COPILUL

CU

TULBURĂRI

DE

ATAŞAMENT

1

“Ataşamentul este vital pentru fiinţa umană, ne

însoţeşte din leagăn până în mormânt“

Bowlby

IMPORTANŢA ATAŞAMENTULUI

Dovezile privind rolul ataşamentului în dezvoltarea personalităţii s-au acumulat rapid în anii ’80. Descoperirile de început au fost replicate pe modele de origini diverse; metodele de observare au fost îmbunătăţite, iar altele noi au fost introduse; a fost evidenţiat rolul comunicării în ambele direcţii între părinte şi copil pentru o dezvoltare afectivă sănătoasă.

 Dinamica relaţiei părinte copil începe înainte de a ne naşte, când suntem înăuntrul mamei şi începem sănefacem simţită prezenţa. Odată veniţi pe lume, înaintăm în viaţă purtând această trebuinţă – să ne simţim în siguranţă. Calea pe care o urmăm – formăm legături emoţionele puternice cu un“altul special“.

Ataşamentul matern stabileşte structura fundamentala a psihicului şi viitorul tipar de ataşament şi relaţie. De la bun început, mama şi copilul trăiesc într-un continuu proces de schimb emoţional. Pentru copil acesta formează baza propriei sale lumi de sentimente. Lumea sentimentală a mamei, experienţele şi amintirile conţinute de aceste sentimente vor deveni piatra de construcţie, fundamentală, a dezvoltării sufleteşti a copilului şi a propriei sale identităţi.

Ataşamentului faţă de mamă i se adaugă în timp ataşamentul faţă de tată – ca un al treilea în relaţie. Acum este un pas major în dezvoltare - se construieşte capacitatea de a tolera conflictele legate de recunoaşterea părinţilor ca cuplu, precum şi ambivalenţa specifică acestui proces. A face faţă anxietăţilor relaţiei triadice înseamnă a fi al treilea în afara cuplului, dar şi a fi pol al relaţiei în timp ce al treilea e exclus. Putem vorbi aici de construirea unui spaţiu psihologic (“spaţiu triangular” - Britton) în care copilul poate să gândească, să fie separat şi diferit de relaţia fuzională anterioară. Mai mult, copilul poate să fie observator al părinţilor şi din acest rol reflectiv să capete informaţii importante asupra relaţiei dintre adulţi.

Comportamentele de ataşament ale sugarului (plâns, zâmbet, vocalizare preferenţială pentru mamă, contact vizual şi agăţarea de ea) cât şi ale mamei (mângîierea, liniştirea copilului, exagerarea mimicii şi a tonalităţii vocii) vor conduce la consolidarea relaţiei care a debutat la naştere.

Pentru a se realiza cu succes acest proces, nu este necesară doar oferirea de hrană sau

2

asigurarea unei igiene optime. Este foarte important stimularea de calitate, consecvenţa în interacţiune cu copilul, disponibilitatea, senzitivitatea, flexibilitatea părintelui şi toate acestea încadrate într-un climat de căldură afectivă.

Relaţia de ataşament începe la naştere şi se maturizează până la 3 ani. De aceea este foarte importantă această perioadă pentru că de ea va depinde dezvoltarea emoţională de mai târziu. Copilul cu un ataşament sigur este mai înţelegător şi cooperant cu mama, cu mai puţine crize comportamentale spre deosebire de copilul ataşat nesigur. Adultul care a avut în copilărie un ataşament sigur, este o persoană care va dezvolta relaţii de lungă durată bazate pe încredere, are o bună încredere in sine, se simte confortabil împărtăşind entimente, emoţii, gânduri prietenilor sau partenerilor, caută suportul social. De aceea este important ca noi, părinţii, să ajutăm la devenirea unui asemenea adult echilibrat, fiind atenţi la nevoile copiilor noştri, oferindu-le încredere că mereu vom fi prezenţi pentru ei pentru a-i ajuta şi de ce nu, salva.

Comportamentele de ataşament, de menţinere a apropierii sunt: ontactul vizual, zâmbetul, urmărirea cu privirea, comunicarea verbală, luatul în braţe şi legănatul copilului; dacă aceste gesturi rămân numai în stadiul de simplu act şi nu sunt însoţite de ,,căldură sufletească’’ nu au nici-o valoare, copilul, pe căi neştiute simte acest transfer. Aceste par atât de simple, dar în acelaşi timp atât de complexe,înalt diferenţiate. Ele

apar din primele zile de viaţă; iniţial simple, ulterior mai bogate şi mai variate în exprimare,

iar importanţa şi eficacitatea lor este primordială.

Răspunsul copiilor la separarea îndelungată de figura de ataşament este iniţial

manifestat prin protest, deznădejde, ulterior detaşare, iar reîntoarcerea poate stârni uneori

indiferenţă sau chiar ostilitatea.

Unanim acceptată este concluzia că pot apare pattern-uri deviante de ataşament la

copiii şi sugarii neglijaţi şi maltrataţi.

Îngrijirea şi deprivarea maternală sunt noţiuni care definesc două feţe ale procesului

timpuriu de ataşament.

Îngrijirea şi angajarea maternă reprezintă contactul timpuriu dintre copil şi

mamă,esenţial în formarea ataşamentului.

Teoria ataşamentului subliniază următoarele idei:

a) statutul primordial şi funcţia biologică a legăturilor afective intime între indivizi, a

căror stabilire şi menţinere se consideră a fi controlate de un sistem cibernetic situat

în sistemul nervos central, folosind modelele funcţionale ale sinelui şi figurii

ataşamentului în relaţie cu fiecare

b) influenţa puternică asupra dezvoltării copilului a modului în care acesta este tratat de

părinţii săi, în special de figura maternă

3

c) faptul că nivelul actual de cunoaştere a dezvoltării bebeluşului şi a copilului impune

ca o teorie a parcursurilor de dezvoltare să înlocuiască teoriile care presupun anumite

etape specifice de dezvoltare faţă de care, se susţine că o persoană poate dezvolta o

fixaţie şi/sau la care să regreseze.

Tipuri de ataşament la copil

 1. Copilul cu ataşament sigur : Este supărat când mama pleacă lăsându-l în acest loc

străin, dar la întoarcerea mamei caută proximitatea ei şi accepta confortul care i se oferă. De

asemenea, poate fi putin afectat de plecarea mamei, dar la revenire îi adresează un zambet

sau îi caută privirea.

  Ataşamentul sigur reflectă încrederea pe care copiii o au în relaţiile cu persoanele de

îngrijire. Copiii cu relaţii de atasament sigure vor profita la maximum de oportunitatile din

viaţă, vor fi apreciaţi de colegi, vor avea capacităţi de lider şi abilităţi sociale şi vor fi mai

încrezători în ei decât alţi copii. 

De fapt, ataţamentul sigur asigură posibilitatea de a-şi defini limitele propriei stări de

confort afectiv, a le face cunoscute celor din jur, a căuta menţinerea în aceste limite

acceptabile a propriei fiinţe, ceea ce înseamnă a avea “bariere sănătoase” care pot funcţiona

ca bază pentru legături sănătoase, stare de echilibru cu propria persoană şi cu ceilalţi.  Într-un

studiu realizat de Cowan, Cohn si Pearson (1996) s-a observat că interacţiunile maritale şi

stilurile parentale sunt corelate cu nivelul de înţelegere a experienţelor de ataşament.

Cercetătorii au găsit că un istoric al ataşamentului sigur legat de tata este predictiv pentru un

comportament extrovertit al copilului, în timp ce un ataşament sigur doar faţă de mamă va

indica comportamente introvertite. 

2. Copilul cu ataşament nesigur

-anxios-evitant: Este nesigur în explorare, se desprinde greu de mamă, este rezervat şi timid, la plecarea mamei se calmează greu după reântîlnire, deşi se lasă luat în braţe, păstrează o mică barieră (fie o mână, un cot) între corpul mamei şi al său fiind vigilent, conform experienţelor anterioare.

- anxios-rezistent: Pare hiperkinetic, nu exploreaza mediul sau o face inconstant, la plecarea

mamei este inconsolabil, iar la întoarcerea ei nu se lasa luat in braţe, ci se zbate, se loveşte

încercând “să scape”, fuge departe, este rezistent la consolare dorind printr-o astfel de

strategie să transmită toată nefericirea acumulată, de teamă că nu este înţeles corect în

încercările lui de a face fata stresului.

4

 - ambivalent: Copilul este anxios după despărţirea de mamă; este afectat în timpul separării;

ambivalent, când caută şi evită simultan contactul cu mama. 

Repercusiunile atasamentului nesigur 

Copiii cu atasament anxios, anxios rezistent şi dezorganizat se îndreapta pe un drum

plin de probleme şi conflicte al propriilor relaţii atât ca şi copii, cât şi ca adulţi. Modelele

internalizate de reprezentare a relaţiilor timpurii formeaza modul în care individul

interacţionează cu lumea (Sroufe, Carlson, Levy&Egeland, 1999). Astfel, copiii cu

ataşament anxios vor fi mai dependenţi, cei cu ataşament anxios rezistent vor fi cei mai

dificili prieteni, cu manifestări răutăcioase şi manipulatorii, iar cei descrişi ca dezorganizaţi

vor fi narcisişti şi incompetenţi sau dificil de înteles din punct de vedere social (candidaţi la

o patologie de tip tulburare de personalitate borderline - Sroufe, 2000). 

3. Copilul cu ataşament dezorganizat: 

Explorează mediul haotic, fără scop. La plecarea mamei, se lasă consolat de persoane

străine, prezintă un comportament adeziv sau indiferent, atât faţă de străini, cât şi faţă de

părinte, nu pare să diferenţieze persoanele familiare de cele străine sau pare indiferent faţă

de tot sau toate. Aceşti copii se pare că au o istorie în care nu s-au putut ataşa de nici un

adult semnificativ, fie prin absenţa fizică a acestuia, fie că nu era disponibil (boală,

alcoolism, depresie), existand pentru aceşti copii un risc extrem de înalt în personogeneză,

cât şi pentru psihopatologie sau o existenţă marginală.

  TULBURĂRILE DE ATAŞAMENT

Tulburările de ataşament favorizează fie numai folosirea creierului stâng, cel raţional

(atunci când din cauza mamei bebeluşii îşi inhibă emoţiile), fie numai a celui drept, cel

emoţional (atunci când din cauza unei mame imprevizibile, ei îşi exagerează trăirile şi-şi

dramatizează nevoile pentru a o aduce pe mamă aproape). În sens opus, psihologii au văzut

că indivizii siguri, cu relaţii de ataşament echilibrate sunt buni comunicatori, conştienţi de

emoţiile lor, cu o capacitate deosebită de a-şi nara viaţa şi totodată de a înţelege ceea ce se

întâmplă cu ceilalţi, cu relaţii sociale multiple şi de durată, cu un sine integrat.

5

Cea mai mare provocare, aceea de a rămâne sănătos, o reprezintă relaţiile de ataşament,

întrucât ataşamentele sufleteşti produc dependenţe reciproce – sentimentele sunt împărtăşite,

bucuriile şi suferinţele sunt simţite în comun. Un ataşament sufletesc poate servi ca sursă de

iubire şi forţă, dar poate duce şi la mai multă suferinţă şi nefericire, decât la fericire şi

mulţumire. Simptomele rănilor psihice apar, pe de o parte, ca urmări ale tulburărilor de

ataşament şi, pe de altă parte, ca urmări ale traumelor. Atunci când se are în vedere

posibilitatea de a transmite urmările traumelor pe calea ataşamentelor, se pot intui uşor

cauzele problemelor sufleteşti. În felul acesta poate fi rezolvată enigma de ce chiar şi cei

care nu au experienţe traumatice personale manifestă simptome (ex. panică, depresii

profunde) care indică traume.

Cine se implica cu mama sau cu tatăl într-un ataşament plin de suferinţă, tulburat de

experienţe traumatizante, se va implica şi mai departe în viaţă, în acelaşi mod în relaţii de

cuplu, prietenie, muncă sau părinte - copil. Aceste tipare de implicare continuă peste

generaţii şi ascund în ele pericolul de a produce noi traumatisme. Experienţele traumatice

produc tulburări de ataşament, iar tulburările de ataşament cresc probabilitatea de a suferi

personal o experienţă traumatică sau de a le provoca altora traumatisme.

Rădăcinile problemelor psihice sunt în primul rând, tulburări de ataşament între copil

şi mama sa. De cele mai multe ori, tulburările de ataşament dintre copil şi tată sunt

complementare. Toate sentimentele umane de bază esenţiale îşi au originea în ataşament:

frica, dragostea, furia, tristeţea, vina, ruşinea. Prin ataşament, doi oameni dezvolta o

structura sufletească comună.

Faptul că fenomenul ataşamentului există cu adevărat se dovedeşte în modul cel mai

clar atunci când procesul de ataşament este întrerupt sau stagnează. Despărţirile aduc în

copii cea mai mare excitare emoţională. Un copil care este lăsat singur parcurge diferite

stadii ale sentimentelor: frică şi panica; furie şi supărare; disperare şi apatie. După treapta

disperării şi a retragerii emoţionale, ca mecanism de supravieţuire, de cele mai multe ori

urmează o deplasare a durerii sufleteşti in corporal (durerea sufleteasca este împinsă în corp;

tensiunea sufletească trece într-o tensiune corporală). În felul acesta durerea sufletească nu

mai este simţită atât de puternic. Dezavantajul este că acum durerea sufleteasca se exprimă

prin încordare fizică şi crispare şi, pe o durată mai lungă, ca boală cronică (de ex. apăsare în

piept, dureri sau spate, persistente). Astfel, cauza durerii sufleteşti nu mai este accesibilă

trăirii conştiente.

6

Copiii care îşi încep viaţa cu un ataşament compromis şi tulburat (asociat cu consumul

de alcool şi alte droguri de către părinţi, neglijarea nevoilor fizice şi emoţionale, abuz,

violenţa, îngrijitori multipli) prezintă un risc ridicat pentru probleme serioase de dezvoltare,

cum sunt:

-Stima de sine scăzută;

-Pseudoindependenţa, nevoia celorlalţi sau dependenta exagerata de ceilalti;

-Lipsa controlului de sine;

-Incapacitate de a dezvolta şi menţine prietenii;

-Înstrăinare de părinţi, îngrijitori şi alte figuri autoritare;

-Atitudini şi comportamente antisociale;

-Agresivitate şi violenţă;

-Incapacitate de manifestare a încrederii, intimităţii şi afectivităţii;

-Imagine de sine, despre familie şi societate negativă, lipsita de speranţă şi pesimistă;

-Probleme comportamentale şi academice la şcoală;

-Perpetuarea ciclului de tulburări de ataşament şi asupra propriilor copii

Tulburarea de ataşament este o afecţiune rară şi severă în care copiii nu stabilesc

legături sănătoase cu părinţii sau îngrijitorii lor. Copiii cu tulburare de ataşament, de cele

mai multe ori, au fost abandonaţi, neglijaţi sau abuzaţi în copilăria mică (până la vârsta de 5

ani), au trecut prin mai multe familii adoptive sau provin din orfelinate, unde nevoile lor

emoţionale nu au fost împlinite corespunzător.

Tulburarea de ataşament se divide in doua tipuri:

•Tipul inhibat: se dezvolta atunci când copilul nu primeşte deloc afecţiune şi dezvoltă

evitarea în a forma relaţii şi ataşament cu aproape orice persoană.

•Tipul dezinhibat: se dezvoltă atunci când copilul primeşte afecţiune nepotrivită şi

superficială, iar acest fapt poate conduce la psihopatologie în perioada adultă.

Cum observăm tulburările de ataşament?

Pentru a observa manifestarea tulburării de ataşament, e necesară observaţia în

interacţiunea copilului cu părintele sau îngrijitorul său. În cadrul interacţiunii se pot remarca

o serie de comportamente, după cum urmează:

7

-Copilul se opune afecţiunii

-Doreşte să obţină controlul oricărei situaţii, iar daca nu se-ntâmpla asta, devine furios

-Contactul vizual cu persoana de referinţă este redus

-Refuza contactul fizic

-Inconstanţă în explorarea mediului

-Se lasă consolat de persoane străine

-Caută şi evită contactul cu persoana de referinţă

-Ştie să manipuleze

-Are relaţii slabe cu cei de vârsta lui, preferând compania celor mai mari.

-Face mici furturi sau minte şi nu dă înapoi nici dacă e prins

-Nu are remuşcări

-Are comportament distructiv

-Nu-şi poate controla impulsurile

-E foarte vigilent, chiar hiperactiv

-Poate avea probleme de limbaj

-Are cerinţe extrem de insistente şi câteodată nepotrivite, care sunt dovada manifestă a

nevoii de iubire

-Poate manifesta probleme de alimentaţie (poate manca prea mult sau prea puţin sau poate

ascunde mâncarea).

SIMPTOMELE TULBURARII DE ATASAMENT

Simptomele tulburării de ataşament se împarte în şase categorii: comportamentale,

cognitive, afective, sociale, fizice si moral-spirituale. Simptomele îşi pot schimba frecvenţa

şi durata de-a lungul dezvoltării. Fără un tratament efectiv, cele mai serioase simptome se

menţin până la maturitate.

La nivel comportamental simptomele cele mai frecvente sunt: lipsa controlului

impulsurilor, comportamente autodistructive, distrugerea obiectelor din jur, agresivitatea

îndreptată împotriva altora, iresponsabilitate consistentă, cerinţe neadecvate şi lipirea de alte

persoane, furt, înşelătorie (minciuna), ascunderea obiectelor (în special a hranei), atitudini şi

comportamente sexuale inadecvate, cruzime faţă de animale, tulburări de somn, enurezis şi

encoprezis, sfidarea regulilor, hiperactivitate, obiceiuri de hrănire anormale, preocuparea de

8

foc, sânge, diavol, întrebări persistente fără sens, igienă precară, dificultatea de accepta

noutatea şi schimbarea.

La nivel cognitiv cele mai frecvente simptome sunt: lipsa gândirii cauză-efect,

tulburări de învăţare, tulburări de vorbire, lipsa de ajutorare (se percepe ca pe o victimă),

simţ grandios de importanţă a sinelui.

Simptomele la nivel afectiv sunt: lipsa afecţiunii faţă de părinţi, furie intensă până la

mânie, frecvent trist, depresiv sau deznădăjduit, răspunsuri emoţionale inadecvate, schimbări

bruşte de dispoziţie.

Simptomele legate de comportamentul social sunt: angajarea superficială şi

atractivitate crescută, lipsa contactului vizual în aproprierea de alte persoane, afectivitate

indiscriminativă faţă de străini, lipsa relaţiilor stabile cu covârstnicii, incapacitatea de a

tolera limitele şi controlul extern, blamarea altora pentru propriile greşeli, victimizarea

altora, victimizarea de către ceilalţi, lipsa încrederii în ceilalţi, exploatativ, manipulativ,

controlator şi autoritar.

La nivel fizic e remarca următoarele: igiena precară, tensiune cronică a corpului,

înclinaţie spre accidente, toleranţă crescută la durere / reacţie excesivă la o rănire minoră,

defensivitate, predispoziţii genetice.

La nivel social –moral se remarca urmatoarele simptome: lipsa sensurilor şi

scopurilor, lipsa credinţei, compasiunii şi a altor valorilor spirituale, identificarea cu răul şi

cu partea rea a vieţii, lipsa remuşcării (a conştiinţei).

Ne întrebăm deseori de ce copiii noştri au uneori reacţii violente, de ce nu se

integrează bine în anumite medii sau de ce nu se comportă aşa cum ne aşteptăm să o facă.

Răspunsul la o astfel de întrebare este desigur foarte complex. Ttrebuie să avem în vedere

mai mulţi factori care pot contribui la o asemenea atitudine a copilului dar e foarte important

să ne uităm la relaţia copilului cu figurile importante din viaţa lui, în special la relaţia cu

părinţii. Asta ne poate oferi multe informaţii despre un anumit tipar comportamental pe care

copilul îl manifestă în toate relaţiile din viaţa sa, adică colegi de grădiniţă, alţi membri ai

familiei extinse sau persoane străine.

IMPORTANT

9

Sa reacţionăm mereu la tentativele copiilor de a cere ajutor, care la o vârstă fragedă

înseamnă plâns; să nu ignorăm plânsul în speranţa că micuţul va obosi şi va înceta,

este, până la o anumită vârstă, singura modalitate prin care ne poate transmite că are

nevoie de ajutor;

Să fim fizic lângă ei, să-i luâm în braţe, să-i alintăm, să comunicăm cu ei despre

emoţii, fără teama că aceste lucruri ar însemna că îi “răsfăţăm”, idee transmisă prin

credinţa populară falsă sau greşit înţeleasă. Există experimente realizate pe primate

care au dovedit faptul că puii preferau proximitatea fizică în pofida hranei, atunci

când aveau de ales ori una, ori alta, adică ei preferau să rămână flămânzi pentru a sta

lângă mamă, chiar dacă aceasta nu oferea hrană;

Să nu dezaprobăm stările emoţionale negative sau plânsul din momentul separării,

pentru că le transmitem copiilor că faptul de a fi trişti când mama pleacă este un

lucru nefiresc ori la vârsta pe care o au ei este un lucru perfect normal, îşi manifestă

neplăcerea creată de faptul că figura de ataşament s-a îndepărtat. Mai degrabă ajută

să-i încurajăm să-şi manifeste toate emoţiile, chiar şi cele negative, şi să găsim o

modalitate să le explicăm că vom fi din nou lângă ei într-un timp scurt;

Să-i încurajăm să exploreze, chiar dacă acest lucru ne poate cauza îngrijorări legate

de posibile pericole din mediu. Noi rămânem lângă ei şi împiedicăm ca acele

pericole să aibă loc, intervenind, în plus, daca au nevoie de ajutorul nostru. La

încurajarea explorării intră şi alte aspecte, precum: să-i lăsăm să dezmembreze

jucăriile – asta nu înseamnă că le strică, cum suntem tentaţi sa vedem situaţia, ci că

învaţă ceva, că îşi cultivă curiozitatea.

10