COSTUL PRODUCŢIEI. PROFITUL ŞI RENTABILITATEA. PREŢURILE ŞI TARIFELE.

1. Cheltuielile întreprinderii. Clasificarea cheltuielilor la fabricarea producţiei.2. Încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor). Profitul şi rentabilitatea.3. Căile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei.4. Preţurile şi tarifele.

8.1. Cheltuielile întreprinderii. Clasificarea cheltuielilor la fabricarea producţiei

În procesul activităţii sale întreprinderea efectuează cheltuieli materiale şi băneşti pentru reproducţia simplă şi lărgită a fondurilot fixe şi mijloacelor circulante, fabricarea şi realizarea produselor, dezvoltarea socială a colectivelor de muncă etc.

Cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor întreprinderii o deţin cheltuielile pentru fabricarea producţiei. Întreprinderea suportă, de asemenea, cheltuieli la realizarea (desfacerea) producţiei, adică suportă cheltuieli extraproductive sau comerciale (pentru transport, ambalaj, păstrare, reclamă etc.).

Cheltuielile de producţie şi cheltuielile comerciale alcătuiesc costul total sau comercial al producţiei. Determinarea reală a acestuia la întreprindere este necesară pentru:

investigaţiile marketing şi adoptarea în baza acestora a deciziei privind începerea procesului de fabricare a unui nou articol (prestării unui nou tip de servicii) cu cheltuieli mai mici;

stabilirea gradului de impact al anumitelor articole de cheltuieli asupra costului producţiei (lucrărilor, serviciilor);

formarea preţurilor; calcularea corectă a rezultatelor financiare ale activităţii, iar respectiv şi a impozitului pe venit.Costul producţiei (lucrărilor, serviciilor) este astfel estimarea valorică a resurselor naturale,

materiale, termoenergetice, fondurilor fixe, resurselor de muncă şi a altor resurse utilizate în procesul de fabricare şi realizare a produselor (lucrărilor, serviciilor).

Cheltuielile ce formează costul producţiei (lucrărilor, serviciilor) se grupează conform conţinutului lor economic în următoarele elemente: cheltuieli materiale (minus deşeurile restituibile), cota acestora în suma totală a cheltuielilor

constituie 60-90%; doar în ramurile industriei extractive cota lor e mai mică; cheltuielile pentru retribuţia muncii personalului principal de producţie al întreprinderii, inclusiv

primele pentru rezultatele de producţie; cheltuielile pentru necesităţile sociale sunt defalcările în fondurile sociale extrabugetare (de pensii,

asigurări sociale, angajare a forţei de muncă, de asigurare medicală obligatorie); amortizarea fondurilor fixe – uzura fondurilor fixe de producţie, egală cu suma defalcărilor de

amortizare. Tot aici intră şi amortizarea accelerată a fondurilor fixe, precum şi indexarea lor; alte cheltuieli sunt impozitele, defalcările în fondurile extrabugetare speciale, plăţile pentru degajările

maximal admisibile (degajarea substanţelor poluante), asigurarea obligatorie a bunurilor întreprinderii etc.Structură a cheltuielilor este redată în figura 8.1.Cheltuielile incluse în costul de producţie pot fi clasificate după diferite criterii. În funcţie de modul

de includere în costul de producţie ele pot fi cheltuieli directe şi indirecte. Cheltuielile directe sunt cheltuielile proprii unui produs şi pot fi nemijlocit incluse în costul lui de

producţie. Cheltuielile care sunt proprii mai multor tipuri de produse sunt numite cheltuieli indirecte (cheltuelile de secţie, administrative şi altele). Ele se repartizează pe diferite tipuri de produse prin diferite metode, de exemplu, proporţional cu salariile directe calculate pentru fabricarea fiecărui tip de producţie.

La stabilirea costului a unor anumite tipuri de producţie (lucrări, servicii) se foloseşte gruparea cheltuielilor la unitatea de produs pe articole de calcul, necesară în procesul de formare a preţurilor la diverse tipuri de articole. În calitate de grupare-tip se foloseşte următorul nomenclator al articolelor de calculaţie: 1. Materia primă şi materialele. 2. Semifabricatele, piesele de completare procurate, serviciile întreprinderilor cooperatiste. 3. Deşeurile restituibile (se scad). 4. Combustibilul şi energia în scopuri tehnologice. 5. Salariul de bază al muncitorilor din cadrul producţiei. 6. Salariul suplimentar al muncitorilor din cadrul producţiei. 7. Defalcările pentru asigurarea socială. 8. Cheltuielile pentru pregătirea şi însuşirea producţiei. 9. Uzura instrumentelor şi accesoriilor cu destinaţie specială şi alte

cheltuieli sociale. 10. Cheltuielile pentru întreţinerea şi exploatarea utilajului. 11. Cheltuielile comune ale secţiei. 12. Cheluielie generale ale întreprinderii. 13. Pierderile în urma rebutului. 14. Alte cheltuieli de producţie. 15. Cheltuieli ne legate de producţie.

Fig. 8.1. Structura cheltuielilor întreprinderii [3, p.189].

Una dintre condiţiile principale pentru sporirea gradului de eficienţă a activităţii întreprinderii este reducerea costului producţiei (lucrărilor, serviciilor). Factorii ce asigură reducerea preţului de cost sunt: aplicarea tehnologiilor avansate, economisirea materiei prime, combustibilului, energiei electrice, creşterea productivităţii muncii, reducerea pierderilor în urma rebuturilor şi staţionărilor, îmbunătăţirea utilizării fondurilor fixe de producţie, reducerea cheltuielilor de desfacere a producţiei, reglementarea cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului administrativ, modificarea structurii programului de producţie ca rezultat al realizărilor de asortiment etc.

8.2. Încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor). Profitul şi rentabilitatea.

Realizarea producţiei finite, a lucrărilor executate, serviciilor prestate permite stabilirea rezultatului financiar al activităţii întreprinderii. Încasările de la realizarea producţiei constituie suma mijloacelor băneşti obţinute de întreprindere pentru produsele fabricate, lucrările executate, serviciile prestate. Aceasta e principala sursă de mijloace pentru compensarea cheltuielilor şi formarea veniturilor întreprinderilor.

În afară de încasările de la realizarea producţiei de bază, întreprinderea poate obţine încasări din alte realizări (vinderea fondurilor fixe, a materialelor etc.), precum şi de la operaţiunile extrarealizare (darea bunurilor în arendă, activitatea mixtă, veniturile din operaţiunile cu hârtii de valoare etc.).

Un moment important în procesul încasărilor este încasarea operativă a mijloacelor. Mărimea încasărilor de la realizare depinde de volumul producţiei fabricate, asortimentul acesteia, calitatea şi nivelul preţurilor, ritmicitatea expedierii, formele de decontare etc.

Cheltuielile întreprinderii

Incluse în preţul de cost al producţiei pe elemente

1. Cheltuieli materiale2. Cheltuieli pentru retribuţia muncii3. Defalcări pentru necesităţile sociale4. Amortizarea fondurilor fixe5. Alte cheltuieli

Cheltuieli mixte

Dobânda la credite

Cheltuieli de deplasare

Cheltuieli de reprezentanţă

Cheltuieli pentru instruirea personalului

Cheltuieli pentru reclamă

Formarea fondurilor de asigurare etc.

Raportate la rezultatele financiare (contul “Venituri şi pierderi”)

Cheltuielile pentru comenzile anulate şi cheltuielile din cadrul procesului de producţie ce nu s-a soldat cu produsele preconizate

Cheltuielile pentru întreţinerea capacităţilor de producţie şi obiectelor conservate (în afara cheltuielilor compensate din contul altor surse)

Pierderile necompensate de către cei vinovaţi în urma staţionărilor cauzate de factori exteriori

Pierderile în urma operaţiunile cu ambalajulCheltuielile de judecată şi arbitrajAmenzile, penalităţile, despăgubirile şi alte

tipuri de sancţiuni pentru încălcarea condiţiilor stipulate în contractele economice,precum şi cheltuielile pentru compensarea daunelor cauzate

Sumele datoriilor problematice în decontările cu alte întreprinderi, precum şi cu alte persoane, necesar să fie rezervate conform legislaţiei în vigoare

Pierderile în urma trecerii la pierderi a datoriilor debitoare, la care a expirat termenul de prescripţie, şi a altor datorii irecuperabile

Pierderile în urma opraţiunile din anii precedenţi, descoperite în anul curent

Pierderile incompensabile de pe urma calamităţilor naturale (distrugerea şi deteriorarea rezervelor de producţie, a articolelor finite şi altor valori materiale, pierderile în urma staţionării producţiei etc.), inclusiv cheltuielile legate de prevenirea sau lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale

Pierderile incompensabile de pe urma incendiilor, avariilor, altor situaţii extraordinare, cauzate de fenomene extremale

Pierderile cauzate de furturi, vinovaţii conform deciziei de judecată nu au fost stabiliţi

O serie de impozite (pe proprietate, pentru reclamă etc.)

Efectuate din contul profitului net

Plata cheltuielilor “mixte” supra normelor stabilite

Plata dobânzilor la împrumuturile cu termenul expirat etc.

Cheltuielile pentru întreţinerea obiectelor social-culturale, amenajarea oraşului

Cheltuielile în legăturră cu întreţinerea, prestarea serviciilor gratuite pentru instituţiile de învăţământ

Ajutoare materiale, cadouri, concedii suplimentare, adaosuri la pensie etc.

Veniturilede la hârtiile de valoare ale întreprinderii

O serie de impozite locale (taxa pentru dreptul la comerţ, pentru tranzacţiile bursiere etc.)

Formarea diverselor fonduri ale întreprinderii etc.

În prezent pentru întocmirea dărilor de seamă financiare metoda determinării încasărilor de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) se stabileşte doar după expedierea producţiei, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor şi prezentarea documentelor de decontare cumpărătorului (clientului). La declararea politicii sale în domeniul evidenţei întreprinderea alege metoda de determinare a încasărilor de la realizare numai pentru scopurile impozitării: fie conform termenelor de plată a producţiei expediate (în cazul achitării prin transfer – pe măsura acumulării mijloacelor de la realizarea mărfurilor la conturile bancare, iar în cazul achitării cu bani în numerar – pe măsura acumulării mijloacelor în casă), fie conform termenelor de expediere a producţiei şi prezentarea cumpărătorilor a documentelor de decontare [3, p.192].

Potrivit standardelor internaţionale, veniturile şi cheltuielile se acumulează, adică se iau la evidenţă pe măsura apariţiei lor şi nu pe măsura încasării banilor sau executării plăţilor, ceea ce înseamnă că se foloseşte metoda de calculare a încasărilor după expedierea producţiei. Însă aplicarea acestei metode în perioada de tranziţie adesea duce la deficitul resurselor financiare reale din cauza neachitării la timp a plăţilor de către cumpărători.

Un factor important, ce influenţează mărimea încasărilor de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor), este modul de formare a preţurilor. În final preţul mărfii se stabileşte pe piaţă; asupra lui acţionează esenţial coraportul dintre cerere şi ofertă şi el reprezintă un compromis dintre dorinţa vânzătorului şi posibilităţile cumpărătorului. Dar punctul de plecare la formarea preţului de realizare este calculaţia (calcularea costului).

Deopotrivă cu metoda de calculaţie se utilizează şi alte metode de formare a preţurilor la articolele nou însuşite: parametrică, bazată pe dependenţa preţului de parametrul principal al articolului (capacitate, tonaj, viteză de acţiune etc.); statistică, bazată pe analiza şirului dinamic al preţurilor la articolele similare sau înrudite etc. Însă în toate condiţiile preţul trebuie să compenseze cheltuielile producătorului, de aceea folosirea calculaţiei este absolut necesară. De regulă, se calculează 2 variante de preţ la fiecare marfă, producerea căreia se preconizează în anul planificat: de realizare, ce îi asigură producătorului condiţii normale de lucru, şi minimal, ce compensează cheltuielile întreprinderii cu profit minim.

Preţul proiectat în cazul aplicării metodei de calculaţie se determină după forma-model expusă în tabelul 9.1. Pentru stabilirea limitei de jos se calculează preţul minimal în cazul nivelului dat al preţului de cost comercial la unitatea de produs, ce diferă de preţul de realizare preconizat, deoarece în el se include profitul minimal, necesar în mod obiectiv pentru menţinerea vitalităţii întreprinderii.

ProfitulÎntreprinderea, realizând producţie cumpărătorilor, încasează anumite mijloace băneşti. Însă aceasta

încă nu înseamnă că obţine profit. Profitul este sursa principală de resurse financiare ale întreprinderii şi depinde nemijlocit de obţinerea venitului global. Venitul global al întreprinderii constituie încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) minus cheltuielile materiale, adică include salariul şi profitul.

În componenţa profitului global intră profitul de la toate tipurile de activitate: profitul de la realizarea mărfurilor; profitul de la realizarea producţiei-marfă şi a serviciilor cu caracter nemarfar; profitul de la realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri; veniturile şi cheltuielile extrarealizare. În figura 8.2.este redată schema de formare a profitului global al întreprinderii. [1, p.77].

Fig. 8.2. Formarea profitului global al întreprinderii (firmei).

Profitul global

Profitul de la realizarea mărfurilor

Încasările de la realizarea

producţiei-marfă (lucrărilor, serviciilor)

Taxa pe valoarea adăugată, accizele

Profitul de la realizarea altor produse şi servicii

cu caracter nemarfar

Cheltuieli pentru producţie şi

realizare, incluse în preţul de cost

Profitul de la realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri

Venituri (cheltuieli)

extrarealizare

Venituri de la participarea cu cotă în activitatea altor întreprinderi;Venituri de la darea în arendă a bunurilor;

Dividende, dobânzi de la acţiuni, obligaţii şi alte hârtii de valoare aparţinând întreprinderii;

Sancţiunile economice plătite şi alte venituri (cheltuieli) extrarealizare

Rezultatul financiar finit (profit sau pierderi) se compune din rezultatul financiar de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor), fondurilor fixe şi a altor bunuri ale întreprinderii şi veniturile de la operaţiunile extrarealizare, din care se scade suma cheltuielilor pentru aceste operaţiuni.

Profitul (pierderea) de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) se stabileşte ca diferenţa dintre încasările de la realizare cu preţurile în vigoare fără TVA şi accize şi cheltuielile pentru producerea şi realizarea producţiei.

Întreprinderile, ce desfăşoară activitate de export, la calcularea profitului din încasările de la realizarea producţiei exclud tarifele de export (fig. 8.3).

+

= - +

+

+

Fig. 8.3. Încasările întreprinderii de la realizarea producţiei.

Cea de-a doua componentă a profitului global (total) al întreprinderii este profitul de la realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri (fig. 8.4).

= - +

Fig. 8.4. Profitul de la realizarea fondurilor fixe.

Componenta a treia a profitului global o constitui profitul de la operaţiunile extrarealizare, adică de la operaţiuni ce nu ţin nemijlocit de activitatea de bază a întreprinderii cum ar fi: darea în arendă a bunurilor, veniturile de la hârtiile de valoare ale întreprinderii, suma mai mare a amenzilor încasate faţă de cea a amenzilor plătite, profitul de la activitatea mixtă, profitul rămas din anii precedenţi şi descoperit în anul curent etc.

Pentru ridicarea gradului de eficienţi a activităţii întreprinderii, o importanţă deosebită are evidenţierea rezervelor de majorare a volumului de producţie şi realizare, de reducere a preţului de cost al producţiei (lucrărilor, serviciilor) şi sporire a profitului.

Pentru determinarea direcţiilor principale de găsire a rezervelor pentru majorarea profitului, factorii ce acţionează asupra obţinerii acestuia sunt clasificaţi după diverse criterii (fig. 8.5).

Fig. 8.5. Clasificarea factorilor ce acţionează asupra mărimii profitului.

Taxa pe valoarea adăugată (TVA), obţinută de la cumpărători

Accize(la unele grupe de mărfuri)

Preţul de cost al producţiei(lucrărilor, serviciilor)

Tarifele de export

Profitul de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor)

Încasările de la realizarea producţiei(lucrărilor, serviciilor)

Cheltuielile pentru reclamă, transport;

pregătirea de realizare etc.

Valoarea reziduală

Profitul de la realizarea fondurilor

fixe şi a altor bunuri ale

întreprinderii

Încasările de la realizarea

fondurilor fixe, surplusului de

utilaje, materiale, piese de

completare etc.

Factorii ce acţionează asupra mărimii profitului

Interni Exteriori

De producţie Extraproducţie

Extensivi Intensivi

Din factorii exteriori fac parte condiţiile naturale, reglementarea de stat a preţurilor, tarifelor, dobânzilor, cotelor şi facilităţilor fiscale, a sancţiunilor de amendă etc. Aceşti factori nu depind de activitatea întreprinderii, dar pot avea un impact substanţial asupra mărimii profitului.

Factorii interni se împart în factori de producţie şi reproductivi. Factorii de producţie caracterizează existenţa şi utilizarea mijloacelor de muncă, resurselor de muncă şi financiare şi, la rândul lor, pot fi extensivi şi intensivi. Factorii extensivi influenţează procesul de obţinere a profitului prin intermediul modificărilor cantitative: a volumului de mijloace şi obiecte ale muncii, resurselor financiare, timpului de funcţionare a utilajului, numărului de personal, timpului de lucru etc.

Factorii intensivi acţionează asupra procesului de obţinere a profitului prin modificări “calitative”: creşterea productivităţii utilajului şi a calităţii acestuia, utilizarea unor noi tipuri de materiale şi perfecţionarea tehnologiei lor de prelucrare, accelerarea rotaţiei mijloacelor circulante, ridicarea gradului de calificaţie şi productivitate a muncii personalului, reducerea volumului de muncă şi de materiale, perfecţionarea sistemului de organizare a muncii şi o mai eficientă utilizare a resurselor financiare etc.

Din factorii extraproducţie fac parte, bunăoară, activitatea de aprovizionare şi realizare, condiţiile sociale şi de muncă etc.

Un rol deosebit în sistemul de indicatori economici ai eficienţei activităţii antreprenoriale îl are indicele rentabilităţii. Rentabilitatea poate fi calculată în mod diferit. Se deosebeşte rentabilitatea generală, rentabilitatea producţiei şi rentabilitatea vânzărilor [1, p.82].

Indicatorul rentabilităţii generale (rentabilitatea fondurilor de producţie), denumit oficial rentabilitatea activelor se calculează după formula:

R = (P : А) х 100, (8.1)unde: R – rentabilitatea activelor, %;

P – suma profitului după achitarea impozitelor, lei;А – suma activelor firmei, lei.

În afară de rentabilitatea activelor în procesul analizei activităţii antreprenoriale se foloseşte pe larg indicatorul rentabilităţii producţiei, calculat ca raportul dintre profitul de la realizarea producţiei şi valoarea totală a acestei producţii după formula:

R = (P : Сt) х 100, (8.2)unde: R – rentabilitatea producţiei, %;

P – profitul global al întreprinderii, lei;Сt –costul total al producţiei relizate, lei.

Având în vedere că profitul depinde atât de costul produsului, cât şi de preţul la care se realizează acesta, rentabilitatea producţiei poate fi calculată ca raportul dintre profit şi valoarea producţiei realizate la preţuri libere sau reglementate, adică încasările de la vânzări. De aceea în cazul dat acest indicator se numeşte indicatorul rentabilitatea vânzărilor.

8.3. Căile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţieiÎn condiţiile concurenţei libere preţurile la produsele fabricate de către întreprinderi, firme se echilibrează automat. Ele se află sub influienţa legilor de creare a preţurilor în condiţiile de piaţă. Totodată fiecare producător tinde spre a obţine un profit maximum posibil. De aceea, pe lângă factorii de sporire a volumului de producţie, înaintarea lor spre pieţele necomplete etc., apare insistent problema reducerii cheltuielilor la fabricarea şi desfacerea acestei producţii.

Reducerea costului producţiei concomitent cu sporirea calităţii ei crează condiţiile necesare pentru sporirea eficienţei producţiei. Sursele de reducere a costurilor indică unde trebuie căutate posibilităţile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei. Cunoscând ponderea diferitor tipuri de cheltuieli pot fi determinate principalele direcţii, factori de reducere a costului producţiei.

Printre principalele căi de reducere a costului produselor pot fi numite:

folosirea raţională a resurselor materiale (materiei prime, materialelor, combustibilului, energiei ş.a.); modificarea volumului şi a structurii producţiei; reducerea cheltuielilor de muncă şi sporire a productivităţii muncii; îmbunătăţirea organizării muncii şi economisirea timpului de muncă; reducerea cheltuielilor la deservirea producţiei şi în domeniul gestionării; perfecţionarea tehnicii şi tehnologiilor; perfecţionarea normării; folosirea raţională a capitalului fix şi mijloacelor circulante; micşorarea şi reducerea completă a rebutului etc.

Deoarece în structura costului producţiei ponderea cheltuielilor resurselor materiale constituie 60 – 90%, o deosebită însămnătate are folosirea raţională a acestor resurse. Pe prim plan stă problema folosirii tehnologiilor noi care asigură economisirea resurselor materiale şi energetice. Una dintre principalele surse de reducere a costului producţiei este aplicarea normelor progresive de folosire a materiei prime şi materialelor la unitatea de producţie, de economisire a resurselor energetice ş.a.

O pondere considerabilă în structura cheltuielilor la fabricarea producţiei revine remunerării muncii (10-15%, iar în ţările dezvoltate 20-25%). Deaceea problema reducerii intesităţii de muncă a producţiei, sporirii productivităţii muncii, reducerii personalului administrativ şi de deservire este foarte actuală pentru orice întreprindere.

La frmele din ţările dezvoltate se analizează şi aşa factori de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei ca determinarea şi menţinerea la un nivel optim a mărimii partidelor de materiale procurate, a volumului de producţie fabricate, rezolvarea unor aşa probleme cum, de a produce desinestătător sau de a procura de la alte firme specializate diferite piese de completare.

Costul producţiei poate fi redus şi în rezultatul micşorării cheltuielilor neproductive ce ţin de realizarea producţiei, reducerea tarifelor la transportare şi folosirea raţională a mijloacelor de transport, reducerea timpului de staţionare a lor, reducerea sau lichidarea completă a cheltuielilor neproductive (sancţiunilor, penalităţilor, despăgubirilor).

În agricultură, de exemplu, în afară de factorii menţionaţi un rol deosebit la reducerea costului producţiei îl are micşorarea perderilor la strânsul roadei, păstrarea şi transpoprtarea ei, reducerea diferitor cheltuieli neproductive etc.

Impactul unor grupe de factori asupra costului producţiei poate fi determinat prin calcule. Aşa, economia în rezultatul realizării măsurilor pe grupa de factori “sporirea nivelului tehnic al producţiei” poate fi calculat comparând nivelul de cheltuieli la unitatea de producţie până şi după aplicarea măsurilor îmulţind diferenţa opţinută la volumul producţiei fabricat după introducerea tehnicii noi.

Suma de economisire (în lei) se calculă după formula:E = (С0 – Сn) Qn, (8.3)

unde E – economisirea cheltuielilor curente directe; С0 – cheltuielile curente directe la unitatea de producţie până la aplicarea procedeului; Сn – cheltuielile curente directe la unitatea de producţie după aplicarea tehnicii noi; Qn –producţia în unităţi naturale de la aplicarea tehnicii noi sau careva procedeu până la sfârşitul perioadei analizate.

Ca rezultat al realizării factorilor “folosirea rafională a materiei prime, materialelor, combustibilului şi energiei” poate fi opţinută economisirea de la reducerea cheltuielilor materiale. Ea poate fi calculată după formula:

Em = (N0P – N1 P)Q1 (8.4)где Em – economisirea cheltuielilor materiale, lei; N0 şi N1 – norma de consum a materiei prime;

materialelor la unitatea de producţie până şi după aplicarea măsurilor; P – preţul la unitatea de materie primă, materiale, combustibil; energie; Q1 - volumul producţiei în unităţi naturale după introducerea tehnicii noi până la sfârşitul perioadei analizate.

Reducerea fondului de salarizare şi a defalcărilor în fondul social în rezultatul reducerii cheltuielilor de muncă la unitatea de producţie poate fi determinată aplicând formula:

Es = (T0 S0 – Т1S1) . (1+ β/100) . (1 + ή/100) Q1, (8.5)unde Es – reducerea fondului de salarizare şi a defalcărilor în fondul social în rezultatul reducerii

cheltuielilor de muncă la unitatea de producţie, lei; Т0 и Т1 – cheltuielile de timp la unitatea de producţie concomitent până şi după aplicarea măsurilor; S0 şi S1 – tariful de salariu al muncitorilor până şi după aplicarea măsurilor; β – procentul mediu de salariu adăugător pentru categoria dată de muncitori; ή – cota stabilită de defalcări în fondul de asigurare socială; Q – volumul producţiei în unităţi naturale după introducerea tehnicii noi până la sfârşitul perioadei prognozate.

Economisirea sau mărirea cheltuielilor (în lei) de la sporirea calităţii producţiei (Ec) se determină aplicând formula:

Ec = (Ch1 – Ch0) Q1, (8.6)unde Ch0 şi Ch1 – cheltuielile la unitatea de producţie după şi până la sporirea calităţii producţiei; Q1

– volumul producţiei în unităţi naturale după introducerea tehnicii noi până la sfârşitul perioadei prognozate.

Economisirea de la reducerea defalcărilor în fondul de amortizare în rezultatul îmbunătăţirii folosirii fondurilor fixe poate fi calculată aplicând formula

Eа = (А0/ Тп0 – А1 / Тп1) Еп1 (8.7)unde Eа – economisirea de la reducerea defalcărilor în fondul de amortizare în rezultatul

îmbunătăţirii folosirii fondurilor fixe, mii lei; А0 şi А1 – suma totală de defalcări în fondul de amortizare concomitent în perioada de bază şi termenului de prognozare, mii lei; Pm0 şi Pm1 – volumul producţiei marfă amortizare concomitent în perioada de bază şi termenului de prognozare, mii lei.

Impactul schimbărilor ctructurale în producţie (modificarea asortimentului) asupra cheltuielilor se determină în baza datelor privitor la preţuri şi cheltuielile unitare la fabricarea unor produse în perioada de bază şi termenul de prognozare. Mărimea cheltuielilor variabile se determină conform calculului preţului de cost (calculaţiei) al producţiei în perioada de bază, iar la producţia nouă conform calculaţiei în perioada prognozată. Economisirea sau mărirea cheltuielilor (E) se determină aplicând formula:

E = Q 0 С0 - Q nС0 Qn P0, (8.8) Q0 P0 Qn P0

unde Q0 şi Qн – volumul producţiei în unităţi naturale fabricate în perioada de bază şi perioada de prognozare; С0 - costul unitar al producţiei (după cheltuielile variabile) în perioada de bază; P0 – preţul unitar al producţiei în perioada de bază.

Impactul dării în exploatare a secţiilor noi (lichidarea secţiilor vechi) se determină aplicând formula:Ep = Q [ (С1 - С0) / 100 ], (8.9)

unde Ep – economisirea sau mărirea cheltuielilor în rezultatul dării în exploatare a întreprinderii sau secţiei noi; Q – volumul producţiei fabricate în întreprinderea (secţia) nouă în perioada prognozată; С0 şi С1 – cheltuielile la un leu a producţiei marfă concomitent în perioada de bază şi perioada de prognoză.

Impactul diferitor factori asupra cheltuielilor la fabricarea producţiei este prezentat într-un tabel general a reducerii costului producţiei pe baza factorilor tehnico-economici.

Metodica de calcul a impactului factorilor tehnico-economici se aplică deasemenea când se analizează costul de fact al producţiei.

Studierea surselor şi a factorilor de reducere a costului producţiei are o mare însemnătate teoretică şi practică. Deoarece fiecare procent de reducere a costului producţiei în cadrul economiei naţionale asigură economisirea a sute de milioane lei.

8.4. Preţurile şi tarifele Preţul ca expresie bănească a valorii mărfurilor a apărut şi a evoluat odată cu apariţia şi dezvoltarea

producţiei de mărfuri. După cum este cunoscut din economia politică, deşi preţurile au o existenţă îndelungată, natura economică a acestora a fost analizată mai tîrziu, odată cu apariţia teoriei economice clasice. Toţi cei care au făcut aprecieri asupra naturii economice a preţurilor au un element comun în analiza efectuată, în sensul că susţin aceeaşi structură a preţurilor: cheltuieli materiale, salarii, profit.

În cadrul economiei de piaţă, locul şi rolul preţurilor decurge din faptul că ele permit informarea operativă a agenţilor economici despre activităţile remunerate şi îi orientează spre desfăşurarea unor activităţi rentabile. Pentru a fi viabil pentru producător (vînzător), preţul de piaţă trebuie să le asigure recuperarea costului şi obţinerea profitului normal, care-l recompensează pe întreprinzător.

Totodată, preţurile oferă posibilitatea reglării activităţii productive şi alocării resurselor în conformitate cu necesităţile sociale. Agenţii economici, care nu reuşesc să răspundă acestor două imperative, desfăşoară de fapt o activitate nerentabilă şi sînt eliminaţi din mecanismul economico-social, dînd faliment.

Preţul – este categoria fundamentală prinn intermediul căreia se apreciază necesitatea produselor fabricate sau a serviciilor prestate. El exprimă suma de bani la care vânzătorul este de acord să vândă (preţul vânzătorului), iar cumpărătorul este gata să procure (preţul de cumpărare) unitatea de produse.

Mecanismul de farmare a preţurilor în economia contemporană se află sub influienţa rmătoarelor legi [1, c.181]:

Prima lege arată influenţa cererii şi ofertei asupra preţurilor. Dacă cererea creşte, iar oferta rămîne neschimbată, preţurile cresc. Dacă creşte oferta, iar cererea rămîne neschimbată, preţurile vor fi în scădere.

Cererea şi oferta pot avea şi o influenţă inversă: să scadă cererea şi să scadă şi oferta, împrejurare în care preţurile vor avea şi ele o evoluţie diferită de cea prezentată anterior.

Aşadar, evoluţia cererii într-un sens sau altul determină la nivelul preţurilor o evoluţie de acelaşi sens, pe cînd evoluţia ofertei conduce la o mişcare de sens invers în nivelul preţurilor: creşte oferta, scade preţul; scade oferta, creşte preţul.

A doua lege arată influenţa preţurilor asupra cererii şi ofertei. Atunci cînd preţul creşte, cererea, ca tendinţă, se restrînge, adică vor fi mai puţini cei dispuşi să cumpere şi, invers, la o creştere a preţului oferta tinde să crească. Sînt mulţi doritori să vîndă la preţuri ridicate.

În situaţia opusă, dacă preţurile scad, cererea de bunuri şi servicii va creşte, în schimb oferta se reduce, fiind puţini cei ce vor dori să vîndă la un preţ redus.

A treia lege arată că schimbul vînzare-cumpărare de bunuri şi servicii are loc atunci cînd cererea şi oferta coincid ca mărime şi tind spre echilibru. Acest preţ este unul - al pieţei, un preţ de echilibru. El satisface şi producătorul şi cumpărătorul şi asigură efectuarea celor mai numeroase tranzacţii.

Înfluenţa dintre cerere, ofertă şi preţuri poate fi reprezentată grafic într-o diagramă care are următoarea formă (graf. 8.6.). Dacă în sistemul de coordonate vom prezenta pe verticală preţul mărfii – P, iar pe orizontală – volumul producţiei (oferta) – Q, atunci cererea concomitent va creşte odată cu reducerea preţului iar oferta contrar va creşte odată cu creşterea preţului. Intersecţia curbelor cererii şi a ofertei în punctul Е corespunde preţului de echilibru – P1, caruia îi corespunde cantitatea de echilibru a bului – Q1.

PО

ЕP1

СQ

Q1

Fig. 8.6. Model de interacţiune între cerere, ofertă şi preţ

În condiţiile economiei de piaţă preţurile îndeplinesc diferite funcţii, inclusiv [vezi 7, p. 195-196].Funcţia de calcul şi de evidenţiere a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii economice care reflectă

costul la marfa corespunzătoare.Funcţia de stimulare reprezintă influienţa preţurilor asupra creşterii ori deducerii producţiei şi

costului ei.Funcţia deredistribuire. Prin intermediul acestei funcţii a preţurilor se asigură redistribuirea

veniturilor între diferite sectoare ale economiei naţionale, între diferite categorii de agenţi economici şi între diferite pături sociale.

Funcţia asigurării balanţei între cerere şi ofertă. Modificarea preţului face ca cererea şi oferta să se modicice în sens invers. Preţurile bunurilor economice se formează pe piaţă în funcţie de oferta şi cererea acestora. Cu cât este mai mare preţul unui produs, cu atât sunt mai interesante firmele în producerea lui, şi invers.

Se deosebesc următoarele tipuri de preţuri: preţurile cu ridicata; preţurile de achiziţie a producţiei agricole; preţurile cu amănuntul; tarifele de transport; tarifele serviciilor; preţurile de export; preţurile de import; preţurile producţiei de construcţie şi altele.

Preţurile cu ridicata sunt preţurile stabilite de întreprinderile (firmele) care vând produse cu ridicata (în cantităţi mari) altor firme ori firmelor intermediare. Ele trebuie să acopere cheltuielile de producţie ale întreprinderii şi să asigure profitul care le-ar permite să funcţioneze şi să se dezvolte în continuare în condiţiile pieţei. Conform legislaţiei în vigoare preţurile cu ridicata include impozitul pe valoarea adăugată şi accizele.

Preţurile de achiziţie a producţiei agricole de asemenea trebuie să acopere chelruielile de producţie ale producătorilor şi să le asigure obţinerea unui profit.

Preţurile cu amănuntul sunt preţurile mărfurilor care se vând cu amănutul în sistemul de comerţ. Preţul cu amănutul include preţul cu ridicata, adaosul firmelor intermediare şi impozitul pe valoarea adăogată.

Formarea şi structura preţului cu amănutul este prezentată în următoarea schemă (fig. 8.7).

Preţul de cost Profitul TVA Acciz

Preţul cu ridicata Adaosul firmelor

intermediare TVACheltuieli

Profit

Preţul cu ridicata a firmelor intermediare – de livrare Adaosul

comercial TVACheltuieli

Profit

Preţul cu amănuntul

Fig. 8.7. Formarea preţurilor.

Conform schemei, orice produs trece mai multe etape până ajunge la consumator. Cu cât mai puţine etape va trece produsul, cu atât mai mici vor fi adaosurile la preţul finit de comercializare cu amănuntul a acestui produs. După cum se vede, preţul produsului la fiecare etapă include preţul etapei precedente şi un adaos.

În scopul reducerii preţurilor de comercializare cu amănuntul a mărfurilor, unele firme îşi comercializează direct produsele, organizând unităţi comerciale proprii.

Tariful – înseamnă următoarele: 1) tarifele de plată a diferitor servicii prestate populaţiei de către întreprinderi; 2) tarifele de remunerare a muncii; 3) tarifele vamale ş.a.

Aşa, tarifele de transport reprezintă costul transportării mărfurilor şi a pasagerilor. Aceste tarife include, de asemenea, cheltuielile întreprinderilor (firmelor) de transport, profitul şi impozitul pe valoare adăugată. Aceeaşi structură o au şi tarifele serviciilor.

Preţurile de export sunt preţurie producţiei comercializate pe piaţa mondială. Aceste preţuri se formează ca şi preţurile cu ridicata. Dar conform legislaţiei în vigoare, în aceste preţuri nu se include taxa pe valoare adăugată.

Preţurile de import se stabilesc la valoarea lor vamală, care include valoarea mărfurilor procurate, cheltuielile de transport şi de asigurare, taxele vamale, accizele şi taxa pe valoare adăugată.

Preţurile producţiei de construcţie reprezintă devizele de cheltuieli ale lucrărilor de construcţie şi ale obiectivelor construcţie, calculate în conformitate cu cataloagele preţurilor în vigoare ori cu preţurile contractuale.

Toate tipurile de preţuri sunt într-o interdependenţă. Modificarea unui grup de preţuri cauzează modificarea preţurilor din toate grupurile. Prin urmare, modificarea preţurilor cu ridicata poate genera şi modificarea preţurilor cu amănuntul, şi invers. Un rol deosebit în formarea sistemului de preţuri revine preţurilor la resursele energetice. Modificarea preţurilor la resursele energetice se reflectă în stabilirea preţurilor la majoritatea bunurilor şi serviciilor. O legătură strânsă există, de asemenea, între preţurile de achiziţie a produselor agricole şi preţurile la produsele alimentare.

În practica economică există preţurile libere şi preţurile administrate. Preţurile libere sînt cele care se formează în condiţiile concurenţei deschise, libere, în care, nici

unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa sau decide în mod unilateral stabilirea nivelului şi dinamicii preţurilor. Ele respectă în mod fidel condiţiile de formare a ofertei şi a cererii, semnalînd prin evoluţia lor raportul dintre modul de alocare şi consumare a factorilor de producţie şi dinamica necesităţilor sociale.

Preţurile administrate sînt acelea, ale căror nivel şi dinamică se află sub influenţa firmei (firmelor) cu o poziţie cheie, care controlează piaţa. Majoritatea preţurilor la bunurile de consum practicate, ale preţurilor la bunurile de capital, credite (dobîndă, taxa scontului) pe piaţa financiară (cursul acţiunilor) şi pe piaţa muncii (salariul) sînt preţuri administrate. În toate ţările cu economie de piaţă, statul are rol activ în formarea şi evoluţia preţurilor, utilizînd, în special, pîrghii economice: achiziţii de stat, subvenţii acordate unor producători, politica de comerţ exterior, sistemul stocurilor strategice, alocaţii şi asistenţa socială de la buget, investiţii publice etc.

Stabilirea preţurilor la produsele noi. Orice agent economic îninte de a introduce în producţie un bun sau de a presta servicii îşi face calcule de cost şi de cîştig, adică de preţ. Prognozarea preţurilor reprezintă cercetarea în perspectivă a evoluţiei proceselor şi fenomenelor economice ce determină preţurile şi fundamentarea pe baza informaţiilor furnizate a tendinţelor acestora.

Pentru ca preţurile să-şi poată îndeplini în mod corespunzător funcţiile este necesar ca ele să reflecte cît mai aproape de realitate cheltuielile de muncă socială. Preţul, spre deosebire de alte unităţi de măsură, este o mărime dinamică, pentru că serveşte la măsurarea unor fenomene şi procese economice dinamice, care prin evoluţia lor condiţionează nivelul preţurilor. De aceea este necesară determinarea şi cunoaşterea nu numai a nivelului preţurilor la un moment dat, ci şi a evoluţiei lor într-o anumită perioadă. Întreprinderile (firmele) trebuie permanent să studieze structura preţurilor, coraportul dintre cheltuieli şi profit cuprinse în preţul respectiv şi pe această bază să prognozeze nivelul preţurilor în perspectivă. Totodată trebuie să se aibă în vedere, în temei, următorii factori: influienţa modificării produselor (valoarea de întrebuinţare, schimbarea calităţii, viteza de înnoire a

sortimentelor);

influenţa modificării costurilor (consum de fonduri, schimbări în structura materialelor, evoluţia productivităţii muncii);

influenţa modificării condiţiilor pieţei (evoluţia cererii şi ofertei pe piaţa internă şi externă, evoluţia preţurilor);

influenţa modificărilor în relaţiile de repartiţie (evoluţia veniturilor băneşti ale populaţiei, diversificarea necesităţilor de consum şi a posibilităţilor de utilizare a veniturilor).Este cunoscut faptul că fiecare întreprindere tinde de a maximiza masa profitului. Dar maximizarea profitului

nu înseamnăstabilirea preţurilor ridicate. Profitul poate fi maximizat şi pe baza extinderii pieţei, astfel încât volumele de producere vor creşte, ceea ce va duce la reducerea costurilor de producţie, deci la maximizatrea profitului.

Esenţial în politica preţurilor este acceptarea de către consumatori a produsului la preţul stabilit.