PREŢURILE ŞI FORMAREA LOR

1.1 Preţul. Definiţie. Conţinut

Preţul se defineşte ca valoarea de schimb a bunurilor şi a serviciilor pe piaţă (preţul se referă la suma de bani pe care o plăteşte sau o primeşte cineva pentru a intra în posesie, respectiv pentru a ceda posesia unui bun).

Ca mărime preţul se stabileşte în strânsă corelaţie cu etalonul în care se măsoară respectiv cu moneda şi de asemenea cu valoarea mărfurilor la care se referă. Relaţia dintre monedă şi preţ este invers proporţională: cu cât valoarea monedei este mai mică (cursul de schimb în raport cu alte monede este mai mic sau acoperirea ei în metal preţios este mai mică) cu atât preţul este mai mare. Indiferent de moneda în care se măsoară, tendinţa generală a preţurilor este de creştere pe termen mediu şi lung iar ritmul de creştere este mai lent sau mai accelerat fiind în strânsă relaţie cu inflaţia inregistrată pentru moneda respectivă.

1.2 Tipuri de preţuri

- Preţul relativ - reprezintă valoarea de schimb a unei mărfi A în raport cu marfa B sau, invers, cantitatea de marfă B care se schimbă contra unei unităţi din marfa A.

- Preţul real se calculează prin raportarea preţului nominal de la un moment dat la preţul unui bun, al unui serviciu sau al unui venit ales ca etalon. Cel mai frecvent etalon este salariul oral sau salariul zilnic.

- Preţul constant reprezintă preţul exprimat în monedă constantă, de exemplu, preţul de referinţă al unui an sau al unei perioade de bază. Preţurile constante servesc la calcularea indicatorilor valorici privind dezvoltarea economiei unei ţări pe o perioadă mai lungă (5-10 ani) şi de asemenea, cu ajutorul preţurilor constante se fac comparaţiile în timp.

COSTURILE SI FORMAREA LOR

1.3 Definiţie. Conţinut

Costul reprezintă ansamblul cheltuielilor ce pot fi asociate producţiei şi comercializării unui bun sau serviciu.

Pe o perioadă scurtă, se pot distinge costuri fixe (maşini, clădiri) care reprezintă ansamblul cheltuielilor suportate de întreprindere, oricare ar fi volumul său de activitate şi costuri variabile care pot fi proporţionale cu volumul producţiei (materiile prime de exemplu).

Suma costurilor fixe (CF) şi a costurilor variabile (CV) formează costul total (CT). Funcţia de cost ajută la determinarea costului minim pentru fiecare volum de producţie:

CT(q) = CF + CV(q).

Costul mediu (CM) este costul total divizat cu cantităţile produse:

CM(q) = CT(q) / q;

Costul marginal poate fi definit ca suplimentul de cost rezultat ca urmare a producerii unei unităţi suplimentare de produs sau serviciu.

Costul de oportunitate al unei resurse (de exemplu bani) folosiţi pentru o destinaţie oarecare (cumpărarea unei maşini) echivalează cu câştigul maxim pe care l-am fi obţinut în cea mai bună utilizare alternativă posibilă (exemplu – plasare pe piaţa financiară).

Costul de tranzacţie se referă la costul de timp şi de informare suportat de părţile care se află în discuţie la o negociere comercială dar nu numai comercială.

PIAŢA ŞI COMPONENTELE SALE: CEREREA ŞI OFERTA

1.4 Cererea

Cererea se referă la cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care un individ (cererea individuală) sau un ansamblu de indivizi interesaţi de acest bun sau serviciu (cererea pieţei) doresc să îl cumpere, la un preţ dat.

Funcţia cererii reprezintă relaţia care se stabileşte între cantităţile cerute dintr-un bun şi preţul acestui bun; în marea majoritate a cazurilor, această funcţie este descrescătoare în variabila preţ.

In macroeconomie cererea globală se defineşte ca suma utilizărilor posibile ale producţiei: consum final, investiţii, exporturi, variaţii de stoc. Cererea este reprezentată printr-o curbă descrescătoare; cumpărătorii sunt gata să cumpere cu atât mai multe bunuri cu cât preţurile sunt mai scăzute.

Figura 1. Curba cererii – curbă descrescătoare în variabila preţ

0

Preţ

Q (Cantităţi cerute)

C

1.5 Oferta

Oferta, pe o piaţă determinată, se defineşte ca fiind cantitatea maximă dintr-un bun sau serviciu pe care un agent economic sau un ansamblu de agenţi economici doresc să o vândă la un preţ dat.

Oferta depinde de obiectivele întreprinderii (producţie maximă sau profit maxim) de starea tehnologiei, de preţurile relative (creşterea preţului unui bun incită întreprinderile să crească oferta lor din bunul în cauză), de costul factorilor de producţie (evoluţia preţului pământului exercită o influenţă asupra ofertei de grâu).

Figura 2. Curba ofertei - curbă crescătoare în variabila preţ

Q (Cantităţi oferite)

Preţ

O

Există un preţ, numit preţul de echilibru (PE) pentru care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale. Se spune despre acest echilibru că este stabil întrucât pentru un preţ P1 superior preţului de echilibru PE, oferta este superioară cererii; în această situaţie, preţul va tinde să scadă (nu există suficientă cerere solvabilă pentru a cumpăra întreaga cantitate Q1 oferită pe piaţă la preţul P1) şi să se stabilizeze în preţul de echilibru PE. Printr-un raţionament paralel, dacă preţul pe piaţă ar fi la un nivel C2 inferior preţului de echilibru, cantitatea de produs oferită pe piaţă va fi Q2. Dar pentru această cantitate, în conformitate cu curba cererii, preţul ar trebui să fie P2. Se va manifesta deci o presiune de mărire a preţului din C2 spre P2 trecând prin preţul de echilibru PE fapt ce va determina o creştere a ofertei din Q2 spre cantitate de echilibru QE.