cuprins - · pdf filecuprins prefaţă 9 setea — dorinþa arzãtoare...

Aşa vorbeşte Domnul: „Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui.Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte…“

IEREMIA, 9:23-24

CUPRINS

Prefaţă 9

SETEA — Dorinþa arzãtoare dupã Dumnezeu Naºterea din nou 13 Însetat lângã izvor 27

CREDINÞA — Când Dumnezeu pare absent, indiferent sau chiar ostil Posibilitatea îndoielii 39 Credinþa sub foc 55 Credinþa are douã mâini 71 Trãind prin credinþã 85 Stãpânirea lucrurilor obiºnuite 99

DUMNEZEU — Contactul cu nevãzutul Cunoscându-L pe Dumnezeu sau pe oricine altcineva 115 Profilul personalitãþii 133 În Numele Tatãlui 145 Piatra Roseta 159 Intermediarul 173

UNIUNEA — Un parteneriat între pãrþi egale Transformarea 189 Scãpat de sub control 203 Pasiune în deºert 217 Amnezie spiritualã 231

CREªTERE — Etape înspre dezvoltare Copilul 249 Adultul 265 Pãrintele 279

RESTAURAREA — Finalitatea relaþiei Paradisul pierdut 295 Ironia lui Dumnezeu 307 O cãsãtorie aranjatã 319 Roadele chinului de Vineri 331

P R E FA Þ Ã

Î ntr-un anumit fel, pot spune că am scris această carte încă din prima zi în care am simţit foamea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi ea

pare fundamentală, dar multe dintre reţetele pe care le-am aplicat nu mi-au adus satisfacţia dorită. Creştinii propovăduiesc promisiunea strălucitoare a unei „relaţii personale cu Dumnezeu“, dorind să arate că a-L cunoaşte pe Dumnezeu se aseamănă cu procesul cunoaşterii unei fiinţe umane. Cu toate acestea, într-o zi se lasă o perdea grea, perdea care separă invizibilul de vizibil. Cum pot avea o relaţie personală cu o fiinţă de care nu sunt sigur că există? Ori există posibilitatea de a fi sigur? Am început să scriu cartea într-un proces progresiv, pornind de la îndoială înspre credinţă, ca o reluare a pelerinajului meu. Celor care se tem de capcanele spiritualităţii sau au avut unele experienţe negative în biserică le sugerez să citească atât de mult cât pot din această carte şi apoi să se oprească. Am planificat să scriu o altă carte care să abordeze mai practic aspectele relaţiei, cum ar fi comunicarea cu Dumnezeu. Nu pot uita afirmaţia lui C.S. Lewis: avem o nevoie mai mare de a ne aminti decât de a fi instruiţi. În fond, nu fac decât să abordez cele mai vechi întrebări ale experienţei creştine, întrebări care fără îndoială că i-au chinuit pe creştinii din primul secol la fel de mult cum ne chinuie şi pe noi, cei din secolul douăzeci şi unu. Datorită anumitor sensibilităţi, voi menţiona de asemenea că în mai multe ocazii am folosit pronumele masculin pentru Dumnezeu. Evident, ştiu că Dumnezeu este invizibil şi nu are părţi fizice (motivul principal al scrierii acestei cărţi), iar absenţa unor pronume neutre adecvate nu face decât să ducă la situaţii nefericite. Îmi displac toate soluţiile care

9

Îl fac pe Dumnezeu să fie mai abstract şi mai puţin personal dar, datorită limitelor limbajului, voi apela la soluţia biblică a folosirii pro-numelor masculine. Editorul meu, John Sloan, a fost alături de mine şi, cu toate aces-tea, drumul editorial a fost mult mai dificil decât altădată. Uneori John mi-a atras atenţia asupra unor părţi slabe ale materialului, fiind nece-sare săptămâni de muncă pentru a le corecta, dar modul lui de abordare a fost întotdeauna încurajator şi dătător de speranţă. Un editor bun, am învăţat acest lucru din experienţă, este în mare parte terapeut sau asis-tent social. Bob Hudson şi mulţi alţii de la Zondervan au trecut ulterior manuscrisul prin etapele electronice, iar asistenta mea, Melissa Nichol-son, mi-a făcut servicii deosebit de preţioase. O schiţă a acestei cărţi am trimis-o cititorilor încă din primele etape ale scrierii ei, iar manuscrisele pline de corecturi şi însemnări pe care le-am primit m-au convins că o relaţie cu Dumnezeu este subiectivă şi la fel de diferită pe cât de diferiţi sunt oamenii care o stabilesc. Doresc să le mulţumesc lui Mark Bodnarczuk, Doug Frank, David Graham, Kathy Helmers, Rob Muthiah, Catherine Pankey, Tim Stafford, Dale Suderman şi Jim Weaver pentru opiniile lor valoroase. Ei m-au ajutat nu numai în privinţa conţinutului cărţii, ci şi a structurii şi a conceptului general. Încă de la scrierea primelor schiţe m-am simţit prins ca într-un labirint, dar ei m-au ajutat să găsesc direcţia, astfel încât am reuşit să ies din el. Unul dintre aceşti cititori mi-a scris: „În concluzie, drag prieten, fii curajos şi lasă ca această carte să fie la fel ca toate cărţile religioase, un indicator imperfect care nu prezintă o imagine suficient de corectă despre Cel care ne permite totuşi să Îl prezentăm, deşi o facem slab, uneori stângaci, dar plin de dragoste.“ Pot spune din toată inima Amin! acestor cuvinte.

PA R T E A Î N T Â I

SeteaDorinþa arzãtoare dupã Dumnezeu

Î mpreună cu soţia mea am vizitat mai demult Peru, ţară în care Janet şi-a petrecut copilăria. Am fost la Cuzco şi la Machu Picchu pentru

a vedea relicvele marii civilizaţii incaşe care, fără să beneficieze de ajutorul alfabetului sau al cunoaşterii roţii, a avut realizări deosebite. Pe platoul plin de iarbă de lângă Cuzco ne-am aşezat lângă un zid con-struit din blocuri cenuşii de câte şaptesprezece tone fiecare. „Blocurile de piatră pe care le vedeţi au fost tăiate manual şi asam-blate în zid fără mortar — atât de precis încât nu se poate introduce nici o bucată de hârtie între ele, s-a lăudat ghidul nostru peruvian. Nici laserele moderne nu pot executa tăieturi atât de precise. Nimeni nu ştie cum au realizat incaşii acest lucru. Bineînţeles că acesta este motivul pentru care Erick von Daniken a sugerat în cartea sa Chariots of the

13

C A P I T O L U L

Î N T Â I

N A ª T E R E A D I N N O U

Oh, Dumnezeule, nu Te iubesc, nici nu doresc să Te iubesc, dar vreau să doresc să Te iubesc!

TEREZA DE AVILA

Gods (Carele zeilor) că o civilizaţie avansată din spaţiul extraterestru i-a vizitat pe incaşi. Cineva din grup a întrebat despre modul în care au fost transportate aceste blocuri masive pe terenul muntos fără ajutorul roţilor. Incaşii nu au lăsat nimic scris, ceea ce a dus la naşterea multor întrebări. Ghidul nostru şi-a mângâiat bărbia meditând adânc şi apoi s-a înclinat spre noi ca şi cum urma să ne divulge un secret important: „Ei bine, iată cum a fost…“ Liniştea s-a aşternut peste grup. Rostind fiecare cuvânt cu grijă, ghidul a spus: „Ştim care au fost uneltele, dar nu ştim care au fost instrumentele.“ Pe faţa lui arsă de soare s-a aşternut un zâmbet de satisfacţie. În timp ce-l priveam cu insistenţă, aşteptând şi alte explicaţii, ghidul s-a întors brusc şi şi-a continuat turul. Acest răspuns criptic venit din partea lui voia să însemne rezolvarea puzzle-ului. În zilele următoare, ca răspuns la alte întrebări ale membrilor grupului, a repetat aceeaşi frază, care probabil pentru el avea o semnificaţie ce nouă ne scăpa. După ce am plecat de la Cuzco, cuvintele lui au devenit gluma favorită a grupului. Când cineva punea o întrebare, de exemplu dacă va ploua după-amiază, primea acelaşi răspuns cu un pronunţat accent spa-niol: „Ştim care au fost uneltele, dar nu ştim care au fost instrumen-tele.“ Această expresie enigmatică mi-a venit în minte atunci când am participat la o întâlnire cu unii colegi de la colegiul creştin. Deşi nu ne mai văzusem de douăzeci de ani, am trecut repede de la discuţiile de convenienţă la niveluri profunde de intimitate. Toţi fuseserăm frământaţi de probleme legate de credinţă, dar afirmam cu bucurie că suntem creştini. Toţi am cunoscut durerea. Am vorbit despre noutăţile apărute în vieţile noastre, am vorbit despre copii, cariere, diplome şi schimbări de domiciliu. Apoi discuţiile au luat o turnură mai întunecată: s-a vorbit despre părinţi cu boala Alzheimer, despre colegi de clasă divorţaţi, despre boli cronice, căderi morale, copii molestaţi de angajaţi ai bise-ricilor. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că acum Dumnezeu ocupă un loc mult mai important în vieţile noastre decât în anii de colegiu. Dar

Î N C Ã U TA R E A D U M N E Z E U L U I N E V Ã Z U T

14

când ne-am amintit de cuvintele pe care le foloseam atunci pentru a ne descrie experienţele spirituale, ele ni se păreau acum aproape neinteli-gibile. Cu aproape douăzeci şi cinci de ani în urmă am studiat la cur-surile de teologie despre viaţa plină de Duhul Sfânt, despre păcat şi despre natura firii pământeşti, despre sfinţire şi despre viaţa din belşug. Dar nici una dintre aceste doctrine nu s-a aplicat aşa cum am anticipat atunci. A vorbi despre extazul spiritual unei persoane care îşi petrece toată ziua având grijă de un părinte morocănos, bolnav de Alzheimer, care udă patul în fiecare noapte este ca şi cum ai încerca să explici ruinele incaşe cu fraza: „Ştim care au fost uneltele, dar nu ştim care au fost instrumentele.“ Cuvintele folosite în biserică au tendinţa de a produce oamenilor confuzie. Pastorul spune: „Hristos Însuşi trăieşte în voi“ sau „noi sun-tem mai mult decât biruitori“ şi, cu toate că aceste cuvinte pot trezi dorin-ţele arzătoare ale sufletului, totuşi pentru mulţi oameni ele sunt dificil de aplicat la experienţele cotidiene. O persoană dependentă de sex le aude, se roagă pentru eliberare şi chiar în seara respectivă citeşte un e-mail de la Cindy sau Mary care îi promite că îi va împlini cele mai fierbinţi dorinţe. O femeie stă pe aceeaşi bancă, gândindu-se la fiul ei adolescent care este închis pentru consum de droguri. S-a străduit din răsputeri să fie un părinte bun, dar Dumnezeu nu i-a răspuns la rugă-ciuni. Îl iubeşte Dumnezeu mai puţin pe fiul ei decât îl iubeşte ea? Mulţi alţii nu mai frecventează biserica, printre aceştia numărându-se trei milioane de americani care susţin că sunt creştini evanghelici, dar nu merg niciodată la biserică. Poate că au participat cu entuziasm la un grup creştin, dar flacăra de atunci s-a stins fără să se reaprindă vreodată. Unul dintre personajele lui John Updike în A Month of Sundays (O lună de duminici) a remarcat: „Nu am credinţă. Sau, mai bine zis, am o credinţă, dar se pare că nu se aplică practic.“ Stau de vorbă cu astfel de oameni şi de la mulţi alţii primesc scri-sori în care-mi spun că viaţa spirituală nu a adus rezultate pe termen lung în cazul lor. Experienţele lor personale li s-au părut diferite de cele care le-au fost prezentate cu atâta încredere de la amvon. Spre surprinderea


15

mea, mulţi nu învinovăţeau biserica sau pe alţi creştini, ci se autoînvinovăţeau. Ca exemplu, citiţi această scrisoare primită din Iowa:

Ştiu că există un Dumnezeu: cred că El există, dar nu ştiu ce să cred despre El. La ce să mă aştept din partea acestui Dumnezeu? Intervine El atunci când I-o cer (deseori, rare-ori?), sau trebuie să accept sacrificiul Fiului Său pentru păcatele mele, să mă consider norocos şi să las lucrurile la acest nivel? Recunosc faptul că sunt un credincios imatur: că nu este realist ceea ce aştept de la Dumnezeu. Cred că am fost dezamăgit de prea multe ori astfel încât mă rog pentru tot mai puţine lucruri pentru a nu mai fi dezamăgit din nou. Cum ar trebui să fie o relaţie cu Dumnezeu? La ce să ne aşteptăm de la un Dumnezeu care spune că suntem prietenii Lui?

Întrebări confuze legate de relaţia cu Dumnezeu apar permanent în scrisorile pe care le primesc. Cum poţi să susţii o relaţie cu o fiinţă atât de diferită de toate celelalte, imperceptibilă pentru cele cinci simţuri? Mulţi oameni care sunt frământaţi de aceste întrebări îmi trimit scrisori, ele fiind probabil determinate şi de citirea cărţilor mele cu titlul Where is God When It Hurts? (Unde este Dumnezeu când sufăr? — publicată tot de Noua Speranţa; n.tr.) şi Disappointment with God (Dezamăgit de Dumnezeu). Unul dintre corespondenţi mi-a scris:

Am trecut prin doi ani extrem de dificili. Uneori mi s-a părut că voi ceda în faţa presiunilor. Toate aceste lucruri mi-au zdruncinat credinţa în Isus Cristos şi acum încă mai încerc să adun şi să pun la loc bucăţile sfărâmate ale unei credinţe care a fost odată de nezdruncinat. Mă întreb nu dacă Dumnezeu sau Isus există în realitate, ci dacă credinţa mea şi


16

ceea ce se numeşte „o relaţie personală“ sunt într-adevăr autentice. Analizez tot ce am spus şi am făcut cu privire la El şi mă întreb: „Am crezut într-adevăr tot ce am spus?“ De fapt, cum pot afirma că am credinţă în Dumnezeu când mă întreb permanent dacă El există cu adevărat? I-am auzit pe unii oameni spunând că s-au rugat lui Dumnezeu pentru unele lucruri, iar El le-a răspuns într-un fel sau în altul, dar atunci când eu vorbesc despre lucrurile „spirituale“ o fac numai pen-tru a impresiona pe cineva sau sunt pur şi simplu nesincer. Mă doare stomacul când mă gândesc la aceste lucruri. Mă întreb mereu: „Când voi înţelege în sfârşit? Când se va face lumină în mintea mea? Ce se întâmplă cu mine?“

Un altul mi-a trimis o scrisoare cu acelaşi ton demoralizat, întrebându-se dacă expresia „relaţia cu Dumnezeu“ are într-adevăr o semnificaţie reală. El mi-a scris despre bunicul lui, un om credincios care îşi petrecea zilele rugându-se, citind Biblia, citind cărţi creştine şi ascultând casete cu predici. Bătrânul abia mergea, aproape că nu mai auzea deloc şi lua permanent medicamente pentru alinarea durerilor cauzate de artrita de la şolduri. De la moartea soţiei sale a trăit singur, într-o stare aproape paranoică, îngrijorat de plata cheltuielilor de între-ţinere şi de economisirea curentului. „Când l-am privit, a scris nepotul său, nu am văzut un sfânt bucuros, în comuniune cu Dumnezeu, am văzut doar un bătrân obosit şi singur care abia aştepta să plece în Cer.“ El a citat apoi un pasaj din Garrison Keillor despre bătrâna mătuşă Maria: „Ştia că moartea nu era decât poarta de intrare în împărăţia în care Isus o va primi cu braţele deschise, în care nu va exista plâns sau suferinţă, dar până atunci ea era prea grasă, o durea inima şi locuia singură, având câţiva căţei obraznici, umblând împleticindu-se prin casa ei întunecată plină cu bibelouri chinezeşti şi ediţii vechi ale ziaru-lui Sunday Tribunes.“ Altul a fost şi mai concis: „Mă întreb dacă în metafora naşterii din nou nu m-am născut cu picioarele înainte.“


17

C a exerciţiu, în cadrul unui grup de discuţii de acum un deceniu la care am participat, am convenit să scriem fiecare o scrisoare

deschisă către Dumnezeu şi să o aducem la următoarea întâlnire. Nu cu mult timp în urmă, consultându-mi însemnările am dat peste scrisoarea mea:

Dragă Dumnezeule, Într-o discuţie pe care am avut-o cu o prietenă de-a lui Pattie, aceasta mi-a spus: „Nu te porţi ca şi cum ai avea un Dumnezeu viu.“ Aceste cuvinte m-au urmărit de atunci încoace. Mă port eu ca şi cum Tu eşti viu? Uneori te percep ca pe un fel de substanţă, un drog cum este alcoolul sau valiumul atunci când am nevoie de ajutor, de o trecere lină peste duritatea realităţii sau de alinarea sufe-rinţei. Uneori pot să-mi alin durerea trăirii în această lume gândindu-mă la lumea invizibilă şi în cele mai multe cazuri cred cu adevărat că ea există şi este la fel de reală ca şi această lume a oxigenului, a ierbii şi a apei. Dar cum abordez procesul invers, cel al permiterii intrării realităţii Tale — intrării Tale — în viaţa mea de zi cu zi pentru a-i transforma monotonia paralizantă şi pentru a mă schimba pe mine cel de zi cu zi? Recunosc că am observat un progres. Acum te consider o Persoană pe care o respect, chiar o venerez, mai mult decât să mă tem de Tine. Acum îndurarea şi harul Tău mă impresionează mai mult decât sfinţenia şi măreţia Ta. Isus a făcut acest lucru pentru mine, cel puţin aşa cred. El Te-a îmblânzit, cel puţin suficient ca să putem trăi împreună în aceeaşi cuşcă fără ca eu să fiu obligat să mă refugiez permanent într-un colţ. El a făcut din Tine o Persoană atrăgătoare, demnă de a fi iubită. Mie îmi spun că m-a făcut pe mine atrăgător pentru Tine şi demn de a fi iubit de Tine. Este un lucru pe care nu l-aş fi putut face


18

niciodată singur, aşa că trebuie să Te cred pe Tine pe cuvânt. În cea mai mare parte a timpului aproape că nu-mi vine să cred acest lucru. Deci, cum să mă port? Ca şi cum Tu eşti viu? Cum pot celulele trupului meu, celule care transpiră şi ajung de multe ori în depresii, zvârcolindu-se în pat toată noaptea — cum pot ele să poarte splendoarea Dumnezeului universului într-un mod care poate fi observat de ceilalţi? Cum pot iubi măcar o singură persoană cu dragostea pe care ai adus-o Tu? Din când în când lumea Ta mă fascinează, Te iubesc şi am învăţat să mă descurc destul de bine în această lume, dar cum pot combina cele două lumi? S-ar părea că aceasta este rugăciunea mea: să cred în posibilitatea schimbării. Trăind în mine însumi, schimbarea este greu de observat. Atât de des mi se pare că este un comportament învăţat, ca şi adaptarea la un mediu, aşa cum afirmă oamenii de ştiinţă. Cum Îţi pot permite Ţie să mă schimbi în esenţa şi în natura mea, să mă faci mai asemănător cu Tine? Este acest lucru posibil? Este ciudat faptul că pot crede mai uşor în imposibil — în despărţirea apelor Mării Roşii, în Paşte — decât să cred în lucruri care par mult mai posibile: coborârea lentă, continuă a vieţii Tale în oameni ca mine, ca Janet şi Dave, ca Mary şi Bruce, Kerry, Janis ori Paul. Dumnezeule, ajută-mă să cred în posibil!

Îmi aduc aminte cât de uluit a fost prietenul meu Paul când mi-am citit scrisoarea în faţa grupului. A spus că i se pare foarte impersonală, distantă şi că aducea mai mult cu o tentativă de relaţie cu Dumnezeu. Descrierea mea nu se potrivea deloc cu intimitatea pe care o simţea el când se apropia de Dumnezeu. Gândindu-mă la reacţia lui, ajung să mă îndoiesc de mine însumi, să mă opresc şi să mă întreb ce mă califică să scriu o carte care investighează relaţia personală cu Dumnezeu. Odată un editor mi-a cerut să scriu o carte mai „pastorală“, însă nu i-am putut îndeplini cererea. Nu sunt un pastor, ci un pelerin afectat de îndoieli.


19

Nu pot scrie decât din această perspectivă, cea a unui pelerin, ase-mănător personajului descris de Frederick Buechner în cuvintele: „cel care se află pe drum, chiar dacă nu în mod necesar prea departe şi care are cel puţin o vagă idee, încă necoaptă despre Cel Căruia să-i mulţumească“. Aproape întreaga mea viaţă mi-am trăit-o în tradiţia protestantă care subliniază importanţa relaţiei personale şi m-am hotărât în cele din urmă să scriu această carte pentru că vreau să identific în primul rând pentru mine însumi cum se desfăşoară o relaţie cu Dumnezeu, nu cum ar trebui să se desfăşoare. Poziţia protestantă — omul care îl caută direct pe Dumnezeu, fără intermediul preoţilor, al icoanelor sau al altor elemente de legătură — este foarte potrivită pentru temperamentul unui scriitor. Cu toate că mai consult şi alte surse de informaţii şi mă folo-sesc de interviurile cu alţi oameni înţelepţi, în cele din urmă trebuie să rezolv această problemă singur, în solitudine, prin introspecţie, având în faţă coli albe de hârtie pe care să-mi consemnez gândurile. Acest lucru are propriile pericole, pentru că viaţa creştină nu trebuie trăită stând toată ziua singur şi meditând la ea. Când încep să scriu o carte, mă înarmez cu o macetă şi încep să defrişez jungla pentru a-mi croi propria cale, nu să o pregătesc pentru alţii, ci să găsesc un mod de abordare personal. Mă va urma cineva? M-am rătăcit? Niciodată nu cunosc răspunsurile la aceste întrebări în timp ce scriu, dar continui să mânuiesc maceta. Această imagine nu este însă chiar cea exactă. Pentru a-mi croi propriul drum folosesc o hartă alcătuită de mulţi alţii, „un nor aşa de mare de martori“ care m-au precedat. Frământările mele legate de cre-dinţă au totuşi un merit: ele provin dintr-o descendenţă foarte lungă şi selectă, deoarece găsesc exprimate în Biblie îndoieli şi frământări simi-lare. Sigmund Freud a adus acuzaţii Bisericii că pune în discuţie numai întrebări la care ştie răspunsurile. Unele biserici poate că procedează astfel, dar Dumnezeu cu siguranţă nu procedează aşa. În cărţi cum sunt Iov, Eclesiastul sau Habacuc, Biblia pune întrebări directe la care nu are răspunsuri.


20

În timpul investigaţiilor mele am descoperit faptul că marii sfinţi au întâlnit aceleaşi piedici, ocolişuri şi drumuri înfundate ca şi cele pe care le-am experimentat eu şi despre care au scris corespondenţii mei. Bisericile moderne au însă tendinţa de a prezenta mărturii ale suc-ceselor spirituale, niciodată ale eşecurilor spirituale, ceea ce îi face pe oamenii care se luptă cu îndoielile să se afunde şi mai mult. Cărţile şi casetele se ocupă şi ele în principal de victorii. Dar cercetaţi mai în profunzime istoria Bisericii şi veţi descoperi o altă poveste, total diferită, a celor care s-au străduit din greu să înoate împotriva curentului, asemenea somonului care vrea să-şi depună icrele. În cartea sa Confessions, sfântul Augustin a descris în detalii vii lenta lui trezire. „Aş vrea să fiu la fel de sigur de lucrurile pe care nu le pot vedea pe cât sunt de sigur că şapte plus trei fac zece“, a scris el. Nu a găsit niciodată această certitudine. Marele cărturar din Africa de Nord din cel de-al patrulea secol s-a luptat cu aceleaşi probleme pe care le înfruntă şi creştinii de astăzi: credinţa în invizibil şi învingerea neîn-crederii deranjante din biserică. Hannah Whitall Smith, a cărei carte The Christian’s Secret of a Happy Life (Secretul unei vieţi fericite a creştinului) i-a chemat pe milioanele de cititori din epoca victoriană să urce la un nivel superior al trăirii, nu a găsit nici ea fericirea. Soţul ei, evanghelist faimos, a inventat o nouă formulă a extazului care propunea satisfacerea dorin-ţelor spirituale prin emoţii sexuale. Mai târziu, s-a târât într-o viaţă de adulter şi a renunţat la credinţă. Hannah a rămas cu el, ajungând din ce în ce mai dezamăgită şi mai plină de resentimente. Niciunul dintre copiii ei nu a îmbrăţişat credinţa. Una dintre fiicele ei s-a căsătorit cu filozoful Bertrand Russell şi a devenit atee, la fel ca soţul ei. Modul în care Russell a descris-o pe soacra lui arată orice, numai o femeie victorioasă nu. Autorul contemporan Eugene Peterson a participat în adolescenţă la o conferinţă religioasă la care oamenii se întâlneau anual pe malul unui lac. Intensitatea trăirii spirituale era înălţătoare şi ei foloseau expresii


21

ca „viaţa mai profundă“ şi „a doua binecuvântare“. Studiind vieţile acelor oameni şi-a dat seama că nu exista aproape deloc continuitate între exuberanţa din timpul conferinţei şi viaţa lor de zi cu zi. „Mamele prietenilor noştri, care au fost imorale înainte, au rămas tot imorale. Domnul Billington, profesorul nostru de istorie care era venerat la cen-trul de conferinţe, nu şi-a infirmat niciodată renumele, fiind cotat ca unul dintre cei mai răi profesori din liceu.“ Am menţionat aceste eşecuri nu pentru a descuraja credinţa cuiva, ci pentru a adăuga o doză de realism propagandei spirituale care promite mai mult decât poate oferi. Într-un mod ciudat, chiar greşelile Bisericii au dovedit doctrina ei. Harul, la fel ca apa, curge spre locurile cele mai joase. Noi, cei din Biserică, avem umilinţa şi pocăinţa de oferit lumii, nu formula succesului. Simţindu-ne aproape singuri în societatea noastră preocupată numai de succes, recunoaştem că am greşit, greşim şi întotdeauna vom greşi. Biserica din anul 3000 va fi la fel de împovărată de probleme ca şi Biserica din anul 2000 sau 1000. De aceea ne întoarcem cu atâta disperare înspre Dumnezeu. „Creştinul are un mare avantaj faţă de ceilalţi oameni, a spus C.S. Lewis, nu pentru că este mai puţin căzut decât ei, nici pentru că este destinat să trăiască într-o lume căzută, ci pentru că ştie că este un om căzut într-o lume căzută.“ Recunoaşterea acestui adevăr este punctul meu de plecare în călătoria cunoaşterii lui Dumnezeu.

A tunci când am început să scriu această carte, am vizitat câţiva prieteni pe care îi respect ca şi creştini. Unii sunt conducători în

bisericile lor, iar alţii sunt cunoscuţi pe plan naţional, în timp ce alţii sunt cetăţeni obişnuiţi care muncesc la locuri de muncă seculare şi care-şi iau credinţa în serios. Le-am pus următoarea întrebare: „Dacă o persoană care-L caută pe Dumnezeu ar veni la tine şi te-ar întreba prin ce diferă viaţa ta de creştin de viaţa lui de necreştin moral, ce ai răspunde?“ Doream să aud dacă credinţa lor oferea şi altceva pe lângă


22

eşecurile şi visele nerealizate, poate chiar speranţa unei schimbări. Dacă nu, de ce să te mai deranjezi? Unii oameni au menţionat schimbări concrete. „Datorită lui Dum-nezeu nu am renunţat la căsnicia mea, în ciuda unor probleme grave, rămase nerezolvate“, a spus cineva. „Mi-a fost influenţat modul în care îmi folosesc banii, de asemenea caut modalităţi de a-i ajuta pe cei săraci şi acum nu mă mai gândesc numai la propriile mele dorinţe.“ O femeie care a supravieţuit unei confruntări înfricoşătoare cu un cancer la sân mi-a spus despre anxietăţile ei. „Nu am reuşit să nu mă îngrijorez cu privire la cancer şi cu privire la viitorul copiilor mei. Ştiu că îngrijorarea nu ajută, dar tot m-am îngrijorat. Cu toate acestea, am experimentat un fel de încredere fundamentală în Dumnezeu. Deşi acest sentiment poate duce în eroare, totuşi am crezut la un nivel foarte profund că Dumnezeu controlează situaţia. Unii consideră această încre-dere doar o cârjă, dar eu o consider credinţă. În fond, pentru o persoană cu handicap există ceva mai rău decât o cârjă: lipsa cârjelor.“ O altă persoană mi-a spus despre felul în care a simţit prezenţa lui Dumnezeu, despre sentimentul de a nu fi singur: „Am fost obligat să-mi plec urechea şi să mă străduiesc să-L aud pe Dumnezeu vorbind; uneori El vorbeşte cel mai bine prin tăcere, dar tot vorbeşte.“ Un bărbat mi-a spus că el poate vedea progresul spiritual numai dacă priveşte înapoi. „Ştiu că în cazul în care casa mea ar lua foc, primul lucru pe care m-aş grăbi să-l salvez ar fi jurnalul meu. Este averea mea cea mai preţioasă, istoria relaţiei mele cu Dumnezeu. Am trecut prin câteva momente dramatice, însă au existat şi momente intime. Citind acum, în retrospectivă jurnalul meu, pot vedea mâna lui Dumnezeu în viaţa mea.“ O infirmieră dintr-un azil de bătrâni mi-a vorbit despre rezultatele credinţei ei întâlnite la căpătâiul bolnavilor. „Am observat o diferenţă la modul în care abordează moartea familiile ce au credinţă. Desigur, şi ei îi plâng pe cei dispăruţi şi suferă, dar apoi se îmbrăţişează, cântă şi se roagă. Sentimentul terorii se diminuează. Pentru cei care nu au


23

credinţă, moartea este finală; pune capăt tuturor lucrurilor. Ei vorbesc doar despre trecut. Creştinii se încurajează reciproc ştiind că există şi un viitor.“ Probabil că răspunsul cel mai zguduitor l-am primit de la un prie-ten al cărui nume este binecunoscut în cercurile creştine. El are un program de radio difuzat pe scară naţională şi oferă sfaturi biblice solide în fiecare săptămână. Cu toate acestea, propria lui credinţă a fost zgu-duită în ultimii ani, mai ales după o boală care aproape că l-a doborât. Datorită rutinei de la radio, prietenul meu răspundea deseori la întrebări ca şi cum ar fi transmis în direct. Dar, de data aceasta, el a stat puţin pe gânduri înainte de a răspunde:

Nu îmi este greu să cred că Dumnezeu este bun. Întrebarea mea este: La ce este El bun? Am aflat nu cu mult timp în urmă că fiica lui Billy Graham a avut probleme în căsnicie. Familia Graham, împreună cu rudele, a plecat în Europa să se întâl-nească şi să se roage pentru acest cuplu. Până la urmă s-a ajuns tot la divorţ. Dacă rugăciunile lui Billy Graham nu au fost ascultate, ce rost mai are să mă rog eu? Privesc la viaţa mea — probleme de sănătate, conflictele pe care le are fiica mea, probleme în propria mea căsnicie. Strig la Dumnezeu după ajutor şi-mi este greu să-mi dau seama în ce fel răspunde El. Sincer vorbind, în care dintre lucruri putem depinde de Dumnezeu?

Întrebarea lui m-a lovit ca un glonte şi mi-a rămas mult timp întipărită în minte. Cunosc teologi care strâmbă din nas când aud astfel de expresii, considerând că este vorba de o credinţă egoistă. Cu toate acestea, cred că o asemenea întrebare reprezintă miezul celor mai multe cazuri în care oamenii au fost dezamăgiţi de Dumnezeu. În toate relaţiile noastre personale, cu părinţii, copiii, vânzătorii din magazine sau din benzinării, vecinii, credem că ştim într-o oarecare măsură la ce să ne aşteptăm. Dar de la Dumnezeu la ce să ne aşteptăm? În ce lucruri putem depinde de El în urma unei relaţii personale cu El?


24

T imp de doi ani, colegul meu de cameră de la colegiul creştin a fost Reiner, german de origine. Întors în Germania după absolvire,

Reiner a predat într-o tabără pentru oameni cu handicap. Acolo, folo-sindu-se de notiţele lui de la colegiu, a vorbit despre viaţa creştină victorioasă. „În ciuda scaunului cu rotile în care vă aflaţi, puteţi avea victorie şi o viaţă plină de satisfacţii. Dumnezeu trăieşte în voi!“ a spus el auditoriului său format din paraplegici, retardaţi mintal şi paralizaţi. Era tulburat de faptul că trebuia să se adreseze unor oameni care nu aveau control asupra muşchilor lor. Capetele lor se mişcau neregulat, se aşezau cu greutate în scaune, iar saliva li se scurgea din gură. Participanţilor la tabără le-a fost la fel de dificil să-l asculte pe Reiner. Unii dintre ei s-au adresat Gertei, directoarea taberei plângân-du-i-se că nu înţelegeau ce spune: „În acest caz, spuneţi-i că nu înţele-geţi“, le-a răspuns Gerta. O femeie mai îndrăzneaţă şi-a adunat tot curajul şi l-a înfruntat pe Reiner. „Este ca şi cum aţi vorbi despre soare, în timp ce noi ne aflăm într-o cameră întunecoasă şi fără ferestre, i-a spus ea. Nu înţelegem nimic din ceea ce ne spuneţi. Vorbiţi despre soluţii, despre florile de afară şi despre victorie. Aceste lucruri nu se aplică în vieţile noastre.“ Prietenul meu Reiner a fost zdrobit. Din punctul lui de vedere mesa-jul era foarte clar. În fond, cita din epistolele lui Pavel, nu-i aşa? Cu mândria rănită, s-a gândit să-i atace cu arme spirituale: „Ceva nu este bine, voi trebuie să creşteţi în Domnul, trebuie să biruiţi adversităţile.“ Însă după o noapte de rugăciune, Reiner le-a transmis un mesaj diferit. „Nu ştiu ce să vă spun, le-a spus el în dimineaţa următoare. Sunt

confuz. Fără mesajul victoriei nu ştiu ce să vă spun.“ A rămas tăcut şi a clătinat din cap. Femeia care a îndrăznit să-l înfrunte i-a vorbit din nou: „Acum te înţelegem, a spus ea. Acum sun-tem gata să te ascultăm.“


25

Conceptele creeazã idoli, numai admiraþia înþelege ceva.

GRIGORE DIN NISA

A flându-mă în vizită în Rusia în 1991, am participat pentru prima oară la o slujbă ortodoxă, slujbă care este astfel alcătuită încât să

exprime în mod sentimental misterul şi maiestatea închinării. Lumânări ascunse dădeau catedralei o lumină blândă şi misterioasă, ca şi cum zidu-rile cu stucatură erau sursa luminii, nu reflecţia ei. Aerul vibra de sune-tele guturale ale liturghiei ruseşti, intonate de un bas profund, iar tavanul reverbera sunetele care păreau că provin din podele. O slujbă durează între trei şi patru ore, timp în care închinătorii intră şi ies în voie. Nimeni nu-i invită pe participanţi „să-şi spună unii altora pace“ sau „să îi salute pe vecinii din dreapta şi din stânga cu un zâmbet“. Participanţii stau în picioare — nu există scaune sau bănci — şi îi urmăresc pe profesio-niştii care, după o mie de ani de liturghie neschimbată sunt într-adevăr foarte profesionişti.

27

C A P I T O L U L

D O I

Î N S E TA T L Â N G Ã I Z V O R

Comedia omenească nu mă atrage suficient de mult. Nu sunt în întregime din această lume… Sunt de altundeva. Merită efortul să găsesc acest altundeva dincolo de ziduri. Dar unde se află?

EUGENE IONESCO

Mai târziu în acea zi, însoţit de un preot şi de un reprezentant al asociaţiei Prison Fellowship, am vizitat o capelă din subsolul unei închisori din apropiere. Printr-un act de o îndrăzneală remarcabilă, un funcţionar comunist din fosta naţiune atee a permis construcţia capelei. Situată sub nivelul solului, capela era o oază de frumuseţe ascunsă într-o temniţă cenuşie. Deţinuţii au îndepărtat murdăriile adunate în subsol timp de şaptezeci de ani, au pus o podea de marmură şi au aşezat tablouri frumoase din sticlă. Erau foarte mândri de capela lor, pe atunci singura capelă existentă în închisorile din Rusia. În fiecare săptămână veneau preoţi de la o mănăstire să ţină o slujbă acolo şi cu această ocazie directorul închisorii permitea deţinuţilor să-şi părăsească celu-lele, fapt ce, desigur, garanta o frecvenţă foarte bună. Timp de câteva minute am admirat obiectele realizate manual din încăpere şi Fratele Bonifato ne-a arătat o icoană cu „Doamna noastră care îndepărtează tristeţea“. Ron Nikkel de la Prison Fellowship a remar-cat că trebuie să fi existat multă tristeţe în interiorul acestor ziduri, apoi s-a întors spre Fratele Bonifato şi l-a întrebat dacă poate rosti o rugă-ciune pentru deţinuţi. Fratele Bonifato a rămas nedumerit şi Ron a repetat: „Aţi putea rosti o rugăciune pentru deţinuţi?“ „O rugăciune? Doriţi o rugăciune?“ a întrebat Fratele Bonifato, iar noi am încuviinţat printr-o înclinare a capului. El a dispărut în spatele altarului de la capătul camerei. A adus o altă icoană cu Doamna noastră care îndepărtează tristeţea şi a aşezat-o pe un suport. Apoi a scos două suporturi pentru lumânări şi două vase pentru tămâie pe care le-a aşezat cu multă grijă la locurile lor şi le-a aprins. Mirosul lor dulce a umplut imediat încăperea. Şi-a dat jos pălăria şi hainele exterioare şi şi-a prins de mânecile negre nişte manşete aurite. În jurul gâtului şi-a pus un lanţ mare aurit, apoi un crucifix tot aurit, iar pe cap şi-a pus cu grijă o mitră. Înainte de fiecare acţiune făcea o pauză, săruta crucea sau făcea o mică genuflexiune. În cele din urmă a fost pregătit pentru rugăciune. Rugăciunea a însemnat o altă serie de ceremonialuri. Fratele Boni-fato nu rostea rugăciunea, ci o cânta, urmărind cuvintele dintr-o carte de liturghii de pe un suport. În cele din urmă, la douăzeci de minute


28

după ce Ron a cerut o rugăciune pentru deţinuţi, Fratele Bonifato a spus „Amin“ şi am ieşit din închisoare fiind întîmpinaţi de aerul proaspăt de afară. Pretutindeni în Rusia am întâlnit creştini apuseni care criticau vehement Biserica Ortodoxă. Recunoşteau că reverenţa, supunerea, veneraţia, toate acestea erau transmise într-un mod superb de către închinarea ortodoxă, însă Dumnezeul lor rămâne îndepărtat, abordabil numai după multe pregătiri şi numai prin intermediari, aşa cum sunt preoţii şi icoanele. Cu toate acestea, am plecat convins că am de învăţat ceva de la ortodoxie. Într-un regim comunist, care nu avea loc pentru Dumnezeu, pentru care omul era măsura tuturor lucrurilor, Biserica rusă a continuat să-L aşeze pe Dumnezeu în centru şi a supravieţuit celui mai hotărât atac ateu din istorie. Ştiam că Fratele Bonifato nu era un mistic dintr-o altă lume pentru că l-am văzut slujindu-i pe infractorii dintr-un loc care poate fi numit temniţă. Tradiţia lui l-a învăţat, însă, că nu-L poţi aborda pe Celălalt aşa cum îi abordezi pe cei de o seamă cu tine. Ritualul l-a ajutat să renunţe la dominaţia urgentului — cerinţele lucrării din închisoare — în favoa-rea liniştii al cărei ritm era ritmul eternităţii. Dacă Îl găseşti foarte uşor pe Dumnezeu, a sugerat Thomas Merton, poate că nu pe Dumnezeu L-ai găsit.

F izicianul John Polkinghorne, care şi-a dat demisia din postul său de la Cambridge pentru a fi ordinat ca preot anglican, a arătat care

este diferenţa dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea teologică. Ştiinţa acu-mulează progresiv dovezi: mai întâi Ptolemeu, apoi Galileo, Copernic, Newton şi Einstein. Fiecare dintre aceşti oameni de ştiinţă a clădit pe temelia celor dinaintea lui, astfel încât un om de ştiinţă obişnuit din ziua de astăzi are o cunoaştere mult mai corectă despre lumea fizică decât a putut să o aibă Sir Isaac Newton. Cunoaşterea lui Dumnezeu este total diferită. Fiecare întâlnire este unică şi individuală, la fel ca orice întâlnire dintre două persoane, astfel încât un mistic din secolul


29

al V-lea sau un imigrant analfabet Îl puteau cunoaşte mai profund pe Dumnezeu decât un teolog din secolul al XX-lea. Cu aroganţa unui cosmolog medieval, Carl Sagan obişnuia să facă afirmaţii despre ceea ce era imposibil să cunoască: „Cosmosul este tot ceea ce există şi tot ceea ce va exista.“ Dar nici chiar Sagan nu a rămas imun în faţa dorinţei de a intra în legătură cu Celălalt. În romanul său Contact, el vorbeşte despre guverne dispuse să cheltuiască o jumătate de trilion de dolari pentru a trimite un mesager într-o altă lume. Acest mesager, interpretat în film de Jodie Foster, a reuşit să stabilească într-adevăr un contact şi apoi s-a întors, dar informaţiile aduse nu au fost luate în considerare de oamenii de ştiinţă, însă au fost primite de masele largi de oameni. Romanul lui Sagan dezvăluie mai mult decât a fost în intenţia lui să spună. Creştinii susţin că există perioade, chiar dacă mai puţin dese decât îi lasă pe ceilalţi să creadă, când pot stabili un contact personal cu Cel care este Creatorul universului. „Am văzut lucruri care fac ca toate scrierile mele să nu mai facă nici cât o ceapă degerată“, a scris Thomas Aquinas despre o întâlnire de acest fel. În filmul Contact, Jodie Foster leneveşte lângă Antenele Radio Foarte Mari zi după zi, noapte după noapte, până când într-o zi aude nişte sunete deosebite în căşti, ceea ce o face să sară în picioare. Există ceva! Şi pentru creştini acest contact poate reprezenta un şoc. Referitor la acest lucru, C.S. Lewis a făcut următoarea afirmaţie:

Este un şoc să găsim viaţă acolo unde am crezut că sun-tem singuri. „Ai grijă, strigăm, este viu!“ Exact acesta este punctul în care mulţi oameni dau înapoi — şi eu aş fi proce-dat la fel dacă aş fi putut — însă constituie locul de împotmo-lire în creştinism. Un „Dumnezeu impersonal“ este bun şi sigur. Un Dumnezeu subiectiv al frumuseţii, adevărului şi binelui din minţile noastre, şi mai bun. O forţă vitală fără formă care izbucneşte prin noi, o putere imensă la dispoziţia noastră, cea mai bună situaţie. Dar Dumnezeu Însuşi viu, trăgând de partea cealaltă a frânghiei sau poate apropiindu-se


30

de noi cu viteza luminii, vânătorul, regele, soţul — este cu totul altă problemă. Vine timpul când copilul care se juca de-a hoţii tace brusc: oare s-au auzit paşi reali pe coridor? Vine timpul când oamenii care se jucau de-a religia („Căutarea omului după Dumnezeu!“) se dau brusc înapoi. Dar dacă-L găsim cu adevărat? Nu am vrut niciodată să ajungem la acest punct! Mai rău, dar dacă El ne găseşte pe noi?

Şi eu am trecut uneori prin astfel de frământări, suficient de puter-nice pentru a mă arunca în cinism şi revoltă, suficient de tari pentru a-mi zgudui întreaga viaţă şi pentru a mă direcţiona în altă parte. Disperat, lungi şi dureroase perioade de timp am stat cu căştile pe urechi, căutând să aud un mesaj din lumea cealaltă, tânjind după un contact care să mă liniştească, dar pe care nu am reuşit să-l captez. Ceva atât de fundamental ca Dumnezeul care ne-a creat ca să-L cunoaştem şi să-L iubim cum poate deveni atât de subtil şi ascuns? Dacă Dumnezeu, aşa cum le-a spus Pavel oamenilor sofisticaţi din Atena, a „făcut lumea“, adică întreaga creaţiune, pentru ca noi să-L căutăm şi să-L găsim, de ce nu se arată mai clar? Scriitorii Bibliei au locuit în „Ţara Sfântă“, unde tufişurile se aprindeau, stâncile şi vulcanii izbucneau în metafore şi stelele vorbeau despre măreţia lui Dumnezeu. Dar acum toate acestea nu mai sunt. Lumea supranaturală se pare că s-a ascuns, lăsându-ne numai cu ceea ce este vizibil. Setea după Dumnezeu, după contactul cu nevăzutul, foamea după dragostea unui Părinte cosmic care ne poate arăta că există o semnificaţie în această lume anevoioasă persistă sfidându-ne. Este de înţeles că noi, cei care trăim într-o lume materială, în tru-purile noastre acoperite de piele, dorim ca Dumnezeu să stabilească o legătură în această lume. Am vizitat impresionantul mormânt al Fecioarei din Guadeloupe, de lângă Mexico City. Într-o cameră, transformată în muzeu, se găseau multe afişe pe care se putea citi că Fecioara a apărut în anul 1531 într-un mod miraculos unui indian chiar în acel loc unde şi-a lăsat imaginea chipului ei pe haina lui, o zdreanţă care atârna spectaculos pe un perete. Se crede că ochiul fecioarei a


31

reţinut imaginea indianului, iar turiştii examinează cu atenţie imaginile mărite ale irisului fecioarei pentru a descoperi mica imagine a omului. Alte imagini mărite arată lobul urechii ei, pe care se spune că este inscripţionată Cântarea Cântărilor a lui Solomon. Mii de pelerini s-au perindat în acea zi, uitându-se cu atenţie la fecioară de pe un trotuar mobil care îi transporta lin prin muzeu, timp în care preoţii ţineau o misă dincolo de un perete de sticlă. Nu ştiu dacă Carl Sagan a vizitat Mormântul de la Guadeloupe, dar îmi pot imagina ce reacţie ar fi avut dacă ar fi făcut-o: oamenii îşi imaginează ceea ce doresc, ca o formă de proiecţie a dorinţelor pe care le vor împlinite. Tânjim după vizibilitate, sperând să aducem suprana-turalul la nivelul materialităţii noastre. În 1999 o imagine a lui Isus a apărut pe fereastra unui birou din Florida, putând fi zărită dintr-un anume unghi. A doua zi o procesiune de maşini lungă de câţiva kilom-etri a blocat tot traficul din zonă. Fiind creaturi alcătuite din oase şi sânge, ne pierdem răbdarea faţă de orice lucru care nu se manifestă conform condiţiilor impuse de noi. Alan Turing, unul dintre pionierii computerelor şi ai inteligenţei artificiale, a propus o metodă de a răspunde la întrebarea: „Pot compu-terele să gândească?“ Încercaţi să puneţi o tastatură şi un monitor de o parte a unui zid şi pe X (fie o persoană, fie un aparat) de cealaltă parte. Puneţi-i lui X o serie de întrebări şi aşteptaţi ca răspunsurile să apară pe monitor. Vă rog să scrieţi un sonet cu următorul subiect [menţionaţi subiectul]. Adunaţi 34957 cu 70764. Jucaţi şah? [Apoi puneţi o serie de probleme de şah.] Turing a sugerat că se poate spune despre o maşină că gândeşte dacă cel care a pus întrebările nu deduce din răspunsuri dacă X a fost o persoană sau o maşină. Când a scris acest articol în 1950, şansele în favoarea maşinii erau foarte mici. Acum inteligenţa artificială a avansat atât de mult încât computerele îi pot învinge pe cei mai buni jucători de şah din lume, iar programele de consiliere pot purta lungi conversaţii cu „clienţii“ lor. O maşină bine programată poate să-l înşele pentru un timp pe cel care pune întrebările.


32

Deoarece Dumnezeu rămâne invizibil, oamenii au tendinţa să-L remodeleze după imaginea lor. Conversaţii cu Dumnezeu conţine trei cărţi, toate de succes, citite de milioane de cititori avizi, despre care autorul susţine că i-au fost dictate de Dumnezeu. L-am întâlnit recent pe unul dintre fanaticii cărţilor şi i-am cerut să mi-l descrie pe dumn-ezeul în care crede. „Dumnezeu nu există în afara noastră, mi-a spus el. El este compusul tuturor energiilor bune din lume. Noi îl creăm pe Dumnezeu, noi toţi.“ Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu va putea trece niciodată testul lui Turing. Prin contrast, creştinii cred că Dumnezeu posedă toate caracteris-ticile personalităţii: este imprevizibil, relaţional, liber, inteligent, emoţional, uneori cooperant, alteori împotrivitor. Problema este cum să-L determinăm pe Dumnezeul din partea cealaltă a zidului să ne răspundă la întrebări. Nu va apărea nimic scris pe tastatură de mâna Lui. Dumnezeu nu este, spun oamenii de ştiinţă, verificabil pe căi empirice. Trebuie să credem în ceva — instinctul este la fel de puternic ca setea sau foamea — dar nu mai ştim în ce să credem. Teologia tradiţională li se pare unor oameni că se asemănă cu citirea unor reţete de mâncăruri celor morţi de foame — o sete neostoită.

F ilmul lui Woody Allen, Sleeper prezintă o scenă în care Woody, după ce a fost criogenat pentru a fi ulterior dezgheţat într-un secol

viitor, se uită la câteva poze vechi şi încearcă să-şi explice epoca locui-torilor lumii de peste două secole. El vorbeşte despre Richard Nixon şi Norman Mailer, apoi ajunge la un evanghelist faimos. „Billy Graham. A afirmat că L-a cunoscut personal pe Dumnezeu.“ Evident că cei prezenţi au râs, dar cine îi poate învinovăţi? O astfel de noţiune pare absurdă, dar nimic nu exprimă mai bine promisiunea care ne-a fost făcută. Dumnezeu este personal. O mare parte din teologia creştină, concepută în atmosfera rarefiată a filozofiei greceşti, ascunde acest fapt folosind expresii impersonale, cum ar fi „Temelia tuturor Fiinţelor“ sau


33

„Concluzia inevitabilă“ pentru a-L descrie pe Dumnezeu*. Dar Biblia, atât Vechiul cât şi Noul Testament, prezintă un Dumnezeu care ne influenţează şi care este influenţat de noi. „Căci Domnul are plăcere de poporul Său“, spune psalmistul (149:4); uneori Dumnezeu ajunge să fie jignit de poporul Său, spun profeţii. Personalitatea lui Dumnezeu transpare de pe aproape fiecare pagină a Bibliei. „Dumnezeu este dra-goste“, spune apostolul Ioan. „Oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu.“ Este greu să devii mai personal decât atât. Atunci de ce credem că este dificilă stabilirea unei relaţii perso-nale cu acest Dumnezeu? Uneori oamenii au tendinţa de a se ruga unor sfinţi locali care par mai accesibili şi mai puţin înfricoşători. Misticii protestanţi şi catolici ne-au îndemnat, însă, să stabilim o relaţie directă cu Dumnezeu, să conversăm cu Dumnezeu şi să-L iubim aşa cum iubim un prieten. Ascultaţi „cântările de laudă“ din bisericile moderne care seamănă cu cântecele de dragoste pop de la radio, numele lui Dumnezeu şi Isus înlocuind numele persoanei iubite. Aceeaşi tradiţie protestantă care ne îndeamnă să avem o intimitate mai mare cu Dumnezeu poate produce şi abuzuri. „L-am întrebat pe Dumnezeu despre ce să predic şi mi-a spus să nu vorbesc despre mân-drie, ci despre administrarea bunurilor pe care ni le-a dat.“ „Domnul mi-a spus că doreşte un nou centru medical în acest oraş.“ „Dumnezeu mi-a şoptit chiar acum că cineva din auditoriu se confruntă cu o căsnicie destrămată.“ Sunt convins că unele dintre aceste afirmaţii sunt amăgitoare, fiind folosite neglijent sau cu intenţia de a manipula. Expresiile ne demonstrează că există o conversaţie faţă în faţă care nu a avut loc, iar afirmaţiile falsificate au efectul creării unei caste spiritu-ale care desconsideră experienţele celorlalţi. Martin Marty, pastor luteran şi un binecunoscut scriitor, recu-noaşte: „pot număra pe degetele unei mâini ocaziile din viaţa mea în


34

* Filozoful William James a făcut următoarea observaţie caustică: „Ar fi cân-tat martirii în flăcări de dragul unei simple concluzii, oricât de inevitabilă ar fi?“

care «apropierea» [de Dumnezeu] m-a impresionat atât de mult încât să merite să vorbesc despre ele cu persoana cea mai apropiată, şi aproape că niciuna din aceste ocazii nu merita să vorbesc în public despre ea.“ În schimb, el vorbeşte despre perioada în care s-a simţit abandonat de Dumnezeu, perioadă care l-a copleşit în timpul lungii boli incurabile a soţiei sale. Frederick Buechner este scriitorul pentru care am cel mai mare respect, atât pentru talentul său cât şi pentru devotamentul său de creştin. El a abandonat o carieră promiţătoare de romancier şi a absol-vit un seminar, după care a fost ordinat ca pastor prezbiterian. Toate acestea numai pentru a se întoarce la scris, „amvonul“ său principal. În memoriile sale, Buechner consemnează anticipând o scenă foarte tensionată în care el stătea în lumina caldă a soarelui rugându-se pentru o minune, pentru un semn clar din partea Domnului.

Într-un astfel de loc, într-o astfel de zi m-am întins pe iarbă având aceste speranţe frenetice. În parte, a crede în Dumnezeu, cel puţin pentru mine, înseamnă a crede în posibilitatea unei minuni şi, datorită unei diversităţi de situaţii am avut un senti-ment foarte pronunţat că era momentul potrivit pentru o minune, că viaţa mea era pregătită pentru ea şi intensitatea sentimentului părea o garanţie a minunii. Ceva trebuia să se întâmple — ceva extraordinar pe care îl puteam auzi sau vedea — şi eram atât de sigur de acest lucru încât, privind în retrospectivă, sunt surprins că prin puterea autosugestiei nu am fost capabil să determin producerea minunii. Dar lumina soarelui era prea strălucitoare, aerul prea limpede, iar rămă-şiţele sceptice din interiorul meu prea ascuţite pentru a fi fost posibilă vederea unor fantome prin meri sau auzirea unor voci, şi nimic din ce am aşteptat nu s-a întâmplat.

Nu i-a răspuns decât murmurul vântului şi zgomotul ciocnirii a două mere. A vorbit Dumnezeu sau nu? De ce nu foloseşte Dumnezeu un vocabular mai puţin susceptibil îndoielilor şi interpretărilor greşite? Cel puţin pentru Buechner, Dumnezeu nu a procedat astfel.


35

Pe când avea cincizeci de ani, Buechner a predat un semestru la Colegiul Wheaton unde s-a întâlnit cu familiaritatea limbajului protes-tant pentru prima oară. „Am fost uimit să-i aud pe studenţi trecând fără formalism de la o discuţie despre vreme şi filme la o discuţie despre lucrările lui Dumnezeu din vieţile lor. Dacă cineva ar fi folosit acest mod de a vorbi în lumea din care veneam eu, s-ar fi prăbuşit tavanul asupra lui, casa ar fi luat foc şi toţi şi-ar fi dat ochii peste cap.“ Cu toate

că a ajuns să admire pasiunea studenţilor, la început i s-a părut că Dumnezeu era pentru ei Bunul Prieten cosmic. Stârnim noi, aşa cum fac recla-mele la Pepsi-Cola, o sete pe care nu o putem astâmpăra? Chiar

săptămâna trecută în biserica noastră s-a cântat: „Vreau să Te cunosc mai bine / Vreau să te ating / Vreau să-Ţi văd faţa.“ Nu am găsit nicio promisiune în Biblie prin care ni se spune că Îl vom atinge pe Dumnezeu sau că Îi vom vedea faţa, cel puţin nu în viaţa aceasta. Religia modernă americană vorbeşte în termeni „prietenoşi“ despre Dumnezeu deşi, aşa cum arată C.S. Lewis în The Four Loves (Cele patru iubiri), prietenia este forma dragostei care descrie cel mai puţin realitatea întâlnirii dintre creatură şi Creator. Atunci, cum putem avea o „relaţie personală“ cu un Dumnezeu care este invizibil, dacă niciodată nu suntem în totalitate siguri că El există?


36

Mor de sete lângã izvor.RICHARD WILBUR

Gelu Leontiuc

Text Box

Dacă ceea ce aţi citit a stârnit interesul pentru această carte, o puteţi comanda la http://www.nouasperanta.ro/literatura.php !

http://www.nouasperanta.ro/literatura.php

cuprins - · pdf filecuprins prefaţă 9 setea — dorinþa arzãtoare...

Documents