credit area

Analiza bonitatii intreprinderii in vederea acordarii de credite___________________________________________________________________________

INTRODUCERE

Motivaţia creditului în economia actuală

Subcapitalizarea întreprinderilor mici şi mijlocii este principala barieră în calea dezvoltării

acestora. Deoarece capitalul social necesar înfiinţării unei microîntreprinderi este foarte redus (2

milioane lei), iar responsabilitatea se reduce la valoarea aportului în societate, este firească

proliferarea societăţilor cu răspundere limitată. Majoritatea acestora nu deţin capitalul de lucru

minim necesar, recurgând la plata cu cecuri şi ordine de plată, soluţii dezavantajoase în cazul unor

afaceri cu durata de implementare mai lungă. În cazul în care asociaţii firmei deţin totuşi

disponibilităţi băneşti, aceştia pot împrumuta societatea, fie prin aport la capital, fie printr-un

împrumut care poate fi ulterior retras din întreprindere. Rareori aceste resurse sunt suficiente pentru

o dezvoltare reală şi de durată.

Finanţarea internaţională, rambursabilă ori nerambursabilă, se desfăşoară prin fonduri

PHARE sau BERD şi poate fi o soluţie viabilă pentru compensarea subcapitalizării. Fondurile puse

la dipoziţie sunt îndestulătoare, singura condiţie fiind ca beneficiarii să respecte regulile UE de

utilizare a acestora. Fondurile Phare sunt cele mai avantajoase, finanţările nerambursabile făcându-

se doar pe bază de plan de afaceri, nefiind necesare garanţii sau plăţi de dobânzi. Din păcate,

procedurile de lucru sunt greoaie, iar modul de implementare al fondurilor suferă datorita lipsei unei

strategii naţionale în domeniu. Puţinele societăţi de consultanţă care există sau bănci capabile să

implementeze asemenea programe nu deţin din partea instituţiilor statului suportul logistic şi

operaţional necesar. Fondurile destinate unor programe speciale nu pot fi, de cele mai multe ori,

absorbite şi se pierd sau se transferă în alte sectoare (social, instituţional etc.).

Până în anul în curs, distribuţia acestor fonduri pe regiuni se făcea centralizat. Licitaţiile

internaţionale sufereau din lipsa de informare, fiind privilegiate astfel doar anumite zone ale ţării.

Dosarele de finanţare şi analiza acestora, se face centralizat fără a se lua în considerare priorităţile

locale de dezvoltare.

În prezent, există Agenţiile de Dezvoltare Regională, care au preluat sarcina. Problema

acestora este lipsa experţilor în teritoriu, fapt care îngreunează analiza dosarelor depuse şi implicit

distribuţia teritorială a fondurilor. Procesul de analiză este destul de complicat, după analiza

regională fiind necesară acceptarea rezultatelor de către Delegaţia CE în România. Ori, aceasta

funcţionează în prezent cu număr insuficient de experţi pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a

1


procesului. În această situaţie, dosarele analizate stau luni în şir la Ministerul Integrării Europene şi

apoi la Delegaţie până la primirea acceptului.

În plus, legăturile cu Bruxelles-ul, care este gestionarul acestor fonduri, sunt greoaie şi

deficitare, afectând implementarea lor.

Leasingul poate fi o altă posibilitate de dezvoltare fără a folosi în exclusivitate fonduri

proprii. În principiu, oricine poate avea acces la această formă de finanţare, iar avantajele sunt

multiple. Leasingul reprezintă o convenţie prin care locatorul sau finanţatorul, în calitate de

proprietar, transmite locatarului sau utilizatorului, pentru o perioadă determinată, dreptul de posesie

sau de folosinţă a unui bun mobiliar, imobiliar sau a unui activ necorporal destinat desfăşurării

activităţii de exploatare, contra unei chirii (rată de leasing), prin care bunul este achiziţionat treptat.

Practic, bunul respectiv poate trece în proprietatea utilizatorului numai la sfârşitul leasingului, odată

cu plata valorii reziduale a bunului. Dezavantajul major este faptul că societăţile de profil finanţează

numai în valută, cu dobânzi net superioare celei bancare (duble, de cele mai multe ori).

Subvenţiile pot ajuta un I.M.M. să cofinanţeze o investiţie, dar au dezavantajul că sunt

instabile, putând fi retrase oricând, funcţie de politica economică a ţării. În plus, ele sunt greu de

obţinut datorită resurselor limitate a bugetului.

Creditele furnizor sunt cea mai întâlnită formă de finanţare, mai ales a I.M.M.-urilor ce au

ca principal obiect de activitate comerţul. Totuşi, ele sunt mai puţin utilizabile pentru un I.M.M. cu

alt obiect de activitate şi sunt soluţii temporare, pe termen scurt.

Prin urmare, creditul rămâne cea mai la îndemână şi mai avantajoasă formă de

finanţare a I.M.M.-urilor. Dar pentru a avea acces la el, este nevoie de o cultură în domeniu,

precum şi de o dimensionare exactă a fluxului de numerar a întreprinderii, pentru a nu

produce pierderi datorate în principal rezultatului financiar.

2


Capitolul 1. CREDITUL ŞI ACTIVITATEA DE CREDITARE

Creditul bancar constituie componenta de bază a activelor unei bănci universale. El este

principalul produs pus la dispoziţia clientului. Activitatea de creditare în lei şi valută este supusă

permanent unor presiuni decizionale, materializându-se în final în opţiuni pe termen scurt şi mediu

cuprinse în strategia băncii.

1.1. Creditul – concept, trăsături şi tipologie

Creditele reprezintă una din principalele surse de venituri ale băncii, dar şi o sursă de risc.

Când vorbim despre managementul creditelor la o unitate teritorială a băncii trebuie să urmărim

două direcţii esenţiale şi anume cele cantitative şi cele calitative. Aspectele de ordin cantitativ nu

pot substitui sau nu se suprapun celor de ordin calitativ şi invers.

Nu este suficient ca o sucursală să aibă numai câteva credite foarte bune în portofoliu, dar

suma acestora să fie atât de mică încât veniturile obţinute de pe urma lor să nu acopere cheltuielile.

Managementul creditelor la o unitate teritorială şi nu numai, urmăreşte maximizarea celor

două laturi, adică mărirea portofoliului de credite în limita resurselor de finanţare, astfel încât

calitatea acestui portofoliu să fie cât mai bună.

De fapt, prin calitatea portofoliului de credite înţelegem minimalizarea riscului de credit pe

ansamblul portofoliului.

Dacă pentru latura cantitativă a portofoliului de credit lucrurile sunt relativ simple, banca

urmărind efectuarea unor plasamente de natura creditelor şi a celor asimilate suficient de mari ca

veniturile obţinute sub forma dobânzilor active şi a comisioanelor aferente activităţii de creditare să

fie atât de mari încât să producă profit maximal, pentru latura calitativă managementul devine mai

complex.

Când se analizează calitatea portofoliului de credite al unei sucursale bancare, trebuie

urmărită atât structura portofoliului, cât şi calitatea creditelor în parte, deoarece se urmăreşte atât

echilibrul între maturitatea resurselor şi scadenţele creditelor, echilibru care are influenţă directă

asupra profitabilităţii şi lichidităţii băncii, pe de o parte, cât şi gradul de risc al creditelor, pentru a

putea preveni apariţia unor credite neperformante cauzatoare de pierderi peste nivelul admisibil sau

acceptabil.

Analiza structurii portofoliului de credite vizează mai multe aspecte.

3


În primul rând ponderea creditelor pe termen scurt şi a celor pe termen mediu şi

lung din total credite acordate.

Un volum foarte mare sau o pondere mare a creditelor pe termen mediu poate să aibă

repercursiuni negative asupra activităţii băncii, dat fiind faptul că cea mai mare parte a resurselor de

finanţare atrase de bănci sunt pe termen scurt, până la un an.

Angajarea unor credite pe termen mediu fără o acoperire suficientă cu resurse pe acelaşi

termen poate periclita lichiditatea băncii şi poate totodată genera costuri suplimentare pentru

atragere forţată de resurse, care în aceste cazuri se obţin cu cheltuieli mult mai mari decât cele

normale.

Al doilea aspect privind calitatea structurii portofoliului de credite priveşte ponderea

categoriilor şi a tipurilor de credite pe termen scurt din total credite pe termen scurt.

O pondere a creditelor sub forma liniilor de credite de tip revolving de până la 45-50% din

total este considerată acceptabilă, dar orice depăşire a acestei ponderi poate perturba echilibrul

privind acoperirea cu resurse a acestora.

În fapt, s-a demonstrat că aceste tipuri de credite sunt menţinute ani de zile fără o

rambursare integrală la o anume scadenţă. Atât banca cât şi clienţii urmăresc rulajul banilor,

efectuaţi prin conturile speciale deschise pentru asemenea tipuri de credite, unde orice încasare

devine rambursare şi orice plată efectuată devine “acordare” de credit.

La creditele pe obiect pe termene fixe, cu scadenţe de rambursare bine stabilite, există un

control mai riguros şi asupra utilizării creditului dar şi a rambursării acestuia.

Băncile sunt mai interesate să promoveze creditele pe obiect cu diferite destinaţii şi scadenţe

pe termen scurt decât pe cele de tipul liniilor de credite de tip revolving, pentru a-şi putea urmări

mai bine planul de credite care trebuie corelat cu sursele de finanţare existente.

Un al treilea aspect îl constituie dispersia creditelor. Orice unitate teritorială a

băncilor care acordă credite pune un accent deosebit pe dispersia portofoliului de credit, mergând pe

considerentul că este de preferat un număr mare de contracte de credit încheiate cu mulţi clienţi, dar

de valori mai mici, decât un număr redus de clienţi cu credite foarte mari. Motivul este foarte

simplu: dacă sunt probleme cu un credit, este un punct negativ, dar celelalte vor fi performante; în

schimb, dacă toată activitatea sucursalei este clădită pe acel client, se poate ajunge la închiderea

sucursalei respective. O multitudine de clienţi care îşi desfăşoară activitatea în ramuri diferite reduc

considerabil riscul aferent activităţii de creditare.

Un al patrulea aspect este cel al reglementărilor stabilite de Banca Naţională a

României, care are şi sarcina de supraveghere a băncilor, privind stabilirea calităţii

portofoliului de credite al unei sucursale, prin clasificarea creditelor individuale în categorii, în

funcţie de performanţele financiare ale agenţilor economici, astfel:

4

Analiza bonitatii intreprinderii in vederea acordarii de credite___________________________________________________________________________ categoria „A” - perfomanţele financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a

dobânzii şi a ratei de credit. Totodată, se prefigurează menţinerea şi în perspectivă a performanţelor

financiare la un nivel ridicat.

categoria “B” - performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menţine

acest nivel în perspectivă mai îndelungată;

categoria “C” – performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă de

înrăutăţire;

categoria “D” – performanţele financiare sunt scăzute şi cu o evidentă ciclicitate la intervale

scurte de timp;

categoria “E” – performanţele financiare arată pierderi şi există perspective clare că nu pot

fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

Este important ca în momentul stabilirii performanţei financiare a clientului să fie luaţi în

considerare unii factori “necuantificabili”. Dintre aceşti factori necuantificabili pot fi menţionaţi:

Calitatea conducerii;

Personalul unităţii creditate;

Echipamente existente şi gradul de utilizare;

Domeniul de activitate;

Poziţia în ramură, etc.

Aceşti factori pot influenţa încadrarea în categoria de performanţă financiară, dar nu pot

determina deplasarea în sus sau în jos pe grilă cu mai mult de o treaptă.

Toate aceste aspecte se regăsesc într-o "fişă rating", care încadrează clientul într-o anumită

categorie conform unui puctaj prestabilit.

În ceea ce priveşte al doilea criteriu de selecţie, serviciul datoriei, el reprezintă capacitatea

debitorului, client al băncii, de a-şi onora obligaţiile la scadenţă . Serviciul datoriei, conform

clasificaţiei unice instituită cu caracter de obligativitate de Banca Naţională a României, este

apreciat ca fiind:

Bun - in situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite la scadenţă, sau cu o întârziere

de maxim 7 zile;

Slab - în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30

zile;

Necorespunzător - în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere

mai mare de 30 zile.

Prin coroborarea datelor referitoare la performanţa financiară cu cele privind serviciul

datoriei potrivit tabelului de mai jos, se stabileşte clasificarea creditelor, după cum urmează:

5


Tabelul nr. 1 – Clasificarea creditelor*

Serviciul datoriei/Performanţele

financiareBun Slab Necorespunzător

Categoria “A” Standard In observatie SubstandardCategoria “B” In observatie Substandard IndoielnicCategoria “C” Substandard Indoielnic PierdereCategoria “D” Indoielnic Pierdere PierdereCategoria “E” Pierdere Pierdere Pierdere

*Sursa: Ilie Mihai – Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, editura Expert, Bucureşti, 2003

Creditele standard: sunt considerate cele mai bune credite care nu implică deficienţe şi

riscuri majore. În cazul acestor credite rambursarea şi plata dobânzilor se efectuează în timpul şi la

termenele stabilite.

Credite în observaţie: sunt acele credite acordate unor clienţi cu rezultate economico-

financiare foarte bune, dar care în anumite perioade scurte de timp întâmpină greutăţi în

rambursarea creditelor şi a dobânzilor la scadenţă.

În cazul clienţilor ale căror credite au fost clasificate în această categorie de performanţă

financiară, cauzele unor discrepanţe în activitatea curentă care duc la întârzieri de rambursări sau de

plată a dobânzii, sunt efectele unei conjuncturi economice negative cum ar fi blocajul financiar,

perturbări ale pieţii sau dependenţa de un segment redus de piaţă.

Credite substandard: sunt acele credite ce prezintă deficienţe şi riscuri care periclitează

stingerea datoriei către bancă. Aceste credite trebuie monitorizate încontinuu şi prin diferite forme

de asistenţă, sau chiar prin luarea unor măsuri de reducere a finanţării. Ele trebuie corectate din timp

în vederea evitării pierderilor ce pot fi cauzate băncii.

Credite îndoielnice: sunt acele împrumuturi în cazul cărora rambursarea sau lichidarea pe

baza condiţiilor, valorilor şi garanţiilor existente este incertă. Aceste active sunt neprotejate sau

protejate într-o mică măsură de valoarea realizabilă a garanţiilor lor.

Creditele pierdere: sunt considerate cele care nu pot fi restituite băncii, ceea ce face ca

înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată.

Potrivit Regulamentului BNR nr. 2/2000 privind clasificarea creditelor şi constituirea

provizioanelor specifice de risc, băncile erau obligate să constituie provizioane pentru următoarele

categorii de credite, inclusiv dobînzile aferente acestora:

credite pierdere în limita a 100% din soldul acestora;

credite îndoielnice în limita a 50% din soldul acestora;

credite substandard în limita a 20% din soldul acestora;

credite în observaţie în limita a 5% din soldul acestora.

6


Regulamentul 5/2002 a adus modificări acestor criterii de provizionare. Procentele de mai

sus s-au păstrat, dar determinarea bazei de calcul se face în felul următor:

o prin deducerea din expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor, în situaţia în care nu s-au

iniţiat proceduri judiciare, iar sumele aferente creditului înregistrează un serviciu al datoriei de cel

mult 90 de zile;

o prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de garanţii, în cazul în care creditul

este în categoria "pierdere", ori s-au iniţiat proceduri judiciare, ori una din sumele respectivului

credit înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile.

Este evident faptul că noul regulament este mai permisiv. În aplicarea lui, se pune accentul

pe următoarele aspecte:

a) recuperarea oricărei datorii în termen de 90 de zile. Practic, este un fel de "perioadă de

graţie" pentru împrumutat, dar şi pentru bancă, ce poate amâna provizionarea unor sume care

conform vechiului Regulament se constituiau după doar 30 de zile;

b) creşte importanţa clasificării firmelor prin determinarea performanţei financiare a

acestora. "Fişa rating" de care am discutat anterior încadrează clientul în una din următoarele

categorii:

"standard", dacă ratingul este sub 1,8;

"în observaţie", dacă ratingul este între 1,81 şi 2,6;

"substandard", dacă ratingul este între 2,61 şi 3,40;

"îndoielnic", dacă ratingul este între 3,41 şi 4,20;

"pierdere", dacă ratingul este intre 4,21 şi 5.

Clasificarea firmelor devine astfel unul dintre cele mai importante aspecte în luarea deciziei

de creditare.

c) creşte importanţa garanţiilor constituite. În cazul unei garanţii ipotecare, unde marja de

risc este 20%, garanţia va acoperi aproape în totalitate creditul, ceea ce înseamnă că sumele aferente

nu se vor proviziona. Dacă însă am luat în garanţie hârtii de valoare, de exemplu (cecuri, cambii,

bilete la ordin), cu maja de risc 100%, este evident că acestea nu pot pondera expunerea şi în cazul

unei întârzieri la plată sumele se vor proviziona în totalitate.

Ca efect al ponderării expunerii cu garanţiile, prevedem că băncile vor accepta foarte greu

garanţii cu marja de risc mare (hârtii de valoare, poliţe de risc financiar, gaj general asupra

patrimoniului sau chiar bunuri mobiliare), preferând ipotecile imobiliare.

Constituirea de provizioane specifice de risc are foarte mare importanţă în activitatea unei

bănci, provizioanele diminuând sursele aflate la dispoziţia băncii. Provizioanele se includ direct pe

cheltuieli, urmând ca la recuperarea datoriei, sumele să fie trecute direct pe venituri. Este evident

faptul că mai multe plasamente greşite cresc cheltuielile unei bănci, majorând şi riscul.

7


Tot Regulamentul 5/2002 specifică modalităţile de scoatere în afara bilanţului a unor credite

sau plasamente, astfel:

dacă cel puţin una din sumele respective înregistrează un serviciu al datoriei mai

mare de 360 de zile;

dacă s-au investit cu formulă executorie contractul de credit sau de garanţie, ori

avem o hotărâre judecătorească definitivă pentru acestea;

dacă s-a declanşat procedura de executare silită;

dacă instanţa a dat hotărârea de deschidere a procedurii de faliment.

Tabelul nr. 2 - Comparaţie între Regulamentul 2/2000 şi Regulamentul 5/2002 ale BNR*

Caracteristică Regulamentul 2/2000 Regulamentul 5/2002

Structura portofoliuluide credit

- standard;- în observaţie;- substandard;- îndoielnic;- pierdere.

- standard;- în observaţie;- substandard;- îndoielnic;- pierdere.

Număr de criterii utilizatepentru clasificare

2 3

Criterii utilizate- performanţele financiare ale împrumutaţilor;- serviciul datoriei.

- iniţierea de proceduri judiciare;- serviciul datoriei.- performanţele financiare

Structura serviciului datoriei

- bun – maxim 7 zile;- slab – până la 30 zile;- necorespunzător–peste 30 zile.

- maxim 15 zile – standard;- 16 – 30 zile - în observaţie;- 31 – 60 zile - substandard;- 61 – 90 zile - îndoielnic;- minim 91 zile - pierdere.

Nivelul provizioanelor

- standard - 0%;- în observaţie - 5%;- substandard - 20%;- îndoielnic - 50%;- pierdere - 100%.

- standard - 0%;- în observaţie - 5%;- substandard - 20%;- îndoielnic - 50%;- pierdere - 100%.

Principiul de aplicare aprovizioanelor

Individual Prin contaminare

Obiectul de aplicare - Credite nonbancare- Credite nonbancare- Credite şi plasamente bancare

* Regulamentele Băncii Naţionale a României

Se observă că Regulamentul nr. 5/2002 este mai specific şi mai extins, mai ales în cazul

criteriilor de provizionare, al structurii serviciului datoriei şi a principiului de aplicare al

provizioanelor. Prin aplicarea provizionării prin contaminare, ne-am aliniat practic la normele

internaţionale, fiind evident că declasificarea tuturor creditelor în cazul neachitării unuia singur

îmbunătăţeşte potofoliul de credite al societăţilor bancare şi modul de urmărire al debitorilor.

1.2. Creditul bancar

8


În prezent, există mai multe tipuri de credite aflate la dispoziţia I.M.M-urilor. În general,

fiecare bancă din sistem are propria politică de creditare şi deci, acordă o diversitate de tipuri de

credite în lei şi/sau în valută. Totuşi, se pot identifica două tipuri principale de credite şi anume:

A. credite pe termen scurt;

B. credite pe termen mediu şi lung.

A. Creditele pe termen scurt, sau creditele pentru finanţarea activităţii curente a clienţilor

sunt:

linia de credit;

creditele pentru completarea stocurilor;

credite de scont;

credite pe cecuri şi ordine de plată;

factoringul în lei şi valută;

facilităţile de cont;

credite pe descoperit de cont (overdraft).

Linia de credit este o modalitate de creditare în lei şi valută a I.M.M-urilor, care

funcţionează în sistem revolving, în baza unui contract de credit prin care banca se angajează ca pe

o anumită perioadă de timp să împrumute întreprinderea cu fonduri utilizabile în mod fracţionat, în

funcţie de nevoile acesteia. Aceste tipuri de credite se acordă în limita unui nivel global de credit,

cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credite aprobat, şi

se pot utiliza fie pentru creditarea de ansamblu a activităţii curente de apovizionare, producţie,

desfacere, prestări servicii, fie a unor contracte care se evidenţiază distinct. Acestea pot fi:

aprovizionări cu materii prime şi materiale, mărfuri, subansamble, piese de schimb, combustibili,

cheltuieli cu salariile, impozite şi taxe etc. Garanţiile solicitate pot fi mobiliare sau imobiliare,

diferind în funcţie de instituţia financiară care acordă aceste credite (utilaje, autovehicule, imobile,

etc.).

Creditele pentru completarea stocurilor se acordă pentru finanţarea stocurilor curente în lei

şi valută, în baza unor documente din care să rezulte cauzele economice care au determinat

formarea stocurilor respective (primirea de la furnizori a unor materii prime şi materiale în avans

faţă de termenele din contracte, aprovizionări în loturi optime, întreruperea producţiei din motive

justificate, lipsa mijloacelor de transport etc.). Fac obiectul acestei categorii de credite stocurile care

au fost achiziţionate deja în perioada precedentă fără a fi achitate, stocurile care vor fi achiziţionate

pe bază de contracte ferme precum şi cheltuielile temporare aferente acestor stocuri. Garanţiile

9


solicitate pot fi mobiliare sau imobiliare, inclusiv gaj asupra stocului de marfă existent în momentul

acordării creditului.

Scontul reprezintă operaţiunea prin care, în schimbul unui efect de comerţ (cambie sau bilet

la ordin) exprimat în lei sau în valută, banca pune la dispoziţia posesorului creanţei valoarea

efectului de comerţ, mai puţin agio (dobânda şi comisioanele aferente), înainte de scadenţa efectului

respectiv. Cambia şi biletul la ordin, ca titluri de credit utilizate în comerţ, cuprind ca element

definitoriu obligaţia unui tras de a plăti unui beneficiar o anumită sumă de bani la o anumită dată

(scadenţă). Dacă posesorul legal al unei cambii sau bilet la ordin doreşte încasarea sumei înscrise în

titlul de credit înainte de scadenţă, acesta poate gira titlul către o societate bancară, operaţiune care

reprezintă scontarea propriu-zisă. Garanţii: girarea titlului care se scontează către bancă.

Creditele pe cecuri remise spre încasare în lei se acordă I.M.M-urilor care prezintă cereri

însoţite de exemplarele numărul 3 ale borderourilor, care fac dovada remiterii cecurilor la plată prin

circuitul bancar sau a depunerii cecurilor/ordinelor de plată spre încasare de către beneficiari direct

la băncile plătitorilor. Ordinele de plată trebuie să fie acceptate la plată de banca plătitorului. În

general, creditele se acordă în limita a 90% din valoarea nominală a documentelor admise la

creditare, diferenţa de 10% fiind destinată acoperirii dobânzii aferente. Garanţiile solicitate sunt

cecurile sau ordinele de plată finanţate, care se cesionează în favoarea băncii.

Factoringul este un contract încheiat între o parte denumită “aderent”, furnizoare de mărfuri

sau prestatoare de servicii şi o societate bancară sau instituţie financiară specializată, denumită

“factor”, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscurilor de

credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de gaj, creanţele născute din vânzarea

de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi (facturile propriu-zise). Serviciul de finanţare

presupune finanţare imediată în proporţie de maxim 80% din contravaloarea fiecărei facturi pentru

livrări de mărfuri/servicii prestate, din care se scad comisioanele factorului, restul (20%) se

eliberează în momentul încasării. Garanţiile solicitate sunt facturile care se finanţează.

Facilităţile de cont în lei reprezintă credite pe perioade scurte şi foarte scurte de timp, de

până la 30 de zile calendaristice, acordate I.M.M-urilor care din anumite cauze justificate economic

nu pot face faţă temporar plăţilor. Aceste credite se acordă pentru acoperirea decalajului intervenit

în fluxul de lichidităţi ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate

sau serviciilor prestate. Volumul creditelor se determină pe baza analizei încasărilor medii zilnice

din ultimele 3 luni, respectiv a previziunii încasării creanţelor. Garanţii solicitate: gaj general asupra

patrimoniului societăţii.

Creditele pe descoperit de cont (overdraft) în lei se pot acorda I.M.M-urilor pe perioade de

timp foarte scurte, care nu vor putea depăşi 7 zile calendaristice, pentru achitarea unor obligaţii

stringente privind aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibili, energie, manoperă,

10


impozite, taxe şi alte obligaţii curente. De asemenea, creditele overdraft se pot acorda în scopul

prevenirii înregistrării de interdicţii bancare de către clienţii băncii, ca urmare a lipsei temporare de

disponibilităţi în cont (totale sau parţiale) la data decontării unor instrumente de plată de debit emise

de aceştia (cec, cambii, bilete la ordin).

B. Creditele pe termen mediu şi lung sunt cele acordate pe o durată de peste un an; ele

cuprind:

creditele de investiţii;

creditele pentru cumpărare de acţiuni;

creditele promotori în lei;

creditul ipotecar;

scrisorile de garanţie.

Creditele de investiţii se acordă pe o perioadă de maximum cinci ani, pentru achiziţie de

imobilizări corporale (maşini, utilaje, clădiri). Durata creditului, suma acestuia şi ratele de

rambursat se stabilesc în funcţie de bonitatea financiară a clientului care a îndeplinit deja criteriile

administrative solicitate de fiecare bancă în parte. Garanţiile solicitate pot fi mobiliare sau

imobiliare.

Cumpărarea de acţiuni se încadrează în sfera investiţiilor financiare în valori mobiliare,

ordinare sau preferenţiale, emise de societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a

administraţiei publice locale este acţionar. I.M.M-urile pot achiziţiona acţiuni finanţate prin credite

pe termen lung. Volumul creditului va putea fi de cel mult 70% din preţul de ofertă ce trebuie

achitat, diferenţa de cel puţin 30% din valoarea acţiunilor fiind plătită de solicitant din surse proprii,

care trebuie să existe în cont la momentul aprobării creditului.

Cel puţin 50% din volumul colateralelor acceptate de bancă trebuie să fie garanţii mobiliare

sau imobiliare, restul de maxim 50% putând fi gajul comercial asupra acţiunilor cumpărate din

credit.

Creditele promotori se acordă I.M.M-urilor specializate şi autorizate în construcţia şi

vânzarea de locuinţe. Acest tip de credite se acordă în completarea surselor proprii, pe obiectiv de

investiţii sau lista de utilaje şi alte dotări, precum şi pe grupuri de obiective de investiţii similare

(cumpărarea terenurilor, efectuarea construcţiei, finanţarea locuinţelor construite, aflate în

aşteptarea vânzării). Avansul minim necesar este cuprins între 15 şi 20%. Garanţiile solicitate sunt

cele obişnuite, cu menţiunea că se solicită suplimentar cesionarea încasărilor de la viitorii

proprietari ai locuinţelor construite, care reprezintă avansurile parţiale şi ratele lunare rezultate din

contracte ferme încheiate cu aceştia, în condiţiile în care plata este prevăzută a se face în cadrul

termenului de creditare.

11


Creditele ipotecare se acordă I.M.M-urilor care doresc să achiziţioneze sau să construiască

un imobil cu destinaţie locativă, industrială sau comercială. Acest tip de credite se acordă pe o

perioadă de minim 10 ani şi se garantează cu ipotecă pe imobilul pentru care se acordă împrumutul.

Scrisorile de garanţie bancară se eliberează în favoarea unor terţi din ţară şi din străinătate

(societăţi comerciale, bănci, instituţii ale statului) şi se pot acorda pe o perioadă mai mare de un an

pentru garantarea unor contracte comerciale, pentru participare la licitaţii sau pentru garantarea

plăţilor către un terţ.

1.3. Creditarea – componenta operaţiunilor active ale băncii

Ca parte componentă a operaţiunilor active a oricărei bănci, creditarea se desfăşoară cu

respectarea unor reguli şi principii generale.

1.3.1. Principiile generale

Principiile generale de creditare pentru segmenele corporate şi retail pot fi ordonate după cum

urmează:

Operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor au la baza prudenţa bancară ca

principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate a băncii;

Activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza viabilităţii şi realismului

afacerilor clienţilor în vederea identificării şi evaluării capacităţii de plată, respectiv de a

genera venituri şi lichidităţi ca principală sursă de rambursare a creditului şi de plată a

dobânzii. Analiza şi acordarea creditelor trebuie să aibă în vedere influenţa factorilor

externi asupra proiectelor propuse de clienţi, respectiv aspectele nefinanciare care pot

avea efecte neprevazute asupra desfăşurării afacerilor şi rambursării creditelor;

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă pentru banca, prin extinderea şi

diversificarea pe baze sănătoase a portofoliului de credite, sursă de profit suplimentar în

condiţii de risc controlabil, cât şi pentru clienţi, care pe seama creditelor pot să-şi

dezvolte afacerile, să obţină profit şi, pe aceasta bază, să ramburseze împrumuturile şi să-

şi achite dobânzile;

Produsele tip credit, indiferent de suma sau durata de rambursare, respectiv de valabilitate,

se acordă prin documente contractuale încheiate între bancă şi împrumutaţi;

Respectarea destinaţiei stabilită prin documentele contractuale încheiate este obligatorie

pentru împrumutaţi.

12


Utilizarea creditului aprobat pentru o altă destinaţie decât cea stabilită, dă dreptul băncii să

întrerupă creditarea şi să retragă creditul.

La acordarea creditelor, banca urmareşte ca solicitanţii să prezinte credibilitate pentru

rambursarea acestora la scadenţă. În acest scop, banca cere ca împrumutaţii să prezinte garanţii care

să acopere datoria maximă formată din credite şi dobânzile aferente.

Ţinând seamă de aceste prevederi, specialiştii băncii vor alege din paleta de garanţii

prevazută de reglementarile specifice una sau mai multe garanţii (mix-ul de garanţii).

În conformitate cu prevederile Legii bancare, contractele de credit sau alte documente

contractuale, precum şi cele de garanţii reale şi personale încheiate în scopul garantării creditului

- constituie titluri executorii.

În vederea acoperirii eventualelor pierderi din credite şi dobânzi, banca constituie rezerva

generală pentru riscul de credit şi provizioane specifice de risc pentru credite şi dobânzi,

potrivit legii şi regulamentelor BNR.

Banca va ţine seama la analiza documentaţiilor de credite de influenţa asupra mediului a

proiectelor solicitate a fi finanţate, respectiv dacă acestea au efecte semnificative prin natura,

dimensiunea sau amplasarea lor asupra: fiinţelor umane, faunei şi florei; solului, apei, aer, climei şi

peisajului; bunurilor materiale şi patrimoniului cultural. În acest sens, se vor respecta reglementările

interne specifice în domeniul mediului.

Banca poate administra alte surse de finanţare decât cele proprii pe bază de acorduri/

convenţii/ protocoale etc. încheiate cu finanţatori interni sau externi, aplicând prezentele norme

metodologice corelate cu eventualele particularităţi stabilite prin acte bilaterale.

Toate operaţiunile efectuate prin conturi se reflectă în extrasele de cont, atât pentru conturi

curente personale, cât şi pentru cele de împrumut.

1.3.2. Criterii de creditare

Pentru a putea beneficia de finanţare prin credit bancar, firmele trebuie să îndeplinească o

sumă de criterii obligatorii. Clasificate după natura lor, aceste criterii sunt:

administrative;

financiare;

de capital (inclusiv a garanţiilor prezentate).

În literatura de specialitate internaţională sunt menţionate cinci criterii de apreciere a

clientului. Analiza se face din punct de vedere al:

disponibilităţii de a plăti;

capitalului (averii);

13


garanţiilor;

capacităţii de rambursare (cash-flow);

condiţiilor economice (specifice fiecărei ramuri de activitate în parte).

Diferenţele sunt semnificative. Majoritatea acestor cerinţe sunt o rezultantă a economiei de

piaţă încă nematurizate. Astfel, disponibilitatea de a plăti a clientului se poate analiza doar prin

prisma relaţiilor cu banca. Ori, în cazul în care I.M.M-ul a avut cont în altă bancă, informaţiile avute

la dispoziţie sunt sărace.

Reglementările Băncii Naţionale a României încearcă să acopere această deficienţă prin

crearea Centralei Riscurilor Bancare, ce arată istoricul de credit al unei societăţi, indiferent de banca

unde a avut contul. Se mai poate consulta şi fişierul CIP (Centrala Incidentelor de Plăţi), care arată

incidentele cu bilete la ordin şi cecuri ale unei societăţi, în caz că acestea există. Totuşi, analiza se

face la nivel de societate comercială, nu de individ. Prin urmare, băncile continuă să se bazeze în

ultimă instanţă pe flerul inspectorului de credit care păstrează legătura directă cu clientul.

Acest factor se datorează lipsei de comunicare dintre bănci, fiecare temându-se să-şi piardă

clienţii prin punerea la dispoziţie a unor date ce se consideră că încalcă prevederile secretului

bancar.

Condiţiile economice generale, de ramură sau sector de activitate, se iau în considerare doar

la întocmirea ratingului de credit, conform modelului solicitat de Banca Naţională a României. Aici,

punctajele se acordă în funcţie de indicatorii economici ai clientului adaptaţi la fiecare ramură de

activitate în parte, conform CAEN (Clasificarea Activităţilor Economiei Naţionale). Ratingul este

important prin prisma clasificării clienţilor pe sectoare de activitate, dar nu este relevant în totalitate

pentru determinarea condiţiilor economice, comportând o oarecare doză de subiectivism.

Dar cea mai importantă deficienţă se înregistrează la analiza cash-flow-ului societăţii.

Determinant pentru decizia de creditare în economiile dezvoltate, acesta este tratat cu

superficialitate la noi datorită imposibilităţii de analiză a încasărilor I.M.M-urilor. Sistemul de

încasări şi plăţi este deficitar, iar termenele din contracte sunt ignorate în mod frecvent fără

repercursiuni deoarece penalizările menţionate nu pot fi recuperate decât în instanţă, prin proceduri

complicate, costisitoare şi care durează ani buni, determinând majoritatea I.M.M-urilor să

abandoneze această cale. Prin urmare, societăţile comerciale sunt în imposibilitate de a stabili cu

exactitate ce sume vor încasa şi de unde, făcând cash-flow-ul ineficient şi inutil atât pentru analiza

proprie, cât şi pentru bănci.

Prin urmare, analiza care duce la decizia de creditare se referă doar la criteriile

administrative, financiare şi de capital menţionate. În acest sens, un I.M.M trebuie să prezinte

pentru analiză următoarele documente:

14


actele juridice de înfiinţare (statut, contract, certificat unic de înregistrare, acte

adiţionale dacă este cazul);

cererea de credit;

bilanţul contabil complet încheiat pe ultimii doi-trei ani, după caz, precum şi ultimele

două balanţe de verificare;

actul de proprietate asupra garanţiilor (extras CF);

situaţia prognozată a încasărilor şi plăţilor (cash-flow) aferentă perioadei pentru care

se solicită împrumutul;

bugetul de venituri şi cheltuieli;

situaţia stocurilor şi/sau a contractelor de livrare, în funcţie de obiectul creditului;

planul de afaceri.

Majoritatea băncilor solicită, pe lângă aceste acte de bază, şi alte situaţii din care să rezulte

activitatea clientului, strategii de dezvoltare, surse posibile de rambursare etc. Totuşi, în lipsa unor

statistici pertinente la nivel naţional este dificil de determinat, de exemplu, poziţia pe piaţă a I.M.M-

ului sau estimarea unui volum al vânzărilor în cazul unui nou produs. Este caracteristică lipsa

preocupărilor privind analiza pieţei, mai ales la nivelul I.M.M-urilor.

Soluţiile propuse sunt următoarele1:

creşterea importanţei Institutelor de Statistică, precum şi uşurarea accesului la

informaţiile oferite de acestea;

informatizarea continuă a evidenţelor agenţilor economici;

folosirea electronică a transmisiilor de date;

crearea unor baze de date pe Internet;

coordonarea la nivel naţional a colectării de date despre piaţă (de exemplu, de către

Direcţiide de Finanţe Publice, în momentul depunerii bilanţurilor);

efectuarea de analize de piaţă periodice de către firme, pentru stabilirea celor mai

vandabile produse, precum şi a nişelor de piaţă disponibile la un moment dat;

analiza portofoliului de produse a fiecărei societăţi;

creşterea importanţei departamentelor de marketing din interiorul societăţii.

Prin procesarea documentaţiei, băncile urmăresc să minimizeze riscul de credit.

Principalele criteriile de analiză sunt criteriile administrative şi criteriile financiare.

A) Criterii administrative

Pentru a putea solicita un credit, I.M.M-ul trebuie să fie legal înfiinţat (înregistrat în

România) şi să desfăşoare o activitate licită. În plus, trebuie să nu fi înregistrat incidente majore

1 Katona Levente: Finanţarea Intreprinderilor Mici şi Mijlocii, ed.Expert, Bucureşti, 2004

15


identificabile prin consultarea Centralei Incidentelor de Plăţi (CIP) ori Centralei Riscurilor Bancare

(CRB) şi să nu aibă datorii restante către fondurile statului (conform legii, statul are prioritate în

executarea silită). Acordarea creditului nu este condiţionată de forma de organizare, de natura

capitalului social sau de numărul ori naţionalitatea proprietarilor. Singura cerinţă în afara celor de

mai sus este ca documentaţia înaintată să fie completă. În acest sens, majoritatea băncilor au un

termen în care trebuie să răspundă la cererea clientului.

B) Criterii financiare

Sunt mai numeroase, constituind practic baza deciziei de creditare. În principiu, cele mai

importante criterii ce se iau în considerare sunt:

indicatorii financiari;

cifra de afaceri;

fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment;

averea societăţii (capital social, rezerve, fonduri, active imobilizate şi circulante);

evoluţia contului de profit şi pierdere;

indicatorii specifici investiţiei (în cazul unui credit de investiţii);

capacitatea de rambursare.

Aşadar, strategia oricărei bănci urmăreşte sporirea profitabilităţii activităţii de creditare

astfel încât prin respectarea cumulată a principiilor generale şi specifice, să-şi micşoreze cât mai

mult posibil eventualităţile de riscuri.

Capitolul 2. RISCURILE ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE

16


Fiecare domeniu al activităţii umane este supus riscului în general, însă activitatea bacară

este cu precădere expusă riscului de pierdere. Definirea noţiunii de risc, precum şi tipologia acestora

şi clasificarea lor sunt deosebit de dificile, dificultatea constând în procesul considerabil de

subiectivism ce intervine în evaluarea riscului şi în imposibilitatea cuantificării anticipate şi cu

exactitate a specificului şi mărimii acestuia.

2.1. Riscul bancar – concept şi clasificare

Riscul, în principiu se poate defini ca fiind probabilitatea ca un eveniment nedorit să aibă

loc.

Inexistenţa unei definiţii unice pentru noţiunea de risc, face ca să existe mai multe păreri,

cum ar fi:

„Riscul reprezintă posibilitatea de a obţine rezultate favorabile sau nefavorabile într-o

acţiune viitoare, exprimată în termeni probabilistici.”

“Riscul este un eveniment viitor şi probabil a cărei producere ar putea provoca

anumite pierderi.”

Riscul este definit şi ca posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei tranzacţii

economice ca rezultat al producerii unor evenimente şi fenomene imprevizibile.

Noţiunea de risc este inseparabil legată de cele de rentabilitate şi pierdere.

Consecinţele evenimentelor viitoare, dacă acestea se produc şi nu s-au luat măsuri de

contracarare a lor, se vor reflecta direct în gestiunea companiilor, prin diminuarea eficienţei

activităţii.

Riscul bancar poate fi definit ca un fenomen care poate apare pe parcursul derulării

operaţiunilor bancare şi care provoacă efecte negative asupra activităţilor respective prin

deteriorarea calităţii afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi.

Asumarea conştientă a unui risc presupune adoptarea unor acţiuni prudente şi calculate,

având în vedere următorii factori:

Respectarea măsurilor prudenţiale impuse de autoritatea naţională de

reglementare;

Profitul scontat să justifice expunerea respectivă la risc;

Eventualele pierderi, prin volumul lor, să poată fi acoperită din provizioane şi

profit astfel încât să nu deterioreze dramatic situaţia financiară a băncii;

Riscul trebuie astfel dimensionat încât pierderea produsă prin materializarea

acestuia să poată fi considerată normală pentru activitatea băncii, astfel încât

imaginea băncii, atât internă cât şi cea externă, să nu fie deteriorată;

17


Acceptarea unor riscuri care au un termen scadent;

Acceptarea numai a riscurilor care pot fi cuantificabile;

Asumarea riscului în afacere atât de către bancă cât şi de client (să contribuie cu

o parte din sursele sale proprii la finanţarea proiectului respectiv);

Creditul trebuie să fie garantat, pe lângă capacitatea de rambursare generată de

viabilitatea afacerii concretizată în obţinerea unui flux financiar pozitiv, şi cu

bunuri materiale (valori).

În activitatea de gestionare a riscului trebuie să se aibă permanent în vedere, că orice afacere

implică un risc, dar cel mai mare risc este de fapt ignorarea riscului.

Categoriile de risc bancar pot fi abordate din două perspective, considerate totodată şi

criterii de clasificare a riscurilor posibile în activitatea de creditare.

I. În funcţie de piaţa care determină apariţia riscului:

1. Riscuri determinate de piaţa produsului:

Riscul de creditare;

Riscul de strategie(de afaceri);

Riscul datorat reglementărilor bancare;

Riscul de operare;

Riscul de marfă;

Riscul legal;

Riscul de produs.

2. Riscuri determinate de piaţa de capital:

Riscul ratei dobânzii;

Riscul de lichiditate;

Riscul valutar;

Riscul de decontare.

II. În funcţie de elementele afectate de producerea riscului:

1. Riscuri financiare şi de lichidităţi:

riscul de credit;

riscul titlurilor guvernamentale;

riscul cursului de schimb valutar;

riscul ratei dobânzii;

riscul de preţ;

riscul de lichiditate al pieţii.

2. Riscuri technice şi organizatorice:

Riscul tranzacţional;

18


Riscul tranzacţional în cazul vînzărilor făcute în valută;

Riscul tranzacţional în cazul obligaţiilor de plată în valută;

Riscul tranzacţional al contractelor în monedă străină.

2.2. Riscul de creditare

Activitatea de creditare este cel mai important plasament bancar, cu o pondere mare în

activul bilanţier şi ca atare de calitatea portofoliului de credite depinde stabilitatea băncii şi

realizarea nivelurilor necesare a indicatorilor activităţii bancare privind solvabilitatea şi lichiditatea.

Acordarea unui credit poate fi în general descrisă ca fiind procesul prin care o

anumită valoare este împrumutată unei entităţi sau persoane, acceptându-se un risc

financiar asupra posibilităţii ca acea persoană sau entitate să fie capabilă să-şi achite

obligaţiile în viitor.

Creditul bancar se referă la procesul de acceptare a unui risc asupra unui potenţial

debitor care desfăţoară anumită activitate.Riscul asumat este influenţat de capacitatea

reală a debitorului de a-şi îndeplinii obligaţiile în viitor.

În luarea deciziei de asumare a unui risc acceptabil precum şi a unei datorii acceptabile, este

foarte important să se înţeleagă modul în care acest risc poate fi micşorat la maxim.

Acest lucru necesită utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, ca

risc global, care poate fi împărţit în trei categorii:

Riscul tranzacţiei: se referă la aspecte funcţionale şi operaţionale ale riscului

afacerii;

Riscul clientului: se referă la capacitatea clientului de a-şi achita datoriile faţă de

bancă;

Riscul garanţiei: se referă la posibilitatea băncii de a recupera creanţele sale din

ultima sursă pe care o are la dispoziţie.

a) Riscul tranzacţiei:

Acest risc necesită identificarea, înţelegera şi acceptarea tuturor aspectelor funcţionale şi

operaţionale ale riscului implicat.

Aceasta cuprinde:

Natura şi structura afacerii

Implicaţiile juridice, politice, economice şi practice faţă de împrumutat.

Orice alte circumstanţe care pot afecta sa schimba riscul în sine.

Important în riscul tranzacţiei este cunoaşterea naturii şi structurii afacerii propuse de client

şi anume:

Tipul de produs de credit

19


Scopul pentru care este solicitat produsul de credit

Termenul la care se acordă

Sursa de rambursare a creditului

Mecanismul prin care se face plata din sursa de rambursare

Calitatea sursei de rambursare

Calitatea sursei de rambursare este o componentă de mare importanţă în cunoaşterea şi

comensurarea riscului.

Creditele pe obiect sunt de preferat celor pentru capital de lucru tocmai pentru că riscul

poate fi identificat, monitorizat şi măsurat.

b) Riscul clientului:

Aceasta presupune asumarea de către bancă a riscului că la data scadenţei, clientul va putea

să-şi achite obligaţiile pe care le are faţă de bancă.

c) Riscul garanţiei:

Riscul garanţiei rezultă din incertitudinea băncii asupra posibilităţii de a-şi recupera

creanţele din ultima sursă pe care o are la dispoziţie, după epuizarea tuturor celorlalte căi.

2.3. Principiile analizei riscului de creditare

Întreaga analiză a riscului de creditare este realizată în scopul evaluării bonităţii clientului, a

posibilităţii sale reale de rambursare a creditului la scadenţă.

Aceasta presupune organizarea analizei clientului pe baza unor principii care să asigure

luarea în considerare a tuturor aspectelor financiare şi nefinanciare care au impact asupra clientului,

a activităţii sale, a profitului său, a capacităţii sale de rambursare.

Aceste principii sunt cunoscute sub denumirea de cei şase C ai creditului.

Caracterul

Capacitatea

Cash-ul

Condiţiile

Colateralul

Controlul

CARACTERUL:

Istoricul clientului privind rambursarea creditului;

Experienţa altor bănci cu acest client;

Performanţele clientului în prognozarea rezultatelor activităţii sale;

Ratingul de credit;

20


Existenţa unor garantori, giranţi pentru credit.

În analiza CARACTERULUI clientului, banca va dori să se convingă de bunele intenţii în

utilizarea creditului şi în rambursarea acestuia.

CAPACITATEA:

Identitatea clientului şi a giranţiilor;

Copii ale statutului, convenţiilor, contractelor de societate şi ale altor documente care

atestă capacitatea legală a clientului de a lua credit;

Descrierea istoricului, a structurii legale, a proprietarilor, a obiectului de activitate, a

produselor şi a principalilor clienţi şi furnizori ai activităţii solicitantului de credit.

Banca trebuie să verifice capacitatea legală,legitimitatea clientului de a cere credit şi statutul

juridic care să ofere legalitate semnăturii sale pe un contract de credit.

CASH (numerarul):

evidenţa istorică a vânzărilor, profiturilor şi dividendelor;

acurateţea fluxului prognozat de fonduri;

disponibilitatea rezervelor de lichidităţi;

viteza de rotaţie a stocurilor, clienţilor şi creditorilor;

controlul cheltuielilor;

evoluţia acţiunilor clientului;

calitatea managementului;

raportul de audit.

Acest aspect se referă la întrebarea cheie legată de orice credit:

Are clientul posibilitatea de a genera suficent cash, sub formă de venituri sau fluxuri de

numerar, pentru a rambursa împrumutul?

Sursa principală de rambursare a unui credit trebuie să fie fluxul de cash din activitatea

curentă.Vânzările de active pot slăbi bilanţul clientului.

COLATERALUL:

Proprietatea asupra activelor;

Vechimea activelor;

Vulnerabilitatea la uzura morală;

Gradul de specializare a activelor;

Gajuri,ipoteci şi restricţii;

Active în leasing;

Acoperirea cu asigurare;

Garanţii şi waranturi emise;

Poziţia băncii faţă de ceilalţi creditori;

21


Situaţia obligaţiilor faţă de fisc şi a proceselor intentate clientului;

Necesităţi viitoare probabile de finanţare.

În evaluarea colateralului, banca trebuie să analizeze activele clientului, nu numai pentru a

estima posibilitatea de realizare a eventualei garanţii , ci mai ales pentru a estima capacitatea

acestor active de a susţine activitatea clientului, posibilitatea acestuia de a obţine produse şi

implicit, vânzări şi profit, utilizând activele pe care le are la dispoziţie.

CONDIŢII:

Poziţia clientului în cadrul ramurii şi segmentul său de piaţă;

Performanţa clientului prin comparaţie cu firme similare;

Climatul competitiv pentru produsele clientului;

Expunerea clientului la ciclul de activitate şi la schimbarea tehnologiei;

Condiţiile pieţei forţei de muncă;

Impactul inflaţiei asupra situaţiilor financiare;

Perspectiva pe termen lung a ramurii;

Reglementările, factorii politici şi de mediu.

CONTROLUL:

Reglementările bancare aplicabile în ceea ce priveşte trăsăturile şi calitatea creditelor

acceptabile;

Documentaţie adecvată.

Documentele de credit întocmite corespunzător.

Înscrierea cererii de credit în liniile politicii băncii privind activitatea de creditare.

Informaţii din surse externe specializate privind factorii externi care ar putea afecta

rambursarea creditului.

Controlul presupune asigurarea faptului că împrumutul acordat satisface standardele băncii

şi ale autorităţilor de reglementative în cea ce priveşte calitatea creditului.

Prin urmare, eficienţa activităţii bancare decurge din toate etapele prealabile de defalcare şi

încadrare a tuturor eventualităţilor de risc, adică a tuturor situaţiilor ce pot crea pierderi sau pot

influenţa însăşi viabilitatea societăţii bancare.

Capitolul 3. PRINCIPII ŞI ETAPE ÎN DIAGNOSTICUL PRE-CREDITARE

Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a poziţiei financiare şi a stării de

performanţă financiară a întreprinderii la încheierea exerciţiului. Ea îşi propune să stabilească

22


punctele tari şi punctele slabe ale gestiunii financiare în vederea fundamentării unei noi strategii de

menţinere şi de dezvoltare într-un mediu concurenţial.

Analiza financiară presupune parcurgere, în linii mari, a următoarelor etape:

reperarea şi identificarea disfuncţionalităţilor fenomenului studiat, pe de o parte, şi a

operaţionalităţii acestuia, pe de altă parte;

analiza situaţiei prezente, cu explicarea cazurilor, influenţelor diverşilor factori

externi şi interni;

stabilirea concluziilor pe baza analizei efectuate şi propunerea de măsuri în vederea

redresării sau îmbunătăţirii rezultatelor şi reunirea acestora într-un raport de

diagnoză. Raportul este o notă de sinteză conţinând interpretări pe baza datelor în

urma utilizării metodelor specifice de analiză, concluziile şi măsurile fiind reunite în

anexe.

3.1. Analiza economico-financiară a firmei

În funcţie de obiectivul analizei, studiul se face asupra unui punct precis şi limitat (de

exemplu: echilibrul financiar pe termen scurt) sau asupra stării generale a firmei, caz în care poartă

numele de diagnostic global.

În demersul său tradiţional, analiza financiară studiază o firmă mai ales în scopul aprecierii

solvabilităţii şi a performanţelor sale. În ultimul timp însă, temele de analiză s-au îmbogăţit pe

măsura extinderii câmpului de interes al disciplinei, astfel încât înglobează tot mai des judecăţi

situate la articularea între diagnosticul economico-financiar şi cel strategic, comercial, tehnologic

sau organizaţional.

Principalele obiective ale analizei economico-financiare vizează:

a) Aprecierea eficienţei utilizării resurselor umane şi materiale aflate la dispoziţia firmei.

Acest obiectiv se referă la demersul analistului de a studia dinamica, structura, starea şi

eficienţa utilizării potenţialului uman şi a celui material (active).

b) Aprecierea performanţelor financiare ale firmei.

Acest obiectiv face referire la sarcina analistului de a măsura rezultatele obţinute în trecut

şi/sau prezent, de a preciza tendinţa evoluţiei viitoare a acestora (crescătoare, instabilă sau notabilă)

şi de a compara aceste rezultate (efecte) cu mărimea resurselor (eforturilor) alocate pentru obţinerea

lor.

23


Se apreciază, deci eficacitatea utilizării mijloacelor angajate în exploatare, cu luarea în considerare

a caracteristicilor, a activităţii, a structurii de finanţare, a obstacolelor strategice, comerciale sau

sociale.

c) Aprecierea solvabilităţii şi a echilibrului financiar.

Acest obiectiv are în vedere investigarea capacităţii firmei de a face faţă angajamentelor

financiare asumate. Este un obiectiv tradiţional al analizei financiare, iniţiat de către bancheri şi alţi

creditori dornici să evalueze riscul de neplată la scadenţă a sumelor datorate de o firmă. În legătură

cu riscul de insolvabilitate sau de faliment, analistul se vede în situaţia de a enunţa un pronostic

vizând evoluţia previzibilă a firmei din acest punct de vedere, într-un anumit orizont temporal.

d) Aprecierea altor caracteristici financiare majore (de exemplu autonomia şi flexibilitatea

financiară).

Autonomia financiară se apreciază, în principal, prin analiza capitalurilor şi a structurii

pasivului, dar şi la nivelul acordurilor tehnice şi comerciale ce pot restrânge independenţa (licenţe,

brevete, franşize, contracte de exclusivitate, etc.).

Flexibilitatea financiară presupune capacitatea unei firme de a se adapta rapid şi cu cele mai mici

costuri la modificările inopinate ale mediului său extern. Ea se apreciază în concordanţă cu

gestiunea comercială (atunci când eventuala reorientare se referă la produse, preţuri, distribuţie sau

promovare), cu gestiunea resurselor strategice (când reorientarea este globală), cu gestiunea

resurselor umane (reorientarea în materie de politică de persoane, necesitatea unor recalificări sau

restructurări) sau cu gestiunea financiară. Pentru aprecierea acesteia din urmă se investighează

lichiditatea, capacitatea de autofinanţare, oportunitatea de investiţii, oportunităţile comerciale sau

strategice.

Principalii utilizatori ai informaţiilor furnizate de analiza financiară sunt: gestionarii

financiari, acţionarii (actuali şi potenţiali), creditorii (bănci, alte organe financiare, alte

întreprinderi), Statul, alţi participanţi la viaţa firmei, analişti financiari, alte întreprinderi (dornice de

a obţine participaţii, de a fuziona cu firma în cauză).

Pe baza datelor furnizate de analiza financiară, toate aceste categorii sunt susceptibile de a

lua decizii proprii administrării firmei, de vânzare sau cumpărare de acţiuni ale firmei, de acordare

de credite, de achiziţionare / absorbţie a firmei, etc.

Pentru gestionarea firmei va fi de ajuns un diagnostic financiar intern, pe baza unei analize

efectuate periodic de către specialişti angajaţi ai firmei, în opoziţie cu diagnosticul financiar extern,

realizat de analişti exteriori. Dispunând de informaţii numeroase şi cunoscând bine problemele

firmei, serviciile financiare se găsesc într-o situaţie privilegiată în elaborarea unor analize financiare

pertinente. Acestea au mai multe obiective:

24


verifică la intervale regulate defectele actelor de gestiune din trecutul mai îndepărtat

sau mai apropiat;

ajută la luarea deciziilor pentru viitor;

constituie baza de plecare a planurilor de investiţie, bugetelor de trezorerie şi a altor

previziuni financiare;

servesc drept instrumente operaţionale de gestiune.

Acţionarii (persoane fizice sau juridice) sunt direct interesaţi de calculul valorii

întreprinderii în care au investit capitaluri riscate şi de rentabilitatea aşteptată a acesteia, în funcţie

de care ei vor fi remuneraţi (în principiu). Investitorii (acţionari potenţiali) folosesc informaţiile

analizei financiare în orientarea deciziei de a investi într-o firmă sau în alta, în funcţie de

perspectivele de dezvoltare.

Creditorii (mai ales bănci şi alte instituţii de credit) folosesc informaţiile în vederea adoptării

deciziei de acordare / respingere a dosarului de creditare. Tehnica a început să fie adoptată şi de

întreprinderi-creditoare, în relaţiile cu clienţii pe care îi creditează în calitate de furnizori (în acest

caz analiza este sumară, deoarece firmele nu dispun de arsenalul metodologic şi de personalul

specializat în analiză financiară de care dispun băncile).

Pentru bănci, analiza financiară va fi diferită dacă solicitarea de credit este pe termen scurt

sau lung. În primul caz ea va urmări în special lichiditatea firmei (capacitatea de a face faţă

scadenţelor scurte), iar în al doilea caz, solvabilitatea ei. În ambele cazuri, studiul va cuprinde

aprecieri asupra structurii financiare a firmei vizate şi asupra capacităţii sale de îndatorare şi

rambursare.

În concluzie, analiza financiară este un instrument util, folosit în determinarea valorii

economice a firmei, a punctelor forte şi a slăbiciunilor sale legate de latura financiară a perceperii

sale de către utilizator.

Întrucât în cadrul analizei financiare abordările şi scopurile utilizatorilor cunosc o mare

diversitate, metodele de analiză şi mijloacele de punere în practică a acestora au fost supuse unei

continue perfecţionări.

Analiza financiară are la bază date preluate din documentele contabile de sintez, care

reprezintă instrumentarul esenţial în demersul de diagnosticare al firmei. Aici intră: bilanţul

contabil, contul de profit şi pierdere, anexele la bilanţ. Întrucât realizarea analizei financiare a unei

firme nu se bazează pe reguli prestabilite, scopul ei fiind depistarea caracteristicilor financiare

semnificative, pentru stabilirea unui diagnostic financiar pertinent nu se consideră informaţiile în

starea lor iniţială, brută, ci acestea vor fi prelucrate.

Astfel, bilanţului contabil i se aduc o serie de corecţii, el stând la baza întocmirii bilanţului

patrimonial, funcţional şi lichidativ.

25


(a) Bilanţul contabil:

Bilanţul contabil este documentul de sinteză care oglindeşte bunurile economice ale unei

întreprinderi, drepturile şi obligaţiile acesteia, la încheierea exerciţiului financiar, structurate în

activele şi pasivele unităţii patrimoniale.

Bilanţul este un tablou ce redă o imagine fidelă, clară şi completă asupra patrimoniului,

situaţiei financiare şi rezultatelor obţinute, însă furnizează doar o imagine statică a patrimoniului,

aflat în continuă modificare.

În sistemul contabil românesc s-a optat pentru prezentarea bilanţului sub formă de tabel,

acesta fiind structurat în două părţi: Activ şi Pasiv.

În Activul bilanţier sunt înregistrate drepturile de proprietate şi de creanţă ale întreprinderii,

în ordinea crescătoare a lichidităţii lor, prin lichiditate înţelegându-se capacitatea unui activ de a se

transforma în numerar într-un timp cât mai scurt şi fără pierdere de valoare

Pasivul bilanţier reuneşte resursele de care dispune întreprinderea pentru finanţarea

activelor sale. Componentele sale sunt clasate în ordinea crescătoare a exigibilităţii lor, adică a

proximităţii datei potenţiale de rambursare.

Din punct de vedere structural, posturile bilanţiere de activ sunt ordonate conform criteriului

destinaţiei astfel: active imobilizate, active circulante, conturi de regularizare şi asimilate, prime

privind rambursarea obligaţiunilor.

Posturile de pasiv sunt structurate după provenienţă astfel: capitaluri proprii, provizioane

pentru riscuri şi cheltuieli, datorii, conturi de regularizare şi asimilate.

Principiile contabile vizate direct la întocmirea bilanţului contabil sunt:

principiul noncompensării, deoarece nu este admisă compensarea între posturile de

activ şi cele de pasiv (respectiv, a creanţelor cu datoriile);

principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere, întrucât nu este admisă

modificarea în nici un fel a bilanţului de deschidere a exerciţiului, care trebuie să fie

egal cu bilanţul de închidere a exerciţiului anterior.

Întotdeauna suma posturilor de activ este egală cu suma posturilor de pasiv, consecinţa fiind

că modificările survenite în sursele de provenienţă a capitalurilor trebuie să fie egale valoric cu

modificările survenite în utilizarea acestora.

Modificările bilanţiere înseamnă utilizarea de capital pentru creşterea unei poziţii de activ

sau diminuarea uneia de pasiv, precum şi utilizarea unei surse de capital pentru diminuarea unei

poziţii de activ sau creşterea uneia de pasiv.

ACTIV PASIV

Active imobilizate Capitaluri proprii

26


– Imobilizări necorporale

– Imobilizări corporale

– Imobilizări financiare

– Capital social sau individual

– Rezerve

– Rezultatul (profit sau pierdere)

– Alte capitaluri proprii

Active circulante

– Stocuri şi producţie în curs de execuţie

– Creanţe

– Disponibilităţi

Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

Datorii

– Împrumuturi şi datorii financiare

– Alte datorii

Active de regularizare şi asimilate Pasive de regularizare şi asimilate

Tabelul nr. 3 - Structura bilanţului contabil

(b) Contul de profit şi pierdere:

În timp ce bilanţul contabil reflectă echilibrul activelor şi pasivelor patrimoniale ale

întreprinderii la sfârşitul exerciţiului, prezentând rezultatul activităţii acesteia (soldul contului 121),

Contul de profit şi pierdere – componentă a bilanţului – oferă o recapitulaţie a operaţiilor care

influenţează rezultatul final, oglindeşte fluxurile de venituri şi cheltuieli la nivel macroeconomic,

care au influenţat dimensiunea averii întreprinderii într-o perioadă de timp.

Contul de profit şi pierdere cuprinde:

cifra de afaceri;

veniturile şi cheltuielile exerciţiului, grupate după natura lor şi ordonate pe cele trei

tipuri de activităţi: exploatare, financiară şi extraordinară;

rezultatele – profit sau pierdere – degajate de cele trei activităţi;

rezultatul brut al exerciţiului, impozitul pe profit şi rezultatul net.

Veniturile reprezintă creşteri de activ sau diminuări de pasiv, realizate în cursul unui

exerciţiu financiar, care conduc la creşterea capitalurilor proprii, exclusiv noi aporturi de capital.

Veniturile rezultă din activitatea curentă a întreprinderii sau reprezintă plusuri de valoare (din

reevaluarea activelor, cedarea activelor, etc.).

Cheltuielile reprezintă diminuări de active sau creşteri de pasive realizate în cursul unui

exerciţiu financiar, care conduc la reducerea capitalurilor proprii, exclusiv distribuirile de capital

către asociaţi.

Cheltuielile provin din activitatea curentă sau reprezintă minusuri de valoare (din calamităţi

naturale, vânzarea activelor imobilizate, variaţia cursului valutar, etc.).

Contul de profit şi pierdere se întocmeşte pe baza soldurilor conturilor din clasele 6 şi 7 din

ultima balanţă de verificare sintetică, însă este necesară regruparea posturilor în rubrici

semnificative, datorită structurii contului de profit şi pierdere.

27


Din punct de vedere financiar şi contabil trebuie precizate unele aspecte privind veniturile şi

cheltuielile, având în vedere importanţa deosebită a acestora:

vânzarea unui produs finit, facturat, reprezintă, sub aspect contabil, venit ce se va în

soldul contului 121 “Profit şi pierdere”, chiar dacă încasarea contravalorii lui

(creanţă comercială) se va face ulterior, chiar în exerciţiul următor;

încasarea unei creanţe constituite în exerciţiul anterior nu va crea un nou venit

contabil (are loc doar operaţiunea de înregistrare şi stingere a creanţei);

similar, aprovizionarea de la un furnizor reprezintă cheltuială pentru întreprindere,

chiar dacă plata furnizorului se face în exerciţiul următor;

plata furnizorului în exerciţiul financiar următor reprezintă doar o stingere a datoriei;

amortizarea anuală a cheltuielilor se înregistrează pe cheltuieli de exploatare, fără să

aibă incidenţă asupra trezoreriei, decât în cazul înlocuirii unei maşini amortizate

complet, când se realizează o plată efectivă:

de asemenea, provizioanele pentru riscuri viitoare se constituie pe cheltuieli şi

contribuie la diminuarea rezultatului exerciţiului, dar fără să influenţeze trezoreria. În

situaţia în care provizionul îşi pierde obiectul (riscul este total acoperit), provizionul

se va înregistra la venituri, determinând majorarea rezultatului exerciţiului, dar fără

consecinţe asupra trezoreriei. Situaţia în care provizioanele constituite şi utilizate

influenţează trezoreria sunt date de aspectele fiscale ale “amânării” plăţii impozitului

pe profit.

În cadrul contului de profit şi pierdere, cheltuielile se pot grupa după natura sau funcţia

acestora, clasificaţia după primul criteriu fiind mai avantajoasă şi mai simplă, mai ales pentru

întreprinderile mici.

(c) Tabloul fluxurilor de finanţare:

Tabloul fluxurilor de finanţare este instrumentul care serveşte la realizarea unei analize

dinamice, comparând bilanţul de închidere cu bilanţul de deschidere ale unui exerciţiu financiar.

Condiţia ca tabloul fluxurilor de finanţare să evidenţieze modul de realizare a echilibrului funcţional

al elementelor patrimoniale este ca cele două bilanţuri să prezinte aceeaşi structură patrimonială.

Obiectivul tabloului fluxurilor de finanţare îl reprezintă explicarea modului de formare şi

apoi de utilizare a fondului de rulment, până la determinarea trezoreriei nete, ca rezultat al bilanţului

de la sfârşitul exerciţiului contabil.

Tabloul fluxurilor de finanţare abordează în dinamică indicatorii construiţi pe baza a două

bilanţuri funcţionale, pe care îi transformă în:

28

Analiza bonitatii intreprinderii in vederea acordarii de credite___________________________________________________________________________ variaţia fondului de rulment net global (∆FRNG), care este compusă din fluxurile de

imobilizări şi finanţare şi reflectă fie creşterea, fie diminuarea fondului de rulment;

variaţia nevoii de fond de rulment (∆NFR), care reflectă creşterea sau diminuarea nevoii de

fond de rulment şi se formează din fluxurile activităţii de exploatare care induc decalaje

între realizarea veniturilor şi cheltuielilor acestei activităţi şi încasarea, respectiv plata lor

propriu-zisă;

variaţia trezoreriei (∆T), care reflectă fie o creştere, fie o diminuare a elementelor trezoreriei

şi evidenţiază modul de ajustare a resurselor cu utilizările, până la realizarea echilibrului

financiar.

Corelate, aceste elemente conduc la relaţia de bază a tabloului de finanţare, şi anume:

∆ FRNG = ∆ NFR + ∆ T

Tabloul de finanţare se construieşte în două părţi. Prima parte delimitează fluxurile în sensul

modificării utilizărilor şi resurselor, astfel:

creşterile de utilizări şi diminuările de resurse sunt grupate împreună, sub denumirea de

utilizări;

diminuările de utilizări şi creşterile de resurse sunt grupate împreună, sub denumirea de

resurse.

Cea de-a doua parte a tabloului de finanţare se prezintă ca sold între creşterile şi micşorările

elementului patrimonial pe care îl reflectă fluxul.

Singurul element al tabloului de finanţare care nu se obţine din informaţiile celor două

bilanţuri contabile regrupate în bilanţuri funcţionale este capacitatea de autofinanţare (CAF).

Acest indicator se determină pe baza datelor cuprinse în contul de profit şi pierdere, folosind

anumite formule de calcul specifice.

Capacitatea de autofinanţare poate fi definită ca un indicator care reprezintă ansamblul

resurselor financiare obţinute din activitatea de exploatare, pe care societatea comercială le-ar putea

folosi în scopul acoperirii nevoilor financiare necesare continuării şi dezvoltării activităţii sale.

3.2. Analiza structurii bilanţului restructurat

Analiza structurii financiare a bilanţului are în vedere cele 3 capitole ale activului şi

pasivului impărţite pe 3 niveluri, respectiv :

Tabel nr. 4 – Bilanţ restructurat

ACTIV PASIV

29


Nivelul I: Active imobilizate Pasive pe termen lung

Nivelul I Active realizabile Datorii curente cu scadenţă <1 an

Nivelul III: Trezoreria pozitivă Trezoreria negativă

A. Fondul de Rulment

În cazul unei bune gestionări financiare, activele imobilizate trebuie să fie acoperite integral

de pasivele pe termen lung.

Diferenţa dintre pasivele pe termen lung si activele imobilizate reprezintă fondul de rulment.

În cazul în care pasivele pe termen lung finanţează nu numai activele imobilizate, dar şi o

parte din activele realizabile avem de-a face cu un excedent al pasivelor pe termen lung faţă de

activele imobilizate, care se numeşte fond de rulment pozitiv.

În caz contrar, când activele imobilizate nu sunt acoperite integral de pasivele pe termen

lung rezultă un deficit, care se numeste fond de rulment negativ.

Mărimea fondului de rulment este influenţată de elementele componente ale pasivelor pe

termen lung şi respectiv ale activelor imobilizate, astfel:

creşterea acestuia este determinata de:

sporirea pasivelor pe termen lung:

creşterea capitalului social vărsat;

majorarea rezervelor din profitul realizat;

obţinerea de subvenţii;

majorarea datoriei pe termen mediu si lung;

diminuarea activelor imobilizate (datorită procesului normal de amortizare,

vânzarea unor active, etc.).

scăderea fondului de rulment se poate datora:

diminuării capitalurilor proprii (retrageri din capital, înregistrarea de pierderi,

retragerea avansurilor asociaţilor, etc.)

rambursării datoriilor pe termen mediu si lung

creşterii activelor imobilizate (cumparărea de noi active).

Nivelul I al bilanţului, respectiv raportul dintre activele imobilizate si pasivele pe termen

lung, reprezintă partea cea mai stabilă a bilanţului şi de aceea pe perioade scurte fondul de

rulment are variaţii mici.

30


Dacă fondul de rulment este negativ, cauza constă în neacoperirea investiţiilor cu surse pe

termen mediu şi lung, de fapt firma finanţează activitatea de investiţii cu surse pe termen scurt ,

lucru care poate avea repercursiuni grave asupra desfăşurării normale ale activităţii propriu zise.

Analistul financiar trebuie să depisteze cauzele care au dus la înregistrarea unui fond de

rulment negativ şi trebuie să identifice factorii cu ajutorul cărora se poate ajunge la un fond de

rulment pozitiv.

Tabelul nr. 5 - Factorilor care influenţează fondul de rulment

FACTORI DE INFLUENŢĂFACTORI DE INFLUENŢĂ: Creşterea FR :

1. Sporirea capitaluilui:

Majorarea capitalului social;

Sporirea rezervelor din profit;

Obţinerea de subvenţii.

2. Majorarea surselor atrase pe termen lung:

Angajarea de noi credite pe TL şi TM;

Obţinerea unor credite comerciale.

3. Diminuarea activelor imobilizate:

Amortizare;

Vânzare de active.

B. Necesarul de Fond de Rulment

Diferenţa dintre activele realizabile şi datoriile curente cu scadenţă < 1 an reprezintă

necesarul de fond de rulment.

Necesarul de fond de rulment reflectă nivelul II al bilanţului si se caracterizează prin variaţii

mai mari decât fondul de rulment, datorită instabilităţii atât a activelor realizabile cât şi a datoriilor

curente cu scadenţă < 1 an.

Necesarul de fond de rulment poate fi:

Pozitiv, atunci când activele realizabile sunt superioare datoriilor curente cu

scadenţă < 1 an şi deci există o insuficienţă de resurse la acest nivel al bilanţului,

care trebuie acoperită prin excedentul de fond de rulment (dacă există) sau prin

credite bancare pe termen scurt.

Negativ, atunci când activele realizabile sunt mai mici decât datoriile curente cu

scadenţă < 1 an şi deci există un surplus de resurse atrase, ceea ce indică inexistenţa

creditelor bancare pe termen scurt.

31


Factorii care influenţează nivelul necesarului de fond de rulment sunt :

1. Tipul de activitate desfasurată:

Necesarul de fond de rulment va fi cu atat mai mare cu cât ciclul de fabricaţie este mai lung

(ex. in industrie) şi invers, va fi cu atat mai mic, sau chiar negativ, cu cât ciclul de fabricaţie este

mai scurt (ex. magazinele de vânzare cu amănuntul unde clienţii plătesc în numerar iar furnizorii

sunt plătiţi cu întârziere).

2. Volumul activităţii

Mărimea necesarului de fond de rulment este condiţionată direct de volumul cifrei de

afaceri. Cu cât se vinde mai mult , cu atât trebuie constituite stocuri mai mari iar volumul creanţelor

creşte, ceea ce conduce la creşterea necesităţii de finanţare.

3. Sezonabilitatea activitatii

În intreprinderile sezoniere, necesarul de fond de rulment va varia în funcţie de perioadele

cu activităţi maxime sau minime. Astfel, în perioadele cu activitate maximă se acumulează stocuri

de materii prime, cresc furnizorii şi invers, în perioadele cu activitate scazută, cresc stocurile de

produse finite si creanţele.

4. Viteza de rotaţie a principalelor elemente care constituie necesarul de fond de rulment:

a) Rotaţia stocurilor:

Indicatorul rotaţia stocurilor poate fi determinat in două modalităţi :

Numărul de Cicluri efectuate de stocuri în decursul unei perioade şi se

exprimă printr-un număr de rotaţii.

Durata Medie de Staţionare a stocurilor şi se exprimă în zile sau luni.

Rotaţia stocurilor poate fi calculată distinct pentru fiecare element component, respectiv

materii prime, producţie in curs, produse finite, mărfuri.

a1) Pentru materii prime :

- Rotaţia Stocurilor de Materii Prime exprimată în nr.de rotaţii se calculează astfel :

RS.mat.prime = , unde Stoc mediu =

În cazul în care costul aprovizionărilor nu poate fi cunoscut sau este dificil de determinat, se

poate folosi cifra de afaceri .

a2) Pentru producţia in curs:

- Rotaţia Producţiei în Curs, exprimată în nr.de rotaţii, se calculează astfel:

RP.în curs = , unde Stoc mediu =

32


- Durata Medie de Staţionare a Producţiei în Curs, exprimată în zile, se determină astfel :

DMSP.în curs =

a3) Pentru stocurile de mărfuri:

- Rotaţia Stocurilor de Mărfuri, exprimată în nr.de rotaţii, se calculează astfel

RS.mărfuri = , unde Stoc mediu =

- Durata Medie de Staţionare a Mărfurilor, exprimată în zile, se determină astfel :

DMSmărfuri =

a4) Rotatia clientilor:

Indicatorul privind rotaţia clienţilor exprimă în zile, amânarea medie a plăţii acordată clienţilor.

Durata medie de încasare =

Valoarea mărfurilor livrate şi neincasate reprezintă de fapt marimea creditelor comerciale

acordate clienţilor, iar indicatorul rotaţiei clienţilor arată durata medie a acestor credite.

Durata unui credit comercial acordat clienţilor depinde de natura activităţii, de forţa

financiară a firmei creditoare, de raporturile acesteia cu clienţii săi (condiţii de vânzare practicate,

importanţa anumitor clienţi, concurenţa, etc.)

Necesarul de fond de rulment se poate diminua prin reducerea amânărilor la plata acordate

clienţilor, având în vedere insă că pieţele de desfacere să nu fie prejudiciate printr-o astfel de

masură.

a5) Rotaţia furnizorilor:

Indicatorul privind rotatia furnizorilor exprima in zile amanarea medie a platii catre

furnizori.

Durata medie de plată a furnizorilor =

În cazul în care costul aprovizionăărilor nu poate fi cunoscut sau este dificil de determinat se

poate folosi cifra de afaceri .

Valoarea furnizorilor neplatiţi reprezintă de fapt mărimea creditelor comerciale obţinute de

societate de la aceştia, iar indicatorul rotaţiei furnizorilor arată durata acestor credite.

Prelungirea duratei creditelor obţinute de la furnizori sporeşte volumul surselor atrase de

care firma are nevoie pentru finanţarea activelor circulante. Aceste surse nu sunt totuşi gratuite şi

trebuie facută o alegere între costul creditelor furnizori şi costul creditelor pe care firma ar putea să

le obţina de la bancă.

33


C. Trezoreria Netă

Trezoreria netă se referă la nivelul III al bilanţului si reflectă diferenţa dintre fondul de

rulment şi necesarul de fond de rulment. Trezoreria netă poate fi definită şi ca diferenţă între

trezoreria pozitivă şi trezoreria negativă.

Dacă fondul de rulment este superior necesarului de fond de rulment avem o trezorerie

neta pozitivă, situaţie în care nu sunt angajate credite pe termen scurt.

În situaţia în care fondul de rulment este inferior necesarului de fond de rulment trezoreria

netă este negativă, iar finanţarea activelor realizabile este asigurată prin credite bancare pe termen

scurt.

Ceea ce face ca trezoreria să varieze, nu este atât fondul de rulment, care este relativ stabil

în cursul unui exerciţiu, cât necesarul de fond de rulment, care evoluează, în funcţie de ciclul de

exploatare, respectiv în funcţie de termenele de plată ale furnizorilor şi de termenele de încasare a

creanţelor.

În general, intreprinderile au un necesar de fond de rulment pozitiv, cu atât mai mare cu cât

ciclul de fabricaţie este mai lung. Orice dezvoltare a activităţii atrage dupa sine o creştere a

necesarului de fond de rulment şi, dacă în aceste condiţii fondul de rulment nu este suficient de

mare, se va inregistra un deficit de trezorerie.

Pentru a asigura un bun echilibru financiar al intreprinderii, trebuie deci, să armonizăm

fondul de rulment cu necesarul de fond de rulment. Acesta este unul din principalele obiective

ale unei foarte bune gestionări financiare.

Pentru a optimiza situaţia financiară putem avea în vedere :

Fie marirea fondului de rulment, printr-o intervenţie în partea superioară a

bilanţului (Nivelul I) prin:

creşterea capitalului prin aport in numerar;

practicarea unei politici de majorare a rezervelor;

împrumuturi pe termen lung;

vânzare de active imobilizate.

Fie micşorarea necesarului de fond de rulment, printr-o intervenţie în partea

inferioară a bilanţului (nivelul II) prin:

accelerarea rotaţiei stocurilor (reducerea stocurilor la un nivel optim

corespunzător unei anumite cifre de afaceri, reducerea duratei ciclului de

fabricaţie, etc.);

accelerarea rotaţiei clienţilor (diminuarea amânărilor de plată şi urmărirea

riguroasă a incasărilor, dar fiind foarte atenţi la concurenţa şi posibilitatea

pierderii pieţelor);

34


încetinirea rotaţiei furnizorilor (obţinerea unor amânări la plată mai lungi,

dar fiind foarte atenţi la eventualele penalizări în conformitate cu condiţiile

contractuale).

3.3. Indicatorii relevanţi în analiza diagnostic

Principalele elemente care sintetizează performanţa unei firme de a-şi onora solicitarea unui

credit se regăsesc în indicatorii de structură, aşa cum se pot determina aceştia pe baza informaţiilor

şi datelor depuse din documentele de sinteză. Aceştia sunt:

Lichiditatea, ca potenţial al firmei de a dispune rapid de o cantitate suficientă de trezorerie/

numerar;

Solvabilitatea, ca posibilitate a firmei de a-şi procura resursele necesare stingerii obligaţiilor

sale;

Gradul de îndatorare, din care se desprinde modul efectiv de administrare a resurselor

proprii şi atrase;

Viteza de rotaţie a activelor circulante, ca expresie sintetică a eficienţei cu care se folosesc

resursele.

Tratarea acestor indicatori conturează cu maximum de relevanţă starea economică şi

financiară a firmei, precum şi potenţialul de risc pentru finanţator / creditor.

Totodată, garanţiile sub diferite forme, sunt frecvente soluţii de prevenire şi / sau acoperire

a riscurilor din activitatea de creditare.

3.3.1. Lichiditatea

Indicatorii de lichiditate exprimă nivelul concret al capacităţii societăţii comerciale de a-şi

onora obligaţiile pe termen scurt. Această capacitate se poate aprecia pe două niveluri, adică pe

termen lung şi termen scurt, cu ajutorul a doi coeficienţi:

coeficientul solvabilităţii pe termen scurt;

coeficientul lichidităţii imediate.

În accepţiunea generală lichiditatea este un indicator care poate prezenta o imagine de

ansamblu atât managerului, dar şi finanţatorului, deşi în unele cazuri este bine să avem informaţii

referitoare şi la lichiditatea imediată.

Importanţa lichidităţii rezidă din determinarea capacităţii de plată rapide a firmei prin

transformarea activelor circulante în bani. Ea stabileşte în ce măsură firma finanţată îşi poate achita

datoriile pe termen scurt.

35


Lichiditatea imediată = x 100

Lichiditatea Curentă = x 100

Diferenţa dintre lichiditatea imediată şi cea curentă constă în modul de judecare al

stocurilor. De aceea, acest indicator trebuie corelat neapărat cu viteza de rotaţie a activelor

circulante.

Dacă avem de a face cu o activitate de comerţ sau cu una cu ciclu scurt de fabricaţie, deci cu

o viteză de rotaţie mare, nu va exista nici o diferenţă între lichiditatea curentă şi cea imediată.

Un alt element al formulei îl reprezintă datoriile pe termen scurt ale societăţii. Dar iată cum

evoluează lichiditatea curentă în funcţie de datorii, presupunând că nu există stocuri

nevalorificabile:

Graficul nr. 1 – Evoluţia lichidităţii curente în funcţie de datorii

În practică este foarte greu de determinat care stocuri sunt valorificabile şi care nu. Dacă o

societate lucrează numai pe marfă primită în custodie, aceasta nu va fi înregistrată ca stoc şi

lichiditatea va fi mai ridicată.

De asemenea, în cazul societăţilor din sfera serviciilor, care nu lucrează cu stocuri, rezultatul

indicatorului poate fi influenţat. Prin urmare este necesară diferenţierea pe sectoare de activitate.

Această diferenţiere se poate face în fişa rating, care poate fi baza pentru analiza nivelului de

lichiditate al unei societăţi comerciale.

36


Modul de interpretare al lichidităţii în funcţie de codul CAEN al societăţii este prezentat în

tabelul nr. 6.

Pentru a putea efectua o analiză comparativă, am ales un număr de nouă societăţi

comerciale, care sunt reprezentative pentru următoarele ramuri:2

comerţ;

prestări de servicii (transport);

producţie.

Din fiecare ramură am ales câte trei societăţi care în accepţiunea bancară sunt considerate

firme cu o lichiditate bună, trei societăţi cu o lichiditate acceptabilă şi încă trei societăţi care au o

lichiditate slabă.

Menţionăm că în continuare, la analiza celorlalţi indicatori financiari vor fi folosite aceste

nouă societăţi, analiză în care bonitatea lor va fi stabilită în funcţie de informaţiile furnizate de

ansamblul de indicatori, luând în considerare în primul rând evoluţia acestora în timp. Mai concret,

nu se pot face afirmaţii asupra bonităţii societăţilor comerciale pe baza unui singur raport, aceste

raporturi trebuie studiate în evoluţia lor, lucru pentru care am ales prezentarea indicatorilor la trei

perioade de timp consecutive.

Pentru exemplificare spunem că deşi o societate care a avut o lichiditate scăzută în anul

2004, dar înregistrează o creştere semnificativă în anul 2005 nu însemnă o situaţie negativă, ci

dimpotrivă poate fi considerat ca un aspect pozitiv.

2 Katona Levente: Finanţarea Intreprinderilor Mici şi Mijlocii, ed. Expert, Bucureşti, 2004

37


Tabelul nr. 6 – Lichiditatea în funcţie de codul CAEN*

Ramura economicăLichiditate

ridicatăLichiditate bună

Lichiditate acceptabilă

Lichiditate slabăLichiditate

necorespunzătoare

comerţ: - CAEN 50-52Lc >= 100 100 > Lc >= 90 90 > Lc >= 80 80 > Lc >= 60 Lc < 60

ind.chimică: - CAEN 23-25Lc >= 105 105 > Lc >= 100 100 > Lc >= 80 80 > Lc >= 60 Lc < 60

ind.extractivă: - CAEN 10-14, 40Lc >= 105 105 > Lc >= 100 100 > Lc >= 80 80 > Lc >= 60 Lc < 60

ind.ech.Th.calcul, electroth.: - CAEN 29-33

Lc >= 120 120 > Lc >= 100 100 > Lc >= 80 80 > Lc >= 60 Lc < 60

ind.mijl.de transp.-CAEN 34-35Lc >= 120 120 > Lc >= 100 100 > Lc >= 80 80 > Lc >= 70 Lc < 70

ind.tex. si piel.-CAEN 17-19, 37Lc >= 110 110 > Lc >= 80 80 > Lc >= 60 60 > Lc >= 50 Lc < 50

agricultură: - CAEN 01-02, 05, 15-16

Lc >= 105 105 > Lc >= 100 100 > Lc >= 70 70 > Lc >= 50 Lc < 50

construcţii, alte ramuri: - CAEN 45, 60-64, 70, 72-75, 85, 90-99, 26, 41, 55, 65-67, 80

Lc >= 105 105 > Lc >= 100 100 > Lc >= 70 70 > Lc >= 50 Lc < 50

ind.met.: - CAEN 27-28Lc >= 110 110 > Lc >= 100 100 > Lc >= 80 80 > Lc >= 60 Lc < 60

ind.lemn: - CAEN 20-22, 36Lc >= 110 110 > Lc >= 100 100 > Lc >= 80 80 > Lc >= 60 Lc < 60

comerţ, leasing: - CAEN 71Lc >= 50 50 > Lc >= 20 20 > Lc >= 12 12 > Lc >= 5 Lc < 5

* Ilie Mihai – Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, editura. Expert, Bucureşti, 2003

38


Tabelul nr. 7 – Analiza lichidităţii curente şi imediate

Ramura COMERŢ SERVICII PRODUCŢIE

Indicator de performanţ

ă

Comexinprod

ArticoCombra

tService Autonov

Service Impex

Servitrans

Proodcoop

Prodalpin

Prodart

31.12.2004 - Lichiditate curentă

77,0%66,0%

24,8% 63,0% 62,5% 18,9% 211,2% 74,7%97,7%

-Lichiditate imediată

57,0%37,0%

14,2% 56,4% 48,0% 18,0% 139,0% 47,0%55,8%


103,0%65,7%

44,4%109,8

%50,0% 44,0% 125,7% 98,1%

33,5%

- Lichiditate imediată

74,5%37,0%

5,9% 48,4% 38,0% 43,5% 71,9% 68,0% 5,9%


104,2%64,8%

43,0%118,3

%100,5

%70,0% 171,2% 99,0%

41,4%

- Lichiditate imediată

73,5%33,0%

13,0% 36,0% 83,0% 69,0% 100,1% 73,0% 2,5%

Interpretarea situaţiei prezentate:

a) Comerţ

Bazându-ne pe informaţiile prezentate în Tabelul nr.6 privind intervalele de lichiditate

acceptate de finanţatori, ramura comerţ, putem spune că din situaţia prezentată o singură

societate – Comexinprod SRL - are o lichiditate de peste 100%, ceea ce înseamnă că această

societate într-adevăr are o lichiditate foarte ridicată, mai ales dacă ţinem cont şi de faptul că

evoluţia a avut un trend ascendent.

Credem că, deşi aparent avem de-a face cu o societate care nu are probleme în ceea ce

priveşte achitarea obligaţiilor pe termen scurt, aceasta nu are neapărat situaţia cea mai bună

din punct de vedere economic. Nivelul ridicat al lichidităţii poate să însemne următoarele:

Societatea are datorii foarte reduse, ceea ce se poate reflecta în investiţii

reduse;

Societatea are un fond de marfă mic, ceea ce înseamnă că nu utilizează creditul

comercial. Acest fapt impietează asupra cifrei de afaceri a societăţii;39


De asemenea, societatea poate avea viteza de rotaţie a stocurilor foarte ridicată,

ceea ce induce un efect pozitiv asupra disponibilităţilor pe termen scurt.

Această societate este totuşi una care are rezerve din punct de vedere al lichidităţii, în

sensul creşterii activităţii investiţionale, dar şi a măririi cifrei de afaceri prin creşterea

stocurilor, cu condiţia existenţei unei pieţe de desfacere solvabile.

În ceea ce priveşte societatea Artico SRL, aceasta se situează peste procentul

acceptabil de 60% prevăzut în fişa de rating pentru ramura „comerţ”, totuşi există anumite

aspecte care ne fac să propunem luarea unor măsuri pentru îmbunătăţirea lichidităţii.

Astfel, trendul indicatorului „lichiditate curentă” este aproximativ constant şi, mai

mult decât atât, este destul de scăzut din punct de vedere procentual, ceea ce denotă o politică

constantă a societăţii în ceea ce priveşte extinderea şi dezvoltarea firmei.

Credem că această situaţie se poate datora uneia din următoarele situaţii:

o politică de aprovizionare incorectă, ponderea mărfurilor nevandabile în total

stoc de marfă fiind relativ ridicată;

angajarea de datorii pe termen scurt neponderate cu volumul de activitate

(credit comercial);

viteză de rotaţie a stocurilor redusă faţă de potenţial.

Societatea îşi poate îmbunătăţi indicatorul schimbând practica curentă din domeniul

aprovizionării şi desfacerii, respectiv modificând structura datoriilor (crescând ponderea

datoriilor pe termen mediu în total datorii).

Societatea Combrat SRL este considerată ca una cu lichiditate periculos de redusă,

chiar inacceptabilă pentru orice finanţator.

Credem că această situaţie se poate datora următoarelor cauze:

volumul activelor circulante este foarte redus, fiind cauzat de existenţa unui

stoc de marfă insuficient;

datorii pe termen scurt foarte mari, care, în cazul de faţă, pot fi determinate de

încheierea unor contracte de leasing pentru activitatea de transport necesară

distribuirii, în condiţiile în care societatea nu prea are ce vinde;

Soluţii: renunţarea la leasing prin transmiterea obligaţiilor către o altă societate sau

atragerea de credit comercial pe termen mai lung pentru creşterea volumului activelor

circulante şi, nu în ultimul rând, majorarea cu cash a capitalului social.

b) Servicii :

Din situaţia prezentată nici o societate nu are o lichiditate foarte bună. S-a considerat

că societatea Service Autonov SRL este o societate bună deoarece evoluţia indicatorului este 40

Analiza bonitatii intreprinderii in vederea acordarii de credite___________________________________________________________________________ascendentă, chiar dacă este sub nivelul considerat „foarte bun” (120%) pentru această ramură,

în care finanţatorul se aşteaptă permanent la o lichiditate peste 100%, deoarece aici nu sunt

folosite stocuri mari şi cu atât mai mult stocuri nevalorificabile. Problemele de lichiditate pot

fi cauzate în primul rând de existenţa unor datorii pe termen scurt cu un volum mare. Nivelul

datoriilor pe termen scurt în această ramură poate fi cauzat de:

existenţa unor contracte de închiriere pentru imobile sau mijloace fixe;

contractele de leasing;

apelarea la subantreprenori pentru executarea de servicii;

angajarea de credite pe termen scurt supraponderate.

Societatea Servitrans SRL prezintă cea mai rea situaţie din această ramură, chiar dacă

trendul este pozitiv, creşterea fiind insuficientă. Fiind o societate de transport, ea s-a angajat

în achiziţionarea de mijloace de transport în sistem leasing fără a avea o piaţă de desfacere

adecvată şi mai ales solvabilă. Se propune ca această societate să vândă din mijloacele fixe

învechite pentru a le transforma în lichidităţi care să contribuie la îmbunătăţirea indicatorului

analizat.

c) Producţie:

Este un sector sau o ramură care are o importanţă aparte în crearea de plusvaloare şi,

ca atare, în dezvoltarea economiei naţionale. În această ramură problema lichidităţii este mult

mai sensibilă şi, ca atare, necesită o gestionare adecvată. Viteza de rotaţie a activelor

circulante este considerabil mai mică decât în celelalte ramuri, ceea ce înseamnă că trebuie

mai atent gestionate următoarele aspecte:

stocurile de materii prime;

stocurile de produse finite;

politica de investiţii;

angajarea de împrumuturi pe termen scurt;

acordarea de credite comerciale;

problema capitalului.

Din tabelul prezentat, reiese că societatea Proodcoop SRL are o situaţie foarte bună,

chiar dacă trendul indicatorului este oscilant, scăzând mult în perioada a II-a pentru a creşte

din nou în ultima perioadă.

Fluctuaţiile indicatorului se pot datora următorilor factori:

aprovizionare neregulată cu materii prime;

salturi în vânzări;

fluctuaţii ale creditelor pe termen scurt (sconturi).41


Fluctuaţiile pot fi evitate prin reglarea aprovizionării cu materii prime în funcţie de

vânzări, respectiv printr-un marketing adecvat. De asemenea, ar fi indicat să se renunţe la

credite pentru acoperirea unor diferenţe înregistrate între durata de plată a furnizorilor şi

durata de încasare a clienţilor.

La polul opus se află societatea Prodart SRL, care în primul rând se „remarcă” printr-o

involuţie a acestui indicator, involutie care a fost cauzată de utilizarea unor resurse pentru

nevoi curente cu destinaţia de investiţii ineficiente. Această societate este considerată ca una

necreditabilă în condiţiile prezentate.

Măsurile ce se pot lua constau în:

vânzarea acelor active care au fost achiziţionate pe seama necesarului de

finanţare curentă;

majorarea capitalului social prin cash;

creşterea volumului vânzărilor;

menţinerea unui stoc optim de materii prime şi produse finite.

3.3.2. Solvabilitatea

Solvabilitatea reflectă capacitatea generală a societăţii de a transforma toate activele

sale în bani pentru plata tuturor datoriilor. Prin analiza acestui indicator băncile urmăresc

ponderea coparticipării acţionarilor la finanţarea datoriilor.

Solvabilitatea se determină prin următorul raport:

Solvabilitatea= x100

În general, se urmăreşte ca valoarea acestui indicator să fie peste 100%. Ponderea

datoriilor totale nu trebuie să depăşească 50% din total activ pentru a putea dispune de

resurse valorificabile în orice moment.

Dar iată cum evoluează solvabilitatea în funcţie de ponderea datoriilor totale în total

activ, presupunând că nu există active incerte:

42


Graficul nr. 2 - Evoluţia solvabilităţii în funcţie de ponderea datoriilor totale în total activ

Diferenţele sunt semnificative în funcţie de sectorul de activitate al societăţii. O

solvabilitate de 110% este considerată acceptabilă în sectorul comercial, dar slabă în alte

sectoare ale economiei naţionale. Această diferenţiere apare datorită specificului activităţii de

comerţ, unde marfa se achiziţionează cu plata la termen, majorând substanţial datoriile totale

ale societăţii. Modul de interpretare al solvabilităţii este:

43


Ramuraeconomică

Solvabilitate ridicată

Solvabilitate bunăSolvabilitate acceptabilă

Solvabilitate slabă Insolvabilitate

comerţ: - CAEN 50-52S >= 120 120 > S >= 110 110 > S >= 105 105 > S >= 100 S < 100

ind.chimică: - CAEN 23-25S >= 150 150 > S >= 120 120 > S >= 110 110 > S >= 100 S < 100

ind.extractivă: - CAEN 10-14, 40S >= 150 150 > S >= 120 120 > S >= 110 110 > S >= 100 S < 100


S >= 130 130 > S >= 120 120 > S >= 110 110 > S >= 100 S < 100

ind.mijl.de transp.-CAEN 34-35S >= 130 130 > S >= 120 120 > S >= 110 110 > S >= 100 S < 100

ind.tex. si piel.-CAEN 17-19, 37S >= 140 140 > S >= 120 120 > S >= 110 110 > S >= 100 S < 100


S >= 115 115 > S >= 110 110 > S >= 105 105 > S >= 100 S < 100


S >= 130 130 > S >= 120 120 > S >= 110 110 > S >= 100 S < 100

ind.met.: - CAEN 27-28S >= 130 130 > S >= 120 120 > S >= 110 110 > S >= 100 S < 100

ind.lemn: - CAEN 20-22, 36S >= 130 130 > S >= 120 120 > S >= 110 110 > S >= 100 S < 100

comerţ, leasing: - CAEN 71S >= 125 125 > S >= 115 115 > S >= 105 105 > S >= 100 S < 100

Tabelul nr. 8 - Solvabilitatea în funcţie de codul CAEN

* Ilie Mihai – Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, editura Expert, Bucureşti, 2003

44



Indicator de performanţă

Comexinprod Artico CombratService Autonov

Service Impex

Servitrans Proodcoop Prodalpin Prodart

31-12-2004 Solvabilitate(%)

340,1 137,7 129,7 164,3 143,3% 124,8 323,9 178,8 177,6

31-12-2005Solvabilitate(%)

233,6 194,8 116,5 165,3 149,0 149,5 239,1 190,3 112,2

31-12-2006Solvabilitate(%)

232,2 169,8 125,2 192,7 189,2 173,0 251,0 197,0 138,1

Tabelul nr. 9 – Analiza solvabilităţii


Bazându-ne pe informaţiile prezentate în Tabelul nr.8 privind intervalele de

solvabilitate acceptate de finanţatori, putem spune că din situaţia prezentată toate societăţile

din toate categoriile au o solvabilitate foarte bună. Acest fapt se datorează mai ales ignorării

clienţilor incerţi şi a stocurilor nevalorificabile, care nu sunt tratate ca atare de către societăţi.

Teoretic, orice stoc care depăşeşte durata medie de valorificare a stocurilor ar trebui tratat ca

“stoc nevalorificabil” şi vândut la subpreţ, variantă care nu este parte din practica curentă a

societăţilor româneşti.

De asemenea, indicatorul este ridicat şi pentru că societăţile româneşti au tendinţa de a

acumula active imobilizate ca făcând parte din „averea certă” a firmei (aici pot intra inclusiv

autoturismele de serviciu precum şi alte active neproductive), ceea ce duce la o valoare

ridicată a activului total.

Societăţile care au solvabilitatea sub 100%, teoretic sunt considerate insolvabile

şi prezintă un risc major, atât pentru societate cât şi pentru finanţator.

3.3.3. Gradul de Îndatorare

Gradul de îndatorare reprezintă un raport între datoriile totale ale societăţii şi

capitalurile proprii şi reflectă capacitatea generală a societăţii de a coparticipa la finanţarea

I.M.M-ului în ansamblu. Gradul de îndatorare se determină astfel:

Grad de îndatorare = x 100

45


Băncile urmăresc ca nivelul acestui indicator să nu depăşească 100%, pentru a menţine

nivelul datoriilor societăţii la un nivel care să fie finanţabil. În teorie, dacă datoriile depăşesc

capitalurile, firma nu-şi mai poate onora obligaţiile de plată decât printr-un alt ajutor

financiar, care ar deteriora şi mai mult nivelul indicatorului.

Dar iată cum evoluează gradul de îndatorare în funcţie de modul în care datoriile totale

sunt acoperite de capitalurile proprii:

Graficul nr.3 - Evoluţia gradului de îndatorare în funcţie de datoriile totale

În cazul unui nivel necorespunzător al gradului de îndatorare, băncile pot solicita

majorarea coparticipării în societate. Se urmăreşte ca mărirea aportului să se facă prin active

certe, cu grad mare de lichiditate, sau prin aport în cash.

46


Tabelul nr. 10 - Gradul de îndatorare în funcţie de codul CAEN

Ramuraeconomică

Grad de indatorarefoarte bun

Grad de indatorarebun

Grad de indatoraresatisfacator

Grad de indatorareslab

Grd.de indat.necoresp.si/sau negativ

comerţ: - CAEN 50-52Gi <= 400 400 < Gi <= 600 600 < Gi <= 800 800 < Gi <= 1000 Gi > 1000

ind.chimică: - CAEN 23-25Gi <= 100 100 < Gi <= 150 150 < Gi <= 200 200 < Gi <= 300 Gi > 300

ind.extractivă: - CAEN 10-14, 40Gi <= 200 200 < Gi <= 250 250 < Gi <= 300 300 < Gi <= 350 Gi > 350


Gi <= 100 100 < Gi <= 150 150 < Gi <= 250 250 < Gi <= 300 Gi > 300

ind.mijl.de transp.-CAEN 34-35Gi <= 200 200 < Gi <= 300 300 < Gi <= 400 400 < Gi <= 500 Gi > 500

ind.tex. si piel.-CAEN 17-19, 37Gi <= 200 200 < Gi <= 300 300 < Gi <= 400 400 < Gi <= 500 Gi > 500


Gi <= 100 100 < Gi <= 200 200 < Gi <= 300 300 < Gi <= 500 Gi > 500


Gi <= 100 100 < Gi <= 200 200 < Gi <= 300 300 < Gi <= 400 Gi > 400

ind.met.: - CAEN 27-28Gi <= 100 100 < Gi <= 200 200 < Gi <= 300 300 < Gi <= 400 Gi > 400

ind.lemn: - CAEN 20-22, 36Gi <= 100 100 < Gi <= 200 200 < Gi <= 300 300 < Gi <= 400 Gi > 400

comerţ, leasing: - CAEN 71Gi <= 600 600 < Gi <= 800 800 < Gi <= 1000 1000 < Gi <= 1200 Gi > 1200

* Ilie Mihai – Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, editura Expert, Bucureşti, 2003

47


Tabelul nr. 11 - Analiza gradului de îndatorare




Service Impex


31.12.2004- Grad de îndatorare generală(%)

276,0 332,2 340,0 401,7 230,6 178,0 121,4 303,0 128,7

- Grad de îndatorare financiară(%)

70,3 246,0 41,6 42,0 145,0 122,6 90,8 106,4 43,0


165,0 690,1 233,2 200,0 211,6 175,0 183,3 166,8 813,5


47,5 325,2 74,0 100,0 121,0 104,8 100,0 78,8 231,0


218,7 440,0 232,0 136,7 112,0 114,0 225,3 109,7 262,7


64,0 250,7 77,0 75,0 55,6 70,5 166,7 60,0 83,0


Bazându-ne pe informaţiile prezentate în Tabelul nr.5 privind intervalele de grad de

îndatorare acceptate de finanţatori, putem spune că, din situaţia prezentată, societatea

Comexinprod SRL are un grad de îndatorare bun, mult sub limita acceptată de 400%. Tot din

tabelul nr. 5 se observă că gradul de îndatorare considerat ”foarte bun” la celelalte secţiuni

(servicii, respectiv producţie) este jumătate din gradul de îndatorare acceptat pentru comerţ.

Situaţia se datorează faptului că societăţile din ramura de activitate comerţ lucrează mult cu

credite comerciale, care cresc exponenţial datoriile totale ale societăţii.

Astfel, situaţia societăţii Comexinprod SRL se poate datora:

nivelului redus al datoriilor totale, ceea ce poate însemna atât o viteză de rotaţie

mare a stocurilor, cât şi existenţa unui stoc de marfă insuficient;

nivelului ridicat al capitalurilor proprii.

48


La societatea Combrat SRL, considerată ca având un grad de îndatorare necorespunzător,

situaţia indicatorului se poate datora:

datoriilor totale mari;

nivelului redus al capitalurilor proprii.

Datoriile totale mari pot fi cauzate atât de creditele comerciale specifice firmelor de

comerţ, leasinguri, credite bancare cât şi de împrumuturile acordate de asociaţi, care se

contabilizează în contul „decontări cu asociaţii” (cont 455). Situaţia indicatorului se poate

îmbunătăţi prin :

reglarea intrărilor şi ieşirilor de marfă;

apelarea la finanţări alternative leasingului, realizate pe perioade mai lungi;

renunţarea la creditarea investiţiilor din surse pe termen scurt;

folosirea exclusivă a resurselor firmei; înregistrarea datoriilor către asociaţi este de

cele mai multe ori o „tactică” a asociaţilor care doresc să retragă bani din firmă

pentru întrebuinţări alternative.

3.3.4. Vteza de rotaţie a activelor circulante

Arată numărul de cicluri efectuate de activele circulante în decursul unei perioade. Viteza

de rotaţie se determină prin următorul raport:

Viteza de rotaţie a Ac =

Cu cât numărul de rotaţii într-o perioadă dată este mai mare, cu atât activele circulante au

fost folosite mai eficient. Viteza de rotaţie poate fi calculată şi distinct, pentru diverse tipuri de

stocuri. În acest caz, indicatorul se poate determina atât ca număr de rotaţii, cât şi ca zile de

staţionare a stocurilor.

Tabelul nr. 12 - Analiza vitezei de rotaţie




Service Impex


31.12.2004-Viteza de rotaţie

5,3 7,8 8,3 8,0 3,5 2,6 5,3 2,9 6,6


3,5 5,1 1,9 6,0 5,0 3,8 4,3 2,0 4,4


0,4 1,9 0,6 2,3 1,0 3,3 2,3 0,5 2,0

49


Pentru o mai bună analiză trebuie prezentată şi evoluţia indicatorilor care influenţeză

direct viteza de rotaţie a activelor circulante. De fapt, trebuie extinsă analiza şi asupra stocurilor

sau clienţilor.

Aceşti indicatori sunt:

durata medie de încasare a clienţilor

durata medie a stocului de materii prime

durata medie a stocului de produse finite (mărfuri)

Tabelul nr.13 – Durata medie de încasare a clienţilor




Service Impex


31.12.2004 - Durata medie de încasare a clienţilor (zile)

19 11 7 4 32 33 29 35 10


32 10 10 10 28 21 34 77 3


43 11 21 3 22 10 39 98 1

Tabelul nr. 14 – Durata medie a stocului de materii prime




Service Impex


31.12.2004- Durata medie a

stocului de materii prime (zile)

1 3 0 4 16 3 17 15 12



0 7 0 19 9 1 18 29 43



0 6 0 27 6 0 12 30 39

50


Tabelul nr. 15 – Durata medie a stocului de produse finite (mărfuri)




Service Impex


31.12.2004- Durata medie a stocului de mărfuri(zile)

6 7 9 0 0 0 1 7 0


10 8 79 0 0 0 3 5 0


26 8 50 0 0 0 4 5 13


Activele circulante se constituie şi se transformă în permanenţă, realizând o rotaţie

continuă. Aceste active nu sunt însă omogene. Valorile de exploatare, în calitatea lor de primă

componentă, sunt formate din trei tipuri de stocuri, cu durate diferite de revenire în formă

bănească iniţială, ca să nu mai vorbim de valorile realizabile pe termen scurt - care sunt mai rapid

transformabile în disponibilităţi.

Dacă durata fabricaţiei este relativ constantă, duratele de staţionare ale stocurilor de

materiale, de produse finite sau a soldului de creanţe sunt foarte variabile, depinzînd, în bună

măsură de o anumită politică a societăţii, dar şi de ramura de activitate.

În analiza prezentată trebuie să ţinem cont neapărat şi de caracterul de sezonalitate,

caracter care se regăseşte aproape în orice domeniu de activitate. Pentru exemplificare, şi în

activitatea de comerţ sunt perioade în care creşte volumul vânzărilor, atrăgând şi creşterea

stocurilor de mărfuri. În perioadele de vârf va creşte viteza de rotaţie a activelor circulante, dar şi

invers: putem vorbi de încetinire în perioade în care cererea pieţei scade.

Compararea vitezei de rotaţie între ramuri este foarte dificilă şi poate că nici nu are sens,

mai important este ca societăţile să cunoască importanţa indicatorului pentru că:

Orice creştere a valorii coeficientului de rotaţie, şi deci şi de reducere a duratei în zile,

este marcată de variaţia celor doi termeni:

cifra de afaceri;

suma activelor circulante.

51


CONCLUZII

Datorită imposibilităţii eliminării totale a riscului, indiferent de puterea şi tradiţia unui

sistem bancar în general sau a unei bănci în particular, activitatea de creditare generează şi credite

neperformante.

Nivelul creditelor neperformante trebuie să se situeze în limite cât mai reduse, datorită

impactului mare asupra profitabilităţii băncii, ceea ce este posibil printr-o politică de creditare

prudentă, în consens cu conjunctura economică şi mediul financiar şi prin clasificarea

corespunzătoare a riscului.

Măsurile care se pot lua de către bancă în vederea prevenirii, reducerii şi stopării

creditelor neperformante sunt multiple şi foarte variate, în funcţie de diversitatea cauzelor care

le-au generat. În general, măsurile care se pot lua au caracter strategic şi se iau pentru toţi

clienţii, sau au un caracter individual, fiind stabilite de la caz la caz în cadrul diferitelor structuri

organizatorice ale băncilor.

Din punct de vedere strategic, în vederea prevenirii creditelor neperformante, banca aplică

mai multe metode dintre care cea mai importantă este repartizarea riscului insolvabilităţii (nu se

acordă unui singur debitor credite în procent mai mare de 20% din capitalul propriu al băncii).

Măsurile care se pot lua de către bănci în cazuri individuale, în vederea prevenirii creditelor

neperformante, se referă în general la măsuri care previn deteriorarea situaţiei economico-

financiare de ansamblu a beneficiarilor de credite.

Principul general, ce trebuie avut în vedere, este acela că banca nu trebuie să acorde credit

până când nu estimează corect posibilitatea recuperării la scadenţă sau în momentul în care

aceasta decide, din anumite motive, să-şi retragă creditul.

Estimarea corectă a capacităţii de rambursare are de cele mai multe ori o importanţă mai

mare decât asigurarea creditului prin garanţii materiale, în măsura în care executarea silită este un

mijloc extrem, pe care banca îl are în vedere pentru acoperirea (recuperarea) creditului acordat,

fără subestimarea însă a importanţei asigurării creditului prin constituirea de garanţii mobiliare

sau imobiliare.

52

credit area

Documents