Curs 4

Prin hidrotermoterapie (HTT) se înţelege aplicarea metodică şi științifică în scop

profilactic, curativ şi recuperator a unui număr foarte variat de proceduri care folosesc apă la

diferite temperaturi, presiuni şi sub diverse stări de agregare (solidă, lichidă, gazoasă), aplicată

direct sau prin intermediul unor materiale sau obiecte (comprese, împachetări, periaje). În acest

cadru se includ, de asemenea, unele tehnici care utilizează împreună cu apa, diverse ingrediente

ca: extracte de plante medicinale, substanţe chimice şi gaze terapeutice (O2, CO2,SO2) precum şi

unele aplicaţii termice realizate cu diverse mijloace: aer cald, parafină, nămol, nisip cald, etc.

Procedurile generale de HTT peste t°C de indiferenţă şi sub aceasta, solicită mecanismele

de termoreglare, cu implicarea tuturor marilor funcţii ale organismului, realizând în final, prin

aplicare metodică şi repetată (antrenament) optimizarea acestora. Sub aspect local, procedurile

de HTT peste t°C de indiferenţă vor duce la încălzirea ţesuturilor cu efecte analgezice,

vasodilatatoare, miorelaxante, elasticizante (pentru ţesutul conjunctiv normal sau

sclerocicatriceal) şi trofic-resorbitive.

Procedurile sub t°C de indiferenţă determină o răcire a ţesuturilor, cu amorsarea

mecanismelor de termogeneza şi a celor care limitează pierderea de căldură (vasoconstricţie

periferică până la şuntarea circulaţiei tegumentare, încetinirea circulaţiei, etc.), iar efectele vor fi

analgezice, tonizante ale musculaturii, antiinflamatorii.

În general procedurile reci se folosesc pentru călirea organismului şi în profilaxie, mai

puţin în sfera patologiei, utilizându-se mai ales aplicaţiile locale, incluse în aşa numita

hidroterapie mică (comprese, împachetări, fricţiuni, duşuri etc.).

La nivelul tegumentelor apa unei băi la t°C de indiferenţi (şi cu atât mai mult apa caldă),

după 15-20 minute, diluează stratul acid şi lipidic (efect emolient) de la suprafaţa pielii, ceea ce

constituie un stimul (semnal) pentru stabilizarea homeostaziei locale prin mecanismele de

reglare, consecinţa fiind o mai bună capacitate de reacţie (de ex. la umiditatea crescută a

mediului ambiant). Modificându-se pH-ul la suprafaţa pielii se modifică şi ionizarea deci şi

încărcarea electrică a tegumentului, care din nou constituie semnale ce se transmit centrilor

reglatori fiind urmate de reacţii adecvate.

Indicațiile hidrotermoterapiei:

În scopul adaptării optime la factorii mezologici (aclimatizarea) pentru sănătoşi şi

convalescenţi, având în vedere călirea şi creşterea rezistenţei nespecifice.

În recuperarea medicală a afecţiunilor aparatului locomotor de natură

reumatismală, neurologică şi ortopedico-traumatică.

Distoniile neurovegetative, nevroza astenică, neuro-psihastenii.

Ca adjuvant în tratamentul complex de recuperare al afecţiunilor cardio-vasculare.

Stări febrile (mică hidroterapie: comprese, spălări, băi parţiale).

Algii de cauze diverse (fibromialgii, miogeloze etc.).

Disfuncţii endocrine şi metabolice (hipotiroidism, gută, diabet etc.).

Termoterapia - Cuprinde procedurile care se aplică la temperaturi ridicate (43°C până la

110°-120°C), prin intermediul unor medii cu termoconductibilitate mult mai mici decât a apei.

Ele se asociază întotdeauna cu proceduri hidrice, atât în timpul cât şi după efectuarea lor. Cele

mai importante medii care permit utilizarea acestor temperaturi sunt: vaporii de apă, aerul

încălzit, nămolul, parafina şi nisipul. Baia de aburi poate fi generală sau parţială. Temperatura

umedă ridicată determină o excitare puternică a termoreceptorilor cutanaţi, activarea intensă a

sudoraţiei, solicitarea sistemului cardio-circulator şi creşterea metabolismului.

Baia de aburi de scurtă durată (3'-5') se foloseşte ca procedură de încălzire în vederea

aplicării procedurilor reci: baia de aburi cu durată mijlocie (10'-15') o folosim în tulburări de

excitabilitate; baia de aburi cu durată lungă se aplică în: obezitate, diabet, reumatism degenerativ,

nevralgii şi nevrite cronice, fibrocite şi fibromialgii. În băile de aer cald (baia de lumina, baia

sauna), factorul activ este căldura uscată, care se suportă bine şi se aplică între limitele de 60°-

120°C. Indicaţiile sunt asemănătoare cu cele ale băilor de aburi.

Nămolul şi parafina se folosesc pentru împachetări parţiale şi generale, sub formă de

cataplasmă sau băi. Au proprietatea de a înmagazina o cantitate mare de căldură pe care o

cedează treptat ţesuturilor. În cazul parafinei, pe lângă factorul termic acţionează fie factorul

mecanic (presiunea asupra tegumentului) iar la nămol se ia în considerare factorul chimic

(substanţe organice şi anorganice, hormoni, biostimuli). Temperatura la care se utilizează variază

intre 40°-60°C, iar durata de aplicare între 15'-30'.

Peloidoterapia

În concordantă cu definiţia dată de S.I H.M. „peloidele sunt substanţe ce se formează în

condiții naturale, sub influenţa proceselor geologice şi care, în stare divizată şi în amestec, se

folosesc în practica medicală sub forma de băi sau de împachetări locale”.

Utilizarea peloidelor în terapie se bazează pe o particularitate a nămolului numită

termopexie: capacitatea termică de absorbi căldura în proporţie ridicată şi a o reţine, având

termoconductibilitate redusă. Diferă de la un nămol la altul, fiind un indice de apreciere a

calităţilor termoterapeutice.

Indiferent de categoria din care fac parte, peloidele se prezintă ca un sistem fizico-chimic

heterogen, format dintr-o fază lichidă şi o faza solidă, rareori şi o fază gazoasă. Faza lichidă este

o soluţie care provine direct din bazinul acvatic în care se formează nămolul, din izvoarele

minerale şi din precipitaţii. Această fază îmbibă nămolul. După natura ionilor predominanţi, faza

lichidă poate avea caracter clorurat, sulfatat, carbonat sau mixt. Faza solidă prezintă trei structuri:

structura cristalină compusă din săruri insolubile în apă (sulfaţi, carbonaţi, silicaţi), structura

organică, formată aproape exclusiv din bioxid de siliciu şi mici cantități de oxizi şi structura

coloidală, care cuprinde hidrosulfura de fier, silicaţi de fier şi de aluminiu şi complexe

organominerale.

Substanţa organică a peloidelor apare sub forma coloidală şi cuprinde: hidraţi de carbon

(celuloza), lignina (hemiceluloza), componente humice (acizi humici. humaţi), componente

bituminoase (ceruri, răşini), componente lipoidice, proteine şi componentele lor de degradare.

Acţiunea terapeutică a peloidelor se explică prin proprietăţile fizice (greutate specifică,

hidropexie, termopexie, plasticitate şi granulaţie) şi prin proprietăţile chimice, respectiv

conţinutul în săruri, ioni, acizi ţi substanţe biologice active. Componenta chimică a unui nămol

acţionează farmaco-dinamic prin schimbul de ioni cu pielea sau cu mucoasele cu care vin în

contact.

Efectele terapeutice obţinute prin aplicaţiile de nămol se datorează factorului termic cald

sau rece, elementelor chimice conținute şi substanțelor estrogenice care se resorb prin piele.

Conţinutul de carbonat de calciu din nămol are efecte emoliente pentru piele. Unele nămoluri

conţin vitaminele C, Bl, B2, B12, auxine, biotine, produse de bacterii şi care au efecte

semnificative pentru organismul bolnav. Se menţionează acțiunea bacteriostatică şi bactericidă a

nămolurilor sapropelice şi de turbă, ceea ce explică efectul antiinflamator pe piele şi pe mucoasă.

De asemenea, este dovedit efectul desensibilizant şi de restabilire a echilibrului umoral sub

influenţa peloidoterapiei.

Modurile de aplicare a nămolului constau în:

• împachetări calde, la 42-44° C, generale şi parţiale, în cadrul termoterapiei;

• băi generale de nămol, în cadrul hidrotermoterapiei,

• oncţiunea cu nămol (cura naturistă) care se practică în sezon estival pe plaje special

amenajate în cadrul terapiei contrastante de antrenare a metabolismului termic, a aparatului

cardiovascular, respirator etc.

Indicaţiile peloidoterapiei sunt:

afecțiuni de la nivelul articulației temporo-mandibulare,artroze

bolile reumatismale, mai ales degenerative articulare si abarticulare

bolile reumatismale inflamatorii P R si S. A. în stadiul III

bolile post-traumatice recente şi vechi

bolile ortopedico-chirurgicale recente şi vechi

leziunile de neuron motor periferic

bolile hipofuncţionale

perivisceritele

bolile dermatologice

insuficienţa venolimfatic cronică, care evoluează pe fondul varicelor hidrostatice

în stadiul prevaricos şi varicos I, în sindromul post-trombotic şi în stările

reziduale postoperatorii pe sistem cav inferior.

Helioterapia

Razele solare reprezinta sursa de lumina cea mai valoroasa, continand atat raze

ultraviolete cat si raze IR. Utilizarea lor in scopuri medicale poarta numele de helioterapie. La

mare, e bine sa se ajun gă pe plaja cu 15 minute inainte de rasaritul soarelui.

In prima saptamana este recomandat sa se expuna corpul 3-4 minute, ajungand apoi la 10

minute in saptamana urmatoare. In a treia saptamana se creste perioada acestei expuneri pana la

maxim 20 de minute, fara a depasi aceasta perioada de timp. Aceasta este valabil doar in cazul

expunerii corpului la rasarit, in rest nu exista nici un fel de restrictii. In cazul helioterapiei

practicata la rasarit, se constata ca, indiferent de perioada anului in care o practicam, pielea se va

bronza in curand, prezentand o tenta usor aurie.

Puterea razelor solare si umiditatea atmosferei marine actioneaza asupra organismului

uman intarindu-l si energizandu-l. Helioterapia imbunatateste functionarea inimii si a respiratiei

si de asemenea, mareste apetitul (pofta de mancare) si actioneaza favorabila in cazurile de

rahitism.

Terapia cu ajutorul razelor soarelui ajuta organismul sa retina mult mai bine calciul si

fosforul. Helioterapia imbunatateste schimburile de gaze la nivelul plamanilor. Baile de soare

sunt un tonic general, reconfortant, ce dezvolta armonios corpul. Razele solare au actiune

favorabila generarii vitaminei D. Ele refac globulele rosii si globulele albe, stimuleaza circulatia

sangelui, respiratia precum si digestia.

Helioterapia actioneaza favorabil in cazuri de:

dispepsii de origine nervoasa, stare generala proasta, randamentul muncii intelectuale scazut,

dureri de cap, insomnii;

debilitate fizica, pubertate intarziata, anemie, hipocalcemie, tuberculoza osoasa si articulara,

abcese reci, peritonita tuberculoasa, adenite cronice, pleurezii in convalescenta;

oboseala, convalescenta;

plagi atone, supuratii cutanate, lupus, osteoartrite, reumatism, stafilococie cutanata

(furuncule, acnee), fistule, anexite, nefrite;

dureri de coapse, de spate, reumatism cronic, diaree, leucoree;

Tratamentul este individualizat. Intoleranta se poate manifesta printr-o crestere

progresiva a temperaturii de la o zi la alta.

Actinoterapia:

Actinoterapia (fototerapia sau terapia cu lumină) este aplicarea în scop terapeutic a

radiaţiilor luminoase, vizibile şi invizibile. În acest scop se poate întrebuinţa lumina naturală

(iradiaţiile solare) sau lumina artificială produsă deaparate speciale, care transformă energia

electrică în energie radiantă. Astfel, actinoterapia nu se rezumă numai la utilizarea curentului

electric, ea cuprinzând o sferă mult mai largă de agenţi terapeutici.

Fototerapia

Terapia cu radiaţii infraroşii (IR)

Definiţie: radiaţiile infraroşii sunt radiaţii care ocupă spectrul electromagnetic cuprins

între 760µm şi până la 50µm; ele nu impresionează ochiul.

Modul de acţiune: realizează un efect caloric prin absorbţia şi transformarea lor în

căldură la nivelul tegumentului, activând procesele fizico-chimice locale cu cât frecvenţa este

mai mică, cu atât efectul caloric este mai mare. Acţiunea locală determină:

o hiperemie locală şi eritem caloric fără perioada de latenţă, care dispare în 30-40

minute;

o activarea circulaţiei locale şi indirect a celei generale, precum şi a secreţiei

glandelor sudoripare (stimulează mecanismele de termoreglare);

o influenţarea pe cale reflexă a circulaţiei viscerale;

o acţiune antialgică şi decontracturantă prin influenţarea directă a terminaţiilor

nervoase, acţiune asupra secreţiei endorfinelor locale;

o intensificarea metabolismului local şi a activităţii fagocitare.

Surse de IR

o iradiere naturală de la soare (mai ales cele cu lungime de undă mică);

o lămpile Solux, Vitalux, cu putere de 500-2.000 W;

o radiatoarele cu infraroşii;

o băile de lumină generale şi parţiale cu becuri de 40 W.

Mod de aplicare: de la distanţa de 30-60 cm de tegument; dozajul se face în Watt, iar

durata unei şedinţe este de 5-15 minute.

Indicaţii:

o afecţiuni monoarticulare de tip cronic inflamator sau degenerativ, reumatisme

abarticulare, sechele algice în traumatologie, tulburări metabolice locale şi ca procedură

pregătitoare pentru efectuarea masajului şi a kinetoterapiei la persoanele vârstnice.

Contraindicaţii:

o traumatisme şi procese inflamatorii recente, hemoragiile de orice natură, precum

şi tendinţa la hemoragii; se impune prudenţa la aplicarea pe zonele tegumentare cu tulburări de

sensibilitate şi irigaţie deficitară precum şi în apropierea ochilor (pericol de fotooftalmie şi

cataractă)

Terapia cu radiaţii ultraviolete (U.V.)

Definiţie: radiaţiile ultraviolete U.V. sunt radiaţiile situate în spectrul solar dincolo de

violet, cuprinse între 390-144µm. În terapie se folosesc doar cele cuprinse între 390-200µm. Sunt

oprite în straturile cele mai superficiale ale tegumentului, însă datorită energiei lor mari dau

naştere unor procese chimice importante care au drept consecinţa eritemul actinie şi pigmentaţia

melanică.

Eritemul este un efect fotochimic precoce, ce apare după o perioadă de latenţa de 6-8 ore,

iar pigmentaţia este un fenomen tardiv, apărând la 24-72 ore şi este datorat mobilizării melaninei

din celulele bâzâie epidermice. Pe lângă aceste efecte, U.V. mai determina: apariţia histaminei şi

a reacţiei vasodilatatoare la cald; influenţarea metabolismului calciului prin transformarea

ergosterolului în vitamina D2; creşterea metabolismului proteic şi scăderea glicemiei; efecte

bactericide (utilizarea în sterilizarea sălilor de operaţie).

Metoda de aplicare

Iradierile se fac local sau general. Cele locale se fac în câmpuri eritem (de 10/10 cm) de

la distanţa de 50 cm utilizând dozele eritematoase. Pentru aplicaţiile generale lămpile se plasează

la distanţa de 1-1,5 m., puţin lateral de pacient, iar durata expunerii creşte zilnic cu 1 minut.

Dozajul: se face în funcţie de biodoză, prin care se înţelege timpul minim necesar pentru

producerea celui mai slab eritem ultraviolet cu o anumită sursă, proiectată pe tegument de la

distanţa de 60 cm. Pentru determinarea biodozei există diferite dispozitive, dintre care cele mai

folosite sunt cele ale lui SAIDMAN şi GORBACEV. Vom ţine seama întotdeauna că

sensibilitatea la U.V. diferă foarte mult de la individ la individ în funcţie de vârstă, culoarea

pielii, sex, stări fiziologice sau patologice, zona tegumentară expusă, etc.

Indicaţii:

o la copii cu scop de profilaxie primară în afecţiunile infecto-contagioase şi ale

sferei faringo-amigdaliene;

o după boli infecţioase, la pacienţii anemici, inapetenţi, surmenaţi sau cu insomnii

pentru efectele de echilibrare a sistemului nervos vegetativ;

o în afecţiuni reumatismatice sau post-traumatice se aplică iradieri cu scop

antialgic, ţinând cont de acţiunea antiinflamatorie, antinevralgică şi

desensibilizantă a U.V. (se aplică doze eritematoase de 2-3 biodoze);

o în rahitism iradierile se asociază cu administrarea de vitamina D2 (se aplică doze

mici - 1/10 de biodoză);

o în psoriazis, vitiligo, piodermite, micoze cutanate, eczematizări;

o în tuberculoza osteo-articulară şi genitală.

Contraindicaţii: se va ţine seama de contraindicaţiile generale ale tratamentului cu agenţi

fizici.

Bibliografie

[1] Stratulat S. I. ,,Recuperare medicala, Balneoclimatologie, Fizioterapie”, Ed.

Performatica, Iasi, 2005;

[2] Stratulat S. I. ,,Recuperare medicala, Balneoclimatologie, Fizioterapie. Aplicatii

in medicina generala”, Ed. Performatica, Iasi, 2005;

[3] Stratulat S. I. ,,Reabilitare medicala. Aplicatii in medicina dentara”,

Ed.Academiei Romane, Iasi, 2013;

[4] Stratulat S. I., Gurlui S. ,,Aplicatii medicale ale luminii liniar polarizate”, Ed.

Tehnopress, Iasi, 2003;