3

CUPRINS PASTORALE † DR. IRINEU Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei Pastorală la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.................................... 7 STUDII Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei Omul după chipul nemuritor al lui Dumnezeu este făcut în timp şi trăieşte în veşnicie....................................................................................... 14 † EMILIAN LOVIŞTEANUL Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului Les Monastères fondés par le Saint Voïvode Constantin Brâncoveanu: Trésors de L’église et du peuple roumain................................................... 48 Diac. Prof. Univ. Dr. IOAN CARAZA Preocupări patristice în Teologia ortodoxă actuală (I).............................. 61 Pr. Prof. Univ. Dr. ION POPESCU Învăţătura Sfinţilor Trei Ierarhi despre Sfânta Treime............................... 85

Pr. Conf. Univ. Dr. CONSTANTIN BĂJĂU Viaţa şi moartea de la Adam la Hristos, în gândirea Sfântului Grigorie al Nyssei...................................................................... 100

Diac. Conf. Univ. Dr. GELU CĂLINA Libertate şi mobilitate în context european............................................... 122 Pr. Lect. Univ. Dr. MARIN COJOC Teritoriile sud-dunărene în dispute jurisdicţionale la începutul sec.V…. 133 Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN IVAN Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir la Bucureşti în contextul afirmării şi recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române............................. 156 Pr. Lect. Univ. Dr. NICOLAE RĂZVAN STAN Semnificaţia, conţinutul şi clasificarea dogmelor în gândirea teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae.................................................................... 172

4

Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN BOLDIŞOR Preocupări culturale româneşti în Istoria Religiilor şi în teologie: de la Mircea Eliade la Pr. Dumitru Stăniloae.................................................... 184

Lect. Univ. Dr. ION MARIAN CROITORU Sfintele canoane în viaţa Bisericii Ortodoxe. Câteva consideraţii istorice şi dogmatico-canonice................................................................................... 207 Diac. Asist. Univ. Dr. DAN ALEXANDRU STREZA The Christian Calendar and the Historical Birth Date of the Lord…….. 225 Diac. Asist. Univ. Dr. IONIŢĂ APOSTOLACHE Confluenţe şi idei mistice în tradiţia orientală. Dimensiunea evagriană a gândirii lui Ioan Sabba de Dalyatha......................................................... 247

Restaurator Lect. Univ. Dr. ALEXANDRINA ION Reprezentări iconografice ale Sfântului Nicolae, particularităţi tehnologice şi starea de conservare a icoanelor pe suport de lemn din colecţia Mănăstirii Jitianu, judeţul Dolj............................................. 262 TRADUCERI ŞI DIORTOSIRI Din Omilia despre Preasfânta Maica lui Dumnezeu a Sfântului Atticus, Episcopul de Constantinopol (Traducere Dr. ION FRASIN)................................................................... 279 PREDICI, COMENTARII, MEDITAŢII Pr. Lect. Univ. Dr. ION BÎRNEA Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (Matei 6, 14-21)........ 289 CĂRŢI ŞI REVISTE, LANSĂRI EDITORIALE ŞI RECENZII Pr. Lect. Univ. Dr. NICOLAE RĂZVAN STAN Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia, Tainele vindecării, trad. Florin Caragiu, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013, 111 p.…...………….…...…….. 295 Dr. STELIAN GOMBOŞ Cristinel Ioja, O istorie a dogmaticii în Teologia Ortodoxă Română, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2013, 622 p.......................................... 299

100

Viaţa şi moartea de la Adam la Hristos, în gândirea Sfântului Grigorie al Nyssei

Pr. Conf. Univ. Dr. CONSTANTIN BĂJĂU1

Cuvinte cheie: viaţa, moartea, creaţia, păcatul, nemurirea, învierea, veşnicia Keywords: life, death, creation, sin, immortality, ressurection, eternity

Sfântul Grigorie al Nyssei este socotit unul dintre cei mai profunzi gânditori, dintre Părinţii Capadocieni, iar studierea operei sale descoperă noi valenţe dogmatice şi morale ale acesteia. Este dovada preocupărilor multiple ale autorului, care s-a străduit să răspundă nevoilor spirituale ale contemporanilor săi şi cerinţelor vieţii.

Problema vieţii, implicit legată de cea a morţii, nu a putut fi trecută cu vederea niciodată de creştini, fiindcă este inevitabilă şi esenţială. În lucrările sale, Sfântul Grigorie al Nyssei contribuie substanţial la înţelegerea ei. Şi noi înşine, ca fiinţe create, suntem conştienţi că de existenţa vieţii noastre este legată moartea, tocmai pentru că suntem fiinţe create. Pentru creştini, însă, ea nu este o trecere în neexistenţă, sau nefiinţă, pentru care Părintele capadocian ne îndeamnă necontenit să ne raportăm la Dumnezeu, ca la Unul ce dă viaţă la toate. Căci în Hristos, care a înviat din morţi, noi avem certitudinea nemuririi şi a vieţii veşnice. Iată dar că, datorită complexităţii temei vieţii şi a morţii, ea trebuie tratată în toate detaliile şi în profunzimea ei, urmărind evoluţia istoriei neamului omenesc şi etapele vieţii fiecărui om în parte, având în vedere, mai întâi, sursa vieţii, care este Dumnezeu, Creatorul tuturor şi dătătorul vieţii şi al nemuririi viitoare.

Dumnezeu-Creatorul şi lumea creată Dumnezeu a creat lumea, văzută şi nevăzută, din nimic, în timp, nu din veşnicie, prin voinţa divină. Adevărul acesta fundamental pentru credinţa creştină, propovăduit cu convingere de Părinţii Bisericii noastre, se opune învăţăturii greşite despre crearea lumii dintr-o materie preexistentă, sau chiar din firea divină. Învăţătura despre caracterul creat al lumii trebuie privită în raport cu caracterul necreat al dumnezeirii.

Se ştie că ereticii arieni socoteau pe Fiul ca neexistând din veşnicie. Sfântul Atanasie al Alexandriei, combătându-i, arăta netemeinicia

1 Universitatea din Craiova, Facultatea de Teologie Ortodoxă.

101

afirmaţiilor lor despre Fiul lui Dumnezeu, Cel născut din veşnicie din Tatăl.2 Mai apoi, Sfântul Vasile cel Mare, fratele Sfântului Grigorie al Nyssei, combătând pe arienii extremişti conduşi de Eunomie, spunea: „Lucrul făcut nu este din fiinţa celui ce-l face, dar cel născut este din aceeaşi fiinţă cu cel ce-l naşte. Prin urmare, nu este acelaşi lucru a face şi a naşte”.3

La rândul său, Sfântul Grigorie al Nyssei4 luptă cu ereticul Eunomie şi vorbeşte despre existenţa nenăscută a lui Dumnezeu (agennitou), deosebită de existenţa născută din nimic a lumii şi a omului (gennitis).5 Subliniază distincţia ce există între firea dumnezeiască necreată şi creaţia adusă de Dumnezeu la existenţă „din nimic”. Este punctul de plecare al cosmologiei creştine, de care este organic legată tema generală a vieţii şi a morţii. Modul venirii la viaţă al oamenilor condiţionează întregul lor parcurs, dar şi evoluţia viitoare, în perspectiva eshatologică, după sfârşitul vieţii pământeşti, condiţionează modul înţelegerii sensului morţii pentru creştini.6

2 Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, care a tradus opera Sfântului Atanasie, sesiza într-una dintre notele sale la Cuvântul I contra arienilor că ereticii aceia, socotindu-L pe Dumnezeu ca fiind Făcător etern, confundau puterea Lui creatoare din veci cu calitatea Sa eternă de Tată, confundau naşterea cu creaţia şi Îl înţelegeau pe Dumnezeu în chip panteist. „Din calitatea de Tată decurge cea de Creator, dar nu uzează de ea în mod necesar”. De aceea, Marele Părinte alexandrin exclamă: „Arian fără de minte! Ce au asemenea Fiul şi creatura, ca să aplice cele ale Tatălui şi creaturilor?… Lucrul făcut este… din afara celui ce-l face, iar Fiul este născut al fiinţei” – SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Cuvântul I contra arienilor, 28-29, PG (J. P. Migne, Patrologia Graeca, prescurtat PG, vol.) 26, col. 69-72, PSB (Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, prescurtat PSB, vol.) 15, p. 190-191. 3 SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Cuvântul IV contra lui Eunomie, PG 29, col. 673, trad. de Ierom. Lavrentie Carp, Piatra Neamţ, 2007, p. 142. 4 Lucrări ale Sfântului Grigorie al Nyssei, studiate şi traducerea lor în limba română, unde există: Despre viaţa lui Moise (PG 44), Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor (PG 44), Despre Fericiri (PG 44), Despre Rugăciunea Domnească (PG 44), trad. şi note de Pr. prof. D-tru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, în colecţia PSB, vol. 29, Bucureşti 1982; Despre facerea omului (PG 44), Cuvânt apologetic la Hexaimeron (PG 44), La titlurile Psalmilor (PG 44), Omilii la Ecclesiast (PG 44), Marele Cuvânt catehetic (PG 45), Dialog despre suflet şi înviere (PG 46), Despre pruncii morţi prematur (PG 46), Despre desăvârşire (PG 46), trad. şi note de Pr. prof. Teodor Bodogae, în colecţia PSB, vol. 30, Bucureşti 1998; Despre feciorie (PG 46), trad. de Laura Pătraşcu, în vol. SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, Despre feciorie, Ed. IBMBOR, Bucureşti 2010; Contra lui Eunomie (PG 45), trad. cartea I, de Ovidiu Sferlea, în vol. Grigorie de Nyssa, Împotriva lui Eunomie, Ed. Polirom, Iaşi 2010. 5 SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, Cuvântul II contra lui Eunomie, PG 45, col. 512; D. BALAS, Methousia Theou. Man's participation in God's perfections according to Saint Gregory of Nyssa, Roma, 1966, p. 44-48; KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul morţii după Sfântul Grigorie al Nyssei, Katerini 1999 (în limba greacă), p. 42. 6 Lumea şi omul există în timp, au un început, spre deosebire de Dumnezeu Cel veşnic şi fără început – IDEM, Cuvântul I contra lui Eunomie, PG 45, col. 364.

102

Prin voinţa Creatorului, lumea vine la existenţă din totală neexistenţă. Atât cât putem, cu limitarea minţii omeneşti, să înţelegem acest adevăr, o astfel de creaţie „din nimic”, descoperă puterea creatoare a lui Dumnezeu, după cum citim în rândurile Scripturii.7

Marele Părinte capadocian descrie raportul dintre puterea şi voinţa lui Dumnezeu. În cazul nostru, al oamenilor, puterea este totdeauna mai mică decât voinţa. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Dumnezeu, la care „puterea divină conlucrează deplin cu voinţa Lui, în aşa fel încât măsura puterii lui Dumnezeu se acoperă cu însăşi voinţa Lui”. Înţelepciunea şi atotştiinţa divină conlucrează cu puterea şi voinţa lui Dumnezeu în crearea lumii, ”cele cugetate (de Dumnezeu) transformându-se în lucrare, nerămânând niciuna neîmplinită din câte au fost concepute, ci arătându-se că în tot timpul, lucrarea s-a contopit şi s-a unit cu voinţa. Căci la Dumnezeu, voinţa este în acelaşi timp şi putere”.8

Sfântul Grigorie al Nyssei, prin felul creştin cum înţelege actul creaţiei lumii, se opune deopotrivă erorilor panteismului şi dualismului. El arată că Dumnezeu nu a amestecat fiinţa Sa inaccesibilă cu lumea trecătoare, nici nu a creat această lume dintr-o materie preexistentă. Şi pentru că a adus lumea la existenţă din nimic, nu voieşte să se întoarcă la neexistenţă opera Sa.9

Viaţa şi moartea nu sunt două teme distincte, ci constituie o singură temă, esenţială pentru fiecare dintre noi. Sfântul Grigorie al Nyssei, în lucrările sale, ne ajută să înţelegem mai bine acest subiect. Pentru el, moartea este caracteristică întregii firi create, se află sădită în firea lucrurilor. La „capetele” existenţei create, la „începutul” şi la „sfârşitul” ei se află moartea. Creaţia este adusă de la neexistenţă (mi on) la existenţă (on). Neexistenţa de dinainte de creaţie precede momentul venirii la existenţă. Dar moartea, care aduce şi ea neexistenţa, ca descompunere a ceea ce a existat vreodată, este o stare diferită de neexistenţa iniţială.10

Viaţa este aducerea creaţiei de la neexistenţă la existenţă. Moartea este opusul vieţii, ca lipsă a existenţei, ca neexistenţă. Ca urmare, se poate spune că moartea preexistă deci creaţiei şi tot la moarte se întoarce creaţia, căci toate cele create au un început şi un sfârşit. Lumea creată nu poate fi înţeleasă decât raportată la moarte, căci viaţa şi moartea ca potenţă coexistă

7 „Citind Scriptura, noi am ajuns să credem că toate şi-au primit fiinţa din Dumnezeu … Pentru puterea lui Dumnezeu, toate sunt cu putinţă, atât să aducă la viaţă ceea ce nu este, cât şi să dea însuşirile corespunzătoare la ceea ce este” - IDEM, La facerea omului, 23, PG 44, col. 212, PSB 30, p. 53. 8 IDEM, Apologetic la Hexaimeron, PG 44, col. 69, PSB 30, p. 96. 9 KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, op. cit., p. 46-47. 10 SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, Cuvântul II contra lui Eunomie, PG 45, col. 820.

103

în lăuntrul creaţiei. Dar viaţa poate fi gândită doar raportându-ne la Dumnezeu, Cel ce dă viaţă la toate.11

Sfântul Grigorie al Nyssei corelează permanent viaţa şi moartea, creaţia în general cu timpul. Aşa cum, contra ereticilor arieni, arată că naşterea Fiului din Tatăl este din veşnicie şi mai presus de timp, tot la fel, el vede creaţia ca existând doar în timp, având un început şi un sfârşit, o durată limitată a existenţei sale, limitată de moarte.12

Creaţia se raportează şi la spaţiu, căci lumea văzută şi omul au şi o existenţă materială. Astfel, timpul şi spaţiul trasează hotare pentru existenţa noastră. Concret, în cazul omului, creaţia sa este legată de Scriptură de locul unde Adam a fost aşezat, în rai, un loc prin excelenţă al vieţii.13 Şi dacă timpul şi spaţiul definesc existenţa noastră şi viaţa, atunci moartea este tocmai mărginirea temporală şi spaţială a vieţii. Căci moartea precede şi urmează creaţiei, aflându-se potenţial în tot ce există şi manifestându-se la un moment dat.14

În controversa cu eunomienii, Sfântul Părinte ne arată mai întâi pe Fiul lui Dumnezeu, Cel născut din veşnicie din Tatăl, fără început şi fără sfârşit, mai presus de timp şi de spaţiu. Ne arată şi existenţele, fiinţele, fie ele şi spirituale, având început în timp, deosebindu-se ca existenţă în mod fundamental de Dumnezeu Cel necreat. Fiinţele trupeşti, aşa cum este şi omul, au începutul lor în timp. Ele capătă formă şi apoi intră într-un circuit al vieţii, într-o continuitate şi într-o succesiune de evenimente temporale, ce le marchează. Mai mult, ele sunt compuse din diferite elemente şi la sfârşitul vieţii, potrivit legilor naturii, se vor descompune. Fiinţele create se caracterizează printr-o serie de însuşiri fizice, cum ar fi: greutatea, densitatea, culoarea, forma, temperatura.15

Din momentul în care orice existenţă trupească îşi începe periplul prin viaţă, ea intră pe un drum, pe o cale ce duce, în mod necesar, la moarte, la descompunere, căci este stricăcioasă şi schimbătoare. Aşadar, o astfel de fiinţă vine de la neexistenţă şi se îndreaptă spre o altfel de neexistenţă, sau,

11 IBIDEM, PG 45, col. 1104. „Tot ce ar putea fi conceput ca existând în afară de acea Fiinţă, e inexistent” - IDEM, Omilia VII la Eclesiast, PG 45, col. 725, PSB 30, p. 262. 12 IDEM, Cuvântul I contra lui Eunomie, PG 45, col. 365; IDEM, Cuvântul III contra lui Eunomie, PG 45, col. 809-812; J.P. CALLAHAN, Greek Philosophy and Cappadocian Cosmology, în rev. Dumbarton Oaks Papers, nr. 12 (1958), p. 36-37; KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, op. cit., p. 49-54. 13 IDEM, Cuvântul I contra lui Eunomie, PG 45, col. 365-368. 14 IDEM, Cuvântul III contra lui Eunomie, PG 45, col. 793. 15 IBIDEM, Cuvântul III contra lui Eunomie, PG 45, col. 796; IDEM, Apologetic la Hexaimeron, PG 44, col. 69, PSB 30, p. 97; IDEM, Cuvântul II contra lui Eunomie, PG 45, col. 977; KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, op. cit., p. 57-60.

104

cum spune Sfântul Grigorie al Nyssei, „trecerea de la nefiinţă la fiinţă este o mişcare şi o schimbare a ceea ce a fost până acum fără existenţă”.16

În dialogul său „Despre suflet şi înviere”, sau „Macrinia”, Sfântul Grigorie al Nyssei insistă şi asupra unui alt aspect al trecerii fiinţelor materiale, precum omul, prin viaţă. Căci viaţa noastră presupune schimbarea, mişcarea, o evoluţie, într-o curgere continuă, căci „schimbarea niciodată nu rămâne în acelaşi punct”. Ideea de permanentă schimbare a firii omeneşti este ilustrată plastic prin imaginea focului ce arde într-o lampă. Pentru privitor, focul pare să rămână neschimbat, însă în realitate, el se schimbă continuu, căci flacăra se înnoieşte, arde, se transformă în fum şi alta îi ia locul, încât în două momente diferite nu privim aceeaşi flacără. „Cam aşa este şi cu firea trupului nostru. Refacerea şi desfacerea firii noastre, care mereu înaintează şi se mişcă prin transformare şi mobilitate, doar atunci se va opri, când noi vom înceta din viaţă”. Până atunci, noi creştem, scădem, ne acomodăm diverselor situaţii, nu mai suntem cei de ieri, ci ne schimbăm permanent.17

Schimbarea permanentă este o însuşire generală a întregii creaţii, care îşi are şi ea marginile ei. Schimbarea înseamnă prefacerea din ceea ce nu am fost, în ceea ce devenim. În acestea este implicată şi lucrarea simţurilor, care atât timp cât lucrează, sunt dovada existenţei vieţii în noi. Din contră, când simţurile nu mai lucrează, moartea începe să stăpânească şi apare necrozarea.18

Aşadar, moartea este legată nedespărţit de creaţie şi aduce fiinţele la o stare asemănătoare celei de dinainte de creaţie. Ea lucrează în hotarele timpului şi spaţiului, aduce descompunerea. Dar creaţia, adusă la existenţă de la totala neexistenţă şi din nimic, îşi are originea ei în Dumnezeu, Creatorul nostru. Dumnezeu este nemuritor Creaţia este supusă legilor firii, lăsate de Creatorul tuturor, Dumnezeu. Creaţia este muritoare, pe când Creatorul nu este prin firea Sa în niciun fel muritor, rămânând nesupus schimbării. Dumnezeu este necreat, dar, prin voinţa Sa, aduce de la nefiinţă la fiinţă întreaga creaţie. Dumnezeu este nemuritor şi vrea ca şi creaţia Sa să evite şi să depăşească moartea.

Sfântul Grigorie al Nyssei, în teodiceea sa19, insistă într-un mod distinct asupra atributului nemuririi divine. Nemurirea aceasta divină este în 16 IDEM, Despre facerea omului, 16, PG 45, col. 184, PSB 30, p. 50. 17 IDEM, Despre suflet şi înviere, PG 46, col. 141, PSB 30, p. 400. 18 IDEM, La Psalmi, I, 8, PG 44, col. 468, PSB 30, p. 153; IDEM, Cuvântul III contra lui Eunomie, PG 45, col. 797. 19 Sfântul Grigorie al Nyssei vorbeşte despre mai multe atribute divine, în operele sale.

105

contrast cu caracterul trecător şi muritor al creaţiei. Chiar aseitatea divină, exprimată prin numirea dată lui Dumnezeu, „Cel ce este”, exprimă ideea veşniciei Sale. Dumnezeu există din veci, există prin Sine şi aduce de la neexistenţă la existenţă materia, lumea creată, din nimic. Dumnezeu este cauza unică pentru tot ceea ce există în lume, El fiind necauzat în Sine. Căci „Dumnezeu nu este generat de vreun început şi de vreo cauză”.20

În opera Marelui capadocian avem această distincţie clară între: Creator - creatură; fire mai presus de fiinţe şi de lucrurile de jos - fire creată; Dumnezeu Cel necauzat - lumea cauzată; Dumnezeu nemuritor - creaţia muritoare; firea divină nemărginită - creaţia mărginită; Dumnezeu fără început şi fără sfârşit, nenăscut şi veşnic-om, născut şi muritor. „Spunem despre veşnicia lui Dumnezeu ceea ce am auzit din profeţie, anume că Dumnezeu este împărat înainte de veacuri şi că împărăţeşte veacul, împărăţeşte în veac… Este mai înalt decât orice început şi depăşeşte orice sfârşit”. Dumnezeu este „nenăscut” şi „fără sfârşit”, arătând prin aceste atribute „caracterul nelimitat şi continuu şi veşnic al vieţii lui Dumnezeu”.21

Creaţia există în timp, pe când Dumnezeu este mai presus de timp şi scapă intervalelor şi succesiunii de evenimente temporale, căci „nu înaintează plecând de la un asemenea început şi nu se opreşte la nicio limită”.22 Aşadar, Dumnezeu este mai presus de timp şi de spaţiu, căci cele Pentru el, Dumnezeu este „lumină neapropiată” (Contra lui Eunomie, III, PG 45, col. 893). Este atotprezent şi nu există un loc în cer sau pe pământ, unde El să nu fie prezent. Umple pământul şi tot ceea ce se află sub cer. Este atotputernic. El face roditoare pântecele cele sterpe ale Elisabetei şi zămisleşte în Fecioara Maria pe Cel Unul Născut (Apologetic la Hexaimeron, PG 44, col. 73-76; Contra lui Eunomie, I, PG 45, col. 393; Marele Cuvânt Catehetic, PG 45, col. 44). Dumnezeu este creatorul tuturor, căci toate s-au făcut prin El şi fără El nu s-a făcut nimic din câte s-au făcut (Contra lui Eunomie, I, PG 45, col. 344; Marele Cuvânt Catehetic, PG 45, col. 44). Existenţa lui Dumnezeu este mai presus de spaţiu şi de timp. Fiinţa divină nu poate fi măsurată. Dumnezeu este veşnic (Marele Cuvânt Catehetic, PG 45, col. 16; Despre suflet şi înviere, PG 46, col. 12; La fericiri, PG 44, col. 1196). Este singurul nemuritor prin excelenţă (La Psalmi, PG 44, col. 601; Despre feciorie, PG 46, col. 369). Dumnezeu este unic (Contra lui Eunomie, III, PG 45, col. 476; Contra macedonienilor pnevmatomahi, PG 45, col. 1305). Este sfânt (Contra lui Eunomie, I, PG 45, col. 433; Marele Cuvânt Catehtic, PG 45, col. 16), drept (Marele Cuvânt Catehetic, PG 45, col. 60), atotînţelept (Marele Cuvânt Catehetic, PG 45, col. 16; Contra lui Eunomie, I, PG 45, col. 393) şi neschimbător (Marele Cuvânt Catehetic, PG 45, col. 49). 20 SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, Cuvântul I contra lui Eunomie, PG 45, col. 461, trad., p. 443. 21 IBIDEM, PG 45, col. 456-457, trad., p. 433-434. 22 IBIDEM, PG 45, col. 364, trad., p. 275-277. „Natura lipsită de trebuinţă şi veşnică (cea divină)… nu se află nici în spaţiu, nici în timp…, fiind ea însăşi prin ea însăşi, înaintea acestora şi mai presus de ele: nici măsurată de veacuri, nici alergând împreună cu timpurile, ci stând prin ea însăşi şi fiind întemeiată prin ea însăşi” – IBIDEM, PG 45, col. 368, trad., p. 279-281.

106

două sunt creaţia Lui. Firea divină nu se descompune, nici nu se schimbă, ea fiind simplă.23

Între atributele divine pe care le prezintă Sfântul Grigorie al Nyssei, adesea întâlnite sunt acelea că Dumnezeu este „Viaţa”, este „Cel Bun” şi este „Cel simplu”. El există totdeauna şi „nu admite ideea că nu era cândva şi că nu va fi cândva”. Este „iubire” şi este „neprimitor al morţii”, este veşnic, fără margini şi nestricăcios.24

Pentru că Dumnezeu este nemuritor şi este simplu, El nu se supune legilor ce guvernează lumea creată, aflată sub puterea descompunerii şi a morţii. Dumnezeu, fiind simplu, nu este corporal şi nici schimbător, ci neschimbabil, fără posibilitatea alterării, invariabil.25

Toate aceste atribute divine, pe care le descoperim în lucrările Sfântului Grigorie al Nyssei, au în vedere deopotrivă pe cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, caracterizate în egală măsură prin nemurire, ca o însuşire definitorie a firii dumnezeieşti. Nemurirea este starea firească a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi.26

Vorbind despre aceste atribute divine, Sfântul Părinte îşi recunoaşte slăbiciunea, căci „fiinţa de dincolo de spaţiu şi de timp nu poate fi cuprinsă de cugetarea noastră”. Încercarea aceasta a minţii este asemănătoare cu cea a omului care atinge cu vârful piciorului colţul unei stânci ce iese din apă, fără a putea să-şi pună piciorul pe ea, cu tărie. „Acelaşi lucru îl poate păţi sufletul celui care, căutând să străbată prin spaţiile de timp dintre veacuri, vrea să ajungă la Fiinţa de dincolo de veacuri”.27

Lumea întreagă are drept cauză unică a existenţei ei pe Dumnezeu Creatorul, în Treimea Persoanelor, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Această cauză 23 Dumnezeirea este „una şi simplă şi de un singur fel şi necompusă (asinthetos)” - IDEM, Cuvântul II contra lui Eunomie, PG 45, col. 1069. 24 IDEM, Cuvântul I contra lui Eunomie, PG 45, col. 456, trad., p. 433; IDEM, Cuvântul II contra lui Eunomie, PG 45, col. 1080-1081; IDEM, Despre suflet şi înviere, PG 45, col. 96-97; K. SKOUTERIS, Urmările căderii şi baia renaşterii, Atena 1973, p. 40-41; KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, op. cit., p. 63-69. 25 IDEM, La facerea omului, I, PG 44, col. 129, PSB 30, p. 19. 26 Sfântul Grigorie al Nyssei a participat la Sinodul al II-lea ecumenic, ce a proclamat solemn dumnezeirea Sfântului Duh. El spune despre Duhul că este „nedespărţit de Dumnezeu-Tatăl, în care trăieşte, nici de Cuvântul Tatălui, pe care-L însoţeşte, care nu ajunge să-Şi piardă fiinţa când se împărtăşeşte, ci având, ca şi Cuvântul Domnului, existenţă aparte, voie liberă, autodeterminare, lucrare personală, veşnic alegând numai binele şi având pentru oricare dorinţă a Sa o tărie corespunzătoare voii de a o împlini” - IDEM, Marele Cuvânt Catehetic, 2, PG 45, col. 17, PSB 30, p. 291. Dumnezeu este în firea Sa, nemuritor - IDEM, Despre Sfântul Duh, contra macedonienilor pnevmatomahi, PG 45, col. 1305; HRISTOU BOUKI, Limba Sfântului Grigorie al Nyssei sub lumina analizei filosofice, Tessalonic 1970 (în limba greacă), p. 79-85; KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, p. 75-77. 27 IDEM, La Ecclesiast, 8, PG 44, col. 724-725, PSB 30, p. 266.

107

a existenţei lumii este „necreată şi veşnică, egală cu sine însăşi…, mai presus de orice putere de cugetare”.28 Şi chiar dacă Dumnezeu este cauza existenţei tuturor, El rămâne mai presus de orice cauză, căci „numai Dumnezeu singur este Cel care are din Sine existenţă”.29

Dumnezeu a creat lumea în chip plin de înţelepciune, căci, spune Sfântul Părinte, „nimic nu-i fără chibzuinţă, fără rânduială, ori la întâmplare”, ci după „un temei raţional şi creator”.30 Creaţia lui Dumnezeu este toată bună. Şi chiar dacă uneori lucrurile par a lua o altă turnură, totuşi vietăţile „luate în mod singular, fiecare dintre ele sunt foarte bune”. Nimic nu a fost creat de Dumnezeu ca fiind rău.31

Lumea există pentru că Dumnezeu poartă mereu de grijă faţă de ea. Căci El nu este numai Creatorul nostru, ci şi susţinătorul şi proniatorul lumii. „Toate lucrurile din lume atârnă de o singură cauză”, ea însăşi fiind „necreată şi veşnică”.32

Crearea lumii ţine de lucrarea voinţei divine, iar această voinţă este corelată cu puterea lui Dumnezeu şi cu înţelepciunea Sa de negrăit. Căci „măsura puterii lui Dumnezeu se acoperă cu însăşi voinţa Lui, iar această voinţă este în acelaşi timp înţelepciunea Lui”.33 Omul, creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Posibilitatea depăşirii morţii Omul a fost creat de Dumnezeu din nimic şi împodobit cu calităţi alese. A primit posibilitatea de a depăşi moartea, având în faţă perspectiva desăvârşirii şi a asemănării cu Creatorul lui.34

Vorbind adesea despre „chipul” lui Dumnezeu din om, Sfântul Grigorie al Nyssei are în vedere posibilităţile oferite omului ca să-şi 28 IDEM, Despre pruncii morţi prematur, PG 46, col. 172, PSB 30, p. 415. 29 IDEM, Omilii la Psalmi, II, 13, PG 44, col. 565, PSB 30, p. 180-181. 30 IDEM, Apologetic la Hexaimeron, PG 44, col. 72, PSB 30, p. 99. 31 „Pretutindeni în lume e rânduit ca viaţa naturii să se păstreze pe măsura ei şi în armonia ei, aşa cum a lăsat-o încă de la începutul înţelepciunii Creatorul, spre frumuseţea lumii întregi” – IBIDEM, PG 44, col. 92-93, PSB 30, p. 110-112. 32 IDEM, Despre pruncii morţi prematur, PG 45, col. 172, PSB 30, p. 415. 33 IDEM, Apologetic la Hexaimeron, PG 44, col. 69, PSB 30, p. 96-97. „Vrerea şi puterea (lui Dumnezeu) merg pe acelaşi drum, că tot ce există se datoreşte vrerii şi lucrării Sale” - IDEM, Marele Cuvânt Catehetic, 8, PG 45, col. 40, PSB 30, p. 305. KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, op. cit., p. 85-88. 34 Se poate vorbi despre două creaţii ale omului la Sfântul Grigorie al Nyssei? Această temă a fost abordată complex şi complet de către Părintele profesor VASILE RĂDUCĂ, în cartea sa Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Bucureşti 1996, p. 62 şi urm., cu argumente din studiile teologilor ortodocşi (ILIAS MOUTSOULAS, Întruparea Cuvântului şi îndumnezeirea omului după învăţătura Sfântului Grigorie al Nyssei, Atena 1965 (în limba greacă), p. 63 şi urm.), dar şi apuseni.

108

depăşească condiţia de creatură trecătoare şi să trăiască în comuniunea cu Dumnezeu, în perspectiva nemuririi.35 Iar această posibilitate de a depăşi moartea este pusă nu doar în faţa oamenilor, ci şi a îngerilor.36

Sensul vieţii omului poate fi înţeles deplin doar raportându-ne la momentul şi modul facerii noastre de către Dumnezeu Însuşi. Crearea omului este o încoronare a actului creaţiei lumii, în general, căci încă din clipa în care omul s-a născut la viaţă, „se cădea să fie împărat peste supuşii săi”. Modul creaţiei omului după chipul Stăpânului îi oferă lui deopotrivă puterea împărătească, a stăpânirii.37

În spatele actului creaţiei omului de către Dumnezeu se află numai iubirea Sa. „Dintr-o revărsare a dragostei Sale”, Dumnezeu zideşte firea omenească şi ne face pe noi părtaşi la bunurile Sale cele dumnezeieşti.38

O idee fundamentală a antropologiei Marelui Părinte capadocian este cea a unităţii neamului omenesc, ce constituie deopotrivă o condiţie reală a mântuirii. Cu toţii participăm la chipul lui Dumnezeu.39 Toţi am fost creaţi după chipul Creatorului şi de aceea avem posibilitatea să fugim de moarte, în măsura în care nu ne îndepărtăm de acest chip. Dumnezeu, creându-ne, a

35 Profesorul grec Ilias Moutsoulas spune despre Sfântul Grigorie al Nyssei că, explicând sensul noţiunii de chip al lui Dumnezeu din om, aşează mai întâi pe cel mai de preţ dintre daruri, libertatea. Referindu-se de obicei la chipul lui Dumnezeu, are în vedere mintea, raţiunea, cugetarea, însă nu mărgineşte acest chip la acestea, ci are în vedere şi virtuţile, pe care lucrându-le omul, arată că este purtător al acestui chip – ILIAS MOUTSOULAS, Întruparea Cuvântului…, p. 71-72. K. Skouteris nu consideră că Sfântul Grigorie al Nyssei vede trupul omenesc purtător al chipului lui Dumnezeu, ci nous-ul – K. SKOUTERIS, Urmările căderii…, p. 35. 36 „Cel ce cârmuieşte lumea, a însărcinat pe fiecare dintre puterile îngereşti cu anumite lucrări din opera de guvernare a universului şi tot o putere cerească a fost rânduită să poarte de grijă şi de lumea noastră pământească… În cele din urmă… a făcut Dumnezeu din tina pământului o făptură, în care a sădit chipul însuşi al puterii cereşti. Vietatea aceasta este omul” - SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, Marele Cuvânt Catehetic, 6, PG 45, col. 28, PSB 30, p. 297. 37 IDEM, La facerea omului, 2, PG 44, col. 133, PSB 30, p. 21. Sfântul Părinte spune: „Meşterul meşterilor i-a creat omului o fire care să-l îndreptăţească spre fapte cu adevărat împărăteşti, atunci când l-a dotat nu numai cu calităţi spirituale superioare, ci şi cu o alcătuire trupească indicată special spre a stăpâni lumea. Căci pe de o parte sufletul lui îi spune…. că el trebuie să se ridice mult deasupra nimicniciilor de toate zilele, iar pe de altă parte el are o superioritate vizibilă prin libertatea sa neîngrădită” – IDEM, 4, PG 44, col. 136, PSB 30, p. 22-23; K. SKOUTERIS, Urmările căderii …, p. 28 şi urm. 38 IDEM, Marele Cuvânt Catehetic, V, PG 44, col. 133, PSB 30, p. 294. 39 ”De aceea s-a vorbit despre un singur om, ca să-i cuprindă pe toţi, deoarece, pentru puterea lui Dumnezeu, nimic n-a trecut şi nimic nu urmează să mai apară” - IDEM, La facerea omului, 16, PG 44, col. 185, PSB 30, p. 51; K. SKOUTERIS, Unitatea firii omeneşti ca o condiţie reală a mântuirii. Din antropologia Sfântului Grigorie al Nyssei, Atena 1969, p. 10 şi urm.

109

vrut ca şi noi să devenim nemuritori. În cel mai autentic spirit creştin, Sfântul Grigorie al Nyssei nu vede moartea ca fiind sfârşitul omului, ci pune în perspectiva noastră posibilitatea comuniunii cu Cel ce este singurul fără de moarte, ca şi noi să devenim astfel nemuritori. Căci „pentru nemurire a fost zidită firea”.40

Desigur, omul nu a fost făcut de Creatorul său, dintru început, prin firea sa, nemuritor. Nu a fost făcut nici muritor, fiindcă Dumnezeu nu poate fi cauza răului, a stricăciunii şi a morţii din lume. De fapt, în raiul primordial, moartea nu exista. Ea s-a abătut asupra protopărinţilor doar atunci când ei au călcat legea. De aceea, citim cuvintele Scripturii: „Dumnezeu a creat pe om pentru nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale” (Înţelepciunea lui Solomon, II, 23).

Când spunem că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, înţelegem în acest chip şi darul nepreţuit al nemuririi, dar cu care am fost înfrumuseţaţi dintru început. Avem sădită în firea noastră posibilitatea dobândirii nemuririi, a depăşirii morţii, raportându-ne viaţa la Dumnezeu Cel nemuritor şi nestricăcios. Această stare creează perspectiva posibilităţii unei vieţi duhovniceşti, a eliberării de patimi. Însă pentru Sfântul Grigorie al Nyssei ea nu înseamnă eliberarea de trup, ca în gândirea platonică, nici rămânerea într-o stare de nemişcare, de încremenire, ca la stoici.41

Pentru a înţelege mai bine sensul vieţii şi a stării lui Adam în rai, Marele capadocian descrie starea privilegiată a protopărinţilor noştri şi binecuvântarea de care se bucurau ei din partea lui Dumnezeu. Îl vedem în Eden pe omul ce stăpânea pământul şi pe toate cele de pe el, fiind frumos la chip, având firea departe de orice patimi, fiind deschis sufleteşte şi încrezător. Nu trebuia să facă niciun efort pentru a câştiga nemurirea. Moartea nu era prezentă în Adam ca o realitate, ci doar ca o eventualitate. Pomul sădit în mijlocul raiului era cel al vieţii, iar nu al morţii, fiindcă moartea nu îşi avea locul în creaţie. Din om lipsea mortalitatea şi el trăia în comuniune cu Cel ce este viaţa.42 Când Adam a gustat din rodul cel pricinuitor de stricăciune al neascultării sale, „îndată a murit vieţii mai bune, schimbând viaţa dumnezeiască

40 IDEM, Marele Cuvânt Catehetic, 8, PG 45, col. 33, PSB 30, p. 301 şi urm. 41 K. SKOUTERIS, Urmările căderii…, p. 33; KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, p. 90-96. 42 IDEM, Marele Cuvânt Catehetic, 6, PG 45, col. 29, PSB 30, p. 298-299. „În locul cel mai din mijloc al pomilor lui Dumnezeu este viaţa. Iar moartea nu e sădită şi e fără rădăcină, neavând loc nicăieri. Dar se sădeşte prin lipsa vieţii…. Viaţa este în mijlocul pomilor dumnezeieşti, iar prin ruinarea acesteia ia subzistenţă firea morţii. De aceea, cel ce ne-a învăţat această dogmă prin ghicitori, spune că tot în mijlocul raiului era şi pomul purtător de moarte, al cărui fruct a spus că are un conţinut amestecat din cele ce sunt contrare” - IDEM, La Cântarea Cântărilor, 12, PG 44, col. 1021, PSB 29, p. 273-275.

110

cu cea neraţională, dobitocească”. Astfel, moartea a intrat în firea omenească şi s-a transmis generaţiilor viitoare de oameni. Noi am moştenit o „viaţă moartă”, căci am fost „jefuiţi” de nemurire.

Pentru Adam, nemurirea aceasta însemna vederea lui Dumnezeu. El vedea creaţia şi lucrarea lui Dumnezeu şi prin acestea, vedea pe Dumnezeu. O astfel de vedere devenea izvor al existenţei omului în rai.43

Aşadar, descriind starea primordială a omului, Sfântul Grigorie al Nyssei ni-l înfăţişează pe Adam ca având posibilitatea să rămână nemuritor, privind spre Dumnezeu, devenind părtaş firii divine nemuritoare.44

Această participare la adevărata viaţă, la Dumnezeu şi la nemurirea Sa, este un dar divin. Când omul foloseşte greşit darul libertăţii, el se exclude pe sine de la participarea la Dumnezeu, încetează să trăiască şi moare. De aceea, se insistă asupra ideii că omul poate scăpa de moarte doar participând la viaţă şi purtând într-însul chipul lui Dumnezeu, căci acest chip cuprinde în el nemurirea omului prin participare.45

Firea dumnezeiască este „pururea ceea ce este şi totdeauna fiind la fel, e mai presus de orice adaos şi micşorare”.46 Dar firea omenească „e supusă schimbărilor şi rămâne în chip firesc înclinată spre aceleaşi schimbări”.47 În virtutea acestor schimbări, omul poate deveni nemuritor prin participarea la adevărata viaţă, fiind „din fire liber şi stăpân pe voinţa proprie”.48

43 „Ţinta ultimă a tuturor acestora era ca, prin contemplarea întregii creaţii, mintea omului să preamărească… puterea cea mai presus de fire a Dumnezeirii” - IDEM, Despre pruncii morţi prematur, PG 44, col. 173, PSB 30, p. 416-417. 44 „Când e vorba de părtăşia cu Dumnezeu, trebuie să presupunem că e cu putinţă doar atunci când cel ce gustă din ea şi se împărtăşeşte din ea are în fiinţa lui ceva înrudit. De aceea şi spune Scriptura că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, pentru că, după cum cred, numai dacă ai în tine ceva asemănător, poţi vedea pe Cel asemenea ţie” – IBIDEM, PG 46, col. 173-176, PSB 30, p. 417. Despre provenienţa filosofică a termenului metohi şi utilizarea lui la alţi Părinţi, la K. SKOUTERIS, Urmările căderii …, p. 25. KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, p. 99-104. 45 Profesorii K. Skouteris (K. SKOUTERIS, Urmările căderii …, p. 42) şi I. Moutsoulas observă că Sfântul Grigorie al Nyssei vede nemurirea ca pe un element al naturii adevărate a omului, ca pe o stare a participării la Dumnezeu, iar nu ca pe ceva supra-adăugat omului. Pentru Sfântul Părinte, nemurirea este adevărata viaţă a sufletului unit cu Dumnezeu şi modul de eliberare a sufletului de sub mortalitatea biologică. Ei iau atitudine faţă de opinia teologului ERNEST V. MC. CLEAR, cu studiul lui The fall of man and original sin in the theology of Gregory of Nyssa, în rev. Theological Studies, nr. 9/1948, p. 175-212 – ILIAS MOUTSOULAS, Întruparea Cuvântului…, p. 74-76. 46 SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, La Cântarea Cântărilor, 6, PG 44, col. 885-888, PSB 29, p. 191. 47 IDEM, La facerea omului, 16, PG 44, col. 185, PSB 30, p. 50. 48 IDEM, Marele Cuvânt Catehetic, 5, PG 45, col. 24, PSB 30, p. 295.

111

Creat ca să-L vadă pe Dumnezeu şi să participe la bunurile divine, omul este chemat să se bucure de bunătatea Stăpânului său, primind viaţă şi raţiune, putând să se umple de dorinţa pentru viaţa nemuritoare.49 Raportul suflet-trup în perspectiva dobândirii nemuririi Prin actul creaţiei sale de către Dumnezeu, omul primeşte darul raţiunii şi al puterii de cugetare. Acest dar este ceva pur spiritual şi netrupesc şi ar putea rămâne de nefolosit, dacă omul nu ar avea posibilitatea să comunice cu semenii lui, să-şi împărtăşească trăirile. De aceea, spune Sfântul Grigorie al Nyssei, omul „a avut nevoie de o alcătuire organică”.50 Raţiunea noastră este strâns legată de simţiri. Suntem „o unire sublimă şi o sinteză fericită dintre substanţa dotată cu putere de cugetare şi elementele sensibile ale firii”. Creatorul ne-a zămislit ca să trecem dincolo de vieţuirea trupească şi de cea a afectelor naturale, tinzând spre „vieţuirea duhovnicească, sau cea desăvârşită, potrivit căreia privirea e aţintită continuu spre Dumnezeu”.51

Lucrând cu ajutorul simţurilor, raţiunea noastră ne îndeamnă să facem binele, să participăm la frumosul şi binele unic, la nemurirea şi la viaţa divină, singura neschimbată şi fără de moarte, în măsura în care rămânem în legătură cu Cel nemuritor.52

49 „Dacă omul de aceea a fost adus pe lume, pentru ca să se facă părtaş la bunurile dumnezeieşti, în mod necesar urmează că… el e capabil de a se putea împărtăşi de ele… Trebuie să aibă sădită în el o înrudire firească cu cel din care se împărtăşeşte. De aceea a şi fost înzestrat cu viaţă, cu raţiune, cu înţelepciune şi cu toate bunătăţile pe care numai firea dumnezeiască le are, pentru ca fiecare dintre acestea să trezească în el dorul după Dumnezeu, cu care se ştie înrudit. Dar, întrucât veşnicia este una din bunătăţile cu care e înzestrată firea dumnezeiască, trebuia din capul locului ca să nu fie lipsită de acest dar nici firea omenească, ci să aibă în sine nemurirea” – IBIDEM, 5, PG 45, col. 21, PSB 30, p. 294. Omul este chip al nemuririi şi nestricăciunii divinităţii. Doar astfel poate omul să participe la modelul său divin, depăşind timpul şi spaţiu. Pe larg despre acestea la J. GAITH, La conception de la liberté chez Grégoire de Nysse, Paris 1953, p. 59 şi urm. K. SKOUTERIS, Urmările căderii …, p. 42. 50 IDEM, La facerea omului, 9, PG 44, col. 149, PSB 30, p. 30-31. 51 IBIDEM, 8, PG 44, col. 144-145, PSB 30, p. 28-29. „După firea lui, sufletul adevărat şi desăvârşit este ceva unic, capabil să cugete şi nematerialnic, dar legat prin simţuri de lumea materială. Deşi tot ce-i material e supus schimbării şi nimicirii, atâta timp cât trupul material conlucrează cu puterea dătătoare de viaţă a spiritului, el va putea păşi pe drumul dezvoltării” – IBIDEM, 16, PG 44, col. 176, PSB 30, p. 45. 52 „Podoaba pe care o poartă sufletul omenesc constă tocmai în asemănarea cu frumuseţea modelului său. Şi după cum oglinda îşi câştigă strălucirea după felul cum redă chipul celui ce apare în ea, credem că tot aceeaşi relaţie este şi între cuget şi firea care se lasă condusă şi îndrumată, fiind în stare astfel să câştige şi pentru sine din frumuseţea şi desăvârşirea Acelui model, prin faptul că ea devine în acelaşi timp un fel de oglindă din oglindă, sau chip al chipului. Câtă vreme acestea stau strâns unite, tot atâta vreme şi comuniunea adevăratei frumuseţi şi desăvârşiri se face simţită” – IBIDEM, 12, PG 44, col. 161, PSB 30, p. 37-38.

112

Când trupul şi sufletul sunt într-o stare de legătură firească, susţinându-se reciproc, atunci firea noastră păstrează chipul lui Dumnezeu într-însa şi participă astfel la bunătatea divină. Căci în noi există aceste două părţi şi noi suntem la hotarul dintre lumea materială şi cea spirituală.53

Pentru Sfântul Grigorie al Nyssei, darul nepreţuit al libertăţii, dar primit de om la facerea sa, din partea Creatorului, este condiţia progresului omului în bine şi exprimă posibilitatea sa de a deveni nemuritor. Căci „Cel ce a zidit pe om tocmai spre a-l face părtaş la bunătăţile Sale şi care a sădit în firea lui, încă de la creaţie, principiul binelui…, desigur că nu l-ar fi lipsit de binele cel mai înalt şi mai preţios, de darul de a trăi liber şi de a acţiona după voia lui”. Omul trebuie să fie din firea sa liber şi stăpân pe voinţa proprie, pentru ca, participând la bunurile dumnezeieşti, să primească răsplata pentru strădaniile sale pe calea virtuţii.54

Omul are într-însul o firească înrudire cu Creatorul său, de la Care a primit viaţa, raţiunea, înţelepciunea, a primit toate bunătăţile, pentru ca fiecare dintre aceste daruri să trezească în el dorul după Dumnezeu. Firea omenească a primit şi posibilitatea de a dobândi nemurirea, pentru ca să cunoască ceea ce trece şi dincolo de această lume, trăind cu dorul după veşnicia divină. Dar tocmai pentru că omul are libertatea de a alege, voinţa sa se află într-o continuă mişcare, fie spre nemurire şi viaţa veşnică, fie spre privarea de existenţă, spre moarte. Căderea protopărinţilor şi apariţia morţii Dumnezeu îl creează pe om cu posibilitatea nemuririi, dar omul cade în păcat şi devine o existenţă muritoare. Chipul lui Dumnezeu din om suferă o schimbare. Nu putem spune prea multe despre însuşi mecanismul morţii şi despre modul concret cum ea a intrat în lumea creată de Dumnezeu. El este cauza vieţii noastre şi temelia creaţiei, pe care Acesta a lucrat-o cu înţelepciune şi i-a dat cel mai de preţ dintre daruri: libertatea. Şi totuşi, spune Sfântul Grigorie al Nyssei, „s-a aflat cineva în lumea celor create care s-a folosit rău de libertate şi… s-a făcut născocitorul relelor”. „Prin faptul că a căzut de bună voie de la împărtăşirea de bine şi a pricinuit intrarea relelor şi s-a făcut tatăl minciunii, s-a aşezat în rolul de vrăjmaş, în toţi a căror ţintă a libertăţii tinde spre bine”.55

53 „Dumnezeu a sădit în firea omului un amestec de Dumnezeiesc şi omenesc, pentru ca să poată gusta din fericirea amândorura, atât bucuria de a sta în legătură cu Dumnezeu, cât şi din plăcerile pământeşti, prin simţământul pe care-l are că nu e străin de bucurii” – IBIDEM, 2, PG 44, col. 133, PSB 30, p. 21; KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, p. 106-115. 54 IDEM, Marele Cuvânt Catehetic, 5, PG 45, col. 24, PSB 30, p. 294. 55 IDEM, La Cântarea Cântărilor, 2, PG 44, col. 796, PSB 29, p. 136.

113

Omul poate folosi libertatea pe care a primit-o de la Creatorul său, pentru că este o fiinţă schimbătoare, prin chiar structura firii omeneşti, în chip natural. Chiar trecerea omului de la nefiinţă la fiinţă este o schimbare şi o trecere cu ajutorul puterii divine, din starea de neexistenţă, la cea de existenţă.56 Însă mişcarea omului poate fi de două feluri: una îndreptată veşnic spre bine şi progres nelimitat şi alta îndreptată spre direcţia opusă, a inexistenţei, a răului.57

Răul nu are o existenţă prin sine, ci el înseamnă neexistenţă, înseamnă lipsa binelui, nealegerea de om a binelui, ci a păcatului. Căci „după cum spunem că orbirea este ceva opus vederii…, tot aşa zicem şi de păcat că se săvârşeşte atunci şi acolo unde lipseşte binele, ca şi o umbră, care îşi face apariţia imediat ce s-a retras soarele”.58

Dacă omul rămâne în acordul voinţei sale cu Binele primordial, el este în viaţă. Când însă acest acord dispare, omul se înstrăinează de bine, firea sa se perverteşte, dorinţele nu îi mai sunt îndreptate spre frumos, iar formaţia sa sufletească are şi ea de pierdut.59 Ceea ce este în afară de bine, este răutate. Tot la fel, păcatul este opus binelui. Iar „natura inexistentă a răului e în fond o cădere fiinţială din bine, care durează atâta vreme cât ne aflăm în afara binelui”.60

Sfântul Părinte ne îndeamnă să nu căutăm răul în afara noastră. „Nimic din ceea ce e rău nu-şi are izvorul în voia lui Dumnezeu”, ci răul se „plăsmuieşte” chiar înlăuntrul nostru. Răul creşte şi se dezvoltă prin voia noastră şi pe măsură ce sufletul ni se îndepărtează de bine. Aşadar, pricina răului ţine de alegerea de către noi a răului în locul binelui.61

Adam a fost „sedus” de către diavol, „sfetnicul şi născocitorul răutăţii” şi s-a lăsat convins că binele este de fapt opusul lui. Acea aparenţă 56 SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI explică astfel: „În chip necesar se vede la om schimbarea şi prin aceea că el este o copie sau chip al Fiinţei dumnezeieşti, iar la o copie, dacă n-ar exista o diferenţă faţă de original, ea s-ar confunda întru totul cu el. Deosebirea dintre original şi copie constă tocmai în aceea că originalul e neschimbat din fire, pe când copia e schimbătoare şi anume viaţa ei se obţine tocmai prin schimbare” - IDEM, Marele Cuvânt Catehetic, 21, PG 45, col. 57-60, PSB 30, p. 317. 57 KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, p. 121,122, 141. 58 SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, Marele Cuvânt Catehetic, 6, PG 45, col. 28, PSB 30, p. 298. 59 IDEM, La facerea omului, PG 44, col. 164, PSB 30, p. 38. „Ceea ce este în esenţă, există cu adevărat. Iar dacă ceva încetează de a mai fi în esenţă, încetează de a exista. A fi rău înseamnă a nici nu exista defel, fiindcă răutatea nu există în esenţă, ci inexistenţa binelui se numeşte răutate. Fiindcă precum cel ce este în esenţă, există cu adevărat, tot aşa cel ce este în neexistenţă, nu există, ci piere. Iar răutatea este acea inexistenţă” - IDEM, La Psalmi, cartea I, cap. 8, PG 44, col. 479, PSB 30, p. 159. 60 IDEM, La Ecclesiast, 7, PG 44, col. 724-725, PSB 30, p. 262-263. 61 IDEM, Marele Cuvânt Catehetic, PG 45, col. 24-25, PSB 30, p. 295-296.

114

a binelui a stat ca momeală în „undiţa păcatului” şi omul a căzut de bunăvoie, liber.62

În concluzie, firea omenească nu a fost creată de Dumnezeu ca rea, ci a fost creată după chipul lui Dumnezeu Cel bun. Din păcate, omul a ales neascultarea şi s-a înstrăinat de Dumnezeu. Păcatul a adus după el acea înstrăinare şi moartea. De aceea, Sfântul Grigorie al Nyssei vede pe om ca fiind, într-un fel, pricinuitor al răului şi al propriei sale morţi.63 Consecinţele căderii: hainele (tunicile) din piele şi moartea (spirituală şi fizică) Călcând porunca primită de ei de la Dumnezeu, primii oameni au fost „despuiaţi” de fericirea pe care o primiseră de la Făcătorul lor. Şi astfel, „Dumnezeu le-a dat oamenilor să poarte haine de piele”, „tunici de piele”. Explicând sensul pe care se cuvine să-l atribuim acestor acoperăminte, Sfântul Grigorie al Nyssei ne îndeamnă să nu vedem în ele „piei obişnuite”, ci să înţelegem, pornind de la constatarea că „orice piele de pe animal e moartă”, că prin hainele de piele date protopărinţilor este vorba despre „această condiţie muritoare, rezervată doar animalelor necuvântătoare”, sau ”capacitatea de a muri”.64 Şi pentru că haina este ceva care se îmbracă „numai pe dinafară”, fără a face parte din trupul nostru, dar aducându-i trupului folos, chiar dacă nu este „inerentă firii sale”, tot astfel „moartea nu a fost dată omului pe vecie”.65

Iată explicaţia pe care Sfântul Părinte o dă hainelor, tunicilor de piele moartă, cu care primii oameni s-au îmbrăcat, după călcarea poruncii date lor. Aceste tunici înseamnă mortalitatea ce vine asupra firii omeneşti, mortalitate care nu ţine însă de chipul lui Dumnezeu din om şi de firea originală a omului. Odată cu această mortalitate, în firea omenească vine şi

62 IBIDEM, 21, PG 45, col. 60, PSB 30, p. 317-318. „De aceea laudă şarpele rodul cel nenorocit, desigur nelăsându-l să apară sub forma răului, cum de fapt şi era, căci dacă răul ar fi fost înfăţişat în toată hidoşenia lui, atunci omul nu s-ar fi lăsat ademenit de el, ci tocmai pentru că înfăţişarea lui exterioară era imposibil să fi fost văzută în chip atractiv… Şi astfel, mâncarea aceasta (din pomul cunoştinţei binelui şi a răului) a pricinuit oamenilor moartea” - IDEM, La facerea omului, 20, PG 44, col. 200, PSB 30, p. 58-59. 63 „Într-un fel oarecare, suntem proprii noştri părinţi…, modelându-ne prin raţiunea virtuţii, sau a păcatului” - IDEM, La Viaţa lui Moise, II, PG 44, col. 328, PSB 29, p. 39; KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, p. 141-151. 64 ILIAS MOUTSOULAS, Întruparea Cuvântului…, p. 87. 65 „Aşadar, moartea a fost împrumutată din lumea celor necuvântătoare, sigur, cu un anumit scop, ca să îmbrace firea omenească, ce fusese de altfel zidită ca să nu moară. Ea învăluie numai exteriorul omului, nu şi interiorul lui, cuprinde numai partea sensibilă din om, dar nu se atinge de chipul dumnezeiesc din el” - SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, Marele Cuvânt Catehetic, 8, PG 45, col. 33, PSB 30, p. 302.

115

distincţia genurilor.66 Să adăugăm şi faptul că aceste tunici sunt vremelnice. Moartea devine parte a firii omeneşti şi ea se transmite din generaţie în generaţie. Primii oameni ajung să moară pentru viaţa de sus, dumnezeiască, urmând să trăiască viaţa muritoare, asemenea firii raţionale.67

Consecinţele păcatului primordial nu s-au limitat nicidecum numai la trup, numai la adăugarea acelor haine de piele moartă. Pentru că, spune Sfântul Grigorie al Nyssei, sufletul şi trupul sunt oarecum unite şi părtaşe la relele pe care păcatul le aduce cu el, „e firesc să existe şi o analogie oarecare între moartea trupului şi cea a sufletului”. De aceea, vorbim despre consecinţa morţii sufleteşti, pe care păcatul lui Adam a adus-o în firea omenească, în sensul despărţirii sufletului omenesc de „viaţa lui cea adevărată”. Desigur, sufletul nu moare precum trupul, căci, fiind simplu, el nu se poate descompune.68

Aşadar, păcatul lui Adam îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, singurul care este neschimbat şi nemuritor.69 Omul, pierzând participarea sa la bine, pierde şi nemurirea. Modul său muritor de a exista nu înseamnă că omul se întoarce la inexistenţa din care a fost adus de Creatorul său, ci pur şi simplu înseamnă un alt mod de existenţă a noastră, distinctă de cea a primilor oameni, în rai. Moartea, ce se abate asupra primilor oameni şi asupra întregului neam omenesc, după neascultare şi pedeapsă, este o altă formă de existenţă a oamenilor, ce influenţează deopotrivă trupul, ca şi sufletul lor. Chiar dacă sufletul este nemuritor, influenţa morţii se simte în egală măsură asupra lui, căci firea omenească este văzută în unitatea ei: trup şi suflet. Omul este o unitate psiho-somatică. De aceea, păcatul aduce cu sine asupra lui Adam rănirea deopotrivă a sufletului şi a trupului, o rană de moarte şi o aşezare a sa sub legătura aceasta a morţii.70

Paradoxal, chiar dacă trupul pare a fi partea cea mai vulnerabilă a omului în faţa morţii, totuşi sufletul se poate pierde mai devreme, păcătuind şi astfel înstrăinându-l pe om de Dumnezeu şi de viaţă, de binecuvântarea divină şi de fericirea nemuririi. Separat de izvorul vieţii, adică de Dumnezeu, omul moare duhovniceşte şi mai apoi moare şi trupeşte. Atunci

66 IDEM, Despre suflet şi înviere, PG 46, col. 148-149. 67 „Prima pedeapsă căreia a fost supus omul din partea lui Dumnezeu a fost că s-a despărţit pe sine de Făcătorul său şi s-a rostogolit spre vrăjmaşul său, fugind şi depărtându-se de Stăpânul său cel după fire. A doua, că a schimbat libertatea stăpânirii de sine cu robia păcatului şi a ales în locul împreunei-vieţuiri, chipul tiranizării de către puterea stricătoare” - IDEM, La Rugăciunea Domnească, 5, PG 44, col. 1184, PSB 29, p. 445. KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, p. 153-156. 68 IDEM, Marele Cuvânt Catehetic, 8, PG 45, col. 36, PSB 30, p. 302-303. 69 IDEM, Contra lui Eunomie, III, 6, PG 45, col. 797-800. 70 KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, p. 159-160.

116

„ţărâna din noi” se uneşte cu stihiile înrudite ei.71 Când omul este depărtat de Dumnezeu, el se află deja sub stăpânirea morţii, chiar dacă teoretic nu a murit încă. De fapt, în această stare de stăpânire a morţii se află întreaga omenitate, de la Adam şi până la Hristos. Înainte şi după moarte, omul este pradă morţii, după trup şi după suflet. Înainte de moarte, trupul său trăieşte o stare de stricăciune, iar după moarte, starea sa de descompunere se accentuează rapid. Sufletul său, căzut în starea de păcătoşenie, este deja mort, iar după moarte, el rămâne despărţit de Dumnezeu şi departe de orice speranţă de nemurire. Iată cum înstrăinarea omului de Dumnezeu, prin păcat, încă din timpul vieţii, aduce cu ea drept consecinţe moartea spirituală şi cea fizică.72

Sfântul Grigorie al Nyssei ne cheamă să vedem „capetele” existenţei noastre pământeşti. Înainte de naştere şi după moarte sunt stări ce nu ţin nicidecum de „legile firii noastre”. „Dacă ne uităm la ambele capete ale vieţii omeneşti, atunci înţelegem şi de unde venim şi încotro ne ducem: în dureri se naşte omul, în dureri se sfârşeşte”.73 Între viaţă şi moarte există o legătură directă. Căci viaţa se continuă şi după moarte, într-o altă formă, aşa cum şi moartea sufletului survine încă în vreme ce trupul este viu, prin păcat şi rupere a comuniunii cu Dumnezeu. Viaţa la care Dumnezeu ne cheamă este nemărginită şi totuşi moartea o poate mărgini, aşa cum moartea poate fi şi o putere pozitivă, eliberându-ne pentru viaţa veşnică.74 Înmulţirea oamenilor şi nemurirea Firea noastră omenească, prin felul cum ea a fost creată de Dumnezeu, stă la mijloc între firea dumnezeiască şi firile cele netrupeşti ale îngerilor, pe de o parte şi vietăţile necugetătoare, pe de altă parte. De la Dumnezeu am primit cugetare, judecată, dar după trup ne asemănăm cu cele necugetătoare.75

După ce Adam a călcat porunca primită de la Dumnezeu şi a căzut din viaţa pe care o ducea în rai, omul a primit posibilitatea să crească şi să se înmulţească, asemenea celor necuvântătoare. Dar distincţia dintre bărbat şi 71 De aceea, Sfântul Părinte ne întreabă: „Dacă sufletul este altceva, cu totul deosebit, atunci în ce loc ar putea presupune judecata noastră că se află el?… În lume nu există niciun loc în care sufletul să se poată sălăşlui într-un mod corespunzător firii sale” - SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, Despre suflet şi înviere, PG 46, col. 20-21, PSB 30, p. 350-351. 72 KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, p. 161-165. 73 SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, Marele Cuvânt Catehetic, XIII, PG 45, col. 45, PSB 30, p. 308. 74 PAUL PLASS, Transcendent time and eternity in G.N., în rev. Vigiliae Christianae 34, North - Holland Publishing Company 1980, p. 185. 75 SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, La facerea omului, 16, PG 44, col. 181, PSB 30, p. 48.

117

femeie nu este o parte a chipului divin, după care omul a fost creat. Căci la învierea de apoi, această distincţie va fi depăşită. În Hristos nu există bărbat şi femeie.76 Nădejdea nemuririi omului Utilizând greşit libertatea dăruită lui de către Creatorul său, Adam calcă porunca divină. Consecinţa acestei greşeli liber consimţite este moartea. Dar omul a fost făcut bun, pe când moartea nu este nicidecum ceva bun, ea nu provine de la Dumnezeu, nu este o parte constitutivă a firii omeneşti, ci este o stare nefirească. Moartea este înţeleasă de către Sfântul Grigorie al Nyssei ca rezultat al afirmării în mod greşit a voinţei libere, în afară de porunca şi voinţa lui Dumnezeu şi împotriva mişcării fireşti a omului spre bine. Este oarecum o legare a omului de pământ şi de cele pământeşti.77

Hainele, tunicile de piele adăugate omului după căderea sa nu sunt pur şi simplu o pedeapsă, ci şi o dovadă a iconomiei proniei divine. De aceea, ele nici nu sunt veşnice, ci au în vedere posibilitatea refacerii, a revenirii omului la starea sa de nemurire, în vederea căreia fusese creat iniţial.

În lucrarea Sfântului Părinte cu titlul „Nu trebuie să plângem pe cei ce au adormit în credinţă” (PG 46, col. 497-538), el arată care este pentru creştin adevăratul bine, ce niciodată nu se pierde. Bunurile lumii prezente sunt nesigure şi nu pot fi cele adevărate. Căci adevărate sunt numai cele dumnezeieşti şi nestricăcioase, care rămân însă inaccesibile în această viaţă. Prin urmare, moartea, care deschide calea de acces a omului spre acele bunuri, trebuie privită altfel. Atunci de unde vine teama de moarte? Sau poate de plâns nu sunt cei care mor, ci tocmai cei care trăiesc şi încă sunt vii? În viaţa aceasta prezentă suntem amăgiţi de tot felul de plăceri, legate de simţuri şi ele ni se par a fi adevăratele bunuri. De aceea, ne este teamă să nu fim privaţi de ele. Suntem ca nişte copii, ce plâng când sunt îndepărtaţi de la pieptul mamei lor. Dar Sfântul Grigorie al Nyssei priveşte lucrurile dintr-o perspectivă mult mai largă, creştină, potrivit căreia viaţa aceasta şi viaţa ce va 76 „Viaţa de dinainte de păcat era un fel de viaţă îngerească. De aceea şi reîntoarcerea vieţii noastre la vechea ei stare ne face asemenea îngerilor… Dumnezeu a rânduit pentru firea noastră ceva mai potrivit stării de după alunecarea noastră în păcat: în loc să rămânem la vrednicia îngerească, El ne-a îngăduit să transmitem viaţa de la unii la alţii, întocmai ca dobitoacelor şi ca vietăţile necugetătoare” – IBIDEM, 17, PG 44, col. 189, PSB 30, p. 51-53. KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, p. 125-128. 77 „Omul a ajuns să guste răul în urma unui gest liber al voii sale, introducând, pentru o clipă de plăcere, răul în sângele său, ca pe un fel de otravă, în care s-a amestecat miere şi căzând pentru această pricină din fericirea cuvenită unor fiinţe lipsite de patimi, fiind mânaţi de acum numai spre răutăţi. Din aceste pricini se întoarce omul iarăşi în pământ, ca un ciob de lut ajuns netrebnic” – IDEM, Marele Cuvânt Catehetic, 8, PG 45, col. 33, PSB 30, p. 301.

118

să fie sunt de fapt doar două clipe ale unei singure realităţi, în care noi oamenii creştem, ne dezvoltăm, evoluăm de la floare la fruct. Moartea ne introduce însă într-o nouă viaţă, prin care trecem dincolo de stadiul copilăriei, dându-ne posibilitatea de a înflori în noi toate simţirile duhovniceşti ale omului nou. Prin moartea trupească, Dumnezeu ne eliberează pe noi oamenii din starea de mortalitate în care ne aflăm, după căderea în păcat, eliberează întreaga umanitate din stăpânirea morţii, din starea de viaţă muritoare şi de despărţire de Dumnezeu. Acum îmbrăcămintea aceea a tunicilor, a hainelor de piele moartă, îşi arată rolul ei. Tocmai pentru că îmbrăcămintea aceasta permite moartea noastră, a oamenilor, ea împiedică păcatul să rămână veşnic în firea noastră omenească. Aşadar, primind veşmintele de piele moartă, omul intră în planul proniei divine, prin care Dumnezeu ne vindecă de durerea păcatului şi a morţii aduse de păcat.

Deodată cu tunicile de piele, omul primeşte posibilitatea de a se înmulţi şi apare distincţia genurilor, bărbat şi femeie. Înmulţirea oamenilor pe cale naturală, oferită de Dumnezeu oamenilor, prin binecuvântarea dată lor de a creşte şi a se înmulţi, constituie o lucrare a lui Dumnezeu şi nu poate fi socotită ca rea prin ea însăşi. Naşterea urmaşilor lui Adam, după modul cunoscut tuturor, este aşadar o modalitate dată de Creatorul nostru pentru nemurirea neamului omenesc şi pentru protejarea vieţii pe pământ.78 Mortalitatea este contracarată, iar căsătoria şi naşterea de prunci compensează împuţinarea oamenilor, datorată morţii lor. Naşterea de prunci face ca puterea morţii să slăbească, cu toate că ea continuă să împuţineze zi de zi neamul omenesc. Iar moartea, care face ca vieţuirea oamenilor în păcat să nu fie nelimitată în timp, devine ea însăşi un mod înţelept prin care Dumnezeu lucrează, aşa cum un medic priceput lucrează asupra pacienţilor săi prin medicamente potrivite, ca să îi vindece.

Să ne imaginăm apoi climatul spiritual al epocii în care Sfântul Grigorie al Nyssei îşi desfăşoară activitatea, marcat de disputele stârnite de ereticii manihei şi gnostici, ce socoteau nunta şi familia ca fiind ceva rău. Faţă de aceştia, el subliniază că nunta şi familia, din care rezultă naşterea de prunci şi creşterea lor sunt chiar o binefacere, pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă, cu scopul de a face omenirea să se dezvolte, înaintând spre ţelul ei: mântuirea. Şi chiar dacă moartea lucrează neîncetat împotriva neamului omenesc, nunta, familia, naşterea de prunci zădărnicesc lucrarea morţii şi firea omenească reuşeşte astfel să completeze lipsurile lăsate de moarte.79 78 KIRIAKOU VATSIKOURA, Sensul…, p. 166-170. 79 „Întreaga rânduială a mădularelor organice are un singur scop: menţinerea omului în viaţă…, făcând parcă ineficace şi fără urmări desele atacuri ale morţii împotriva noastră, întrucât firea pretutindeni întregeşte iarăşi ceea ce lipseşte” - SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, Marele Cuvânt Catehetic, 28, PG 45, col. 73, PSB 30, p. 326.

119

Felul în care Dumnezeu l-a creat pe om este în corespondenţă directă cu ţelul creării lui: desăvârşirea omului. „Când la început a fost adusă la existenţă firea creaţiunii prin puterea dumnezeiască, fiecare făptură a primit sfârşitul legat nemijlocit de început, în toate cele ivite din nefiinţă în existenţă, apărând deodată cu începutul, desăvârşirea. Iar una din cele create e şi fiinţa omenească. Deci, după asemănarea celorlalte, nici ea nu a înaintat de la creaţiune treptat spre desăvârşire, ci de la prima ivire în existenţă a fost plăsmuită spre desăvârşire. Căci Scriptura spune de om că a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Aşadar, din chiar clipa facerii noastre de către Dumnezeu, noi oamenii am fost creaţi spre desăvârşire. Însă ne-am „predat” morţii, alipindu-ne de păcat, abandonând stăruinţa în bine. Refacerea acestui drum nu se realizează dintr-o dată, ci „lepădând pe încetul, printr-o succesiune şi într-o ordine, împătimirea de cele contrare”. În primul moment al creaţiei noastre, „nu era nimic care să împiedice desăvârşirea firii să se săvârşească odată cu apariţia ei, neexistând răutate”. Acum însă omul se luptă cu „împătimirea materială”, încercând să alunge încetul cu încetul răul din viaţă, „răzându-l ca pe o coajă ce o învăluie, prin vieţuirea mai aleasă”.80

Distincţia între bărbat şi femeie nu este o condiţie pentru transmiterea vieţii în neamul omenesc, ci este o modalitate de transmitere, dată de Dumnezeu oamenilor. Dacă nu ar fi căzut în păcat, omul primordial ar fi putut să transmită viaţa sa urmaşilor şi în alt mod decât cel actual cunoscut, de pildă într-un mod „îngeresc”. Faptul că oamenii sunt împărţiţi în bărbaţi şi femei şi împreună-vieţuind dau naştere la prunci, înmulţind neamul omenesc, face ca viaţa lor să se transmită la generaţiile viitoare, tocmai în nădejdea dobândirii mântuirii. Omului i se dă voie să aibă experienţa păcatului, să guste din amarul vieţii, pentru ca astfel el să se întoarcă liber spre Dumnezeu.81

Pe calea mântuirii neamului omenesc, Întruparea Fiului lui Dumnezeu apare ca fiind salvarea omenirii de la moarte şi ca speranţa dobândirii nemuririi. Viaţa noastră omenească pare să se sfârşească odată cu moartea, dar ea se îndreaptă spre renaşterea la o nouă viaţă. Naşterea noastră şi moartea ţin de planul existenţei create, pe când renaşterea este victoria

80 IDEM, La Cântarea Cântărilor, 15, PG 44, col. 1109, PSB 29, p. 325. 81 „Întrucât procesul de împlinire a firii omeneşti fusese prevăzut de atotştiinţa lui Dumnezeu să treacă şi prin acest fel de înmulţire ca al animalelor, Dumnezeu…, văzând că acest fel de înmulţire devenise necesar pentru om din pricina înclinării lui spre cele de jos, a rânduit de mai înainte … încât, odată cu venirea pe lume a sufletelor, se va stabili şi durata fiecăruia, până ce, dintr-o dată, se va întrerupe şi trecerea timpului şi anume la o dată când nu va mai fi de folos pentru naşterile neamului omenesc” - IDEM, La facerea omului, 22, PG 44, col. 205, PSB 30, p. 62.

120

asupra morţii. Pentru noi creştinii, renaşterea aceasta înseamnă o nouă viaţă în Hristos, rod al morţii şi al Învierii Lui pentru noi. Astfel, murim pentru viaţa muritoare şi înviem pentru viaţa veşnică. Dar ca să înviem, trebuie să murim, aşa cum, ca să murim, trebuie să ne naştem şi să trăim. Concluzii Viaţa şi moartea nu sunt două teme distincte, ci constituie o singură temă, esenţială pentru fiecare dintre noi. Sfântul Grigorie al Nyssei, în lucrările sale, ne ajută să înţelegem mai bine acest subiect. Pentru el, moartea este caracteristică întregii firi create, se află sădită în firea lucrurilor. La „capetele” existenţei create, la „începutul” şi la „sfârşitul” ei se află moartea. Creaţia este adusă de la neexistenţă la existenţă. Neexistenţa de dinainte de creaţie precede momentul venirii la existenţă. Dar moartea, care aduce şi ea neexistenţa, ca descompunere a ceea ce a existat vreodată, este o stare diferită de neexistenţa iniţială. Viaţa este aducerea creaţiei de la neexistenţă la existenţă. Moartea este opusul vieţii, ca lipsă a existenţei, ca neexistenţă. Şi în acest caz, se poate spune că moartea preexistă deci creaţiei şi tot la moarte se întoarce creaţia, căci toate cele create au un început şi un sfârşit. Şi astfel, lumea creată nu poate fi înţeleasă decât raportată la moarte, căci viaţa şi moartea coexistă în lăuntrul creaţiei. Dar viaţa poate fi gândită doar raportându-ne la Dumnezeu, Cel ce dă viaţă la toate. Din momentul în care orice existenţă trupească îşi începe periplul prin viaţă, ea intră pe un drum, pe o cale ce duce, în mod necesar, la moarte, la descompunere, căci este stricăcioasă şi schimbătoare. Aşadar, moartea este legată nedespărţit de creaţie. Ea lucrează în hotarele timpului şi spaţiului. Creaţia este muritoare, pe când Creatorul nu este prin firea Sa în niciun fel muritor, rămânând nesupus schimbării. Dumnezeu este necreat, dar, prin voinţa Sa, aduce de la nefiinţă la fiinţă întreaga creaţie.

Dumnezeu este nemuritor şi vrea ca şi creaţia Sa să evite şi să depăşească moartea. Sfântul Grigorie al Nyssei insistă într-un mod distinct asupra atributului nemuririi divine. Omul a primit posibilitatea de a depăşi moartea, având în faţă perspectiva desăvârşirii şi a asemănării cu Creatorul lui. Vorbind adesea despre „chipul” lui Dumnezeu din om, Sfântul Grigorie al Nyssei are în vedere posibilităţile oferite omului ca să-şi depăşească condiţia de creatură trecătoare şi să trăiască în comuniunea cu Dumnezeu, în perspectiva nemuririi. El nu vede moartea ca fiind sfârşitul omului, căci „pentru nemurire a fost zidită firea”. Omul nu a fost făcut de Creatorul său, dintru început, prin firea sa, nemuritor. Nu a fost făcut nici muritor, fiindcă Dumnezeu nu poate fi cauza morţii din lume. De fapt, în raiul primordial, moartea nu exista. Ea s-a abătut asupra protopărinţilor doar atunci când ei au călcat legea. Când spunem că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, înţelegem în acest chip şi darul nepreţuit al nemuririi. Avem sădită în firea

121

noastră posibilitatea dobândirii nemuririi, a depăşirii morţii, raportându-ne viaţa la Dumnezeu Cel nemuritor şi nestricăcios.

Călcând porunca primită de ei de la Dumnezeu, primii oameni au fost „despuiaţi” de fericirea pe care o primiseră de la Făcătorul lor. Şi astfel, „Dumnezeu le-a dat oamenilor să poarte haine de piele”, „tunici de piele”, în sens de „capacitatea de a muri”. Şi pentru că haina este ceva care se îmbracă „numai pe dinafară”, fără a face parte din trupul nostru, dar aducându-i trupului folos, chiar dacă nu este „inerentă firii sale”, tot astfel „moartea nu a fost dată omului pe vecie”.

Păcatul lui Adam îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, singurul care este neschimbat şi nemuritor. Omul, pierzând participarea sa la bine, pierde şi nemurirea. Modul său muritor de a exista nu înseamnă că omul se întoarce la inexistenţa din care a fost adus de Creatorul său, ci pur şi simplu înseamnă un alt mod de existenţă a noastră, distinctă de cea a primilor oameni, în rai. Moartea, ce se abate asupra primilor oameni şi asupra întregului neam omenesc, după neascultare şi pedeapsă, este o altă formă de existenţă a oamenilor, ce influenţează deopotrivă trupul, ca şi sufletul lor.

Moartea are un mod al lucrării ei asupra oamenilor de la căderea lui Adam şi până la Întruparea Fiului şi o cu totul altă prezenţă şi lucrare din momentul venirii „noului Adam”82. Abstract: Life and Death since Adam to Christ, in Thinking of Saint Gregory of Nyssa Life and death are not two distinct themes, but are a single one, essential for every one of us. Saint Gregory of Nyssa, in his works, helps us to better understand this subject. For him, death is characteristic for all created beings. Creation is mortal, as the Creator is not, in any way, through Its nature, mortal. Death has a way of its work on humans since Adam`s falling until the Becoming of the Son and a totally different presence and work since the moment of „New Adam’s” coming.

82 Tema aceasta se continuă cu studiul: Biruinţa morţii prin Hristos, perspectivă a vieţii veşnice, în gândirea Sfântului Grigorie al Nyssei într-un număr viitor ar revistei Mitropolia Olteniei.