1.2 Pozitivismul1 Curentul pozitivist a fost introdus în cercurile ştiinţifice de Auguste Comte în scopul identificării celor mai potrivite mijloace pentru obţinerea unei ştiinţe unificate. În viziunea lui Comte, „filosofia pozitivă cuprinde cinci-şase ştiinţe: matematica, astronomia, fizica, chimia, biologia şi sociologia”2, iar locul ocupat de fiecare ştiinţă în ierarhie depindea de îndeplinirea unor criterii, precum: gradul de exactitate, gradul de obiectivitate, gradul de prioritate istorică, gradul de precizie şi gradul de certitudine. O disciplină de studiu putea fi numită ştiinţă dacă exista o clasă de fenomene omogene, dacă îndeplinea criteriile de pertinenţă şi dacă fenomenele aferente puteau fi cercetate cu metoda pozitivă (observaţia, experienţa şi măsurarea). Aşadar, în metodologia epistemică propusă de Auguste Comte ştiinţa economică nu avea loc, pentru că nu îndeplinea exigenţele accesului în ansamblul ştiinţelor. Mai mult decât atât, pentru Comte, „filosofia pozitivă se descompune în filosofie socială şi filosofie naturală, a doua fiind un preambul fundamental al primei, singurul obiect definitoriu al speculaţiilor noastre reale.”3 „Sistemul politic pozitiv” imaginat de Auguste Comte se fonda pe legi, între care, „teoria pozitivă a acumulării” era primordială. Rezultată din combinarea unei legi subiective – „fiecare om poate produce mai mult decât consumă” şi a uneia obiective, „anumite bunuri pot fi păstrate dincolo de timpul necesar pentru reproducerea lor”4, „teoria pozitivă a acumulării” dă şi unul dintre sensurile sintagmei „economie pozitivă”, cel de creştere economică. „Sistemul politic pozitiv” generează „economie pozitivă” şi „organismul social” ghidate după „spiritul pozitivist”, a cărui formare revine educaţiei enciclopediste rezultată din ansamblul comtian al ştiinţelor în scopul asigurării solidarităţii sociale. Concluzia lui Auguste Comte reţine metoda istorică pentru identificarea interacţiunii dintre diferitele aspecte ale unei societăţi la un moment dat, metodă care va deveni simbolul şcolilor istorice de gândire economică din secolul al XIX-lea şi al celebrei „lupte pentru metodă”.5 În metoda istorică, de ilustrare cu fapte, recurgând la descriere şi-a găsit susţinerea economia pozitivă. Aşadar, interesul pentru economia pozitivă a fost provocat de expansiunea şcolilor istorice, aflate în căutarea unui remediu la „anemia” ştiinţei economice, ai căror promotori atacau dur clasicii, îndeosebi „prăpastia dintre teoria economică şi realitatea economică”. În concluzie, în viziunea pozitivismului comtian, teoriile nu au în mod necesar un rol explicativ ele fiind mai degrabă doar sunt instrumente economice pentru organizarea şi descrierea observaţiilor. O altă formă a filosofiei pozitiviste în epistemologie o reprezintă pozitivismul logic. Acesta îşi are originea în tradiţia filosofică europeană a empirismului şi este considerat drept unul dintre cele mai puternice şi, în acelaşi timp, controversate curente epistemologice promovate la începutul secolului XX. Scopul principal al promotorilor pozitivismului logic constă în identificarea unor metode prin care cunoaşterea poate căpăta un veritabil caracter ştiinţific care să permită delimitarea cât mai clară de metafizică. În optica lui Carnap, există două caracteristici ale cunoaşterii ştiinţifice: empirismul şi pozitivismul care pot fi combinate în vederea obţinerii unei ştiinţe universale al cărei modus operandi constă în aplicarea silogismelor logice asupra observaţiilor empirice. În acest context, cunoaşterea ştiinţifică reprezintă numai acea cunoaştere mediată de experienţă care operează cu ipoteze care au semnificaţie din punct de vedere cognitiv şi care poate fi îmbogăţită fie prin observaţie, fie prin analiză logică. Criteriul semnificaţiei cognitive care acordă caracter ştiinţific unei ipoteze este satisfăcut de numai două tipuri de

                                                            1 Parte din cercetările cuprinse în acest subcapitol au fost prezentate în lucrarea Semnificaţii şi tipare de răspândire a conceptului “pozitiv” în gândirea economică prezentată la Simpozionul Naţional Cadrul conceptual al economiei postcriză, 23-24 noiembrie 2012 2 Comte, A. (1910), La philosophie positive, Tome I, Editura Flammarion, Paris, pp. 18; 53. 3 Comte, A. (1848), Discours sur l'ensemble du positivisme (1848) Edition électronique réalisée par Jean-Marie Tremblay à partir du livre d’Auguste Comte, La science sociale. Paris: Éditions Gallimard, 1972, http://classiques.uqac.ca/classiques/Comte_auguste/la_science_sociale_extraits/4_discours_ensemble_ positivisme/discours_ensemble_pos.html 4 Comte, A. (1851-854), Système de politique positive, Extraits des tomes II, Chapitre 2 et 4, publiés entre 1851 et 1854. Edition électronique réalisée par Jean-Marie Tremblay, pp. 150-154. http://classiques.uqac.ca/ classiques/Comte_auguste/systeme_politique_ positive/systeme_politique_positive.html 5

enunţuri, cele analitice (tautologiile şi autocontradicţiile specifice oricărui limbaj ştiinţific) şi cele sintetice (ipotezele care se referă la fapte şi care pot fi într-un fel sau altul verificate prin observaţie). Pe de altă parte, enunţurile care nu se încadrează într-una dintre categoriile menţionate anterior pot fi considerate afirmaţii cu caracter metafizic, acestea nu sunt nici adevărate nici false şi, deşi au efecte importante asupra comportamentului cotidian al celor mai mulţi dintre indivizi, se află în afara aparatului strict ştiinţific. Aşadar, în esenţă, pozitivismul logic impune relaţia directă dintre enunţ şi observaţie sau testare empirică drept condiţie absolut necesară a cunoaşterii de tip ştiinţific. Acest criteriu extrem de strict s-a dovedit a fi dificil de aplicat la practica cotidiană punând în evidenţă vulnerabilităţile şi limitele care au erodat treptat ipotezele fondatoare ale abordării pozitiviste. Astfel, de exemplu, R. Carnap remarcă faptul că există cel puţin o diferenţă între adevăr şi confirmare a adevărului: în timp ce adevărul este unic, confirmarea are grade diferite în funcţie de stadiul cunoaşterii la momentul respectiv. În acest sens, se propune înlocuirea criteriului testabilităţii cu cel al confirmării care ar permite respingerea enunţurilor care nu pot fi testate şi ierarhizarea celorlalte enunţuri în funcţie de numărul de instanţe în care au fost confirmate sau infirmate. Pe de altă parte, din ce în ce mai mulţi epistemologi încep să atragă atenţia asupra faptului că, de obicei, enunţurile nu sunt de sine stătătoare şi, în consecinţă, un singur enunţ nu poate fi “decupat” din ansamblul unei teorii pentru a fi supus unui test de confirmare a semnificaţiei sale cognitive. Această concepţie este transpusă parţial în modelul ipotetico-deductiv propus de Hempel care susţine că o teorie este formată din axiome (termeni primitivi) şi teoreme (enunţuri derivate). Teoria are semnificaţie cognitivă dacă acesteia i se pot ataşa enunţuri interpretative care să permită corespondenţa cu evenimente observabile. În acest fel, modelul ipotetico-deductiv speră să rezolve problema semnificaţiei cognitive prin înlocuirea acelor ipoteze care nu au corespondent direct în faptele observabile cu alte enunţuri derivate care pot fi în mod direct verificate. În consecinţă, nu mai este necesar ca enunţurile să fie testate separat ci ca teorii în întregul lor, iar testul presupune corespondenţa concluziilor (a consecinţelor deduse) cu faptele. In conformitate cu modelul ipotetico-deductiv teoriile sunt instrumente euristice convenabile care permit explicarea fenomenelor şi care, în acelaşi timp, îndeplinesc următoarele funcţii:

1) Permit generalizarea anumitor legi ştiinţifice 2) Posedă o simplicitate formalizată care permite operarea mai facilă a lor în demersul

ştiinţific 3) Permit omului de ştiinţă să observe interdependenţele dintre faptele observate

În ciuda dificultăţilor în a identifica cel mai potrivit criteriu al semnificaţiei cognitive, o mare parte dintre realizările incontestabile ale epistemologiei contemporane, precum modelele ipotetico-deductiv sau nomologic-deductiv, îşi au originea în tradiţia pozitivismului logic. Mai mult, pozitivismul logic pare să fi trasat cele trei direcţii specifice de cercetare în domeniul epistemologiei: criteriul demarcaţiei, natura explicaţiei ştiinţifice şi creşterea cunoaşterii ştiinţifice. De asemenea, contestarea ipotezelor specifice pozitivismului reprezintă punctul de origine ale celor mai importante teorii epistemologice cotidiene: falsificaţionismul popperian, cunoaşterea ca structură organizată de cercetare, metodologia programelor de cercetare ştiinţifică sau anarhismul epistemologic. Introducerea definitivă a pozitivismului logic în ştiinţa economică s-a produs prin intermediul lucrării lui Terence Hutchinson, The Significance and Basic Postulates of Economic Theory (Semnificaţia şi postulatele fundamentale ale teoriei economice), publicată în anul 1938, moment în care ştiinţa economică trecea deja prin profunde transformări declanşate de Marea Criză şi de răspunsul şi soluţia la aceasta propusă de Keynes. Scopul extrem de ambiţios lucrării lui Hutchinson este acela de a reinstaura caracterul cu adevărat ştiinţific al teoriei economice şi de a pune bazele economiei moderne. În concepţia acestuia, conformă cu abordarea pozitivistă, orice ştiinţă apelează la fapte şi trebuie să se refere la realitatea existentă şi observabilă,. Economia a fost deturnată de la această direcţie prin postulatele şi metodele din ce în ce mai abstracte ale microeconomiei tradiţionale. Urmând tradiţia pozitivismului logic, Hutchinson identifică şi clasifică trei tipuri de enunţuri posibile în ştiinţa economică: 1) inferenţele deductive care sunt propoziţiile teoretice pure fiind echivalente cu enunţurile analitice din abordarea pozitivistă; acestea descriu situaţia în care un fapt este consecinţa necesar logică a altuia; 2) inferenţele empirice sunt propoziţiile specifice

teoriei aplicate fiind echivalente cu enunţurile sintetice din abordarea pozitivistă; acestea se referă la situaţia în care valoarea de adevăr a ipotezei este determinată de observaţia empirică, iar concluzia decurge logic din ipoteză; 3) enunţurile de tip inductiv sunt desprinse pe baza observaţiei repetate a unui fenomen şi se referă la cazul în care deşi, din punct de vedere logic, o propoziţie poate fi falsă, în realitate falsitatea sa reprezintă o situaţie atât de rară încât poate fi ignorată. Analizând aceste tipuri de enunţuri, Hutchinson lansează ipoteza conform căreia caracterul ştiinţific al unei discipline este dat de inferenţe empirice deoarece enunţurile deductive fiind numai tautologii fără conţinut empiric nu asigură legătura dintre ştiinţă şi realitatea observabilă. Deşi enunţurile deductive par să se refere la fapte reale, ele sunt, în esenţă, relaţii între diverse definiţii fiind numai construcţii ale limbajului şi nu al realităţii6. În plus, Hutchinson acuză folosirea în exces a clauzei caeteris paribus în ştiinţa economică care sacrifică orice observaţie necunoscută pentru o soluţie logică golind astfel de orice conţinut empiric orice ipoteză auxiliară şi o transformând-o într-un enunţ tautologic7. Deşi enunţurile deductive nu sunt ipoteze ştiinţifice nu înseamnă însă că sunt inutile. Rolul pragmatic al acestora este de a crea un limbaj clar şi eficient care să permită abordarea faptelor economice. Pe de altă parte, ipotezele ştiinţifice reale sunt enunţurile cu conţinut empiric pentru care pot fi concepute teste empirice în mod direct sau, în caz contrar, pot fi reduse la propoziţii mai simple care pot fi supuse acestor teste. Aceste teste nu au rolul de a da un verdict definitiv asupra valorii de adevăr al propoziţiei, ci doar de a stabili consecinţele empirice derivate din valorile de adevăr desemnate enunţurilor empirice respective8. Apelând la această nouă concepţie asupra caracterului ştiinţific, Hutchinson lansează o critică vehementă la adresa economiei tradiţionale acuzând lipsa de conţinut empiric a postulatelor şi teoriilor tradiţionale, ilegitimitatea introspecţiei (metodei psihologice) ca fundament al ipotezelor economice şi promovând necesitatea utilizării mai frecvente a unor metode empirice mai dezvoltate în ştiinţa economică. Mai mult decât atât, Hutchinson inversează concepţia economiei tradiţionale în care logica este superioară observaţiei şi oferă un nou standard în care legile ştiinţifice sunt inferenţe inductive care, deşi pot fi falsificate din punct de vedere logic, ele nu au fost niciodată falsificate din punct de vedere practic9. Aşadar, scopul economistului nu este acela de a observa cazurile care fac excepţie de la teoria generală, ci de a cerceta acele regularităţi empirice care pot căpăta caracter de legi generale. În viziunea pozitivismului logic, transferată în economie prin intermediul lui Hutchinson, caracterul ştiinţific al unei abordări sau teorii constă în capacitatea acesteia de a opera cu enunţuri derivate din observaţii empirice a căror legitimitate constă în confirmarea lor în cât mai multe cazuri prin intermediul aplicării la scară largă a tehnicilor statistice şi econometrice. Enunţurile pur deductive nu sunt excluse din aparatul ştiinţific, dar acestea îndeplinesc numai rolul de interfaţă între realitate şi teorie şi permit abordarea într-o ipostază formalizată a faptelor economice.

2.1 Falsificaţionismul popperian Karl Popper a formulat una dintre cele mai coerente teorii ale cunoaşterii ştiinţifice acceptată, criticată, respinsă dar şi continuată de un număr important de epistemologi10. Teoria

                                                            6 Hutchinson, T. (1938), „The Significance and Basic Postulates of Economic Theory”, London: Macmillan, pp. 30 7 Hutchinson, T. (1938), „The Significance and Basic Postulates of Economic Theory”, London: Macmillan, pp. 42 8 Ibidem, pp. 9-10 9 Ibidem, pp. 64 10 Hands, D.W. (1985b) ‘Karl Popper and economic methodology’, Economics and Philosophy 1, pp 83–99 Hands, D.W. (1993) Testing, Rationality, and Progress: Essays on the Popperian Tradition in Economic Methodology, Lanham, MD: Rowman & Littlefield de Marchi, N. (ed.) (1988) The Popperian Legacy in Economics, Cambridge: Cambridge University Press de Marchi, N. (ed.) (1993) Post-Popperian Methodology of Economics: Recovering Practice, Boston, Dordrecht and London: Kluwer

epistemologică propusă de Karl Popper s-a dezvoltat pornind de la două întrebări fundamentale: Ce reprezintă cunoaşterea ştiinţifică ? cu întrebările subsidiare: Care este diferenţa dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea non-ştiinţifică? şi Care este rolul filosofiei ştiinţei (epistemologiei)?; şi, respectiv, ce de-a doua întrebare fundamentală: Cum se realizează creşterea (progresul) cunoaşterii ştiinţifice? Răspunsurile la cele aceste întrebări l-au condus pe Popper la analiza a două probleme fundamentale: criteriul demarcaţiei şi, respectiv, creşterea cunoaşterii ştiinţifice. 2.1.1 Criteriul demarcaţiei Identificarea unor criterii clare care să permită cercetătorilor să traseze o linie de demarcaţie între caracterul ştiinţific al cunoaşterii şi caracterul său conjunctural este una dintre cele mai dezbătute probleme epistemologice11. În acest context, Popper îşi dezvoltă propria sa concepţie despre demarcaţie pornind de la critica a două dintre cele mai cunoscute accepţiuni cu privire la cunoaştere. Prima accepţie criticată de Popper este cea a pozitivismului logic, curent derivat din empirism, formulată de doi dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai săi: L. Wittgenstein şi R. Carnap. În viziunea lui Popper, pozitivismul logic a fost fundamentat pe criteriul verificaţionist al semnificaţiei propus de Wittgenstein conform căruia toate afirmaţiile sunt fie analitice fie sintetice, iar valoarea de adevăr este dată de respectarea criteriilor logice sau de experienţa practică. Aşadar, toate afirmaţiile sintetice au valoare numai dacă pot fi verificate empiric (expresii precum Dumnezeu există, deşi pot avea o semnificaţie ele nu au o valoare ştiinţifică deoarece nu pot fi verificate empiric). Preluând acest criteriu al semnificaţiei, R. Carnap a încercat să demonstreze că diferenţa dintre ştiinţă şi metafizică coincide cu demarcaţia dintre sens şi non-sens, sau semnificaţie şi non-semnificaţie. Numai că, aşa cum demonstrează Popper, această încercare a eşuat deoarece „În toate variantele sale demarcaţia pe baza lipsei de semnificaţie, a fost, în acelaşi timp, prea îngustă şi prea largă: contrar tuturor intenţiilor şi declaraţiilor, ea îndeobşte excludea unele teorii ştiinţifice ca fiind lipsite de semnificaţie, în timp ce, pe de altă parte, nu izbutea să excludă nici măcar acea parte a metafizicii care este cunoscută sub numele de ‚teologie raţională’”12. Cea de-a doua accepţiune cu privire la diferenţa dintre ştiinţă şi non-ştiinţă este cea formulată pe baza principiului inductivist conform căruia cunoaşterea ştiinţifică constă în legile universale (ştiinţifice) sunt generalizări obţinute prin metoda empiric inductivă. Popper va critica concepţia inductivistă apelând la validitatea şi posibilitatea justificării inductivismului. Problema sesizată de Popper este aceea că inferenţa inductivă iniţială, legitimă pentru că satisface principiul inducţiei, poate conduce la o concluzie falsă, deşi toate premisele inferenţei au fost adevărate. În concluzie, inducţia nu poate fi folosită pentru a demonstra sau justifica o teorie dar, pe de altă parte, deducţia poate fi utilizată pentru a demonstra falsitatea unei teorii. Aşadar, nu putem demonstra adevărul unei teorii, dar putem contrazice teoria printr-o singură instanţă care nu se supune consecinţelor teoriei. În acest context, Popper propune nu numai un nou criteriu al demarcaţiei dar şi o nouă metodă ştiinţifică: ştiinţa cuprinde totalitatea afirmaţiilor sintetice despre fenomenele reale care pot fi, cel puţin în principiu, falsificate de observaţiile empirice. 2.1.2 Metoda falsificaţionistă Popper afirmă că “Putem distinge, din punct de vedere logic, între o metodă greşită de a critica şi o metodă corectă de a critica. Metoda greşită începe cu întrebarea: cum putem stabili sau justifica

                                                                                                                                                                                          Caldwell, B. (1991) The methodology of scientific research programmes in economics: criticisms and conjectures, in G. Shaw (ed.), Essays in Honour of Mark Blaug, (Aldershot: Edward Elgar), pp. 95–107 11 Ayer, A. (1956) The Problem of Knowledge, Harmondsworth Chisholm, R. M. (1966). Theory of knowledge, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall Hetherington, S. (2001) Good knowledge, bad knowledge: On two dogmas of epistemology, Oxford: Clarendon Press 12 Popper, K. R. (1963), Conjectures and Refutations, London: Routledge, pp.342

teza sau teoria noastră? Ea conduce prin urmare ori la dogmatism, ori la un regres infinit, ori la doctrina relativistă a contextelor raţional incomensurabile. Prin contrast, metoda corectă a discuţiei critice porneşte de la întrebarea: care sunt consecinţele teoriei sau tezei noastre? Sunt ele în totalitate acceptabile?”13 Aşadar, teoriile sunt considerate drept conjecturi sau supoziţii liber create de spirit şi care au scopul de a rezolva problemele puse de teoriile precedente şi de a explica într-o manieră corespunzătoare comportamentul câtorva aspecte ale lumii şi ale universului. Odată enunţate, teoriile trebuie confruntate riguros cu observaţia şi experienţa; teoriile care nu rezistă testelor de observaţie sau experienţei vor fi eliminate şi vor fi înlocuite cu alte conjecturi speculative. După Popper, „Ceea ce s-ar numi metoda ştiinţei constă în a învăţa din greşelile noastre în mod sistematic: întâi asumându-ne riscuri, îndrăznind să greşim – adică propunând cu îndrăzneală teorii noi; în al doilea rând, căutând sistematic greşelile pe care le-am făcut, prin discuţie critică şi prin examinare critică a teoriilor.”14 Folosind această metodă, progresul ştiinţei văzut de falsificaţionişti poate fi redat astfel: ştiinţa începe cu o problemă în raport cu explicaţia comportamentului câtorva aspecte ale lumii sau universului; ipotezele falsificabile sunt propuse de oamenii de ştiinţă ca soluţii ale problemei; conjecturile sunt criticate şi testate, iar unele sunt eliminate rapid. Eliminarea metodei inductive şi înlocuirea acesteia cu falsificaţionismul ridică problema sursei teoriilor. În acest caz, Popper face distincţia între „contextul descoperirii” şi „contextul justificării”. Contextul descoperirii este obiectul de studiu al psihologiei sau sociologiei cunoaşterii nu al epistemologiei, dar în orice caz inducţia nu reprezintă sursa generalizărilor ştiinţifice deoarece selectarea observaţiilor pe care se va fundamenta teoria reprezintă în sine o teorie. Principala metodă de descoperire a unor noi ipoteze o reprezintă critica ipotezelor vechi şi avansarea unor noi ipoteze care corectează erorile vechilor teorii. Prin intermediul unei cunoaşteri pe care Popper o numeşte „meta-ştiinţifică” ştim că în cazul în care o teorie trece testele empirice este mai bună decât cea anterioară. De asemenea, Popper propune un criteriul al progresivităţii potenţiale conform căruia ştim chiar înainte ca o teorie să fie testată că, dacă va trece testele, va fi mai bună decât teoria existentă în acest moment. Metoda falsificaţionistă a trebuit să facă faţă unei prime critici venită tot din direcţia empirismului care atrăgea atenţia că aşa cum nicio teorie nu este infailibilă, la fel nici observaţia care infirmă teoria nu este infailibilă, prin urmare există riscul ca o teorie să fie respinsă pe baza unei observaţii eronate. Această critică reprezintă, de altfel, o formă de manifestare a ipotezei formulată de Duhem şi rafinată de Quine conform căreia nu este posibilă evaluarea unei ipoteze izolate, deoarece în fiecare experienţă este pus în discuţie întregul aparat ştiinţific de referinţă. Aşadar se atrage atenţia asupra imposibilităţii testării unei ipoteze izolate deoarece întotdeauna sunt necesare ipoteze auxiliare, iar observatorul este incapabil să distingă între testarea ipotezei principale sau a unei auxiliare a acesteia. Cu alte cuvinte, nicio dezaprobare finală a unei teorii nu poate fi produsă deoarece întotdeauna este posibil să spunem că rezultatele experimentale nu sunt concludente sau că discrepanţele dintre teorie şi rezultatele experimentale sunt numai aparente şi vor dispărea cu timpul. Soluţia, propusă de Popper la această problemă iniţială a falsificaţionismului constă în a considera ca ştiinţifice numai teoriile care pe lângă faptul că explică un fenomen conţin şi metodologia prin care pot fi falsificate. Numai o teorie care asertează sau implică faptul că anumite evenimente conceptibile nu vor avea loc este de fapt o teorie testabilă. Testul constă în încercarea de a face să se întâmple, cu toate mijloacele disponibile, exact acele evenimente despre care teoria ne spune că nu pot să apară. Omul de ştiinţă, autorul teoriei, trebuie să ofere pentru teoria sa şi condiţiile în care respectiva teorie va fi infirmată, aşa cum procedează, în opinia lui Popper, Darwin. Acesta oferă nu numai teoria dar şi mijloacele de testare a acesteia: cine va dovedi că părţi din structura unei specii au fost create pentru a fi folosite numai de alte specii va identifica, în acelaşi timp, contra-argumentul care va anihila teoria selecţiei naturale15. Asemenea exemple pot fi identificate şi în ştiinţa economică. In viziunea lui Popper, în acelaşi mod procedează şcoala austriacă atunci când formulează teoria imposibilităţii calului în socialism sau a ciclului economic. La polul opus se află marxismul care

                                                            13 Ibidem, pp. 75 14 Popper, K, R (1998), Mitul contextului, Bucureşti: Editura TREI, pp. 93 15 Popper, K.R (1978), Natural Selection and the Emergence of Mind, Dialectica, vol. 32, nr. 3-4, pp. 339-355

nu numai că nu oferă nicio metodă de falsificare a teoriei dare se asigură că orice asemenea falsificare este irelevantă. De aceea, progresul cunoaşterii ştiinţifice este îngreunat de faptul că anumiţi „oameni de ştiinţă” au tendinţa de a folosi diverse stratageme prin care îşi imunizează teoriile faţă de eventuale teste ce le pot infirma în loc de a fi dispuşi să-şi critice şi să-şi respingă ei înşişi teoriile. În continuare, Popper propune o clasificare a gradelor de testabilitate a unei teorii. O teorie care asertează mai mult, asumându-şi mai multe riscuri, este mai bine testabilă decât o teorie care asertează foarte puţine lucruri, cu cât teoria prevede mai multe condiţii în care poate fi infirmată cu atât este mai îndrăzneaţă şi cu cât rezistă mai multe testelor cu atât poate fi considerată bine „coroborată” cu realitatea. În acest context, o teorie este coroborată nu dacă corespunde multor fapte ci dacă nu suntem capabili să găsim fapte care să o respingă. În acest fel, Popper creează premisele pentru identificarea criteriilor teoriilor ştiinţifice care sunt subordonate criteriului falsificabilităţii. Există asemenea patru criterii ale ştiinţificităţii:

1. Consistenţa logică – este criteriul cel mai general, deoarece o teorie care nu este consistentă logic nu este falsificabilă. O teorie auto-contradictorie este compatibilă cu orice eveniment şi, prin urmare, nu poate fi respinsă.

2. Generalitatea unei teorii – cu cât o teorie are un conţinut empiric mai bogat având implicaţii mai numeroase şi mai adânci, cu atât poate fi mai uşor de falsificat şi mai sever testată, iar progresul ştiinţific reprezintă o acumulare de teorii care a rezistat unor teste din ce în ce mai severe. Cu cât creşte conţinutul informaţional al unei teorii cu atât creşte probabilitatea ca aceasta să fie mai uşor infirmată.

3. Simplitatea unei teorii – cu cât o teorie este mai simplă, cu atât consecinţele sale sunt mai clare şi, deci, mai uşor de testat

4. Gradul de coroborare a unei teorii reprezintă un fel de raport al performanţelor anterioare care ţine cont de: soluţiile pe care le-a oferit problemelor, gradul de testabilitate, severitatea testelor la care a fost supusă şi modul în care a rezistat la acestea. Gradul de coroborare reprezintă o metodă prin care pot fi comparate două teorii rivale.

2.1.3 Creşterea cunoaşterii ştiinţifice Având fixate şi explicate criteriile ştiinţificităţii şi metoda de cercetare ştiinţifică, Popper are posibilitatea de a analiza problema creşterii cunoaşterii ştiinţifice. Astfel, creşterea cunoaşterii, în special a cunoaşterii ştiinţifice, constă în a învăţa din propriile greşeli. Adepţii falsificaţionismului susţin că ştiinţa avansează prin încercări şi erori, prin conjecturi şi respingeri, supravieţuind numai teoriile cel mai bine adaptate. Niciodată nu se va spune despre o teorie că este adevărată, dar se va putea spune că ea este cea mai bună disponibilă, depăşindu-le pe cele precedente. Teoria cunoaşterii ştiinţifice este confruntată cu un paradox care asigură, în acelaşi timp, creşterea cunoaşterii ştiinţifice. Paradoxul constă în următoarele: pe de-o parte cunoaşterea noastră este vastă şi impresionantă, iar, pe de altă parte, ignoranţa noastră este nemărginită şi copleşitoare. Cuvântul problemă nu reprezintă decât un alt nume pentru tensiunea constantă dintre cunoaşterea şi ignoranţa noastră. Orice nouă teorie reprezintă o explicaţie „mai adâncă” care corectează sau „respinge” explicaţiile anterioare. Progresul ştiinţei presupune formularea unor teorii cu grad mare de improbabilitate, adică de falsificabilitate. Nu există o teorie universal adevărată deoarece nu există un principiu unanim acceptat al adevărului, un om de ştiinţă nu poate şti dacă teoria sa este adevărată, el poate şti numai dacă este mai verosimilă decât celelalte anterioare sau rivale, dacă se apropie mai mult de adevăr din punct de vedere empiric decât celelalte pentru că rezistă mai bine testelor empirice. În cele din urmă, Popper atrage atenţia asupra faptului că este imposibilă creşterea cunoaşterii ştiinţifice în lipsa dezbaterii deschise: “Închisorile sunt contextele. Iar cei care nu agreează închisorile se vor opune mitului contextului. Vor accepta cu plăcere să discute cu parteneri ce vin din altă lume, dintr-un alt context, căci ea le dă posibilitatea să-şi descopere lanţurile până atunci

nevăzute, să le rupă, şi astfel să se transceadă pe ei înşişi. Această evadare nu este însă, evident, o rutină: ea nu poate fi decât rezultatul unui efort critic şi creativ”16.

2.2 Paradigme şi revoluţii ştiinţifice 2.2.1 Context Thomas Samuel Kuhn (1922-1996) expune în cartea sa „Structura revoluţiilor ştiinţifice” publicată pentru prima dată în anul 1962 o nouă modalitate, diferită de cea falsificaţionistă, de a înţelege o teorie ştiinţifică drept structură de cunoaştere organizată şi complexă. Această abordare se formează în cadrul tradiţiei intelectuale din prima jumătate a secolului XX în care figuri marcante ale epistemologiei evoluţioniste precum Jean Piaget sau ale celei pozitiviste promovată de W. V. O. Quine i-au atras atenţia lui Kuhn asupra structurii şi dinamicii aparte a progresului cunoaşterii care pot fi înţelese cel mai corect în termenii sociologiei comunităţilor ştiinţifice. În acest sens, Kuhn dezvoltă propria sa teorie despre ştiinţă, teorie care, spre deosebire de cele existente, are avantajul că este în acord cu situaţia istorică reală. Pentru Kuhn cunoaşterea ştiinţifică reprezintă un proces cumulativ prin care omul de ştiinţă încearcă cu mai mult sau mai puţin succes să perfecţioneze cunoştinţele deja existente. Aşadar, spre deosebire de metoda falsificaţionistă în care progresul cunoaşterii este rezultatul unui proces de tatonare, Kuhn lansează ideea conform căreia dezvoltarea unei ştiinţe se realizează prin acumularea cunoaşterii într-un anumit context istoric dat. Prin urmare, cea mai bună metodă de a studia metoda ştiinţei este, în viziunea lui Kuhn, abordarea retrospectivă asupra istoriei ideilor ştiinţifice, iar unul dintre punctele cheie ale acestei noi teorii îl constituie accentul pus pe caracterul revoluţionar al progresului ştiinţific. Folosind ca surse predilecte de inspiraţie episoade din istoria chimiei, fizicii mecanice, termodinamicii sau fizicii electromagnetice Kuhn încearcă să ofere argumente viabile în favoarea teoriei care conectează creşterea cunoaşterii de revoluţia ştiinţifică. Pe scurt, o astfel de revoluţie presupune abandonul unei structuri teoretice şi înlocuirea ei cu una nouă, în general, incompatibilă cu cea precedentă. Viziunea lui Kuhn asupra ştiinţei care progresează se referă la existenţa de-a lungul istoriei sale la următoarele etape care sunt analizate în detaliu: preştiinţa sau calea către ştiinţa normală, ştiinţa normală, criza ştiinţei normale, revoluţia ştiinţifică, apariţia şi dezvoltarea unei noi ştiinţe normale urmate, în cele din urmă de o nouă criză şi o nouă revoluţie. Se observă, din această cronologie, o viziune ciclică, dar, în acelaşi timp, şi cumulativă asupra dezvoltării unei ştiinţe: episoadele din istoria ştiinţei se repetă, dar, la o altă scală faţă de cea anterioară. Kuhn introduce în analiza sa şi un criteriu normativ: episoadele noi ale dezvoltării ştiinţei sunt implicit superioare celor anterioare deoarece s-au dezvoltat pe baza acestora.

                                                            16 Popper, K, R (1998), Mitul contextului, Bucureşti: Editura TREI, pp. 79

Figura 1 Evoluţia ştiinţei în viziunea lui Kuhn

2.2.2 Paradigma, ştiinţa normală şi criza Unul dintre elementele centrale ale teoriei lui Kuhn este reprezentat de conceptul de paradigmă prin care se înţelege o formă de reprezentare a lumii, un mod de a vedea lucrurile, o viziune coerentă asupra lumii care se bazează pe norme, reguli şi metode de cercetare utilizate de o comunitate ştiinţifică în cunoaşterea lumii. Acceptarea unei paradigme înseamnă pentru un om de ştiinţă aderarea la regulile şi standardele de practică ştiinţifică promovate de comunitatea respectivă. Acest concept îşi are originea etimologică în limba greacă unde are semnificaţia de “model”, “prototip” sau “exemplu”. Pe de altă parte, Kuhn atrage atenţia asupra dificultăţilor pe care le ridică utilizarea acestui termen. Spre deosebire de accepţiunea clasică, paradigma în ştiinţă are o semnificaţie care scoate în evidenţă dinamica cunoaşterii într-un context dat deoarece aceasta “[…] este supusă unei noi articulări şi precizări, în condiţii noi sau mai riguroase”17. În optica lui Kuhn, dinamica unei ştiinţe cunoaşte un moment semnificativ atunci când activitatea dezorganizată, multiformă şi uneori întâmplătoare care precede formarea unei ştiinţe sfârşeşte prin a se structura şi a se organiza, atunci când o „paradigmă” dată capătă adeziunea comunităţii ştiinţifice. Identificarea unei paradigme sau a unui candidat la aceasta reprezintă momentul crucial în care cercetătorul primeşte instrumentul de selecţie a datelor şi ipotezelor relevante pentru progresul cunoaşterii. În lipsa acesteia, “toate faptele care ar putea avea o legătură cu dezvoltarea unei ştiinţe ar putea să pară la fel de relevante”18. În plus, necesitatea identificării unei paradigme este cu atât mai importantă cu cât “[…] o dată cu asimilarea unei paradigme, o comunitate ştiinţifică dobândeşte un criteriu de alegere a acelor probleme despre care, atâta vreme cât paradigma este admisă, se poate presupune că au o soluţie”19. În acest context, paradigma este alcătuită din ipoteze teoretice generale, din legile şi tehnicile necesare aplicării sale care sunt preluate şi adaptate membrilor unei comunităţi ştiinţifice. Acest moment se produce în evoluţia cunoaşterii atunci când paradigmele îndeplinesc simultan două condiţii: 1) sunt suficient de noi pentru a atrage un grup durabil de adepţi pe care îi îndepărtează de paradigme rivale, iar acest lucru se întâmplă atunci când “reuşesc mai bine decât rivalele lor să rezolve câteva din probleme considerate acute de către grupul de practicieni”20; 2)sunt suficient de deschise pentru a lăsa soluţionarea multor tipuri de probleme în sarcina noului grup de practicieni format. Când cele două condiţii sunt îndeplinite paradigma poate da naştere unei ştiinţe normale care “înseamnă cercetare bazată ferm pe una sau mai multe realizări ştiinţifice trecute, realizări pe care o anumită comunitate ştiinţifică le recunoaşte, pentru o vreme, drept bază a practicii ei”. Mai mult, Kuhn consideră că, din punct de vedere al dinamicii sociale specifice comunităţii ştiinţifice, “acceptarea unei paradigme transformă un grup, iniţial preocupat numai de studierea naturii, într-o profesiune

                                                            17 Kuhn, T.S. (2008), Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti: Humanitas, pp. 85 18 Ibidem, pp. 77 19 Kuhn, T.S. (2008), Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti: Humanitas, pp. 99 20 Ibidem, pp. 85

sau, cel puţin, o disciplină”21. Aşadar, paradigma nu modelează numai progresul cunoaşterii, ci şi dinamica socială a comunităţilor ştiinţifice transformând rolurile membrilor lor în funcţie de rolul pe care aceştia şi-l asumă: fie acela de a face cunoscute coordonatele ştiinţifice ale domeniului de cercetare, rol asumat de autorul de manuale; fie acela de a extinde domeniul de cercetare sau de a aduce lumina în zona mai puţin cunoscută a domeniului deja existent, rol asumat de cercetătorul creator. Ştiinţa normală va progresa atât timp cât prin intermediul oamenilor de ştiinţă, se formulează şi se extinde paradigma în scopul integrării comportamentului unor elemente pertinente ale lumii reale, confirmate de rezultatul experienţei. Din punct de vedere experimental şi observaţional, în cadrul ştiinţei normale cercetarea standard este orientată către atingerea a trei obiective: 1) investigarea faptelor pe care paradigma acceptată le consideră drept relevante pentru a explica şi înţelege natura lucrurilor22; 2) cercetarea faptelor care sunt relevante în raport cu predicţiile paradigmei acceptate23; 3) rezolvarea ambiguităţilor sau neclarităţilor rămase în cadrul domeniului de studiu asupra cărora paradigma a atras anterior atenţia24. Din punct de vedere teoretic, ştiinţa normală este preocupată, în viziunea lui Kuhn, cu următoarele categorii de activităţi: 1) predicţia unor informaţii factuale de valoare intrinsecă pe baza teoriei existente25; 2) identificarea unor metode precise de aplicare a teoriei la realitate şi 3) construirea instrumentarului de observaţie a faptelor prin prisma teoriei. Sintetizând, Kuhn relevă existenţa a trei clase de probleme importante atât din punct de vedere empiric cât şi teoretic pentru o ştiinţă normală: “determinarea faptului semnificativ, potrivirea faptelor cu teoria şi articularea teoriei”26. Pentru Kuhn ştiinţa normală reprezintă o ipostază a cunoaşterii care se aseamănă cu rezolvarea unor puzzle: “A rezolva o problemă de cercetare normală înseamnă a obţine anticipatul într-un chip nou şi, pentru aceasta, trebuie rezolvate tot felul de puzzle-uri complexe, de natură instrumentală, conceptuală şi matematică”27. Asimilarea cercetării ştiinţifice cu rezolvarea unor puzzle permite rezolvarea rapidă a unor probleme din cadrul ştiinţei normale, dar, în acelaşi timp, prezintă dezavantajul izolării cercetătorului concentrat pe o problemă derivată direct din paradigmă faţă de restul faptelor din realitate. Paralela ştiinţă normală – rezolvare de puzzle îi permite lui Kuhn să descrie mai clar propria sa viziune despre natura cercetării ştiinţifice. Aceasta presupune nu numai rezolvarea unei probleme cu cel puţin o soluţie garantată ci şi respectarea unor “reguli care limitează atât natura soluţiilor acceptabile cât şi etapele prin care acestea sunt obţinute”28. Problema naturii, semnificaţiei şi importanţei regulilor este în acelaşi timp delicată, dar şi extrem de importantă pentru teoria epistemologică formulată de Kuhn. Acesta atrage atenţia asupra faptului că, deşi regulile sunt derivate din paradigme, “identificarea paradigmelor comune nu înseamnă identificarea regulilor comune”29. Mai mult, apelând la noţiunea împrumutată de la Polanyi de “cunoaştere tacită” ca şi cunoaştere dobândită prin practică şi care nu poate fi articulată explicit, Kuhn remarcă faptul că o ştiinţă normală se poate dezvolta pe baza unei paradigme şi în lipsa “vreunei mulţimi complete de reguli”30. Mai degrabă, regulile sunt rezultatul intuiţiei, comportamentului mimetic în cadrul comunităţii sau, pur şi simplu, al obişnuinţei: “Oamenii de ştiinţă lucrează după modele dobândite prin educaţie şi prin asimilarea ulterioară a literaturii de specialitate, adesea neştiind şi neavând nevoie să ştie ce caracteristici au oferit acestora statutul de paradigme ale comunităţii”31. Aşadar, asimilarea şi aplicarea regulilor de cercetare ştiinţifică pare, din punctul de vedere al lui Kuhn, destul de similară cu situaţia existentă în comunităţile sociale organizate.

                                                            21 Ibidem, pp. 81 22 Ibidem, pp. 87 23 Ibidem, pp. 88 24 Ibidem, pp. 89 25 Ibidem, pp. 92 26 Kuhn, T.S. (2008), Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti: Humanitas, pp. 96 27 Ibidem, pp. 98 28 Ibidem, pp. 100 29 Ibidem, pp. 106 30 Ibidem, pp. 107 31 Ibidem, pp. 109

Abordarea retrospectivă a evoluţiei ştiinţei arată, în optica lui Kuhn, prevalenţa unor lungi etape care pot fi asimilate perioadele de “ştiinţă normală”. Pe de altă parte, există momente în care cercetarea se confruntă cu fapte noi, neobişnuite pentru care poate emite teorii noi radicale. Acest fenomen are loc este inevitabil şi se produce atunci când „paradigma” va întâlni dificultăţi şi va fi confruntată cu un falsificaţionism aparent. Dacă nu poate depăşi situaţia înseamnă că ea se confruntă cu stare de criză. Apariţia “anomaliilor” şi manifestarea eventualelor crize sunt tot rezultatul procesului cumulativ. Pe măsură ce o ştiinţă normală se dezvoltă aceasta devine mai precisă şi mai cuprinzătoare fiind mult mai capabilă să detecteze anomalii care pot produce criza şi schimbarea paradigmei32. Aşadar paradoxul acumulării ştiinţifice relevă că pe măsură ce ştiinţa normală devine mai eficientă şi mai cuprinzătoare cu atât îşi apropie mai mult clipa dispariţiei sale. Pe de altă parte, nu orice anomalie poate produce criza. Ca în oricare alt domeniu, oamenii de ştiinţă, în general, manifestă o rezistenţă la schimbare. Aceştia vor trata anomalia fie ignorând-o, într-o primă fază, fie minimizând importanţa acesteia, fie combătând-o. Atunci însă când aceste stratageme rămân fără rezultat, anomalia devine presantă, iar criza se poate declanşa. Criza se rezolvă atunci când apare o „paradigmă” complet nouă, care câştigă un număr tot mai mare de adepţi, şi se încheie în momentul în care vechea „paradigmă” este abandonată în întregime:“Ca şi în manufactură, şi în ştiinţă, refacerea uneltelor este o întreprindere extraordinară, rezervată numai ocaziilor care o cer. Semnificaţia crizelor rezidă tocmai în a arata că momentul refacerii uneltelor a sosit”33. O ultimă menţiune merită adăugată: dacă, în mod normal, cercetarea ştiinţifică este un proces cumulativ, tranziţia de la o paradigmă la alta, adică revoluţia ştiinţifică este mai degrabă un proces “constructive - destructiv” prin care “La sfârşitul perioadei de tranziţie, specialiştii îşi vor fi schimbat concepţia asupra domeniului, metodele şi scopurile lor”34.

                                                            32 Kuhn, T.S. (2008), Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti: Humanitas, pp. 128 33 Ibidem, pp. 141 34 Ibidem, pp. 150

2.3. Metodologia programelor de cercetare ştiinţifică 2.3.1 Context Teoria structurilor organizate de cercetare promovată de către Thomas S. Kuhn a stârnit un profund interes în rândul comunităţii ştiinţifice, iar răspunsul epistemologilor contemporani lui Kuhn nu a întârziat să apară. Acesta s-a materializat într-o lucrare editată de Imre Lakatos şi Thomas Musgrave, publicată la Cambridge în 1970 în care epistemologi precum Karl Popper, Paul K Feyerabend, L. Pearce Williams, Imre Lakatos şi alţii îşi exprimă punctul de vedere faţă de teoria kuhniană. Evident, Kuhn primeşte dreptul la replică acesta fiind atât autorul prefeţei cât şi a ultimului eseu inclus în această lucrare. Lucrarea poartă un titlu sugestiv, Criticism and the Growth of Knowledge, care arată preocuparea epistemologică pentru definirea progresului ştiinţific moştenită de la curentul pozitivist şi rămasă încă la modă în perioada respectivă. Mare parte a lucrărilor cuprinse în această antologie reprezintă o formă de confruntare ştiinţifică între tradiţia falsificaţionistă propusă de Popper şi teoria lui Kuhn, cei mai mulţi dintre autori criticând elemente specifice concepţiei formulate de Kuhn din postura de partizani ai abordării popperiene. Astfel, J. Watkins, în primul eseu inclus în lucrare, atacă teza kuhniană a ştiinţei normale încercând să demonstreze că starea naturală a ştiinţei nu este cea pe care a Kuhn a denumit-o ştiinţă normală, ci, mai degrabă cea care în termeni kuhnieni este definită ca stare extraordinară a ştiinţei. Watkins argumentează că ştiinţa extraordinară a lui Kuhn corespunde perioadei de tatonare din viziunea popperiană, iar, în cea mai mare parte a timpului, cercetătorul îşi concentrează atenţia asupra activităţii de tatonare, adică a procesului de încercare şi eroare35. Acelaşi punct de vedere este susţinut de Popper însuşi în succinta sa contribuţie la această antologie: evoluţia ştiinţei este dominată de perioade de ştiinţă extraordinară şi nu normală36. În continuarea eseului lui Watkins, scurta lucrare a lui S. Toulmin lansează o altă critică împotriva teoriei kuhniene, de această dată îndreptată împotriva concepţiei de revoluţie ştiinţifică. Contra-argumentul adus în discuţie de Toulmin se referă la faptul că evoluţia ştiinţei se caracterizează prin mici schimbări sau “mini-revoluţii” decât prin revoluţii de genul celor analizate de Kuhn37. În fine, Margaret Masterman prezintă un amplu punct de vedere în legătură cu statutul paradigmelor în cercetarea ştiinţifică. Aceasta atrage atenţia asupra lipsei unei definiţii concrete a paradigmei care atrage după sine riscul utilizării excesive a acestui termen. Acest risc a fost asumat inclusiv de Kuhn care a preferat să se refere la situaţii paradigmatice chiar şi atunci când aceasta nu puteau fi susţinute prin ipoteze, teorii sau reguli de cercetare38. Se observă aşadar un atac concentrat asupra teoriei kuhniene, fiecare dintre lucrările menţionate anterior concentrându-se asupra criticii celor trei elemente cheie: paradigma, ştiinţa normală şi revoluţia ştiinţifică. O poziţie aparte în cadrul confruntării de idei falsificaţionism versus structuri organizate de cercetare este ocupată de lucrarea lui Imre Lakatos, Falsification and the Methodology of Scientific Research Programmes, inclusă în antologia menţionată anterior. Valoarea lucrării lui Lakatos constă nu numai în critica pe care acesta o formulează atât la adresa falsificaţionismului popperian cât şi al teoriei kuhniene, ci, mai ales, în iniţierea unei noi viziuni epistemologice. Cu ocazia acestui eseu, Lakatos defineşte fundamentele metodologiei programelor de cercetare. 2.3.2. Criteriul demarcaţiei şi critica falsificaţionismului

                                                            35 Watkins, J. (1970) Against “Normal Science” în Lakatos I şi T. Musgrave, Criticism and the Growth of Knowledge, Cambridge: Cambridge Univ. Press, pp. 25-39 36 Popper, K.R. (1970) Normal Science and its Dangers în Lakatos I şi T. Musgrave, Criticism and the Growth of Knowledge, Cambridge: Cambridge Univ. Press, pp. 50-58 37 Toulmin, S. (1970) Does the Distinction between Normal and Revolutionary Science Hold Water? în Lakatos I şi T. Musgrave, Criticism and the Growth of Knowledge, Cambridge: Cambridge Univ. Press, pp. 40-47 38 Masterman M. (1970) The Nature of Paradigm în Lakatos I şi T. Musgrave, Criticism and the Growth of Knowledge, Cambridge: Cambridge Univ. Press, pp. 58-89

La fel ca şi K. Popper, abordarea lui I. Lakatos porneşte de la separaţia dintre ştiinţă şi non-ştiinţă considerată importantă nu numai efectelor sale la nivelul ştiinţei ci şi la nivel social (ştiinţele încep să joace un rol din ce în ce mai important în mecanismul social). Lakatos remarcă patru mari criterii de demarcaţie:

1. Criteriul “primitiv”: un enunţ este ştiinţific dacă un număr suficient de mare cred cu convingere în validitatea sa

2. Criteriul “inductivist-justificativ”: un enunţ este ştiinţific dacă este susţinut de realitate Orice enunţ ar trebui să fie justificat prin fenomene şi observaţii empirice Atunci când probabilitatea unei teorii este mai mare decât a alteia atunci prima

teorie “este mai ştiinţifică” 3. Criteriul falsificaţionist al lui Popper: o teorie este ştiinţifică doar dacă oferă condiţiile

unui experiment crucial care să infirme respectiva teorie 4. Criteriul paradigmei al lui Kuhn

Având în vedere că două dintre aceste criterii (cel primitive şi cel inductivist) au fost demontate de către Popper, Lakatos îşi va îndrepta atenţia tocmai asupra criteriului falsificaţionist. Lakatos recunoaşte meritul incontestabil al lui Popper de a fi schimbat optica obişnuită a epistemologiei rămasă mult timp blocată în tradiţia pozitivistă în care cunoaşterea, în general, şi cea ştiinţifică, în special, este echivalentă cu cunoaşterea dovedită. Popper reuşeşte să modifice modelul standard al onestităţii științifice transformând cercetătorul dintr-un căutător de dovezi într-un critic al propriei teorii. Pe de altă parte, modelul lui Kuhn respinge la rândul său viziunea pozitivistă a căutării dovezii înlocuind-o cu una în care ştiinţa evoluează monoton şi predictibil cu excepţia situaţiilor speciale în care revoluţia înlocuieşte normalitatea. Pentru Lakatos, viziunea lui Popper este echivalentă cu logica descoperirii ştiinţifice în timp ce abordarea lui Kuhn se potriveşte unei psihologii a descoperirii ştiinţifice. Ambele viziuni, deşi interesante şi valoroase, sunt afectate totuși, în opinia lui Lakatos, de o serie de vulnerabilităţi care afectează drastic capacitatea acestora de a răspunde realităţii. În timp ce logica descoperirii ştiinţifice avansează o ipoteză îndrăzneaţă dar incompatibilă cu realitatea a progresului ştiinţific, psihologia descoperirii ştiinţifice oferă o explicaţie mai degrabă mistică a transformărilor care se produc în cercetarea ştiinţifică. Pentru Lakatos, revoluţia ştiinţifică a lui Kuhn este asemenea unei schimbări de natură religioasă39. Mai mult, Lakatos distinge două manifestări distincte ale falsificaţionismului cea naivă sau dogmatică pe care şi Kuhn a remarcat-o şi criticat-o, dar şi cea raţională avansată care a scăpat criticii lui Kuhn. Pentru Lakatos, falsificaţionismul dogmatic nu reprezintă decât o ramură mai slabă a pozitivismului în care cercetătorul înlocuieşte munca de căutare a dovezilor care confirmă cu cele care infirmă teoria respectivă. În plus, în cazul falsificaţionismului dogmatic se poate observa o distincţie foarte clară între teoretician care propune scenarii de infirmare a teoriei şi practician care experimentează şi decide dacă teoria a trecut sau nu testul infirmării40. Astfel, “conform logicii falsificaţionismului dogmatic ştiinţa progresează printr-o serie repetată de respingeri ale unor teorii pe baza unor dovezi factuale solide”41. Dar, pentru Lakatos, falsificaţionismul dogmatic se fundamentează pe două ipoteze eronate şi pe un criteriu de demarcaţie mult prea rigid. Prima ipoteză eronată a falsificaţionismului dogmatic constă în demarcaţia psihologică clară între enunțurile teoretice şi cele empirice. Nenumăratele exemple extrase din istoria ştiinţei precum şi natura minţii umane arată că indivizii sunt incapabili să distingă cu claritate care dintre enunţurile pe care le formulează provin exclusiv din cunoaşterea teoretică şi care sunt rezultatul observaţiilor realizate. Prin urmare “nu există o demarcaţie naturală (i.e. psihologică) între propoziţiile observaţionale şi cele teoretice”42. Cea de-a ipoteză eronată a falsificaţionismului dogmatic se referă la posibilitatea demonstraţiei pe baza faptelor. Or aşa cum enunțurile nu pot fi confirmate indubitabil pe baza faptelor, în acelaşi mod, acestea nu pot fi nici infirmate.

                                                            39 Lakatos, I. (1970) Falsification and the Methodology of Scientific Research Programmes în Lakatos I şi T. Musgrave, Criticism and the Growth of Knowledge, Cambridge: Cambridge Univ. Press, pp.93 40 Ibidem, pp. 95 41 Ibidem, pp.96 42 Ibidem, pp. 99

În acest context, falsificaţionismul dogmatic apare, în viziunea lui Lakatos, mai degrabă ca o metodologie normativă decât una pozitivă. Această abordare nu oferă un criteriu de demarcaţie între teorii, ci o modalitate de separare a metodei ştiinţifice de cea neştiinţifică. Aşadar, falsificaţionismul dogmatic are efect nu asupra cunoaşterii ştiinţifice în sine, ci, cel mult, asupra metodelor de cunoaştere. În realitate, falsificaţionismul dogmatic critică numai teorii izolate, dar care sunt imposibil de criticat în mod elocvent deoarece sunt întotdeauna însoţite de supoziţii auxiliare. În plus, Lakatos atrage atenţia asupra faptului că falsificaţionismul ignoră tenacitatea remarcabilă a teoriilor ştiinţifice şi tendinţa oamenilor de ştiinţă de a accepta cel mult anomalii şi nu infirmări ale teoriilor. În acest fel, Lakatos realizează tranziţia către o a doua formă a falsificaţionismului, cea sofisticată, în care criteriul demarcaţiei este modificat substanţial. În acest caz, acceptarea caracterului ştiinţific al unei teorii nu depinde de existenţa unor scenarii de infirmare a teoriei ci de conţinutul empiric al enunţului respectiv. Dacă o nouă teorie are un conţinut empiric mai bogat decât vechea teorie atunci aceasta este acceptată în locul cele vechi cu condiţia ca acest conţinut suplimentar să fie, la rândul său, testabil sub o formă sau alta43. Prin urmare, forma sofisticată a falsificaţionismului se concentrează asupra seriilor de teorii care pot da naştere unor programe de cercetare. 2.3.3 Programul de cercetare şi componentele sale În acest context, Lakatos propune o nouă metodă de abordare a cunoaşterii ştiinţifice în care teoriile nu mai sunt tratate în mod separat, ci ca părţi ale unui program de cercetare care integrează mai multe teorii interdependente. În esenţă “programele de cercetare constau în reguli metodologice: unele ne spun ce căi metodologice să evităm (euristica negativă), iar altele ce căi să urmăm (euristica pozitivă)”44. Ştiinţa în ansamblul său poate fi privită ca un asemenea program de cercetare, dar şi în cadrul ştiinţei pot fi identificate o serie de programe de cercetare. Lakatos identifică trei componente ale programelor de cercetare: miezul dur sau euristica negativă; euristica pozitivă şi centura protectivă. Miezul dur reprezintă acea parte din programul de cercetare care nu poate fi infirmată prin decizia metodologică a adepţilor programului de cercetare respectiv el constituie “ideologia” meta-ştiinţifică a reprezentanţilor teoriei. Este acea componentă a programului de cercetare care va fi apărată cu orice preţ de către adepţii săi, indiferent de sacrificiile de natură ştiinţifică. Apărarea nucleului dur se realizează prin crearea unei centuri protective în jurul acestuia formate din ipotezele auxiliare derivate din axiomele care stau la baza programului de cercetare. Lakatos oferă asemenea exemple în zona ştiinţelor naturale referindu-se la legile mecanicii ale lui Newton dar şi identifică astfel de nuclee dure şi în zona economiei precum legile concurenţei sau comportamentul agregat al indivizilor. Decizia de a apăra elementele care constituie nucleul dur al unui program de cercetare nu derivă din orgoliile adepţilor programului respectiv ci este rezultatul puterii creative a acelui program. Atâta timp cât ipotezele nucleului dur permit descoperirea de fapte noi cu un conţinut empiric mai bogat nucleul dur trebuie apărat45. Euristica pozitivă definită ca “mulţime parţial articulată de sugestii sau indicaţii privitoare la modul de schimbare, de dezvoltare a variantelor infirmabile ale programelor de cercetare, la modul în care poate fi modificată şi sofisticată centura protectivă ‘infirmabilă’”46 constă în metodologia de cercetare specifică programului respective. Rolul euristicii pozitive este acela de a pune la dispoziţia cercetătorului instrumentele prin intermediul cărora acesta poate construi ipotezele auxiliare (centura protectivă) în jurul nucleului dur. În plus, euristica pozitivă acţionează

                                                            43 Lakatos, I. (1970) Falsification and the Methodology of Scientific Research Programmes în Lakatos I şi T. Musgrave, Criticism and the Growth of Knowledge, Cambridge: Cambridge Univ. Press, pp.116 44 Ibidem, pp.132 45 Lakatos, I. (1970) Falsification and the Methodology of Scientific Research Programmes în Lakatos I şi T. Musgrave, Criticism and the Growth of Knowledge, Cambridge: Cambridge Univ. Press, pp.134 46 Ibidem, pp. 135

ca un ghid care îl protejează pe cercetător de a “deveni confuz într-un ocean de anomalii”47. Aşadar euristica pozitivă constitui scenariul pe care cercetătorul îl urmează ignorând eventualele fapte observate în realitate şi care par a nu fi coroborate cu ipotezele cercetate. Spre deosebire de euristica negativă, euristica pozitivă este mult mai dinamică şi mai flexibilă. Aceasta se poate modifica în funcţie de faza în care se află respectivul program de cercetare şi poate, în acelaşi timp, selecta problemele de care cercetătorul ar trebui să se preocupe cu precădere. În fine, centura protectivă este alcătuită din totalitatea teoriilor specifice, testabile care asigură reputaţia ştiinţifică a programului de cercetare ştiinţifică. Ea cuprinde acele teorii care implică explicaţii sau predicţii care pot fi înlăturate în cazul în care sunt infirmate şi care permit prin sacrificiul lor, menţinerea intactă a nucleului dur. 2.3.4 Progresul ştiinţific Analiza lui Lakatos asupra evoluţiei ştiinţei relevă un pluralism al programelor de cercetare: “Istoria ştiinţei a fost şi trebuie să fie o istorie a competiţiei între diverse programe de cercetare (sau dacă doriţi ‘paradigme’), dar nu a fost niciodată şi nici nu trebuie să devină o succesiune de perioade de ştiinţă normală: cu cât competiţia începe mai repede cu atât mai repede se realizează progresul”48. Dar, de vreme ce Lakatos lansează ideea de competiţie, acesta trebuie să ofere un criteriu prin care un program de cercetare poate câştiga competiţia respectivă sau măcar un criteriu prin care un program de cercetare poate fi eliminat din competiţie. În acest context, Lakatos lansează următoarea întrebare: “Poate exista un motiv obiectiv (opus celui socio-psihologic) prin care un program de cercetare poate fi respins […]?”. Răspunsul la această întrebare se leagă de conținutului empiric al programelor de cercetare precum şi de capacităţile predictive ale acestora. Astfel pot fi identificate programe de cercetare cu caracter progresiv care aduc un plus de conţinut empiric faţă de predecesoarele lor şi permit predicţia de fapte noi până atunci neobservate, dar şi programe cu caracter regresiv în care noile ipoteze sau teorii sunt create numai pentru a determina acomodarea programului de cercetare la fapte care sunt cunoscute deja, şi care nu au posibilitatea de a aduce noi predicţii. Evoluţia programelor de cercetare pare să urmeze anumite regularităţi. Programele de cercetare progresive tind să le înlăture pe cele regresive, iar un program de cercetare este înlocuit doar de un alt program care poate explica succesele programului anterior si oferă o putere euristică superioară. Mai mult, oamenii de ştiinţă tind să se alăture programelor de cercetare progresive, iar atunci când aderă la programe regresive o fac din dorinţa de a le transforma într-unele progresive. În concluzie, Lakatos propune identificarea unui nou criteriu de demarcaţie care să permită distincţia între ştiinţa matură şi care constă în programe de cercetare şi cea imatură formată din tipare de cercetare de tipul încercare şi eroare49. Aşadar, “Ştiinţa matură consistă din programe de cercetare in care nu numai faptele noi ci, într-o măsură importantă, noile ipoteze auxiliare sunt anticipate; ştiinţa matură – spre deosebire de procesul de încercare şi eroare – deţine o ‘putere euristică’”50.

                                                            47 Idem 48 Ididem, pp. 155 49 Lakatos, I. (1970) Falsification and the Methodology of Scientific Research Programmes în Lakatos I şi T. Musgrave, Criticism and the Growth of Knowledge, Cambridge: Cambridge Univ. Press, pp.175 50 Idem

2.4 Anarhismul epistemologic Anarhismul epistemologic reprezintă o reacţie la curentele epistemologice din a doua jumătate a secolului XX care pretind că există o structură organizată a cunoaşterii şi că această structură poate fi determinată. Principalul reprezentant al acestui curent este Paul Karl Feyerabend (1924-1994) care rezumă crezul anarhismului epistemologic astfel: ştiinţa este supusă greşelii; teoriile nu pot fi infirmate ca atare ci decât din perspectiva altor teorii; nu există un criteriu obiectiv al evaluării teoriilor ştiinţifice şi, prin urmare, progresul ştiinţei nu poate fi determinat. Construcţia anarhismului epistemologic este fundamentată pe critica viguroasă a falsificaţionismului popperian, a revoluţiilor ştiinţifice şi a programelor de cercetare ştiinţifică. Atunci când critică falsificaţionismul, Feyerabend foloseşte argumente împrumutate de la Kuhn şi Lakatos; atunci când critică structura revoluţiei ştiinţifice Feyerabend se apropie de viziunea lui Lakatos; iar atunci când critică metodologia programelor de cercetare ştiinţifică. Feyerabend adoptă poziţia falsificaţionistă conform căreia principiul inductivist este inacceptabil 2.4.1 Critica falsificaţionismului Feyerabend încearcă să demonstreze că falsificaţionismul reprezintă o abordare epistemologică incorectă şi incompletă folosind ca argumente principiul tenacităţii, principiul incomensurabilităţii şi de lipsa de concordanţă dintre falsificaţionism şi realitatea istorică. Pentru Feyerabend, principiul tenacităţii este inspirat din teoria lui Lakatos dar împins până la extrem. Dacă Lakatos acceptă că în anumite situaţii oamenii de ştiinţă sunt dispuşi să renunţe la programul lor de cercetare dacă acesta a devenit prea regresiv, Feyerabend exclude chiar şi posibilitatea ca cercetătorii să renunţe definitiv la o teorie în ciuda dificultăţilor la care este supusă aceasta. Abandonul este numai temporar, iar teoria în mod cert va reveni după un anumit timp. Având în vedere această realitate, Feyerabend propune o nouă metodologie opusă falsificaţionismului. Atunci când o teorie este falsificată ea trebuie păstrată cu orice preţ: teoriile se pot îmbunătăţi şi dezvolta, experimentele pot fi respinse, ipotezele auxiliare pot fi schimbate sau reformulate, teoria nu „moare” niciodată. Feyerabend afirmă că, în concordanţă cu principul incomensurabilităţii, metoda falsificaţionistă are o putere verificatorie foarte redusă deoarece testele falsificaţioniste derivă din alte teorii şi nu din ipoteze apriorice. În realitate, singura evaluare, demnă de luat în seamă, poate fi făcută numai prin intermediul judecăţilor estetice, gusturilor şi dorinţelor noastre subiective. Aşadar, Feyerabend acceptă ideea subiectivismului ştiinţific şi încearcă se demonstreze că nu este chiar atât de neatractiv pe cât pare: ştiinţa este o creaţie a omului şi trebuie analizată la fel ca oricare altă creaţie a sa, pe baza criteriilor subiective. Trecerea de la evaluare obiectivă la cea subiectivă „departe de a fi de nedorit transformă ştiinţa dintr-o amantă cheltuitoare şi nemulţumită într-o curtezană care încearcă să anticipeze toate dorinţele iubitului său”. În cele din urmă, Feyerabend recurge la o analiză istorică pentru a demonstra că evoluţia ştiinţei nu a corespuns niciodată cu metodologia falsificaţionistă. Întotdeauna cercetătorii au încercat să-şi imunizeze teoriile folosind argumente ad-hoc incompatibile cu metodologia falsificaţionistă. De exemplu Galilei a apărat teoria coperniciană într-o manieră anarhistă. Încă de la început teoria coperniciană s-a confruntat cu anomalii ca de exemplu variaţia în dimensiune şi culori a planetelor atunci când sunt observate cu ochiul liber, aceste critici au fost imunizate de Galilei prin ipoteze ad-hoc de genul: observaţiile cu ochiul liber nu sunt relevante. Prin urmare, Galilei nu a luat falsificaţionismul în serios şi a încercat să imunizeze teoria coperniciană folosind ipoteze ad-hoc. Aceste exemple încearcă să demonstreze că „oriunde ne-am uita, orice exemple am lua în considerare, vom vedea că principiile raţionalismului critic (luarea în serios a falsificaţionismului, creşterea conţinutului empiric, evitarea ipotezelor ad hoc)... ne dau o imagine inadecvată asupra modului în care ştiinţa s-a dezvoltat în trecut şi sunt incapabile să ofere un model de dezvoltare în viitor”.

2.4.2 Critica revoluţiilor ştiinţifice În viziunea lui Feyerabend, Kuhn prezintă ştiinţa într-un mod ambiguu care oscilează între prescripţii metodologice şi descripţii istorice iar modelul lui Kuhn de dezvoltare a ştiinţei nu este adecvat din punct de vedere istoric şi, prin urmare, incapabil să ofere norme metodologice valabile în ştiinţă. De asemenea, Feyerabend atacă tendinţa de monopol pe care Kuhn o imprimă ştiinţei: „El apără nu numai folosirea presupunerilor teoretice, ci alegerea exclusivă a unui set particular de idei, a unui singur punct de vedere”. Pentru Feyerabend, la fel ca şi pentru Lakatos, istoria ştiinţei arată o competiţie între diverse teorii, critici venite din partea unor teorii asupra altor teorii, nicidecum o singură teorie dominantă care să determine ştiinţa normală. Feyerabend pune la îndoială faptul că ştiinţa normală este o condiţie necesară pentru apariţia revoluţiei ştiinţifice şi afirmă că, în realitate, în orice moment, ştiinţa este ghidată de două principii:a)Principiul proliferării – oamenii de ştiinţă trebuie să fie pregătiţi în orice moment pentru a introduce noi teorii pentru a crea un pluralism teoretic care determină progresul ştiinţific; b) Principiul tenacităţii - Teoriile trebuie să fie apărate tenace, nu toată lumea apără aceeaşi teorie aşa cum susţine Kuhn ci grupuri de cercetători apără teorii concurente, de aici rezultă pluralismul teoretic. Cele două principii nu acţionează în momente diferite, ci simultan pentru a asigura concurenţa ştiinţifică. Feyerabend îl acuză pe Kuhn că nu poate să explice în mod corect de ce izbucnesc revoluţiile ştiinţifice şi schimbă şirul de evenimente care produc o schimbare în ştiinţă: normală – teorie concurentă – criza ştiinţei normale – revoluţie ştiinţifică. Deşi Kuhn consideră că trebuie să existe o anomalie care să provoace o criză şi care să-i determine pe oamenii de ştiinţă să caute o altă teorie, Feyerabend adoptă poziţia opusă: numai atunci când există o teorie concurentă oamenii de ştiinţă observă anomaliile şi slăbiciunile ştiinţei normale care pot determina criza acesteia. În acest sens, Feyerabend oferă următorul exemplu: teoria lui Ptolemeu nu era în criză sau ameninţată de anomalii puternice atunci când Copernic a sugerat o nouă teorie. Copernic nu a prezentat niciun fapt care să conteste vechea teorie, oamenii de ştiinţă au început să atace teoria ptolemeică doar în momentul în care a apărut teoria coperniciană. 2.4.3 Critica programelor de cercetare ştiinţifică şi progresul ştiinţific Într-un mod cât se poate de interesant, Feyerabend foloseşte împotriva metodologiei programelor de cercetare acelaşi raţionament pe care Lakatos l-a utilizat împotriva falsificaţionismului popperian. Aşadar, Feyerabend încearcă să-l învingă pe Lakatos cu propriile sale arme afirmând că eliminarea programele degenerative nu este raţională. De vreme ce Lakatos susţine că nu este productiv să renunţi la teoriile care au fost falsificate pentru că acestea pot fi îmbunătăţite, cu atât mai puţin există motive pentru a renunţa la programe degenerative (aşa cum teoriile falsificate nu sunt respinse nici programele degenerative nu pot fi respinse). În acest fel, Lakatos devine pentru Feyerabend nici mai mult nici mai puţin decât „un inductivist de al doilea nivel” sau un “anarhist deghizat” deoarece programele de cercetare ştiinţifică care au fost degenerative în trecut pot fi eliminate doar dacă se dovedesc a fi degenerative în viitor, dar acest lucru nu este posibil de ştiut decât aplicând principiul inducţiei. Din perspectiva acumulării cunoaşterii Feyerabend susţine că atâta timp cât teoriile ştiinţifice nu pot fi evaluate obiectiv nu putem şti dacă se înregistrează sau nu progres în ştiinţă. În acelaşi mod nu are sens nici a defini ştiinţa ca reprezentând o formă de căutare a adevărului şi cel mai important obiectiv al omenirii. Cum ştiinţa reprezintă o modalitate de a analiza critic realitatea şi de a obţine rezultate diferite, iar ştiinţa face parte din realitate rezultă că nici ştiinţa nu este unică. Dacă ştiinţa nu poate asigura progresul cunoaşterii, totuşi realizările ştiinţifice pot contribui la fericirea şi dezvoltarea fiinţelor umane – există o consecinţă în plan practic.