Timișoara, 2013

Contractul de

mandat

Întocmit de:

CRISTESCU OANA-MARIA

An 1, Seria 1, Grupa 3

Prof. Coordonator:

Lect. Dr. POPA ALEXANDRU

1

Capitolul 1. Noțiuni generale despre contractul de mandat

Etimologie și istorie

O primă evaluare a foloaselor mandatului este făcută de Cicero, care precizează că

mandatul este un contract de binefacere, având ca sursă amiciția, fiind de un folos

incontestabil pentru că este foarte dificil ca omul să-și facă singur toate treburile sale.

Noţiunea de contract, pentru a desemna o convenţie creatoare de obligaţii, nu a

apărut în sursele juridice şi literare decât în secolul I al erei noastre. La origine, contractul

avea configuraţia unei convenţii îmbrăcată în forme solemne, prevăzute de lege şi făcute în

conformitate cu dispoziţiile din lege. Potrivit concepţiei dreptului civil, numai asemenea

convenţii dădeau naştere dreptului de a intenta o acţiune în justiţie. Simplul acord de

voinţă, aşa numitul pact, nu este sancţionat nici prin acţiune, conform principiului nudo

pacto actio non nascitur (din simple pacte nu se nasc acţiuni), nici prin excepţiune,

deoarece, până la sfârşitul epocii vechi, excepţiunile nu erau cunoscute.

Prof. Alexandrescu analizează, din punct de vedere etimologic două ipoteze

privitoare la evoluția cuvântului mandat: după unii, cuvântul vine de la expresia mane dare

(a da mână) pentru că mandatarul obișnuia să strângă mâna mandantului în semn de

credință, iar după alți autori specialiști în drept roman, cuvântul vine de la verbul mandare,

care înseamnă a a porunci.1

În timpul Republicii, mandatul se contura ca un contract consensual, prin care o

persoana numită mandante (mandant) însărcina pe o alta, numită mandatar (procurator), să

facă ceva gratuit în interesul său. Mandatul, dominat de buna credință a părților, consta fie

în administrarea generală a unui patrimoniu (omnium bonorum), fie intr-un act specific

(unius rei). În acest din urmă caz, obiectul său putea să fie un act material sau un act

juridic.2

Spre sfârşitul Republicii, dând expresie unor necesităţi economice stringente, se

înlătură treptat formalismul juridic prin procedee indirecte, pentru ca în epoca clasică să

apară contracte noi formate prin simplul cord de voinţă al părţilor. Cu toate acestea, regula

generală potrivit căreia simpla convenţie nu produce efecte juridice a continuat să se aplice

în dreptul clasic, iar faţă de această concepţie, contractele consensuale apar ca o excepţie

1 Dimitrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţie cu legile

vechi, vol. IX, Bucureşti, Tipografia “Cartea medicală”, 1926, p.548 2 E. Molcuț, D. Oancea – Drept Roman, Casa de Editură și de presă “Sansa”, 1993, p. 292

2

de la regulă. De asemenea, contractele erau la început rezervate numai cetăţenilor romani,

pentru ca apoi să ajungă apanajul oricărui cetăţean liber.3

În epoca imperială apar tot mai multe cazuri de remunerare a activității

mandatarului. Mai mult decat atât, încă din acea periodă s-au întâlnit situații când mandatul

putea fi conceput în interesul mandatarului sau al unui terț.

Construcția mandatului este asemanatoare cu cea de astazi. Mandatarul răspundea

în epoca clasică numai de dolul său, iar in cea post clasică și de culpa sa. Mandatarul

trebuia sa dea socoteală mandantului de actele pe care le-a încheiat și să treaăa asupra lui

efectele acestora. Mandantul are impotriva mandatarului acțiunea directă din mandat (actio

mandati directa) pentru a-l sili pe acesta din urmă să-și îndeplinească sarcinile pe care și

le-a luat. La rândul său, mandatarul, pentru eventuala recuperare a cheltuielilor făcute, are

la îndemana acțiunea indirectă din contract (actio mandati contraria). Cauzele de încetare

ale contractului s-au păstrat de-a lungul timpului fiind regăsite astăzi în legislațiile

moderne.

Capitolul 2. Contractul de mandat în dreptul roman și în

dreptul contemporan

1.1. Contractul de mandat în dreptul roman

Aşa cum le-o arată şi numele, contractele consensuale se încheiau prin simplul

consimţământ al părţilor (solo consensu), fără condiţionarea unei forme verbale sau scrise.

Din această categorie, a contractelor consensuale fac parte emptio – venditio, adică

vânzarea, locatio – conductio, respectiv închirierea de lucruri, servicii ori întocmirea unei

lucrări; societas sau contractul de asociaţie; mandatum sau gestiunea gratuită de afaceri.

Această categorie de contracte marchează dispariţia oricărui formalism, momentul

maximei centralizări a fizionomiei izvoarelor de obligaţii. Toate operaţiunile materiale, în

cazul contractelor consensuale, sunt generate de convenţia părţilor şi se fac în executarea

obligaţiilor născute din acea convenţie. De aici, din caracterul generator de obligaţii al

simplei convenţii decurge de altfel şi caracterul său bilateral. Într-adevăr, la contractele

consensuale prestaţiunile care fac obiectul obligaţiilor sunt doar promise, urmând să fie

executate conform convenţiei părţilor.

3 Vasile Popa, Radu I. Motica, Drept roman privat, Ed. Mirton, Timişoara, 1999, p. 245, 294

3

Contractele consensuale sunt de bună credinţă, sancţionate prin acţiuni

corespunzătoare. Emptio – venditio, locatio – conductio şi societas sunt sinalagmatice

perfecte, fiecare parte având rolul de debitor şi de creditor la început. Contractele fiind de

bună credinţă ( bona fidei), pot da naştere numai la judicia bona fidei, astfel că respectul

cuvântului dat domina raporturile dintre părţile contractante. Contractul de mandat este

bilateral imperfect şi, drept urmare, este sancţionat printr-o singură acţiune, oferită

mandatului (actio mondati), dar în anumite cazuri ea poate fi dată şi mandatarului.

Mandatul (mandatum) se prezintă în dreptul roman ca un contract consensual prin

care o persoană, denumită mandatar, se însărcinează în mod gratuit să presteze un serviciu

în folosul celeilalte părţi, denumită mandant. Ca origine, mandatul a îmbrăcat forma unei convenţii abia către sfârşitul

Republicii, în condiţiile dezvoltării economiei şi diversificării relaţiilor de schimb, când

aceeaşi persoană trebuia să-şi apere interesele în acelaşi timp în diferite locuri. Este însă

fără îndoială faptul că şi înainte de epoca “revoluţiei economice” romanii, deşi numai

accidental, recurgeau la serviciile altora în scopul administrării unor bunuri sau

valorificării unor drepturi, dar nu sub forma contractului consensual, ci prin intermediul

unor acte dominate de formalism. Cel care dorea să-şi valorifice o creanţă prin intermediul

altuia, recurgea la adstipulatio. Adstipulator (creditorul accesor) era un creditor veritabil

numai în raport cu debitorul, căci era obligat să remită creditorului principal (mandantul)

creanţa, valorificată pe seama debitorului.

În ceea ce priveşte elementele mandatului, pentru formarea contractului de mandat,

în dreptul roman era necesar să existe un obiect, constând într-un fapt material sau într-un

act juridic, pe care mandatarul se obligă a-l înfăptui. După cum se poate observa, în dreptul

roman, spre deosebire de dreptul modern mandatul are ca obiect în exclusivitate un act

juridic, se putea da mandat şi pentru săvârşirea unui fapt material, cum ar fi spre exemplu o

lucrare determinată. Aşadar, gestiunea mandatarului poate consta din cele mai diferite

servicii gratuite: pronunţarea unei pledoarii, încheierea unui act juridic în interesul

mandantului, sau chiar administrarea generală a unui patrimoniu cu care era de obicei

însărcinat un libert numit procurator omnium bonorum (administratorul tuturor bunurilor).

În toate cazurile, actul material sau juridic la care se obligă mandatarul trebuie să fie licit şi

moral.

Elementele esenţiale ale contractului de mandat sunt în dreptul roman gratuitatea şi

interesul mandantului. Caracterul gratuit a fost pus pe seama caracterului special al

relaţiilor existente între mandant şi mandatar, la origine, cei care îndeplineau anumite

însărcinări în interesul altora erau sclavii sau dezrobiţii, care nu puteau pretinde o

remuneraţie pentru serviciile făcute în folosul stăpânului. La început a funcţionat regula

potrivit căreia mandatum nisi gratuitum nullum est, ceea ce înseamnă că mandatul care nu

este gratuit este nul, deoarece dacă se prevedea o remuneraţie pentru serviciile

mandatarului, atunci regăseam figura juridică a contractului locatio – conductio operarum.

Mai târziu, spre sfârşitul perioadei clasice, se întâlnesc decizii imperative din care rezultă

că s-au operat abateri de la principiul gratuităţii mandatului. Mandatul presupune

săvârşirea faptului material sau al actului juridic în interesul mandantului. Dacă faptul este

săvârşit în interesul mandatarului. Dacă faptul este săvârşit în interesul mandatarului nu se

formează contractul de mandat, ci o simplă convenţie fără consecinţe juridice. Cu toate

4

acestea, în urma unei îndelungate evoluţii, în scopul realizării transferului de creanţe,

romanii au admis, dar numai pentru acest caz, formarea unui mandat în interesul

mandatarului, aşa numitul mandatum in rem suam.

S-a admis existenţa mandatului şi atunci când activitatea este în interesul unui terţ,

dar totodată şi în interesul mandantului. Aşa este cazul mandatului pecuniae credendae

prin care mandantul împuterniceşte pe mandatar să remită bani cu titlu de împrumut unui

terţ. Terţul devine debitorul mandatarului, iar mandantul răspunde alături de terţ în calitate

de garant. Romanii au văzut totuşi un mandat în asemenea convenţie întrucât mandantul

este interesat ca terţul să primească o sumă de bani de la mandatar. Pe această cale,

mandantul îl putea împuternici pe mandatar să împrumute o sumă de bani unui arhitect

pentru ca acesta din urmă să-i construiască o casă.

Ca un contract sinalagmatic imperfect, mandatul creează obligaţii în sarcina

mandatarului şi, uneori, în sarcina mandantului. Obligaţiile mandatarului sunt sancţionate

prin actio manda directa dată mandantului. Actele încheiate de către mandatar produc

efecte asupra sa şi nu asupra mandantului. Datorită acestui fapt, după efectuarea

operaţiunilor juridice cu care a fost împuternicit mandatarul trebuie să dea socoteală

mandantului, transferând asupra acestuia din urmă drepturile şi obligaţiile dobândite. Acest

sistem prezenta serioase inconvenienţe, fie pentru mandant, fie pentru mandatar, după cum

era vorba de dobândirea unui drept sau de asumarea unei obligaţii. În dorinţa de a înlătura

aceste inconvenienţe romanii au creat sistemul reprezentaţiunii imperfecte şi, în mod

excepţional, chiar şi reprezentaţiunea perfectă a fost admisă.

Mandatarul este de asemenea obligat să execute mandatul cu bună credinţă, el fiind

răspunzător de pierderea lucrului. Cu toate că mandatarul nu are un interes în executarea

contractului, totuşi, s-a admis, printr-o abatere de la regulă că el răspunde numai pentru

culpa lata (greşeală gravă) şi răspunderea pentru omnis culpa (orice fel ori toate greşelile).

Mandatarul poate însărcina un lucru al mandantului deşi nu are calitatea de

proprietar, încălcând în felul acesta principiul nemo plus iuris ad alium transfere potest

quam ipse habet. Este însă adevărat că mandatarul nu poate înstrăina un bun al

mandantului fără o împuternicire specială în acest sens.

Din caracterul sinalagmatic imperfect al mandatului rezultă consecinţa posibilităţii

mandatului de a genera obligaţii şi pentru mandant. În cazul în care în executarea

mandatului, mandatarul face anumite cheltuieli pe cont propriu, el are dreptul la

despăgubiri, având o actio mandati contraria pe care o intentează împotriva mandantului.

Modul obişnuit de stingere a mandatului în dreptul roman este ajungerea la termen.

Dar mandatul se poate stinge şi prin voinţa ambelor părţi, ca expresie a principiului

simetriei ori în momentul în care încrederea dispare, aceasta ca efect al caracterului intuitu

personae al mandatului. Alte modalităţi de stingere a mandatului în dreptul roman erau

revocarea actului de către mandant, renunţarea mandatarului, fără ca aceasta să se producă

într-un moment nepotrivit, deoarece ar putea determina pe această cale pagube pentru

mandant.

Mandatul se putea stinge şi prin moartea uneia din părţi, întrucât se întemeia pe

încrederea reciprocă a părţilor.4

4 Emil Molcuţ, Drept roman, Ed. Press Mihaela S.R.L., Bucureşti, 1989, p. 268 – 269, 290 - 293

5

1.2. Contractul de mandat în dreptul contemporan român

Cuvântul mandat, conform prevederilor Noului Cod civil, are înțelesul de contract

sau procură. Cuvântul procură are şi el două înţelesuri. În primul rând, împuternicirea dată

mandatarului, iar în al doilea rând însuşi actul constatator al împuternicirii (instrumentum).

Vechiul Cod de procedură civilă reglementa reprezentarea părţilor în cadrul

judecăţii (art.67 și următoarele ), noţiunea de procură având atât înţelesul de împuternicire,

cât şi pe cel de înscris (art. 68), pe când Noul Cod de procedură civilă, face diferența între

mandatari persoanelor juridice (art. 84 ”Persoanele juridice pot fi reprezentate

convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în

condiţiile legii.”) și cei a persoanelor fizice (art. 83)

Dar cuvântul mandat mai are şi alte înţelesuri. Astfel, în materie penală, întâlnim

noţiunea de mandat de aducere care reprezintă un act procedural emis de organul de

urmărire penală sau de instanţa de judecată, în temeiul căruia o persoană este adusă în faţa

organului ca învinuit, martor ori expert. Este vorba de un mijloc procedural utilizat de

instanţă pentru a constrânge martorul ori expertul care, deşi legal citat, nu se prezintă în

faţa sa la termenul stabilit să dea curs chemării făcute şi să depună mărturie, respectiv să

efectueze expertiza pentru care a fost desemnat. Tot în materie penală întâlnim noţiunea de

mandat de arestare care constă în ordinul dat de un organ judiciar pentru a aresta pe

învinuit, inculpat ori condamnat.

Mandatul poştal este scrisoarea (formular tip) pentru expedierea banilor său

colector prin poştă.

Mandatul de deputat ori senator este împuternicirea dată de alegători celor aleşi

pentru a-i reprezenta, o anumită perioadă de timp determinată, în Parlament, respectiv

Senat.

În materie comercială, mandatul mai poate desemna ordinul de plată pe care

creditorul îl dă debitorului său.

Noul Cod Civil prevede în art. 2009 că “mandatul este contractul prin care o parte

se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită

mandant”.

Definiţia dată de Noul Codul Civil este mult mai exactă decât textul francez care, în

art. 1984, identifică mandatul cu procura, specificând că mandatul este un act. Art. 2009 și

6

Art. 2039 al Noul Cod Civil român prevăd expres că mandatul este un contract (precum și

Vechiul Cod Civil, art 1532). El se poate încheia între două persoane fizice, între o

persoană fizică şi o persoană juridică sau chiar între două persoane juridice.

Definiţiile care au fost date contractului de mandat de către diverşi autori pornesc

de la prevederile art. 1532 din Vechiul Cod civil şi respectă în mare măsură formularea din

textul codului.

S-a arătat în doctrină că mandatul este un contract în puterea căruia o persoană,

mandatar se obligă a face ceva pe seama mandantului de la care a primit însărcinarea,

astfel încât mandatarul este un intermediar (nudus minister), care se interpune între

mandant şi terţii cu care el lucrează. În consecinţă în dreptul modern, spre deosebire de

dreptul roman, mandatul lucrează în numele mandantului, adică reprezintă pe mandat,

înfăţişează persoana acestuia din urmă.

Potrivit unei alte definiţii, mandatul este un contract prin care o persoană, numită

mandatar, se obligă să facă ceva (să încheie acte juridice) în numele şi în contul altei

persoane, numită mandant.5

Păstrând aproape în întregime formularea art. 1532 din Vechiul Codul Civil, alţi

autori au definit contractul de mandat ca fiind un contract în virtutea căruia o persoană

numită mandatar se obligă să facă ceva pe seama altei persoane numită mandant de la care

a primit o împuternicire în acest scop.6

O definiţie mai completă a contractului de mandat arată că acesta este acel contract

prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte

juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire şi pe

care o reprezintă.7

Părţile contractului de mandat sunt, aşadar, mandantul, respectiv cel care dă

împuternicirea şi mandatarul, persoana care încheie actul juridic în numele şi pe seama

mandantului. După cum, în raport cu terţii cu care urmează să încheie actele juridice

stipulate în contract, mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său,

înţelegerea dintre el şi mandant fiind păstrată ocultă, mandatul poate fi cu reprezentare ori

fără reprezentare. 8 Vechiul Cod civil a reglementat numai mandantul cu reprezentare (art.

5 I. Zinveliu, Contracte civile, instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed. Dacia, Cluj Napoca,

1997, p.330 6 Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti, 1980, p. 132 7 Francisc Deak, Tratat de drept civil – Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p.336

8 Dan Chirică, Drept civil – contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 255

7

1532 – 1559), pe când Noul Cod Civil reglementează atât mandatul cu reprezentare (art.

2013- 2038), cât și pe cel fără reprezentare (art. 2039- 2071)

Astfel, mandatul fără reprezentare este (conf art. 2039, alin. 1 NCC) ”contractul în

temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe

seama celeilalte părți, numită mandant, și își asumă față de terți obligațiile care rezultă din

aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință despre mandat.”

Mandatului fără reprezentare, i se aplică aceleași reguli, ca și mandatului cu

reprezentare, conform alin. 2 al aceluiași articol, NCC.

Capitolul 3. Concluzii

Contractul de mandat şi-a dovedit utilitatea practică încă din dreptul roman, în

condiţiile dezvoltării economiei şi diversificării relaţiilor de schimb când aceeaşi persoană

trebuia să-şi apere interesele şi să-şi desfăşoare activităţile în acelaşi timp în diferite locuri.

Lipsind vreme îndelungată de la domiciliu, romanii recurgeau la serviciile altora pentru

administrarea unor bunuri, valorificare unor drepturi. Fireşte, cei absenţi nu puteau utiliza

serviciile sclavilor, întrucât acestea, chiar dacă dispuneau de calităţile intelectuale

necesare, nu aveau capacitatea de a sta în justiţie, aşadar sarcina administrării unor bunuri

era încredinţată oamenilor liberi (chiar dezrobiţilor).

Astăzi, mandatul îşi găseşte aplicarea în numeroase şi variate situaţii. Mandatul

permite persoanelor fizice cu deplină capacitate de exerciţiu care, din motive independente

ori nu de voinţa lor, nu pot face faţă şi nu pot îndeplini anumite activităţi, neputând să

participe personal la săvârşirea anumitor acte juridice, să recurgă în acest scop la concursul

altor persoane. În aceste condiţii, o persoană mandant, împuterniceşte pe o altă persoană,

mandatar, să încheie în numele si pe seama sa acte juridice. Mandatul constituie exemplul

tipic de reprezentare convenţională. El uşurează considerabil schimburile economice între

persoane aflate la mare distanţă unele de altele, îngăduie folosirea de către cei interesaţi a

persoanelor cu pregătire de specialitate într-un anumit domeniu şi permite, totodată, o

importantă economisire de timp, eforturi etc.

Legiuitorul instituind în art. 314, Noul Cod Civil prezumţia de mandat tacit

reciproc între soţi a urmărit, atât ocrotirea intereselor soţilor, cât şi pe acela al terţilor de

bună credinţă. Totodată, se urmăreşte asigurarea certitudinii circuitului civil. Datorită

prezumţiei legale de mandat reciproc, operaţiile juridice sunt mult facilitate, iar

administrarea bunurilor comune se face într-un mod cu mult mai avantajos faţă de modul

cum este administrată coproprietatea de drept comun, unde, pentru orice act de

administraţie se cere acordul tuturor coproprietarilor, deoarece un coproprietar nu este

prezumat că acţionează în numele tuturor celorlalţi coproprietari.

8

Cu rare excepţii, partea în proces, persoană fizică ori persoană juridică, nu este

obligată să stea în procesul civil personal, ci poate sta printr-un reprezentant convenţional.

În acest sens sunt prevederile art. 67, alin. 1 Vechiul Cod de procedură civilă care arată că

“părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar”, iar în Noul cod

de procedură civilă se face diferențiere între mandatarul persoanelor juridice și cel al

persoanelor fizice.

De obicei, părţile apelează în vederea reprezentării şi susţinerii intereselor lor la un

avocat deoarece acesta dispune de cunoştinţe de specialitate, cunoştinţe juridice. În vederea

acestui obiectiv, partea interesată împuterniceşte avocatul, mandatar, pe baza unui contract

de asistenţă juridică încheiat în formă scrisă şi care prevede în mod expres întinderea

puterilor pe care clientul le conferă avocatului, iar în baza acestuia, avocatul se legitimează

prin împuternicirea avocaţială.

În raporturile juridice stabilite de persoanele juridice reprezentarea joacă un rol atât

de însemnat încât se poate afirma că fără ajutorul ei persoanele juridice nu ar putea acţiona

prompt şi eficient pe teren juridic. După cum se ştie, actele juridice ale persoanelor juridice

se încheie de către organele lor. Dar conducătorul unei întreprinderi, de pildă, nu poate lua

parte personal la încheierea tuturor actelor juridice şi nici nu poate sta personal în justiţie în

toate procesele în care figurează unitatea sa şi de aceea trebuie să împuternicească o altă

persoană, de cele mai multe ori un jurisconsult, în vederea îndeplinirii acestor acte şi

activităţi. Şi în aceste cazuri reprezentarea oferă instrumentul juridic cel mai potrivit pentru

realizarea scopului urmărit.

9

Bibliografie

1. Alexandresco Dimitrie, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului

civil român în comparaţie cu legile vechi, vol. IX, Bucureşti,

Tipografia “Cartea medicală”, 1926.

2. Chirică Dan, Drept civil – contracte speciale, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 1997.

3. Costin Mircea, Mureşan Mircea, Ursa Victor, Dicţionar de drept civil,

Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980.

4. Deak Francisc, Tratat de drept civil – Contracte speciale, Ed. Actami,

Bucureşti, 1999.

5. Molcuț Emil, Oancea Dan, Drept Roman, Casa de Editură și de presă

“Sansa”, 1993.

6. Popa Vasile, Motica Radu I., Drept roman privat, Ed. Mirton,

Timişoara, 1999.

7. Zinveliu Ion, Contracte civile, instrumente de satisfacere a intereselor

cetăţenilor, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1997.

8. http://legeaz.net/noul-cod-de-procedura-civila/art-83