VI. Reprezentarea reliefului pe planuri şi hărţi

6.1. Metoda curbelor de nivel

Curbele de nivel sau izohipsele sunt linii care unesc puncte cu aceeaşi altitudine. Ele rezultă din proiectarea pe plan a tuturor punctelor provenite din intersecţia suprafeţei terestre cu o serie de planuri orizontale, paralele şi echidistante (Figura 7). Echidistanţa poate fi definită ca distanţa care separă planurile imaginare de secţionare a reliefului. Ea este de două feluri : naturală şi grafică.

Figura 7 – Principiul metodei curbelor de nivel

Echidistanţa naturală este valoarea în metri care desparte planurile de secţionare a formelor de relief, iar cea grafică este valoarea echidistanţei naturale redusă la scara hărţii. Echidistanţa este influenţată de scară şi de forma de relief reprezentată. Astfel, pe hărţile la scara 1 : 10 000 ea este de 2,5 m, pe cele la scara 1 : 25 000 are valoarea de 2,5 sau 10 m, la scara 1 : 50 000, de 10 sau 20 m, iar la scara 1 : 100 000, de 20 sau 40 m. În zonele cu relief muntos echidistanţa este mai mare decât în zonele joase şi relativ netede. Spre deosebire de hărţile topografice, pe cele geografice echidistanţa

nu se menţine aceeaşi, ci devine din ce în ce mai mare pe măsura creşterii altitudinii.

Curbele de nivel sunt de mai multe feluri, în funcţie de importanţa lor, şi anume: curbe de nivel principale, normale, secundare sau ajutătoare şi accidentale (Figura 8).

Figura 8 – Tipuri de curbe de nivel a – principală ; b – normală ; c – ajutătoare ; d – accidentală

Curbele de nivel principale sunt trasate cu o linie continuă mai groasă de culoare maro-roşcat. Din loc în loc ele sunt întrerupte pentru a se putea înscrie valorile de altitudine respective.

Curbele de nivel normale se desenează cu o linie continuă de culoare maro-roşcat, dar mai subţire decât cea prin care se reprezintă curbele principale. Între două curbe de nivel principale se găsesc patru curbe de nivel normale.

Curbele de nivel secundare sau ajutătoare se trasează prin linii întrerupte. Echidistanţa lor este egală cu jumătate din echidistanţa curbelor normale.

Curbele de nivel accidentale sunt redate prin linii punctate sau întrerupte. În cazul acestora din urmă segmentele sunt mai mici decât cele ale curbelor secundare. Echidistanţa curbelor accidentale este egală cu un sfert din cea a curbelor normale. Totuşi, curbele accidentale, aşa cum indică şi numele, sunt utilizate ori de câte ori este nevoie să se scoată în evidenţă anumite „accidente” de relief, adică neregularităţi ale scoarţei terestre având echidistanţe mai mici decât un sfert din echidistanţa curbelor normale. În aceste situaţii se recomandă ca pe curbele accidentale să se înscrie valorile de altitudine respective.

În Figura 9 pot fi urmărite formele de relief care rezultă din modul în care se combină curbele de nivel.

Figura 9 – Sector de hartă în curbe de nivel1 – vale cu curs temporar ; 2 – şa ; 3 – cotă ; 4 – mamelon ;5 – vale cu curs permanent ; 6 – bot de deal ; 7 – curbă de nivel principală ; 8 – curbă de nivel normală ; 9 – pinten ;

10 – culme ; 11 – bergstrich ( indicator de pantă ) ; 12 - confluenţă

Cunoaşterea proprietăţilor curbelor de nivel dă posibilitatea descifrării mai rapide şi mai exacte a reliefului de pe planurile şi hărţile topografice. După A.Năstase (1983), aceste proprietăţi sunt :

- deplasându-ne pe o curbă de nivel, nici nu urcăm şi nici nu coborâm ;

- pe orice drum s-ar merge între două curbe de nivel se va parcurge aceeaşi altitudine egală cu echidistanţa ;

- curbele de nivel care se opun faţă în faţă sunt egale ca valoare (Figura 10);

- curbele de nivel se pot atinge, dar nu se pot întretăia ( excepţie făcând reprezentarea stâncilor aplecate ) ;

Figura 10 – Curbe de nivel care se opun faţă în faţă

- curbele de nivel înaintează pe dealuri ( au o formă convexă ) şi se retrag pe văi ( au o formă concavă ) ;

- cu cât curbele de nivel sunt mai dese, cu atât panta este mai mare, şi invers, cu cât sunt mai rare, cu atât panta este mai lină (Figura 7) ;

- cu cât curbele de nivel sunt mai multe, cu atât altitudinea este mai mare şi cu cât sunt mai puţine, cu atât altitudinea este mai mică (cu condiţia ca echidistanţa să fie aceeaşi) ;

- cifrele care indică valorile curbelor de nivel sunt astfel dispuse încât baza lor este aşezată spre piciorul pantei.

Citirea curbelor de nivel este mult uşurată de prezenţa indicatoarelor de pantă, care mai sunt cunoscute şi sub denumirea de bergstrich – uri. Acestea sunt nişte liniuţe dispuse perpendicular pe curbele de nivel, având rolul de a indica sensul în care coboară panta (Figura 11).

Figura 11 – Indicatoare de pantă ( bergstrich – uri ) 1 – curbe de nivel ; 2 – bergstrich - uri

Avantajul metodei curbelor de nivel este acela că dă posibilitatea rezolvării unor probleme de ordin practic, cum ar fi : determinarea diferenţelor de nivel dintre puncte, calculul altitudinii punctelor şi pantelor dintre acestea, construirea profilelor, etc.

Un mare dezavantaj al acestei metode constă în faptul că reprezentarea reliefului nu este sugestivă. Cu alte cuvinte, atunci când privim o hartă pe care sunt trasate curbe de nivel nu sesizăm la prima vedere aspectul reliefului, fiind nevoie să procedăm la o descifrare a acestuia. De asemenea, metoda curbelor de nivel nu dă posibilitatea reprezentării suprafeţelor plane şi a celor puternic înclinate. În cazul suprafeţelor plane, din cauza denivelărilor extrem de reduse, harta aproape că va fi lipsită de curbe de nivel, ceea ce ar crea falsa impresie că în acea zonă suprafaţa terestră este perfect orizontală. Pentru a se înlătura acest neajuns se recurge, de obicei, la îndesirea cotelor.

În cazul suprafeţelor puternic înclinate, curbele de nivel vor fi extrem de apropiate sau chiar se vor suprapune, astfel încât în acele zone harta îşi va pierde expresivitatea. De aceea, reprezentarea pe hartă a abrupturilor, viroagelor şi a altor accidente de relief se va face prin haşuri sau semne speciale.