culturĂ Și civilizaȚie romÂneascĂ În transilvania principilor bathory.pdf

8/17/2019 CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIE ROMÂNEASCĂ ÎN TRANSILVANIA PRINCIPILOR BATHORY.pdf

1/80

1

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI”CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

DEPARTAMENTUL DE ISTORIE

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific

Lect. Dr. Radu Mârza Absolvent

Oltean Sergiu

2012


2/80

2

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI”CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

DEPARTAMENTUL DE ISTORIE

Cultură şi civilizație românească,

în Transilvania Principilor Bathory

Coordonator ştiinţific

Lect. Dr. Radu Mârza Absolvent

Oltean Sergiu

Cluj-Napoca

2012


3/80

3

Cuprins

Introducere ........................................................................................................................... 4

Capitolul 1.Cadrul politic internațional ............................................................................ 7

Capitolul 2. Scurtă istorie a familiei Bathory ................................................................. 12

2.1. Membrii marcanţi ai familiei Bathory .......................................................................... 15

2.2. Principi ai Transilvaniei ............................................................................................... 17

Capitolul 3. Momentul Mihai Viteazul ............................................................................ 25

Capitolul 4. Economie şi Societate ................................................................................... 29

4.1. Satul în Transilvania ..................................................................................................... 33

4.2. Oraşul în Transilvania .................................................................................................. 34

Capitolul 5. Structura socială în timpul Principatului Transilvaniei ........................... 36

Capitolul 6. Identitate confesională în Transilvania ...................................................... 41

6.1. Religia catolică ............................................................................................................. 42

6.2. Reforma ........................................................................................................................ 46

6.3. Situația Bisericii Ortodoxe din Transilvania ................................................................ 48

Capitolul 7. Limba română în scrieri .............................................................................. 57

7.1. Carte şi tipar la Bălgrad ................................................................................................ 59

7.2. Cartea românească în secolul al XVII-lea .................................................................... 63

Capitolul 8. Învăţământul românesc: Școlile .................................................................. 67

Capitolul 9. Arta feudală în Transilvania secolelor XV – XVII .................................... 69

Concluzii………….……………………………………………………………………….77

Bibliografie……….…………………………………………………………………….…78


4/80

4

Introducere

Alegerea subiectului culturii şi civilizaţiei româneşti în spaţiul transilvănean în

perioada principilor Bathoreşti reprezintă rezultatul căutărilor unui domeniu de interes,asupra căruia nu s-a adus destula lumina. Cercetările anterioare privind soarta românilor

din aceste circumstanțe este tratată larg, înglobând atât perioade anterioare devenirii

Principatului Transilvaniei, cât şi imediat următoare, cuprinzând astfel un amalgam de

circumstanțe, care oferă o imagine mare, de ansamblu.

Pentru a acorda o mai mare atenție situației specifice românești într-un moment

anume al istoriei sale. Astfel m-am oprit asupra unui fragment temporal restrâns, mai

precis de 42 ani (de la domnia lui Ştefan Bathory, intre anii 1571-1575, până la Gabriel

Bathory 1608-1613), încercând să găsesc aspectele caracteristice culturii şi civilizației

românești în acest context.

Alegerea precisă a acestei perioade se justifică prin existenţa unui mare număr de

evenimente atât la scară largă, mondială (căderea anterioară a Regatului Maghiar sub turci

la Mohacs, câștigarea unui teren tot mai larg de către Reformă, masurile Creştinătăţii

Apusene privind Reforma etc.) cât şi pe plan local şi intern ( accederea lui Ş tefan Bathory

la tronul Poloniei în 1575, încercarea de a unifica provinciile românești în ideea „Planului

Dacic”, lupta între Reformă şi Contrareformă pentru a atrage de partea lor creștinii

ortodocși în vederea atingerii diverselor scopuri).

Toate aceste decizii şi fapte istorice au avut un impact mai mult sau mai puțin

pronunțat, direct sau indirect asupra populației româneşti, aflată în situația incapacității de

a lua măsuri privind propriul viitor, la scară mare.

Această situare a „omului sub vremi”, în cazul poporului român a dus la crearea

unui anumit tip de comportament de adaptare, rezistenţă şi prezervare a specificului

național şi local pentru supraviețuirea conștiinței proprii, în pofida schimbărilor majore de

cadru din jurul propriului univers. O parte din acest demers al supraviețuirii se manifestă şi

prin adaptarea la aceste noi condiții, prin asimilarea de elemente străine culturii proprii, cu

scopul de a păstra în substrat esența chiar dacă aceasta ocazional îmbracă o altă haină sau

chiar limbă.


5/80

5

Astfel, lucrarea de faţă debutează prin a arunca o privire de ansamblu asupra

cadrului politic internațional anterior perioadei studiate, începând de la raporturile militare

și politice din centrul și răsăritul Europei în sec XVI confruntate cu ambițiile expansioniste

turcești şi continuând cu atingerea perioadei în care Transilvania intră sub conducerea

principilor din dinastia Bathory.

O a doua parte a lucrării prezintă istoria familiei Bathory, între mit şi realitate, de la

începuturi până la apogeul ei, atunci când membrii marcanți ai săi exercitau o influenţă

puternică asupra orânduirii politice şi destinelor multora. O atenție specială li se acorda

celor care, purtând numele de Bathory, au deținut titulatura de Principe al Transilvaniei,

aceștia apropiindu-ne mai mult de cazul particular al populației studiate.

Un moment aparte în cursul textului îl ocupă scurta domnie în Transilvania a lui

Mihai Viteazul. Acest lucru îşi găsește explicația în importanţa şi inf luenţa domnitorului

român asupra conaționalilor săi dintre Carpați. Domnia sa apare într-un moment de

restriște atât în plan intern cât şi în politica externă şi aduce modificări care îşi fac simțită

prezenţa atât în această perioadă, cât şi în cursul ulterior al istoriei.

În continuare se ajunge la subiectul propriu-zis al lucrării, următoarele capitole

fiind dedicate înțelegerii cadrului specific românesc atât geografic şi geopolitic, cât şi

economic, social, religios, cultural şi artistic.

În această ordine de idei: al patrulea şi al cincilea capitol tratează statutul poporului

român în cadrul societăţii ardelene. În acest context este prezentată situația economică a

românului, modul de trai, locul desfăşurării activităților sale precum şi schimbul

intercultural prezent de altfel în majoritatea domeniilor şi subiectelor comune cu celelalte

națiuni coabitante.

Un capitol aparte îi revine situației religioase din Transilvania şi specificului ei în

raport cu românitatea şi ortodoxia. Astfel, situația Bisericii Catolice ocupă un loc

primordial, de aceasta depinzând desfășurarea activităților celei Ortodoxe cât şi nivelul de

împământenire al ideilor reformatoare din occident, care vor provoca am ple şi aprinse

confruntări ideologice, sociale şi politice, ajungându-se chiar la confruntări fizice, violente.

Această situație are consecințe importante în ceea ce privește credința străbună

românească şi felul în care aceasta răspunde schimbărilor . Situația Bisericii Ortodoxe în


6/80

6

această perioadă este astfel dezbătută aici mai adânc, credința şi religia fiind o constantă de

o deosebită importanţă în structura poporului român, fiind unul din elementele care o

definesc şi ii dau propria identitate.

De asemenea, un loc aparte îl ocupa situația învățământului școlar care în ceea ce ii

privește pe români, acum îşi pune bazele solide necesare dezvoltării ulterioare.

O ultimă privire se îndreaptă asupra creațiilor artistice românești din epocă.

Deoarece la fel ca în majoritatea domeniilor, influenţele străine s-au întrepătruns cu

specificul local, zona creațiilor artistice nu face abatere de la această regulă nescrisă a

conviețuirii mai multor popoare şi civilizații diferite în același spațiu. Astfel, creațiile

artistice sunt pătrunse de influenţe împrumutate de la cei din jur, însă păstrează elemente

caracteristice.

În încheierea acestei parți, consider că lucrarea de faţă este relevantă asupra

subiectului ales, nu datorită originalității ei, ci prin aspectul practic al regăsirii într-o forma

restrânsă a mai multor date relevante privind situația particulară a unui popor aflat într -un

context intern şi internațional deosebit.


7/80

7

Cadrul politic internațional

1

Concentrându-ne atenția asupra evoluției istorice a Transilvaniei în epoca

principatului (1541-1688), este necesar mai întâi să ținem seama de cadrul specific al

spațiului românesc. Caracteristicile specifice acestuia enumeră poziția sa geografică pe

continentul european, la întretăierea a 2 mari culturi, cea greco-slavă(răsăriteană) și

romano-germanică(apuseană). Un al doilea aspect a fost cel al conviețuirii a mai multor

entități etnice în acest spațiu: românii, maghiarii, secuii si sașii. Remarcabil este faptul că

aceste entități își vor menține caracteristicile specifice în domeniile sociale, politice și

culturale.

1 Harta numită Die Siebenburg / so man sunst auch Tranassylvaniam nennt, a fost publicată de Sebastian

Muenster la Bassel în 1588. Este una dintre cele mai detaliate hărţi ale Transilvaniei secolului XVI.


8/80

8

Civilizația Europei răsăritene, conservatoare în substratul ei, este reprezentată de

romani, prin instituțiile de ordin politic, economic, social și religios, proveni te din vechea

moștenire romano-slavă. Noii veniții, maghiarii, sașii si secuii, reprezintă elementul

inovator, reprezentant al civilizației apusene. Aflate în același spațiu geopolitic, cele două

culturi s-au influențat reciproc.

O alta categorie de probleme specifice spațiului transilvan este dată de tendințele

expansioniste ale celor trei mari puteri ale momentului: Regatul Maghiar, Imperiul Otoman

și Imperiul Habsburgic.

Orice abordare a problemelor legate de studiul Transilvaniei în epoca Principatului

trebuie să se bazeze pe înțelegerea acestor particularități, neglijate uneori de istoriografie.2

Raporturile militare și politice din centrul și răsăritul Europei în sec XVI se

caracterizează printr -o mare complexitate, rezultată din noul echilibru de forțe apărut în

urma marilor campanii otomane din timpul lui Suleiman Magnificul „Sultanul cel cu minte

ascuțită”, după cum l-a numit Miron Costin. Acest imperiu, întins pe 3 continente a

cunoscut acum cea mai strălucită epocă din istoria sa, jucând un veritabil rol de conducător

al relațiilor internaționale.

Începând cu ocuparea cetății Belgrad la 1521 și terminând cu asediul Szigetvarului

la 1566, turcii otomani au exercitat o permanentă presiune politică și militară asupra

centrului și sud-estului european, intrând în conflict direct cu cealaltă putere continentală,

Imperiul Habsburgic.

După prăbușirea militară a Ungariei (1526), încercând să mențină echilibrul de forțe

din această parte a Europei, Imperiul Otoman a redimensionat raporturile cu Țările

Române, dobândind alte valențe decât cele avute anterior: Țara Românească și Moldova au

încetat să fie scopuri ale expansiunii teritoriale în sine, iar o dată cu ocuparea Ungariei și

transformarea ei în provincie otomană (eyalet) în 1526, rolul Transilvaniei devine unul

strategic.

2 Calin Felezeu, Cadrul politic internațional (1541-1699) , p.13-14, î n Istoria Transilvaniei , vol. II , Cluj

Napoca, 2005.


9/80

9

Ca urmare a acestor transformări, survine formarea Transilvaniei ca Principat

autonom sub suzeranitate otomana, fapt care creează o nouă conjunctură politică în Europa

est-centrală.

După cum se cunoaște, voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya a refuzat să participela lupta de la Mohacs, așteptând cu trupele sale, dincolo de Tisa, desfășurarea

evenimentelor. Fără îndoială, din perspectiva dreptului și mentalității feudale, gestul său a

fost văzut ca o trădare față de regele său. Cu toate acestea, privind prin prisma istoriei

Transilvaniei, atitudinea Voievodului nu este întâmplătoare: Transilvania nu s-a integrat

niciodată Regatului Maghiar, tinzând mereu către o individualitate proprie. Evoluția

ulterioară a evenimentelor constituie o probă indubitabilă în acest sens.

La 10 noiembrie 1526, Ioan Zapolya a fost ales rege al Ungariei în Dieta de

Szekesfehervar. Alegerea lui Zapolya a fost posibilă datorită sentimentelor antijagellone și

antihabsburgice și de asemenea, datorită actului din 1505 care interzice ascensiunea unui

nemaghiar la coroana Ungariei. Acest fapt explică adeziunea nobilimii maghiare față de

voievodul Transilvaniei, care reușise în 1527 să-și impună controlul asupra întregului

regat, mai puțin asupra Croației și a cetăților Pressburg și Sopron, precum și Sirmium.

Opțiunea Transilvaniei spre otomani este limpede reliefată de trecerea lui Zapolya

de partea Porții, după ce încercase în prealabil să obțină sprijinul Poloniei și a altor state

antihabsburgice. Cu prilejul pr imirii în audiență a trimisului special al Transilvaniei,

Hieronim Laski, la Poartă, Sultanul a dat personal asigurări în privința susținerii regelui

său împotriva habsburgilor. Această acțiune a culminat cu încheierea tratatului de alianță

de la 28 februarie 1528, iar un an mai târziu, în câmpia de la Mohacs, „Craiul” Zapolya a

depus jurământul de credință fața de sultan, în virtutea cărui act, Suleiman l-a înscăunat ca

„Rege deplin asupra întregii Țari a Ungariei”.

Însă necesitatea redimensionării raporturilor existente între puteri se făcea din ce în

ce mai imperativă, deoarece pericolul otoman asupra întregii Europe căpătase după 1529

valori obsedante.

Astfel, însuși Zapolya, care își prezentase omagiul de credință către sultan personal,

a considerat că pentru menținerea sa la domnie este necesară revenirea la înțelegere cu

Habsburgii.


10/80

10

Pacea de la Oradea (1538), a concretizat acest lucru, fiind încheiată între Ferdinand

Habsburgul și Ioan Zapolya, stipulând menținerea statu-quo-ului teritorial, iar în cazul

decesului lui Zapolya, partea sa de Ungarie să intre în stăpânirea lui Ferdinand și a

urmașilor lui. Dar înainte de moartea lui, Ioan Zapolya face toate eforturile posibile să

transmită posesiunile sale fiului său nou-născut, Ioan Sigismund.

După ocuparea Budei la 1541 de către Suleiman Magnificul, acesta îi comunică

Isabellei, mama lui Ioan Sigismund, că până când minorul va atinge vârsta propice

preluării frâielor, Regatul Ungariei rămâne sub stăpânire otomană. Transilvania devine

așadar un Stat autonom, ca și celelalte două state românești, supuse Imperiului Otoman:

Domnul acestei țări purta, formal, titlul de Rege al Ungariei.

În aceste condiții istorice se cristalizează și statutul juridic al Transilvaniei față de

Poarta Otoman, prin cunoscutele ahd-name-le, reprezentau tratatele sau diplomele de

stabilire a raporturilor de suzeranitate cu respectarea anumitor condiții dintr -o parte și alta.

Transilvania a reușit astfel, să se desprindă din vechile structuri și să-și afirme propria

entitate politică spre care aspirase de atâta vreme.

Noua politică transilvăneană va avea în deceniile următoare şi alte urmări majore în

ceea ce privește tendințele politice partizane unei supremației în zona, în alte cadre decât

cele impuse de Poartă. Astfel unii principi, în dorința lor de a înjgheba o putere mai mare

în aceasta parte a continentului, au plănuit numeroase coaliții. Centrul acestora, care

urmărea gruparea ţărilor răsăritene, avea să-l constituie însuși principatul Transilvaniei.

Primul dintre principii care a năzuit şi ,în parte, a şi realizat asemenea planuri a fost Ştefan

Bathory.

La 14 martie 1571, Ioan Sigismund a încetat din viață. Dat fiind faptul ca

succesorul său, Ştefan Bathory, avea sa promoveze o politică anti-imperială, articoleletratatului de la Speyer își vor pierde valoarea politică (aceea de a îngloba principatul între

posesiunile ungare). Alegerea lui Bathory ca rege al Poloniei în 1575 a prilejuit o uniune

personală intre regatul polonez şi principatul transilvan. 3

3 Calin Felezeu, Instaurarea raporturilor de dependenţă faţă de Imperiul Otoman, p.14-22, î n Istoria

Transilvaniei, vol. II, Cluj Napoca, 2005.


11/80

11

Ca urmare a acestui fapt, Transilvania a fost încredințată spre guvernarea fratelui

său Cristofor, dar în dependenţă faţă de o cancelarie specială, constituită la Cracovia. Prin

planuri îndrăznețe de acest fel, nerealizate toate în practică, a rezultat un fapt pozitiv:

apropier ea foarte strânsă între Transilvania şi Principatele Române extracarpatice, mai ales

atunci când conducătorii lor au realizat ca interesele lor impun legături trainice.4

Poziția geopolitică, împreuna cu numeroasele situații limită în care a evoluat

Transilvania după 1566, au dat naștere unei idei politice care va marca viața ţării: ideea

transilvanismului.

4 idem, Relațiile transilvano-otomane în contextul internaţional de la sfârșitul secolului al XVI-lea, p.26, î n

Istoria Transilvaniei, vol. II, Cluj Napoca, 2005.


12/80

12

5

Scurtă istorie a familiei Bathory

Una din cele mai semnificative sarcini ale cercetării privind evul mediu este

realizarea biografiilor politice şi reconstituirea istoriei familiilor cu o importanţă majoră în

guvernarea ţării. Nu este vorba de o supradimensionare sau un exclusivism acordat istoriei

politice, genealogiei sau domeniilor şi posesiunilor nobiliare, deoarece, pornind de la

aceste aspecte, se pot trece anumite limite în cercetarea evului mediu.

Prin statutul şi posesiunile deţinute, familia Bathory a jucat un rol major în viaţa

politică şi spirituală a Ungariei în secolele XV-XVI şi bineînţeles a Transilvaniei, lăsând în

urmă o moştenire de excepţie.

Trebuie precizat de la început, că istoria familiei Bathory reprezintă mai mult decât

o simplă genealogie presărată cu evenimente politice şi cu date privind domeniile deţinute.

De fapt, mai multe evenimente esenţiale din istoria medievală târzie a Regatului Ungariei

şi a Principatului Transilvaniei, nu pot fi înţelese fără clarificarea rolului familiei Bathory.6

Báthory (în poloneză Bathory) a fost o familie nobiliară ungară de origine germană

sau (potrivit unor cronicari, ca Símon de Kéza) chiar suedeză Gutkeled (Gut-Keled sau

Cledgut). Familia Báthory s-a aflat la conducerea Transilvaniei timp de mai multe secole.

5 Stema familiei Bathory.

6 Richardus Horvath, Tiburtius Neumann, Norbertus C. Toth, Documenta ad historiam faliliae Batori de

Ecsed spectantia I. Diplomata 1393-1540, Nyiregyhaza, 2011.


13/80

13

Familia Bathory, de origine poloneză, a devenit o nobilă şi proeminentă familie

maghiară, din clanul Gutkeled. Familia a avut o influenţă majoră în Europa Centrală, în

timpul Evului mediu, deținând poziții militare, administrative şi ecleziale dintre cele mai

importante, în Regatul Maghiar. Din această familie au coborât Principi ai Transilvaniei şi

un Rege al Poloniei.

La origini Familia Bathory aparține clanului Gutkeled, clan de nobili maghiari, care

îşi are originile în frații Gut şi Kelad, care au migrat în Ungaria din castelul Stauf (probabil

Staufen din Breisgau sau Hohenstaufen), în timpul domniei Regelui Petru (1038-1046).

Familia Bathory în sine, îşi începe existenţa în al XIII-lea secol o dată cu Andrei

Rakoméz, supranumit “cel Chel”, fiu al lui Nikolaus. Andrei este menționat în 1250 ca

patron al mănăstirii Sárvár în Comitatul Szatmár.

În 1279, Regele Ladislav al IV-lea le-a oferit fratelui lui Andrei, Hados şi fiilor lui

Andrei, George, Benedict şi Briccius, localitatea Bátor, în comitatul Szabolcs, pentru

merite de ordin militar.

Din 1310, Bátorul a intrat total în posesia lui Briccius, când acesta a ajuns la un

acord cu nepotul său Mihail şi vărul său Vid. După această, Briccius şi descendenții lui s -

au numit “de Bátor” sau “Bathoreşti”.

Familia se împarte în două spițe majore, care provin din descendenții lui Briccius:

- ramura veche a familiei, Bathory de Şimleu, de la primul fiu al lui Briccius; aceştia au

renunţat ulterior la numele de Bathory şi au dat naștere familiei Szaniszlófi.

- ramura tânără a Bathoreştilor de Ecsed, au descins din cel mai mic fiu al lui Briccius.

Acesta deținea proprietăţi funciare largi în comitatul Szatmar şi a primit de la Regele Carol

Robert conducerea Ecsedului.

Legenda plasează originile Bathoreştilor în anul 900 (precedând clanul Gutkeled),

când un luptător credincios, pe nume Vitus, a pornit în luptă împotriva unui dragon, care se

afla în mlaștina de lângă castelul Ecsedului (construit de fapt abia în secolul al XIV -lea).

Vitus a ucis monstrul şi ca răsplată a primit castelul. Oamenii recunoscători i-au oferit

numele de Bathory, care însemna “erou”, “om bun” şi “animus magnanimous”. În

maghiară cuvântul “bator” înseamnă curajos.


14/80

14

Stema familiei, oferită fiilor lui Briccius în 1325, a fost concepută în legătură cu

această legendă: trei dinți plasați orizontal care reprezintă un dragon mușcându-si coada.

Ramura Ecsed a familiei se ridică înspre putere în primul rând cu Janos, strănepot

al lui Laszlo. Fiii acestuia au luptat împotriva husiților, iar unul din ei a devenit Palatin alUngariei, Ştefan al III-lea, care ulterior a căzut în bătălia de la Varna, sub stindardul lui

Vladislav, Regele Poloniei şi Ungariei.

Fiii lui Ştefan au dus mai departe munca tatălui: Ladislau al V -lea a devenit conte

supreme al comitatelor Szatmar şi Zarand; Ştefan al V-lea a excelat în cariera militară şi a

fost numit Voievod al Transilvaniei, primul din lunga linie de Bathoreşti conducători ai

Ardealului; cel mai tânăr, Nicolaus al III-lea, devenit episcop, a excelat ca intelectual

renascentist şi a ajuns sfătuitor al Regelui Matei Corvin.

După marea înfrângere a Ungariei, latura Ecsed a familiei Bathory a fost o

susținătoare fermă a Habsburgilor, în timp ce ramura Şimleu l-au susținut pe Ioan Zapolya,

care în schimb l-a numit pe Ştefan Bathory al II-lea de Șimleu, Voievod al Transilvaniei.

Impresionat de ascensiunea familiei Şimleu sub Zapolya, George al VI-lea, din

ramura de Ecsed, a fost convins să-şi schimbe orientarea dinspre habsburgi înspre Zapolya,

fapt pentru care Regele i-a retras castelul Bujak. George s-a căsătorit cu fiica lui Ştefan,

Anna, reunind aceste două mari ramuri familiale. Anna Bathory a fost văduva ultimului

descendent al marii familii Dragfi, al căror castel George l-a obținut ulterior.

O altă ramură a familiei Bathory sunt familia Simolin, care a fost denumită după

proprietatea Simony (sau Simolin), care provin din George al II-lea. În secolul al XV-lea

proprietatea Şimleu a fost vândută, deoarece au murit ambii membrii de sex masculin,

posesori ai acesteia. Familia Simolin a deținut largi proprietăţi în Prusia şi zona Courland,

iar membrii ai familiei au slujit Împărătesele Rusiei Elisabeta şi Caterina, ca diplomați. În

secolul al 19-lea, mult după dispariția celorlalte ramuri ale familiei Bathory, descendenții

acestei ramuri au cerut recunoașterea legitimității originii lor, fapt împlinit în 1852 de

guvernul rus.


15/80

15

7

Membrii marcanţi ai familiei Bathory

Din ramura Şimleu:

- Ştefan al XVIII-lea Bathory (1477-1534), Voievod al Transilvaniei;

- Ştefan al IX-lea Bathory (1533-1534), mezinul lui Ştefan al VIII-lea, Principe al

Transilvaniei şi Rege al Poloniei şi Mare Duce al Lituaniei.

- Cristofor Bathory (1533-1586), fiu al lui Ştefan Bathory de Şimleu şi frate mai mare al

Regelui Poloniei, a administrat Transilvania în absenţa fratelui sau;

- Sigismund Bathory (1572-1613), fiu al lui Cristofor, Principe al Transilvaniei;

- Andrei Bathory, cardinal, văr al lui Sigismund, Principe al Transilvaniei, Mare Maestru al

Ordinului Dragonilor;

- Gabriel I Bathory (1589-1613), nepot al lui Andrei, Principe al Transilvaniei;

- Sofia Bathory (decedata in 1680), nepoată a lui Gabriel Bathory, căsătorită cu George al

II-lea Rákóczi, unind familiile Bathory şi Rakoczi, o ferventă promovatoare a

catolicismului.

Din ramura de Ecsed:

- Ştefan al III-lea Bathory (decedat în 1444), Palatin al Ungariei;

7 Stema familiei Bathory, din ramura de Şimleu.


16/80

16

- Ştefan al V-lea Bathory (decedat în 1493), Voievod al Transilvaniei;

- Barbara Bathory, fiica lui Andrei al III-lea, căsătorită cu Palatinul Emericus de Peren;

- George al V-lea Bathory, fiu al lui Andrei al III- lea, “Agazonum regalium magister”,

conte suprem de Sumegh;

- Ştefan al VII-lea Bathor y (decedat în 1530), fiu al lui Andrei al III-lea, Palatin al

Ungariei;

- Andrei al IV-lea Bathory, fiu al lui Andrei al III-lea, Ban al Belgradului, conte supreme al

Szatmarului;

- Bonaventura Bathory (decedat în 1566), primul născut al lui Andrei al IV-lea, conte deSzatmar şi Szabolcs, mai târziu “tabernicorum regalium magister”;

- Nicolae al VI-lea Bathory (decedat în 1585), fiu al lui Andrei al IV-lea, judecător regal;

- George al VI-lea Bathory, fiu al lui Andrei al IV-lea, care şi-a schimbat opțiunea din

susținător al habsburgilor înspre Zapolya;

- Gabriel Bathory, mezinul lui Stefan al XII-lea, a fost ultimul membru de sex masculin al

familiei de Ecsed;

- Elisabeta Bathory (decedată în 1614), fiica lui George VI, nepoata de mamă a Regelui

Ştefan Bathory, rămasă în istorie sub numele de “Contesa Însângerata”, descendentă atât a

ramurii de Ecsed cat şi Şimleu.8

8 Simon Kezai, Lázló Veszprémy, Frank Schaer (ed.), Gesta Hungarorum: The Deeds of the Hungarians

(Central European Medieval Texts). Central European University Press, 1999.


17/80

17

Principi ai Transilvaniei

1. Ştefan Bathory

După moartea lui Ioan Sigismund, două diviziuni susțineau candidaţi pentru a-I

urma la conducerea Transilvaniei, cu două viziuni diferite: cei care cereau unirea cu

Ungaria şi cei ce doreau independenţa sub auspiciile Sultanului. Învingători au ieșit cei din

a doua categorie şi l-au ales Principe pe catolicul Bathory Ştefan la data de 25 mai 1571.

Ştefan Bathory s-a născut la 27 septembrie 1533 în Șimleul Silvaniei şi a devenit

cel mai renumit descendent al familiei sale.

Provenind dintr-o familie nobilă, Ştefan intră în slujba lui Ioan Sigismund Zapolya,

Principele Tr ansilvaniei, fiul lui Ioan Zapolya. La moartea principelui rămas fără urmași,

acesta este ales de nobilime, fapt care a dus la izbucnirea unui conflict amplu.

În general Ştefan Bathory a fost văzut ca un conducător tolerant, care a arătat un

bun simţ diplomatic. Deși pregătea misiunea iezuită în Transilvania, respecta situația şi

elementele diferitelor orientări protestante de aici.

Acesta simte că soluția pentru întărirea religiei catolice în sânul Transilvaniei o

constituie întărirea structurilor de educare a populației, astfel că el a chemat misionari care

să înveţe poporul din Roma şi Polonia (iezuiții vin în 1579), indicându-le acestora unde să

se așeze: în zona Clujului şi a Albei Iulia.

Cu sprijinul Papei Grigorie al XII-lea a fost deschisă o instituție de învăţământ

pentru copii săraci, pe lângă cea rezervată copiilor de nobili.


18/80

18

O grea lovitură a fost primită de ordinul Iezuit în această perioadă din cauza

epidemiei de ciumă din 1586, care a decimat populația Transilvaniei şi a luat viața a 26 de

iezuiți dintr -un total de doar 45.

În testamentul său, Ştefan Bathory ii transmite nepotului Sigismund următoarele:„mai presus de orice iți încredințez colegiile din Cluj şi Alba Iulia. Tatăl tău şi cu mine am

fondat aceste colegii cu toată îndemânarea de care am dispus, fără a leza drepturile

nimănui. Protejează şi apără aceste instituții cu toată inima ta spre beneficiul ţarii căruia ii

ești Principe.”

Ca o ironie a sorţii, iezuiții sunt expulzați din ţară de Sigismund Bathory (domnește

între 1581-1597 şi din nou 1599-1602), în 1588. Aceștia revin în ţară între 1595 şi 1606,

când sunt alungați definitiv de Principele Ştefan Bocskay. În timpul acestei a doua veniri,

iezuiții preferă să lucreze direct cu oamenii, promovând valorile vieții creștine în rândul

celor simpli.

În iunie 1574, tronul Poloniei devine vacant deoarece Henric al III-lea de Valois

prefer sa devină regele Franței, întorcându-se în ţară. După plecarea lui urmează o luptă

internă între nobilii polonezi, pentru desemnarea urmașului. Inițialul pretendent era

Maximilian al II-lea, din dinastia de Habsburg, însă în cele din urmă tronul ii revine lui

Ştefan Bathory, cu condiția să se căsătorească cu Ana, descendenta familiei Jagiello.

După primirea tronului Poloniei (pe care îl deține între 1576-1586), acesta îl

convinge pe fratele său Cristofor Bathory să preia tronul Principatului Transilvaniei (care

ocupă această poziție între 1575-1581). Cu toate piedicile pe ce i le pun Habsburgii, Ştefan

este încoronat rege al Poloniei la 1 mai 1574.

Acesta a f ost primul care a încercat să elibereze Europa Centrală de sub ocupația

turcă şi plănuia întemeierea unei Ligi Creștine. În atingerea acestui scop i-a fost de mare

ajutor fratele său mai mic, Andrei Bathory.

Ştefan a fost numit Cardinal de Papa Grigorie al XIII-lea, de la care a şi primit o

sumă de bani pentru organizarea campaniei militare anti-otomane.

Prin politica sa, Ştefan a dorit ca scop ultim, unirea Transilvaniei, a Ungariei şi

Poloniei într -o alianță care să izgonească definitiv otomanii din Europa. Deoarece moare în

1586, în urma unei hemoragii cerebrale, nu reușește să-şi ducă planul la îndeplinire.


19/80

19

2.Cristofor Báthory

În maghiară Kristóf Báthory (n. 1530 — d. 1581), a fost principe al Transilvaniei

între anii 1575– 1581.

A devenit principe al Tr ansilvaniei după ce fratele său Ştefan a devenit Rege al

Poloniei, dar structurile puterii nu s-au schimbat. În perioada sa, cancelaria Transilvaniei

din Cracovia avea o mai mare autoritate decât cea din principat.

Între 1581 şi 1586, după moartea lui Cristofor, Cancelaria din Cracovia a devenit

cel mai important punct decizional în ceea ce privește Transilvania.

3. Sigismund Báthory

În maghiară Zsigmond Báthory (n. 1572 sau 1573- d. 27 martie 1613, Praga),

principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory și al Elisabetei Bocskay. A realizat prima

unire a Transilvaniei cu Țara Românească și cu Moldova, așa numitul plan dacic. A fost

ales, deşi minor, principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la

Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de

către Dieta de la Mediaș. La aceeași Dietă Națională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe

iezuiți din Ardeal.

În 1593, sultanul Murad al III-lea nu a respectat pactul de pace de la Adrianopol

(azi Edirne), a declarat război Habsburgilor și astfel a început Războiul de 15 ani. Sultanul

l-a somat pe Sigismund să se alăture armatei otomane, însă acesta s-a alăturat Ligii Sfinte

(la recomandările consilierului său secret, iezuitul spaniol Alphonso Carillo), ceea ce

stările transilvănene nu au acceptat. În urma acestor neînțelegeri, Sigismund a renunțat la

principat în favoarea vărului său Andrei Báthory. Când unchiul său, căpitanul de Oradea,

Ștefan Bocskay, l-a asigurat de sprijinul său, Sigismund a reluat principatul și a decapitat,


20/80

20

la Cluj, căpeteniile care simpatizau cu turcii (Alexandru Kendi, Kovasoczi Farkas și

Baltazar Báthory).

În 1595 s-a aliat cu împăratul Rudolf al II-lea și a fost numit Principe Imperial. S-a

căsătorit cu Maria Krisztina de Habsburg, fiica ducelui Carol Habsburg. Și-a atras secuii de

partea sa, cărora le-a promis privilegii.

De asemenea, și-a extins autoritatea asupra Moldovei și Țării Românești. După

acestea, la 20 octombrie 1595, alături de Mihai Viteazul, a învins oastea otomană în

Bătălia de la Giurgiu.

Dieta a retras însă privilegiile promise de Sigismund secuilor de rând, iar revolta

lor, "Carnavalul însângerat", a fost înăbușită de trupele lui Ștefan Bocskay.

În 1596 cursul războiului s-a schimbat și la 26 octombrie oastea creștină a fost

înfrântă de turci în Bătălia de la Keresztes. Din cauza eșecurilor militare și din viața

personală, Sigismund a abdicat pentru a doua oară, și a plecat la Praga pentru scaunul

principiar al Principatelor Oppeln și Ratibor, cedând Ardealul soției sale.

În 1598 s-a întors pe neașteptate ocupând tronul Ardealului, iar după un an a

renunțat din nou, la Mediaș, în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory. După

moartea acestuia, în 1601 la Cluj s-a reales din nou Principe al Ardealului. Du pă ce a fost

învins la Guruslău de oastea imperială (formată din trupele lui Basta și Mihai Viteazul), el

a fugit în Moldova, iar comandantul său de oști, Moise Székely, în Turcia. În 1602, după

ce adepții săi au fost învinși în bătălia de la Teiuș de trupele lui Basta, a renunțat pentru a

patra și ultima dată la principat și s-a retras în Cehia.

A murit la Praga, la 27 martie 1613.

4. Baltazar Báthory

În maghiară Báthory Boldizsár (n. 1555 – d. 1594), a fost principe al Transilvaniei

în 1594.


21/80

21

5. Maria Cristina de Habsburg

(n. 10 noiembrie 1574, Graz – d. 6 aprilie 1621, Hall in Tirol)

A fost o prințesă germană membră a Casei de Habsburg și prin căsătorie, Prințesă a

Transilvaniei. Aceasta a devenit principesă a Transilvaniei în 1597 (prima oară) și 1598 (a

doua oară).

A fost fiica Arhiducelui Carol al II-lea de Austria, fiul împăratului Ferdinand I și a

Mariei Anna de Bavaria. Fratele ei mai mic, Arhiducele Ferdinand, a devenit împărat al

Sfântului Imperiu Roman în 1619.9

6. Andrei Báthory

În latină Andreas Bathoreus, în poloneză Andrzej Batory, în maghiară András

Báthory) (n. 1566 – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic) a fost din 1589 arhiepiscop de

Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei și suzeran al Țării Românești.

A crescut la Cracovia, la curtea lui Ștefan Báthory, unchiul său, devenit rege al

Poloniei și Lituaniei în decembrie 1575. După moartea unchiului său la sfârșitul anului

1586 a fost sprijinit de cancelarul Jan Zamoyski pentru moștenirea coroanei, însă regina

Ana de Jagiello, văduva lui Ștefan Báthory, a reușit să impună pe tronul Poloniei pe propriul ei nepot, Sigismund Vasa. În aceste condiții Andrei Báthory, cardinal încă din

1583, a obținut în 1589 demnitatea de prinț-arhiepiscop de Varmia, pe care a păstrat-o până

la moarte.

În data de 24 aprilie 1595 Sigismund Báthory, principe al Transilvaniei și văr cu

Andrei Báthory, l-a înlăturat pe Aron Tiranul de pe tronul Moldovei și l-a impus pe Ștefan

Răzvan, care a recunoscut suzeranitatea lui Sigismund (pro-habsburgic). Ieremia Movilă,

celălalt pretendent la tronul Moldovei, a recunoscut pe 27 august 1595 suzeranitatea

polonă și a declarat Moldova drept "membru credincios și inseparabil" al coroanei polone.

Pe 13 decembrie 1595, în lupta de la Areni, oastea polonă condusă de cancelarul Zamoyski

a înfrânt oastea lui Ștefan Răzvan și l-a impus pe Ieremia Movilă pe tronul Moldovei.

9 Johannes Voigt: Geschichte des Deutschen Rit terordens in seinen zwölf Balleien in Deutschland , vol. II, G.

Reimer, 1859, p. 281.


22/80

22

În data de 26 octombrie 1596, în Bătălia de la Keresztes (în apropiere de Eger),

forțele unite ale imperialilor și ale lui Sigismund Báthory au fost înfrânte de oastea

otomană. Pe 29 martie 1599 Sigismund Báthory a renunțat la tronul Transilvaniei. Dieta

Transilvaniei l-a ales principe pe cardinalul Andrei Báthory, apropiat al politicii polone,

ceea ce a însemnat renunțarea Transilvaniei la o politică ofensivă față de Imperiul Otoman.

În data de 26 iunie 1599 domnul Țării Românești, Mihai Viteazul, care în

decembrie 1596 (după bătălia de la Keresztes) făcuse pace cu turcii și primise steag de

domnie de la Înalta Poartă, a încheiat la Târgoviște un tratat cu Andrei Báthory, prin care

recunoștea suzeranitatea acestuia și-i promitea că-l va anunța asupra oricărei primejdii. În

schimb Andrei Báthory a recunoscut domnia ereditară asupra Țării Românești în familia

lui Mihai Viteazul.

Mihai Viteazul, ca și împăratul R udolf al II-lea, dorea înlăturarea lui Andrei

Bathory si scoaterea Transilvaniei din sistemul politic polon favorabil alianței otomane. In

octombrie 1599 Mihai Viteazul îl învinge la Șelimbăr pe Andrei Bathory, intra in Alba

Iulia proclamându-se domn al Transilvaniei.

7. Mihai Viteazul10

Sau Mihai Bravu (n. 1558, Târgul de Floci - d. 9 august 1601, Turda) a fost bănişor

de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi domnitor al Țării Românești și pentru

o per ioadă în 1600, conducător de facto al tuturor celor trei țări medievale românești care

formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.11,12

10 Mihai Viteazul la Alba Iulia.

11 Despre Mihai Viteazul se regăsesc mai multe detalii în capitolul “Momentul Mihai Viteazul ”.

12 Petre Panaitescu, Mihai Viteazul , București 2002 (reeditare a ediției din 1936, cu un cuvânt înainte de

Șerban Papacostea), pag. 13.


23/80

23

8. Gabriel Bathory (1589 – 1613) 13

Fiu al lui Ştefan Bathory, Gabriel a fost principe al Transilvaniei între 1608-1613.

În 1594 fuge din Transilvania şi așteaptă în castelul său din Ecsed. Când Bocskay a

murit, Gabriel a scris Paşei Murad, Mare Vizir al Porții, la 2 ianuarie, 1607, cerându-i să-lînduplece pe sultan în a-i acorda conducerea Transilvaniei.

Nu a primit un răspuns de la Marele Vizir, deoarece acesta îl favoriza pe Balint

Homonnai, pe care îl dorea Principe.

Deoarece dreptul liberelor alegeri era considerat fundamental în ţară, impunerea lui

Homonnai a fost primită cu dezaprobare. Opoziția a fost organizată de Sigismund Rakoczi,

care a devenit astfel şi candidatul principal. El a fost ales la 9 februarie 1607.

Deși alegerea sa a fost văzută cu ochi răi de către Poartă, aceasta nu i -a cerut decât

să ii fie loial Sultanului.

Din nou, în primăvara lui 1607, Gabriel Bathory scrie Arhiducelui Matthias,

propunându-se pe sine ca principe, promițând să salveze Biserica Catolica transilvană,

promițând chiar să se convertească.

Neprimind un răspuns pozitiv nici din această direcție, Gabriel Bathory se alăturăhaiducilor, care erau nemulțumiți de situația lor, semnând alianța la 5 februarie 1608.

Aceștia i-au promis lui Gabriel ajutorul necesar, daca ii ridică pe cei ce reprezintă haiducii

la ranguri superioare: Nagy Andras, comandantul suprem al haiducilor a devenit mâna

13 Stema monetara din perioada lui Gabriel Batory.


24/80

24

dreaptă a lui Bathory şi al doilea în ordinea conducerii, iar predicatorul Mate Foktui a

devenit consilier. După doar o lună, la 7 martie 1608 a fost ales principe al Transilvaniei.14

14 http://www.transylvanian-numismatics.com/coins/categorie/BATHORI-GABRIEL/


25/80

25

Momentul Mihai Viteazul

Apariţia şi intervenţia lui Mihai Viteazul în istoria Principatului Transilvaniei, este

un moment care merită atenţia cititorului deoarece reprezintă un punct distinct dar integrat

contextului pe care îl tratăm în lucrarea de faţă.

Domnitorul român a întreţinut relaţii cu principii transilvani şi a luat măsuri care îl

situau între protectorii românilor din principat. De asemenea, de la 20 mai 1595, o

delegaţie a Stărilor din Ţara Românească încheia un tratat de alianţă cu principele

Transilvaniei. În schimbul ajutorului împotriva turcilor, Mihai Viteazul devenea membru

în alianţa antiotomană (Liga Sfântă). Ţara Românească era subordonată principeluiArdealului, iar domnul ei, marilor boieri. Suzeranitatea lui Sigismund Bathory asupra Ţării

Româneşti semnifică şi necesitatea alcătuirii unui organism politic şi militar în stare să se

opună Imperiului Otoman.

La sfârșitul anului 1588, Mihai Viteazul devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul,

iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În septembrie 1593,

cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar și al otomanilor după ce a plătit o sumă

record, a devenit voievod al Țării Românești, efectiv de pe 11 octombrie.15

Aderă la "Liga Sfântă" creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea,

din care inițial făceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana

(Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior

aderă și Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două

state românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un

tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui

Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.

Pe fundalul Războiului de 15 ani, a cărui declanșare a fost precedată de un amplu

efort diplomatic al Sfântului Scaun în Răsărit, relația statornicită dintre catolicism şi

ortodoxie, de eforturile lui Ştefan Bathory, a mai produs efecte vizibile o perioadă. Ca

element catalizator a apărut acum Mihai Viteazul.

15 http://oradecluj.oradestiri.ro/chipurile-voievodului-mihai-viteazul-ce-a-descoperit-in-cronicile-medievale-

un-cercetator-al-academiei/exclusiv/2011/11/02/


26/80

26

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase practic îndepărtarea

Moldovei de Sfânta Alianță. În Transilvania, Sigismund renunța la tron în favoarea vărului

său, Andrei Bathory (de asemenea înclinat către politica polonă).

În iulie 1599 a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolfal II-lea pentru punerea în practică a inițiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la

sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din

români, și mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc. După

victoria asupra lui Andrei Bathory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face

intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la

episcopul Demetrius Napragy. Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator

imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei.

Preocuparea lui Mihai faţă de biserică românilor transilvăneni se observă încă din

1595, când la 20 mai este forțat de împrejurări să încheie tratatul de supunere faţă de

Sigismund Bathory, dar îşi arată îngrijorarea pentru coreligionarii săi de peste Carpați.

În contextul colaborării antiotomane dintre domnul muntean şi principe, s-a reușit

plasarea oficiala a organismului ecleziastic românesc transilvănean sub jurisdicția

mitropolitului de la Târgoviște (tratatul de la 20 mai 1565, încheiat la Alba Iulia). De

asemenea, s-a reușit extinderea influenţei arhiereului de la Bălgrad asupra Făgăraşului (4

iunie 1595).

Cu prilejul noilor relații dintre Ardeal şi Ţara Românească, Sigismund ii oferă lui

Mihai castelul de la Buia cu satele învecinate şi ii îngăduie să ridice „pe deal lângă cetatea

Bălgradului” o biserică cu hramul Sf. Treime. Acest avanpost ii oferă lui Mihai multe

avantaje strategice atât pentru viață spirituală a românilor de aici, cat şi ca un punct de

informare privind situația internă a Transilvaniei.

Cu această ocazie, Mitropolitul Ţării Românești, Eftimie al II-lea cu sufraganii săi,

urmează instrucțiunile voievodului lor şi stăruie să se introducă în tratat un articol potrivit

căruia preoţimea ardeleană să-si păstreze „vechile obiceiuri şi libertăţi”, iar „ biserica

Româneasca” din Ardeal să se supună mitropoliei din Târgoviște. Însemnătatea acestei

hotărâri este mare, deoarece nu este vorba de o episcopie oarecare din Transilvania pusă

sub stăpânirea celei muntene ci „toate bisericile românești”, fapt care întăreşte şi mai mult


27/80

27

legătura de veacuri dintre românii ortodocși de ambele părţi ale Carpaților. Spre exemplu,

cartea bisericească circulă de acum cu mai multă ușurință între ce două zone, fapt care

duce la o unitate a conștiinței românești.

Noii principi, între care se numără şi Sigismund Bathory, catolici convinși,încercaseră să readucă la viață credința căreia aparțineau şi prin orice mijloace să calmeze

avântul Reformei. Pentru a da o lovitură şi mai mare acestor credințe considerate de ei

eretice, s-au arătat binevoitori faţă de români şi biserica lor, pe care o doreau cât mai bine

organizată şi puternică, pentru a rezista asalturilor reformate.

Informat de călugării mănăstirii de la Bălgrad că starea armatei ardelene este una

precară, Mihai Viteazul trece munții şi în ziua de 18/28 octombrie 1599 zdrobește oastea

Cardinalului la Șelimbăr, lângă Sibiu. Apoi, la 1 noiembrie, îşi face intrarea triumfală în

Alba Iulia.

După cucerirea Transilvaniei de către Mihai în toamna lui 1599, voievodul a avut

șansa să acționeze direct asupra confesiunii conaționalilor săi transilvăneni. El a continuat

demersul început deja de ceva vreme, de a instituționaliza tot mai puternic structurile

Bisericii Ortodoxe, acestea făcute şi cu interesul de a-şi consolida puterea în teritoriul nou-

cucerit. De asemenea, a urmărit şi eliminarea efectelor acțiunilor şi influentelor calvine

asupra românilor.

Ieșirea la iveală a unui proiect de colaborare între Mihai şi Rudolf al II -lea arată

posibilitatea rămânerii voievodului în fruntea Transilvaniei, ca domn ortodox şi dorința de

înlăturare a calvinismului şi unitarianismului din principat. Inițiativa se reţine şi ca un

parteneriat sui-generis între catolicism şi ortodoxie.16

De aici se pare că începe o noua eră pentru biserica românilor ardeleni, deoarece

Voievodul s-a îngrijit de nevoile religioase ale acestora în mod deosebit. Prima preocupare

a sa a fost ridicarea religiei străbune ortodoxe în rangul celor recunoscute oficial, astfel că

duce tratative cu Regele Rudolf al II-lea, care i-a răspuns cererilor printr -un îndemn: „Eu

Împăratul rog pe Domnia Ta să nu lași în acel loc mulți credincioși, numai să lași trei:

greci(ortodocși) şi franci(catolici) şi lotreni(luterani), numai să gonești calvini şi areiani şi

16 Relațiile transilvano-otomane în contextul internaţional de la sfârșitul secolului al XVI-lea, p.26, î n Istoria

Transilvaniei, vol. II, Cluj Napoca, 2005.


28/80

28

să le ei biseareca să o dai unde vei vrea Domnia Ta.” Acest fapt pune Biserica Ortodoxă în

fruntea vieții spirituale ardelene şi ii oferă lui Mihai o autoritate grozavă asupra tuturor

confesiunilor.

O altă preocupare a lui Mihai a fost acordarea primului ierarh ortodox, Mitropolitu l

Ioan de Prislop, a unei reședințe demne de noua conjunctură: în imediata apropiere a

ctitoriei sale, a construit o nouă reședință unde a așezat Scaunul Vlădicesc al Ardealului,

unde a rămas până în sec XVIII când s-a făcut unirea cu Roma.

În Episcopia Vadului, existentă încă din vremea lui Ştefan cel Mare, Mihai îl

înlocuiește pe Episcopul Spiridon, care nu-i prezintă încredere, cu Ioan Cernea. În partea

de miazănoapte, era episcopia ortodoxă la Munkacs, peste care păstoreau episcopi ruteni de

multa vreme. Acum Mihai trimite aici pe egumenul mănăstirii Tismana, Serghie, care a

fost anterior „arhimandrit la Sf. Munte”.

O altă dorință pe care Mihai o transformă în realitate, este aceea de a scoate clerul

de la necesitatea prestării de servicii, fapt hotărât în Dieta de la 20 iulie 1600, în articolul

24: „în ceea ce privește a doua dorință a Măriei Tale, ca persoanele preoților români să nu

poată fi silite de nimeni la robotă în rând cu obștea iobagilor, am respectat şi în această

privință dorința Măriei Tale şi am hotărât că preoții români să fie scutiți pretutindeni de

acest fel de slujbe”.

Şi în demersul vieții spirituale, voievodul aduce asemenea modificări: prin sinodul

din 16 octombrie 1569, la Aiud, se încuviinţează ca „preoții evlavioși” să se poată

recăsători la prima văduvie. Mihai încearcă să stopeze aceste influenţe externe asupra

preoțimii ortodoxe şi hotărăşte interzicerea acestei practici, sub amenințarea unei amenzi

consistente de 200 de florini.

În sporirea numărului clerului ortodox în Ardeal, Mihai trimite preoți şi călugări

care atingeau toate straturile sociale românești, din întreg ținutul.17

Acțiunile domnului muntean s-au răsfrânt din plin asupra românilor ortodocși. A

fost reînnodată legătura de lungă tradiție dintre Ţara Românească şi instituția Bisericii

Ortodoxe din Transilvania.

17 Pr. Niculae I. Sergabescu, Politica Religioasă a lui Mihai Viteazul , Editura Episcopiei Târgoviște, Târgovişte,

2001.


29/80

29

Economie şi Societate

Economia societății premoderne în Transilvania a fost predominant agrară,

deoarece cea mai mare cantitate de produse provenea de pe domeniile agricole. Industriaextractivă şi cea meșteșugărească aduceau pe piață însă mărfuri cu mult peste valoarea

celor agricole.

Viața de zi cu zi, precum şi cea economică, culturală , artistică etc. au stat

bineînțeles şi sub semnul schimbărilor climatice care au o influenţa majoră asupra

desfășurării activităților. Între anii 1550-1700, în Europa se produce o scădere de

temperatură de circa 1,2-1,4%, situație cu importante consecințe în toate domeniile.

În Tr ansilvania, iernile sunt lungi şi aspre, prima zăpadă căzând deja în octombrie,

cu o toamnă scurtă şi ploioasă iar verile scurte şi fierbinți.

Din punct de vedere meteorologic, cel mai interesant an al secolului XVII a fost

1618, când o iarnă lungă şi grea a fost urmată de ploi mari şi inundații catastrofale, iar apoi

căldură mare şi secetă în timpul verii, cărora li s-au adăugat şi o invazie de lăcuste. Cu

toate acestea însă, nici anul respectiv sau cel următor, nu se află printre anii de foamete şi

scumpiri, fapt ce indică oarecum potențialul natural ridicat al Transilvaniei.

În Evul Mediu, Câmpia Transilvaniei nu beneficia de prea multe resurse

hidrologice, însa prin amenajarea şi întreținerea lacurilor se putea realiza alimentarea zonei

în așa fel încât să fie grânarul Transilvaniei.

Despăduririle efectuate nu s-au datorat doar nevoii de pământ cultivabil, ci şi

tehnologiilor de extragere şi prelucrare a materialelor, fapt ce a atras după sine și o nevoie

mare de lemn.

Secolele XVI-XVII constituie perioada marilor schimbări din Transilvania, atât în

ceea ce privește peisajul, cât și structura economică: începe să se facă simțită transformarea

domeniului feudal, investigarea socotelilor, a dispozițiilor domeniilor feudale, relevând că,

treptat, alodiul câștiga teren în fața sesiilor iobăgești. Extinderea pământului alodial s-a


30/80

30

realizat atât în urma restrângerii pământurilor iobăgești, cât și prin înglobarea terenurilor

pustii și anexarea unor terenuri comune. 18

Ca urmare, se apelează tot mai mult la munca iobagilor, ceea ce atrage după sine

sporirea proporționala a obligațiilor de munca, el fiind posesorul uneltelor de lucru

necesare cultivării pământului.

Însă există aspecte grave care au dăunat dezvoltării şi evoluţiei situaţiei ţărănimii. A

doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost o perioadă de intense şi dese lupte feudale,

rivalităţi şi războaie turco-austriece, care au distrus gospodării şi au dăunat grav

proprietăţilor rămase. Incursiunile acestora au avut repercursiuni groaznice pentru

populaţie prin jafuri şi atacuri. Pe lângă toate acestea, populaţia a fost decimată atât de

războaiele numeroase cât şi de masiva ducere în robie.

Se înregistrează progrese în domeniul agriculturii, îmbunătăţirea uneltelor

confecţionate de meşteri locali sau importate din Polonia, Germania etc. Sub influenţa

pieţelor interne şi externe, agricultura se transformă încet în sector al economiei

producătoare de mărfuri.19

Cultura cerealieră rămâne în general fundamentală în alimentația vremii, fiind cea

mai răspândita pe domeniile feudale. Alături de grâu, alac, orz, secară, ovăz, mei, hrișca, la

mijlocul sec. XVII își face loc și cultura porumbului. La sfârșitul aceluiași secol apare

cartoful, care se cultivă puțin mai târziu. Un rol important îl au și mazărea, lintea, fasolea,

varza, ceapa, roșia, usturoiul, morcovii, pătrunjelul, zarzavaturile și salatele. Cultura viței

de vie este consemnată pe toate domeniile, de la cele feudale, la târguri şi orașe.

Din secolul al XVI-lea sunt tot mai des pomenite livezile de pomi fructiferi în

grădina iobagului.

În secolul XVI este semnalat și tutunul, iar în paralel apar și primele măsuri

împotriva fumatului.

18 Rusz Fogarasi Eniko, Habitat, alimentație, meserii, p.187-205, î n Istoria Transilvaniei, vol II, Cluj Napoca,

2005.

19 Coord. Acad. A. Oţetea, colaboratori prof. univ. M. Berza, conf. univ. Şt. Pascu, “Dezvoltarea social -

economică a Transilvaniei”, în Istoria României , vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1962.


31/80

31

În dezvoltarea agriculturii are un loc foarte important și creșterea animalelor.

Pădurile întinse de foioase, pășunile, fânețele bogate, oferind locuitorilor posibilitatea

creșterii unui număr mare de animale , numărul acestora fiind foarte important în structura

domeniului feudal.

Informații despre alimentația în epoca principatului abundă în inventarele

domeniilor, în listele socotelilor, în însemnările călătorilor străini, în jurnalele vamale și

personale, în cărțile de bucate și rețetarele vremii.20

Printre îndeletnicirile care implicau şi români, se numără şi mineritul, o sursă

constantă de bani aduşi visteriei, însă exploatarea efectivă era prestată prin mijloace

rudimentare care îngreunau mult munca ţăranilor.

Faptul că mineritul din Transilvania nu a atins cote înalte, iar în secolul al XVI-lea

a avut chiar o perioadă de declin, se datorează instabilităţii politice, care are grave urmări

asupra întregii economii.

Progresul tehnic, calitativ şi financiar, în cazul minelor de fier, este împiedicat

datorită amplasamentului minelor de fier pe moşiile nobililor, care erau dezinteresaţi de a

investi în dezvoltarea lor după ultimele tehnologii.

De asemenea, importurile net superioare calitativ din Germania, Polonia, Cehia etc.

au avut efecte negative asupra producţiei interne.

Exploatarea sării constituia monopol de stat, fiind o importantă resursă de venit a

fiscului, care se ridica la mijlocul secolului al XVI-lea, la cca. 40000 florini.

Extragerea aurului şi argintului continuă să se efectueze în vechile regiuni miniere:

Baia Mare, Abrud, Rodna, Hunedoara, pe Ampoi etc. Majoritatea localităţilor aurifere au

fost ridicate la rang de târguri sau oraşe libere.

Aurul era exploatat fie la adâncime, fie prin spălarea nisipurilor din râuri. Din sec.

XVI se realizează progrese importante, datorită aplicării unor metode noi şi folosirii de

unelte perfecţionate.

20 Rusz Fogarasi Eniko, Habitat, alimentați e, meserii ,p.187-205, î n Istoria Transilvaniei, vol. II, Cluj Napoca,

2005.


32/80

32

Utilizarea noilor metode de minerit implicau costuri mai mari decât în perioadele

anterioare. Astfel, posesorii de mine nu mai erau în stare să le acopere singuri, trebuind să

a peleze la negustori cu capital şi dispuşi să investească. Pătrunderea capitalului comercial

în minerit şi exploatarea forţei de muncă salariate, arată că în sec. XVI minele de metal

nobil constituiau un teren favorabil a pariţiei formelor embrionare de producţie capitalistă.

Puterea centrală intervenea adesea pentru sporirea condiţiilor de muncă a ţăranilor

mineri, care erau exploataţi de cămăraşi sau arendaşi. Lucrătorii de la cuptoare munceau 10

ore pe zi, iar cei de la şteampuri 12-14 ore, pentru o sumă derizorie. Chiar mai grea decât

atât era munca tăietorilor de sare. Puterea centrală însă, era interesata de siguranţa muncii

deoarece minele de metale preţioase constituiau o sursă de venit majoră în visteria ţării.

Ca şi în perioadele anterioare, muncitorii minieri erau majoritatea localnicii, fie ei

liberi sau iobagi. Populaţia română, cu vechi îndeletniciri miniere, constituia forţa de

muncă principală. Alături de ei lucrau saşi şi maghiari.

Condiţiile grele de muncă determinau minerii să ia măsuri drastice precum

răzvrătirile sau fuga, fapt care arată condiţia precară a acestei clase dominate, indiferent de

locul de muncă sau tipul exploatării.21

Dezvoltarea producţiei meşteşugăreşti, avântul unor însemnate centre urbane cu o

populaţie activă în domeniul comerţului, puternicele legături cu Moldova şi Ţara

Românească şi contactul permanent cu alte regiuni străine au creat condiţiile necesare

pentru includerea Transilvaniei într-un larg schimb comercial.

Creşterea producţiei a dat naştere unor fenomene caracteristice veacului XVI:

lărgirea pieţei de desfacere a produselor meşteşugăreşti, sporind rolul negustorului ca

intermediar între producător şi consumator, astfel piaţa depăşeşte cadrele ei locale.

Comerţul orăşenesc cunoaşte o strictă reglementare, magistratul intervenind în

organizarea negoţului local, apărând interesele păturii conducătoare.

Dovada unei activităţi comerciale vii în Transilvania o constituie numărul mare de

iarmaroace ţinute în oraşe şi târguri. Pe lângă oamenii locului nelipsiţi erau atât negustori

21 Coord. Acad. A. Oţetea, colaboratori prof. univ. M. Berza, conf. univ. Şt. Pascu, “Dezvoltarea social -



33/80

33

şi boieri din Ţările Române şi Moldova, precum şi greci (din ce î n ce mai mult în sec.

XVI), macedoneni, poloni etc.

Capitalul comercial transilvan s-a format în primul rând datorită comerţului extern.

Braşovul spre exemplu, datorită poziţiei sale geografice favorabile, desfăcea în ŢaraRomânească şi Moldova nu doar produse din Transilvania, ci şi mărfuri occidentale şi

aducea în ţară produse din Levant şi Orient.

Satul în Transilvania

Satul (din latină fossatum = loc întărit cu șanț) era principala formă de așezare în

epoca medievală.

Satul avea 15 - 20 case în Moldova și Țara Românească, iar în Transilvania erau

cca. 70. Satele erau libere sau dependente. Cele dependente erau p e domeniile domnești,

boierești sau aparțineau unor mănăstiri și erau locuite de români. Locuințele erau construite

din lemn la deal și la munte și din chirpici la câmpie.

Până la începutul secolului XV au fost identificate în Transilvania 3364 localități,

în Țara Românească 2100 sate, iar la sfârșitul secolului XV - 2800 localități.

Satele, au făcut parte în general din proprietatea domeniilor feudale, uneori deținute

în devălmășie. În sec. XVI-XVII, satele libere sunt aproape inexistente.

Satul în Transilvania a prezentat o diversitate foarte mare atât ca structură (cu

precădere de lemn, clădirile din piatră fiind rare), formă și organizare, cat și în ceea ce

privește principiile juridice pe care se baza. Satul avea însemnătate diferita, în funcție de

proprietatea pe care se află: crăiasca, secuiască, comitatensă, pe câmpie sau în munți.

În această perioadă satele aveau cu precădere o singură uliță, casele fiind înșirate pe

ambele părți. În cazul satelor situate la munte sau pe dealuri, casele erau răsfirate, fără o

organizare fixa. Biserica și crâșma constituiau elemente de nelipsit din existenta lumii

rurale, biserica fiind uneori fortificată, pentru a servi drept adăpost în situații de pericol.

Casele erau în general construite după aceiași rețetă, având 3 încăperi: bucătărie,

cameră și cămară, completate deseori cu pivniță și anexe pentru animale. Curtea și gradina

casei erau împrejmuite.


34/80

34

Viața și moartea țăranului sunt determinate de natura și muncile câmpului. Satul

românesc a păstrat peste veacuri nealterate tradițiile și obiceiurile. 22

Oraşul în Transilvania

23

Oraşul medieval este imaginea locuitorilor săi şi a activităţilor pe care le desfăşoară

aceştia. Populaţia aşezărilor urbane este diferenţiată din punct de vedere social,

constituindu-se rapid o categorie a patricienilor; o alta a burghezilor (mici negustori,

funcţionari) şi “clasa de jos”, formată din mulţimea lucrătorilor sau a slujitorilor de tot

felul.

Meşteşugarii (zidari, fierari, dulgheri, măcelari, ţesători, giuvaergii etc.), care

furnizează principalele produse necesare vieţii urbane, constituie grosul populaţiei

orăşeneşti. Negustorii aduc mărfurile: alimente, mirodenii, ţesături, materiale de construcţii

etc. din locurile unde ele se produc, adesea de pe alte continente. Slujbaşii, notarii,avocaţii, medicii, farmaciştii sunt cei care completează populaţia oraşului. Un grup masiv

de persoane lipsite de ocupaţii fixe, trăind din mila publică, dă fiecărei aşezări nota de

22 Susana Andea, Evoluții politice. Structuri ale puterii, p.179-182 , î n Istoria Transilvaniei, vol II, Cluj Napoca,

2005.

23 Oradea medievala.


35/80

35

pitoresc, dar furnizează şi motivele de grijă pentru locuitori: tâlhăriile, jafurile, asasinatele

sunt evenimente frecvente.

Viața urbana in sec. XVI ar fi fost de neconceput fără Clădiri Comunale, numărul

lor fiind determinat de dimensiunile si nivelul de dezvoltare a urbei: primăria, cu Ceasulorașului, casa orașului (locul întâlnirilor conducerii executive orășenești), biserica centrala

(întrunirile comisiei mari), școala, temnița, case de oaspeți pentru turiști (slujind si ca

spitale), bai publice, loc public pentru târguri. 24

Dezvoltarea pieţei interne, datorită producţiei meşteşugăreşti şi comerţului, a dus la

creşterea centrelor urbane din Transilvania, unde se remarcă unele progrese în organizarea

internă şi o creştere a populaţiei.

Cele mai înfloritoare sunt oraşele “libere regale”, centre comerciale şi

meşteşugăreşti, fortificate, cu drept de autoadministrare şi cu privilegii, precum Braşovul

(cca. 4000 loc.), Cluj (cca. 6000 loc.), Sibiu (cca. 6000 loc.), Bistriţa.

În secolul al XVI-lea cadrele înguste urbane au fost depăşite şi s-au intensificat

relaţiile între oraşe, regiuni şi ţări.

Ritmurile vieţii oraşului sunt guvernate de activităţile care se desfăşoară în

cuprinsul său, de calendarul astronomic şi cel religios, ca şi de voinţa conducătorilor săi

(monarhul – dacă oraşul este proprietate regală, episcopul – dacă oraşul este reşedinţa

acestuia, seniorul – dacă oraşul aparţine unei familii aristocratice). Viaţa cotidiană, mult

mai animată decât cea de la sate, se desfăşoară pe stradă sau în jurul câtorva edificii

publice: biserica sau catedrala, reşedinţa seniorului, palatul comunal (primăria), pieţele

(halele de mărfuri).

24 Susana Andea , Evoluții politice. Structuri ale puterii , p.179-182, î n Istoria Transilvaniei, vol. II, Cluj Napoca,

2005.


36/80

36

Structura socială în timpul Principatului Transilvaniei

În ciuda eforturilor de unificare şi omogenizare administrativă, fiscală,

instituțională sau juridică, Transilvania continuând să fie dominată de particularisme şispecific. Într -o viziune schematică, categoriile sociale pot fi văzute astfel: O secvență

socială regrupează nobilimea, sau toate grupurile care înglobează mai multe sau mai puține

privilegii, în cealaltă secvență aflându-se supușii, țăranii dependenți, iobagii, jelerii, plebea

orașelor. 25

Nobilimea

Nobilimea este grupul social care domină viața publică, monopolizând scena

politică și deținând importante resurse economice și bucurându-se de prestigiu deosebit.

Pro porția nobilimii a fost estimată la aproximativ 12% din totalul populației Principatului.

Statutul nobiliar era achiziționat în principal prin naștere, deși aceasta nu era

singura condiție, nobilul trebuind să fie capabil de a întreține un stil de viața s pecific

rangului său, iar principala obligație a nobilimii era de natură militară.

Pozițiile acestea se consolidează prin alianțe și înrudiri în interiorul cercului cu

prestigiu din zonă. În fruntea ierarhiei în cadrul micii nobilimi se aflau cei mai înstăriți

membrii ai grupului, denumiți de obicei „bene possessionati”. Nobilii cu mai puțină avere

aveau accesul limitat la oficiile comitatelor. 26

Nobilimea condiţionată şi grupurile semi-privilegiate

În contextul special al Transilvaniei, există în categoria nobililor anumite trepte

considerate semi- privilegiate, sau condiționate, datorită unor factori specifici acestora, care

le împiedică de la a lua parte deplin la privilegiile și drepturile nobilimii. 27

Această categorie trebuie să fie deschisă de Boierimea din Țara Făgărașului unde s-a

concentrat cea mai mare parte a elitei sociale românești din Principatul transilvan.

25 Ionuț Costea, „Structuri sociale” , p.207-234, , î n Istoria Transilvaniei , vol. II, Cluj Napoca, 2005.

26 Ibidem, p.208.

27 Ibidem, p.223.


37/80

37

Apartenenții acesteia reprezentau o categorie diferită, datorită condițiilor istorice

specifice Țării Oltului. De-a lungul secolelor XVI-XVII boierimea și-a menținut statutul de

grup social distinct, însă noile împrejurări politice i-au forțat să se adapteze și să se

transforme în conformitate cu standardele și normele sociale ardelene.

În documentele vremii, această zonă apare ca „Terra Fogoras”, „provincia”,

„districtus”, bucurându-se de o situație juridică specifică, aici judecându-se după

„obiceiul locului” și „legea românească”, urmate de un Baronat liber . Din acestea decurg

drepturi specifice precum: steag propriu, „legea paloșului”, prerogativa de a nu extrăda

iobagii fugiți de pe alte domenii, aceea de a-și urmării singuri răufăcătorii, fără intervenția

autorităților exterioare și chiar să facă excepție de la dările regatului și principatului.

În momentul integrării Țării Făgărașului în componența Regatului Ungar, aici

existau două grupuri sociale, de proveniență veche: Boierii (nobilimea țarii) și Vecinii

(supușii lor).

Pornind de la situația particulară a Făgărașului, David Prodan considera că boierul

se identifică prin libertățile de care a dispus și prin modul de stăpânire a pământului cu

adevăratul nobil al principatului, boierii având aceleași privilegii cu nobilii și fiind obligați

doar la sarcini militare. În consecință, boierul a fost degradat treptat de la statutul semi-

nobiliar ori al nobilimii condiționate sau la acela al libertinului. În consecință, boierimea

era o structură străină ierarhiei sociale din Transilvania, pe care principii au fost nevoiți să

o accepte, desigur ca pe o formulă temporară, căutând sa-i reducă cu cât mai mult

existența. Încercarea de accedere la o situație privilegiată similară nobilimii, se confruntă

cu tendința principilor de a-i scădea în statut și avere.

În Transilvania, beneficiind de apropierea relației cu Principele sau de slujirea unor

potentați, numeroși „aules familiares” au fost înnobilați de-a lungul secolului al XVII-lea.Alții, deja nobili, de condiție modestă, au cunoscut o ascensiune remarcabilă în rândurile

aristocrației și în acumularea de bogații și demnități. 28

O alta categorie care s-a bucurat de unele privilegii nobiliare a fost aceea a

pușcașilor, beneficiari ai unor drepturi acordate datorita slujbelor prestate principelui sau

28 Ibidem, p.219-222.


38/80

38

stăpânitorilor de pământuri. Originea lor se afla în structurile militare medievale, care

prevedea ridicarea la arme a iobagilor, în caz de război.

Cu timpul, o parte din aceștia s-au legat strict de meseria armelor, fiind scutiți de

alte munci și dări. Prin urmare avem de-a face cu o categorie a nobilimii condiționate cares-a străduit sa duca o viața după obiceiurile nobiliare. 29

Provenind din rândul iobagilor, libertinii sunt menționați alături de pușcași, ca

bucurându-se de anumite scutiri și imunități în schimbul prestării unor slujbe, fie ele

specifice unor meserii, administrative sau militare.

Însă statutul libertinului nu era consacrat din punct de vedere juridic. Ei au făcut

servicii de curierat, însoțitori înarmați, servicii militare, urmând ca apoi, datorită beneficiilor obținute să devina pescari, păsărari, vameși, curatori, porcari, meseriași,

lemnari, fierari, chiar preoți și literați.

Starea materială a libertinilor a fost în general, superioară iobagilor, oscilând totuși

în funcție de conjunctură și domeniu.

Ţărănimea dependentă

Aceasta a reprezentat ce-a mai mare parte a populației de pe domeniile fiscale

nobiliare sau ecleziastice din Transilvania, recunoscută și sub numele de „iobagi” (ţăran

dependent de stăpânul feudal, obligat să-i facă acestuia prestații în muncă, în natură sau în

bani și legat de pământ,fără drept de strămutare. Cunoscut și ca șerb, rumân, vecin, în

funcție de zonă). 30

Inițial denumirea de „Iobagiones” desemna un om liber, supus regal. În timp ea a

ajuns să circumscrie categoria țăranilor legați de stăpân și glie, fiind împărțiți în iobagi

slujitori cu vitele și pedestrași (sau pălmași), aceștia fiind cei mai numeroși. Lor li se

adaugă iobagii „taxaliști”, adică cei ce și-au răscumpărat obligațiile iobăgești în schimbul

unei sume de bani.

29 Ibidem, p.226-228.

30 Ibidem, p.228.


39/80

39

Obligațiile și sarcinile acestora se împart între sarcinile senioriale (censul, daturile,

dijmele, slujbele), întregite de sarcinile publice (darea, slujbele militare, cărăușiile publice,

găzduiri, poștășitul, „gratuitus labor”), efectuate la cetăți, drumuri, obligații comitatense,

comunale. Românii au intre toate acestea o dar e specifica, datul oilor sau

„quinquagesima”.

Diferenţierea economică a ţărănimii era accentuată ca urmare a fărâmiţării sesiilor

prin împărţirea lor între moştenitori şi a cotropirii pământurilor comune de către stăpânii

feudali sau pârcălabii cetăţilor.

Potrivit unui urbariu din 1525, în cele 121 de aşezări de pe domeniul cetăţii Şiria

trăiau 2037 de familii. Procentual privită situaţia ţăranilor arăta astfel: ţărani înstăriţi (cu

sesii întregi şi animale mai multe), cca. 20%, ţărani cu jumătate de sesie 30%, iar 30% nu

posedau nici măcar o jumătate de sesie. Numărul jelerilor cu pământ puţin, sau chiar fără,

împreună cu slugile de curte ajungeau la 20% . Această situaţie este similară şi pe alte

domenii de cetate precum şi pe cele nobiliare.31

Situaţia ţăranilor iobagi era deosebit de grea. Pe măsură ce creşte puterea nobililor,

se înrăutăţeşte situaţia ţărănimii. În dorinţa lor de a avea cantităţi cât mai mari de produse

pe piaţă, pe lângă tendinţa de a-şi lărgi moşiile prin uzurparea sesiilor ţărăneşti, feudalii

măresc obligaţiile ţărănimii.

R elaţia dintre gospodăria ţărănească, moşia feudală şi piaţă se reflectă în prima

jumătate a secolului al XVI-lea, în formele rentei feudale, prin predominarea rentei în bani

şi produse agricole, chiar în condiţiile accentuării şi a rentei în muncă. De asemenea cresc

darurile în cantitate şi se înmulţesc ca număr.

O bligaţiile de muncă gratuite cresc şi prin extinderea lor asupra tuturor membrilor

familiei şi concentrarea lor în lunile de mare intensitate a muncilor agricole.

De asemenea dijma faţă de biserica catolică se dădea din produse agricole, vin şi

animale. Şi aceasta tinde să fie convertită tot mai mult în bani.

31 Coord. Acad. A. Oţetea, colaboratori: prof. univ. M. Berza, conf. univ. Şt. Pascu, “Dezvoltarea social-



40/80

40

Transilvania fiind locuită în majoritate de populaţie românească, ortodoxă, clerul

catolic manifesta tendinţe de a o supune şi pe aceasta la dijmă.

Obligaţiile faţă de statul feudal înregistrează şi ele o creşter e considerabilă. Darea

faţă de visteria regală („lucrum camerae”) sporeşte. Pe lângă asta, ţăranii plăteau bir

(„dica”). Darea numită ajutor („subsidium”), tinde să devină din ocazională în obligaţie

permanentă.

Toate aceste obligaţii ale clasei ţărăneşti erau cu atât mai presante cu cât li se

adăugau nesfârşitele abuzuri ale nobilimii şi slujitorilor ei, precum şi ale dregătorilor

bisericeşti şi ai regelui.

Neputând suporta condiţiile grele, uneori ţăranii părăseau moşiile, refugiindu-se laalţi feudali care ofereau, vremelnic, condiţii mai bune sau chiar părăseau ţara.

Începutul secolului al XVI-lea prinde o mare parte din satele transilvane cu o

populaţie mult diminuată. Acest lucru se datorează atât fugii ţăranilor, care ajunge la cote

alarmante pe alocuri, războaielor dese, incursiunilor devastatoare ale turcilor cât şi

epidemiilor, în special cele de ciuma, care au decimat populaţia. 32

O alta categorie a țărănimii este reprezentată de jeleri, denumiți și „inquilinii”,

categorie socială înscrisă în urbariile și conscripțiile secolelor XVI-XVII. Statutul jelerului

nu a fost precis definit nici în ceea ce privește relația cu stăpânul domeniului și nici cu

iobagul pe pământul căruia trăia.

Prezența lor în rândul populației domeniilor a rămas în general constantă,

aproximând 10% din total. 33

Orașele libere regale, târgurile nobiliare sau târgurile din Transilvania au

reprezentat la nivel demografic cca. 5 procente din totalul populației. Din punct de vedere

etnic, peisajul urban a devenit din ce în ce mai complex, alături de sași crescând numărul

maghiarilor și la periferie apar romani, greci, armeni și evrei. 34

32 Ibidem, p. 559.

33 Ionuț Costea, „Structuri sociale” , p.231, , în Istoria Transilvaniei , vol. II, Cluj Napoca, 2005.

34 Ibidem, p.231-233.


41/80

41

Identitate confesională în Transilvania

Reforma religioasă derulată în Europa secolului al XVI-lea a dislocate vechi valori

teologico-ideologice, pentru a introduce altele noi, într -o lume intrată ea însăşi pe drumulModernității. Reacțiile din Transilvania, devenită Principat de sine stătător, regiune de

contact între Catolicism şi Ortodoxie, provenite din mediile socio- politice şi etno-

demografice variate, au condus la definitivarea unui cadru confesional şi mai complex.

Aici, pe fondul slăbirii Bisericii Romano-catolice, se produce ascensiunea noilor

denominații religioase, care primesc identitate etnica şi chiar de natură socială: deopotrivă,

se produce ascensiunea Bisericii Ortodoxe Românești prin recunoașterea oficială a propriei

ierarhii la nivelul Principatului, la insistenţele domnitorului transalpine Mihai Viteazul şi

cu sprijinul principilor catolici din familia Bathory.

După mijlocul secolului XVI, este deja pe deplin organizat sistemul politic al

Principatului, bazat pe două elemente fundamentale: cele trei naţiuni politice privilegiate şi

cele patru religii recepte. Primul element s-a constituit încă de la mijlocul secolului XV, iar

al doilea ca urmare a succesului spectaculos avut în deceniile de mijloc ale secolului XVI

de protestantism între saşi (prima „naţiune” care se va desprinde din blocul catolic,

adoptând Lutheranismul) şi maghiari (care vor trece masiv la Calvinism şi Unitarianism).Doar secuii vor rămâne fideli Catolicismului.

Pe lângă faptul că biserica Romana pierde teren în rândul credincioşilor prin asaltul

victorios al Reformei35, ea va suferi şi la nivelul instituţional, până la a fi desfiinţată. Prin

metamorfozele politice de la mijlocul secolului a

culturĂ Și civilizaȚie romÂneascĂ În transilvania principilor bathory.pdf

Documents