Cunoastere si misterLucian Blaga a elaborat una dintre cele mai originale teorii asupra cunoasterii in secolul XX. El priveste cunoasterea ca fiind o valoare umana fundamentala, un act de creatie care se realizeaza prin stiinta, filosofie, arta, simboluri etc. Ca act specific de creatie, cunoasterea are o “functie metaforica” si o functie “stilistica”. Cele doua atribute vor fi lamurite in continuare, dar este necesar sa precizam ca functia “revelatorie” indica tentativa omului, niciodata abandonata, de a dezvalui si talmaci misterul lumii, iar cea stilistica presupune faptul ca orice act de cunoastere este incadrat in categorii stilistice, adica in categorii relative si determinate. Blaga considera ca exista doua forme de cunoastere, o “cunoastere paradisiaca” si o “cunoastere luciferica”. Aceste distinctii vizeaza o diferenta de atitudine spirituala, de obiect, de proceduri metodologice si de sens. Pentru a intelege rostul acestei distinctii este necesar sa precizam ca misterul, ca obiect al cunoasterii, are doua aspecte, doua fete: un aspect fanic (care se arata omului in experienta) si un aspect criptic (care se ascunde).Cunoasterea paradisiaca are ca obiect misterele latente si consta in cercetarea datelor reale si in formularea unor idei care se afla in “analogie” cu materialul concret, fanic. Este o cunoastere fara tensiune problematica, impacata cu realul, prin care spiritul uman acumuleaza o serie de atribute explicative aplicate concretului, realizand un progres linear, cumulativ. Ca sens si metodologie, ea se bazeaza pe observatia si pe explicatia neproblematica. Cunoasterea luciferica opereaza asupra unor mistere deschise carora le produce o “variatie calitativa”, lansand idei ce se afla in opozitie (disanalogie) cu concretul. Teoria coperniciana este exemplul clasic al cunoasterii luciferice. Aceasta cunoastere este definita de o tensiune problematica dintre spirit si obiect, se bazeaza pe o observatie dirijata, tinzand la o “explicatie” pe baza unei “constructii teoretice” care face saltul din planul fanic in cel criptic pe baza unei idei (ipoteze, numite de Blaga “idee teorica”). Este vorba de o ipoteza teoretica pe care intelectul o elaboreaza pentru a dezvalui structura de adancime a lumii. Este o cunoastere constructiva, activa ce presupune un progres in adancime, intensiv.Distinctia dintre cele doua forme ale cunoasterii nu este identica cu distinctia dintre cunoasterea empirica si cea teoretica, nici cu distinctia dintre cunoasterea intuitiva si cea rationala, nici cea dintre cunoasterea naiva si cea elaborata. Blaga precizeaza ca prin cunoasterea paradisiaca trebuie sa intelegem cunoasterea primara, normala, ce urmareste “determinarea” obiectului, iar prin cunoasterea luciferica o cunoastere ce urmareste “deschiderea misterelor”, patrunderea in aspectul criptic al lor si revelarea acestuia. Cunoasterea luciferica imbraca trei forme: • Plus-cunoasterea, care consta in atenuarea misterului. De exemplu, Copernic a demonstrat ca Pamantul se misca in jurul Soarelui, in dezacord cu observatia empirica ce se bazeaza pe iluzia ca Soarele se misca in jurul Pamantului. Misterul fenomenului a fost atenuat. • Zero-cunoasterea duce la permanentizarea misterului. Exemplul dat de Blaga este teza cu privire la aparitia vietii organice din materie anorganica, ipoteza care a permanentizat misterul vietii fara a-i conferi o explicatie satisfacatoare. De asemenea, ideea lui Kant dupa care lucrul in sine se poate concepe, ca obiect al ratiunii pure, dar nu poate fi cunoscut in mod pozitiv, functionand doar ca un concept negativ, gol de determinatii.• Minus-cunoasterea este o forma exceptionala de cunoastere, ce nu consta in absenta cunoasterii, ci intr-o cunoastere paradoxala, ce duce la potentarea misterului. Ea este conceptualizata intr-o “antinomie transfigurata”, adica intr-o solutie antilogica conceptual, intr-o formula ce exprima ceva neinteligibil sub raport logic, formula ce este echivalentul unui mister potentat. Exemplele lui Blaga sunt culese mai ales din stiinta moderna. Astfel, afirmatia lui W. Wundt, dupa care “intregul fenomenului psihic contine mai mult decit suma elementelor sale” este o astfel de formula. Ea poate fi interpretata in psihologie in sensul ca senzatia unui acord muzical e mai mult decit suma senzatiilor produse de sunetele care alcatuiesc acordul. Din fizica cuantica Blaga retine dublul caracter al luminii, corpuscular si ondulatoriu in acelasi timp, ca exemplu de formula paradoxala si de antinomie transfigurata ce potenteaza, amplifica misterul fenomenului. De asemenea, pe langa exemplul cunoscut al numarului irational (radical din minus 1), Blaga mentioneaza si numerele transfinite ale lui Cantor, care reprezinta “o marime din care se pot scadea alte marimi fara ca ea sa se imputineze”. De asemenea, mentioneaza si ideea filosofica a lui Driech, dupa care entelehia, ca factor primar al vietii, ar fi aspatiala, dar se poate diviza ramanand totusi intreaga, formula paradoxala prin care un factor aspatial e postulat ca manifestandu-se in spatiu.

Deci, minus-cunoasterea ajunge la teze antinomice afirmate pe acelasi plan, la atribute opuse despre acelasi obiect, fiind o sinteza antinomica intre enunturi contrarii ce se afla in dezacord atat cu intelectul logic, cat si cu intuitia concreta. De fapt, Blaga afirma ca in minus-cunoastere avem de-a face cu “intelectul ecstatic”, spre deosebire de “intelectul enstatic” ce opereaza in plus- si zero-cunoastere. Este un intelect ce produce o formula care nu este inteligibila logic (este “metalogica”) si care nu poate fi nici intiuita concret, dar e “postulata”, folosindu-se tot de termeni conceptuali (adica este intracategoriala). Deci, va spune Blaga, antinomia transfigurata este metalogica, intracategoriala si in raport dublu negativ cu concretul si cu intelectul. Ea nu poate fi solutionata nici logic, nici concret, dar este totusi formulabila. Rationalismul clasic postula o solutie logica pe plan ideal, iar Hegel postula o solutie concreta prin trecerea contrariilor intr-o sinteza. Acest tip de cunoastere aminteste, prin structura ei, de formula dogmei crestine a trinitatii, dupa care divinitatea este postulata ca fiind o fiinta unica in trei persoane. Avem de-a face, in toate aceste formule, cu o scindare a unor termeni intre care exista o solidaritate logica (fiinta-persoana, scadere-imputinare, aspatial-nedivizibil, ondulatie-corpuscul, intreg-suma), fara a li se modifica continutul. Sinteza dogmatica reprezinta conceptual un mister inaccesibil atat intelegerii logice, cat si intuitiei concrete. Blaga considera ca exista o analogie substantiala intre structura dogmei crestine si formulele paradoxale la care a ajuns cunoasterea stiintifica contemporana. In consecinta, transcendentul este nerationalizabil, intrucat e contradictoriu in sine, dar e formulabil in antinomii transfigurate, ce fixeaza contradictia ca atare, nu o dizolva. De aici, teza sa privind “inconvertibilitatea absoluta a misterului” (a irationalului) si teza conservarii misterelor in Univers. Spre aceasta concluzie l-au condus teoriile din fizica contemporana, teoria complementaritatii, principiul lui Heisenberg, teoria relativitatii privind constanta vitezei luminii fata de orice sistem de referinta. “Eonul dogmatic”, lucrarea sa din 1931, avanseaza asadar ideea unui nou tip de cunoastere, o cunoastere de exceptie, prezenta mai ales in stiinta si metafizica, prin care ni se dezvaluie in chip paradoxal misterul lumii, in timp ce acest mister se adanceste. Spre deosebire de eleati, pentru care miscarea nu poate fi inteleasa logic, intrucat este contradictorie, producand antinomii, si de Nicolaus Cusanus, pentru care in divinitate atributele contrarii coincid, dar divinitatea este acategoriala, neputand fi determinata, Blaga opteaza pentru formula unui mister nerationalizabil in intregime, dar formulabil in formule paradoxale, care reprezinta un echivalent conceptual al misterului.Consecinta acestor teze este aceea ca orice cunoastere umana este relativa, dar omul nu va inceta niciodata in incercarea sa de a revela misterul lumii. Exista o “cenzura transcendenta” ce impiedica revelarea absoluta a misterelor. De aici, drama cunoasterii umane, blestemul si grandoarea omului ca fiinta sortita creatiei si unei revelari relative si aproximative a misterului.

Despre semnificatia cunoasterii luciferice“Am invatat enorm de la Kant, dar tot asa de mult de la Alexandrini si de la Sfintii Parinti. Sistemul meu este o sinteza creatoare intre aceste extreme”. Pornind de la aceasta marturisire a autorului, suntem in drept sa raportam sistemul blagian la cele doua puncte de referinta: gandirea kantiana si cea patristica. Unele elemente ale acestui sistem sunt construite de Blaga pornind de la afirmatii sau idei care se regasesc in scrierile patristice, pe care Blaga le citeaza. Raportarea la cadrul gandirii patristice devine relevant atunci cand vrem sa deslusim sensurile unor distinctii din sistemul blagian, cum sunt distinctia dintre intelectul enstatic si intelectul ecstatic, dintre cunoasterea paradisiaca si cea luciferica. Dupa cum de traditia patristica tine si distinctia dintre aspectul fanic si cel criptic al unui mister, dintre o “fata” a realitatii care se arata si una care se ascunde.“Dogma e metalogica, intracategoriala si in raport bivalent cu concretul...Formula dogmatica vrea determinarea unui mister conservand acestuia caracterul de mister in toata intensitatea sa”.

Blaga nu paraseste terenul rationalitatii nici cand este interesat sa reabiliteze “structura vadit nelogica a dogmei”, a dogmei crestine care a fost formulata ca un act de credinta, in opozitie cu principiile intelectului. Blaga desprinde “dogma” de continutul sau religios, de fondul credintei, nazuind, dupa spusele autorului, sa faca “analiza ei structurala, formala, din punct de vedere pur intelectual”. Astfel, Blaga vede in dogma o structura specifica a gandirii umane, o “formulare intelectuala a unui ce metafizic”, formulare ce apare in procesul cunoasterii in momentul in care spiritul uman intalneste structuri contradictorii ale realitatii, care nu pot fi codificate decat prin trecerea de la “intelectul enstatic” (ce functioneaza “in cadrul functiilor sale logice normale”) la “intelectul ecstatic”, intelect sau stare a ratiunii umane caracterizata prin faptul ca “pentru a formula ceva cu ajutorul conceptelor ce-i stau la dispozitie, trebuie sa evadeze din sine, sa se aseze cu hotarare in afara de sine, in nepotrivire ireconciliabila cu functiile sale logice”. In aceasta ipostaza paradoxala, gandirea umana “sare din sine, din incheieturile sale functionale, utilizand totusi concepte intelectuale”. Aceasta modalitate de raportare la existenta o gaseste Blaga prefigurata in traditia gandirii patristice. Dogma se prezinta ca o “antinomie transfigurata”, care are o functie anumita pe planul cunoasterii, ea putand “sa reprezinte si echivalentul intelectual al unui mister. Acest lucru l-a ghicit mai intai filosofia patristica in toata profunzimea sa si acest lucru trebuie ridicat din nou in cunostinta filosofica a timpului”. “Spritul omenesc, pus in fata misterului metafizic, a crezut la un moment dat ca ar fi indreptatit sa-l formuleze, fara de a-l intelege. Indrazneala depaseste orice alta indrazneala a gandirii omenesti”. Aceasta este performanta gandirii patristice. Distinctia dintre “intelectul enstatic” (care a produs sistemele filosofice rationaliste moderne) si “intelectul ecstatic” (cu procedurile sale paradoxale, recognoscibile in structura dogmei crestine, a altor formule din gandirea arhaica si premoderna, precum si din perimetrul stiintei contemporane) reprezinta -; spune Blaga -; o “axa” a conceptiei sale. El introduce astfel ideea relativitatii cunoasterii si, concomitent, ideea unui pluralism metodologic (si “stilistic”) prin care spiritul uman asalteaza “misterul” lumii. Exista deci mai multe forme de intelegere a lumii, de abordare si de talmacire a ei, in functie de situatiile existentiale si culturale in care se afla subiectul determinat al cunoasterii si in functie de natura obiectului supus investigatiei cognitive. Conceptia lui Blaga privind dependenta structurilor cognitive, a viziunilor stiintifice si a procedurilor metodologice de contextul spiritual si stilistic al unei epoci isi gaseste analogii frapante cu abordarile postpozitiviste ale cunoasterii, cu istoriile “sociale” ale stiintei, cu teoriile relativiste si cu viziunile postmoderne