chiar dacă ele nu au făcut parte din planul inițial de management.

O mare provocare a ariilor naturale protejate se referă la limitările populației locale din

zonă, în privința utilizării resurselor. Oamenii din ariile protejate suportă cea mai mare parte din

costurile de menținere a acestora, prin restricțiile legate de pășunat, turism motorizat, cultivarea

plantelor, exploatarea produselor naturale etc.. De aceea, planul de management trebuie să includă

și unele măsuri de cointeresare a populației locale.

În elaborarea strategiilor de management ale ariilor protejate trebuie îmbinate ideile,

propunerile și obiectivele rezultate din consultarea utilizatorilor de resurse din zonă (strategie

bottom-up) cu cele stabilite de guvernele care definesc ariile protejate și impun anumite restricții

(strategie top-down).

- Pentru a echilibra nevoile umane cu cele de conservare, UNESCO (United Nations

Educational, Scientific and Cultural Organization - Organizaţia Naţiunilor Unite

pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură), prin Programul Man and Biosphere, a desemnat sute

de rezervații ale biosferei cu integrarea activităților populației locale, a cercetătorilor, a protecției mediului și a turismului. Programul s-a bazat pe zonarea ariei protejate, Zonă

65

centrală în care ecosistemele sunt strict protejate; aici este interzisă desfășurarea

oricăror activități umane, cu excepția celor de cercetare, educație și ecoturism.

- Zonă tampon în care se pot efectua activități umane tradiționale, precum colectarea

stufului, a plantelor medicinale, a lemnelor de foc ș.a. care vor fi atent monitorizate

pentru a elimina riscurile unui impact major asupra biodiversității.

- Zonă de tranziție unde este permisă dezvoltarea unor activități durabile: agricultură

ecologică, extragerea selectivă a masei lemnoase, pescuitul, cercetarea

experimentală ș.a. (fig. 6.6)

Această zonare interioară a rezervațiilor biosferei s-a extins și la alte categorii de arii

naturale protejate și, prin aceasta, populația locală acceptă mult mai ușor interdicțiile la care

este supusă, având posibilitatea desfășurării unor activități economice.

Fig. 6.6 Modelul de zonare a unei rezervații naturale

[Primack și colab., 2008]

Într-un studiu publicat de Bruner și colab. (2001) se arată că, în ariile protejate, cele mai

bune rezultate în conservarea vegetației se obțin acolo unde este cel mai mare număr de rangeri, iar

limitele sitului sunt clar marcate și menținute. De asemenea, există programe de compensare a

populației locale pentru pagubele înregistrate din cauza animalelor sălbatice.

În ariile naturale protejate din SUA lucrează 4.002 rangeri (1 ranger la 82 km2 de parc) care

asigură paza și controlul în ariile naturale protejate, în timp ce, în Brazilia doar 23 de rangeri (1

ranger la 6.053 km2 de parc). În plus, în cele mai multe arii protejate din Brazilia lipsesc mijloacele

de deplasare (bărci cu motor, mașini de teren, camioane).

O ciudățenie a lumii noastre este faptul că, la nivel global, se cheltuiesc mai mulți bani

pentru creșterea animalelor în captivitate decât pentru protejarea lor în habitatele naturale. De

exemplu, pentru menținerea animalelor exotice în vederea expunerii la public, Societatea Zoologică

San Diego din SUA are un buget anual de 70 de milioane de dolari, sumă aproximativ egală cu

bugetul de conservare a tuturor țărilor africane aflate la sud de Sahara.

Organizațiile conservaționiste internaționale încearcă să remedieze aceste dezechilibre, prin

acordarea de ajutoare financiare mai mari țărilor cu situație economică precară, dar care adăpostesc

o biodiversitate bogată.

Cercetările conservaționiștilor arată că, în pădurile tropicale umede, o arie protejată de

succes este condiționată de următoarele elemente:

66

- atitudine pozitivă a populației;

- aplicarea eficientă a regulamentului;

- mărime mare;

- densitate redusă a populației;

- prezența organizațiilor ecologiste.

6.1.5 Rețele ecologice de arii protejate Rețelele de arii de conservare au menirea de a proteja o diversitate biologică cât mai largă

dintr-un anumit teritoriu.

La nivelul Uniunii Europene s-a organizat rețeaua ecologică de arii protejate Natura 2000

menită să eficientizeze acțiunile de protecție a habitatelor și a speciilor de interes comunitar.

Rețeaua Natura 2000 cuprinde arii speciale de conservare (SAC) declarate pe baza Directivei

Habitate 92/43 EEC și arii de protecție specială avifaunistică (SPA) declarate de baza Directivei Păsări 79/409 EEC.

Pe lângă cele două directive (Habitate și Păsări), Natura 2000 se bazează și pe Convenția

de la Berna (1979) privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa.

România a aderat la Convenția de la Berna prin Legea nr. 13/1993 privind conservarea vieţii

sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa. Spre deosebire de cele două directive care se referă

doar la Europa, Convenția de la Berna se aplică pe teritoriile statelor europene, dar și o parte a

Africii.

Scopul rețelei Natura 2000 este de a crea sanctuare de viață sălbatică unde nu sunt permise

activități antropice care aduc prejudicii speciilor și habitatelor. Managementul siturilor este unul

foarte complex și presupune identificarea obiectivelor, anticiparea și eventual rezolvarea

conflictelor cu utilizatorii resurselor și cu proprietarii de terenuri, definirea acțiunilor și

planificarea lor pe termen lung.

Comisia Europeană consideră că managementul acestor situri trebuie să îmbine aspectele

economice (turism, aprovizionare cu resurse naturale ș.a.), sociale (locuri de muncă, stabilitate

socială, condiții de muncă îmbunătățite ș.a.) și ecologice (menținerea habitatelor și a speciilor

sălbatice). Aceste avantaje pot exista numai în condițiile asigurării de resurse financiare suficiente

pentru acordarea de compensații și despăgubiri proprietarilor de terenuri care sunt obligați să

exploateze durabil pădurile și terenurile agricole și care înregistrează pagube provocate de

animalele sălbatice.

Conform Directivei Habitate, fiecare stat membru al UE trebuie să contribuie la crearea rețelei Natura 2000 proporțional cu suprafața sa, a tipurilor de habitate naturale și a habitatelor care

găzduiesc speciile de interes comunitar. Astfel, pe baza criteriilor specifice stabilite pentru

habitatele și speciile de importanță comunitară, fiecare stat membru al UE trebuie să întocmească o

listă cu propuneri de situri. Această listă este înaintată Comisiei Europene și este însoțită de câte un

formular pentru fiecare sit, cu următoarele informații: harta și numele sitului, localizarea sitului și

datele rezultate din aplicarea criteriilor de selectare. Formularul este stabilit de comisie. Dacă

habitatele naturale și/sau speciile prioritare au fost adoptate de către Comisia Europeană, acestea

vor fi considerate situri de importanță comunitară, iar statul respectiv le va desemna arii speciale

de conservare. În aceste arii de conservare va fi asigurată supravegherea stării de conservare a

67

habitatelor naturale și a speciilor. Orice plan sau proiect economic din zonă va fi supus unor

evaluări riguroase pentru a avea certitudinea că nu este afectată integritatea sitului [Proorocu, 2008].

Pe teritoriul Uniunii Europene, cu 27 de state, au fost identificate 9 regiuni biogeografice

(biogeografie = știință care se ocupă cu studiul răspândirii plantelor și animalelor pe glob):

atlantică, boreală, continentală, alpină, panonică, pontică, stepică, mediteraneeană și

macaroneziană. Dintre țările membre și cele candidate la UE, România deține cea mai mare

diversitate biogeografică, cu 5 regiuni biogeografice: - continentală (cea mai comună; peisajul este în general de câmpie și de deal, cu excepția

câmpiilor din bazinul Dunării; la noi include o mare parte din Transilvania, 2/3 din

Moldova, 2/3 din sudul și vestul țării);

- alpină (o regăsim în toate țările UE cu zone montane);

- panonică (în UE se găsește în Ungaria și țările vecine; la noi apare ca o fâșie în partea

de vest a țării);

- pontică (în UE o întâlnim doar în România și Bulgaria; cuprinde litoralul Mării Negre); - stepică (în UE o găsim doar în România; include cea mai mare parte a Dobrogei, partea

de sud-est a Moldovei și sud-estul țării) – fig. 6.7.

Fig. 6.7 Zonarea biogeografică a României

[http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://roherpnatura2000] Până la 1 mai 2004, țările membre UE au propus ca situri Natura 2000 cca. 14% din

suprafața lor. Datorită bogăției naturale mai mari din Estul Europei, cele 10 state noi membre ale

UE (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria - 2004) au propus în medie ca aproximativ 20% din suprafața lor să fie situri Natura 2000. România, prin

valoarea ridicată a biodiversității pe care o deține aduce o contribuție importantă la Rețeaua

Ecologică Europeană Natura 2000.

În anul 2008, rețeaua Natura 2000 cuprindea la nivel european: 21.574 situri de importanță

comunitară cu 648.441 km2 (13,2% din suprafața continentală a statelor membre) și 4.850 arii de

protecție specială avifaunistică cu 501.286 km2 (10,3% din suprafața continentală a statelor

membre). În România, suprafața totală a siturilor Natura 2000 este de 5.992.000 ha, ceea ce

68

reprezintă 17,84% din suprafața țării. Prin Ordinul 776/2007, au fost incluse în rețeaua Natura 2000

un număr de 275 situri de importanță comunitară, în care au fost identificate : 90 tipuri de habitate

de interes comunitar, 23 specii de pești, 53 specii de nevertebrate, 42 specii de plante de interes

comunitar.

De menționat că, pe teritoriul României se află peste jumătate din suprafața Munților

Carpați, cei mai extinși și mai sălbatici munți din Europa, identificați ca una dintre cele mai

importante ecoregiuni la nivel global. Această ecoregiune găzduiește aproape jumătate din

populația de carnivore mari ale Europei (urși, lupi, râși). De asemenea, Delta Dunării este cea mai

importantă zonă umedă din Europa, adăpostind colonii de pelicani și alte sute de specii de păsări. O

particularitate a României este prezența masivă a pădurilor virgine, estimate la circa 225.000 ha.

Dintre acestea doar 75% au fost incluse în ariile naturale protejate și doar 18% în zonele de

protecție strictă, unde sunt exceptate intervențiile umane.

Habitatele coridor Administrarea eficientă a rețelelor de arii protejate naturale se face prin legarea acestora cu

ajutorul habitatelor coridor, denumite și habitate de conservare, coridoare de mișcare sau

coridoare ecologice. Acestea se prezintă ca niște benzi continue de teren (râuri cu malurile lor,

perdele forestiere, tufărișuri naturale, vegetație naturală de pe terenurile marginale ale culturilor

agricole, de-a lungul căilor de comunicație și feroviare, suprafețe mici de pădure ori de zone

umede) între ariile protejate care permit animalelor să migreze sezonier între diferite habitate pentru

a obține hrana. De exemplu, pentru mamiferele arboricole braziliene, Laurence (1999) sugerează o

lățime de 200 m de pădure inițială care poate fi adecvată pentru toate speciile.

Habitatele coridor prezintă și câteva dezavantaje: migrația bolilor și dăunătorilor, expunerea

la prădătorii naturali și la vânători, pericolul accidentelor la traversarea șoselelor și a căilor ferate.

Pentru mișcarea animalelor pot fi utilizate pasaje supraterane, tunele subterane, canale,

rigole, amplasare de garduri, cumpărarea de terenuri pentru a fi folosite ca habitate coridor pentru

diverse specii etc..

În România, au fost stabilite până în prezent trei coridoare ecologice pentru carnivorele

mari, între Parcul Național Piatra Craiului și Parcul Natural Bucegi.

O componentă a Rețelei Ecologice pan-europene este Rețeaua Emerald, aflată sub

auspiciile Convenției de la Berna și a Consiliului Europei.

Convenția de la Berna (Convention on the Conservation of European Wildlife and Natural

Habitats/Bern Convention), deschisă pentru semnare în 1979 la Berna (Elveția), a intrat în vigoare

în 1982, fiind ratificată la ora actuală de către 45 de state. România a ratificat această convenție la

18 mai 1993, și a intrat în vigoare la 1 septembrie 1993. Probabil că cel mai important și concret rezultat al convenției este Rețeaua Emerald a Ariilor de Interes Special pentru Conservare (ASCI -

Areas of Special Conservation Interest).

Siturile Emerald vor fi dezvoltate în continuare doar în țările care nu sunt membre ale UE,

deoarece statele membre ale UE își satisfac obligațiile referitoare la Convenția de la Berna și

rețeaua Emerald prin înființarea rețelei Natura 2000, ca implementare a Directivei Păsări și a

Directivei Habitate.

69

6.2. Strategii de conservare ex situ Deși conservarea in situ rămâne cea mai bună strategie de protejare a biodiversității pe

termen lung, pentru multe specii rare această soluție nu este viabilă. Dacă o populație este prea mică

și există riscul de extincție, atunci singura cale de prevenire a acestui fenomen rămâne menținerea

indivizilor în condiții artificiale, sub controlul oamenilor, denumită prezervare “ex situ” sau “off

site’. Numeroase specii de animale extincte în sălbăticie supraviețuiesc în captivitate. În anul 2005

Centrul de Monitorizare pentru Conservarea Lumii a întocmit o listă cu 24 specii de plante și 36 specii de animale care au supraviețuit numai în captivitate.

Arca lui Noe a devenit o metaforă pentru protecția ex situ, sugerând că multe specii nu ar

exista astăzi dacă nu ar fi fost luate din sălbăticie și menținute în captivitate [Hunter și Gibbs,

2009].

Conservarea ex situ se poate face în grădini zoologice, fonduri de vânătoare, acvarii și centre

de creștere în captivitate pentru animale, respectiv grădini botanice, parcuri dendrologice și bănci

de gene pentru plante.

6.2.1 Grădinile zoologice Un element de bază al strategiei grădinilor zoologice constă în expunerea speciilor

carismatice, precum urşii panda, girafele, elefanţii, crocodilii ș.a., nevertebratele fiind ignorate,

chiar dacă sunt amenințate și ele cu dispariția.

După statisticile ISIS (Species Inventory System – Sistemul de Inventariere a Speciilor),

grădinile zoologice din întreaga lume adăpostesc în prezent circa 400.000 de indivizi de vertebrate

terestre, aparținând la 7.895 specii și subspecii de mamifere, păsări, reptile și amfibieni. Impactul

educațional și financiar al grădinilor zoologice este foarte mare, având în vedere că ele sunt vizitate

anual de circa 600 de milioane de vizitatori. În România, există 25 de grădini zoologice cu 5.900 de

indivizi din 600 de specii și subspecii. Deși cifrele par impresionante, numărul animalelor de

companie (pisici, câini, păsări) este mult mai mare. Numai în SUA, există circa 50 de milioane de pisici, ca animale de companie, adică de 100 de ori mai multe decât numărul total de animale din

grădinile zoologice.

Creșterea animalelor în captivitate oferă posibilitatea studierii biologiei, etologiei și a

metodelor de îngrijire la unele specii și furnizează informații pentru conservarea eficientă a

speciilor rare și amenințate.

Animalele din grădinile zoologice sunt expuse riscului de consangvinizare, o caracteristică a

populațiilor mici (subcap. 1.3.3). De aceea, grădinile zoologice moderne iau măsuri de împiedicare

a împerecherii animalelor captive înrudite.

O altă problemă a grădinilor zoologice este că, unele specii de animale nu se reproduc

corespunzător în captivitate. Un exemplu este ursul panda (Ailuropoda melanoleuca), animal care

are în libertate o rată de reproducere redusă, iar în captivitate este aproape imposibilă înmulţirea, în

ciuda eforturilor considerabile şi costisitoare. Naşterea unui pui de panda într-o grădină zoologică

este un eveniment de importanţă mondială. Grădinile zoologice moderne pot interveni în procesul

de reproducere a acestor specii prin diverse tehnici: incubare artificială, inseminare artificială a

femelelor receptoare, transfer de embrioni, marcare biochimică a femelelor etc..

70

Multe grădini zoologice realizează înmulţirea în captivitate a speciilor rare şi ameninţate

cu dispariţia. Coloniile de animale astfel obținute sunt reintroduse în arealele din care au dispărut.

Astfel de iniţiative au avut succes în cazul urangutanului (Pongo pygmeus), a gazelei arabe (Oryx

leucoryx) care a fost reintrodusă în deșert, a vulpilor roșii (Vulpes vulpes) și a altor specii.

Animalele puse în libertate trebuie „asistate” până se familiarizează cu habitatul și pot supraviețui

singure, pentru a-și recâștiga rolul ecologic și evolutiv din comunitatea biologică. Un exemplu

autohton este cel al țestoaselor lui Herman, numite și țestoasele bănățene (Testudo hermanni

boettgeri), din vestul țării. În centrul de creștere al țestoaselor de la Eșelnița (județul Mehedinți),

ouăle reptilelor sunt incubate, puii sunt ținuți în captivitate până depășesc stadiile vulnerabile, apoi

sunt transferați în libertate, în zonele cu densitate mică din județele Caraș-Severin și Mehedinți

(procedura “head-starting”). Deși în cazul țestoaselor este vorba de un centru de creștere și nu de

o grădină zoologică românească am considerat relevantă menționarea acestor preocupări și

realizări.

În privința tendinței grădinilor zoologice de a promova doar speciile carismatice, precizăm că multe din aceste grădini și-au extins paleta animalelor atractive, prin expunerea diferitelor

specii de broaște și fluturi colorați.

O grădină zoologică modernă trebuie să ofere un model exemplar de agent activ al

dezvoltării durabile, contribuind la responsabilizarea oamenilor faţă de mediu şi la modelarea

legislaţiei privind protecţia mediului. Grădinile zoologice trebuie să participe continuu la educarea

publicului larg, în direcţia dezvoltării durabile, dat fiind numărul mare de turiști (600 de milioane

anual) care vizitează grădinile zoologice. Ele trebuie să fie exemple vii de implementare a

tehnicilor verzi, în toate aspectele activităţilor lor: energia trebuie să fie utilizată în mod eficient pe

parcursul fiecărei activităţi; consumul de carburanţi trebuie redus la minim; peste tot unde este

posibil, trebuie să fie aplicați cei trei de R - Redu, Reutilizează, Reciclează; consumul local trebuie

promovat cât mai mult (bunuri şi servicii de la ofertanţi locali); impactul transportului asupra

mediului trebuie redus la maximum (sunt grădini zoologice unde costul biletului de intrare este

redus la jumătate, dacă turistul face dovada deplasării cu un mijloc de transport în comun) etc..

6.2.2 Acvariile Rolul clasic al acvariilor publice este cel de expunere a unor specii de pești neobișnuite și

atractive, la care se adaugă uneori foci, delfini și alte mamifere marine. Ca și grădinile zoologice,

acvariile promovează tot mai mult educarea publicului în sensul protejării biodiversității.

În prezent, acvariile din întreaga lume adăpostesc circa 600.000 de indivizi. Aici se studiază

și tehnici de reproducere a speciilor rare și reintroducerea lor în habitatele naturale [Philippart, 1995]. Cele mai mari succese s-au obținut cu delfinul mare săritor (Tursiops truncatus), cea mai

populară specie a acvariilor, unde cercetătorii au crescut puii și i-au eliberat ulterior în mediul

natural. Tehnica a fost utilizată și în cazul altor cetacee amenințate [Primack și colab., 2008].

În ultima perioadă au apărut tot mai multe acvarii de interes comercial, unde se cresc

păstrăvi, somoni și alte specii pentru consum. Producția comercială se adresează și deținătorilor

privați de acvarii care sunt interesați de diverse specii de pești și de corali pentru creșterea lor în

captivitate.

În România, cel mai cunoscut acvariu este cel de la Constanța – primul acvariu public

din România – inaugurat la data de 1 mai 1958 . Acesta adăposteşte o mare varietate de peşti de apă

71

dulce şi sărată, precum şi nevertebrate din Marea Neagră şi migratori mediteraneeni, în total circa

2000 de exemplare din 60 specii.

La Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca a fost înființat

în anul 2003 un acvariu, ca o bază de cercetare şi pregătire a studenţilor. Ansamblul acvatic dispune

de circa 100 de specii, printre care Piranha, Oscar, Pangasius, crapi, somni pitici etc.

6.2.3 Grădinile botanice și parcurile dendrologice Originea grădinilor botanice o regăsim în activitatea de grădinărit. Grădinile furnizau

legume și ierburi pentru consumul casnic, precum și plante medicinale pentru tratarea bolnavilor.

Familiile regale dețineau grădini pe suprafețe mari, pentru utilizare personală, iar mai târziu,

guvernele au înființat grădini botanice de interes public.

În lume, primele grădini botanice moderne au fost fondate în nordul Italiei, acestea având conexiuni

cu universităţile: Pisa (1544), de Luca Ghini (1490-1556), Padova (1545), Florenţa (1545),

Bologna (1567). Alte oraşe europene au continuat pe această cale: Leipzig, Germania (1580); Jena, Germania (1586); Leiden, Olanda (1590); Montpellier, Franţa (1593);

Heidelberg, Germania (1597); Copenhaga, Danemarca (1600); Uppsala, Suedia (1655); Hanovra,

Germania (1666).

În România, cele mai importante și mai vechi grădini botanice s-au înființat la Iaşi, în 1856

(de către Anastasie Fătu), la Bucureşti, în 1860 (de către Dimitrie Brândză) şi la Cluj-Napoca, în

1920 (de către Alexandru Borza). Grădini botanice se mai găsesc la: Craiova (Grădina Botanică a

Universităţii din Craiova), Galaţi (Grădina Botanică a Complexului Muzeal de Științele Naturii din

Galați), Jibou (Grădina Botanică a Institutului de Cercetări Biologice din Jibou), Arad (Grădina

Botanică Macea a Universităţii de Vest "Vasile Goldiş" din Arad), Târgu-Mureş (Grădina Botanică

a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş), Tulcea (Grădina Botanică a Palatului

Copiilor din Tulcea).

Grădinile botanice (în latină, hortus botanicus) cultivă şi cresc o mare varietate de plante

pentru expunerea lor în scopul ilustrării diversității lumii vii, pentru educarea publicului larg, dar și

pentru motive ştiinţifice. Cu timpul, a crescut interesul grădinilor botanice pentru specii rare și

amenințate, iar activitățile științifice s-au intensificat și diversificat tot mai mult. Pe lângă colecțiile

vii de plante, multe grădini botanice dețin ierbare foarte valoroase și au dezvoltat colecții de

semințe, din plante sălbatice sau cultivate. Ele pot furniza adesea semințe, puieți și diferite organe

vegetative ale plantelor pentru înmulțire.

Grădinile botanice, prin cercetătorii lor, sunt autorități științifice recunoscute pentru

identificarea plantelor și a statutului lor de conservare, iar prin expedițiile organizate sunt descoperite noi specii de plante. Numeroase grădini botanice au în custodie arii naturale protejate.

Rolul educațional al grădinilor botanice în domeniul bioconservării este unul remarcabil, dacă avem

în vedere că sunt vizitate anual de circa 150 de milioane de persoane.

La nivel mondial, activitatea grădinilor botanice este coordonată de Botanical Garden

Conservation Secretariat (BGCI ) din cadrul IUCN. Obiectivele prioritare ale acestui for constau în

crearea unei baze de date internaționale cu plantele crescute în grădini botanice. Din păcate,

grădinile botanice din zonele tropicale, acolo unde diversitatea naturală este cea mai bogată, sunt

foarte puține, ele fiind concentrate în zona temperată. De aceea, înființarea de noi grădini botanice

la tropice este o prioritate a comunității internaționale.

72

În lume, există 1.600 de grădini botanice care dețin circa 80.000 de specii, adică 30% din

flora mondială. Cea mai mare grădină botanică din lume este Royal Botanic Garden Kew din

Anglia. Aici se cultivă circa 25.000 specii de plante, adică aproximativ 10% din numărul speciilor

vegetale cunoscute pe Glob, dintre care 2.700 sunt amenințate cu extincția și figurează în listele

IUCN [BGCI, 2005].

Grădinile botanice din România sunt mici, iar rolul lor este unul preponderent educațional

(fig. 1.30). Cele trei mari grădini botanice din Cluj-Napoca, Iași și București aparțin universităților

și nu au fonduri suficiente pentru a desfășura activități de conservare in situ. În perioada interbelică,

acestea erau mult mai implicate în activități de bioconservare, prin custodia unor importante

rezervații naturale. De exemplu, Grădina Botanică din Cluj-Napoca avea în custodie Poiana

Stampei, Suatu de Câmpie, Valea Bâlii și o parte din parcul Național Retezat.

În anul 2000, s-a înființat Asociația Grădinilor Botanice din România (AGBR) care este

afiliată Asociației Europene a Grădinilor Botanice.

Parcurile dendrologice sunt grădini botanice specializate în creșterea arborilor și a altor specii lemnoase. În România, parcuri dendrologice găsim la: Mihăileşti-Muscel, judeţul Argeş;

Macea, judeţul Arad; Hămeiuş, judeţul Bacău; Dofteana, judeţul Bacău; Arcalia, judeţul Bistriţa-

Năsăud; Simeria, judeţul Hunedoara; Văleni, judeţul Neamţ; Bazoş, judeţul Timiş.

6.2.4 Băncile de gene

Băncile de gene sunt instituții speciale având ca obiective colectarea, evaluarea și

conservarea resurselor genetice vegetale, sub formă de semințe, polen și culturi „in vitro”, sau direct

în câmp (IPGRI, 1999). Băncile de gene mai sunt numite și „centre de resurse genetice la plante”.

La nivel mondial există 50 de bănci de semințe de capacitate mare, la care se adaugă circa

1300 mai mici. Băncile de gene adăpostesc circa 10.000-20.000 de specii sălbatice și cultivate, dar

ponderea este deținută de 100 de specii cu importanță alimentară. Colectarea, evaluarea și păstrarea

resurselor genetice a devenit astăzi una din problemele majore ale umanității, întrucât ele ar putea

juca un rol decisiv în securitatea alimentară.

Băncile de gene din cadrul grădinilor botanice se concentrează pe prezervarea speciilor

sălbatice. De exemplu, colecția de semințe de la Grădina Botanică Regală din Marea Britanie

include 96% din speciile ce formează flora acestei țări.

În băncile de gene, semințele sunt păstrate la rece, în condiții de uscăciune, pentru o

perioadă mai îndelungată de timp. În aceste condiții metabolismul semințelor încetinește, iar

rezervele de hrană ale embrionului se mențin. Semințele care suportă aceste condiții sunt denumite

semințe ortodoxe. Păstrarea foarte îndelungată a semințelor conduce la pierderea capacității de germinație a

acestora, prin epuizarea rezervelor energetice. De asemenea, materialul biologic poate suferi mutații

genetice dăunătoare. Evitarea acestor riscuri se poate face prin regenerarea periodică a semințelor.

Aceasta presupune creșterea plantelor până la maturitate, polenizare controlată, obținerea noilor

semințe și depozitarea lor. Reîmprospătarea semințelor este o operațiune extrem de costisitoare, mai

ales când este vorba de plante perene.

Aproximativ 10% din speciile de plante de pe Glob nu tolerează condițiile din băncile de

gene și, prin urmare, nu pot fi depozitate în ele. Cele mai multe dintre aceste specii provin din

pădurile tropicale (arbori fructiferi tropicali, arbori de lemn și plante de cultură), iar semințele sunt

73

denumite recalcitrante. Soluția, în cazul acestor semințe, este stocarea embrionilor din semințe, sau

a semințelor tinere în așa numitele depozite de clone sau sere de clone, în cadrul unor grădini

botanice special amenajate

Probleme serioase de conservare întâlnim și la speciile înmulțite pe cale vegetativă (bulbi și

tuberculi), care nu formează în mod obișnuit semințe (de exemplu cartoful dulce și maniocul –

specii foarte importante în dieta populațiilor de la tropice). Prezervarea acestora se poate face în așa

numitele depozite de clone sau sere de clone care solicită suprafețe mari și sunt foarte scumpe.

Pentru speciile cu înmulțire vegetativă și cele cu semințe recalcitrante se practică și

prezervarea de țesuturi de plante (sau celule), incluzând protoplaști, suspensii de celule, culturi de

calus, meristeme, embrioni, microbutași, apexuri etc..

Speciile cele mai bine reprezentate în băncile de gene sunt grâul, porumbul, cartoful, soia și

legumele, urmate de orez, mei și sorg, în timp ce, plantele medicinale și cele pentru fibră sunt

deficitare [Primack și colab., 2008].

Multe din băncile de semințe sunt coordonate de Grupul Consultativ pentru Cercetări

Agricole Internaționale (Consultative Group of International Agricultural Research - CGIAR) și de

Comitetul Internațional pentru Resurse Genetice Vegetale (International Board for Plant Genetic

Ressources - IBPGR).

În România, singura bancă de gene de interes național este la Suceava. În țara noastră,

activitatea de colectare și păstrare a materialului genetic vegetal a început odată cu debutul

preocupărilor de ameliorare științifică. Aceste preocupări și-au conturat caracterul sistematic,

orientat către conservarea genetică a resurselor vegetale pentru alimentație și agricultură simultan

cu înființarea Băncii de Resurse Genetice Vegetale Suceava (BRGVS). La inițiativa dr. Mihai

Cristea, proiectul a început în anul 1982, iar construcția băncii a început în anul 1985. Construcția

propriu–zisă s-a desfășurat în două etape – în anul 1987 când s-a definitivat construcția

laboratoarelor și 1988 când au fost edificate celulele de conservare. În perioada 1987-1990 unitatea

a funcționat ca laborator specializat în domeniul resurselor genetice vegetale, în cadrul Stațiunii de

Cercetare-Dezvoltare Agricolă Suceava (fig. 1.31).

Pe baza Hotărârii Guvernului României nr. 371 din 1990, Banca de Resurse Genetice

Vegetale Suceava a devenit instituție publică, de sine stătătoare, cu personalitate juridică, având

caracter național. Mandatul acesteia este explorarea, colectarea, evaluarea și conservarea resurselor

genetice vegetale. Din anul 2009, BRGVS a fost comasată cu Laboratorul Central pentru Calitatea

Semințelor și a Materialului Săditor București.

Banca de Gene Suceava deține în prezent o colecție de aproximativ 17.704 probe de la 386

specii de plante. Probele au fost colectate din 1.395 localități din țară, pe parcursul a 19 ani de activitate.

Etapele parcurse de semințe de la colectare până la depozitare, operațiunile efectuate și

problemele de management care se pun în cadrul acestei instituții, le regăsim în capitolul 3 al

prezentei lucrări.

74

Capitolul 7

AGROBIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA RESURSELOR GENETICE VEGETALE ȘI ANIMALE

Conservarea biodiversităţii în peisajul agricol este o adevărată provocare pentru această

perioadă istorică a umanităţii, provocare ce rezultă din necesitatea înţelegerii funcţiilor combinate

ale agrobiodiversităţii – ecologice şi sociale – a contribuţiilor pe care le are, atât pentru ecosistem,

cât şi pentru societate.

Una dintre cele mai grave consecinţe ale activităţilor antropice nesăbuite este extincţia a

numeroase specii. Dacă în mod natural o specie dispare la patru ani, în cea de-a doua jumătate a

secolului XX au început să dispară 1-2 specii pe zi. Se apreciază că sunt cunoscute şi descrise

aproximativ 13% din totalul speciilor de vieţuitoare de pe Pământ. Aşadar, dispar specii înainte de a

fi cunoscute, iar pe termen lung nu se poate şti care specie este mai importantă și care specie poate

deveni salvatoare pentru omenire. Această situaţie alarmantă a mobilizat lumea ştiinţifică

internaţională care a reuşit să determine Organizaţia Naţiunilor Unite la Rio de Janeiro (1992), în

aşa numitul “Summit al Pământului”, să adopte “Convenţia asupra biodiversităţii” (CBD) [Hunter,

2007]. Acest document a stat şi la temelia acţiunilor de conservare a biodiversităţii agricole, unde

situaţia este cel puţin la fel de gravă ca şi în habitatele naturale. În articolul 2 al CBD, “speciile

domesticite şi speciile cultivate” sunt recunoscute ca o componentă importantă a diversităţii

biologice globale.

7.1. Centre de domesticire a plantelor şi animalelor De-a lungul timpului, au existat preocupări ale oamenilor de ştiinţă cu privire la centrele

principale de origine a agriculturii, adică a zonelor unde au apărut primele populaţii producătoare de

alimente care au transformat agricultura într-o îndeletnicire constantă. Cercetările lui Harlan (1971)

conduc la ideea că, domesticirea plantelor şi a animalelor s-a făcut în perioade şi locuri diferite. Au

existat totuşi trei centre majore de origine - Orientul Mijlociu (A), nordul Chinei (B) şi America

Centrală (C) - şi trei subcentre sau zone extinse: Africa tropicală (A1), Asia de Sud-Est (B1) şi America de Sud (C1). De aici, agricultura s-a extins şi în alte regiuni ale lumii - fig. 7.1.

Studiile privind centrele de apariţie a agriculturii au fost strâns legate de cele privind centrele

de origine a plantelor cultivate. Amintim câteva nume de cercetători cu preocupări în domeniu:

botanistul elveţian De Candolle (1909), geneticianul rus Vavilov (1920-1940), apoi discipolul său

Jukovski (1964), Harlan (1971), iar mai târziu, Cox şi Atkins (1979). Ultimii citaţi au încercat să

sistematizeze cunoştinţele actuale privind originea plantelor de cultură. Conform clasificării propuse

de cei doi cercetători există 12 mari regiuni din care provin principalele plante de cultură:

- Europa: ovăzul (Avena sativa), secara (Secale cereale), coacăzul (Ribes sp.), zmeurul (Rubus

idaeus), prunul (Prunus domestica) şi gutuiul (Cydonia oblonga);

- Regiunea mediteraneană: varză (Brassica oleracea), măslin (Olea europea), ceapă (Allium

cepa), usturoi (Allium sativum), praz (Allium parrum), salată (Lactuca sativa), sfeclă (Beta vulgaris),

păstârnac (Pastinaca sativa), hamei (Humulus lupulus), ridichi (Raphanus sativus), bob (Vicia faba)

etc.;

- Orientul Apropiat: grâul (Triticum aestivum), grâul tare (Triticum dicoccum), orzul (Hordeum

75

vulgare), lintea (Lens culinaris), mazărea (Pisum sativum), pepenele galben (Cucumis melo), macul

(Papaver somniferum), morcovul (Daucus carota), smochinul (Ficus carica), cireşul (Cerasus

avium), migdalul (Prunus amygdalus), caisul (Prunus armeniaca), părul (Pyrus communis), mărul

(Malus pumila), viţa de vie (Vitis vinifera), inul (Linum usitatissimum), nucul (Juglans regia) etc.;

Fig. 7.1. Centrele principale de origine a agriculturii [Harlan (1971), modificat de Puia şi colab., 1998]

- Regiunea Indo-Birmană: orezul (Oryza sativa), pătlăgeaua vânătă (Solanum melongena), piperul

(Piperum nigrum), castravetele (Cucumis sativus), bumbacul arborescent (Gossypium arboreum) etc.;

- Asia de sud-est: portocalul, lămâiul, mandarinul, grepfrutul (Citrus sp.), trestia de zahăr (Saccharum officinarum), nuca de cocos (Cocos nucifera) bananierul (Musa sp.) etc.;

- China: soia (Glycine max), varza chinezească (Brassica chinensis), ceapa chinezească (Allium

fistulosum), piersicul (Prunus persica), dudul (Morus alba), ceaiul (Thea sinensis) etc.;

- Africa de vest: orezul african (Oryza glaberrima), meiul african (Brachieria deflexa) etc.;

- Africa centrală: pepenele verde (Citrulus vulgaris), sorgul (Sorghum bicolor) etc.;

- Regiunea etiopiană: arborele de cafea (Coffea arabica), ricinul (Ricinus communis), bananierul

african (Musa ensete) etc.;

- America de Nord şi Centrală: porumbul (Zea mays), fasolea (Phaseolus vulgaris), ardeiul

(Capsicum annuum), bumbacul (Gossypium hirsutum), floarea-soarelui (Helianthus annuus), cartoful

dulce (Helianthus tuberosus), bostanul (Cucurbita sp.), tomatele (Lycopersicon esculentum) etc.;

- Regiunea peruviană: cartoful (Solanum tuberosum), tutunul (Nicotiana tabacum), bumbacul sud-

american (Gossypium barbadense) etc.;

- Brazilia: maniocul (Manihot esculenta), arborele de cacao (Theobroma cacao), arborele de

cauciuc (Hevea brasiliensis) etc. O parte dintre aceste plante de cultură sunt reprezentate şi în harta de

la fig. 7.2.

Conform aceloraşi autori, zonele de domesticire a principalelor specii de animale sunt:

Regiunea arctică euro-asiatică - renul (Rangifer tarandus); Europa - iepurele (Oryctolagus

76

cuniculus); Regiunea mediteraneană - gâsca (Anser anser), porumbelul (Columba livia); Orientul Apropiat - oaia (Ovis aries), capra (Capra hircus), porcul (Sus domestica), vaca (Bos taurus), câinele

(Canis familiaris), cămila (Camelus dromaderus), raţa (Anas platyrhynchos); Asia Centrală - calul

(Equus caballus), cămila cu două cocoaşe (Camelus bactrianus) etc.; India şi Asia sud-estică - bivolul (Bubalus bubalus), găina (Gallus gallus); China - fazanul (Phasianus colchicus), fluturele de

mătase (Bombyx mori); Africa - asinul (Equus asinus), albina (Apis mellifera); America Centrală - curcanul (Melleagris gallopavo) şi America de Sud - lama (Lama glama).

Fig. 7.2. Arealele de origine ale principalelor specii cultivate [Garrison Wilkes citat de Primack şi colab., 2002]

Aceste regiuni adăpostesc şi cea mai mare variabilitate genetică a speciilor spontane parentale,

fapt ce impune măsuri deosebite de conservare a acestor rezerve de germoplasmă. Această diversitate

genetică este extrem de importantă pentru obţinerea de noi soiuri şi rase pentru agricultură mai

productive şi mai rezistente la actualele schimbări climatice, la secetă, salinizare etc. [Primack şi

colab., 2002].

7.2. Definiția și funcțiile agrobiodiversității Agricultura intensivă, bazată pe inputuri energetice mari (îngrășăminte chimice, pesticide,

combustibili fosili), este în continuă expansiune. Până în 2050 se preconizează ca populația

Globului să ajungă la circa 10 miliarde de locuitori, ceea ce înseamnă dublarea producției agricole

pentru satisfacerea necesarului de hrană. Atât intensivizarea agriculturii, cât și explozia demografică

vor conduce la creșterea amprentei ecologice umane pe Terra care acoperă deja 80% din suprafața

terestră [Sanderson și colab., 2002].

În prezent, creșterea producției agricole se bazează, în principal, pe utilizarea masivă a

chimicalelor pentru fertilizare și pentru combaterea paraziților, pe folosirea combustibililor fosili, a

irigațiilor, a soiurilor moderne de mare productivitate. Extinderea acestor tehnologii agricole se

explică și prin faptul că sunt mult mai simple și mai ușor de gestionat. Pe termen lung, agricultura

77

industrială înseamnă însă poluarea mediului ambiant, șubrezirea stării de sănătate a societății umane

și pierderea ireversibilă a diversității agricole.

În multe țări în curs de dezvoltare, soiurile tradiționale continuă să asigure o bună parte din

producția agricolă, chiar și după apariția soiurilor moderne. Explicația constă în faptul că, soiurile

vechi și varietățile locale au un randament mai bun, stabilitate mai mare, rezistență ridicată la

factorii de stres biotic și abiotic, iar necesarul de inputuri energetice este mult mai scăzut.

De exemplu, în Nepal, în zonele agricole deluroase ale țării, la altitudini mai mari, sunt

utilizate soiuri locale tradiționale de orez (Oryza sativa L.) în proporție de 80%, deoarece soiurile

moderne nu dau rezultate [Jarvis și colab., 2000]. La aceasta se adaugă și susținerea guvernamentală

de care se bucură conservarea on farm a agrobiodiversității [Sthapit și colab., 2003].

Agrobiodiversitatea se referă la varietatea și variabilitatea organismelor vii care contribuie la

producția de alimente din agricultură și cunoștințele legate de acestea [Qualset și colab., 1995]. În

sens larg, agrobiodiversitatea cuprinde toate organismele care apar în peisajele agricole și are două

componente: - agrobiodiversitatea planificată formată din plantele de cultură și animalele domestice

alese de agricultor și

- agrobiodiversitatea asociată care include: microflora și microfauna solului, buruieni,

paraziți fitofagi, entomofauna utilă, erbivore, carnivore etc.

Echilibrul dintre cele două componente ale agroecosistemului este menținut printr-o

gestionare eficientă făcută de către om.

Agrobiodiversitatea poate să îmbunătățească funcționarea ecosistemelor prin introducerea

de genotipuri cu randament mai mare sau cu rezistență la boli și dăunători, prin utilizarea culturilor

de acoperire și intercalate și a plantelor fixatoare de azot, prin folosirea paraziților și prădătorilor

naturali.

Jackson și colab. (2007) au identificat funcțiile agrobiodiversității la diferite niveluri

ierarhice:

a. La nivel genetic și populațional. Diversitatea genetică și populațională reprezintă baza

obținerii de noi soiuri de plante și rase de animale, prin utilizarea varietăților și raselor locale și a

celor sălbatice. [Cooper și colab., 2001].

b. La nivel de comunitate biologică și ecosistem. Bogăția de specii poate contribui la

utilizarea mai eficientă a resurselor și la creșterea productivității ecosistemului. Alegerea acestor

specii trebuie să fie una judicioasă, pentru a menține funcțiile ecosistemului în limitele favorabile

producției agricole [Lewis și colab., 1997].

Utilizarea agrobiodiversității în strategiile de combatere a paraziților vegetali presupune o abordare ecosistemică ce nu se poate reduce la relațiile bilaterale dintre două specii. Aceste strategii

includ aspecte de o complexitate deosebită: biosinteza toxinelor în unele specii vegetale,

intercalarea culturilor, buruieni care pot favoriza dăunătorii fitofagi sau paraziții și prădătorii

naturali ai insectelor dăunătoare, starea de nutriție a plantelor, rotația culturilor etc. [Hossain și

colab., 2002]. Biota solului este influențată de îngrășămintele utilizate, pH-ul solului,

caracteristicile fizice și chimice ale solului, rotația culturilor, utilizarea culturilor leguminoase

[Holland și colab., 2004].

Evaluarea biodiversității este esențială pentru o agricultură durabilă. Este o operațiune

extrem de complexă și presupune o cercetare interdisciplinară, cu observații și analize specifice

locului [Lewis și colab., 1997].

78

c. La nivel de peisaj agricol. Agroecosistemele cu diversitate mare de specii au o reziliență

și o capacitate mult mai mare de reorganizare după producerea unor dezechilibre, comparativ cu

agroecosistemele simplificate.

Țările europene cu agricultură avansată au dezavantajul frecvenței reduse a habitatelor

naturale și seminaturale dintre agroecosisteme care pot juca un rol important în dispersarea și

supraviețuirea speciilor utile din agricultură (paraziți și prădători naturali, păsări, insecte

polenizatoare, reptile etc.).

Evaluarea și conservarea biodiversității la nivel de peisaj nu presupune doar implicarea

fermierilor, ci și a managerilor de terenuri din zonele limitrofe ale agroecosistemelor care pot să

contribuie la conservarea ecosistemelor naturale și seminaturale și a sistemelor tradiționale de

utilizare a terenurilor.

Agrobiodiversitatea ridicată, menținută și valorificată corespunzător, poate să aducă

numeroase avantaje atât fermierului, cât și mediului ambiant. Aceste avantaje se referă la: controlul

dăunătorilor, polenizare, fertilitatea solului, protecţia cursurilor de apă, protecția solului împotriva eroziunii, eliminarea excesului de nutrienți, conservarea habitatelor sălbatice din vecinătatea

fermelor etc. De aceea, în Europa, sunt oferite tot mai multe facilități agricultorilor dispuși să

schimbe practicile agricole în sensul conservării agrobiodiversității și a sporirii beneficiilor pentru

mediu.

7.3 Valorile agrobiodiversității Evaluarea valorilor agrobiodiversității este o operațiune extrem de complexă și de dificilă,

întrucât nu s-au pus la punct metode și tehnici de cuantificare a serviciilor aduse societății de către

agrobiodiversitate. De exemplu, coridoarele forestiere din jurul agroecosistemelor îmbunătățesc

calitatea apei pentru irigat, reduc procesul de eroziune a solului și de depunere a sedimentelor,

ameliorează climatul local. Cu toate avantajele pe termen scurt și lung, nu a fost stabilită valoarea

monetară a acestor beneficii.

Ca și diversitatea biologică în general, agrobiodiversitatea are valoare economică, opțională și existențială.

a. Valoarea economică a agrobiodiversității este directă și indirectă.

a1. Valoarea directă se referă la valoarea de consum și valoarea de piață a materiilor prime

obținute pentru producția alimentară, producția de fibre și cea a biocombustibililor.

Valoarea de consum include produsele obținute și folosite pentru consum propriu, iar

valoarea de piață cuprinde gama produselor obținute din agroecosisteme și vândute pe piețe.

a2. Valoarea indirectă. Sistemele agricole bazate pe agrobiodiversitate bogată înseamnă o

mai bună gestionare a terenurilor, apă freatică nepoluată, alimente mai sănătoase etc.

b. Valoarea opțională a agrobiodiversității se referă la potențialul speciilor destinate

producției agricole, soiurilor, varietăților locale, raselor, hibrizilor ș.a. de a produce beneficii

societății umane în viitor. De exemplu, băncile de gene sunt instituții specializate în conservarea

resurselor genetice vegetale.

c. Valoarea existențială înglobează valori estetice, etice, emoționale și spirituale ale

agrobiodiversității.

79

Diversitatea agricolă bogată are cea mai bună compatibilitate cu sistemele ecologice de

cultură, unde sunt elaborate strategii pentru creșterea productivității agricole în paralel cu protejarea

biodiversității sălbatice utile.

Creșterea eficienței agrobiodiversității presupune o intensificare a cercetărilor

interdisciplinare (biologice, fizice, chimice, agronomice, sociale etc.) și ale celor participative

(cercetările în care oamenii de știință lucrează împreună cu agricultorii) care să integreze creșterea

productivității agricole, bunăstarea oamenilor și reziliența ecosistemelor [Sayer și Campbell, 2003].

Când agricultorii sunt organizați în grupuri și rețele bine conectate au posibilitatea să-și

îmbine cunoștințele, să-și planifice activitățile de conservare, să-și stabilească obiectivele și să

acționeze în sensul realizării lor. În conservarea agrobiodiversității un accent deosebit se pune pe

combinarea capitalului social (relații de încredere reciprocă, schimburi de informații și material

biologic, norme comune, conectare la grupuri și rețele) cu cel natural [Pretty și Smith, 2004;

Rodríguez și Pascual, 2004].

Se impune stimularea financiară a fermierilor care practică sisteme de producție ce vizează menținerea agrobiodiversității. Aceste fonduri pot veni de la diverse organizații interesate din afara

agriculturii care beneficiază de serviciile ecologice aduse de agricultura ecologică: ONG-uri

(organizații non-guvernamentale), agenții de mediu, industria turistică, organizații de pescari etc.

[Pretty şi Smith, 2004].

7.4. Importanța și conservarea resurselor genetice animale Prin resurse genetice animale sau zoogenetice înțelegem totalitatea speciilor, raselor și

liniilor de animale de interes economic, științific și cultural pentru prezent și viitor. Cele mai

comune specii de animale reprezentate de sectorul agricol sunt ovinele, caprinele, bovinele,

cabalinele, porcinele și păsările, urmate de cămile, măgari, elefanți, reni și diferite specii de

rozătoare [Cristea, 2006].

7.4.1. Domesticirea animalelor și importanța raselor locale Istoria civilizației este asociată îndeaproape cu animalele domestice. Domesticirea câtorva

specii de mamifere mari și păsări, în urmă cu aproximativ 12.000 de ani, a permis îmbunătățirea

calității vieții oamenilor.

Animalele domestice mari au făcut posibilă trecerea de la vânat, cules și practicarea unei

agriculturi itinerante, la un mod de viață mai stabil.

Domesticirea animalelor s-a făcut din următoarele rațiuni: - necesitatea sporirii cantității și calității hranei zilnice a omului;

- folosirea animalelor domestice, direct sau indirect, pentru hrană, îmbrăcăminte, muncă,

companie, fertilizarea terenurilor agricole etc.;

- utilizarea animalelor la munca din agricultură, transport, construcții, exploatarea

pădurilor etc.;

- creșterea capacității de reproducere la animalele domesticite;

- posibilitatea obținerii de rase cu performanțe productive, prin încrucișare și selecție

artificială.

Majoritatea animalelor au fost domesticite în Europa și Asia și foarte puține în America de

Sud și Africa. Studiile efectuate de Scherf (2000) arată că, pe parcursul celor 12.000 de ani de când

80

au fost domesticite primele animale, s-au obținut aproximativ 6.379 de rase, aparținând la 30 de

specii.

Similar cu varietățile locale de plante, rasele locale de animale domestice sunt adaptate la

cele mai diverse condiții: secetă, umiditate, frig, paraziți etc. În plus, rasele de animale reflectă

identitatea culturală şi istorică a comunităţilor care le-au dezvoltat şi constituie o parte integrantă a

vieții şi tradiţiilor multor societăţi.

Zonele cu extreme climatice au dat naștere la rase adaptate condițiilor respective. Aceste

rase au evoluat în medii speciale și dețin o zestre genetică specială asociată cu anumite practici de

creștere și cunoștințe locale.

Odată cu apariția agriculturii industrializate însă, rasele indigene au început să dispară, în

favoarea celor moderne, cu productivitate mare dar cu plasticitate ecologică scăzută. În ultimul

secol, numai în Europa și Caucaz au dispărut 481 de rase locale de mamifere și 39 de rase locale de

păsări. Circa 35% din rasele de mamifere și 63% din cele de păsări sunt în pericol de extincție. Se

estimează că, ritmul de dispariție a raselor de animale este de una pe săptămână. Având în vedere că nu toate rasele au fost înregistrate, este posibil ca rata de extincție să fie chiar mai mare [Gibson și

colab., 2000].

În condițiile schimbărilor climatice globale, a creșterii rezistenței agenților patogeni și a

dăunătorilor la chimicale, a frecvenței tot mai ridicate a epidemiilor, a poluării tot mai accentuate,

reducerea diversității genetice animale poate să compromită durabilitatea producției zootehnice.

În ultima perioadă, foarte mulți amelioratori urmăresc obținerea de rase cu producții mari,

dar și cu adaptabilitate ridicată la condiții vitrege de mediu și paraziți, precum și capacitate bună de

valorificare a hranei. Multe rase cu astfel de calități au fost în declin dar, în ultimii ani, au revenit în

fermele zootehnice și pe masa consumatorilor. Astfel, în Marea Britanie, s-au extins rasele

tradiționale adaptate pentru pășunat. În prezent sunt populate cu astfel de rase peste 600 de pășuni și

se preconizează creșterea locurilor de pășunat la 1.000. Un exemplu concludent este cel al rasei de

oaie Lleyn din Wales – rasă de importanță națională pentru industria ovină din Marea Britanie –

care în anii ’60 ai secolului trecut a coborât la 500 de exemplare pentru ca acum să depășească

230.000. Această redresare s-a datorat calităților sale deosebite (mărime medie, prolificitate, carne

și lână de calitate, instinct maternal, rusticitate ș.a.), chiar dacă productivitatea nu se ridică la

nivelul raselor moderne destinate creșterii industriale [Small, 2004].

Rasele locale, adaptate la condițiile locale, sunt adesea cele mai potrivite pentru a oferi

servicii mediului ambiant, precum gestionarea peisajelor, inclusiv menținerea și stimularea unui

anumit tip de vegetație, păstrarea habitatelor coridor de trecere a animalelor sălbatice. Dacă sunt

promovate și valorificate corespunzător, rasele locale pot contribui la prosperitatea crescătorilor de animale, chiar și în zonele sărace, prin turismul ecologic și cultural.

7.4.2. Conservarea resurselor genetice animale Conservarea resurselor genetice animale (in situ și ex situ) se referă la toate activitățile

umane, inclusiv strategii, planuri, politici și acțiuni menite să asigure menținerea diversității

resurselor genetice animale, atât pentru producția de alimente, prezentă și viitoare, cât și pentru

valorile ecologice și culturale ale acestora. Cuantificarea diversității genetice în cadrul unei specii, prin stabilirea numărului și a

frecvenței diferitelor alele, este o sarcină aproape imposibilă, prin tehnicile care ne stau astăzi la

81

îndemână. În plus, trebuie avut în vedere că alelele nu acţionează în mod izolat şi că performanţele

animalelor, în majoritatea cazurilor, sunt rezultatul interacţiunilor dintre alelele prezente în genom.

Prin urmare, conservarea eficientă a resurselor genetice animale implică crearea de structuri care să

permită menţinerea combinaţiilor genetice existente.

Un prim pas în proiectarea programelor de conservare a resurselor animale este decizia cu

privire la materialul care merită să fie conservat. Genetica moleculară demonstrează că diversitatea

genetică în cadrul unei specii de animale este o reflectare a diversităţii alelelor, iar dezvoltarea

animalelor este determinată de aproximativ 25.000 de gene (regiuni funcţionale ADN).

Criteriile de bază în stabilirea raselor locale, care să fie incluse într-un plan de conservare,

sunt contribuția la diversitatea genetică globală și potențialul acestora de a fi utilizate și de a

contribui la dezvoltarea diversității în viitor. La acestea se adaugă criteriile suplimentare, cum sunt

cele culturale sau de patrimoniu.

Evaluarea diversității genetice animale se face atât pe baza diferențelor ereditare fenotipice

dintre rase, cât și pe baza diversității genetice moleculare evidențiate prin măsurători obiective la nivelul ADN-ului. Analizele moleculare pot releva diferențe genetice semnificative între rase

aparent identice fenotipic. Rasele care posedă trăsături unice sau combinații de gene distincte ar

trebui să constituie priorități pentru conservare [Williams, 2004].

A. Conservarea in situ a resurselor genetice animale Conservarea in situ a resurselor zoogenetice se poate face prin continuarea creșterii

animalelor, de către deținătorii lor, în sistemele de producție originale. Din punctul de vedere al

prezervării, este cea mai eficientă metodă, deoarece rasele își pot continua astfel evoluția, sub

presiunea selecției naturale a factorilor de mediu și a selecției dirijate a crescătorilor de animale.

În ciuda liniilor directoare ale FAO, conservarea resurselor genetice animale se practică doar

în unele țări dezvoltate.

Argumentele conservării resurselor zoogenetice şi capacitatea de conservare variază de la o

regiune la alta. În societăţile occidentale, unde se acordă o importanță deosebită tradiţiilor şi

valorilor culturale se pot asigura măsuri eficiente de conservare a rasele rare, precum și identificarea

și promovarea unor nişe de piaţă pentru produsele animaliere. În schimb, în țările în curs de

dezvoltare, preocupările imediate sunt pentru securitatea alimentară şi pentru dezvoltare economică.

Declinul unei rase locale poate să fie determinat de mai mulți factori: schimbări

tehnologice, schimbarea politicilor în lanțurile alimentare, lipsa rentabilității economice,

modificarea politicilor naționale și internaționale cu privire la importul germoplasmei și a

produselor animaliere etc. Protejarea raselor locale se poate face prin identificarea și promovarea unor produse de

calitate. Multe rase locale furnizează produse unice, de calitate superioară celor provenite de la

rasele comerciale. De regulă, rasele locale sunt asociate sistemelor de agricultură tradiționale și ele

au jucat adesea un rol important în viața socială și culturală a populației rurale, inclusiv în tradițiile

religioase, civice, folclorice, gastronomice și a produselor de artizanat [Gandini și Villa, 2003].

Aceste caracteristici ale raselor locale pot constitui, astfel, o bază pentru diversificarea producției

animale și pentru creșterea rentabilității lor. În multe zone ale lumii, revenirea unei rase s-a făcut

prin promovarea unor produse foarte specializate, prin subvenții directe ale guvernelor și scutirea de

impozite. De exemplu, un succes deosebit s-a obținut în unele țări mediteraneene, unde diversitatea

82

raselor de animale și a sistemelor de producție sunt asociate cu o varietate foarte bogată de produse

animaliere, preferințe alimentare și tradiții culturale. Strategia este susținută de sistemele de

certificare a produselor agricole din cadrul Uniunii Europene: PDO (Protected Designation of

Origin - Denumire de origine protejată), PGI (Protected Geographical Indication - Indicaţie

geografică protejată) și TSG (Traditional Speciality Guaranteed - Specialitate tradiţională

garantată). Scopul acestor reglementări este de a proteja reputaţia produselor alimentare regionale

şi de a elimina concurenţa neloială şi înşelătoare a producătorilor și a comercianților. Numai

produsele care îndeplinesc criteriile geografice şi de calitate pot utiliza marca de protecție pentru

care au fost omologate.

Produsele alimentare regionale provin, în special, din zone defavorizate sau rurale și prin

aceasta se asigură creșterea veniturilor producătorilor agricoli și menținerea populației în zonele

rurale. De asemenea, consumatorilor li se oferă informaţii clare şi succinte cu privire la originea

produsului.

Un exemplu sugestiv de conservare in situ a unei rase locale este cel al “oii sălbatice din

Norvegia” – o rămășiță a populațiilor ovine rămase de la vikingi. În anul 1995, în Norvegia mai

erau aproximativ 2.000 de exemplare, concentrate în vestul țării, rasa fiind serios amenințată cu

extincția. Un grup de crescători de ovine din regiunea Hordaland (Norvegia) a luat inițiativa

înființării unei asociații la nivel național, care număra 300 de membri, și a stabilit ca obiectiv

principal salvarea oii sălbatice norvegiene, prin dezvoltarea unei industrii de nișă bazate pe această

rasă. Pe parcursul unui deceniu, asociația a reușit să sensibilizeze publicul, să adapteze sistemele de

producție pentru rentabilizarea creșterii oii, să răspundă cerințelor pieței, să crească efectivele și să

salveze rasa de la dispariție [Ruane, 2000].

Asociația a stabilit un set de standarde de producție pentru certificarea cărnii sub eticheta

“oi sălbatice”. Standardele impun mai multe informații și condiții: o scurtă descriere a rasei;

practicarea tehnicilor agricole tradiționale care au păstrat rasa în Norvegia secole de-a rândul;

menținerea oilor în aer liber pe tot parcursul anului, ele având acces doar la un șopron de protecție,

dacă nu există niciun adăpost natural disponibil; interzicerea utilizării furajelor concentrate. Carnea

de oaie sălbatică a fost salutată de către consumatori, fiind considerată foarte gustoasă și un produs

de nișă la modă. Un alt obiectiv al asociației a fost cel de conservare a peisajelor de coastă, cu

elementele culturale specifice zonei, din care fac parte și oile sălbatice la pășunat. Aceste ovine și

habitatele lor au devenit puncte de atracție deosebite pentru turiști. În anul 2003, după numai 8 ani

de la inițiativa refacerii populației sălbatice de ovine, numărul acestora a depășit 20.000.

Deocamdată oaia sălbatică este răspândită numai în vestul Norvegiei, dar există proiecte de

extindere a rasei și în regiunile de coastă din Europa Centrală și din nordul Norvegiei. La nivelul Uniunii Europene sunt recunoscute 844 de produse tradiționale, din care: 459

produse cu denumire de origine protejată (DOP), 362 produse cu indicație geografică protejată

(IGP) și 20 de specialități tradiționale garantate (STG). Cele mai multe produse certificate și

recunoscute la nivelul UE aparțin Italiei (177), țară care este urmată de Franța (163), Spania (123) și

Portugalia (114).

România a depus la UE, până în prezent, o listă cu 162 de produse tradiționale, care

cuprinde mai multe feluri de lapte (de Dorna, de Rarău, Cedra de Apuseni), iaurt (de Cedra,

Napoca), lapte bătut (de Harghita), caș (de Oaș și de Alba), brânză (de Moeciu, Nasal, de Mănăștur

și de Dorna), cașcaval (de Rucăr, de Dobrogea și de Rarău), salam (de Sibiu, de Nădlac), dar și

cârnații de Pleșcoi, magiunul natural de prune Topoloveni, etc. Printre produsele tradiționale

83

românești care ar putea deveni celebre pe piața unică europeană se mai numără pâinea ardelenească

cu cartofi, pita de Pecica, covrigii de Buzău, plăcinta dobrogeană, magiunul de Râureni, țuica de

Zetea și horinca de Maramureș. De asemenea, kürtőskalács, cu producători din Covasna şi Harghita,

este un produs pentru care se doreşte protecţia de calitate şi pentru care, probabil, se va încheia o

protecţie transfrontalieră cu Ungaria, care şi-a exprimat dorinţa de a face dosar comun cu România.

În prima etapă, producătorii se organizează în asociaţii, după care Oficiului Național al Produselor

Tradiționale și Ecologice Românești (ONPTER) oferă asistenţă tehnică pentru întocmirea

documentaţiei. Aceasta este verificată de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale

(MAPDR) şi se acordă protecţia la nivel naţional, pe baza Regulamentului privind protecţia

indicaţiilor geografice şi a denumirilor de origine ale produselor agricole şi alimentare al UE

(510/2006), apoi este trimisă la Bruxelles pentru a o primi și pe cea europeană. Obţinerea protecţiei

durează circa un an şi jumătate sau chiar doi, întrucât există un singur organism pentru toată

Europa, la nivelul Comisiei Europene. Comisia verifică cererea și, dacă o consideră calificată

pentru înregistrare, publică toate datele referitoare la aceasta în Jurnalul Oficial al Comunităților

Europene. Dacă în termen de șase luni de la publicare nu se ridică nicio obiecție, denumirea sau

indicația geografică este înscrisă în „Registrul de denumiri de origine protejate și de indicații

geografice protejate”, ținut de Comisie.

B. Conservarea ex situ a resurselor genetice animale Conservarea ex situ poate fi in vivo și in vitro:

- in vivo, adică întreținerea animalelor vii în afara zonei lor de origine, în spații amenajate, precum

parcurile zoologice, stațiunile experimentale, fermele guvernamentale, parcurile-fermă,

universitățile de profil. Ca și în populațiile mici din sălbăticie, și în cazul raselor propuse pentru

conservare trebuie asigurat un număr minim de exemplare. Conservaționiștii au stabilit că pentru

menținerea diversității genetice într-o rasă de animale, dimensiunea minimă a populației trebuie să

fie de 50 de indivizi. În caz contrar, există riscul endogamiei (încrucișarea între rude apropiate) și al

ineficienței selecției naturale. În Marea Britanie, 17 rase rare sunt menținute în parcuri fermă.

Numai ferma Cotswold Park 21 atrage anual peste 100.000 de vizitatori. În Germania au fost

raportate 124 de instituții pentru menținerea a 9 specii de animale cu 187 de rase locale. Astfel de

instituții găsim și în Italia, Franța, Spania și America de Nord. Parcurile fermă joacă un rol deosebit

și în educația publicului.

- in vitro când se referă la stocarea resurselor genetice în condiții artificiale de criogenie, în azot

lichid (- 196oC), sub diferite forme: embrioni, material seminal, ovocite, celule somatice etc.

Băncile de gene pentru animale sunt asemănătoare cu cele pentru semințe, dar costurile sunt incomparabil mai mari în cazul materialului genetic animal.

În ceea ce privește conservarea “ex situ” a resurselor genetice animale, prima acțiune de

amploare a oamenilor de știință a avut loc la Roma, în 1980, sub egida FAO și a Programului

Națiunilor Unite pentru Mediu. Majoritatea oamenilor de știință prezenți la eveniment au făcut

parte din Asociația Europeană pentru Producția Animală (European Association for Animal

Production - EAAP). În același an (1980), la reuniunea anuală de la München, Comisia EAAP a

înființat un Grup de lucru pentru resursele genetice animale (Working Group on Animal Genetic

Resources - WG-AnGR) [Hodges, 1999]. Activitatea acestui grup de lucru și colaborările cu

84

Universitatea din Hanovra au condus la înființarea unei bănci de date pentru resurse genetice

animale la Hanovra, în Germania (1987).

După studii extinse, Grupul pentru Resurse Genetice Animale din cadrul FAO a decis că

soluția cea mai eficientă pentru conservarea raselor pe cale de dispariție sunt băncile regionale de

gene pentru depozitarea criogenică de material seminal, embrioni, acid dezoxiribonucleic (ADN) și

ovocite. Pe parcursul anului 1988, au fost înființate bănci de gene în Africa (Etiopia şi Senegal),

Asia (China şi India) şi America Latină (Argentina, Brazilia şi Mexic). În curând va începe

construcția unei bănci regionale de gene și în Orientul Apropiat. Pentru fiecare rasă care intră în

banca de gene se completează descriptorii de animale.

Dreptul de proprietate asupra germoplasmei în bănci de gene rămâne al ţării de origine.

Părțile interesate au acces la materialul biologic conservat, dacă prezintă suficiente garanții pentru

valorificarea superioară a acestuia. Utilizatorii trebuie să participe la refacerea băncii de gene,

atunci când este posibil, cu material seminal sau embrioni de la animalele regenerate.

7.5. Agricultura durabilă și varietățile locale ale plantelor de cultură De-a lungul existenţei sale, omul a folosit circa 10.000 de specii de plante de cultură.

Conform statisticilor FAO, astăzi, 90% din producţia de alimente este asigurată de circa 120 de

specii de plante de cultură. Pe lângă reducerea drastică a diversităţii specifice, odată cu apariţia

agriculturii industrializate a început un proces accentuat de eroziune genetică. Soiurile vechi şi

varietăţile locale de plante de cultură au fost şi sunt cele mai afectate, în favoarea soiurilor moderne

[Giuliani, 2007].

Zeven (1998) a definit varietățile locale ca fiind “soiuri cu o capacitate mare de a tolera

factorii de stres biotici şi abiotici, cu un randament ridicat și constant, iar în cadrul sistemelor

agricole cu input-uri scăzute nivelul randamentului este unul intermediar”.

În Directiva 2008/62/CE, “varietăţile locale” („varietăţi de conservare”) sunt definite ca

fiind “un ansamblu de populaţii sau clone ale unei specii de plante care s-au adaptat natural la

condiţiile de mediu ale regiunii lor”.

7.5.1. Istoricul varietăţilor locale şi al eroziunii genetice în agricultură De la apariţia agriculturii, în urmă cu 10.000 de ani, omul a fost un creator de diversitate

genetică. De exemplu, la măr există peste 10.000 de soiuri, la trandafir 20.000, la piersic 3.000, la

prun 3.000. Se apreciază că numărul soiurilor de plante și a raselor de animale obținute de-a lungul

timpului se ridică la aproape 1 milion [Ghidra și colab., 2004]. Până la începutul secolului XX, populația europeană era în mare măsură rurală, iar

agricultura s-a bazat pe sisteme tradiționale, unde majoritatea factorilor de producție, inclusiv

semințele, proveneau din ferma proprie. În prezent, agricultura ocupă circa 4% din populația activă

a Europei, iar agricultura a devenit un proces industrializat, unde cei mai mulți factori de producție

sunt din afara fermei: utilaje, combustibil, îngrășăminte chimice, pesticide, semințe obținute prin

tehnici moderne de ameliorare. În sistemele agricole industrializate sunt folosite semințe din soiuri

moderne, uniforme genetic, care au înlocuit soiurile tradiționale, denumite și “soiuri primitive”,

“soiuri locale”, “populații locale”, “varietăți locale”, “soiuri țărănești”. Din fericire, aceste soiuri

tradiționale nu au fost distruse în totalitate și este recunoscută existența și necesitatea conservării

85

lor. Agricultorii au selectat de-a lungul timpului plantele producătoare de sămânță, după diferitele

caracteristici urmărite: rezistență la ger, la păstrare, la boli și dăunători, conținut în zahăr, etc.

Zeven (1998) propune trei tipuri de varietăți locale:

- varietăți locale autohtone cultivate mai mult de un secol într-o regiune;

- varietăți locale alohtone introduse din altă regiune și adaptate la condițiile locale;

- varietăți locale provenite de la hibrizi.

În cadrul fiecărei varietăți locale există mai multe genotipuri în continuă evoluție, datorită

presiunii de selecție, naturale și artificiale. La varietățile locale, selecția nu conduce însă la

uniformitatea genetică a soiurilor moderne. Diversitatea genetică din interiorul populațiilor locale

răspunde diferitelor necesități și scopuri ale agricultorilor. Indiferent de stresul abiotic sau biotic

(secetă, umiditate exagerată, atac de boli și dăunători ș.a.) la care este supusă cultura, vor fi

genotipuri care vor rezista [Jarvis și colab., 2008].

Varietățile locale ale plantelor de cultură constituie o bază genetică importantă și pentru

obținerea soiurilor moderne. Primele soiuri moderne au apărut la porumb și grâu, la începutul secolului XX, în SUA și Italia. Tehnicile de ameliorare s-au perfecționat continuu obținându-se

soiuri și hibrizi cu uniformitate genetică tot mai mare, care să aibă randament ridicat, să fie potrivite

pentru sistemele industrializate de cultură (irigare, fertilizare, controlul chimizat al bolilor și

dăunătorilor) și să răspundă tot mai bine cerințelor de recoltare și mecanizare. Producția de grâu a

crescut, astfel, de la 1,2 tone la hectar, cât era în jurul anului 1900, până la 10 tone la hectar în

prezent. Se apreciază că, aproximativ jumătate din această creștere se datorează potențialului

genetic al soiurilor obținute [Grigg, 1994].

Uniformitatea soiurilor moderne a început să înlocuiască diversitatea soiurilor locale, ceea

ce constituie un pericol pentru culturi, prin reducerea capacității plantelor de a se confrunta cu

diverși factori de risc pentru producție. De exemplu, dacă un parazit evoluează și depășește

rezistența genetică a soiului, cultura poate fi compromisă în totalitate. Exemplul cel mai concludent

este cel al manei cartofului (Phytophtora infestans) din Irlanda, din perioada 1845-1849. Cartoful

era alimentul de bază pentru irlandezii săraci. În perioada respectivă sunt menționate în Irlanda doar

2-4 soiuri de cartof, cu o zestre ereditară comună, toate sensibile la mană. Apariția manei la cartof –

boală originară din America – a compromis producția 5 ani la rând și a condus la Marea Foamete

Irlandeză (1845-1849). Acesta reprezintă un capitol dureros din istoria Irlandei, cu

foamete, epidemii și emigrații, care vor schimba complet destinul acestui stat. Marea foamete de la

mijlocul secolului al XIX-lea a reprezentat un moment de cotitură în istoria Irlandei. Efectele sale

au schimbat iremediabil demografia, politica și peisajul cultural al statului. Circa un milion și

jumătate de irlandezi au murit și 2-3 milioane au emigrat în America [Ghidra și colab., 2004; Gray, 2006]. Istoria a consemnat și alte situații în care, îngustarea bazei genetice la anumite specii a avut

consecințe dezastruoase asupra populației:

- Criza grâului din SUA (1917), din cauza atacului de rugină (Puccinia graminis).

- Marea foamete din Bengal – India (1943) determinată de pătarea brună (Cochiobolus

victoriae) la orez. Au murit un milion și jumătate de indieni.

- Distrugerea culturilor de orez din Filipine și Indonezia (1974-1976) din cauza atacului

dăunătorului Nilaparvata lugens. În cultură au fost generalizate doar câteva soiuri pitice

de orez.

- Pagubele produse de Helminthosporium maydis la porumb (1970) în SUA etc.

86

Marea problemă a agriculturii moderne constă în restrângerea fondului genetic al speciilor

cultivate. În perioada 1972-1991, în SUA, la opt specii agricole de bază, ponderea a fost deținută de

cel mult 10 soiuri pentru fiecare specie. În Asia, după 1982, s-au cultivat 11 milioane de hectare cu

același soi de orez (IR 36). În China, diversitatea genetică la orez s-a redus la câțiva hibrizi F1, cu

un fond genetic comun, pe circa 15 milioane de hectare. FAO a avertizat asupra pericolelor reale

care pot fi generate de această situație. În anul 1986, în Bangladesh s-a cultivat un singur soi de

grâu (Sanalika) pe toată suprafața, iar în India s-a cultivat același soi pe circa 30% din suprafață. În

Olanda, Vellve (1992) avertizează asupra riscurilor cultivării a doar nouă specii agricole pe aproape

90% din suprafața agricolă a țării, cu numai trei soiuri pentru fiecare specie.

După anul 1994, odată cu apariția culturilor comerciale de plante modificate genetic,

vulnerabilitatea culturilor agricole s-a accentuat și mai mult. În anul 2008, la nivel global, culturile

modificate genetic ocupau 114.300.000 hectare, adică 2,4% din suprafața agricolă a lumii

(4.803.385.400 hectare) [www.infomg.ro]. Datorită uniformității genetice ridicate, aceste culturi

sunt foarte vulnerabile la factorii de stres, la care se adaugă și alte riscuri pentru mediu și pentru sănătatea omului.

Ameliorarea profesională şi intensivă a plantelor de cultură a început abia la jumătatea sec.

XIX, în urmă cu circa 150 de ani. Rolul important al raselor primitive în agricultură a fost subliniat

încă din 1890, la Congresul pentru Agricultură şi Păduri de la Viena, iar prima definiţie a

varietăţilor locale s-a consemnat în 1908, de către Rümker [Veteläinen şi colab., 2009]. Circa două

decenii mai târziu, Vavilov (1935) evidenţiază importanţa varietăţilor locale pentru obţinerea

soiurilor moderne [Hammer şi colab., 2009].

Extinderea sistemelor de agricultură industrială, în a doua jumătate a secolului XX, a condus

la reducerea drastică a variabilităţii genetice la plantele cultivate, numită eroziune genetică. Din

păcate, legislaţia europeană a favorizat şi ea acest fenomen, prin condiţionarea introducerii soiurilor

în cataloagele naţionale şi în cel european de îndeplinirea criteriilor DUS (disticţie, uniformitate,

stabilitate) [Stickland, 1998]. Conform Directivei 2008/62EC „eroziune genetică” înseamnă

pierderea în timp a diversității genetice între și în cadrul populațiilor sau varietăților din aceeași

specie sau reducerea bazei genetice a unei specii datorită intervenției umane sau a schimbărilor

climatice.

Deşi nu există o situaţie clară a varietăţilor locale pierdute, în toată lumea este raportată

anual dispariţia acestora. De exemplu, în Etiopia, din cele 26 de varietăţi tetraploide de porumb,

larg răspândite în această ţară, acum se mai cultivă doar 6 (pierdere de 77%) [Tsegaye şi Berg,

2007.]. În Europa, Hammer și colab. (1996) găseşte că, în sudul Italiei, eroziunea genetică a

varietăţilor locale în ultimii 30 de ani a fost de circa 70%, într-o perioadă de 30 de ani, iar Negri (2003) găseşte o pierdere similară în regiunea Mt. Amiata din Toscana, în numai patru ani. În

Franţa, în perioada 1976-1985, diversitatea genetică la porumb a scăzut cu 10% [Le Clerc şi colab.,

2005]. În România, cânepa pentru fibră a dispărut aproape în totalitate. În anul 2008, un soi vechi

de cânepă pentru fibră a fost găsit cultivat în Groșii Țibleșului din județul Maramureș [Străjeru și

colab., 2009]. Exemplele pot continua.

7.5.2. Caracteristicile şi importanţa varietăţilor locale pentru o agricultură durabilă

Aşa cum sugerează şi definiţia, varietăţile locale se caracterizează prin heterogenitate mare.

Ele au avantajul de a fi mult mai bine adaptate la condiţii de stres biotic şi abiotic (boli, dăunători,

87

secetă, conţinut scăzut de nutrienţi etc.), şi de a avea calităţi gustative excelente, care le pot justifica

un preţ de valorificare mai mare decât al soiurilor comerciale [Sanchez şi colab., 2008]. Datorită

acestor trăsături, aceste culturi au input-uri mici, ceea ce corespunde conceptului de dezvoltare

durabilă. Cererea tot mai mare de produse ecologice constituie un potențial economic remarcabil al

varietăților locale – cele mai potrivite pentru cultivarea în sisteme ecologice de cultură.

În noile condiții de stres abiotic, FAO recomandă cultivarea de soiuri care utilizează eficient

resursele de apă și nutrienții, sunt tolerante la căldură și la atacul paraziților. Pentru obținerea

acestor soiuri vor fi utilizate varietăți locale provenite din medii neprielnice.

Varietăţile locale, în general, constituie un potenţial genetic inestimabil pentru obţinerea

unor noi soiuri de plante [Negri, 2003]. De asemenea, pentru asigurarea securităţii alimentare pe

termen lung, în contextul încălzirii globale, va fi necesară o diversitate genetică bogată. Nu există o

evaluare clară a impactului schimbărilor climatice asupra varietăţilor locale, dar ameninţarea

potenţială se poate deduce din cercetările care prezic că până în 2080 vor dispărea 27-42% din

numărul speciilor vegetale sălbatice [Thuiller şi colab., 2005]. Varietăţile locale pot genera venituri importante pentru populaţia rurală şi pot stimula, în

acest fel, conservarea diversităţii genetice „on farm” [Zeven, 1996]. Cultivarea varietăţilor locale

poate contribui la dezvoltarea economiilor locale, mai ales dacă este combinată cu agroturismul.

Varietățile locale sunt foarte importante pentru agricultura de subzistență și continuă să aibă

un rol important pentru așa numita “piață de nișă”. Corelarea varietăţilor locale specifice cu

anumite zone şi localităţi poate contribui inclusiv la consolidarea identităţii culturale locale

[Veteläinen şi colab., 2009]. În UE, valorificarea superioară a varietăților locale se poate face prin

acordarea unui statut special diferitelor produse agricole tradiționale, ca și în cazul alimentelor de

origine animală:

- produse cu denumire de origine protejată (DOP);

- produse cu indicație geografică protejată (IGP);

- specialități tradiționale garantate (STG) – vezi subcap. 2.3.2.

Agrobiodiversitatea contribuie la diversificarea peisajelor și la valorificarea diferitelor

tipuri de terenuri.

7.5.3. Conservarea varietăţilor locale A. Scurt istoric Agricultura a pătruns în Europa (Grecia) din Orientul Apropiat, în urmă cu aproximativ

8.000 de ani. Primele culturi agricole au fost cerealele, leguminoasele și inul. Ulterior au apărut

legumele, plantele aromatice și fructele. Porumbul, tomatele și cartofii au fost introduse în cultură

abia după descoperirea Americii, în urmă cu 500 de ani.

Speciile sălbatice europene au fost domesticite prin selecție empirică și introduse în cultură.

Astfel au apărut numeroase varietăți locale. Louette și colab. (1997) susține că aceste soiuri pot fi

considerate “locale” dacă au fost cultivate într-o zonă o perioadă de minimum 30 de ani. La

jumătatea secolului XIX a început ameliorarea modernă în agricultură. Cele mai importante resurse

genetice pentru ameliorare s-au regăsit în soiurile locale. Progresele obținute în domeniul ameliorării plantelor i-au determinat pe Proskowetz (1890) şi Schindler (1890) să semnaleze

importanța varietăților locale și riscul dispariției treptate a acestora și au propus ca acestea să fie

88

colectate, descrise și publicate în cataloage. Cei doi cercetători au prefigurat, de fapt, activitatea

băncilor de gene moderne. Aceste idei au fost subliniate de numeroși specialiști pe parcursul

secolului XX: Nilsson-Ehle (1911), Baur (1914), Tschermak (1915), Schindler (1918), Vavilov

(1935) ș.a.

În lume, primele colecții de material vegetal au fost înființate în Europa. Istoria activității de

conservare a agrobiodiversității a fost împărțită în trei etape, de către Hammer și Diederichsen

(2009), având ca reper apariția diverselor instituții cu preocupări în domeniu:

Etapa I - Înființarea Biroului de Botanică Aplicată din Sankt-Petersburg (Rusia) în anul 1894. Până

în 1920, erau colectate deja din întregul imperiu, 9000 de probe de semințe la cereale și 900 la

plantele tehnice. În 1924 această instituție devine Institutul Unional de Botanică Aplicată și Culturi

Noi, iar mai târziu, sub directoratul lui Vavilov, se va numi Institutul Unional de Industrie a

Plantelor. În perioada 1920-1940, au fost organizate 140 de expediții în Uniunea Sovietică și 64 în

alte țări. Astfel, colecția Institutului s-a ridicat la 200.000 de probe de semințe. - Institutul German de Cercetare a Plantelor de Cultură - înfiinţat la Viena (Austria) în

1943. Acesta a fost transferat în localitatea Gatersleben din centrul Germaniei, după cel de-Al

Doilea Război Mondial. Aici au fost utilizate tehnicile de colectare și conservare stabilite la școala

lui Vavilov.

- Institutul de Genetică și Ameliorarea Plantelor din Bulgaria, fondat în 1947.

- Divizia de genetică și ameliorarea plantelor din cadrul Institutului de Cercetare pentru

Plantele de Cultură din Praga-Ruzyne – 1951.

- Institutul de Selecţie a Plantelor şi Aclimatizare Radzików (lângă Warszawa) – Polonia

(1951). Grădina Botanică din Varșovia unde s-a înființat o colecție specială de secară.

- Institutul de Agrobotanică Tápiószele din Ungaria – 1959.

- Grădina Agrobotanică a Institutului Agronomic Cluj-Napoca și Banca de Gene de la

Suceava – România (1981).

Toate aceste activități au fost inspirate de ideile științifice ale lui Vavilov care a primit

sprijin din partea conducerii Uniunii Sovietice, aproape două decenii. În anul 1940, Vavilov este

închis de comuniști, în timpul unei misiuni de colectare în vestul Ucrainei, în apropiere de orașul

Cernăuți, și a murit în 1943, în închisoarea Saratov.

Etapa a II-a Munca lui Vavilov a fost continuată de colaboratorii lui. În 1964 ia ființă Consiliul Tehnic și

Științific al Țărilor din Est care a fost subordonat Institutului Unional de Industrie a Plantelor.

Institutul a primit numele savantului, după reabilitarea sa în 1955 [Loskutov, 1999]. Această a doua

perioadă de colectare masivă și de cercetare a soiurilor locale (1953-1974) a fost puternic

dominată de Europa de Est [Zeven, 1998].

Etapa a III-a În 1974, în cadrul Grupului consultativ pentru cercetarea agricolă internaţională (CGIAR)

a fost înființat Consiliul internaţional pentru resurse genetice vegetale (IBPGR), astăzi

Biodiversitate Internațională (Bioversity International) cu scopul de a promova o reţea mondială de

resurse genetice. Acest moment a marcat începutul celei de-a treia perioade de documentare și de

colectare a varietăților locale (anul 1975), denumită “circulația resurselor genetice vegetale”.

Asociația Europeană pentru Cercetare în Ameliorarea Plantelor (European Association for

89

Research in Plant Breeding - EUCARPIA) a promovat o rețea regională pentru băncile de gene din

Europa.

La începutul anilor ’70 au avut loc o serie de acțiuni legate de conservarea resurselor

genetice vegetale: fondarea Băncii de Gene din Bari (Italia), apoi Braunschweig (Germania de

Vest) și Lund (Suedia) pentru țările nordice. În decembrie 1979, la Geneva a fost înființat

“Programul European de Cooperare pentru Resursele Genetice Vegetale”. După schimbările

politice majore din anii ’90, Comitetul băncilor de gene din cadrul EUCARPIA a coordonat și a

sprijinit procesul de cooperare în domeniul resurselor genetice vegetale. În același registru se

înscrie și crearea Sistemului european de documentare pentru colecțiile din băncile de gene

(European documentation systems for genebank collections - EURISCO), în anul 2008. Conform

datelor EURISCO, în băncile de gene europene sunt conservate aproximativ 268.013 de varietăți

locale, adică 25% din totalul de 1.082.212 probe [Kell și colab., 2008]. Baza de date europeană

privind resursele genetice vegetale (EURISCO) cu datele specifice României cuprinde un număr de

43.574 înregistrări [http://eurisco.ecpgr.org]. Conservarea varietăților locale in situ sau on farm, nu a fost la fel de bine organizată ca și

cea din băncile de gene. În Europa, în a doua jumătate a secolului XX au existat diferențe foarte

mari în ceea ce privește conservarea soiurilor locale în ferme. Astfel, în estul Europei, menținerea

varietăților locale s-a făcut mai eficient în zonele necooperativizate izolate.

Conservarea in situ şi ex situ sunt, așadar, cele două mari strategii utilizate în conservarea

resurselor genetice ale plantelor. Între aceste două strategii există o diferenţă fundamentală:

conservarea ex situ presupune prelevarea de probe, transferul şi depozitarea populaţiei unei anumite

specii departe de locaţia originală, în timp ce, conservarea in situ (în habitatul natural) implică

stabilirea varietăţilor de interes, gestionarea şi monitorizarea lor la locul de origine, în cadrul

comunităţii căreia îi aparţin [Negri şi colab., 2009; Veteläinen şi colab., 2009].

Conform CBD – 1992 (articolul 9), cele două strategii nu trebuie privite ca alternative sau în

opoziţie, ci se impune o abordare complementară. Desigur că, numai conservarea on farm, cu

tehnologii tradiţionale, permite o gestionare durabilă a varietăţilor, întrucât acestea, în habitatul lor

natural îşi pot continua procesele evolutive sub presiunile exercitate de mediu, om şi tehnologie.

B. Conservarea ex situ a resurselor genetice vegetale Conservarea ex situ presupune păstrarea componentelor diversității biologice în afara

habitatului lor natural (Convenția pentru Diversitatea Biologică, 1992). Acest tip de conservare se

realizează în:

- bănci de gene care pot folosi câteva tehnici specifice: o stocarea de semințe

o menținerea de plante vii în colecții de câmp

o depozitarea in vitro

o păstrarea polenului

o depozitarea de semințe cu un conținut ultrascăzut de umiditate

o stocarea de ADN sau secvențe de ADN

- grădini botanice care mențin:

o colecții de plante vii în câmp

o colecții de plante vii în sere

90

o colecții de semințe

Conservarea ex situ prezintă următoarele avantaje:

- diversitatea genetică conservată este ușor de identificat, deoarece caracteristicile

materialului biologic sunt bine cunoscute;

- diversitatea genetică este ușor controlabilă;

- siguranța păstrării materialului biologic, date fiind condițiile adecvate în care este păstrat

și regenerarea periodică;

- accesul la aceste resurse este relativ simplu.

Dezavantajele conservării ex situ constau în faptul că procesul evolutiv este întrerupt ca

urmare a scoaterii materialului genetic din mediul său natural, iar unele procedee de păstrare sunt

foarte costisitoare [Străjeru și colab., 2001].

a. Conservarea resurselor genetice vegetale sub formă de sămânță În România, singura bancă de gene în funcțiune este la Suceava, iar la USAMV Cluj-

Napoca este în curs de finalizare construcția unei noi bănci de gene.

Redăm, în continuare, principalele activități legate de conservarea semințelor în băncile de

gene.

a1. Explorarea şi colectarea resurselor genetice vegetale Orice activitate de conservare debutează cu achiziţia de material genetic, care se realizează

prin colectare directă, preluare de material biologic din colecţiile de ameliorare sau prin schimb de

germoplasmă cu alte instituţii similare. În cazul Băncii de Gene Suceava, principala sursă de

material genetic o constituie expediţiile de colectare, al căror obiect principal este reprezentat de

varietăţi locale şi soiuri vechi, scoase din cultură, forme cel mai ameninţate de fenomenul de

eroziune genetică. Toate acţiunile de colectare de probe sunt însoţite de notarea şi înregistrarea în

baze de date specifice a cunoştinţelor locale, care includ date referitoare la sistemul agricol

tradiţional, precum şi informaţii socio-culturale şi economice aferente comunităţilor rurale

explorate.

Maxted şi colab. (2009) propun un chestionar care să furnizeze următoarele informaţii:

- Denumirea ştiinţifică a speciei.

- Numele varietății primitive.

- Detalii privind menținătorul varietății locale. De exemplu: numele, datele de contact,

vârsta, sexul, structura familiei, educaţie, principala sursă de venit, terenuri proprietate

sau arendate, mărimea fermei, statutul ecologic, modul de utilizare a terenului - arabil sau mixt.

- Localizare geografică. De exemplu: provincia în care este amplasată ferma, cea mai

apropiată localitate, latitudine, longitudine, altitudine.

- Caracteristicile varietăților locale.

- Detalii privind cultivarea varietății locale. De exemplu: istoricul zonei, perioada de

semănat, perioada recoltării, intrări, metode de selectare a semințelor, metoda de

depozitare a semințelor, schimburi de semințe cu alți agricultori, comparații cu soiurile

moderne cultivate în zonă.

91

- Distribuţia varietăţii locale; dacă este cultivată doar într-o singură fermă sau este

răspândită în întreaga zonă;

- Modul de valorificare a varietăţii locale: utilizarea de bază, utilizarea secundară, consum

familial sau vânzare pe piaţă, dacă producătorul este membru al unei asociaţii de

agricultori;

- Evaluarea factorilor de risc pentru varietatea locală: decizii politice inadecvate

dezvoltării unei agriculturi durabile, cerere scăzută pe piaţă, lipsa de interes pentru

practicarea agriculturii tradiţionale ş.a.

Diversitatea informaţiilor poate să varieze, dar în orice situaţie, valoarea probelor păstrate în

colecţii va creşte în concordanţă cu volumul cunoştinţelor locale înregistrate. În acest context, este

foarte importantă alcătuirea unor echipe de colectare, multidisciplinare, în care experienţa practică a

cercetătorilor reprezintă, întotdeauna, un ingredient de succes.

a2. Descriptorii de paşaport Fiecare probă de seminţe va fi însoţită de un set de informaţii standardizate, cuprinse în aşa-numiţii descriptori de paşaport, elaboraţi de IPGRI şi care permit atât identificarea probelor, precum

şi schimbul de informaţii la nivel naţional, regional sau global.

DESCRIPTOR DE PAŞAPORT (model)

1. Codul Institutului (INSTCODE)

2. Numărul de acces (ACCENUMB)

3. Numărul de colectare (COLLNUMB)

4. Codul institutului colector (COLLCODE)

5. Genul (GENUS)

6. Specia (SPECIES)

7. Autorul speciei (SPAUTHOR)

8. Subtaxa (SUBTAXA)

9. Autorul subtaxei (SUBTAUTHOR)

10. Numele culturii (CROPNAME)

11. Numele probei (ACCENAME)

12. Data achiziţiei (ACQDATE)

13. Țara de origine (ORIGCTY)

14. Locul (localitatea) de colectare (COLLSITE)

15. Latitudinea locului de colectare (LATITUDE)

16. Longitudinea locului de colectare(LONGITUDE)

17. Altitudinea locului de colectare [m] (ELEVATION)

18. Data de colectare a probei originale [AAAALLZZ] (COLLDATE)

19. Codul institutului ameliorator (BREDCODE)

20. Statutul biologic al probei (SAMPSTAT)

92

21. Date ancestrale (ANCEST)

22. Sursa de colectare/achiziție (COLLSRC)

23. Codul institutului donor (DONORCODE)

24. Număr donor (DONORNUMB)

25. Alte numere asociate cu accessia (OTHERNUMB)

26. Locația duplicatelor de siguranță (DUPLSITE)

27. Tipul de păstrare a germoplasmei (STORAGE)

28. Observații (REMARKS)

29. Familia (FAMILY)

a3. Caracterizarea şi evaluarea resurselor genetice vegetale Introducerea unui soi în banca de gene, în vederea bioconservării, presupune o descriere

amănunţită a lui, din punct de vedere agrobiologic, biochimic şi chiar molecular. Totalitatea

caracteristicilor care se cer formează aşa numiţii descriptori, elaboraţi de Institutul Internaţional de

Resurse Genetice Vegetale (IPGRI). Fiecare soi sau varietate locală introdusă în Banca de Gene

trebuie să aibă o caracterizare primară şi una secundară.

Caracterizarea şi evaluarea primară constă în caracterizarea morfologică şi agronomică a

varietăţilor luate în studiu. Aceasta ajută la individualizarea unei probe şi la descrierea identităţii sale genetice, realizându-se în parcelele de regenerare (specii autogame) sau în parcele separate

(specii alogame). Descriptorii de caracterizare sunt capabili să realizeze o diferenţiere rapidă si

uşoară între fenotipuri. Conţin informaţii generale referitoare la caracterele ereditare, independente

de factorii de mediu. Suplimentar, aceşti descriptori pot include şi alte caractere cerute de potenţialii

utilizatori.

La evaluarea secundară, descriptorii de evaluare, în contrast cu descriptorii de

caracterizare, se referă la caracterele care sunt susceptibile la factorii de mediu, dar sunt importante

pentru ameliorarea plantelor. Aici sunt incluse: productivitatea, performanţele agronomice,

rezistenţa la factorii de stres biotic si abiotic, caracterele biochimice şi citologice şi caracterizarea

moleculară. În această etapă studiile capătă un caracter multidisciplinar, incluzând cercetări

fiziologice, genetice, biochimice, patologice, citologice, taxonomice s.a. [Străjeru şi colab., 2006].

a4. Metodologia de conservare, regenerare şi multiplicare a seminţelor în băncile de gene Băncile de gene sunt instituţii special înfiinţate pentru a păstra în condiţii de siguranţă

diferite forme de material genetic, în vederea utilizării imediate sau de perspectivă. În termeni

globali, acestea pot fi considerate ca fiind varianta ex situ a centrelor de diversitate. Pentru

prezervarea resurselor genetice vegetale, băncile de gene folosesc diferite modalităţi şi tehnici, în

acord cu mandatul pe care-l au de îndeplinit, cu biologia speciilor de plante implicate şi

infrastructura disponibilă.

Stocarea de germoplasmă vegetală sub formă de sămânţă reprezintă cea mai practică şi, în acelaşi timp, cea mai practicată metodă de conservare ex situ, fiind apreciată ca ieftină şi eficientă,

permiţând conservarea unui mare număr de probe într-un spaţiu relativ mic. Tehnologia conservării

seminţelor presupune plasarea acestora, după parcurgerea unei etape de uscare, în incinte cu

93

temperaturi şi, eventual, umidităţi relative ale aerului controlate. Etapele premergătoare introducerii

seminţelor în depozitul de conservare sunt redate schematic în figura 7.3.

Calitatea seminţelor (starea de sănătate, maturitatea fiziologică), conţinutul de umiditate a

acestora şi temperatura de depozitare sunt factorii esenţiali care influenţează viabilitatea, stabilitatea

genetică şi longevitatea probelor conservate. Această modalitate de prezervare, deşi este considerată

esenţială pentru protejarea resurselor genetice vegetale, prezintă unele dezavantaje: riscul pierderii

colecţiei de seminţe congelate, în cazul întreruperii furnizării energiei electrice sau defectării

echipamentelor; pierderea capacităţii de germinare a seminţelor chiar şi în condiţiile păstrării la

rece; apariţia de mutaţii dăunătoare; necesitatea reîntineririi mostrelor de seminţe la intervale

regulate de timp. În aceste condiţii, abordarea holistică a conservării biodiversităţii vegetale, prin

îmbinarea de elemente aparţinând ambelor strategii cunoscute este, aproape, obligatorie.

Comportarea seminţelor în timpul depozitării În funcţie de comportarea seminţelor în timpul stocării există două mari categorii:

- Seminţe ortodoxe. Din această categorie fac parte majoritatea speciilor de plante, din zonele temperate. Aceste seminţe tolerează desicarea, până la conţinuturi de umiditate de 5%, iar păstrarea

la temperaturi sub 0oC, favorizează menţinerea viabilităţii şi vigorii pentru perioade considerabile,

de ordinul deceniilor.

- Seminţe recalcitrante. Această categorie include seminţele majorităţii speciilor lemnoase şi

numeroase specii de cultură tropicale. Seminţele recalcitrante nu suportă desicarea şi, prin urmare,

nu pot fi depozitate la temperaturi sub 0oC. Seminţele unor specii tropicale necesită chiar

temperaturi de peste 10oC. Metodele uzuale de conservare, doar, pe durată medie şi mică implică

tratarea seminţelor cu fungicide şi stocarea umedă în mediu inert (mangal sau rumeguş) şi cu acces

de oxigen.

Tipuri de colecţii de seminţe Colecţia de bază - este destinată conservării de lungă durată, constituind rezerva strategică naţională, regională

sau mondială; nu este folosită pentru distribuţie;

- condiţii de păstrare: - umiditatea seminţelor de 5% ± 1%;

- temperatura: -18 oC...-20 oC;

- containere închise ermetic.

Colecţia activă - este destinată pentru conservarea de medie durată și este folosită pentru regenerare,

multiplicare, evaluare şi distribuire;

- viabilitatea semințelor trebuie menţinută de cel puţin 65% pentru o perioadă de 10-20 de ani; - parametri de conservare:

- temperatura de conservare cuprinsă între 0 şi 10 oC;

- conţinutul de umiditate a seminţelor: 3-7%.

Colecţia duplicat (a colecţiei de bază) – este destinată conservării de lungă durată; din motive

de securitate, colecţia este găzduită şi de o altă localitate sau ţară.

Colecţia de lucru – este deţinută de creatorii de soiuri pentru programele de ameliorare; băncile

de gene nu menţin de regulă, astfel de colecţii.

Colecţia de seminţe a comunităţii – serveşte interesele unei anumite colectivităţi şi o putem

găsi sub diferite forme.

94

Fig. 7.3 Etapele parcurse de seminţe în băncile de gene [Străjeru şi colab., 2001]

Mărimea probelor: în medie 1500-2000 seminţe.

95

Containere utilizate frecvent pentru stocarea seminţelor: borcane de sticlă, cutii din

metal, diferite ambalaje din folie de aluminiu.

Înregistrarea probelor: numai la prima intrare în bancă, prin atribuirea unui număr unic şi

irepetabil.

Curăţarea: îndepărtarea corpurilor străine, a seminţelor cu tegument crăpat şi a celor

atacate de boli şi/sau dăunători.

Uscarea seminţelor: - cea mai importantă dintre operaţiile de pregătire a seminţelor;

- uscarea rapidă la temperaturi înalte poate reduce drastic viabilitatea seminţelor;

- rata de uscare a seminţelor diferă în funcţie de specie, metodă de uscare, tipul colecţiei de

seminţe etc.;

- pentru fiecare specie există un punct de echilibru între conţinutul de umiditate a seminţelor

şi umiditatea relativă; acest echilibru se consideră atins atunci când circulaţia umidităţii din

atmosferă spre seminţe şi invers are valoarea zero.

Echipamente pentru depozitarea finală – camere frigorifice:

- din panouri prefabricate;

- din zid de cărămidă izolată.

Monitorizarea viabilităţii seminţelor: - viabilitatea minimă a seminţelor trebuie să fie cuprinsă în intervalul de 75-80%;

- testul iniţial de germinaţie trebuie să cuprindă minimum 200 de seminţe, pentru

următoarele teste fiind suficiente 50-100 de seminţe;

- pentru colecţia activă, testarea se face la intervale de 5 ani, iar pentru colecţia de bază la

intervale de 10 ani;

- metode de testare folosite:

- testul de germinaţie conform normelor ISTA (Institutul

Internaţional de Testare a Seminţelor);

- testarea embrionilor excizaţi, pentru speciile cu germinaţie

lentă;

- testul cu tetrazoliu;

- analize enzimatice.

Regenerarea şi multiplicarea resurselor genetice vegetale - sunt activităţi prioritare în băncile de gene, fiind esenţiale în menţinerea probelor din

colecţii, la nivele calitativ (viabilitate) şi cantitativ (număr de seminţe) corespunzătoare standardelor internaţionale acceptate;

- regenerarea constă în reînnoirea unei probe prin cultivarea acesteia în câmp, pentru

obţinerea unui lot proaspăt de seminţe cu aceleaşi caracteristici ca şi populaţia originală;

- regenerarea se execută atunci când viabilitatea scade sub 85%, în timp ce, multiplicarea are

loc în momentul epuizării stocurilor;

- repetarea celor două operaţii, la intervale scurte de timp, prezintă riscul pierderii integrităţii

genetice a probei iniţiale, ca rezultat al erorilor de execuţie sau al driftului genetic;

- frecvenţa de regenerare diferă în funcţie de specie, de nivelul viabilităţii la intrarea în

conservare şi de condiţiile de depozitare;

96

- frecvenţa operaţiei de multiplicare este în funcţie de gradul de utilizare a probei de seminţe

şi de cantitatea (numărul de seminţe) la introducerea în colecţie;

- numărul de seminţe utilizat pentru regenerarea unei probe poate fi estimat din mărimea

standard a eşantionului de regenerat (30 – 100 de plante) şi viabilitate, pe baza următoarei ecuaţii:

Număr de semințe necesare pentru plantare ═ nr. de plante dorite / (germinaţia % x nr. de plante răsărite), relaţie în care germinaţia şi numărul de plante răsărite se exprimă în sistem

zecimal; numărul de plante răsărite este, în general, cu 5% mai mic decât valoarea germinaţiei.

Exemplu de calcul:

Număr de plante dorite ═ 100

Germinaţia ═ 85%

Numărul de plante răsărite ═ 80

100 Nr. de seminţe pentru plantare ═ ──────── ═ 147

0,85 x 0,80

b. Menţinerea de plante vii în câmp (field collection) Acest tip de păstrare se foloseşte pentru speciile cu înmulţire vegetativă şi speciile care

produc seminţe recalcitrante. Colecţiile vii au dezavantajul că sunt foarte costisitoare şi sunt

vulnerabile la atacul paraziţilor şi în cazul unor calamităţi naturale (incendii, uragane etc.). Pentru

siguranţă, se recomandă păstrarea duplicatelor în condiţii de creştere lentă in vitro.

c. Depozitarea in vitro Colecţiile in vitro conservă germoplasma sub formă de celule, ţesuturi vegetale sau plantule,

în mediu de cultură steril. Prezervarea se poate face în condiţii de creştere lentă sau în azot lichid

(crioprezervare).

Conservarea în condiţii de creştere lentă se practică la cartof, manihot, bananier şi alte

specii cu înmulţire vegetativă. Materialul vegetal poate fi păstrat sub această formă 1-4 ani, după

care se regenerează. Acest tip de colecţie are avantajul că plantulele pot fi propagate şi diseminate

rapid din banca de gene către diferiţi utilizatori. De asemenea, colecţia este menţinută liberă de virusuri, ciuperci şi bacterii patogene. În prezent s-au dezvoltat tehnici de păstrare prin culturi in

vitro la peste 1000 de specii vegetale.

Crioprezervarea presupune păstrarea germoplasmei la -196oC, în azot lichid, temperatură la

care diviziunea celulară şi procesele metabolice încetează. Protocolul de crioprezervare este încă în

faza de experimentare. Această metodă se aplică la circa 80 de specii.

Este important de reţinut că modalitatea de prezervare in vitro este complementară celorlalte

forme de păstrare. Această tehnică de conservare genetică este prohibitivă pentru multe bănci de

gene, datorită costurilor ridicate cu echipamentele, mediile de cultură şi personalul cu înaltă

calificare. Alt dezavantaj constă în instabilitatea genetică datorată variaţiei somaclonale care apare

în momentul clonării. De asemenea, perioada între două subculturi este relativ scurtă. Calusul este

cel mai vulnerabil la apariţia acestor variaţii, iar cea mai stabilă formă este cea de lăstar.

d. Depozitarea polenului Această formă de stocare este destul de puţin utilizată în băncile de gene. Păstrarea polenului

se face în special de către amelioratori, atunci când există neconcordanţe între data înfloritului la

inflorescenţele mascule şi femele.

97

Polenul singur are dezavantajul că nu poate conserva diversitatea genetică citoplasmatică a

speciei. De asemenea, polenul se regenerează greu, deoarece nu este capabil să dezvolte, în mod

independent, o nouă plantă. De aceea, folosirea pe scară largă a polenului, ca mijloc de conservare

genetică, depinde de găsirea unor metode de eşantionare care să acopere întregul fond genetic al

unei populaţii.

e. Depozitarea de seminţe cu conţinut de umiditate ultrascăzut Cea mai comună metodă de conservare ex situ este de a stoca seminţe cu un conţinut de

umiditate de 5-8%, închise ermetic, la temperatura de -18oC. Studiile efectuate în anii ’80 arată că,

viabilitatea seminţelor se poate prelungi semnificativ la valori ale umidităţii acestora de 1-2%.

Aceste condiţii nu sunt valabile însă pentru toate speciile vegetale, conţinutul optim de umiditate a

seminţelor fiind diferit în funcţie de specie. Pentru multe bănci de gene, acest procedeu reprezintă o

problemă din cauza lipsei echipamentelor de răcire adecvate, a nesiguranţei în furnizarea continuă a

energiei electrice şi a costurilor de operare ridicate.

f. Conservarea de ADN şi a secvenţelor de ADN Această strategie nu este una viabilă pentru conservare, principala destinaţie a bibliotecilor

de gene fiind izolarea de gene în vederea transferului, prin tehnicile ingineriei genetice.

C. Conservarea in situ a resurselor genetice vegetale

Conservarea in situ sau on farm a fost definită de Maxted și colab. (1997) ca

“managementul durabil al diversității genetice la plantele de cultură dezvoltate pe plan local,

asociat cu speciile și formele sălbatice și cu sistemele tradiționale de cultură agricolă, horticolă

sau agrosilvică”. Autorul propune ca acest mod de conservare a varietăților locale, on farm, să fie

obligatoriu asociat cu tehnologiile de cultură tradiționale, vechi, adică cele în care nu sunt preluate

avantajele tehnicilor și echipamentelor moderne. În Italia, de exemplu, o treime din varietățile

locale conservate on farm beneficiază de inputuri energetice (îngrășăminte chimice, pesticide,

combustibil, irigații etc.) foarte mari [Negri și colab., 2007].

Chable și colab. (2009) consideră că o parte din diversitatea genetică agricolă a fost

redescoperită prin experienţele din domeniul agriculturii ecologice din Europa. Aceste resurse

genetice au fost menţinute în ultimele decenii în bănci de gene, în cea mai mare parte a lor. Autorii

militează pentru crearea posibilităților de evoluție a acestora la fermă (sau în grădini), cu scopul de

a dezvolta capacitatea lor de adaptare la schimbările climatice rapide.

În Elveția, Banca Națională de Gene Agroscope Changins Wädenswil (ACW) a întocmit o

listă cu 252 de soiuri comerciale vechi și soiuri de cereale, pomi fructiferi și legume selecționate de

micii agricultori. Conservarea on farm a acestor soiuri este susținută de organizații agricole, cu suport financiar de la guvernul elvețian. Varietățile locale de legume sunt conservate de către micii

fermieri și de grădinari, majoritatea în vârstă. Cele mai cultivate varietăți locale on farm sunt cele

de anghinare, morcov și fasole. Multe dintre acestea sunt cu denumiri protejate sau cu indicație

geografică [Schierscher-Viret și colab., 2009].

Pericolele conservării on farm a varietăților locale constau în: înlocuirea lor cu hibrizi și

soiuri performante, îmbătrânirea populației, transformarea fermelor tradiționale în case de vacanță

[Lever, 2006; Maxim şi colab., 2007; Nikolaou și Maxted, 2009]. Agricultura tradițională are

dezavantajul că veniturile sunt mici, solicită muncă fizică intensă, iar vânzarea produselor este

deseori marginalizată.

98

Soluțiile propuse de specialiști pentru stimularea cultivării varietăților locale la fermă sunt

multiple:

- Informarea agricultorilor cu privire la capacitatea adaptativă a acestor varietăți și la

avantajele cultivării lor pe termen lung, având în vedere schimbările climatice globale.

- Ameliorarea participativă, în care oamenii de știință lucrează în parteneriate cu fermierii.

- Introducerea așa numitelor “produse rare”, obținute din varietățile locale cu calități

gustative deosebite și cu posibilități avantajoase de valorificare.

- Protejarea diverselor produse agricole prin asocierea varietăților locale cu anumite

regiuni geografice: Denumire de origine protejată (DOP), Indicație geografică protejată

(IGP), Specialitate tradițională garantată (STG) – vezi subcap. 2.3.2.

- Creșterea bunăstării populației rurale prin valorificarea produselor tradiționale prin așa

numitele “nișe de piață”.

În țările cu agricultură avansată, bioagricultorii, micii fermieri și ecologiștii sunt foarte bine

organizați în asociații şi confederaţii care luptă pentru menținerea soiurilor locale și a sistemelor tradiționale de agricultură, pentru o alimentație sănătoasă și pentru diversitate culturală. Amintim

aici: Confédération Paysanne, Kokopelli, Action Consommation, Afrique Verte, Association pour la

Régénération de la Vigne, Bio d’Aquitaine, Civam Bio 06, Civam Bio Corse, Terra Bio Corse,

CNDSF (Coordination nationale pour la défense des semences fermières), Coordination Rurale,

Fruits Oubliés, GREENPEACE, Le Biau Germe, Semailles, SPBio-LR etc.

În România, ființează câteva asociații cu obiective similare: Eco Ruralis

(http://www.ecoruralis.ro), Bio-România (http://www.bio-romania.org), Clubul Ecologic

Transilvania (www.cetcluj.ro), Asociația Slow Food Turda (www.slowfoodturda.ro), Cooperativa

gospodarilor ecologici BIOCOOP (www.biocoop.ro), Asociația Hosman Durabil (www.hosman-

durabil.org), Asociatia Fermierul COZIA.

7.5.4. Evoluţia politicilor mondiale şi europene cu privire la varietăţile locale Problema conservării resurselor genetice vegetale şi, implicit, a varietăţilor locale, o regăsim

în memorandumuri, tratate internaţionale, directive UE, legi naţionale şi regionale. Primul pas legat

de principalele acţiuni asupra biodiversităţii a fost făcut la Rio de Janeiro în 1992, cu adoptarea

“Convenţia asupra biodiversităţii” (CBD) ale cărei principii au fost dezvoltate în numeroase

directive europene și tratate internaționale.

În Europa, primul document cu impact major asupra conservării agrobiodiversităţii este

Directiva 98/95 CEE, în care se menţionează importanţa conservării resurselor genetice şi

necesitatea introducerii în fiecare ţară a bazei legale pentru conservarea in situ a soiurilor

tradiționale. Prevederile acestei directive dau posibilitatea înregistrării varietăţilor locale în

Catalogul Comun (creat în anul 1966 de către Comunitatea Europeană) și a

comercializării seminţelor pentru conservarea in situ.

Menționăm că, în anul 1942, în Franța, sunt impuse condițiile DUS (Distincţie, Uniformitate

şi Stabilitate) pentru soiurile europene, prin reprezentanții industriei producătoare de semințe și ai

guvernului, reuniți în Comitetul Tehnic Permanent pentru Semințe (Comité Technique Permanent

des Semences). De la crearea Catalogului comun în anul 1966, orice comercializare a devenit

ilegală pentru soiurile care nu figurau în cataloagele naţionale sau europene. În plus, numai

producătorii de seminţe certificați erau autorizați pentru activități de vânzare a semințelor.

99

Directiva 98/95 CEE menționează necesitatea introducerii unui nou catalog care să includă

așa numitele “varietăți de conservare” amenințate cu eroziunea genetică. Bioagricultorii şi marile

asociaţii şi confederaţii ale micilor fermieri din ţările occidentale au considerat însă prea restrictive

unele prevederi din această directivă şi au propus adaptarea sau chiar eliminarea acestora. Ei au

considerat incorectă aplicarea criteriilor DUS la varietăţile locale, în special cele referitoare la

uniformitate şi stabilitate. Ei au argumentat că destinaţia principală a acestor varietăţi este

agricultura organică, iar consumatorii produselor ecologice nu sunt interesaţi de standardizarea

calităţii ca în producţia de masă.

În anul 2001, este semnat Tratatul Internaţional privind Resursele Genetice ale Plantelor

pentru Alimentaţie şi Agricultură, iar în 2005 UE a adoptat o directivă ce deschide posibilitatea

separării listelor (soiuri omologate – varietăţi locale), în vederea protejării cât mai eficiente a tuturor

resurselor vegetale.

În anul 2008, după 10 ani de la apariția Directivei 98/95 CE, Comisia Europeană a emis o

nouă directivă (2008/62/CE) din iunie 2008 prin care sunt admise "derogări pentru acceptarea de

rase primitive agricole şi soiurile care sunt adaptate natural la condiţiile locale şi regionale şi a

cartofilor, ameninţate de eroziune genetică, precum şi pentru comercializarea de seminţe din aceste

varietăţi locale". Aceste facilități se referă doar la anumite specii agricole: Pisum sativum, Triticum

spp., Hordeum vulgare, Zea mays, Solanum tuberosum, Brassica napus și Helianthus annuus.

Directiva continuă să restricționeze înmulțirea varietăților de conservare prin limitarea numărului de

specii și a cantităților de semințe permise la comercializare și prin menținerea criteriilor DUS.

În articolul 8 al Directivei 2008/62/CE se precizează:

“(1) În cazul în care un stat membru acceptă o varietate de conservare, acesta identifică

regiunea sau regiunile în care se cultivă varietatea în mod tradițional și în care aceasta s-a adaptat

în mod natural, denumită în continuare „regiunea de origine”. Acesta ține seama de informațiile

furnizate de către autoritățile competente în domeniul resurselor genetice vegetale sau din partea

organizațiilor recunoscute în acest sens de către statele membre. În cazul în care regiunea de

origine se situează pe teritoriul mai multor state membre, aceasta este identificată de comun acord

de toate statele membre în cauză.

(2) Statul membru sau statele membre care procedează la identificarea regiunii de origine

notifică Comisiei regiunea identificată.”

În ceea ce privește restricțiile cantitative, în art. 14 al Directivei se menționează:“Fiecare

stat membru se asigură că, pentru fiecare varietate de conservare, cantitatea de semințe

comercializată nu depășește 0,5 % din cantitatea de semințe ale aceleiași specii utilizate în statul

membru respectiv pe durata unui sezon de cultivare sau o cantitate necesară pentru a semăna 100

ha, indiferent care dintre aceste cantități este mai mare. În ceea ce privește speciile Pisum sativum,

Triticum spp., Hordeum vulgare, Zea mays, Solanum tuberosum, Brassica napus și Helianthus

annuus, procentul respectiv nu depășește 0,3 % sau o cantitate necesară pentru a semăna 100 ha,

indiferent care dintre aceste cantități este mai mare. Cu toate acestea, cantitatea totală de semințe

de varietăți de conservare comercializate în fiecare stat membru nu depășește 10 % din cantitatea

de semințe din speciile în cauză utilizată anual în statul membru respectiv. În cazurile în care acest

lucru are drept rezultat o cantitate inferioară celei necesare pentru a semăna 100 ha, se poate spori

cantitatea maximă de semințe din specia în cauză, utilizată anual în statul membru respectiv, astfel

încât să se ajungă la cantitatea necesară pentru a semăna 100 ha.”

100

Directiva 2008/62/CE (art. 2) definește o serie de termeni legați de conservarea

agrobiodiversității:

(a) „conservarea in situ” înseamnă conservarea materialului genetic în mediul său natural

și, în cazul speciilor locale de plante cultivate, în mediul agricol în care și-au dezvoltat

proprietățile lor distinctive;

(b) „eroziune genetică” înseamnă pierderea în timp a diversității genetice între și în cadrul

populațiilor sau varietăților din aceeași specie sau reducerea bazei genetice a unei specii datorită

intervenției umane sau a schimbărilor climatice;

(c) „soi local” înseamnă un ansamblu de populații sau clone ale unei specii de plante care

s-au adaptat natural la condițiile de mediu ale regiunii acestora;

(d) „semințe” înseamnă semințe și cartofi de sămânță, cu excepția cazurilor în care cartofii

de sămânță sunt excluși în mod expres.

Prevederile directivelor europene au fost implementate în legislația diferitelor țări. De

exemplu, în Finlanda, o varietate de conservare este înregistrată în catalogul național de soiuri dacă a fost cultivată de solicitant timp de câteva decenii. Solicitantul trebuie să aibă consimțământul

proprietarului inițial pentru înregistrare.

Un soi este considerat eligibil pentru înregistrare dacă acesta este un soi local, un soi

comercial vechi sau un soi local european. Un soi comercial vechi modificat este un soi comercial

care s-a schimbat atât de mult, din cauza polenizării încrucișate sau selecției de mediu, încât este

diferit față de soiul original.

Soiul local nu va fi cultivat departe de zona geografică de origine. Se aplică testul DUS, dar

perioada de testare este mai scurtă, respectiv un ciclu de vegetație. Cerinţele pentru diferenţiere,

omogenitate şi stabilitate nu sunt la fel de stricte ca şi pentru soiurile moderne, dar soiul trebuie să

fie identificabil. Atunci când o varietate de conservare este înregistrată, aceasta primește o denumire

care trebuie să fie acceptabilă și pentru care se vor utiliza aceleaşi principii ca și pentru soiurile

moderne. Această denumire este identificatorul unic al varietăţii de conservare şi aceasta trebuie să

fie utilizată ori de câte ori soiul se comercializează pentru seminţe. Procesul de testare a seminţelor

este acelaşi ca şi pentru loturile de seminţe moderne, certificate. În timpul vegetației, se face o

inspecţie în câmp, de către un inspector autorizat. După recoltare, se prelevează un eşantion

reprezentativ de semințe pentru stabilirea facultății germinative. Dacă lotul de semințe îndeplineşte

standardele stabilite pentru seminţele soiurilor locale primește aprobarea pentru comercializare, iar

sacii sunt etichetați. Facultatea germinativă minimă necesară pentru soiurile locale este, la cele mai

multe specii, mai mică decât pentru soiuri moderne. Preţurile de inspecţii şi analizele sunt aceleaşi

ca şi pentru loturile de seminţe normale. Semințele varietăților de conservare pot fi comercializate doar în Finlanda, în contrast la loturile de seminţe normale, care pot fi comercializate în toată zona

UE. Până în septembrie 2008, în Finlanda au fost înregistrate 12 soiuri. Unul este considerat un soi

comercial vechi modificat, iar celelalte 11 soiuri sunt varietăți locale. Din anul 2000, guvernul

finlandez subvenționează conservarea on farm a varietăților locale. Pentru aceasta, fermierul trebuie

să cultive varietatea înregistrată de cel puțin un an și să producă semințe pentru o suprafață de

însămânțare de două hectare. Agricultorul trebuie să garanteze că varietatea nu este amestecată cu

soiuri moderne și este protejată de polenizare încrucișată [Paavilainen, K., 2009].

În Italia, înregistrarea varietăților de conservare presupune ca acestea să fie cultivate în

agroecosisteme de cel puțin 50 de ani și să nu figureze în registrul soiurilor. În catalogul oficial este

rezervată o secțiune pentru varietățile locale. Testele oficiale nu sunt necesare însă trebuie asigurată

101

distincția varietății împreună cu istoricul acesteia. De asemenea, trebuie demonstrată legătura

culturală între varietatea de conservare și comunitatea umană locală. Nu sunt cerințe cu privire la

puritatea semințelor. Este permisă vânzarea unor cantități mici de semințe (sămânța necesară pentru

însămânțarea a 1000 de metri pătrați pentru legume și 10.000 metri pătrați de cultură) fermierilor

din zonă [Lorenzetti și colab., 2009].

În anul 2009, legislația europeană este completată cu Directiva 2009/145/CE a Comisiei din

26 noiembrie 2009 de stabilire a anumitor derogări pentru acceptarea varietăților primitive și a

soiurilor de legume care sunt cultivate, în mod tradițional, în localități și regiuni speciale și care

sunt amenințate de erodare genetică și a soiurilor de legume lipsite de valoare intrinsecă pentru

producția vegetală comercială, dar create pentru a fi cultivate în condiții speciale, precum și

pentru comercializarea semințelor acestor varietăți primitive și soiuri.

Derogările se referă la cerințele de bază privind acceptarea unei varietăți și la cerințele

procedurale prevăzute de Directiva 2003/91/CE a Comisiei din 6 octombrie 2003 de stabilire a

normelor de aplicare a dispozițiilor articolului 7 din Directiva 2002/55/CE a Consiliului privind numărul minim de caracteristici care trebuie examinate și condițiile minime necesare pentru

examinarea anumitor soiuri de legume.

Directiva 2009/145/CE aduce o serie de facilități pentru conservarea in situ a varietăților de

legume. În articolul 2 al Directivei se precizează: “În vederea asigurării conservării in situ și a

utilizării durabile a resurselor genetice ale plantelor, varietățile primitive și soiurile cultivate, în

mod tradițional, în localități și regiuni speciale și care sunt amenințate de erodare genetică

(„varietăți de conservare”) ar trebui cultivate și comercializate chiar și în cazul în care acestea nu

îndeplinesc cerințele generale privind acceptarea soiurilor și comercializarea semințelor.”

În anexa 1 a Directivei 2009/145/CE sunt menționate restricțiile cantitative privind

comercializarea semințelor varietăților de conservare în statele membre.

Numărul maxim de hectare pe stat membru pentru producția de legume pe varietăți de

conservare:

- 40 de hectare pentru: Allium cepa L. – grupul Cepa, Brassica oleracea L., Brassica rapa

L., Capsicum annuum L., Cichorium intybus L., Cucumis melo L., Cucurbita maxima

Duchesne, Cynara cardunculus L., Daucus carota L., Lactuca sativa L., Lycopersicon

esculentum Mill., Phaseolus vulgaris L., Pisum sativum L., Vicia faba L.

- 20 de hectare pentru: Allium cepa L. – grupul Aggregatum, Allium porrum L., Allium

sativum L., Beta vulgaris L., Citrullus lanatus (Thunb.) Matsum. et Nakai, Cucumis

sativus L., Cucurbita pepo L., Foeniculum vulgare Mill., Solanum melongena L.,

Spinacia oleracea L. - 10 hectare pentru: Allium fistulosum L., Allium schoenoprasum L., Anthriscus

cerefolium (L.) Hoffm., Apium graveolens L., Asparagus officinalis L., Cichorium

endivia L., Petroselinum crispum (Mill.) Nyman ex A. W. Hill, Phaseolus coccineus L.,

Raphanus sativus L., Rheum rhabarbarum L., Scorzonera hispanica L., Valerianella

locusta (L.) Laterr., Zea mays L.

7.5.5. Situaţia agrobiodiversităţii agricole din România şi pericolul eroziunii genetice România are o suprafaţă agricolă de 14.741.200 milioane hectare, adică 61,8% din suprafața

țării. Cea mai mare parte a suprafeței agricole este arabilă (9.472.000 ha, respectiv 64,1%),

102

diferența fiind ocupată de pășuni și fânețe (4.864.600 ha, respectiv 33% din suprafaţa agricolă a

ţării), podgorii și livezi, inclusiv pepiniere (2,9% din suprafaţa agricolă a țării). Începând cu anul

1990, suprafața agricolă a României s-a diminuat treptat din cauza transferului suprafețelor de teren

către sectorul construcțiilor și includerea lor în intravilanul orașelor. Retrocedarea și redistribuirea

suprafețelor de teren agricol a început în anul 1991, desfășurându-se în mai multe etape succesive.

Până în anul 2005, 95,6% din suprafața agricolă a țării a fost retrocedată foștilor proprietari și

moștenitorilor acestora. Terenurile agricole aflate în proprietate publică reprezintă aproximativ

0,5% din suprafața agricolă a țării (367.200 ha), din care 263.600 ha (71,8%) sunt fânețe și pășuni

[Anuarul Statistic al României, 2008]. După o evaluare făcută în noiembrie 2008, aproximativ 6,8

milioane de hectare agricole (46,2% din suprafața agricolă a țării) nu sunt lucrate

[www.standard.money.ro].

Agroecosistemele tradiționale au o pondere însemnată în peisajul agricol românesc. Acestea

sunt depozitarele cele mai importante pentru conservarea in situ a diversității agricole intra- și

interspecifice. Pentru o bună parte din populația rurală a României, agricultura bazată pe inputuri scăzute reprezintă un element de securitate pentru traiul zilnic.

Investigațiile Băncii de Gene de la Suceava arată că, mulți agricultori din România sunt

implicați de facto în conservarea on farm a diferitelor specii agricole, prin cultivarea populațiilor

locale de cereale, leguminoase pentru boabe, legume, plante industriale și tehnice, plante aromatice

și medicinale [Ibănescu și colab., 2002]. În grădinile țărănești sunt cultivate numeroase specii și

varietăți locale menite să satisfacă nevoile și preferințele cultivatorului. Produsele sunt utilizate atât

pentru hrana familiei, cât și pentru medicamente, valorificare pe piață sau în scopuri culturale.

România este o țară în care există diferențe semnificative între mediul urban și cel rural.

Principala instituţie din România, cu preocupări importante în domeniul conservării ex situ a

varietăţilor locale este Banca de Gene de la Suceava (BGS). Aici sunt conservate 403 specii de

plante de cultură, cu 17.704 probe. BGS a identificat trei zone de interes din România unde sunt

concentrate cele mai multe varietăţi locale: Munţii Apuseni, Bucovina şi Maramureş, mai ales în

satele care au rămas necooperativizate în timpul comunismului şi unde nu au pătruns tehnologiile

moderne de cultură sau nu sunt posibile datorită reliefului (fig. 7.4).

Activitatea Băncii de Gene de la Suceava nu se limitează doar la conservarea ex situ a

resurselor fitogenetice, aceasta extinzându-se, în ultima perioadă, și în domeniul conservării on

farm a soiurilor vechi și a varietăților locale. Concluziile studiilor întreprinse arată că, regiunile

Maramureș, Suceava și Munții Apuseni au fost identificate ca zone de interes pentru conservarea on

farm a varietăților locale. Cea mai bogată diversitate genetică conservată în acest mod o întâlnim la

fasole, porumb și cartofi. Legumele, plantele aromatice și medicinale includ și ele numeroase varietăți locale, dar se cultivă pe suprafețe foarte mici, în special pentru consumul familial. Aceste

rase primitive autohtone sunt supuse unei eroziuni genetice accentuate, datorită înlocuirii lor cu

soiuri moderne, uniforme genetic, dar și transformărilor din agricultură, a distrugerii habitatelor și

ecosistemelor și a migrării forței de muncă în străinătate.

Cea mai critică situație, din acest punct de vedere, o întâlnim la culturile de fibre (in și

cânepă), unde soiurile locale au dispărut aproape în totalitate. Aceeași situație o găsim și la specia

de grâu Triticum monococcum L. – o cultură relicvă pe care o mai întâlneam până în anul 1994 în

multe sate din Munții Apuseni (județele Alba, Cluj și Hunedoara) – unde se folosea ca și furaj, iar

uneori și pentru consumul uman (în amestec cu grâul de pâine – Triticum aestivum L.). Avantajele

acestei specii constau în adaptabilitatea foarte ridicată la condiții extreme de mediu, precum și

103

rezistență la rugină și făinare. În toamna anului 2007, a fost identificată doar o singură cultură de T.

monococcum de 0,5 ha, în localitatea Almașu Mare, din județul Alba.

Varietățile locale de cereale românești sunt și ele amenințate cu dispariția, din cauza

pătrunderii hibrizilor și soiurilor moderne în cultură. Cristea (2004) arată că, până în anul 2000, la

porumb erau cultivate 8 varietăți locale în 399 de localități necooperativizate, la altitudini de peste

800 m. În anul 2008, ca urmare a presiunii hibrizilor și a soiurilor cu productivitate ridicată, în

județul Suceava, s-au mai găsit doar trei varietăți locale de porumb cultivate on farm, în șase sate.

În Maramureș și Munții Apuseni, s-a mai găsit doar o populație locală de porumb (Optac

românesc), cultivată exclusiv la altitudini cuprinse între 600-900 m, pe suprafețe mai mici de 0,05

ha.

Fig. 7.4.. Distribuția varietăților locale în România

[Străjeru și colab., 2009]

Eroziunea genetică la cartof este mai gravă decât la cereale. Astfel, în Bucovina și Munții Apuseni mai există doar cinci, respectiv trei populații locale de cartof care se transmit din generație

în generație. Fenomenul este foarte accentuat și la bob (Vicia faba), cultivat în prezent doar în

Depresiunea Dornelor.

La polul opus se găsește fasolea (Phaseolus vulgaris L.) care este cel mai bine reprezentată

în județul Maramureș unde găsim în medie până la 10 varietăți locale pe gospodărie/fermă, chiar

dacă suprafețele cultivate sunt foarte mici (sub 0,05 ha) în grădinile familiale. În zona Suceava și

cea a Munților Apuseni, specia urcătoare de Phaseolus coccineus L., cu bobul alb, este frecvent

întâlnită și este cultivată intercalat cu porumbul.

Pentru păstrarea on farm a patrimoniului genetic agricol, în România se impun măsuri

guvernamentale și politice speciale, cât și elaborarea unui plan național de conservare, în care să fie

implicați fermierii și micii producători agricoli [Străjeru şi colab., 2009].

104

7.5.6. Priorităţi ale strategiei de conservare a varietăţilor locale în Europa Strategia de conservare a varietăţilor locale în Europa este una foarte complexă, aceasta

incluzând, pe lângă materialul biologic propriu-zis şi factori politici, economici şi sociali

[Veteläinen şi colab., 2009]. Conform Organizaţiei Internaţionale pentru Biodiversitate - unul

dintre cele 15 centre susţinute de Grupul Consultativ pentru Cercetarea Agricolă Internaţională -

priorităţile acestei strategii sunt următoarele:

- Dezvoltarea metodologiilor de inventariere a varietăţilor locale de plante de cultură.

- Inventarierea completă a varietăţilor locale, pe grupuri de plante şi regiuni.

- Evaluarea extincţiei şi a eroziunii genetice la varietăţile locale.

- Conservarea on farm (in situ) a varietăţilor locale.

- Studierea posibilităţilor de îmbunătăţire a managementului varietăţilor locale on

farm.

- Menţinerea varietăţilor locale atât on farm cât şi în grădinile familiale.

- Diseminarea informaţiilor legate de varietăţile locale şi conservarea on farm.

- Exploatarea relaţiilor existente între varietăţile locale şi conservarea on farm în

sistemele de producţie organică.

- Colectarea şi conservarea ex situ a varietăţilor locale.

- Înfiinţarea de bănci (depozite) de seminţe locale.

- Consolidarea identităţii culturale şi evidenţierea legăturilor dintre culturile agricole

locale, diversele produse culinare şi cultura locală. - Adoptarea unei legislaţii europene care să stimuleze menţinerea şi îmbogăţirea

diversităţii genetice la plantele de cultură.

- Conştientizarea şi educarea populaţiei. Conservarea diversității agricole nu este un

scop în sine, ci este în favoarea asigurării securității alimentare a societății umane pe

termen lung, în condițiile schimbărilor climatice globale [Veteläinen și colab., 2009].

-

Capitolul 8 ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC ȘI BIODIVERSITATEA

În afara fisiunii atomice și a fuziunii nucleare, puține descoperiri ale științei au provocat

controverse și dezbateri publice ca și organismele modificate genetic (OMG), denumite și

transgenice. Implicațiile OMG-urilor sunt atât de mari și de complexe încât discuțiile pe marginea

lor depășesc nivelul specialiștilor, al mass-mediei și al societății civile ajungând la nivelul

guvernelor și al decidenților continentali și planetari.

8.1 Istoricul și obținerea OMG

Biotehnologia se practică de mii de ani. Ea a apărut odată cu domesticirea primelor plante și

animale când, prin încrucișări dirijate, agricultorii au reușit să obțină soiuri de plante și rase de

animale cu producție superioară. De șase mii de ani, egiptenii au început să folosească drojdia de

bere pentru fabricarea pâinii, iar sumerienii cunoșteau modul de fabricare a berii. Adică foloseau

sisteme biologice în vederea elaborării unui produs.

105

Conform Convenției asupra Biodiversității de la Rio de Janeiro (1992) biotehnologia este

„Orice aplicație tehnologică care utilizează sisteme biologice, organisme vii, sau derivate ale

acestora, pentru a crea sau modifica produse sau procese în scopuri bine determinate”.

Biotehnologia clasică se mai folosește și astăzi în procesarea vinului, a berii, a produselor

lactate, în ameliorarea convențională a plantelor și animalelor etc.

În anii ’70 ai secolului trecut au apărut biotehnologiile moderne, neconvenționale, care

presupun modificarea genetică a organismelor prin tehnici ale ingineriei genetice (manipularea

directă a genelor de către om).

Ingineria genetică este un ansamblu de metode și tehnici artificiale de transferare rapidă a

unor gene sau fracțiuni moleculare de ADN, provenite de la diferite organisme (plante, animale,

microorganisme) în alte organisme, în vederea îmbunătățirii performanțelor acestora [Cristea,

2006]. Transferul genelor se face prin transgeneză, iar aceasta permite depășirea barierelor naturale

ce împiedică schimbul de gene dintre specii. Ingineria genetică permite inclusiv transferul genelor

dintr-un regn în altul. Astfel, o genă bacteriană poate fi implantată în genomul unei plante sau al unui animal, gena dintr-un pește poate fi transferată în tomate etc., dată fiind universalitatea codului

genetic. Gena care codifică o anumită însușire pe care dorim să o transferăm într-un alt organism

este denumită genă de interes, devenită în momentul transferului transgenă. Organismul receptor

este denumit organism transgenic sau modificat genetic.

OMG înseamnă orice organism al cărui patrimoniu genetic a fost obținut prin mecanisme

specifice geniului genetic.

Pentru ca celulele transformate să poată fi selectate și pentru ca transgena să se poată

exprima în genomul celulei gazdă este necesară introducerea unei gene marker (cele mai utilizate

sunt cele care codifică rezistența la antibiotice sau erbicide) și a reglatorilor de expresie (promotor

și terminator). Gena de interes trebuie să fie integrată într-un vector molecular (cele mai utilizate

sunt plasmidele) care este introdus în bacterii (cele mai folosite sunt Escherichia coli și

Agrobacterium tumefaciens). Prin urmare, OMG nu înseamnă doar un simplu transfer al unei gene

de interes ci o veritabilă construcție genetică pe care o vom regăsi în fiecare celulă a noului

organism.

Transferul unei gene străine în genomul unei celule vegetale se poate realiza fie indirect,

prin folosirea unui vector biologic, fie direct, prin metode fizico-chimice (proiectarea genelor de

interes spre celulele gazdă sub formă de microproiectile, cu ajutorul „tunurilor de gene”;

electroporație, micro și macroinjecție ș.a.). Indiferent de metoda de transfer, gena de interes trebuie

să fie însoțită de gena marker care permite selectarea celulelor gazdă. La celulele vegetale, dată

fiind totipotența lor, oricare celulă somatică poate genera o nouă plantă. Din păcate, tehnicile

actuale nu permit un control precis al localizării transgenelor în celula gazdă, iar gena străină

poate întrerupe secvențele unei gene endogene și prin aceasta să perturbe expresia ei. Datorită

efectului de poziție al genelor (efectul pe care îl are o genă în funcție de poziția ei în cromozom) pot

apărea numeroase modificări metabolice și efecte secundare nedorite la OMG-uri, fie imediat fie în

timp.

Prin suprimarea barierelor naturale de încrucișare dintre specii, ingineria genetică permite

obținerea unor organisme noi care nu există în natură, nu au nicio relație cu ritmul multimilenar de

evoluție al ființelor vii, iar proprietățile lor nu sunt pe deplin cunoscute.

În 1973, doi cercetători americani au anunțat posibilitatea transferului, prin transgeneză, a

genelor unui virus cancerigen depistat la maimuțe, în Escherichia coli. Această bacterie se

106

regăsește, în mod normal, în intestinele omului și animalelor. Este pentru prima dată când se

conștientizează pericolele potențiale ale geniului genetic. De atunci, în domeniul ingineriei genetice

s-au înregistrat progrese remarcabile, atât în domeniul microorganismelor, cât și în cel al plantelor

și al animalelor. În capitolul de față vom detalia doar aspectele legate de plantele modificate

genetic.

În anul 1983 este obținută prima plantă transgenică – un tutun rezistent la ampicilină – care

deși nu prezenta interes pentru agricultură, a confirmat validitatea trangenezei. Prima cultură

experimentală în câmp a unei plante transgenice este înființată în anul 1986, în Belgia. În 1994,

SUA comercializează prima plantă transgenică – o tomată rezistentă (Flavor Saver) la conservarea

de lungă durată. Datorită costurilor foarte mari, în 1997 s-a renunțat la această cultură. Patru ani mai

târziu (1998) se înregistrează primul eșec al culturilor de porumb transgenic în Franța.

8.2 Situația actuală a culturilor modificate genetic Conform ISAAB (The International Service for the Acquisition of Agro-Biotech), în anul

2009 s-au cultivat 134 de milioane de hectare cu plante modificate genetic pe întregul Glob, adică

2,8% din suprafața agricolă, respectiv 9,8% din suprafața arabilă a lumii. Suprafața totală cultivată

cu plante MG a fost în creștere în anul 2009, față de 2008 (114.300.000 ha) cu 14%. Cele mai mari

țări cultivatoare de plante MG (modificate genetic) sunt: SUA, Argentina, Brazilia, India, Canada și

China care ocupă 95% din suprafețele cultivate cu OMG. În anul 2009, 99% din culturile

modificate genetic de pe Glob erau ocupate cu soia (52%), bumbac, porumb (31%) și rapiță.

În țările Uniunii Europene, suprafața cultivată cu porumb modificat genetic a scăzut de la

106.739 hectare în 2008, la 94.708 în 2009, adică cu 11%. În anul 2009, țările cultivatoare erau

șase: Spania (76.057 ha), Cehia (6.480), Portugalia (5.202 ha), România (3.094 ha), Polonia (3.000

ha) și Slovacia (875 ha). În Europa, doar porumbul Bt produs de Monsanto (MON810) și cartoful

Amflora produs de BASF sunt autorizate pentru cultivare. Acest porumb a fost modificat genetic

pentru a produce propria toxină împotriva dăunătorului comun Ostrinia nubilalis (vierme sfredelitor

al tulpinii porumbului) [119].

Scăderea suprafețelor cu plante modificate genetic în Europa se datorează opoziției

cetățenilor din zonă față de aceste culturi. Conform sondajelor oficiale Eurobarometer din ultimii

ani, peste 70% dintre consumatorii din UE nu doresc să consume produse alimentare modificate

genetic (www.infomg.ro). De asemenea, peste 95% dintre cei interogați vor să aibă dreptul de a

alege între un produs modificat genetic și unul nemodificat genetic. În Europa au fost declarate în

mod oficial zone libere de OMG (GMO-free zones) în 28 de țări, cu 161 de regiuni, 123 de

subregiuni și 4.587 de administrații locale. Europenii nu mai au încredere totală în declarațiile oficiale ale experților și în cercetările

apărătorilor OMG-urilor, după catastrofele alimentare „boala vacii nebune” din Anglia și „puii cu

dioxină” din Belgia. Ei sunt tot mai îngrijorați de artificializarea hranei și se orientează tot mai mult

spre produse ecologice, naturale.

În România, primele culturi comerciale de plante modificate genetic (MG) au fost introduse

în anul 1998. Este vorba de 14 varietăți de soia MG (modificată genetic).

Statisticile oficiale arată că:

- în anul 2004 au fost cultivate 5.523 ha cu soia MG

- în anul 2005 au fost cultivate 87.600 ha cu soia MG

107

- în anul 2006 au fost cultivate 137.275,5 ha cu soia MG

În anul 2007, când România a devenit stat membru al UE, soia MG a fost oficial interzisă

pentru cultivare pe teritoriul României. Conform reglementărilor europene, soia MG nu era

autorizată pentru cultivare pe teritoriul UE.

În luna aprilie 2007, a fost aprobat pentru cultivare porumbul modificat genetic MON 810,

aparținând companiei americane Monsanto, deși dăunătorul Ostrinia nubilalis, pentru care MON

810 prezintă rezistență, nu are importanță economică pentru România. În anul 2007, MON 810 era

singurul OMG autorizat în Uniunea Europeană. Evoluția suprafețelor cu MON 810 în România este

următoarea:

- în anul 2007 – 332,5 ha

- în anul 2008 – 6.130,44 ha.

- în anul 2009 – 3.243,52 ha.

- în anul 2010 – 822,6 ha.

Observăm că suprafața cultivată cu MON 810 descrie o curbă descendentă în ultimii ani. Astfel, în anul 2009 a scăzut cu 47% față de 2008, iar în anul 2010 a scăzut cu 75% față de anul

precedent (www.infomg.ro).

Sondajele de opinie arată că 81,5% dintre români cer autorităților interzicerea OMG-urilor,

iar 74,1% dintre respondenți nu doresc să consume alimente modificate genetic (sondaj IMAS –

aprilie 2010; Hot News din 13.05.2010).

Numeroase organizații ecologiste din Europa și din întreaga lume, dar și guvernanți și

politicieni de prim rang, protestează împotriva politicii expansioniste a giganților producători de

OMG-uri. În România, s-au remarcat câteva ONG-uri în lupta cu organismele modificate genetic:

Centrul de Informare asupra Organismelor Modificate Genetic – InfOMG – cu sediul în Cluj-

Napoca (http://www.infomg.ro/), Clubul Ecologic “Transilvania” (http://www.cetcluj.ro/), Agent

Green din București etc. (http://www.agentgreen.ro).

8.3 Proprietățile plantelor modificate genetic Principalele caracteristici ale plantelor modificate genetic cultivate la nivel mondial sunt

următoarele:

- Rezistența la erbicide. Plantele MG din această categorie au inserată gena Bar care

transformă erbicidul total neselectiv într-un compus netoxic. Astfel, compania producătoare de

OMG-uri furnizează semințele și erbicidul în „kit-uri”.

- Rezistența la insecte dăunătoare. Plantele-insecticid au capacitatea de a sintetiza o proteină insecticidă care omoară insectele dăunătoare, în special coleopterele și lepidopterele. Această

trăsătură este determinată de inserția unei gene (Bt) de la o bacterie din sol, numită Bacillus

thuringiensis. În natură au fost identificate peste 100 de sușe ale acestei bacterii. Aici, gena Bt se

află în stare inactivă, ea activându-se, în timp mai scurt sau mai lung, numai după ajungerea ei în

tubul digestiv al insectei. Prin inginerie genetică însă, gena a fost modificată astfel încât să codifice

proteina activă care este mult mai rapidă și mai eficace.

- Rezistenta la boli, îndeosebi la bolile virotice. Sanford și Johnston (1985) au arătat că, prin

transgeneză, plantele transformate, exprimând învelişul proteic al virusului (CP), pot fi rezistente la

infecţiile virale. De exemplu, aplicarea strategiei PDR (Pathogen Derived Resistance) în

ameliorarea rezistenţei prunului la virusul plum pox a condus la obţinerea unei clone transgenice –

108

C5 – (Scorza și colab., 1994) cu un înalt grad de rezistenţă la virusul plum pox (Ravelonandro şi

colab., 1997, 1998; Malinovski şi colab., 2006; Scorza şi colab., 1997; Zagrai şi colab., 2008a).

Rezistenţa clonei transgenice C5 se explică printr-o inhibiţie a replicării virale datorată

mecanismului PTGS (Post-transcriptional Gene Silencing) – Scorza şi colab., 2001, Hily şi colab.,

2004 – iar stabilitatea acestuia a fost evidențiată și la interacţiunea cu virusuri heteroloage (Zagrai și

colab. 2008b). Reuşita obţinerii clonei transgenice C5, aprobată recent pentru cultivare în SUA, se

consideră a fi un mare succes în lupta împotriva celei mai devastatoare maladii virale (plum pox sau

sharka) întâlnită la speciile sâmburoase. De asemenea, prunul transgenic cu rezistenţă derivată din

patogen deschide noi posibilităţi de ameliorare a rezistenţei prin metode convenţionale întrucât

multiplele copii de transgene inserate în clona C5 pot fi transmise la descendenţi, după modelul

caracterelor alternative (Scorza şi colab., 1998; Ravelonandro şi colab., 2001, Zagrai şi colab.,

2005).

- Rezistența la îngheț.

- Maturare întârziată etc. 8.4 Avantajele plantelor modificate genetic, prezentate de producătorii și susținătorii lor Potențialul enorm al ingineriei genetice interesează numeroase industrii din domeniul

agriculturii, industriei alimentare, medicinii, farmaciei etc. Prin nenumărate fuziuni și cumpărări, au

luat naștere societăți multinaționale din domeniul producerii de sămânță, al agrochimiei și farmaciei

(exemple: Monsanto în SUA, Novartis în Europa). Companiile și-au asigurat protecția OMG-urilor prin brevetarea acestora, chiar dacă este vorba de ființe vii.

Veniturile obținute din comercializarea semințelor și a pesticidelor au permis acestor

companii să-și dezvolte laboratoare și echipe puternice de cercetători, dar și posibilități nelimitate

de a-și face lobby și de a susține o politică extrem de agresivă în întreaga lume.

Sunt și unele excepții în care cercetarea publică a vizat crearea unor plante MG, așa cum

este cazul prunului modificat genetic rezistent la virusul plum pox.

Principalele argumente pe care le invocă creatorii plantelor modificate genetic și susținătorii

acestora sunt următoarele:

- Avantajele amelioratorilor care obțin noi soiuri prin tehnici mult mai rapide și mai precise.

- Avantajele agricultorilor care simplifică procesul de combatere a buruienilor prin

utilizarea unui erbicid total. La plantele-insecticid sunt eliminate o parte din insecticidele utilizate în

sistemul convențional. La plantele rezistente la virusuri sunt reduse sau chiar eliminate tratamentele

suplimentare pentru combaterea insectelor vectoare. Este diminuat astfel și consumul energetic

necesar administrării pesticidelor.

- Pentru industriași. Sunt ameliorate procesele de prelucrare industrială prin utilizarea

lemnului sărăcit în lignină la fabricarea hârtiei, amidon modificat, facilitarea obținerii de proteină

umană cu scop terapeutic etc.

- Pentru consumatori. Depozitarea alimentelor pe termen lung cu cheltuieli minime.

Ameliorarea sănătății oamenilor prin alimente îmbogățite în vitamine, aminoacizi, elemente

minerale etc. - Pentru mediul ambiant. Reducerea poluării cu pesticide.

109

- Pentru prezentul și viitorul umanității. Eliminarea foametei din lume prin extinderea

culturilor modificate genetic rezistente la paraziți, secetă, salinitatea solului, aciditatea solului,

temperaturi scăzute etc. [Cristea și Denaeyer, 2004]

8.5 Riscurile plantelor modificate genetic O evaluare sumară a literaturii din domeniul ingineriei genetice arată disproporția uriașă

dintre volumul lucrărilor științifice care evidențiază avantajele culturilor MG și cele care insistă asupra riscurilor pe care le prezintă culturile și alimentele MG, pentru sănătatea omului și a

mediului ambiant. Explicația o regăsim în disponibilitățile financiare impresionante ale companiilor

producătoare de semințe și pesticide pe de o parte și lipsa de interes a guvernelor pentru elucidarea

acestor aspecte, prin cercetări independente finanțate de la buget. În opinia noastră, rezultatele

cercetărilor efectuate de companiile producătoare de OMG-uri, neconfirmate de cercetări

independente, nu au nici o relevanță. Obiectivitatea cercetătorilor angajați ai companiilor poate fi

pusă la îndoială de oricine, dat fiind conflictul de interese în care se găsesc aceștia. Subliniem faptul

că nu se contestă potențialul științific și creator al acestor cercetători ci imparțialitatea lor. Amintim

aici, precedentele cu cercetătorii care au făcut publice rezultatele îngrijorătoare ale experiențelor pe

mamifere hrănite cu produse MG. Aceștia au fost concediați imediat și au avut de suportat

consecințele curajului și a sincerității lor.

Din păcate organisme precum EFSA (European Food Safety Authority - Autoritatea

Europeană pentru Siguranţa Alimentară) și comisiile naționale de biosecuritate validează cu

generozitate rezultatele legate de riscul OMG-urilor fără să experimenteze aproape nimic din

dosarele soiurilor MG. Sunt cel puțin două rațiuni pentru care s-ar impune testarea OMG-urilor de

către organisme științifice independente:

- Conflictul de interese în care se găsesc cercetătorii companiilor producătoare.

- Condițiile de mediu complet diferite între locul de desfășurare a cercetărilor efectuate de către

companie și zonele unde furnizorii cer autorizarea soiurilor MG. De exemplu, Monsanto cere

autorizarea a numeroase soiuri de porumb modificat genetic în Europa, deși studiile privind impactul asupra mediului sunt făcute în SUA. Au fost soiuri MG la care cercetările asupra

organismelor nețintă s-au făcut asupra unor specii de buburuze (exemplu: Coleomegilla maculata)

care nici măcar nu există în Europa [Gordon, 1985]. În cazul majorității OMG-urilor, decidenții iau

în considerare cercetările făcute de compania producătoare pe continentul american, în habitate cu

totul diferite față de cele europene.

Plantele modificate genetic au fost lansate în cultură fără studii serioase de impact ambiental

și fără să fie cunoscute efectele ale alimentelor MG asupra sănătății oamenilor. Aceste aspecte au

fost identificate ulterior de către oamenii de știință, fermieri și consumatori.

În ultimii 15 ani au fost identificate numeroase riscuri și dezavantaje ale cultivării OMG-

urilor pentru sănătatea oamenilor și pentru mediul ambiant.

a. Apariția raselor rezistente de dăunători la plantele insecticid. Apariția insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de circa o jumătate de secol, din

sistemele industrializate de agricultură unde se folosesc masiv pesticide. Utilizarea plantelor

insecticide prin modificări genetice ridică aceeași problemă, a adaptării insectelor la proteina

insecticidă. Acest proces este accelerat de prezența formei active a toxinei în toate țesuturile plantei

care va intensifica presiunea selecției și va favoriza apariția mutantelor rezistente [Desbrosses,

110

1998]. Astfel, tehnologia de control a dăunătorilor din agricultură cu ajutorul bacteriei Bacillus

thuringiensis (Bt), utilizată în mod curent ca și pesticid natural, poate deveni ineficientă în scurt

timp.

b. Intoxicarea speciilor nețintă de către plantele insecticid. Proteina insecticidă nu afectează doar specia țintă pentru care a fost creat soiul modificat

genetic. Observațiile cercetătorilor arată că impactul negativ al acestor plante se extinde și asupra

altor categorii de organisme:

- Specii protejate, așa cum este cazul fluturelui Danaus plexippus din SUA. Omizile acestui

fluture se hrănesc cu frunze de Asclepias curassavica, plantă pe care o regăsim la marginea

culturilor de porumb. Larvele care s-au hrănit cu frunze de Asclepias pudrate cu polen de porumb

modificat genetic au murit aproape jumătate, după 4 zile de hrănire, în timp ce, în varianta martor

(frunze de Asclepias pudrate cu polen de porumb convențional) nu s-au înregistrat indivizi morți

[Losey și colab., 1999].

- Prădători naturali ai dăunătorilor plantelor de cultură. Paraziții și prădătorii naturali ai insectelor dăunătoare din agricultură joacă un rol extrem de important în echilibrul biocenotic al

agroecosistemului. În agricultura biologică, aceste specii sunt o componentă de bază a programelor

de control al paraziților, ele putând reduce semnificativ utilizarea produselor chimice și asigura

protejarea mediului. Cercetările au arătat că 2/3 din indivizii prădătorului Chrysoperla carnea au

murit în urma hrănirii cu omizi de Ostrinia nubilaris (sfredelitorul porumbului) și Leucania

unipunctata care au consumat porumb-Bt [Hilbecq și colab., 1998]. Buburuzele hrănite cu purici

crescuți pe cartofi transgenici depuneau cu 38% mai puține ouă, iar 50% aveau durată de viață mai

scurtă comparativ cu cele hrănite de pe cartofi normali [Birch și colab., 1997].

- Detritivorele din sol. Toxina Bt, sintetizată de plantele insecticide MG are efecte negative

asupra colembolelor din sol – insecte detritivore cu rol important în reciclarea materiei oragnice din

sol. Cercetătorii au constatat că toxina Bt rezistă în sol aproximativ 8 luni, după care se degradează

[Environment Protection Agency, Hansen și colab., 2001].

Menționăm că, bacteria Bacillus thuringiensis care se găsește în natură și de la care a fost

transferată gena insecticidă Bt la plantele MG este inofensivă pentru animalele cu sânge cald, ea

activându-se doar în interiorul tubului digestiv al insectelor. Gena insecticidă Bt din plantele

modificate genetic determină sinteza toxinei în formă activă permanentă, iar studiile toxicologice

asupra acestei forme a toxinei sunt aproape inexistente [Seralini, 2000].

c. Încrucișări între soiurile modificate genetic și cele convenționale. Numeroase studii independente demonstrează caracterul inevitabil și dezastruos al

încrucișării plantelor modificate genetic cu soiurile convenționale (Arriaga și colab., 2006; Kempf, 2002; Raportul Agenției Franceze de Securitate Alimentară, 2001; Raportul Agenției Europene de

Mediu, 2002). Chiar dacă reglementările legislative impun respectarea anumitor distanțe între cele

două tipuri de culturi, în fapt, poluarea genetică prin intermediul polenului nu poate fi împiedicată.

De exemplu, la porumb (plantă anemofilă), distanța minimă obligatorie dintre culturile MG și cele

non-trangenice este de 200 m, deși polenul poate ajunge la zeci de km. La rapiță, “genele

zburătoare” pot acoperi distanțe de câțiva km.

Companiile producătoare de OMG au pătruns și în Mexic, în patria de origine a porumbului,

unde mai există încă o diversitate extrem de bogată de porumb, cu peste 50 varietăți sălbatice.

Această diversitate constituie un patrimoniu inestimabil al planetei, o sursă inepuizabilă de material

genetic pentru obținerea a noi soiuri de porumb.

111

În anul 2000, în SUA a izbucnit un imens scandal, din cauza depistării unei proteine alergice

pentru om (Cry 9c) transmisă prin polenul porumbului furajer transgenic Starlink la porumbul

destinat consumului uman [Cristea și Denaeyer, 2004].

d. Încrucișări între plantele modificate genetic și plante înrudite din flora spontană. Atunci când planta de cultură modificată genetic are rude apropiate în flora spontană,

acestea se pot încrucișa cu ajutorul polenului transportat de vânt, insecte, păsări, om. Acest fenomen

a fost intens studiat la rapiță [Brassica sp.]. Dacă rapița MG conține gena pentru rezistență la un

erbicid, această rezistență se poate transmite prin polen la rapița sălbatică, iar plantele nu vor mai

răspunde la tratamentul cu erbicidul respectiv [Habert, 1994; Mikkelsen și colab., 1997]. Rapița

MG ajunsă în altă cultură se va comporta, de asemenea, ca o buruiană rezistentă la acel erbicid.

e. Riscuri pentru sănătatea oamenilor și animalelor. De la apariția produselor modificate genetic au fost semnalate numeroase cazuri de alergii

umane la proteinele conținute de produsele MG, în special la soia. De asemenea, experiențele lui

Courvalin (1998) arată posibila transmitere a rezistenței la antibiotice de la produsele MG la bacteriile din tubul digestiv uman, prin genele marker folosite în tehnicile de obținere a OMG-

urilor. Remediul promis de companiile producătoare de OMG-uri constă în înlocuirea genelor

marker pentru rezistență la antibiotice, cu gene ce codifică rezistența la erbicide.

Porumbul modificat genetic MON 863 al companiei Monsanto, aprobat pentru consum

uman pe piața Uniunii Europene, a cauzat serioase modificări la nivelul ficatului și rinichilor la

cobaii hrăniți cu acest produs, în cadrul experimentelor. Studiul a fost realizat de către cercetătorul

francez Gilles Eric Sérralini și publicat în martie 2007 [Sérralini și colab., 2007].

Un grup de cercetători de la Institutul Științific Francez CRIIGEN și de la universitățile din

Rouen și Caen (Franța) au studiat efectele a trei soiuri de porumb modificat genetic (NK 603, MON

810, MON 863) asupra șobolanilor de experiență. Acestea sunt principalele soiuri comercializate,

fiind prezente în produsele alimentare și în hrana animalelor. NK 603 a fost modificat pentru a fi

tolerant la erbicidul Roundoup, iar MON 810 şi MON 863 sunt concepute pentru a sintetiza două

toxine insecticide Bt diferite. Concluziile cercetărilor întreprinse au fost următoarele:

- Fiecare soi MG trebuie studiat separat. Nu trebuie admise observații cu caracter general pentru

toate alimentele modificate genetic.

- La cele 3 soiuri de porumb MG, efectele adverse asupra animalelor de experiență au variat în

funcție de sex și doză.

- Consumul de porumb modificat genetic a afectat în principal rinichii și ficatul, cele două organe

majore de detoxifiere a organismului. Au fost observate și efecte negative asupra suprarenalelor

(glande cu secreție internă, situate la polul superior al celor doi rinichi. Prin secretarea

hormonilor corticosteroizi și catecholaminelor ele sunt responsabile cu reglarea stărilor de stres, a

rezistenței la infecții și substanțe antigenice, a metabolismului și a sexualității) și a celulelor

sanguine.

- Pentru ca studiile privind efectele consumului de produse MG asupra mamiferelor să fie cu

adevărat științifice, nu este suficientă o perioadă de 90 de zile, așa cum au ales companiile

producătoare de OMG. Se recomandă insistent ca cercetările să fie prelungite la minimum doi ani,

pentru a suprinde mai multe generații și pentru a evidenția și eventualele boli cronice produse la

aceste mamifere. De asemenea, cercetările trebuie făcute la cel puțin 3 specii de animale, nu doar la

o specie, așa cum se face în laboratoarele marilor companii producătoare de OMG-uri

[Vendômois și colab., 2009].

112

Soia modificată genetic a companiei Monsanto (GTS 40-3-2) a fost analizată într-un recent

studiu din Rusia, coordonat de Maria Konovalova și supervizat de profesorul în medicină V.

Blinovm. Rezultatele studiului realizat pe cobai au semnalat scăderi semnificative în greutate la

indivizii hrăniți cu soia MG, schimbări grave la nivelul rinichilor, ficatului, testiculelor și la nivel

celular. De asemenea, consumul de soia modificată genetic s-a dovedit a fi cauza mortalității

infantile ridicate, creșterea agresivității și pierderea instinctului matern la cobaii testați

[http://www.organicconsumers.org/articles/article_5119.cfm]. Acest tip de soia a fost autorizat

pentru cultivare și în România, până în anul 2007.

Șoarecii de experiență hrăniți timp de 24 de luni cu soia modificată genetic au suferit

modificări importante ale celulelor din ficat, pancreas și testicule. Cercetătorii au găsit forme

neregulate ale nucleilor și nucleolilor din celulele ficatului, ceea ce indică o intensificare a

metabolismului [Malatesta și colab., 2002 ; Malatesta și colab., 2003; Vecchio și colab., 2004].

Experiențele lui Tudisco și colab. (2006) relevă tulburări ale activității enzimatice la nivelul

inimii și rinichilor, la iepurii hrăniți cu soia modificată genetic. Femelele de șobolan hrănite cu soia modificată genetic au prezentat modificări ale uterului și

ale ovarelor, comparativ cu indivizii hrăniți cu soia convențională [Brasil și colab., 2009].

Hamsterii hrăniți cu soia MG și urmăriți mai multe generații și-au pierdut abilitatea de a se

reproduce la a treia generație, creșterea lor a fost afectată, iar mortalitatea puilor a fost mult mai

mare decât la lotul martor [Brasil și colab., 2009].

În multe cazuri, nu sunt delimitate exact situațiile în care efectele negative sunt datorate

genomului plantei, glifosatului sau este vorba de efectul sinergic al celor doi factori. Kishore și

colab. (1992) susțin că, plantele MG cu rezistență la erbicide nu au capacitatea de a degrada aceste

substanțe. În schimb, erbicidele sunt translocate și depozitate rapid în diferite organe, cum sunt

meristemele și semințele [Kishore și colab., 1992; Aigle și colab., 1996].

Glifosatul este o moleculă cu efect erbicid, sintetizată în anii ’70 de compania Monsanto.

Substanța a fost comercializată pentru prima oară în 1976, sub formă de Roundup. Întrucât o bună

parte din plantele modificate genetic prezintă rezistență la acest erbicid, el fiind folosit masiv în

culturile MG, cercetătorii au efectuat numeroase studii cu privire la efectul glifosatului asupra

sănătății oamenilor, a mamiferelor și a peștilor. Menționăm că, deși cele mai multe observații au

fost realizate pe animale, mecanismele de dezvoltare sunt similare cu ale omului [Carrasco, 2010].

Redăm în continuare o sinteză a rezultatelor obținute:

- Toate celulele umane testate cu Roundup au murit după 24 de ore deși nivelul concentrației

de erbicid a fost sub nivelul reziduurilor găsite în alimente. Adjuvanții utilizați pentru fabricarea

Roundup-ului măresc capacitatea glifosatului de a penetra celulele umane, grăbind moartea celulelor [Benachour și Séralini, 2009].

- Glifosatul perturbă activitatea hormonilor sexuali (androgeni și estrogeni), atât la bărbați

cât și la femei, la concentrații de 8 ori mai mici decât nivelul reziduurilor de glifosat admise în

SUA, în hrana animalelor [Gasnier și colab., 2009].

- Glifosatul și produsul comercial Roundoup împiedică dezvoltarea normală a celulelor

embrionare și placentare umane, la concentrații mult mai reduse decât cele recomandate pentru

agricultură [Benachour, 2007].

- Roundup-ul a provocat moartea a 40% din amfibieni, la concentrații existente în câmpurile

cu plante modificate genetic și în apele din vecinătatea acestor terenuri [Relyea și colab., 2005].

113

- Erbicidele pe bază de glifosat produc dereglări ale diviziunii celulare la embrionii de arici

luați în studiu [Marc și colab., 2002; Marc și colab., 2004 a; Marc și colab., 2004 b; Belle și colab.,

2007;]. Disfuncțiile apărute în mecanismele de multiplicare a ADN-ului pot conduce la creșterea

riscului de cancer [Maňas și colab., 2009 a; Maňas și colab., 2009 b].

- Glifosatul alterează nivelul hormonilor în femelele somnului (Silurus glanis) și scade

viabilitatea ouălor. Prezența erbicidului în apă scade capacitatea de reproducere a somnului [Soso și

colab., 2007].

- Glifosatul afectează ficatul și enzimele intestinale la șobolanii de experiență [Hietanen și

colab., 2003].

- Erbicidele pe bază de glifosat cauzează malformații ale scheletului la fetușii de șobolani

[Dallegrave și colab., 1993].

În Argentina, un grup de cercetători de la Universitatea de Medicină din Buenos Aires, sub

îndrumarea profesorului și directorului Andrés Carrasco, de la laboratorul de embriologie

moleculară au publicat în anul 2009 studiile lor cu privire la efectele glifosatului asupra sănătății oamenilor și animalelor. Rezumăm câteva din concluziile acestor experiențe și observații:

- Erbicidele pe bază de glifosat au cauzat malformații în embrionii de broască și de găină la

o concentrație de 2,03 mg glifosat/kg, în timp ce, nivelul reziduurilor de glifosat din soia ajunge la

17 mg/kg. Limita maximă de glifosat admisă în soia, în țările UE, este de 20 mg/kg [Paganelli și

colab., 2010; FAO, 2005].

- Studiile de epidemiologie din Paraguay au arătat că femeile expuse timp îndelungat la

erbicide au dat naștere unor copii cu microcefalie (cap mic), anencefalie (absența cerebelului și a

encefalului, asociată cu absența oaselor plate ale cutiei craniene) și malformații ale craniului

[Benitez-Leite și colab., 2009].

- Încadrarea glifosatului în grupa a IV-a de toxicitate este incorectă, erbicidul fiind mult mai

toxic și mai periculos pentru sănătatea oamenilor și a mediului decât sugerează criteriile acestei

categorii.

Analiza raportului statistic de sănătate (aprilie 2010) din provincia Chaco din nordul

Argentinei arată că, în intervalul 2000-2009, numărul copiilor bolnavi de cancer s-a triplat, în

zonele cultivate cu soia transgenică, tratată intens cu glifosat [157].

În anul 2009, în Argentina, soia transgenică RR ocupa 19 milioane de hectare, iar cantitatea

de erbicide pe bază de glifosat în întreaga țară a depășit 200 de milioane de litri [Teubal, 2009]

f. Reducerea diversității biologice Extinderea sistemelor industrializate de agricultură, bazate pe chimizare și soiuri cu

uniformitate foarte ridicată, a condus la reducerea agrodiversității. Culturile modificate genetic vor accentua și mai mult fenomenul de eroziune genetică din agricultură.

Plantele insecticide MG distrug numeroase organisme nețintă: paraziți și prădători naturali ai

dăunătorilor fitofagi, fluturi, colembole etc. Unele dintre acestea constituie baza trofică pentru

diferite specii sălbatice care pot fi serios afectate, din cauza diminuării surselor de hrană. Astfel,

pierderile pot afecta lanțuri și rețele trofice întregi, acolo unde producătorii primari sunt plantele

MG. La rapița și la sfecla MG, tolerante la glifosat, s-a constatat că populațiile de albine și de fluturi

în aceste culturi și în zonele marginale sunt mult mai sărace comparativ cu cele convenționale

[Hawes și colab., 2003; Roy și colab., 2003, Brooks și colab., 2003].

Hansen și colab. (2001) au constatat că, toxinele eliberate de către plantele MG în sol, prin

secrețiile radiculare, sărăcesc diversitatea detritivorelor din sol.

114

Plantele de cultură MG care au un avantaj în supraviețuire ar putea evada din câmpurile de

cultură în alte ecosisteme unde să înlocuiască speciile native. În Academia Națională de Științe din

SUA, opozanții OMG-urilor au utilizat termenul de „bioinvazie a OMG-urilor”. La Conferința

ONU de la Nairobi-Japonia (2000), reprezentanții Chinei au propus ca OMG-urile să fie luate în

considerare atunci când se vorbește despre speciile invadatoare. Acest fenomen a fost observat și

într-o populație de pești “normali” unde s-au introdus câteva exemplare transgenice. Agresivitatea

peștilor MG au determinat cercetătorii să aprecieze că sunt suficiente doar câteva generații pentru

ca populația originară de pești să dispară [Cristea și Denaeyer, 2004].

Pierderea biodiversității prin difuzarea masivă a transgenelor ar putea diminua sever

abilitatea ecosistemelor sau a speciilor de a răspunde cu succes la stresuri neașteptate, cum ar fi

uscăciunea sau bolile.

Contaminarea culturilor neconvenționale, prin polen și sămânță, poate conduce la pierderea

diversității genetice a culturilor agricole prin înglobarea acelorași construcții genetice în genomul

lor. Utilizarea în mod repetat a erbicidelor totale, în culturile MG, poate conduce la dispariția

anumitor tipuri de biocenoze (marginile culturilor, a drumurilor ș.a.) unde trăiesc diverse specii

vegetale spontane, rozătoare și alte animale sălbatice.

g. Impactul socio-economic și ambiental al OMG-urilor Cercetările efectuate în SUA și Argentina cu privire la impactul socio-economic al soiei

transgenice au evidențiat o serie de aspecte negative care pot fi extrapolate la toate culturile

modificate genetic.

Extinderea monoculturii la soia modificată genetic (RR) pune în pericol securitatea

alimentară prin dezafectarea terenurilor agricole destinate pomilor fructiferi, legumelor, grâului,

creșterii bovinelor etc. În Argentina numai în perioada 2000-2005 a fost schimbată destinația a 4,6

milioane de hectare în favoarea culturilor de soia MG [Pengue, 2005].

Statisticile guvernamentale argentiniene arată că, în perioada 1996-2002, sărăcia a crescut

în această țară îngrijorător de mult. Astfel, numărul persoanelor care nu mai au acces la „coșul

alimentar de bază” a crescut de la 3,7 milioane la 8,7 milioane, adică 25% din populația țării

[Benbrook, 2005]. Monoculturile de soia MG sunt “ferme fără fermieri”. Tehnologiile foarte

performante specifice culturilor de soia MG necesită doar doi muncitori pe an la 1.000 de hectare.

Astfel, în perioada de referință, numărul șomerilor a crescut de la 28 la 37% [Gudynas, 2007].

Companiile producătoare de OMG-uri ridică prețul semințelor în mod constant, pe măsură

ce domină piața de semințe. În SUA, în primăvara anului 2010 prețul semințelor la soia modificată

genetic (RR 2) era de două ori mai mare decât la soia convențională. Monsanto a crescut prețul semințelor cu 143% față de anul 2001. „Preț de monopol”, așa cum a concluzionat și Departamentul

de Justiție al SUA în investigațiile făcute, ca urmare a sesizărilor venite din partea fermierilor

americani. Din păcate, posibilitățile de opțiune a fermierilor din zonele invadate cu OMG-uri sunt

tot mai reduse [Neuman, 2010; Kirchgaessner, 2010]. Pe lângă creșterea accentuată a prețului la

semințe, cantitățile de glifosat sunt tot mai mari, din cauza apariției buruienilor rezistente la această

substanță activă. Toate aceste cheltuieli se vor regăsi implicit în costurile tot mai ridicate ale

alimentelor.

Culturile modificate genetic au fost create doar pentru profit, iar companiile producătoare

duc o politică extrem de agresivă, pentru promovarea lor.

115

Una dintre consecințele utilizării de semințe MG este pierderea dreptului de a refolosi

sămânța pentru culturile următoare. La achiziționarea semințelor, agricultorul semnează un

contract în care se obligă să nu folosească sămânța obținută pentru înființarea unei noi culturi.

Sămânța fiind patentată, agricultorul va trebui să cumpere semințele de la companiile producătoare,

în fiecare an. Dacă fermierul este depistat că deține culturi MG fără să fi cumpărat sămânța în anul

respectiv, este pasibil de plătirea unor amenzi și despăgubiri substanțiale, în baza dreptului de

proprietate intelectuală al companiei. În plus, legislația, care teoretic își propune să protejeze

fermierii de contaminare cu OMG (prin polen și sămânță), este absolut inaplicabilă. Companiile

producătoare de OMG-uri aduc anual în fața instanțelor de judecată mii de fermieri nevinovați

cărora li s-au contaminat, prin polen sau sămânță MG, culturile non-transgenice. Estimările arată că,

sumele plătite anual de fermieri sub formă de despăgubiri variază între 741 milioane și 1,285

miliarde $ [Blue, 2007]. Fermierii nu au cum să demonstreze că acele contaminări sunt accidentale

și că nu este vorba despre încălcarea intenționată a dreptului de autor. Exemplul fermierului

canadian Percy Schmeiser a devenit arhicunoscut. Cultura de soia convențională a lui Percy a fost contaminată de la soia MG a vecinului său. Percy nu și-a dorit niciodată să cultive plante modificate

genetic. Cu toate acestea, el trebuie să plătească daune în valoare de zeci de mii de dolari companiei

Monsanto, pentru încălcarea dreptului de autor asupra semințelor.

In India, în perioada 1997-1998, peste 1.000 de fermieri s-au sinucis din pricina eșecului

înregistrat de culturile de bumbac Bt al companiei Monsanto. Conform publicităţii companiei,

bumbacul Bt este modificat genetic pentru rezistență la atacul larvelor dăunătorului Proserpinus

proserpina și ar fi trebuit să dea producţii crescute fermierilor indieni. În realitate, culturile de

bumbac MG de la Monsanto au fost distruse aproape în totalitate de Proserpinus, iar fermierii n-au

putut să restituie împrumuturile bancare uriașe angajate pentru investiție. Datorită condițiilor

climatice din anii respectivi, a fost inhibată sinteza proteinei insecticide în plantă, în timp ce,

evoluția dăunătorului a fost favorizată. Acestea sunt surprizele pe care le pot oferi OMG-urile,

datorită caracterului aleatoriu al localizării transgenelor în genomul celulelor gazdă, așa cum s-a

prezentat la începutul acestui subcapitol.

Un alt dezavantaj al culturilor MG este uniformitatea genetică foarte ridicată a plantelor de

unde apare riscul ca un parazit nou, sau un alt factor de stres să distrugă întreaga cultură.

Monoculturile cu plante modificate genetic rezistente la erbicide (denumite și superburuieni)

determină apariția rezistenței buruienilor la erbicidul total pentru care are inserată gena. În

Argentina a fost raportată prezența a 10 specii de buruieni din genurile Viola, Petunia, Verbena,

Convolvulus, Ipomoea, Sorghum ș.a. [BSC, 2009], rezistente la glifosat, iar în Brazilia 5 specii de

buruieni [Cerdeira și colab., 2007; www.weedscience.org, 2010]. Comitetul de Acțiune pentru Rezistența la Erbicide (Herbicide Resistance Action Committee - HRAC) a identificat un număr de

19 buruieni rezistente la glifosat în întreaga lume [www.weegscience.org]. În mod paradoxal și

aproape ridicol, soluția propusă de companiile producătoare este cea a creării unor noi OMG-uri, cu

rezistență la alte erbicide. În Brazilia s-a autorizat deja un soi modificat genetic de soia cu rezistență

la erbicidul 2,4 D care este mai toxic decât glifosatul și este interzis în mai multe țări. Dacă

utilizează în continuare soiurile MG rezistente la glifosat, numărul tratamentelor trebuie să crească

de 3-4 ori. Veniturile companiei sunt tot mai mari, întrucât erbicidul îl furnizează aceeași companie

care produce și semințele modificate genetic.

Raportul Departamentului Agriculturii și Serviciului Național de Statistică Agricolă din

SUA pe anul 2009 demonstrează că, în perioada 1996-2008 (13 ani), numai în primii 3 ani de

116

cultivare a soiei, porumbului și bumbacului modificat genetic s-a înregistrat un consum mai scăzut

de erbicide față de culturile non-trangenice. În anul 2007, în culturile MG s-a ajuns la un consum de

erbicide cu 20% mai mare față de culturile non-transgenice, iar anul următor cu 27%. Factorii care

au determinat această creștere sunt apariția “superburuienilor” în culturile MG și reducerea

cantității de erbicide din culturile convenționale. Concluziile raportului arată că, după 13 ani de

folosire a culturilor transgenice în SUA, cantitatea totală de pesticide pe hectar a crescut cu 26%

față de culturile convenționale [Benbrook, 2009]. Situația este și mai gravă în America de Sud. De

exemplu, în Argentina cantitatea de erbicide folosită la soia a fost mai mare cu 42,6% în anul 2000,

față de anii ’90. De asemenea, în perioada 1995-2001 prețul pesticidelor a crescut cu 165% la

erbicide, cu 8,3% la insecticide, respectiv 22,8% la fungicide [152]. Așadar, avantaje doar pentru

multinaționalele producătoare de OMG-uri, în timp ce, fermierilor li se diminuează profitul, iar

mediul înconjurător este tot mai otrăvit.

Producțiile foarte mari ale culturilor MG, clamate de producătorii și apărătorii lor, s-a

dovedit că nu au corespondent în realitate. Studiile efectuate în peste 8.200 de loturi experimentale ale diferitelor universități din SUA arată că, soia RR are producția medie la hectar mai mare decât

soia convențională, doar cu 6-10% [Benbrook, 1999]. În anul 2009, organizația fermierilor din

Brazilia, FARSUL, a publicat rezultatele comparative obținute la producția de soia la 61 de soiuri,

dintre care 40 modificate genetic, iar 21 convenționale. Concluzia studiului este că, la aceleași

cheltuieli de producție, soiurile non-transgenice au înregistrat o producție medie cu 9% mai mare

decât cele MG [155]. Amintim aici și faptul că, supraproducțiile agricole au apărut înaintea

culturilor modificate genetic, iar argumentul reducerii cantității de pesticide în cazul culturilor MG

nu se susține, așa cum s-a demonstrat deja.

Utilizarea masivă a îngrășămintelor chimice și a erbicidelor și monocultura care se practică

la plantele modificate genetic reduc fertilitatea și măresc eroziunea solurilor [Altieri și Pengue,

2005].

Glifosatul împiedică absorbția în plantă și transportul unor microelemente de la rădăcină

spre tulpină [Strautman, 2007]. Zobiole și colab. (2010) constată niveluri scăzute de fier și de

mangan în plantele de soia MG tratate cu glifosat, ceea ce determină reduceri de creștere ale

rădăcinilor și lăstarilor. Aceste carențe de oligoelemente au implicații și asupra alimentației umane,

deoarece scade valoarea nutritivă a alimentelor.

La soia modificată genetic RR, glifosatul are impact negativ asupra fixării azotului

atmosferic și implicit asupra creșterii plantelor. Din cauza acestor dereglări, în condiții de secetă,

producția de soia a scăzut cu 25% [King și colab., 2001]. Glifosatul pătrunde în nodozitățile

rădăcinilor și afectează activitatea bacteriilor fixatoare de azot. Reddy și Zablotowicz (2003) arată că biomasa acestor nodozități s-a redus cu până la 28%.

Numeroase studii demonstrează că, utilizarea îndelungată a glifosatului crește sensibilitatea

plantelor la boli criptogamice. Aceasta se datorează dereglării absorbției și translocării nutrienților

(fier, mangan, zinc) care asigură rezistența la boli a plantelor. La soia MG s-a demonstrat corelația

pozitivă dintre tratamentele cu glifosat și atacul ciupercilor Fusarium care produc ofilirea plantelor.

Aceste ciuperci produc toxine foarte periculoase care ajung în hrana animalelor și a omului,

afectându-le sănătatea. La porcine și bovine, micotoxinele produse de Fusarium scad fertilitatea

animalelor [153]. Efectele negative ale glifosatului asupra plantelor de cultură persistă de la 18 până

la 36 de luni după aplicare. Atacul masiv de Fusarium din culturile convenționale de grâu și orz a

fost asociat cu aplicarea glifosatului în culturile premergătoare [Fernendez și colab., 2007].

117

OMG-urile nu sunt admise în agricultura ecologică. Există în schimb, riscul contaminării

acestor culturi cu OMG-uri și a înregistrării unor prejudicii serioase la nivelul fermelor respective,

dar și a consumatorilor de alimente ecologice.

Pentru mediile rurale în care este dezvoltat agroturismul, prezența culturilor modificate

genetic în micile ferme reprezintă un dezavantaj major pentru imaginea și atractivitatea acelor zone.

Această afirmație se bazează pe opoziția majorității consumatorilor față OMG-uri și preferința lor

pentru consumul de alimente tradiționale și sănătoase.

Un alt aspect al biotehnologiilor moderne îl reprezintă pericolul monopolizării pieței

mondiale de produse alimentare de către giganții mondiali ai agro-chimiei. Dependența

agricultorilor și a consumatorilor de produsele companiilor producătoare de OMG-uri poate avea

efecte apocaliptice asupra viitorului și a siguranței alimentare a omenirii.

Pentru a împiedica accesul agricultorilor la semințe convenționale și pentru a controla piața

de semințe, compania Monsanto a început să cumpere societățile producătoare de semințe non-

transgenice de pe continentul american. Strategia companiilor producătoare de OMG-uri este una foarte complexă. Acestea cumpără

suprafețe imense de terenuri în America de Sud și în Africa, unde înființează culturi modificate

genetic la scară industrială. În complicitate cu guvernele diferitelor țări din acele zone,

multinaționalele aduc sărăcie în populațiile autohtone care sunt obligate chiar să migreze în multe

cazuri. De exemplu, în Paraguay, guvernul vinde în mod ilegal terenuri publice prietenilor politici

care au afaceri cu soia modificată genetic, iar țăranii sunt evacuați în mod forțat din acele regiuni. În

momentul de față, 77% din suprafața agricolă a țării este deținută de 1% din populație. Din anul

1990 încoace, 100.000 de mici fermieri au fost obligați să migreze în mahalalele orașelor.

Aproximativ 9.000 de familii rurale sunt evacuate în fiecare an pentru extinderea culturilor de soia

modificată genetic [Abramson, 2009]. În ultimii ani au izbucnit numeroase conflicte deschise între

micii fermieri, proprietarii de terenuri, în majoritate străini, și poliție. Uneori, țăranii sunt intimidați

de către gardienii înarmați ai companiilor. Alteori, gospodăriile lor sunt pulverizate din avion cu

glifosat sau alte chimicale, pentru a-i determina să părăsească zona și să facă loc culturilor de soia

modificată genetic [154]. Nici oamenii de știință care dezvăluie riscurile OMG-urilor nu sunt scutiți

de violențele activiștilor OMG, ale angajaților din ferme și chiar ale oficialităților, așa cum s-a

întâmplat cu profesorul Carrasco, de la Universitatea de Medicină din Buenos Aires, în august 2010

[158].

Producătorii și susținătorii OMG-urilor susțin că practicarea culturilor modificate genetic

reduce consumul de combustibil fosil, prin reducerea numărului de treceri cu tractorul și cu mașinile

agricole. Evaluările făcute de cercetători independenți demonstrează însă că, energia fosilă salvată prin reducerea numărului de lucrări mecanice este folosită în producția de erbicide și alte pesticide

aplicate masiv în culturile modificate genetic [Bindraban și colab., 2009].

Credem că au fost prezentate suficiente date și informații pentru a ne convinge că aceste

companii producătoare de OMG-uri nu sunt societăți filantropice și nu sunt interesate nici să

rezolve foametea în lume și nici să protejeze mediul, așa cum clamează în campaniile de promovare

organizate în toate zonele lumii, cu sume enorme de bani. Multinaționalele din domeniul agro-

chimiei încearcă să minimizeze efectele culturilor modificate genetic și să discrediteze cercetătorii

care le pun într-o lumină nefavorabilă. Cred că ar fi util pentru noi să ne amintim cum s-a întâmplat

cu DDT-ul în anii ’60, când s-au tras primele semnale de alarmă cu privire la impactul dezastruos al

acestui insecticid asupra oamenilor și a mediului. După publicarea celebrului volum “Silent spring”

118

în care a prezentat pericolele DDT-ului, cercetătoarea și scriitoarea Rachel Carson a fost gratulată

de către marile companii producătoare de DDT, cu apelativul “femeie isterică”. Ulterior, toate

concluziile și previziunile cercetătoarei s-au adeverit. În anii ’70, DDT-ul a fost interzis în țările

industrializate, iar în anul 2004, prin “Convenția de la Stockolm” a fost interzis pe tot globul.

Astăzi, aceiași actori de talie mondială, cu o forță economică colosală, vin să ne demonstreze că

scopul luptei lor este unul caritabil și că salvarea omenirii vine de la OMG-uri.

Un alt exemplu care ar trebui să ne pună pe gânduri este cel al aditivilor alimentari

(îndulcitori, emulgatori, conservanți, arome, coloranți), cunoscuți sub numele de E-uri. Aceste

substanțe chimice de sinteză permit conservarea alimentelor pe termen lung și le imprimă culori

foarte atractive. În urmă cu 30 ani, când au început să apară masiv în alimentele noastre,

consumatorii le-au tratat cu indiferență. Astăzi, tabloul E-urilor, întocmit de comunitatea medicală,

este unul cutremurător:

- E-uri suspecte: E 125, E 141,E 150, E 171, E 172, E 173, E 240, E 241, E 477.

- E-uri periculoase:E 102 (extrem de nociv), E 110, E 120, E 124 (colorant alimentar roz, care produce tumori pe glanda tiroidă).

- E-uri toxice: E 220, E 221, E 222, E 224 (produc boli intestinale); E 338, E 339, E 340, E 341, E

407, E 450, E 461, E 463, E 465, E 466 (afectează tubul digestiv); E 230, E 231, E 232, E 233

(produc boli de piele); E 200 (suprimă vitamina B12); E 320, E 321 – antioxidanți din margarină

(cresc colesterolul); E311, E 312 (atacă sistemul nervos); E 330 - acidul citric sau sarea de lămâie,

cel mai periculos adaos cancerigen (produce boli ale aparatului bucal)

- E-uri cancerigene: E 123, E 131, E 142, E 211, E 213, E 214, E 215, E 217, E 230, E 631 –

interzise în SUA, Comunitatea Europeană și țările din fosta URSS.

- E-urile bune: vitamina E naturală E 306, antioxidant puternic (prezent în ficat, ouă, peste, soia);

vitamina C naturală - acidul ascorbic - E 300 antioxidant puternic; clorofila E 140 - colorant

natural; lecitina E 322 - antioxidant natural; pectina E 440 - gelifiant natural; caragenon natural E

407, emulsifiant extras dintr-o algă marină [Mencinicopschi, 2010].

Până în urmă cu un an de zile, companiile din industria alimentară ne asigurau că E 127

(eritrozina) este sigur. Acum, el nu mai figurează pe lista E-urilor acceptate întrucât s-a descoperit

că este cancerigen, după ce ani de zile l-am consumat odată cu diversele alimente conservate

[Mencinicopschi, 2010].

Din nefericire, în România, încă putem găsi pe rafturile supermarketurilor alimente cu E-uri

cancerigene, interzise în mod oficial în Uniunea Europeană, din care facem parte. Aspectul

comercial plăcut și uniform și prețul accesibil al acestor alimente sunt suficiente pentru decizia

majorității cumpărătorilor de a le achiziționa și de a se declara mulțumiți. Ca și în cazul E-urilor, alimentele modificate genetic nu au o toxicitate acută, iar efectele

asupra sănătății oamenilor se văd în timp. Considerăm că, aceasta este principala capcană pentru

majoritatea consumatorilor: evaluarea calității și a riscurilor alimentului după calitățile

organoleptice și după eventualele simptome apărute imediat după consum, fără să țină seama de

efectul cumulativ al substanțelor nocive.

Problema culturilor modificate genetic este mult mai gravă decât a multor substanțe chimice,

întrucât ele se răspândesc în mediul înconjurător. Poluarea genetică poate fi mai dăunătoare pe

termen lung decât cea chimică întrucât aici este vorba de “viu”, iar viul are capacitatea de a se

reproduce. Umanitatea ar putea ajunge la situația în care, întreaga biosferă să fie contaminată cu

OMG-uri, să constatăm efectele catastrofale asupra sănătății oamenilor și ale mediului și să nu mai

119

avem posibilitatea de a le contracara. În anii ’90, când au fost lansate în cultură, informațiile legate

de impactul negativ al OMG-urilor aproape că nu existau, acestea fiind descoperite ulterior. În

fiecare an, oamenii de știință descoperă noi și noi pericole ale OMG-urilor, în timp ce, culturile

modificate genetic cuceresc planeta.

Companiile producătoare de OMG-uri și pesticide nu doresc binele general al omenirii, ci

doar profituri cât mai mari și putere cât mai multă. În plus, numeroși oameni politici și organe de

decizie subordonează controversata problemă a OMG-urilor intereselor politice și economice

imediate. PIB mai mare, nivel de trai mai ridicat etc. Altfel spus, beneficiile sunt mai importante

decât riscurile.

Nu se poate face dezvoltare durabilă cu OMG-uri, cu ființe inventate în laborator, apoi

eliberate în mediu și introduse în alimentația noastră, fără să cunoaștem pe deplin pericolele la care

ne expunem. De aceea, atât consumatorii cât și agricultorii trebuie să fie cât mai bine informați și

cât mai precauți, pentru binele lor, dar și pentru sănătatea și siguranța alimentară a generațiilor

viitoare.