Ostroavele sau cum se desparte pământul de ape

După-amiezi de vară pe malurile Dunării. Cerul e albastru, senin. Numai spre sud, deasupra Bulgariei, câțiva nori albi și spumoși stau nemișcați în aer, asemeni unor corăbii ancorate.

E cald, senin, și apă multă, infinit de multă apă. Cerul își oglindește în ea întreaga boltă. Imensități albastre care te copleșesc.

Pe maluri, nămolurile sunt calde și moi. În ochiuri de apă fierbinte, broaștele dorm amețite, în beatitudinea completă a naturii. O pasăre trece în zbor oblic și piere într-o clipă. Nimic nu poate ține prea mult, orice mișcare se termină repede și totul reintră în generala toropire. Doar apele curg groase, pline de nămoluri fertile.

E liniște, e cald și toată natura trândăvește sublim și generos. Pleoapele se închid, se deschid și se închid iar, o dată cu apele care trec, monoton, la vale. De aici vine poate un întreg mod de viață, leneșă, orientală.

Pe malul bulgăresc, mai dur, lipsit de vegetație, soarele coace stâncile de calcar. Acolo, pământul se încinge ca un cuptor, făcând să pâlpie aerul de dogoare. Dar aici, razele fierbinți cad în bălți, pe un pământ amestecat cu apă, hrănind fire de iarbă lungi și sălcii scorburoase. Și aceste țărmuri se încălzesc, dar căldura lor nu arde, e umedă, vaporoasă. La marginea bălților apa e aproape fierbinte iar noroiul pare o plămădeală catifelată și fină. Într-un asemenea element, se vede că și-a făcut întîi și întîi viața apariția pe pământ.

Dacă ochiul nu mai trece Dunărea de-a curmezișul, ci se lasă purtat de ape la vale, se tot duce cu fluviul multă vreme, fără să se mai oprească pe ceva. Albia Dunării e largă și de la un mal la altul e apă și numai apă, o imensitate lichidă. Ai putea crede. Dar tocmai în clipa aceea, undeva, departe, încep să se zărească ostroavele. Tăcutele, necunoscutele, misterioasele ostroave!

Celor ce coboară purtați de firul apei, ele apar asemeni unor zimbri, cu coama zburlită. Din apă s-au iscat și totuși se înverșunează împotriva ei despicând-o în două. Pădurile care le acoperă par părul de pe spinarea unui animal fabulos, ieșit din fluviu. Tăcutele, necunoscutele, misterioasele ostroave!

Vapoarele alunecă pe lângă ele și pasagerii le aruncă o privire în treacăt, fără să știe că toate sunt pământuri noi, cum se pot găsi în nici o altă parte a țării.

*

Numai pe Dunăre, pământul mai poate fi văzut cum se desparte de ape. E un fenomen care ține de începuturile lumii. Și fiecare ostrov e o lume nouă, ce atunci începe. Închipuiți-vă apele largi ale fluviului curgând la vale, într-un torent nestăvilit. Așa au curs se vede și la început, când nicăieri în lume nu exista un singur punct de sprijin. Cine și-ar putea îngădui să creadă că în șuvoiul acestor necontenite ape se va înfripa un punct statornic?

Ostroavele sunt miracolul celei dintîi zile a fericirii, repetat pînă în zilele noastre. Cât vezi cu ochii la deal și la vale, e apă și numai apă. E drept că poartă în ea nisip și mîluri. Dar cum ai putea crede că din acest lichid tulbure se va alege o lume nouă, pământ pe care vei putea merge cu piciorul? Și totuși, din mîlurile Dunării, și numai din ele, se aleg pământurile noi, pe care cresc arbori și iarbă. E un miracol lent: totuși, într-o viață de om, poate fi observat în întregime.

La început, n-a fost decît apa, de la un mal la altul și pînă la fund. Un șlep înecat sau un trunchi de copac, dar cîteodată numai straturi de nisip, stau la baza viitorului pământ. Fiecare generație de marinari de pe Dunăre a avut prilejul să asiste la nașterea noilor ostroave. Din apa tulbure a fluviului, mîlul s-a tot depus la fund, alcătuind temelia viitoarei lumi. Iar ea a început să crească, an de an. De la un timp, vapoarele au fost nevoite să dea ocol unui loc unde apa devenea primejdios de mică și căpitanii l-au notat pe hartă. Uneori, când se ivea prea în drumul vapoarelor a trebuit să fie pusă acolo o geamandură.

Pentru ochi, pînă în clipa din urmă, nimic nu vestește apariția noii lumi. De la un mal la altul, nu se zărește decît pînza întinsă a apei. Dar dedesubt ostrovul așteaptă, ca un cucui ce se pregătește să umfle fruntea. La început, e un fel de mirare : ceva, ca o creastă de pește uriaș, începe să taie apa în două. Într-o singură vară, limba îngustă de pămînt își precizează existența. Toamna, cînd apele scad, apare și mai mult la suprafață. Nu e decît pămînt gol, o întindere pustie de nisip, lipsită de orice viață.

Câțiva ani de-a rîndul, soarele încălzește o suprafață pustie și dezolată. Cât vezi cu ochii, la deal și la vale, nu e decât apă și iarăși apă, și limba aceasta de pământ, ridicată din adâncimea fluviului, singură, izolată. Și totuși, într-o primăvară, din mîlul ei încolțește primul fir de iarbă. Atît e de ajuns. Miracolul s-a produs. Viața începe. Acolo unde mai înainte nu fusese decît o împărăție

vastă a apelor, acum încolțește primul fir de iarbă. Uraa ... pentru noua lume!

*

Mai trec desigur alți ani pînă ce, într-o nouă primăvară, suprafața ostrovului se acoperă cu vlăstare de sălcii. Între timp, primele rânduri de iarbă au putrezit, pământul e mai puțin nisipos, mai afânat, mai propriu vieții. O șerpoaică trece fluviul înot și vine să-și depună ouăle în ostrov.

Cînd noile pămînturi ajung la maturitate, vegetația lor e luxuriantă. Din mîlurile fertile ale fluviului, ierburi și arbori sug o sevă nesecată, crescând frenetic sub cer. Tufișuri de mure împînzesc malurile cu fructe negre și grele, pline de sucuri dulci-acrișoare și de miresme. Din clipa în care ai pus piciorul pe ostrov, ești prins în viața lui nebănuită și exorbitantă.

Desigur că pentru oamenii grăbiți, ostroavele nu pot prezenta nici o atracție. Vaporul trece pe lîngă o fîșie de pămînt cu iarbă și copaci pe ea. Cine știe ce lucruri mari nu sunt de văzut. Dar e pe dedesubt un sens adînc al vieții, ce se face cunoscut celor ce se încumetă să le cerceteze. Pentru aceasta e nevoie de o barcă și de mult timp de pierdut. În acei ani ai copilăriei, eu am avut și barcă și timp.

*

Sunt unele ostroave atît de înguste, încît de pe ele vezi cum alunecă apa în stînga și-n dreapta, ca de pe spinarea unui submarin. Și sunt altele în care te rătăcești, acoperite de păduri neumblate, în miezul cărora lucesc mari ochiuri de apă, pline la rîndul lor cu pești. Aproape un singur fel de arbore le populează : sălciile, nu prea înalte, dar neînchipuit de scorburoase, fiind îndemn pentru păsări și șerpi de a-și întemia în trunchiul lor, cuibul. Sunt ostroave care au sute de ani vechime și pădurile de pe ele, la fel. Bătrînele sălcii, crescând parcă de-a dreptul din Dunăre, cu coroana larg despletită deasupra undelor, dau o foarte poetică și persoanală nuanță priveliștilor naturii, ce-ar face oamenii să exclame de admirație. Dar oameni nu-s, și exclamația revine celor cîteva păsări de apă, care se achită cum pot.

În pădurile de pe ostroave pot fi întîlniți șerpi și broaște țestoase, iar uneori porci care trec Dunărea înot și vin să trăiască acolo liberi, pe jumătate

sălbătăciți. Dar ei nu prezintă primejdia cea mare, ci o vietate minusculă și totuși cum nu se poate mai afurisită. Strînși în roiuri țînțarii dau năvală de cum ai pus piciorul în ostrov. Oricît te-ai plesni cu palma pe frunte, pe obraz și pe brațe, e de prisos. Îndrăzneți și perfizi, îți străpung pielea cu acul lor funest. O singură speranță : să ai "sînge rău", cum spun pescarii, și miciile bestii flămînde să te ocolească.

Dar chiar plătindu-le tributul, merită să pătrunzi în inima ostroavelor. De apă nu se mai știe nimic de mult, e pădure și numai pădure. O pădure de arbori bătrîni, schimonisiți ca vrăjitorii. Prin desișul ei răzbate uneori soarele, luminînd viața miilor de gîngănii. Prin iarbă foiesc, strîng de mîncare, se împerechează. O puzderie de vietăți pîndite, din sălcii, de păsări cu ochi rotund și lucitor. Și păsările sînt pîndite la rîndul lor, de șerpi. Țipete, sînge, și voluptățile dragostei. Viața gîlgîie, sîngeră și triumfă, acolo unde mai înainte nu fusese decît o pustietate de ape.

Sînt ostroave în care niciodată nu e țipenie de om și altele unde, în timpul vierii, se așază pescarii. Un bordei întocmit din cîteva lemne și din mult pământ, undeva, spre coada ostrovului. O vatră pe care se fierbe mămăliga și ciorba de pește. Și un maldăr de stuf pe care, întins cît ești de lung, poți să privești cerul și necontenita trecere a apelor.

Într-un loc neștiut, mai la deal sau mai la vale, în adîncurile Dunării se pune temelia unui nou ostrov, de pe care vor privi cîndva, la fel, necontenita trecere a apelor și a norilor, cei ce azi abia se pregătesc, în străfunduri mai adînci decît ale fluviului, să vină pe lume.