T i t l u l IIDESPRE CONTRACTE IN GENERAL

Capitolul IDISPOZITII GENERALE

CU PRIVIRE LA CONTRACTSI LA CONTINUTUL CONTRACTULUI

Articolul 666. Dispoziţii generale cu privire la contract

(1) Contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice.

(2) Contractului îi sînt aplicabile normele cu privire la actul juridic.(3) Contractul poate fi de adeziune sau negociat, sinalagmatic sau unilateral

(generează obligaţii doar pentru una dintre părţi), comutativ sau aleatoriu şi cu executare instantanee sau succesivă, precum şi de consumator.

1. În acest articol se defineşte noţiunea de contract şi se expun unele clasificări ale contractelor. Cu privire la definirea contractului prin menţionarea faptului că contractul reprezintă voinţa comună a cel puţin două persoane de a constitui, de a modifica sau de a stinge între aceste persoane raporturi juridice nu există nici o controversă nici în doctrină şi nici în jurisprudenţă. Trebuie însă aici de atras atenţie asupra faptului că documentul în care este expusă voinţa părţilor reprezintă doar o formă de manifestare a voinţei părţilor. Lipsa documentului chiar şi în cazul în care forma scrisă este cerută de lege nu echivalează cu lipsa contractului ci atrage doar consecinţele prevăzute de lege. De regulă aceste consecinţe constau în interdicţia de a aduce proba cu martori în scopul probaţiunii, în inopozabilitatea faţă de terţi sau, în cazurile cînd acest efect este expres prevăzute de lege, nerespectarea formei scrise atrage nulitatea contractului (vezi com. la art. 211).

2. Şi în doctrina de specialitatea şi în jurisprudenţă pentru definirea acordurilor de voinţă care au drept scopuri constituirea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice sînt folosiţi mai multe noţiuni – contract, convenţie, tranzacţie. Deşi într-o anumită măsură aceste noţiuni ar putea fi folosite drept sinonime totuşi trebuie de avut în vedere că noţiunea de tranzacţie ar trebui folosită doar pentru definirea contractului prin care părţile previn să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătoreşti (vezi com. la art. 1331).

3. Contratul produce efecte juridice doar pentru părţile acestuia şi doar cînd aceasta este expres prevăzut de lege contractul poate produce efecte juridice şi pentru terţi (vezi com. la art. 721 şi următoarele). Nu trebuie de confundat partea contractului cu persoana care a exprimat voinţa la încheierea contractului, a semnat documentul în care sînt expuse clauzele contractului sau a participat în alt mod la încheierea contractului. Devine parte a contractului şi deci dobîndeşte drepturi şi obligaţii numai persoana a cărei voinţă de a deveni parte la contract a fost exprimată personal sau prin reprezentant (vezi com. la art. 242 şi următoarele).

4. Dispoziţia alineatului doi stipulează expres că prevederile cu privire la actele juridice se aplică şi contractului. Deci prevederile cu privire la condiţiile de valabilitate, cu privire la nulitatea actelor juridice şi alte dispoziţii cu privire la actele juridice se aplică directe şi nu prin analogie tuturor contractelor. Trebuie de avut în vedere că dispoziţia alineatului doi nu trebui interpretată în sensul că contractul nu este un act juridic. Chiar din prevederile art. 196 alin. (3) şi (4) rezultă în mod expres un actul juridic bilateral sau multilateral este contract.

5. În măsura în care nu există reguli speciale din normele generale cu privire la contracte sau din prevederile cu privire la diferite tipuri de contracte se aplică în mod direct asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractului şi prevederile titlului I „Despre obligaţii în general”, deoarece contractul este unul din temeiurile de naştere a obligaţiilor (vezi comentariul la art. 514).

6. Contractele de adeziune sînt contractele în care clauzele sînt preformulate de una din părţi (de regulă acesta este partea care are o mai mare putere economică şi care este un comerciant) iar cealaltă parte doar poate să accepte încheierea contractului în condiţiile impuse sau să renunţe de a încheia contractul, spre exemplu contractul de transport aerian (vezi com. la art. 712 şi următoarele). Negociate cînt contractele în care fiecare parte negociază toate clauzele contratului. Această clasificare se face în dependenţă de faptul dacă clauzele au fost negociate sau nu şi nu în dependenţă de faptul dacă au fost negociate sau nu.

7. Contractele sinalagmatice sînt contractele în care obligaţiile sînt reciproce şi există o interdependenţă a obligaţiilor reciproce, spre exemplu contractul de vînzare-cumpărare (vezi com. la art. 704). Unilaterale sînt contractele în care doar una dintre părţi are obligaţii cealaltă parte avînd doar drepturi., spre exemplu contractul de depozit gratuit. Nu trebui confundate contractele unilaterale cu actele juridice unilaterale. În cazul contractelor juridice unilaterale noi avem două sau mai multe părţi dintre care doar una are obligaţii iar cealaltă are doar drepturi. Pe cînd actele juridice unilaterale sînt rezultatul manifestări unilaterale a unei singure voinţe şi deci în cazul actelor juridice unilaterale nu avem două sau mai multe părţi. Importanţa practică a clasificării contractelor în sinalagmatice şi unilaterale constă în faptul că doar în cazul contractelor sinalagmatice se va putea pune problema excepţiei de neexecutare a contractului, problema riscului şi problema rezoluţiunii contractului (vezi com. la art. 705, 707, 735).

8. Contracte comutative sînt contractele în care existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de către părţi sînt certe şi pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, spre exemplu contractul de vînzare-cumpărare. Contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau ale uneia dintre părţi depinde de un eveniment incert, adică la momentul încheierii contractului nu se poate calcula întinderea prestaţiilor ambelor sau cel puţin a uneia dintre părţi, spre exemplu contractul de asigurare sau contractul de rentă viageră. Interesul practic al acestei clasificări constă în aceea că problema leziunii poate fi ridicată doar în cazul contractelor comutative.

9. Contractele de consumator sînt contactele încheiate între un comerciant şi un consumator, adică persoana fizică care procură mărfuri sau servicii pentru necesităţi personale sau familiale. Deci pentru a defini un contract drept contract de consumator este necesare ca una dintre părţile acestui contract să fie consumator şi să încheie contractul în această calitate iar cealaltă parte să acţioneze în calitate de întreprinzător.

Forma de organizare juridică a întreprinzătorul nu este relevantă pentru acest caz. Deci va fi un contract de consumator chiar şi contractul încheiat de o persoană fizică, care desfăşoară activitatea de antreprenoriat în temeiul patentei de întreprinzător (vezi Legea 93/1998). Atribuirea contractelor la contracte de consumator interesează în măsura în care există norme speciale îndreptate la protecţia consumatorului (spre exemplu vezi com. la art 749 şi următoarele).

10. Contractele încheiate de comercianţi sînt reglementate de normele codului civil. Reguli speciale pentru comercianţi se vor aplica numai în cazurile în care aceasta este prevăzut de codul civil (vezi spre exemplu comentariul la art. 756. În cazul în care alte legi vor stabili reguli speciale se vor aplica şi dispoziţiile acestor legi.

Articolul 667. Libertatea contractului

(1) Părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui individ, efectele unui contract depind de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie reglementate prin lege.

(2) Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia de a contracta este prevăzută de prezentul cod, de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol.

(3) Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege (contracte nenumite), precum şi contracte care conţin elemente ale diferitelor contracte prevăzute de lege (contracte complexe).

1. Libertatea contractului este principiul fundamental care stă la baza codului civil. Dreptul părţilor de a determina liber dacă doresc să încheie in contract şi dacă da cu cine şi în ce condiţii să încheie acest contract constituie unul din elementele fundamentale ale unei economii de piaţă. Nici o normă constituţională nu garantează principiul libertăţii contractului. Însă dispoziţiile constituţionale, în special cele ale articolului 126 care prevăd că statul trebuie să asigure libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător nu permit limitarea libertăţii contractuale în cazurile în care aceasta nu este necesar pentru asigurarea ordinii publice sau a altor interese majore ale societăţii.

2. Libertatea de a încheia sau de a refuza încheierea contractului trebuie exercitată cu bună credinţă şi diligenţă. Astfel persoana care în mod culpabil va întrerupe negocierile şi va refuza încheierea contractului va fi ţinută să repare cheltuielile suportate de cealaltă parte (vezi com. la art. 515).

3. Dispoziţiile acestui articol se aplică tuturor contractelor si in toate domeniile cu excepţia cazurilor în care legiuitorul stabileşti reguli care limitează libertatea contractului reieşind din interese publice. Limitările pot fi introduse atît în ce priveşte posibilitatea încheierii anumitor contracte, spre exemplu contracte de credit bancar pot încheia numai instituţiile financiare (vezi com. la art. 1236 şi următoarele), cît şi în ce priveşte libertatea părţilor de a determina liber clauzele contractuale (spre exemplu vezi com. la art. 712 şi următoarele).

4. O limită a principiului libertăţii contractului există chiar în textul acestui articol, care stipulează că libertatea determinării clauzelor contractuale este limitată de normele imperative, adică de normele care în scopul protecţiei intereselor generale stabilesc nişte reguli de la care părţile nu pot deroga. În cazul în care norma are drept scop protecţia intereselor particulare părţile pot deroga de la această normă.

5. Este limitată libertatea contractuală şi de normele care interesează ordinea publică sau bunele moravuri. În ce priveşte interzicerea derogării de la normele care interesează ordinea publică aceasta rezultă chiar din alin. (1) care prevede că libertatea contractuală trebuie exercitată în limitele normelor imperative. Normele care interesează ordinea publică sînt în mod evident norme imperative. Cît priveşte interzicerea derogării de la normele care interesează bunele moravuri deşi nu există o normă expresă în acest sens, aceasta rezultă din art. 207 alin. (3) care prevede că actul juridic care contravine bunelor moravuri este ilicit şi nu poate avea nici un efect juridic (Vezi com. la art. 207).

6. Libertatea contractuală poate fi limitată şi prin stipularea obligaţiei de a încheia contractul cu anumite persoane (vezi com. la art. 669). În acest caz o parte este obligată să contracteze chiar şi în situaţia in care nu vrea să închei un contract sau nu vrea să închei contractul cu o anumită persoană, cu excepţia cazurilor în care va putea invoca circumstanţe care nu-i permit să încheie contractul (spre exemplu: lipsa bunului solicitat) sau îi dau dreptul să refuze încheierea contractului cu anumite persoane (spre exemplu: insolvabilitatea solicitantului).

7. Prevederile alin. (2) interzic autorităţilor statului să stabilească limite şi să impună condiţii părţilor unui contract cu excepţia cazurilor în care atare limite şi condiţii sînt stabilite prin lege. Obligaţia de a demonstra existenţa limitelor şi a condiţionărilor revine în acest caz autorităţii care pretinde dreptul de a stabili limite sau de a impune condiţii. Deşi este folosită sintagma „autorităţile statului” această regulă este aplicabilă şi autorităţilor administraţiei publice locale.

8. Principiul libertăţii contractului guvernează nu numai încheierea contractului ci şi interpretarea acestuia. Părţile sînt libere să interpreteze prin acord comun contractul fără a fi ţinute de regulile de interpretare prevăzute de legislaţie (vezi comentariul la art. 725 şi următoarele) sau de regulile aplicate de instanţa de judecată.

9. Executarea contractului este de asemenea guvernată de principiul libertăţii contractului şi deci contractul poate fi executat conform voinţei părţilor, chiar dacă prestaţia efectuată nu va corespunde prestaţiei datorate conform contractului.

10. De principiul libertăţii contractului ţine libertatea părţilor de a alege forma dorită, deoarece în cazul contractelor interesează comsimţămîntul exprimat al părţilor (vezi com. la art. 208 şi următoarele) şi nu forma în care este exprimat consimţămîntul. Numai în cazurile în care forma contractului este cerută pentru valabilitatea contractului părţile nu au dreptul să încheie contractul în altă formă decît cea prevăzută de lege.

11. Pentru a menţiona încă o dată principiul libertăţii contractului legiuitorul menţionează în mod expres că nimeni nu poate fi obligat să încheie un contract. Numai în cazul în care legea (nu actele normative subordonate legii) prevăd obligativitatea încheierii unui contract sau în cazul în care una sau ambele părţi şi-au asumat obligaţia de a încheia un contract este posibilă obligarea părţii de a încheia un contract. În doctrină soluţia propusă de alin. (2) este criticată deoarece ridică un şir de probleme printre care şi problema determinării clauzelor contractului. Şi se propune ca

în cazul în care o persoană în virtutea legii sau a unui obligaţii asumate anterior are obligaţia de a încheia un contract şi refuză să execute această obligaţiei cealaltă partea să aibă dreptul de a pretinde doar la plata despăgubirilor pentru neexecutarea obligaţiei şi nu aibă dreptul de a cere obligarea la încheierea contractului.

12. Nu trebuie de confundat situaţia în care o parte are obligaţia de a încheia un contract, deci situaţia în care între părţi nu există un contract, cu situaţia în care părţile au încheiat un contract dar pentru ca acesta să producă efecte sînt necesare îndeplinirea unor formalităţi (întocmirea unui înscris, înregistrarea contractului, etc.) şi una din părţi refuză să săvîrşească acţiunile necesare pentru îndeplinirea formalităţilor. În primul caz părţile nu au ajuns la un acord de voinţă deşi există o prevedere legală care obligă una sau ambele părţi să încheie contractul. În al doilea caz între părţi există un acord de voinţă, care datorită necesităţii îndeplinirii anumitor formalităţi nu produce efecte juridce.

13. În alineatul trei este stipulată o regulă care rezultă din principiul libertăţii contractului – libertatea de a încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege cît şi de a încheia contracte care conţin elemente din diferite contract prevăzute de lege, spre exemplu încheierea unui contract prin care o parte cumpără un bun şi î-l transmite în folosinţă vînzătorului. Dacă în cazul contractelor nenumite se vor aplica direct normele din partea generală a obligaţiilor în cazul contractelor complexe trebuie să se aplice în primul rînd normele din partea specială, în exemplu nostru normele ce ţin de vînzare-cumpărare şi normele ce ţin de locaţiune, iar normele din partea generală se vor aplica în măsura în care nu există dispoziţii derogatorii în partea specială.

Articolul 668. Forţa obligatorie a contractului

(1) Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii.

(2) Contractul produce efecte numai între părţi dacă legea nu prevede altfel. Contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlu universal dacă din lege, din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.

(3) Contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel.

1. Contractul încheiat legal dă naştere unor drepturi şi obligaţii. Existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor trebuie determinată nu numai reieşind din clauzele expres stipulate în contract. Pe lîngă drepturile şi obligaţiile stipulate expres de părţi contractul dă naştere şi drepturilor şi obligaţiile care rezultă din natura contractului, lege, uzanţe sau din principiile echităţii. Trebuie de ţinut cont însă de faptul că în ultimul caz părţile pot exclude apariţia unor drepturi sau obligaţii în temeiul naturii contractului , legii, uzanţelor sau a principiilor echităţii.

2. În cazurile în care anterior între părţile contractului au fost stabilite anumite practici trebuie considerat că aceste practici sînt obligatorii pentru părţi chiar şi în condiţiile în care noul contract nu a stipulat obligativitatea acestor practici, cu condiţia că părţile nu au exclus aplicarea practicilor stabilite anterior.

3. În măsura în care părţile nu au exclus aplicarea, se consideră că părţile sînt ţinute de uzanţele care ar fi considerate general aplicabile de persoane care se află în aceeaşi situaţie în care se află părţile, cu excepţia cazurilor în care aplicarea acestor uzanţe ar fi nerezonabilă sau ar contravine principiilor echităţii. Existenţa uzanţelor general aplicabile se determină de către instanţa de judecată care este însă obligată să respecte principiul contradictorialităţii.

4. Un exemplu de efecte ale contractului care survin în virtutea legii poate servi dispoziţia articolului 516 care stipulează că raportul obligaţional poate da naştere unui drept la informare chiar şi în cazul în care această obligaţie nu este stipulată în mod expres (vezi comentariul la art. 516).

5. Conform principiului relativităţii efectelor contractului, contractul produce efecte doar între părţi, indiferent de faptul dacă a fost încheiat personal sau prin intermediul reprezentanţilor. De la acest principiu însă există excepţii în cazurile prevăzute de lege. Spre exemplu contractul în favoarea terţilor (vezi comentariul la art. 721 şi următoarele).

6. Trebuie de făcut distincţie între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea faţă de terţi (persoane care nu au participat nici direct nici prin reprezentanţi la încheierea contractului) a contractului. Un contract nu poate să dea naştere la obligaţii şi, în principiu, la drepturi, decît pentru părţile contractante. În acest caz contractul este luat în considerare ca un act juridic. În acelaşi timp contractul poate fi opus şi de către părţi terţilor şi de către terţi părţilor. În ultimul caz contractul este luat în consideraţie ca un fapt juridic.

7. Între părţile contractului şi terţi există o categorie de persoane, cunoscută sub denumirea de succesori (sau avînzi-cauză, persoane care nu au participat la încheierea contractului dar faţă de care se produc anumite efecte ale acestuia, în temeiul raportului în care se găsesc aceştia cu părţile. Sînt consideraţi succesori: (a) succesorii universali; (b) succesorii cu titlu universal; (c) succesorii cu titlu particular.

8. În temeiul alin. (2) contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlul universal. Succesorii cu titlul universal şi succesori cu titlu universal sînt acele persoane care au dobîndit, în tot sau în parte, patrimoniul uneia dintre părţile contractului. Succesor universal este persoana care a dobîndit întregul patrimoniu, iar succesor cu titlu universal este persoana care dobîndeşte doar o fracţiune din patrimoniul unei dintre părţile contractului. Deci între succesorul universal şi succesorul cu titlu universal există numai o diferenţă cantitativă – unul primeşte întregul patrimoniu iar celălat dobîndeşte doar o cotă-parte din patrimoniu.

9. Persoanele care fac parte din una ori din cealaltă categorie dobîndesc întreg patrimoniul unei dintre părţile contractului, adică se substituie în toate drepturile şi toate obligaţiile autorului lor, preluînd locul acestuia în contract. Succesorii universali sau cu titlu universal nu vor dobîndi drepturile şi obligaţiile prevăzute de contract nu mai în cazul în care: (a) aceasta este prevăzut de lege; (b) părţile au stipulat în acelaşi contract sau printr-un alt contract că toate sau anumite drepturi şi obligaţii nu trec la succesori; (c) după natura lor drepturile şi obligaţiile nu pot trece la succesori, spre exemplu în cazul drepturilor şi obligaţiilor personale (intuitu personae).

10. Spre deosebire de succesorii universali sau cu titlu universal succesorii cu titlu particular dobîndesc de la una dintre părţile contractante doar un drept sau un bun privit în mod individual. Deci ei nu dobîndesc un patrimoniu sau o fracţiune din

patrimoniu. Spre exemplu cumpărătorul unui imobil este succesor cu titlu particular al vînzătorului.

11. Deşi art. 668 prevede că contractul produce efecte doar pentru succesorii universali sau cu titlu universal este în afara discuţiilor că succesorii cu titlu particular profită sau sînt ţinuţi în baza contractului încheiat de autorul lor. Fără a intra în analiza detaliilor menţionăm următoarele reguli: (a) Succesorul cu titlu particular profită de drepturile dobîndit de autor prin contracte încheiate cu alte persoane, cu condiţia că aceste drepturi au legătură cu dreptul transmis succesorului cu titlu particular. Spre exemplu cesionarul unei creanţei, succesor cu titlu particular, va beneficia, în lipsă de stipulaţie contrară, de garanţiile accesorii stabilite printr-un contract anterior cesiunii de creanţă; (b) Obligaţiile asumate de autor nu se transmit succesorului cu titlu particular, chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. De la această regulă există următoarele excepţii: (i) În virtutea principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decît are, toate modificările aduse de autor dreptului transmis anterior transmiterii produc efecte şi pentru succesorul cu titlu particular; (ii) Drepturile reale consimţite de autor anterior transmiterii dreptului sînt opozabile şi succesorului cu titlu particular, cu condiţia respectării regulilor privind publicitatea acestor drepturi; (iii) Efectele obligaţiilor reale se produc şi în privinţa succesorului cu titlu particular; (iv) În cazurile prevăzute de lege obligaţiile produc efecte şi asupra succesorilor cu titlu particular, care nu au fost parte la contractul care le-a generat. Spre exemplu în cazul în care bunul dat în chirie este vîndut cumpărătorul prea toate drepturile şi obligaţiile vînzătorului (vezi com. la art. 900).

12. În temeiul principiului irevocabilităţii contractului pentru modificarea sau încetarea contractului este necesar consimţămîntul ambelor părţi. Alin. (3) stipulează excepţiile de la acest principiu şi stipulează că contractul poate fi modificat sau poate înceta şi în temeiul voinţei uneia dintre părţi în cazurile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 733 şi următoarele). Este admisă încetarea contractului în temeiul voinţei uneia dintre părţi spre exemplu în cazul contractului de locaţiune fără termen (art. 905), contractului de mandat (art. 1050), contractului de depozit (art. 1096). De asemenea părţile pot stipula posibilitatea denunţării unilaterale a contractului. Clauza privind dreptul denunţării în mod unilateral al contractului este interzisă în cazurile în care legea declară contractul irevocabil. Sînt interzise, de asemenea clauzele de revocare care reprezintă o condiţie potestativă, deoarece actele juridice încheiate sub condiţie potestativă sînt lovite de nulitate (vezi comentariul la art. 235).

13. Forţa obligatorie a contractului poate înceta şi fără a exista voinţa unei sau a ambelor părţi ale contractului. Astfel în cazul contractelor personale (intuitu personae) forţa obligatorie a contractului încetează în cazul decesului creditorului dacă prestaţia se datora personal creditorului (spre exemplu vezi comentariul la art. 848) sau în cazul decesului debitorului dacă prestaţia era datorată personal de debior (vezi spre exemplu comentariul la art. 970).

14. O novaţie pentru legislaţia Republicii Moldova este stipulată în articolul 623, care prevede posibilitatea modificării contractului în cazul în care împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia. În cazurile în care modificare contractului în conformitate cu noile împrejurări nu este posibilă partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea contractului (vezi comentariul la art. 623).

Articolul 669. Obligaţia de a contracta

(1) Dacă deţine o poziţie dominantă pe piaţă, una din părţile contractante este obligată să contracteze în acest domeniu. Ea nu poate să impună fără motive temeinice celeilalte părţi condiţii contractuale disproporţionate.

(2) Faţă de persoanele care obţin sau folosesc bunuri sau servicii în scopuri necomerciale, ca şi faţă de cele care caută să-şi satisfacă o necesitate existenţială, nu se poate refuza fără motive temeinice încheierea unui contract dacă cealaltă parte acţionează în vederea exercitării profesiei sau desfăşoară activitate de întreprinzător.

1. În art. 669 sînt stipulate unele excepţii de la principiul libertăţii contractului prin stipulare obligaţiei unei părţi de a încheia un contract chiar dacă ar dori să refuze acceptarea unei oferte, cu excepţia cazului în care există motive întemeiate pentru a refuza oferta. Această limitare însă se referă numai la obligarea unei părţi de a încheia contractul fără însă a limita dreptul părţilor de a determina liber condiţiile contractului. Libertate de a determina şi în acest condiţiile contractului rezultă şi din prevederea alin. (1) care în scopul protejării părţii mai slabe la contract stipulează că partea care deţine o poziţie dominantă nu poate impune celeilalte părţi condiţii contractuale disproporţionate.

2. În conformitate cu art. 3 al legii 906/92 se consideră că un agent economic deţine o poziţie dominantă pe piaţă în cazul în care cota partea a unei mărfi a acestuia depăşeşte pe piaţă 35 de procente. Determinarea faptului dacă există sau nu o poziţie dominantă pe piaţă se face de către instanţa de judecată în dependenţă de pondera pe piaţă a agentului economic la data la care s-a refuzat încheierea contractului sau la data la care au fost impuse celeilalte părţi condiţii contractuale disproporţionate.

3. Prin condiţii contractuale disproporţionate trebuie de înţeles atît condiţiile contractuale care stipulează un dezechilibru nejustificat între prestaţiile părţilor la contract cît şi acele condiţii contractuale care sînt nejustificat disproporţionate în raport cu condiţiile pe care le impune partea care deţine o poziţie dominantă pe piaţă altor persoane, cu care încheie contracte referitoare la prestaţii similare.

4. Bunrule sînt considerate obţinute sau folosite în scopuri necomerciale în cazurile în care ele nu sînt destinate sau nu sînt folosite pentru activităţi lucrative.

5. Se consideră că persoana caută să-şi satisfacă o necesitate existenţială în cazul în care obţine sau foloseşte bunurile în scopul satisfacerii necesităţilor vitale – îmbrăcămite, hrană, locuinţă şi alte necesităţi vitale.

6. Este considerată că acţionează în vederea exercitării profesiei persoana care desfăşoară activitate profesională indiferent de faptul dacă este sau nu înregistrată sau indiferent de faptul dacă activitatea sa are sau nu scop lucrativ. Se consideră că desfăşoară activitatea de întreprinzător persoana care este înregistrată în ordinea stabilită în scopul desfăşurării activităţii de întreprinzător, indiferent de forma de organizare juridică. Se asimilează acestora pentru scopul acestuia articol şi persoanele juridice care au fost constituite fără scop lucrativ, dar care desfăşoară activitate lucrativă.

7. Persoanele care acţionează în vedera exercitării profesiei sau desfăşoară activitate de întreprinzător vor putea refuza încheiera unui contract cu o persoană care obţine sau foloseşte bunuri sau servicii în scopuri necomerciale sau cu o persoană care

cauză să-şi satisfacă o necesitate existenţială numai în cazul în care vor demonstra că există motive temeinice. Aprecierea dacă motivele invocate sînt sau nu temeinice este făcută de instanţa de judecată. Pentru a stabili temeinicia sau netemeinicia motivelor invocate instanţa de judecată va ţine cont de obiectul contractului, de calitatea părţilor, de necesităţile persoanelor care cer încheierea contractului, de circumstanţele în care s-a solicitat încheierea contractului cînd şi de alte circumstanţe care ar putea justifica refuzul de a încheia contractul.

Articolul 670. Prestaţia imposibilă

Este nul contractul al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă.

1. Spre deosebire de unele legislaţii şi unele convenţii internaţionale, care în conformitate cu tendinţele moderen stipulează că în cazul în care prestaţia uneia sau a ambelor părţi ale contractului este imposibilă contractul este valabil şi eventualele litigii dintre părţi se vor soluţiona conform regulilor cu privire la neexecutare, legiuitorul în Republica Moldova a prevăzut în mod expres că în cazul în care prestaţia măcar a uneia dintre părţi este o prestaţie imposibilă contractul este nul.

2. Se consideră imposibilă prestaţia care nu poate fi executată de partea care s-a obligat, indiferent de faptul dacă ştia sau nu despre această imposibilitate la momentul încheierii contractului şi indiferent de faptul dacă imposibilitatea îi este sau nu imputabilă părţii care are obligaţia s-o exercite. Vinovăţia sau nevinovăţia părţii care are obligaţia de a efectua prestaţia imposibilă este relevantă în cazul în care se pune problema răspunderii pentru imposibilitatea prestaţiei (vezi comentariul la art. 671), dar nu are nici o relevanţă în cazul în care se pune problema valabilităţii sau nulităţii contractului.

3. Imposibilitatea prestaţiei va atrage nulitatea contractului numai în cazul în care este vorba de o imposibilitate absolută, adică prestaţia este imposibilă pentru oricine. Dacă însă imposibilitatea prestaţiei este relativă, adică prestaţia este imposibilă numai pentru debitor atunci contractul este valabil. Ca regulă generală trebuie de menţionat faptul că pornind de la principiul genericul nu piere putem afirma că nu poate exista imposibilitate a prestaţiei în cazul în care obiectul prestaţiei este un bun determinat generic (vezi comentariul la art. 590), cu excepţia cazurilor, puţin probabile, în care vor dispare cu desăvîrşire bunurile de genul respectiv.

4. Imposibilitatea prestaţiei poate fi atît de ordin material, adică prestaţia nu poate fi executată datorită unor împrejurări de fapt (spre exemplu va fi nul contractul prin care o persoană se obligă să dea în folosinţa altei persoane un bun care la momentul încheierii contractului nu mai era în fiinţă), cît şi de ordin juridic, adică prestaţia nu poate fi executată datorită unor împrejurări de drept (spre exemplu va fi nul contractul prin care se stipulează obligaţia privind exportul unui bun în condiţiile în care la momentul încheierii contractului există un act prin care este interzis exportul bunurilor care constituie obiectul contractului).

5. Contractul va fi nul pentru motivul că obiectul contractului este o prestaţie imposibilă numai în cazul în care prestaţia era imposibilă la momentul încheierii contractului. În cazul în care la momentul încheierii contractului prestaţia era posibilă contractul va fi valabil, dar dacă ulterior intervine imposibilitatea prestaţie

se va pune problema răspunderii debitorului în cazul în care debitorul poartă răspundere pentru imposibilitatea prestaţie imposibile sau va interveni eliberarea debitorului de obligaţie prin stingerea obligaţiei şi respectiv eliberarea de răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 605, 608, 663).

6. Prin obiect al raportului juridic, deci şi al contractului, se înţeleg acţiunile sau inacţiunile la care sînt ţinute sau îndreptăţite părţile. În acelaşi timp noţiune de obiect al raportului juridic are şi al doilea sens – obiect derivat. În acest al doilea sens, prin obiect al contractului trebuie de înţeles lucrurile referitoare la care apar drepturi şi obligaţii civile(vezi comentariul la art. 206).

Articolul 671. Repararea prejudiciului în cazul prestaţiei imposibile

(1) Cel care, la momentul încheierii contractului, ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea executării lui este obligat la reparaţia prejudiciului suferit de cealaltă parte, care considera cu bună-credinţă contractul valabil, în mărimea care să nu depăşească suma venitului pe care aceasta l-ar fi primit în cazul valabilităţii contractului.

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul în care prestaţia este imposibilă doar parţial, iar contractul este valabil în privinţa celeilalte părţi sau în cazul în care una din mai multe prestaţii alternative este imposibilă.

1. Scopul acestui articol este de a proteja drepturile părţii care a acţionat cu bună credinţă la momentul încheierii unui contract care este nul datorită faptului că obiectul contractului reprezintă o prestaţi imposibilă a cel puţin a uneia dintre părţi. În acelaşi timp articolul are scopul de a proteja drepturile părţii obligate să repare prejudiciul suferit de cealaltă parte prin stipularea limitelor răspunderii.

2. Dispoziţiile acestuia articol se aplică în cazul în care cel de la care se cere repararea prejudiciului ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea prestaţiei, adică era de bună credinţă. În cazul în care ambele părţi sînt de bună credinţă fiecare suportă efectele nulităţii fără a avea dreptul să pretindă careva despăgubiri de la cealaltă parte. Sarcina de a demonstra faptul că partea ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea prestaţie revine părţii care cere repararea prejudiciului.

3. Dreptul părţii prejudiciate de a cere repararea prejudiciului intervine numai în cazul în care aceasta considera cu bună credinţă la momentul încheierii contractului că prestaţia la care s-a obligat sau la care a dobîndit dreptul este posibilă. Sarcina de a demonstra că nu a ştiut şi nici nu putea şti despre imposibilitatea prestaţiei revine părţii care cere repararea prejudiciului.

4. Mărimea despăgubirilor pe care are dreptul să le ceară partea care nu a ştiut despre imposibilitatea prestaţiei sînt limitate de acest articol prin mărimea venitului pe care aceasta l-ar fi primit în cazul valabilităţii contractului, adică în cazul în care prestaţia ar fi fost posibilă. Deci partea păgubită va poate cere compensare sumelor cu care s-a diminuat patrimoniul său (cheltuieli, deteriorarea bunurilor, etc.) precum şi venitul pe care nu l-a realizat dar l-ar fi putut realiza în condiţia în care prestaţia ar fi fost posibilă.

5. Sarcina de a demonstra legătura cauzală dintre imposibilitatea prestaţiei şi prejudiciul suferit, inclusiv venitul ratat, revine părţii care cere repararea

prejudiciului. Această partea are şi obligaţia de a demonstra întinderea prejudiciului.

6. În cazul în care prestaţia este imposibilă doar parţial şi contractul va fi valabil în partea ce ţine de prestaţia posibilă regulile stabilite pentru dreptul părţii care cu bună credinţă considera prestaţia posibilă rămîne în fiinţă pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea unei părţi din prestaţii. Pentru determinarea întinderii despăgubirii în acest caz se aplică regulile stabilite pentru determinarea prejudiciului în cazul imposibilităţii întregii prestaţii.

7. În cazul în care este imposibilă una din prestaţiile alternative şi contractul este valabil în partea ce ţine de prestaţiile posibile partea care cu bună credinţă considera că sînt posibile toate prestaţiile are dreptul să ceară repararea prejudiciului cauzat prin pierderea posibilităţii de a alege între două sau mai multe prestaţii. Dreptul la despăgubire şi în acest caz nu depinde faptul dacă partea care are dreptul la despăgubire este debitorul sau creditorul prestaţiei imposibile. Dreptul la despăgubire însă este condiţionat de faptul dacă dreptul de a alege între prestaţiile posibile şi prestaţiile imposibile aparţinea persoanei care cere despăgubire. În cazul în care dreptul de alegere a uneia dintre mai multe prestaţii aparţine celeilalte părţi numai aceasta suportă consecinţele negative deoarece anume această parte este lipsită de posibilitatea de a alege prestaţia mai favorabilă pentru ea. Ar fi neechitabil ca partea care are dreptul de alegere a prestaţiilor să fie sancţionată pentru pierderea posibilităţii de a alege, chiar dacă această parte este de rea credinţă.

8. În cazul în care sînt imposibile mai mult decît una din prestaţiile alternative datorate se vor aplica în mod corespunzător regulile stipulate în alin. (2). Persoana care cu bună credinţă a considerat posibile toate prestaţiile are dreptul de a cere despăgubiri în conformitate cu regulile stipulate în alin. (1) pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea oricărei dintre prestaţii. Alegerea uneia dintre mai multe prestaţii imposibile poate fi făcută printr-o declaraţie adresate celeilalte părţi sau în cererea de chemare în judecată. Alegerea făcută, indiferent de modul în care este făcută, nu poate fi retractată.

Articolul 672. Imposibilitatea provizorie

(1) Imposibilitatea prestaţiei nu atrage nulitatea contractului dacă imposibilitatea poate fi ridicată şi contractul este încheiat pentru cazul cînd prestaţia devine posibilă.

(2) În cazul în care o prestaţie imposibilă este stipulată sub condiţie sau sub termen suspensiv, contractul este valabil dacă imposibilitatea este înlăturată pînă la realizarea condiţiei sau împlinirea termenului.

1. În acest articol este stipulată o excepţie, aparentă, de la regula potrivită căreia în cazul în care obiectul contractului este o prestaţie imposibilă contractul este nul. Conform prevederilor alineatului în cazul în care prestaţia este imposibilă la momentul încheierii contractului dar există probabilitatea că prestaţia va fi posibilă în viitor contractul va fi valabil. Spre exemplu X care nu dispune de automobil a încheiat un contract cu Y prin care ultimul se obligă să repare

automobilul lui X. Contractul este nul deoarece obiectul lui este o prestaţie imposibilă. În cazul în care însă contractul este încheiat pentru cazul în care X va dobîndi un automobil contractul va fi valabil.

2. Pentru valabilitatea contractului este necesar: (a) ca în momentul încheierii contractului părţile să cunoască imposibilitatea prestaţiei, (b) să considere că imposibilitatea poate fi ridicată şi (c) să încheie contractul pentru cazul în care imposibilitatea va fi ridicată.

3. Prin ridicarea imposibilităţi trebuie de înţeles modificarea împrejurărilor astfel încît prestaţia să devină posibilă. Natura modificărilor nu este relevantă, adică modificările pot interveni atît în rezultatul acţiunilor sau inacţiunilor omului cît şi în rezultatul unor fenomene naturale.

4. Pentru valabilitatea contactului nu este relevant faptul dacă imposibilitatea va fi ridicată sau nu. Se pune doar condiţia ca să existe verosimilitatea ridicării imposibilităţii. Dacă însă imposibilitatea nu va fi ridicată se vor aplica regulile care reglementează raporturile dintre părţi în cazurile în care prestaţia devine imposibilă după încheierea contractului (vezi comentariul la art. la art. 605, 608, 663).

5. În alineatul doi sînt reglementate unele particularităţi pentru situaţia în care imposibilitatea poate fi ridicată şi prestaţia imposibilă a fost stipulată sub condiţie sau termen suspensiv. Conform acestor prevederi în cazul în care prestaţia imposibilă este stipulată sub condiţie sau termen suspensiv, contractul va fi valabil doar în cazul în care prestaţia va deveni posibilă înainte de realizarea condiţiei sau de împlini termenului. Deci valabilitate sau nulitatea contractului al cărui obiect este o prestaţie imposibilă stipulată sub condiţie sau termen suspensiv, imposibilitate care poate fi ridicată, nu poate fi determinată la momentul încheierii contractului. Valabilitatea sau nulitatea contractului va putea fi determinată doar la realizarea condiţiei(vezi comentariul la art. 236 şi următoarele) sau împlinirea termenului (vezi comentariul la art. 264). Anume în acel moment vom putea vedea dacă a fost ridicată sau nu imposibilitatea pînă la realizarea condiţiei sau împlinirea termenului. În cazul în care imposibilitatea este ridicată contractul este valabil şi se consideră că a fost valabil din momentul încheierii. În cazul în care imposibilitatea nu a fost ridicată contractul va fi nul cu efect retroactiv, adică din momentul încheierii.

6. Prin condiţie suspensivă înţelegem un eveniment viitor si nesigur că se va produce, de care depinde naşterea raportului obligaţional (vezi comentariul la art. 234 şi următoarele). Prin termen suspensiv înţelegem evenimentul viitor şi sigur că se va produce care afectează executarea obligaţiei. Deci în cazul în care prestaţia imposibilă este stipulată sub condiţie suspensivă sau sub termen suspensiv naşterea raportului obligaţional, în primul caz, sau exigibilitatea (posibilitatea de a cere executarea) prestaţiei, în al doilea caz, depind de realizarea (îndeplinerea) condiţiei sau împlinirea termenului (scadenţă).

Articolul 673. Contractul cu privire la patrimoniul prezent

Contractul prin care o parte se obligă să transmită integral sau parţial patrimoniul său prezent ori să-l greveze cu uzufruct necesită autentificare notarială.

1. Acest articol impune drept condiţie de valabilitate autentificarea notarială a contractului prin care o persoană se obligă să transmită integral sau parţial patrimoniul său prezent sau î-l grevează cu uzufruct a. Această dispoziţie se aplică: (a) în cazul în care este transmis întregul patrimoniu, (b) în cazul în care este transmisă o fracţiune dintr-un patrimoniu, (c) în cazul în care este grevată cu uzufruct întregul patrimoniu, (d) în cazul în care este grevată cu uzufruct o fracţiune din patrimoniu. Această condiţie de valabilitate se impune alături de alte condiţii de valabilitate (vezi comentariul la art. 199 şi următoarele). Trebuie de menţionat aici că va fi nul contractul prin care o persoană se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori o parte din acel patrimoniu sau să-l greveze cu uzufruct (vezi comentariul la art. 674).

2. Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin persoanei fizice sau juridice (vezi comentariul la art. 284). Drepturile constituie activul patrimoniului iar obligaţiile constituie pasivul patrimoniului. Prin patrimoniu prezent trebuie de înţeles totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor cu caracter patrimonial care aparţin actualmentate unei peroane fizice sau juridice la momentul încheierii contractului cu privire la transmiterea patrimoniului integral sau parţial sau cu privire la grevarea cu uzufruct

3. Prin transmiterea patrimoniului trebuie de înţeles transmiterea de către titularul patrimoniului a tuturor sau a unei fracţiuni din drepturile actuale către cealaltă parte a contractului, cu excepţia drepturilor care au caracter personal şi care nu pot fi înstrăinate. În unele cazuri pentru transmiterea creanţelor este necesar acordul debitorului (vezi comentariul la art. 557). Dacă pentru cesiunea creanţelor este necesar acordul debitorului contractul privind transmiterea patrimoniului actual sau a unei fracţiuni din acesta produce efecte între părţi dar nu este opozabil debitorului.

4. În temeiul contractului privind transmiterea integrală sau parţială a patrimoniului prezent al unei părţi nu se sting obligaţiile acesteia faşă de creditori. Obligaţiile unui debitor se sting numai în temeiurile prevăzute de legislaţie (vezi comentariul la art. 643 şi următoarele) iar printre aceste temeiuri nu se regăseşte transmiterea patrimoniului. Contractul privind transmiterea integrală sau parţială a patrimoniului actual al unei părţi serveşte doar temei pentru apariţia în sarcina celeilalte părţi a obligaţiei de a executa în locul titularului, obligaţiile incluse în patrimoniul sau fracţiunea din patrimoniu preluată, iar în cazurile în care conform naturii sale obligaţia trebuie executată personal de debitor, să suporte cheltuielile legate de executarea obligaţiei de către partea care a transmis patrimoniul sau o fracţiune din patrimoniu. Pentru a transmite pasivul în temeiul unui contract privind transmiterea integrală sau parţială a patrimoniului actual este necesar acordul fiecărui creditor în parte, pentru fiecare datorie (vezi comentariul la art. 568).

5. Persoana fizică care a transmis patrimoniul actual sau o fracţiune a acestuia nu rămîne fără patrimoniu. Fiecărei persoana fizică sau juridică are în mod obligatoriu un patrimoniu. Persoana fizică sau juridică transmite toate

drepturile(activul) şi toate obligaţiile (pasivul) pe care le are la momentul încheierii contractului. Toate drepturile şi toate obligaţiile pe care le dobîndeşte ulterior vor intra în patrimoniul său. Nici persoana fizică sau juridică cărei-a i-a fost transmis un patrimoniu sau o fracţiunea din patrimoniul actual al altei persoane fizice sau juridice nu va avea două patrimonii ci doar va dobîndi în patrimoniul său toate sau o fracţiune din drepturile şi obligaţiile persoanei care a transmis integral sau parţial patrimoniul său actual.

6. Prin grevarea cu uzufruct a patrimoniului sau a unei fracţiuni din acesta înţelegem constituirea în favoarea unei terţe persoane a dreptului real de a folosi pentru o perioadă determinată sau determinabilă patrimoniul actual sau o fracţiunea a acestuia şi de a culege fructele, întocmai ca titularul patrimoniului, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa (vezi comentariul la art. 395 şi următoarele).

7. Important este de menţionat că pentru a produce efecte juridice faţă de terţi la transmiterea drepturilor şi a obligaţiilor trebuie să fie respectate toate regulile stabilite pentru cesiunea de creanţă (vezi comentariul la art. 556 şi următoarele) şi pentru preluarea datoriilor (vezi comentariul la art. 567 şi următoarele). În caz contrar transmiterea va produce efecte între părţi dar nu va fi opozabilă terţilor. Spre exemplu în cazul în care se va transmite obligaţia fără acordul creditorilor ultimii vor avea dreptul să ceară executarea de la persoana care a transmis integral sau parţial patrimoniul iar aceasta va avea dreptul să ceară de la persoana căreia i-a fost transmis integral sau parţial patrimoniul tot ce a plătit, plus repararea prejudiciul cauzat prin neecutarea de către ultimul a obligaţiei faţă de creditori.

8. Înstrăinare poate fi făcută atît în temeiul actelor juridice cu titlu oneros cît şi în temeiul actelor cu titlu gratuit (vezi comentariul la art.197). Trebuie de avut în vedere că în cazul în care se transmite cu titlul gratuit întregul patrimoniu actual sau o fracţiunea a acestuia este necesară întocmirea unui inventar (borderou) în care să fie specificate toate activele şi pasivele care se transmit. În caz contrar contractul va fi lovit de nulitate (vezi comentariul la art. 827). Avînd în vedere că patrimoniul constituie o universalitate de bunuri în cazul grevării cu uzufruct a patrimoniului întocmirea inventarului este obligatorie atît în cazul în care grevarea cu uzufruct se face cu titlu gratuit cît şi în cazul în care grevarea se face cu titlul oneros (vezi comentariul la art. 399).

9. În cazul în care contractul privind înstrăinarea unor bunuri care fac partea din patrimoniul actual al unei părţi este necesar înregistrarea contractului sau respectarea altor formalităţi aceste reguli vor trebuie respectate şi în acest caz. Adică contractul privind transmiterea patrimoniului actual nu va servi drept temei la transmiterii acestor drepturi pînă în momentul în care contractul nu va fi înregistrat sau nu vor fi îndeplinite alte formalităţi. Spre exemplu acest contrat nu va servi drept temei al transmiterii dreptului de proprietate asupra unui imobil care aparţine persoanei care transmite integral sau parţial patrimoniul atîta timp cît nu va fi înregistrată această transmitere în registrul bunurilor imobile (vezi comentariul la art. 214 şi 290).

10.În cazul în care nu a fost respectată forma autentică a contractului prin care o parte se obligă să transmită integral sau parţial patrimoniul său prezent ori să-l greveze cu uzufruct sau nu a fost înregistrat în cazul în care înregistrarea este obligatorie şi una dintre părţi l-a executat total sau parţial iar cealaltă parte se

eschivează de la autentificare notarială sau de la înregistrarea contractului, partea care a executat are dreptul să invoce prevederile art. 213 şi 215.

Articolul 674. Contractul cu privire la patrimoniul viitor

Contractul prin care o parte se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori o parte din acel patrimoniu sau să-l greveze cu uzufruct este nul.

1. În acest articol este stipulată interdicţia înstrăinării patrimoniului viitor sau grevarea cu uzufruct a acestuia. Prin patrimoniu viitor se înţelege totalitatea activului şi a pasivului pe care î-l va avea persoana fizică sau juridică la o dată ulterioară datei la care a fost încheiat contractul. Sancţiunea instituită în această normă este nulitatea absolută, deci orice persoană interesată are dreptul să invoce nulitatea, părţile nu au dreptul să acopere această nulitatea şi dreptul de a cere aplicare regulilor cu privire la efectele nulităţii nu este prescriptibil extinctiv (vezi comentariul la art. 217). Totuşi nici partea contractului nici succesorii acesteia nu au dreptul de a cere restituirea a ceia ce a fost transmis în temeiul contractului nul, deoarece nimeni nu poate invoca un act ilicit (în acest caz încheierea contractului care contravine legii) drept temei al pretenţiilor sale.

2. Dispoziţiile acestui articol nu aduc atingere dreptului persoanei fizice sau juridice de a dispune de bunurile viitoare (vezi comentariul la art. 206), adică de bunurile care vor intra în patrimoniul transmiţătorului după încheierea contractului. Aici este necesar însă să se indice exact bunurile sau categoria acestor bunuri. Spre exemplu este valabil contractul prin care o persoana juridică care produce autoturisme se obligă să transmită unei alte persoane toate automobilele pe care le va produce pe viitor. Va fi nul însă contractul prin care o persoană juridică se obligă sa transmită altei persoanei juridice toate bunurile pe care le va produce în viitor. Nimic nu se opune încheierii unui contract prin care o persoană se obligă să transmită altei persoane obligaţii care vor apare în viitor. Este necesar însă să fie indicate exact natura obligaţiilor.

3. Această normă sancţionează cu nulitatea numai contractele (acte juridice bilaterale sau multilaterale) prin care o parte se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori parte din patrimoniu. Rămîn valabile însă actele juridice unilaterale (testamentele) prin care o persoană fizică dispune de patrimoniul său viitor sau de o parte din acesta (vezi comentariul la art. 1449 şi următoarele). În cazurile prevăzute de lege şi persoanele juridice pot dispune de patrimoniul viitor (vezi art. 40 al Legii 837/96.

4. Nici una dintre părţile contractului nu are dreptul să ceară celeilalte părţi-daune interese deoarece există prezumţia că toate persoanele cunosc legea şi deci la momentul încheierii contractului ştiau sau trebuiau să ştie despre nulitatea acestuia.

5. Văd la testamente dacă nu există ceva:

Articolul 675. Contractul cu privire la moştenirea unui viu

(1) Contractul asupra moştenirii unui terţ încă în viaţă este nul. Nul este şi contractul asupra cotei-părţi legale sau a legatului din succesiunea unui terţ încă în viaţă.

(2) Dispoziţiile alin.(1) nu se aplică în cazul contractului încheiat între viitorii succesori legali asupra cotei-părţi legale. Un asemenea contract trebuie autentificat notarial.

1. Prin această dispoziţie este sancţionat cu nulitatea absolută contractul cu privire la o succesiune nedeschisă. Contractul este nul chiar şi în situaţia în care a fost încheiat cu acordul persoanei despre a cărui patrimoniu este vorba. Sancţiunea aceasta este de ordine publică şi nu comportă nici o derogare cu excepţia celor prevăzute de lege.

2. Prin acest articol se interzic toate contractele cu privire la o succesiune nedeschisă. Indiferent de faptul dacă prin contract se prevede înstrăinarea, grevarea succesiunii, renunţarea la succesiune sau alte acţiuni sau inacţiuni. De fapt în acest articol este reglementată o situaţie similară celei din articolul 674. Diferenţa constă în faptul că dacă art. 674 sancţionează cu nulitate contractul prin care o persoană dispune de patrimoniul său viitor aici este vorba de patrimoniul viitor al unei persoane care nu este parte a contractului.

3. Alin. (2) prin excepţie de la regula din alin. (1) prevede că este valabil contractul dintre moştenitorii legali care are drept obiect rezerva succesorală. În temeiul acestei dispoziţii este valabil doar contractul dintre moştenitorii legali. În cazul în care o persoană este şi succesor legal şi succesor testamentar aceasta poate încheia un contract numai în calitate de succesor legal.

4. Parte a contractului încheiat conforma alin. (2) pot fi viitorii succesori legali, indiferent de faptul dacă aceştia sînt succesori rezervatari sau nu. În mod obligatoriu însă parte a contractului trebuie să fie cel puţin un succesor rezervatar. Contractul poate avea drept obiect doar rezerva succesorală a persoanei care este pare a contractului. Calitatea de moştenitor legal şi de rezervatar se determină la momentul încheierii contractului. În cazul în care ulterior încheierii contractului persoana a pierdut calitatea de moştenitor legal sau de rezervatar contractul aceasta nu afectează valabilitatea contractului. Contractul însă va deveni caduc din momentul în care cel puţin una din părţi a pierdut calitatea de moştenitor legal sau de rezervatar. Spre exemplu părintele a fost decăzut din drepturile părinteşti sau moştenitorul rezervatar şi-a recăpătat capacitatea de muncă.

5. Prin cota-parte legală se înţelege dreptul succesorilor de clasa I inapţi de muncă de a moşteni independent de conţinutul testamentului cel puţin o doime din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de moştenire legală (vezi comentariul la art. 1505).

6. Contractul privind rezerva succesorală trebuie să fie autentificat notarial. Nerespectarea formei atrage nulitatea contactului (vezi comentariul la art. 213). Chiar şi în cazul în care în componenţa moştenirii există bunuri înstrăinare cărora necesită înregistrarea contractului sau respectarea altor formalităţi contractul cu privire la cota-parte legală nu trebuie să fie înregistrat sau supus altor formalităţi.

7. Prevederile acestui articol nu sancţionează cu nulitatea actele juridice asupra unei moşteniri deschise. În acest caz însă avînd în vedere faptul că moştenirea devine

parte a patrimoniului actual al moştenitorului acesta are dreptul să dispună de aceasta, cu respectarea prevederilor articolului 673 (vezi comentariul).

Articolul 676. Determinarea prestaţiei de către o parte sau un terţ

(1) Dacă prestaţia trebuie determinată de o parte contractantă sau de un terţ, în caz de dubiu se consideră că determinarea trebuie făcută în baza unei aprecieri echitabile.

(2) Determinarea prestaţiei se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte.(3) Dacă determinarea prestaţiei trebuie făcută de mai mulţi terţi, este

necesar acordul lor unanim. Dacă trebuie să fie determinată o sumă dintre mai multe sume numite, se va avea în vedere suma medie.

(4) Dacă prestaţia nu corespunde principiului echităţii, determinarea se face prin hotărîre judecătorească. În caz de tergiversare sau de refuz, determinarea se face tot prin hotărîre judecătorească.

1. De regulă părţile negociază şi fixează în contract prestaţiile pe care le datorează fiecare parte. Însă există situaţii în care contractul prevede că prestaţia uneia sau ambelor părţi ale contractului se determină de către o parte a contractului sau de către un terţ. Clauza privind determinarea prestaţiei de către una dintre părţi sau de către un terţa apare destul de des în contractele în care este dificil de stabilit întinderea cheltuielilor necesare pentru exercitarea prestaţiei şi una din părţi (de regulă debitorul) sau un terţ este într-o poziţie mai bună pentru a evalua cheltuielile necesare pentru exercitarea prestaţiei. Spre exemplu în domeniul serviciilor. De menţionat că părţile nu sînt obligate să demonstreze oportunitatea includerii unei asemenea clauze în contract.

2. Dispoziţiile acestuia articol se aplică aît contractelor unilaterale cît şi contractelor sinalagmatice.

3. Stipularea în contract a clauzei conform căreia prestaţia uneia sau ambelor părţi va fi determinată de o parte a contractului sau de un terţ este posibilă deoarece prestaţia trebuie să fie determinată sau determinabilă (vezi comentariul la art. 512). Această posibilitate se întemeiază şi pe regula conform căreia obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil (vezi comentariul la art. 206).

4. În cazul în care prestaţia trebuie determinată de o parte a contractului sau de un terţ există riscul abuzurilor din partea părţilor sau a terţilor persoane. Stipularea că determinarea trebuie făcută în baza unei aprecieri echitabile are drept scop eliminarea abuzurilor şi protejarea intereselor părţilor la contract sau a altor persoane interesate (spre exemplu creditorii debitorului sau a creditorului).

5. Prin determinarea prestaţiei de către părţi sau de către terţi trebuie de înţeles atît indicarea prestaţiei de către aceştia cît şi indicarea criteriilor în dependenţă de care se determină prestaţia.

6. Părţile pot include în contract criteriile care vor sta la baza determinării prestaţiei de către părţi sau de către părţi. În cazul în care asemenea criterii au fost incluse ele sînt obligatorii atît pentru partea sau terţul care urmează să determine prestaţia cît şi pentru persoana a cărei prestaţie se determină (în cazul în care nu aceasta determină prestaţia). Dacă în contract nu au fost incluse criterii pentru

determinarea prestaţiei sau dacă aceste criterii sînt ambigui partea, terţul sau instanţa judecătorească care determină prestaţia trebuie să o facă în baza unei aprecieri echitabile.

7. În cazul în care prestaţia este determinată de o parte a contractului determinarea se face printr-o declaraţie adresată faţă de cealaltă parte a contractului. Forma declaraţiei nu este relevantă (vezi comentariul la art. 208).

8. Dacă prestaţia este determinată de un terţ determinarea se face prin declaraţie adresată oricărei părţi. În cazul în care declaraţia este adresată ambelor părţi şi între aceste declaraţii există divergenţe determinantă va fi declaraţia făcută prima. În cazul în care nu se poate determina care declaraţie a fost făcută prima se consideră că terţul nu a determinat prestaţia şi prestaţia va fi determinată conform regulilor stabilite în alin. (4).

9. Pentru declaraţia părţii sau a terţului privind determinarea prestaţie se aplică în mod corespunzător regulile cu privire la producerea efectului de către manifestările de voinţă (vezi comentariul la art. 200).

10.Dacă determinarea prestaţiei este pusă în seama mai multor terţi va fi valabilă desemnarea numai în cazul în care a fost făcută de toţi terţii. Nu este necesară o declaraţie comună ci doar o declaraţie identică a tuturor terţilor. În cazul în care există divergenţe între declaraţiile terţilor se consideră că determinarea nu a avut loc. Determinarea prestaţie se va face în acest caz în conformitate cu prevederile alin. (4).

11.În alin. (3) este stipulată o excepţie de la regula unanimităţii între terţii care determină prestaţia. În cazul în care trebuie indicată o sumă şi terţii vor indica sume diferite prestaţia datorată se va determina prin calcularea sumei medii a sumelor indicate de terţi. Dacă contractul este multilateral, această dispoziţie se va aplica mutatis mutandis (în mod corespunzător) şi în cazul în care prestaţia trebuie determinată de mai multe părţi.

12.În cazul în care partea sau terţul vor determina prestaţia cu încălcarea prevederilor alin. (1) această determinarea se va considera nulă. Prestaţia urmează să fie determinată, la cererea celeilalte părţi, prin hotărîre judecătorească. Prestaţia se determină de către instanţa judecătoreasca cu respectarea regulilor stabilite de părţi în contract. În cazul în care aceste reguli lipsesc sau există dubii cu privire la interpretaera lor instanţa judecătorească determină prestaţia în conformitate cu principiul echităţii.

13.Dacă prestaţia trebuia determinată de către un terţ dreptul de a cere determinarea pe cale judecătorească a prestaţiei o au ambele părţi.

14.Prestaţia se determină de către instanţa judecătorească şi în cazul în care partea sau terţul întîrzie sau refuză să o determine, precum şi în orice alt caz în care prestaţia nu a fost sau nu a putut fi determinată de către parte sau de către terţ.

15. Se consideră că partea sau terţul întîrzie să determine prestaţia în cazul în care nu a determinat prestaţia în termenul indicat în contract, care rezultă din uzanţe sau din practicile stabilite între părţi. Dacă în contract lipseşte termenul sau dacă acest termen nu rezultă din uzanţe sau din practica stabilită între părţi se consideră că partea sau terţul este în întîrziere dacă nu a determinat prestaţia într-un termen rezonabil de la momentul în care măcar una dintre părţi i-a cerut să determine prestaţia.

16.În cazul în care prestaţia trebuie determinată de o partea a contractului aceasta va răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutarea acestei obligaţii în conformitate cu regulile stipulate în contract iar în lipsa unor asemenea reguli în conformitate cu regulile din partea generală (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele).

17.Terţul nu răspunde faţă de părţile contractului în cazul în care tergiversează determinarea prestaţie sau refuză să o determine cu excepţia cazului în care terţul, în temeiul unui contract sau în temeiul unui act juridic unilateral are, faţă de una sau ambele părţi ale contractului obligaţia de a determina prestaţia.

Articolul 677. Determinarea contraprestaţiei

Dacă întinderea contraprestaţiei nu este determinată, în caz de dubiu determinarea se face de partea care pretinde contraprestaţia. Dispoziţia art.676 alin.(4) se aplică în modul corespunzător.

1. Prevederile acestuia articol se aplică contractelor sinalagmatice adică contractelor în care obligaţiile ce revin părţilor sînt reciproce şi între aceste obligaţii reciproce există o interdependenţă (vezi comentariul la art. 666). Această dispoziţie se aplică cazurilor în care deşi nu sînt determinate prestaţiile ambelor părţi sau modul de determinare a acestora contractul rămîne totuşi valabil (vezi comentariul la art. 206 şi 512).

2. Scopul acestui articol este de a stabili care parte are dreptul să determine prestaţia corelativă în cazul în care există dubii în privinţa faptului care dintre părţi are această sarcină. Spre deosebire de articolul 676 care reglementează principiile în conformitate cu care se determină prestaţia.

3. În conformitate cu dispoziţiile acestuia articol în caz de dubii prestaţia corelativă urmează să fie determinată de către creditorul acestei prestaţii. Creditorul prestaţiei are obligaţia de a determina prestaţia corelativă în conformitate cu prevederile art. 676.

4. În cazul în care partea refuză, tergiversează sau din alt motiv nu determină prestaţia corelativă în termenul fixat în contract sau care rezultă din lege, uzanţe sau practicile stabilite între părţi prestaţia corelativă este determinată de către instanţa de judecată în conformitate cu prevederile articolului 676 (vezi comentariul). Dreptul de a depune cerere are partea care trebuie să execute prestaţia care are dreptul de a cere şi repararea prejudiciului cauzat prin nedeterminarea prestaţiei corelative.

5. Dreptul debitorului prestaţiei de a refuza executarea obligaţiei pînă la executarea obligaţiei corelative nu este atins (vezi comentariul la art. 705 şi 706).

Articolul 678. Aplicarea dispoziţiilor privind contractele altor obligaţii

Sub rezerva altor reglementări, dispoziţiile privind obligaţiile contractuale sînt aplicabile şi altor obligaţii patrimoniale în măsura în care, ţinîndu-se cont de natura obligaţiei, acest lucru este posibil.

1. Dispoziţiile cu privire la contracte se aplică şi obligaţiilor patrimoniale care i-au naştere în baza altor temeiuri (vezi comentariul la art. 514).

2. Pentru aplicarea dispoziţiilor cu privire la obligaţiile contractuale altor obligaţii patrimoniale este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii: (a) obligaţiile să fie de natură patrimonială; (b) să nu existe reglementări speciale care să excludă aplicarea dispoziţiile privind obligaţiile contractuale altor obligaţii patrimoniale sau să limiteze aplicarea acestor dispoziţii; (c) aplicarea dispoziţiilor cu privire la obligaţiile contractuale să nu contravină naturii acestor obligaţii.

Capitolul IIINCHEIEREA CONTRACTULUI

Articolul 679. Acordul asupra clauzelor esenţiale ale contractului

(1) Contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui esenţiale.

(2) Sînt esenţiale clauzele care sînt stabilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie realizat un acord.

(3) Prin contract se poate naşte obligaţia de a se încheia un contract. Forma stabilită pentru contract se aplică şi pentru antecontract.

1. Contractul reprezintă voinţa concordată a părţilor (vezi comentariul la art. 666). Procesul de realizare a acordului de voinţă a părţilor asupra clauzelor contractului se numeşte încheierea contractului. Această procedură se constituie, de regulă, din două etape interdependente: emiterea propunerii de a încheia contractul (oferta sau policitaţiunea) şi acceptarea acestei propuneri (acceptul) care iniţial apar separate dar care prin întilnirea lor, ajung a se reuni în ceea ce numim acordul de voinţă. Nu orice propunere de a încheia contractul este considerată o ofertă şi nici orice manifestarea a voinţei de a accepta oferta nu este considerată acceptare. Pentru a deveni obligatorii pentru cel care le-a emis atît propunerea de a încheia contractul cît şi consimţămîntul de a accepta această propunere trebuie să întrunească condiţiile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 681 şi 687). Persoana care a emis oferta se numeşte ofertant.

2. Deşi de regulă contractul se încheie în temeiul emiterii unei oferte şi acceptarea acesteia de către destinatarul ofertei totuşi existenţa lor nu este absolut obligatorie pentru încheierea unui contract. În cazul în care între părţi va exista un acord cu privire la condiţiile esenţiale ale unui contract părţile vor fi ţinute de acest acord chiar dacă va fi dificil sau imposibil de a stabili dacă a existat ofertă sau accept. Prezenţa unei oferte sau a unui accept, de regulă este greu de determinat în cazul

în care contractul este încheiat în rezultatul unor tratative dintre părţi. Spre deosebire de ofertă şi accept care sînt obligatorii pentru părţile toate propunerile şi răspunsurile la aceste făcute în cadrul tratativelor nu sînt obligatorii pentru participanţii la tratative. Pentru părţi vor apărea careva drepturi şi obligaţii de natură contractuală numai în cazul în care totalitatea acestor propuneri şi răspunsuri vor asigura existenţa unui acord al părţilor asupra tuturor condiţiilor esenţiale ale contractului negociat de către părţi. În acelaşi timp trebuie de menţionat faptul că participanţii la tratative sînt obligate să negocieze cu bună credinţă şi diligenţă în caz contrar partea care va fi considerată vinovată pentru faptul că nu a fost încheiat un contract va fi obligată să repare cheltuielile făcute de cealaltă parte în măsura în care era îndreptăţită să considere că va fi încheiat un contract (vezi comentariul la art. 515).

3. Contractul este încheiat între părţi din momentul în care se realizează un acord cu privire la condiţiile esenţiale ale contractului sau cu privire la condiţiile referitor la care trebuie să se realizeze un acord la insistenţa uneia dintre părţi, chiar dacă părţile nu au realizat un acord asupra tuturor condiţiilor necesare pentru realizarea contractului. Nu este relevant dacă lipsa acestor condiţii se datorează faptului că părţile la momentul încheierii contractului nu au cunoscut necesitatea acestor condiţii sau în mod deliberat au prevăzut determinare ulterioară a condiţiilor de către părţi sau de către terţi. În cazul în care părţile au prevăzut că unele condiţii vor fi determinate ulterior de către părţi sau de către terţi şi nu există o declaraţie expresă despre încheierea contractului în lipsa acestor condiţii, contractul se va considera încheiat dacă intenţia părţilor de a fi legate prin realizarea acordului asupra celorlalte condiţii poate fi dedusă din circumstanţele cazului. Spre exemplu contractul se va considera încheiat dacă condiţiile care urmează să fie determinate ulterior nu sînt esenţiale, dacă condiţiile sînt de aşa natură încît acordul asupra lor poate fi atins doar ulterior sau dacă contractul a fost executat parţial.

4. În cazul în care pentru încheierea contractului o parte cere realizarea acordului de voinţă asupra unei condiţii chiar şi nesemnificative acordul de voinţă nu se va considera realizat înainte de atingerea acordului cu privire la condiţia asupra căreia insistă una din părţi. Important de menţionat că pentru ca cererea unei părţi privind atingerea acordului cu privire la o anumită condiţie să devină obligatorie la încheierea contractului este necesar ca partea să insiste asupra obligativităţii acestei condiţii. Nu este suficient ca partea doar să înainteze această condiţii ci trebuie să-şi manifeste în mod neîndoielnic voinţa de a condiţiona încheierea contractului de acordul asupra acestei condiţii.

5. În conformitate cu principiul consensualismului pentru încheierea contractului nu este necesar respectarea anumitor formalităţi. În cazurile în care însă acordul de voinţă trebuie să fie însoţit de respectarea anumitor formalităţi, spre exemplu trebuie să fie însoţit de remiterea materială a lucrului, contractul se va considera încheiat numai dacă întîlnirea ofertei cu acceptarea se realizează cu împlinirea condiţiilor suplimentare.

6. Contractul se consideră încheiat în momentul în care părţile au realizat un acord de voinţă cu privire la toate clauzele esenţiale ale contractului. Se consideră esenţiale acele clauze fără de care contractul nu se consideră încheiate. Nu are

nici o importanţă faptul dacă clauzele sînt considerate esenţiale în temeiul legii sau în temeiul voinţei oricărei părţi sau aceasta rezultă din natura contractului.

7. De clauzele esenţiale ale contractului trebuie deosebite clauzele obişnuite şi clauzele întîmplătoare. Sînt considerate obişnuite acele clauze ale contractului prezentă sau lipsa cărora nu afectează faptul încheierii contractului. Clauzele obişnuite se consideră incluse în contract în momentul în care părţile au realizat un acord cu privire la clauzele esenţiale cu condiţia că nici una dintre părţi nu a declarat că trebuie de realizat un acord cu privire la clauzele obişnuite. În ultimul caz clauzele obişnuite devin clauze esenţiale. Clauzele întîmlătoare de asemenea nu influenţează faptul încheierii contractului. Dar spre deosebire de clauzele obişnuite acestea nu devin clauze contractuale dacă nu sînt incluse în contact la voinţa părţilor. Totalitatea clauzelor esenţiale, obişnuite şi înîmplătoare constituie conţinutul contactului.

8. În alineatul trei este reglementată în mod expres problema care înaintea adoptării codului civil se discuta în teorie – problema antecontractului. În conformitate cu această dispoziţie antecontractul este acel contract prin care două sau mai multe persoane se obligă reciproc sau doar o parte se obligă faţă de cealaltă parte să încheie un contract. Forma antecontractului este determinată de forma stabilită de lege pentru contractul pe care s-au obligat să-l încheie ambele sau una din părţile antecontactului. Spre exemplu dacă părţile se obligă să închei un contract de vînzare-cumpărare a unui imobil antecontractul trebuie autentificat notarial. În cazul în care nu se respectă condiţiile privind forma antecontractului vor surveni consecinţele care sînt stipulate de lege pentru nerespectarea condiţiilor privind forma contractului la încheierea căruia s-au obligat părţile antecontractului. Trebuie de menţionat faptul că părţile antecontractului pot stabili condiţii mai dure faţă de forma antecontractului decît cele stipulate prin lege. În acest caz nerespectarea condiţiilor privind forma stabilită de părţi va atrage consecinţele stabilite de lege pentru nerespecatarea acestor condiţii.

9. Nu vor fi obligatorii în schimb la încheierea antecontactului respectarea altor formalităţi stabilite pentru contractul pe care părţile s-au obligat să-l încheie. Astfel antecontractul privind contractul de vînzare-cumpărare al unui imobil nu trebuie înregistrat la cadastrul bunurilor imobile. Lipsa unei norme care ar stipula obligativitatea respectării acestor condiţii se explică prin faptul că antecotnractul nu produce efectele juridice pe care le produce contractul la încheierea căruia sau obligat părţile.

10. Nu trebuie de confundat antecontractul sau promisiunea de a contracta, un act juridic bilateral, care la rîndul său poate fi sinalagmatic sau unilateral, cu promisiunea unilaterală de a încheia un contract, act juridic unilateral. Pentru promisiunea unilaterală nu este obligatorie forma stabilită pentru actul juridic pe care promitentul s-a obligat să-l încheie (vezi comentariul la art. 208 alin. (6).

Articolul 680. Forma contractului1

1 Prin includerea acestei norme care a fost preluată de la rusi noi ne-am aventurat in discutia cu privire la diferenţa dintre nulitatea contractului şi inexistenţa acestuia. Această distincţie in literatura este considerată fără sens.

Dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă.

1. Cu privire la forma contractului, act juridic bilaterale sau multilateral, se aplică regulile cu privire la forma actului juridic (vezi comentariul la art. 208 – 213).

2. Manifestarea de voinţă a părţilor va fi nulă de drept şi nu va produce nici un efect juridic în cazul în care legislaţia stabileşte condiţii de formă pentru valabilitatea actului juridic şi aceste condiţii nu au fost respectate. Pentru survenirea nulităţii este necesară să fie întrunite cumulativ două condiţii: (a) legea sau părţile să stabilească drept condiţie a valabilităţii contractului obligativitatea unei anumite forme. Deşi nu este expres stipulat trebuie de admis că cerinţe cu privire la forma contractului pot fi stabilite şi prin uzanţe sau prin practicile stabilite între părţi; (b) nerespecatarea formei să fie sancţionată cu nulitate. Deci în cazul în care legea, uzanţele sau practica stabilită între părţi sau voinţa părţilor nu stabilesc o anumită formă părţile sînt în drept să încheie contractul în orice formă, inclusiv verbală. Dar chiar şi în cazul în care sînt stabilite condiţii cu privire la forma contractului părţile pot încheia contractul într-o altă formă fără a afecta valabilitatea contractului. Regula generală este că dacă părţile vor încheia contractul în condiţii de formă mai riguroase decît cele stabilite de lege, nerespectarea formei nu va fi sancţionată. Astfel dacă este stipulată obligativitatea unui simplu înscris părţile pot autentifica contractul notarial. Nerespectarea formei nu va afecta valabilitatea contractului nici în cazul în care forma nu este cerută pentru valabilitate. Spre exemplu în cazul în care nerespectarea formei este sancţionată cu imposibilitatea invocării probei cu martori pentru a dovedi contractul (vezi comentariul la art. 211). Cu privire la efectele nerespectării formei contractului trebuie de menţionat două reguli: (a) nererspectarea formei în cazul în care contractul trebuie autentificat notarial atrage nulitatea contractului în toate cazurile (vezi comentariul la art. 213); (b) nerespectaera cerinţelor privind întocmirea unui simplu înscris atrage nulitatea contractului numai în cazul în care un atare efect pentru cazul cînd nu sînt respectate condiţiile de formă este stipulat expres prin lege sau prin acordul părţilor.

3. . Sintagma contractul se consideră încheiat trebuie interpretată în sensul că nu se produc efecte juridice. Adică manifestarea de voinţă există dar această voinţă comună a părţilor nu produce efecte juridice.

4. În practica comercială, în special în cazul contractelor de o complexitate mare, destul de des părţile semnează „Acorduri preliminare”, „Memorandumuri”, „Scrisori de intenţie” si alte documente în care se includ condiţiile acordurilor atinse la o anumită etapă a negocierilor. În acelaşi timp părţile convin să semneze ulterior un document final. Valoarea juridică a acestui document final depinde de voinţa părţilor sau cel puţin a uneia dintre părţi. Regula generală este că semnarea unui document ulterior nu afectează contractul care deja s-a încheiat între părţi prin realizarea acordului asupra tuturor condiţiilor prevăzute de lege, uzanţe sau practica stabilită de părţi sau asupra cărora a insistat măcar una dintre părţi. Dacă însă ambele părţi sau măcar una din părţi condiţionează încheierea contractului prin semnarea unui document final, între părţi nu vor apărea relaţii contractuale

chiar dacă va exista acord cu privire la toate condiţiile contractului, inclusiv cele asupra cărora insistă măcar una dintre părţi.

Articolul 681. Oferta

(1) Ofertă de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei.

(2) Oferta produce efecte numai dacă a ajuns la destinatar înainte de a fi revocată.

(3) O propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o chemare la ofertă dacă această propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin acceptare.

(4) Oferta trebuie să fie fermă, univocă, serioasă şi completă.

1. În acest articol sînt stipulate condiţiile pe care trebuie să le întrunească propunerea de a încheia un contract pentru a fi considerată ofertă. Această normă are un rol fundamental pentru procesul încheierii contractului. În dependenţă de modul în care este interpretată această normă va depinde faptul dacă este încheiat un contact şi care este conţinutul acestui contract. Judecătorul care se pronunţă asupra fondului va determina de fiecare dată dacă o propunere privind încheierea unui contract conţine toate elementele pentru a fi considerată ofertă.

2. Pentru aceasta va trebui de făcut o distincţie între ofertă şi alte comunicări dintre părţi făcute în timpul negocierii unui contract. În alin. (1) sînt stipulate două condiţii la îndeplinirea cărora o propunere privind încheierea contractului este considerată ofertă:(a) propunerea să fie suficient definită pentru a permite încheierea contractului doare prin acceptarea acesteia; (b) să indice intenţia ofertantului de a fi legat prin ofertă în cazul acceptării acesteia. În cazul lipsei uneia dintre aceste două condiţii propunerea de a încheia un contract este doar o chemare la ofertă.

3. Propunerea de a încheie un contract se consideră suficient de definită în cazul în care toate condiţiile esenţiale ale viitorului contract (vezi comentariul la art. 679) se conţin în această propunere. Nu există o regulă generală pentru a arăta care condiţii exact trebuie să le întrunească propunerea de încheiere a contractului. Poate fi considerată oferă chiar şi propunerea în care nu este descrisă calitatea prestaţiei (vezi comentariul la art. 589), nu este determinat preţul (vezi comentariul la art. 756), nu este stabilit locul (vezi comentariul la art. 573) sau momentul (vezi comentariul la art. 575) executării. Deci dacă propunerea este sau nu suficient de definită se stabileşte în fiecare caz aparte ţinînd cont şi de voinţa părţilor şi de posibilitatea de stabili unele condiţii ale contractului în situaţia în care părţile nu le-au stabilit în contract.

4. Stabilirea intenţiei părţii de a fi legată prin acceptarea propunerii de a încheia un contract deseori este dificilă deoarece foarte rar în propunere se menţionează expres această intenţie. Sarcina de a stabile prezentă sau lipsa intenţiei revine instanţei de fond. Primul indiciu pentru calificarea unei propuneri drept ofertă

este modul în care este prezentată propunerea (definirea acesteia în calitate de „ofertă” sau în calitate de „scrisoare de intenţie”). Modul care este prezentă propunerea însă nu este decisiv. O mai mare importanţă o are conţinutul şi destinatarul propunerii. De regulă, propunerea mai detaliată poate fi mai uşor considerată drept ofertă decît propunerea emisă în termeni generali. De asemenea, propunerea adresată uneia sau mai multor persoane concrete mai degrabă este o ofertă pe cînd propunere adresată publicului larg mai degrabă nu este o ofertă.

5. Lipsa sau prezenţa intenţiei de a fi legat prin acceptarea propunerii este criteriul cu ajutorul căreia se face distincţie între oferta publică şi publicitate. Va fi considerată publicitate orice notificare a publicului larg despre intenţia unei persoane fizice sau juridice de a vinde anumite bunuri chiar dacă se indică cantitatea bunurilor, preţul acestora, termenul şi condiţiile de livrarea şi alte condiţii ale viitorului contract dacă cel care a plasata anunţul nu şi-a manifestat în mod expres voinţa de a fi legat prin acceptarea acestei propuneri sau dacă această intenţie nu poate fi dedusă cu certitudine din această notificare.

6. O propunerea poate să nu fie considerată ofertă chiar şi în cazul în care conţine toate condiţiile esenţiale ale contractului dacă include condiţia privind negocierea ulterioară a unor condiţii chiar dacă acestea sînt neesenţiale deoarece din această propunere nu rezultă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea propunerii. Propunerea privind încheierea contractului în care se prevede negocierea ulterioară a unor condiţii va fi totuşi considerată ofertă dacă din propunere rezultă cu certitudinea că prin propunerea privind negocierea ulterioară a condiţiilor nu se condiţionează încheierea contractului.

7. Oferta poate să fie expresă în cazul în care se face o invitaţia expresă de a încheia un contract sau tacită, în cazul în care poate fi dedusă din comportamentul ofertantului (spre exemplu: expunerea mărfii în vitrină cu indicarea preţului, plasarea unui distribuitor sau a unui automat într-un loc public, plasarea unui automobil pentru îmbarcare în staţie).

8. Deşi în alin. (1) este prevăzut că constituie ofertă numai propunerea adresată unui cerc determinat de persoane există posibilitatea de a considera drept ofertă şi propunerea adresată unui cerc nedeterminat de persoane. În contextul dreptului internaţional privat trebuie de ţinut cont de existenţa ţărilor în care oferta publică nu este admisă. În acest caz o propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane este considerată doar o chemare la ofertă. În Republica Moldova a fost acceptată o soluţie intermediară care a fost preluată din art. 14 la CIVM. Regula de bază în acest caz cere ca oferta să fie adresată uneia sau mai multor persoane, deci unui cerc de persoane determinat (alin. 1). În acelaşi timp în alin. (3) este stipulat că dacă persoana care a făcut unui cerc nedeterminat de persoane o propunere privind încheierea contractului îşi va manifesta în mod expres voinţa de a fi legată prin propunerea sa atunci această propunere va fi considerată ofertă. Modul de exprimare a voinţei nu este supus nici unor condiţii. Astfel se poate de indicat în propunere că aceasta este o ofertă publică, se poate inseră menţiunea că ofertantul se va considera legat de acceptarea propunerii de către orice persoană sau alte sintagme din care se poate cu certitudine deduce că cel care a făcut propunerea a intenţionat să fie legat prin acceptarea propunerii.

9. Chiar şi în cazul în care oferta a fost făcută unui cerc nedeterminat de persoane oferta nu se consideră făcută pentru orişice persoană în măsura în care calităţile

personale ale destinatarului ofertei sînt esenţiale pentru ofertant. În acest caz oferta se consideră adresată persoanelor care întrunesc calităţile care sînt esenţiale pentru ofertant. Spre exemplu oferta privind executarea anumitor lucrări care necesită calităţi deosebite se consideră adresată numai persoanelor care posedă calităţile necesare pentru efectuarea acestor lucrări. Numai acceptul parvenit din partea acestor persoane va atrage după sine încheierea contractului.

10.În alin. (2) este stipulat că oferta va produce efecte juridice numai în cazul în care va ajunge la destinatar înainte de a fi revocată (retractată). Această dispoziţie este similară celei din art. 15 al CIVM. Modul de expediere poate fi oricare – verbal, prin poştă sau alte mijloace de comunicare. Alegerea modului de expediere a ofertei depinde de voinţa ofertantului. Oferta se consideră că a ajuns la destinatar în cazul în care este comunicată oral destinatarului sau oricărei persoane care poate acţiona în numele destinatarului sau în cazul în care oferta este scrisă, dacă a ajuns la domiciliul sau sediul ofertantului sau la o altă adresă pentru comunicaţii a acestuia. Oferta nu trebuie să ajungă în mîna destinatarului. Este suficient să fie înmînată unui angajat al destinatarului, să fie plasată în cutia poştală a destinatarului sau să fie recepţionată prin faxul, telexul sau computerul destinatarului.

11.Momentul de cînd oferta produce efecte juridice are o importanţă deosebită pentru încheierea contractului. În primul rînd momentul de cînd oferta produce efecte juridice determină momentul de cînd oferta poate fi acceptată de către destinatar. Chiar dacă destinatarul ofertei a aflat despre existenţa ofertei el nu poate să accepte oferta atîta timp cît oferta nu a fost expediată destinatarului şi nu a ajuns la acesta (vezi comentariul la art. 200). În al doilea rînd pînă la momentul în care a produs efecte juridice oferta poate fi revocată (retractată) (vezi comentariul la art. 683). În al treilea rînd riscul denaturării conţinutului ofertei este suportat de ofertant. Adică dacă va exista o neconcordanţă între conţinutul ofertei emis de către ofertant şi conţinutul ofertei pe care a primit-o destinatarul ofertei ofertantul va suporta riscul acestei neconcordanţe. Spre exemplu dacă destinatarul ofertei va expedia mărfurile indicate în ofertă iar ofertantul de fapt a solicitat alte mărfuri toate cheltuielile legate de transportarea mărfurilor spre ofertant şi eventual spre destinatar vor fi suportate de către ofertant. De menţionat că în cazul în care vor exista divergenţe între propunerea expediată de ofertant şi propunerea recepţionată de către destinatarul ofertei contractul nu se va considera încheiat (vezi comentariul la art. 196 şi 666).

12.În alineatul patru este stabilit că propunerea de a încheia un contract pentru a fi considerată ofertă trebuie să fie fermă, univocă, serioasă şi completă.

(a) Propunerea este fermă în cazul în care este neîndoielnică şi prin acceptarea ei contractul se va considera încheiat. Nu va fi fermă spre exemplu propunerea de a vinde un lucru în cazul în care vînzătorul şi-a rezervat dreptul de a modifica preţul acestuia.

(b)Propunerea este univocă în cazul în care nu este susceptibilă de mai multe interpretări. Spre exemplu este echivocă expunerea mărfii în vitrină fără indicarea preţului, deoarece marfa respectivă ar putea fi un element de decor al vitrinei.

(c) Propunerea de a încheia un contract nu este serioasă în cazul în care a fost făcută în glumă, din curiozitatea sau în alt scop fără intenţia de a fi legat

prin acceptarea propunerii. Spre exemplu nu va fi considerată ofertă propunerea unei peroane de a vinde la un preţ derizoriu un cal de curse care nu a ocupat locul preconizat, făcută imediat după încheierea cursei.

(d)Oferta este completă în cazul în care conţine toate elementele necesare pentru încheierea contratului şi simpla acceptare a ofertei va duce la apariţia contractului.

Articolul 682. Valabilitatea ofertei

(1) Valabilitatea ofertei nu depinde de forma în care a fost făcută.(2) Oferta este valabilă, nulă sau anulabilă conform prevederilor aplicabile

actului juridic.

1. În acest articol este consfinţită libertatea formei ofertei. O ofertă va fi valabilă indiferent de forma în care a fost făcută chiar dacă pentru încheierea contractului pentru care a fost făcută oferta sînt stabilite anumite condiţii de formă. În condiţiile în care nu există cerinţe de formă oferta poate fi făcută în toate cazurile în orice formă, inclusiv verbal. Aceasta normă este în concordanţă du prevederile art. 208 alin. (6) care stipulează în mod expres că promisiunea de a încheia un act juridic nu trebuie să îmbrace forma stabilită pentru acel act. Nu va depinde valabilitatea ofertei nici de modul în care a fost făcută oferta – nemijlocit sau prin mijloace de comunicare.

2. Deşi valabilitatea ofertei nu depinde de forma stabilită de lege sau de părţi pentru contractul în scopul încheierii căruia a fost făcută oferta în cazul în care oferta va fi făcută în altă formă decît forma contractului, de regulă, vor surveni anumite consecinţe. Aceste consecinţe însă vor surveni nu pentru ofertă ci pentru contractul care va fi încheiat prin acceptarea ofertei respective. Aşa cum in acest caz contractul va fi încheiat fără respectarea condiţiilor de formă vor surveni consecinţele stabilite de lege pentru nerespectarea formei contractului respectiv (vezi comentariul la art. 211, 213 şi 680). Aceste consecinţe vor surveni chiar şi în cazul în care acceptul va fi făcut în forma stabilită de lege pentru contractul în scopul încheierii căruia a fost făcută oferta.

3. În alin. (2) este stipulat că condiţiile de valabilitate sau nulitate (absolută sau relativă) a ofertei se determină în conformitate cu regulile stabilite pentru actele juridice (vezi comentariul la art. 199 – 233). Aceasta este regula generală de la care pot exista excepţii. O excepţie este stipulată în alin. (1).

4. Prevederile alineatului (2) nu trebuie interpretată în sensul că oferta nu este un act juridic. Oferta este în mod indiscutabil un act juridic unilateral deoarece este o manifestarea de voinţă unilaterală care are drept scop naşterea, modificare sau stingerea unui raport juridic (vezi comentariul la art. 681). Actul juridic de asemenea reprezintă manifestarea de voinţă care are drept scop naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil (vezi comentariul la art. 195). Din aceasta rezultă că asupra ofertei se vor aplica nu numai normele din articolele 199 – 233 ci şi alte norme aplicabile actelor juridice, în măsura în care aceasta nu contravine reglementărilor speciale şi reglementările corespund caracterului unilateral al ofertei (vezi comentariul la art. 681 – 686).

5. La aplicarea acestui articol trebuie să se facă distincţie între valabilitatea sau nulitatea ofertei şi revocarea (retractarea) ofertei. În primul caz este vorba de condiţiile manifestării de voinţă a ofertantului şi este supusă analizei problema dacă această manifestare de voinţă întruneşte condiţiile necesare pentru a fi considerată o ofertă. Dacă se va stabili că manifestarea de voinţă nu întruneşte condiţiile necesare pentru a fi considerată ofertă problema revocării (retractării) ofertei nu se mai pune deoarece nu avem o ofertă. Dacă însă manifestarea de voinţă întruneşte condiţiile necesare pentru a fi considerată ofertă se poate pune şi problema dreptului de a revoca (retracta) oferta, problema momentului pînă cînd poate avea loc revocarea (retractare), efectele revocării (retractării) şi alte probleme ce ţin de revocarea (retractarea) ofertei.

Articolul 683. Revocarea ofertei

(1) O ofertă poate fi revocată cu excepţia cazului în care ea include un termen pentru acceptare sau a cazului în care este irevocabilă în alte temeiuri.

(2) Oferta, chiar şi irevocabilă, poate fi revocată dacă revocarea ajunge la destinatarul ofertei cel tîrziu concomitent cu oferta.

(3) Oferta primită de destinatar nu poate fi revocată în termenul de acceptare stabilit în ofertă sau, dacă acest termen nu este stabilit sau este nejustificat de mic, în termenul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor.

1. Problema dacă o ofertă poate sau nu poate fi revocată este una dintre cele mai controversate probleme în materia încheierii contractului. Diapazonul opiniilor variază începînd cu concepţia americană care prevede că oferta este, de regulă, revocabilă în orice moment, pînă la concepţia adoptată de unele ţări din sistemul de drept continental conform căreia oferta este irevocabilă. Codul civil, aparent, a adoptat concepţia caracterului revocabil al ofertei prin includerea acestei norme care practic reproduce art. 16 şi 17 ale Convenţiei de la Viena asupra contractelor de vînzare internaţională de mărfuri (CVIM).

2. Regula stipulată în alineatul 1 este că oferta poate fi revocată de către ofertant în toate cazurile în care nu există un text de lege care interzice revocarea ofertei. Revocarea se face prin declaraţie adresată destinatarului ofertei. Considerăm că nu este exclusă posibilitatea revocării ofertei prin acţiuni ale ofertantului în cazul în care comportamentul acestuia poate fi interpretat de către destinatarul ofertei în sensul că ofertantul o revocat oferta.

3. În lipsa unor reglementări speciale cu privire la momentul pînă la care ofertantul are dreptul să revoce oferta trebuie de considerat că acest drept există pînă în momentul în care acceptul s-a întîlnit cu oferta (vezi comentariul la art. 699). Soluţia aleasă de legiuitor este deosebită de soluţia acceptată de CVIM care limitează dreptul ofertantului de a revoca oferta pînă în momentul în care destinatarul ofertei a expediat acceptul.

4. În conformitate cu regula generală manifestarea de voinţă a persoanelor fizice şi juridice produce efecte juridice din momentul în care a fost exteriorizată. Pentru încheierea contractului însă legiuitorul a stipulat că manifestarea de voinţă produce efecte din momentul în care a ajuns la cealaltă parte. Astfel şi oferta (art. 681) şi acceptul (art. 687) şi declaraţia de revocare a ofertei (art. 683 alin. (2)) produc efecte juridice din momentul în care au ajuns la destinatar. Deci trebuie de considerat că oferta este considerată revocată din momentul în care la destinatarul ofertantul a ajuns declaraţia de revocare cu condiţia că la acel moment ofertantului nu-i parvenise acceptul. În cazul în care declaraţia de revocare a produs efecte juridice orice manifestare de voinţă a destinatarului ofertei nu va mai produce efecte juridice. Contractul nu se va considera încheiat chiar dacă declaraţia despre acceptare a fost expediată de către destinatarul ofertei în termen util.

5. În acest context, în cazul în care contractul se încheie în temeiul unui schimb de scrisori apare problema şi pentru ofertant cît şi pentru destinatarul ofertei de a cunoaşte dacă declaraţia despre revocarea ofertei a ajuns la destinatarul ofertei înainte ca acceptul să parvină ofertantului. Momentul parvenirii declaraţiei despre revocarea ofertei la destinatarul ofertei şi a acceptului la ofertant se va stabili de către instanţa de fond în dependenţă de circumstanţele fiecărui caz, în baza probelor prezentate de către părţi. Ofertantul trebuie să demonstreze că destinatarului ofertei i-a parvenit declaraţia de revocare şi data la care a parvenit iar destinatarul ofertei trebuie să demonstreze că acceptul a ajuns la ofertant înainte ca declaraţia despre revocarea acceptului să fi parvenit destinatarului ofertei.

6. La soluţionarea dreptului de a revoca oferta trebui de ţinut cont de faptul că în unele cazuri este posibil de acceptat oferta prin săvîrşirea unor acţiuni, spre exemplu expedierea bunurilor, fără a mai fi necesară trimiterea unei declaraţii despre acceptare ofertantului (vezi comentariul la art. 687). Deoarece în acest caz acceptul produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor respective (cu condiţia că oferta mai era valabilă la momentul săvîrşirii acţiunilor) ofertantul nu mai are dreptul să revoce oferta după săvîrşirea acţiunilor. Momentul în care ofertantul a aflat despre savîrşirea acţiunilor nu este relevant deoarece în acest caz acceptul a produs efecte juridice din momentul săvîrşirii acţiunilor.

7. În alineatul (1) sînt stipulate două excepţii de la regula generală a caracterului revocabil al ofertei: (a) cînd oferta include un termen pentru acceptare. Este vorba de situaţia în care ofertantul stabileşte în mod expres termenul în care poate fi acceptată oferta; (b) în alte cazuri cînd oferta este irevocabilă în baza altor temeiuri. Alt temei de irevocabilitate este spre exemplu cazul cînd oferta include în sine o menţine despre faptul că este irevocabilă. Această menţiune poate fi făcută în diferite moduri (spre exemplu – „aceasta este o ofertă fermă” sau „oferta va fi menţinută pînă la momentul primirii răspunsului”. Caracterul irevocabil al ofertei poate fi dedus şi din declaraţiile sau din comportamentul ofertantului (spre exemplu ofertantul declară că nu va mai face o ofertă similară pînă nu va primi răspuns de la destinatarul ofertei). În conformitate cu principiul bunei credinţe trebuie considerat că oferta este irevocabilă şi în cazul în care pentru destinatarul ofertei era rezonabil să considere oferta irevocabilă şi el a acţionat mizînd pe caracterul irevocabil al ofertei. Caracterul irevocabil al ofertei putea să fie indus

fie de comportamentul ofertantului fie de natura ofertei (spre exemplu oferta pentru acceptarea căreia sînt necesare investigaţii costisitoare). Acţiunile efectuate de destinatarul ofertei mizînd pe caracterul irevocabil al ofertei puteau consta, spre exemplu, în pregătirea pentru producerea unor bunuri, procurarea sau închirierea echipamentelor şi utilajelor dacă aceste acţiuni puteau fi considerate normale în activitatea comercială sau puteau fi în alt mod prevăzute de ofertant. Trebuie de menţionat că în acest caz nu este necesar ca în ofertă să fie indicat că oferta este irevocabilă sau caracterul irevocabil nu trebuie să rezulte din textul ofertei.

8. Alineatul (2) consacră libertatea ofertantului de a-şi modifica intenţia şi de a decide să nu mai încheie contractul sau să înlocuiască oferta iniţială cu o altă ofertă, indiferent de faptul dacă oferta iniţială trebuia să fie irevocabilă sau nu. Folosirea dreptului stipulat în acest alineat este condiţionată de informarea destinatarului ofertei despre schimbarea intenţiei ofertantului înainte sau în momentul în care acesta este informat despre oferta iniţială. Legiuitorul nu face diferenţă între retractarea (anularea) ofertei şi revocarea acesteia. Diferenţa constă în aceia că poate fi retractată (anulată ) doar o ofertă care încă nu a produs efecte juridice şi poate fi revocată numai oferta care a produs efecte juridice (vezi comentariul la art. 681). Această diferenţă este prevăzută de unele legislaţii naţionale sau convenţii internaţionale (vezi spre exemplu art. 15 şi 16 ale CIVM) şi trebuie de ţinut cont de ea în cazul raporturilor de drept privat internaţional.

9. În alineatul (3) este practic repetată prevederea alineatului (1) despre caracterul irevocabil al ofertei în cazul în care este stabilit un termen pentru acceptare şi concomitent se prevede că în fiecare caz ofertantul nu are dreptul să revoce oferta un termen minim necesar pentru ca destinatarul ofertei să poate accepta oferta şi pentru ca acceptul să ajungă la destinatar. Aceste prevederi ar putea fi interpretate în sensul că în toate cazurile oferta este irevocabilă pe durata unui termen minim necesar destinatarului ofertei pentru a evalua oferta, pentru a expedia acceptul şi pentru ca acceptul să ajungă la ofertant. Durata termenului în interiorul căruia ofertantul nu are dreptul să revoce o ofertă chiar şi revocabilă se stabileşte de către instanţă în dependenţă de circumstanţele cazului, uzanţe şi de practicile stabilite între părţi.

10.În scopul protecţiei destinatarului ofertei legiuitorul a stabilit în alineatul (3) că termenul în interiorul căruia ofertantul nu are dreptul să revoce oferta se va determina în dependenţă de circumstanţele cazului, de uzanţe şi de practicile stabilite între părţi şi în cazul în care ofertantul a stabilit destinatarul ofertei un termen nejustificat de mic. Trebuie de considerat că termenul este nejufistificat de mic în cazul în care este evident că destinatarul ofertei nu ar fi putut analiza oferta, emite expedia acceptul astfel încît acesta să ajungă la ofertant în termenul stabilit. Dacă termenul este sau nu nejustificat de mic se va stabile de către instanţă în fiecare caz aparte în dependenţă de circumstanţele cazului. Instanţa va şine cont de uzanţe şi de practicile stabilite între părţi.

Articolul 684. Oferta irevocabilă

O stipulare prin care o parte se obligă să intre într-un anumit contract cu o altă parte, la cererea acesteia, constituie ofertă irevocabilă.

Deşi prevede că clauza prin care o parte se obligă să intre într-un anumite contract cu altă parte la cererea acesteia constituie o ofertă irevocabilă scopul acestuia articol nu este de a echivala regimul juridic al ofertei şi al antecontractului (promisiunii de a contracta). Aceasta nu este posibil în condiţiile în care oferta este un act juridic unilateral şi deci reprezintă manifestarea de voinţă doar a unei persoane iar antecontractul este un act juridic bilateral şi reprezintă voinţa concordată a cel puţin două părţi, chiar şi în cazul în care doar una dintre părţi se obligă faţă de cealaltă să încheie un contract la cererea acesteia. Scopul acestuia articol este de a stabili că regulile cu privire la încheiere contractului prin întîlnirea ofertei cu acceptul se vor aplica şi în cazul în care contractul se încheie în temeiul unei promisiuni a unei părţi de a încheia contractul la cererea celeilalte părţi. Adică în acest caz se vor aplica regulile cu privire la revocarea ofertei irevocabile, cu privire la modul de acceptarea a ofertei, cu privire la soluţionarea situaţiilor în care acceptul va parveni cu întîrziere sau va conţine modificări sau completări, cu privire la momentul şi locul încheierii contractului şi alte reguli cu privire la încheierea contractului. Aplicarea acestor norme însă trebuie să se facă tinîndu-se cont de faptul că obligaţia de a încheia contractul a apărut în temeiul unui antecontract.

Articolul 685. Valabilitatea în caz de deces sau de pierdere a capacităţii de exerciţiu

Oferta nu îşi pierde valabilitatea prin decesul sau pierderea capacităţii de exerciţiu a unei părţi şi nici dacă una din părţi pierde dreptul de a încheia contracte ca rezultat al transmiterii patrimoniului ei în administrare unei alte persoane.

1. Scopul acestuia articol este de a consfinţi valabilitatea ofertei în situaţii în care ofertantul sau destinatarul ofertei nu mai este în viaţă sau nu mai dispune de capacitatea necesară pentru înaintarea ofertei. Această dispoziţie reproduce în mare parte dispoziţia din art. 200 alin. (3).

2. Acesta articol nu condiţionează valabilitatea ofertei sau a acceptului în cazul în care ofertantul sau destinatarul ofertei a decedat şi-a pierdut capacitate de exerciţiu sau dreptul de a încheia contracte din cauza transmiterii patrimoniului în administrarea unor terţi de faptul ca oferta sau acceptul să producă efecte juridice (vezi comentariul la art. 681). Deci în cazul survenirii acestor circumstanţe înainte ca oferta sau acceptul să ajungă la destinatar oferta sau acceptul vor rămîne valabile. Este necesar însă ca atît oferta cît şi acceptul să fie expediate de către ofertat, respectiv de către destinatarul ofertei.

3. Oferta sau acceptul nu îşi pierde valabilitatea nu numai în cazurile în care decesul ofertantului sau al destinatarului ofertei a fost constat fizic ci şi în cazurile în care decesul a fost declarat în ordinea stabilită de lege (vezi comentariul la art. 52). Cu atît mai mult nu-şi va pierde valabilitatea ofertei în cazul în care ofertantul sau destinatarul ofertei va fi declarat dispărut fără de veste (vezi comentariul la art.

49). Avînd în vedere însă termenii destul de lungi pentru declararea unei persoane decedate sau dispărute fără de veste şi termenii restrînşi de valabilitate a ofertelor asemenea cazuri sînt puţin probabile.

4. Prin pierderea capacităţii de exerciţiu al ofertantului sau al destinatarului ofertei în sensul acestui articol trebuie de înţeles toate situaţiile în care persoana nu dispune de capacitatea deplină de exerciţiu, deci atît declararea persoanei incapabile (vezi comentariul la art. 24) cît şi limitare capacităţii de exerciţiu (vezi comentariul la art. 25).

5. Valabilitatea ofertei sau a acceptului nu este afectată nici în cazul în care patrimoniul ofertantului sau al destinatarului ofertei a fost transmis în administrare fiduciară unui terţ. Această dispoziţie se aplică şi în cazul în care a fost transmis în administrare fiduciară nu întregul patrimoniu ci şi o fracţiune a acestuia sau chiar şi anumite bunuri. Temeiul transmiterii patrimoniului (încheierea unui contract de administrare fiduciară de către titularul patrimoniului sau transmiterea patrimoniului în administrare fiduciară în baza hotărîrii unui organ abilitat) nu este relevant pentru aplicarea dispoziţiilor acestuia articol.

6. Deşi oferta sau acceptul rămîn valabile în cazul decesul sau pierderii capacităţii de exerciţiu a uneia dintre părţi sau în cazul în care una din părţi pierde dreptul de a încheia contracte datorită transmiterii patrimoniului în administrare fiduciară, pentru procedura de încheiere a contractului survin anumite consecinţe. Astfel în cazul în care a decedat sau a fost declarat decedat destinatarul ofertei oferta poate fi acceptată de către moştenitorii acestuia sau de către executorul testamentar. În cazul în care destinatarul ofertei este declarat decedat pentru valabilitatea acceptării ofertei de către moştenitori sau executorul testamentar este necesar ca ofertantul să fie de bună credinţă. Dacă destinatarul ofertei a fost declarat incapabil oferta poate fi acceptată de către tutorele acestuia. Însă în cazul în care destinatarul a fost limitat în capacitatea de exerciţiu oferta poate fi acceptată doar de către destinatarul ofertei însă pentru ca acceptul să producă efecte juridice este necesar şi acordul curatorului. Momentul cînd se va exprima acordul curatorului nu este relevant, adică acordul poate fi exprimat pînă la expedierea acceptului sau după expedierea acestuia. De asemenea curatorul poate confirma acceptul şi după ce acesta va ajunge la ofertant (vezi comentariul la art. 202, 203 şi 204). În cazul în care ofertantul a fost declarat incapabil acceptul va produce efecte juridice dacă va fi expediat tutorelui său, cu excepţia cazului în care acceptul produce efecte juridice fără a fi necesară notificarea ofertantului . În cazul în care ofertantul a decedat acceptul produce efecte juridice dacă parvine executorului testamentar sau oricărui dintre moştenitori.

7. Deşi nu este stipulată expres nici o excepţie trebuie de considerat că decesul uneia dintre părţi va afecta valabilitatea ofertei sau a acceptului în cazul în care oferta respectiv acceptul au fost făcute datorită calităţilor personale ale destinatarului ofertei şi respectiv al ofertantului. În aceste caz ofertantul a intenţionat să încheie contractul doar cu persoanele cărora le-a făcut oferta şi nu cu succesorii acestora. Spre exemplu propunerea adresată unui cunoscut pianist de a susţine un concert nu va putea fi acceptată de către succesorii acestuia, chiar dacă aceştia sînt pianişti. Vor fi nule oferta şi acceptul şi în cazul în care prestaţia din contractul care urma să fie încheiat putea fi executată doar de ofertant respectiv de destinatar sau era destinată personal ofertantului, respectiv destinatarului ofertei.

Articolul 686. Caducitatea ofertei

Oferta devine caducă dacă nu a fost acceptată în termen sau dacă este respinsă.

1. Prin caducitatea ofertei trebuie de înţeles încetarea forţei juridice a acesteia în temeiul unor circumstanţe care au intervenit după ce oferta a produs efecte juridice. Oferta încetează de a produce efecte juridic independent de voinţa ofertantului sau a destinatarului ofertei, chiar dacă temeiul caducităţii ofertei este rezultatul voinţei uneia dintre părţi.

2. Dacă răspunsul destinatarului ofertei nu a parvenit ofertantului în termenul stabilit expres sau implicit oferta va deveni caducă la împlinirea termenului în care trebuia să fie acceptată, cu excepţia cazului în care, în condiţiile art. 692, contractul se va considera încheiat în pofida faptului că acceptul a parvenit ofertantului după expirarea termenului pentru acceptare.

3. În cazul în care oferta a fost respinsă de către destinatarul ofertei aceasta devine caducă din momentul în care răspunsul destinatarului ofertei a parvenit ofertantului. Scopul acestei prevederi este de a-l elibera pe ofertant înainte de împlinirea termenului de obligaţia pe care şi-a asumat-o prin ofertă.

4. Oferta poate fi respinsă în mod expres sau indirect (implicit). În mod expres oferta se respinge în cazul în care destinatarul ofertei face o declaraţie expresă în acest sens. În mod indirect oferta este respins atunci cînd lipseşte o declaraţie expresă dar din comportamentul sau declaraţiile destinatarului ofertei rezultă voinţa acestuia de a respinge oferta. În conformitate cu prevederile art. 691 oferta este considerată respinsă şi în cazul în care acceptul conţine modificări sau completări ale condiţiilor incluse în ofertă, cu excepţia cazului în care modificările sau completările sînt neesenţiale (vezi comentariul la art. 691 şi 693).

5. În cazul în cazul în care nu există o declaraţie expresă cu privire la respingerea ofertei declaraţiile sau comportamentul destinatarului ofertei numai atunci pot fi considerate drept respingere implicită a ofertei cînd aceste declaraţii sau comportament puteau justifica convingerea ofertantului că destinatarul ofertei nu va accepta oferta. Spre exemplu la propunerea de a procura un automobil destinatarul ofertei va declara că niciodată nu va procura un automobil de marca respectivă.

6. Respingerea ofertei va atrage caducitatea ofertei în toate cazurile indiferent de faptul dacă oferta este revocabilă sau irevocabilă şi indiferent de faptul dacă a expirat sau nu termenul de valabilitate a ofertei.

7. În cazul în care oferta a fost adresată mai multor persoane şi a fost respinsă doare de unele dintre aceste persoane oferta va deveni caducă numai pentru persoanele care au respins-o, cu excepţia cazului în care oferta putea fi acceptată doar de toate persoanele cărora le-a fost adresată. Condiţionarea acceptării ofertei de către toate persoanele cărora le-a fost adresată poată să rezulte din oferta sau din circumstanţele cazului.

8. În conformitate cu alin. (3) al art. 691 în cazul în care acceptul conţine modificări nesemnificative ale condiţiilor ofertei oferta se va considera respinsă şi, respectiv, caducă, numai în cazul în care ofertantul le respinge fără întîrziere nejustificată (vezi comentariul la art. 691). În acest caz oferta va devin caducă numai în momentul în care declaraţia ofertantului despre refuzul de a accepta modificările propuse de destinatarul ofertei va ajunge la acesta şi cu condiţia că declaraţia despre refuzul de a accepta modificările şi completările a fost expediat fără întîrziere nejustificată. Dacă însă răspunsul în care se conţin modificări sau completări neesenţiale a parvenit după expirarea termenului de valabilitate al ofertei ofertantul nu mai este obligat să respingă modificările sau completările deoarece oferta devenise caducă la momentul în care au parvenit.

Articolul 687. Acceptarea

(1) Constituie acceptare declaraţia destinatarului ofertei sau o altă acţiune care atestă consimţirea ofertei. Acceptarea produce efecte din momentul în care este recepţionată de ofertant.

(2) Dacă, în virtutea ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să-şi manifeste consimţămîntul prin săvîrşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului, acceptarea produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor.

1. Constituie acceptare manifestarea voinţei destinatarului ofertei adresată ofertantului prin care acesta îşi exprimă acordul de a accepta oferta. Pentru a putea accepta oferta este necesar ca aceasta să producă efecte juridice şi să corespundă cerinţelor stabilite de lege (vezi comentariul la art. 681).

2. O condiţie indispensabilă a unui răspuns la o ofertă este ca răspunsul să fie făcut cu referinţă la ofertă. Deci în cazul în care două părţi îşi vor expedia două propuneri în care sînt incluse condiţii ale contractului absolut identice şi care reflectă voinţa ambelor părţi de a încheia contractul acestea nu vor atrage după sine apariţia raporturilor contractuale deoarece este considerat accept numai acea manifestare a voinţei de încheiere a contractului care a fost făcută cu referinţă la ofertă. Nu este necesar ca declaraţia despre acceptarea ofertei să menţioneze că este un accept al unei oferte concrete. Este suficient ca din declaraţie să rezulte voinţa destinatarului ofertei de a fi legat prin această declaraţie de oferta care i-a fost comunicată.

3. Oferta poate fi acceptată atît printr-o declaraţie expresă privind acceptarea ofertei cît şi prin savîrşirea unor acţiuni sau inacţiuni care atestă acceptarea ofertei. Natura acestor acţiuni sau inacţiuni poate fi foarte variată. Spre exemplu expedierea mărfurilor sau achitarea preţului. Există o singură cerinţă: acţiunile destinatarului ofertei trebuie să atestă indubitabil voinţa acestuia de a accepta oferta necondiţionat (cu excepţia cazului în care anumite modificări nu afectează valabilitatea acceptului (vezi comentariul la art. 691 şi 693)).

4. Legislaţia nu stabileşte careva condiţii privind forma acceptului, deci destinatarul este liber să aleagă forma în care îşi va exprima voinţa de a accepta oferta, dacă altceva nu a stabilit ofertantul sau nu rezultă din uzanţe, din practicele stabilite

între ofertant şi destinatarul ofertei sau din circumstanţele cazului. Pentru forma acceptului se aplică, mutatis mutandis, regula stabilită pentru ofertă (vezi comentariul la art. 682).

5. În conformitate cu regula generală acceptul trebuie să fie necondiţionat adică să exprime voinţa de a accepta oferta fără a impune careva condiţii. Acceptul în care se conţin modificări sau completări la condiţiile care se conţin în ofertă va produce efecte juridice numai în cazurile în care aceasta rezultă din lege, uzanţe sau practicile stabilite între părţi (vezi comentariul la art. 691 şi 693).

6. Pentru a produce efecte juridice acceptarea trebuie să ajungă la ofertant. Alegerea acestui moment de către legiuitor este determinată de scopul atribuirii destinatarului ofertei a riscului pentru întîrzirea sau denaturarea acceptului deoarece el este cel care alege mijlocul de comunicare şi are posibilitatea de a lua măsuri ca acceptul să ajung în timp util şi fără denaturări.

7. Pentru a produce efect juridice nu este relevant momentul în care a fost expediat răspunsul destinatarului ofertei ci momentul în care acesta a parvenit ofertantului, cu excepţiile stabilite de lege (vezi comentariul la art. 692). Chiar şi în cazul în care oferta poate fi acceptată prin săvîrşirea unor acţiuni acceptul va produce efecte din momentul cînd ofertantul va fi notificat despre săvărşirea acţiunilor respective. Această concluzie rezultă din faptul că regula cu privire la momentul de cînd produce efecte juridice acceptarea este inserată imediat după regula care stipulează că acceptarea de face prin declaraţie sau printr-o altă acţiune care atestă acceptarea ofertei şi stipulează acelaşi moment al producerii efectelor juridice pentru ambele modalităţi de acceptare. Aceeaşi concluzie rezultă şi din alin. (2) care stabileşte că acceptarea ofertei prin săvîrşirea acţiunilor va produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor, fără a fi necesară notificarea ofertantului, în cazul în care aceasta (producerea efectelor) rezultă din ofertă, din practica stabilită între părţi sau din uzanţe. Per contrario în cazul în care oferta, uzanţele sau practica stabilită între părţi nu prevăd că acceptarea produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor se va aplica regula din alin. (1) care prevede că efectele se produc din momentul notificării ofertantului. Sarcina de a demonstra faptul notificării ofertantului despre acceptarea ofertei şi parvenirea în termen util a răspunsului cu privire la acceptarea ofertei revine destinatarului ofertei.

8. Pentru ca acceptul să producă efecte juridice nu are importanţă cine va notifica ofertantul despre acceptarea ofertei. Spre exemplu notificarea poate fi expediată la indicaţia destinatarului ofertei de către cărăuşul căruia i-au fost predate bunurile pentru transportare. Este important numai ca notificarea acceptării să se facă în numele destinatarului ofertei. Nu este relevant nici faptul dacă persoană terţă care notifică ofertantul despre acceptarea ofertei are împuterniciri să acţioneze din numele destinatarului ofertei. În cazul în care împuternicirile lipsesc eventualele probleme se vor soluţiona conform regulilor cu privire la reprezentare (vezi comentariul la art. 242 şi următoarele).

9. Termenul în interiorul căruia acceptul trebuie să parvină ofertantului se determină în conformitate cu prevederile articolelor 688 şi 689. Respectarea termenului stabilit sau care poate fi dedus este foarte importantă deoarece în caz contrar acceptul nu va produce efecte juridice, cu unele excepţii prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 691 şi 693).

10.Şi în cazul în care oferta poate fi acceptată doar prin declaraţii şi în cazul în care poate fi acceptată şi prin acţiuni destinatarul ofertei are dreptul să execute obligaţiile din contract chiar concomitent cu notificarea ofertantului despre acceptarea ofertei, dacă din ofertă, din lege, din uzanţe, din practica stabilită între părţi sau din circumstanţele cazului nu rezultă că obligaţia poate fi executată doar după expirarea unui termen de la momentul în care acceptul a ajuns la ofertant.

11.Legislaţia nu stipulează reguli cu privire la mijloacele de comunicare prin intermediul cărora destinatarul ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant despre acceptarea ofertei. Deci destinatarul este liber în alegerea mijloacelor de comunicare, dacă altceva nu rezultă din ofertă, din uzanţe sau din practica stabilită între părţi. Destinatarul ofertei trebuie, de asemenea, să ia în consideraţie mijlocul de comunicare pe care l-a folosit ofertantul. Însă chiar şi în cazul în care în ofertă este indicat mijlocul de comunicare, sau acesta rezultă din uzanţele sau practica stabilită între părţi destinatarul este în drept să folosească alt mijloc de comunicare. Cu condiţia însă ca în cazul în care determinarea termenului pentru acceptarea ofertei depinde de mijlocul de comunicare termenul să fie determinat în dependenţă de mijlocul de comunicare pe care trebuia să-l folosească destinatarul. Destinatarul ofertei nu va putea folosi totuşi alt mijloc de comunicare decît cel indicat de către ofertant, dacă ultimul va declara în mod expres că nu va accepta un răspuns expediat prin alte mijloace de comunicare.

12.Se consideră că acceptul a ajuns la destinatar în cazul în care este comunicat oral ofertantului sau oricărei persoane care poate acţiona în numele ofertantului sau, dacă voinţa de accepta oferta este exprimată în scris, în cazul în care a ajuns la domiciliul sau sediul ofertantului sau la o altă adresă pentru comunicaţii a acestuia. Acceptul nu trebuie să ajungă în mîna ofertantului. Este suficient să fie înmînat unui angajat al ofertantului, să fie plasată în cutia poştală a ofertantului sau să fie recepţionată prin faxul, telexul sau computerul ofertantului.

13.Deşi nu este prevăzut expres trebuie considerat că nici în cazul în care oferta poate fi acceptată prin tăcere sau prin inacţiune nu este necesară notificarea ofertantului pentru ca acceptul să producă efecte. În cazul în care oferta urmează să fie acceptată prin tăcere sau prin inacţiune pentru respingerea ofertei este necesar ca destinatarul ofertei să declare că respinge oferta sau să săvîrşească anumite acţiuni în termenul stabilit în ofertă sau care rezultă din uzanţe, din practica stabilită între părţi sau din circumstanţele cazului. din momentul cînd a expirat termenul în care destinatarul trebuia să răspundă sau să săvîrşească anumite acţiuni pentru a respinge oferta. nu este necesară notificarea ofertantului. Destinatarul ofertei are sarcina de a demonstra că a notificat ofertantul despre respingerea ofertei sau despre săvîrşirea acţiunilor prin care a fost respinsă oferta. În caz contrar este suficient să expire termenul fixat în ofertă, care rezultă din uzanţe sau din practica stabilită între părţi sau, în lipsa acestuia, un termen rezonabil care rezultă din circumstanţele cazului şi destinatarul ofertei să tacă sau se abţină de la săvîrşirea anumitor acţiuni şi contractul va fi încheiat. Notificarea ofertantului despre tăcere sau inacţiune este inutilă deoarece în cazul în care în termenul fixat sau care poate fi dedus nu a fost notificat despre respingere sau despre săvîrşirea acţiunilor el deja ştie că nu a fost respinsă oferta nici prin declaraţie nici prin acţiuni.

14.Stabilirea momentului din care acceptul a produs efecte juridice este foarte important deoarece de acest moment sînt legate un şir de consecinţe juridice:

(a) pînă în momentul în care acceptul nu a produs efecte juridice contractul nu este încheiat(vezi comentariul la art. 699);

(b)pînă în momentul în care acceptul nu a produs efecte juridice acesta poate fi revocat (retractat) sau modificat de către destinatarul ofertei;

(c) acceptul care parvine mai tîrziu decît termenul stabilit sau care poate fi dedus nu va mai produce efecte juridice, cu excepţiile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 692);

(d)destinatarul ofertei suportă riscul în cazul în care acceptul nu parvine în termen sau în cazul în care conţinutul acceptului este denaturat.

Articolul 688. Acceptarea ofertei fără termen

(1) Oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc. Această regulă se aplică şi în cazul în care oferta este făcută de la om la om (instantaneu) prin mijloace de telecomunicaţie.

(2) Oferta făcută unei persoane absente poate fi acceptată doar pînă în momentul în care ofertantul se poate aştepta, în condiţii normale, avînd în vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului.

1. Oferta făcută unei persoane cu care ofertantul comunică nemijlocit în momentul în care face oferta trebuie acceptată imediat, în caz contrar oferta devine caducă. Se echivalează cu oferta făcută unei persoane prezente oferta făcută unei persoane cu care ofertantul comunică nemijlocit în momentul în care face oferta prin intermediul mijloacelor de comunicare (prin telefon, videotelefon, etc.) şi deci şi această ofertă poate fi acceptată doar pe loc.

2. Deşi în textul articolului nu există nici o excepţie, această dispoziţie trebui interpretată prin prisma articolului 689. În consecinţa va rezulta că trebuie acceptată pe loc doar acea ofertă făcută verbal sau prin mijloace de comunicare în care nu este stabilit fie expres fie implicit un termen pentru acceptare.

3. În cazul în care ofertantul nu comunică nemijlocit cu destinatarul ofertei, fie nemijlocit fie prin intermediul mijloacelor de comunicare şi în ofertă nu a fost stipulat termenul în care acceptul trebuie să parvină ofertantului sau acest termen nu rezultă din ofertă, din lege, uzanţe sau practicile stabilite între părţi şi nici din circumstanţele în care a fost făcută oferta, se va considera că ofertantul este obligat să menţină oferta un termen care este necesar pentru ca acceptul să parvină ofertantului Durata termenului se determină în dependenţă de circumstanţele cazului, inclusiv în dependenţă de mijloacele de comunicare folosite de către ofertant. În cazul în care acceptul se va exprima prin tăcere sau prin inacţiuni, fără a fi necesară notificarea ofertantului, termenul pînă cînd trebuie să dureze tăcerea sau inacţiunile pentru a fi considerate accept se va determina în conformitate cu aceleaşi reguli.

4. Dispoziţiile alineatului doi nu trebuie interpretată în sensul că destinatarul ofertei trebui să expedieze acceptul prin aceleaşi mijloace de comunicare pe care le-a folosit ofertantul. Destinatarul ofertei este liber în alegerea mijloacelor de

comunicare cu excepţia cazului în care ofertantul va cere ca acceptul să fie expediat prin anumite mijloace de comunicare. Există opinii că chiar şi în cazul în care ofertantul va condiţiona valabilitatea acceptului de folosirea unui anumit mijloc de comunicare oferta ar putea fi acceptată şi prin intermediul altor mijloace de comunicare dacă cererea ofertantului este abuzivă. Însă dacă termenul în care acceptul trebuie să parvină ofertantului se determină în dependenţă de mijlocul de comunicare, termenul se va determina în toate cazurile luînd în consideraţie mijlocul de comunicare folosit de ofertant.

Articolul 689. Acceptarea ofertei cu termen

Dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, acceptarea poate fi făcută doar în termen.

1. În cazul în care în ofertă este stabilit termenul pentru acceptarea ofertei destinatarul ofertei este obligat să expedieze acceptul astfel încît acesta să parvină ofertantului în interiorul termenului stipulat în ofertă. Deci importanţă juridică are nu data expedierii acceptului ci data cînt acesta va parveni ofertantului. În cazul în care acceptul parvine după expirarea termenului stabilit expres sau implicit, acesta va constitui o nouă ofertă (vezi comentariul la art. 691). Totuşi în condiţiile prevăzute de art. 692 un răspuns al destinatarului ofertei care parvine ofertantului după expirarea termenului poate deveni accept.

2. Ofertantul poate stabili un termen pentru acceptarea ofertei nu numai în mod expres ci şi implicit. Trebuie de considerat că un termen a fost stipulat în mod implicit şi în cazul în care reieşind din circumstanţele cazului oferta chiar şi făcută unei persoane prezente nu putea fi acceptată imediat. Spre exemplu sînt necesare investigaţii îndelungate pentru analizarea ofertei sau oferta conţine multe condiţii. În acest caz se va prezuma că ofertantul a acordat un termen pentru acceptarea ofertei chiar şi în cazul în care în ofertă nu se conţine un termen.

Articolul 690. Începutul curgerii termenului pentru acceptarea ofertei

Termenul pentru acceptarea ofertei stabilit de ofertant printr-o telegramă sau scrisoare începe să curgă de la data la care telegrama a fost înmînată spre expediere sau de la data menţionată în scrisoare sau, dacă o astfel de dată lipseşte, de la data de pe plic. Termenul pentru acceptarea ofertei stabilit prin mijloace de comunicare instantanee începe să curgă de la data la care oferta parvine destinatarului.

1. Dispoziţiile acestuia articol se aplică în cazul în care nu este stabilită data la care acceptul trebuie să parvină ofertantului ci a fost stabilită în mod expres sau implicit o perioadă de timp în interiorul căreia acceptul trebuie să parvină ofertantului. A doua condiţie pentru aplicarea acestor dispoziţie este lipsa unui

acord între părţi sau indicaţia ofertantului cu privire la un alt mod de calculare a termenului în care acceptul trebui să parvină ofertantului.

2. În cazul în care în scrisoare este menţionată data întocmirii scrisorii şi această data diferă de data indicată pe plic data la care acceptul trebuie să ajungă la ofertant se va determina în dependenţă de data menţionată pe scrisoare şi nu în dependenţă de data indicată pe plic. Această soluţie se explică prin faptul că atît destinatarul ofertei cît şi ofertantul dispun de textul scrisorii pe cînd plicul ar putea să se afle doar la destinatarul ofertei şi aceasta cu condiţia că ultimul l-a păstrat, fapt care nu este prea des întîlnit. Deşi în acest articol nu se prevede nici o excepţie considerăm totuşi că chiar şi în cazul în care în scrisoare este indicată data întocmirii acesteia termenul pentru acceptarea ofertei va trebui calculat în dependenţă de data indicată pe plic în cazul în care calcularea termenului în dependenţă de data din scrisoare ar fi nerezonabilă şi neechitabilă. Astfel în cazul în care termenul calculat în dependenţă de data indicată în scrisoare ar fi expirat la momentul expedierii scrisorii este evident că termenul nu poate fi calculat de la data indicată în scrisoare. Şi în cazul în care scrisoare este expediată cu o întîrziere nejustificat de mare de la data întocmirii nu este rezonabil de a calcula termenul de la data indicată în scrisoare dacă termenul obţinut este cu mult mai mic decît termenul pe care l-ar fi avut la dispoziţie destinatarul ofertei în cazul în care scrisoare ar fi fost expediată într-un termen rezonabil de la data întocmirii. De asemenea nu este rezonabil de a calcula termenul de la data indicată în scrisoare în cazul în care această dată este ulterioară datei indicate pe plic şi nu este evidentă intenţia ofertantului de a acorda un termen mai mare pentru acceptarea ofertei prin indicarea acestei date.

3. În cazul în care ofertantul comunică nemijlocit cu destinatarul ofertei oferta parvine destinatarului anume în acel moment şi este justificată regula instituită în acest articol de a calcula data la care acceptul trebuie să parvină ofertantului de la data la care a parvenit oferta. Deci în cazul în care oferta este comunicată nemijlocit termenul începe să curgă mai tîrziu decît în cazul în care oferta este transmisă prin poştă sau alte mijloace de comunicare care nu asigură comunicarea instantanee între ofertant şi destinatarul ofertei. În al doilea caz termenul începe să curgă înainte de data la care destinatarul ofertei a luat cunoştinţă de ofertă. De acest fapt trebuie să se ţină cont în cazul în care termenul de valabilitate a ofertei se va determina în dependenţă de circumstanţele cazului. Astfel în cazul în care nu este stabilită expres perioada de timp în care acceptul trebuie să parvină ofertantului la determinarea acestei perioade se va ţine cont de faptul că în cazul în care oferta este expediată prin poştă parvine destinatarului ofertei mai tîrziu decît oferta comunicată nemijlocit (vezi comentariul la art. 688). În acest caz va trebuie să i se acorde destinatarului ofertei un termen mai lung pentru acceptarea ofertei.

4. Prin dispoziţiile acestui articol se stabileşte doar momentul de la care începe calcularea termenului. Pentru a determina data la care acceptul trebuie să parvină ofertantului termenul se calculează în conformitate cu regulile stabilite în articolele 259 – 266. Regula de bază constă în faptul că zilele de odihnă nu se exclud la calcularea termenului. Dacă însă acceptul nu poate fi înmînat ofertantului datorită faptului că la domiciliul sau sediul ofertantului în ultima zi a

termenului este o zi de odihnă termenul se va prelungi pînă la următoarea zi lucrătore (vezi comentariul la art. 265).

Articolul 691. Acceptarea tardivă sau cu modificări

(1) Acceptarea tardivă a ofertei este considerată o nouă ofertă.(2) Acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei este considerată o

nouă ofertă şi o respingere a ofertei originale. (3) Răspunsul prin care se acceptă oferta şi care prezintă condiţii adiţionale

sau condiţii diferite ce nu afectează material condiţiile ofertei constituie o acceptare dacă ofertantul nu le respinge fără întîrziere nejustificată. Dacă ofertantul nu obiectează, contractul se încheie în condiţiile ofertei, cu modificările care se conţin în acceptare.

1. Cu excepţia cazului în care oferta trebuie să fie acceptată de loc (vezi comentariul la art. 688) destinatarul ofertei o poate accepta în termenul stabilit în oferta sau, în lipsa acestuia, în termenul care rezultă din lege, uzanţe, practicile stabilite între părţi sau din circumstanţele cazului. În cazul în care aceste termen va fi omis şi răspunsul nu a parvenit ofertantului oferta devine caducă (vezi comentariul la art. 686) indiferent de faptul dacă a fost răspunsul destinatarului ofertei a fost expediat în termen util sau nu şi indiferente de faptul dacă întîrzierea răspunsului îi este imputabilă destinatarului ofertei sau nu. Două excepţii de la această regulă sînt stabilite în art. 692.

2. Răspunsul destinatarului ofertei care a fost destinat să constituie accept, dar care a ajuns cu întîrziere la ofertant, dacă nu se întrunesc condiţiile articolului 692 va fi considerat o respingere a ofertei şi, în conformitate cu prevederile alineatului întîi, o nouă ofertă. Dispoziţia alineatului întîi are caracter dispozitiv fapt ce permite părţilor să prevadă altceva. Şi deci răspunsul destinatarului ofertei care parvine cu întîrziere ofertantului va fi considerat o nouă ofertă numai în cazul în care destinatarul ofertei nu a stipulat altceva în răspunsul său sau altceva nu rezultă din acordurile sau practicile stabilite între părţi.

3. În alin. (2) se stabileşte regula generală cu privire la conţinutul acceptului. Pentru a produce efecte juridice răspunsul la ofertă trebuie să fie o reproducţie fidelă a ofertei şi să nu includă completări sau modificări a condiţiilor ofertei sau să nu pună încheierea contractului în dependenţă de anumite condiţii. În caz contrar răspunsul destinatarului ofertei este considerat o respingere a ofertei şi în acelaşi timp o nouă ofertă , cu excepţiile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 692 şi 693). Este important de menţionat că va fi considerat o respingere a ofertei şi o nouă ofertă numai acel răspuns care a avut scopul de a servi accept. În cazul în care răspunsul doar solicită anumite informaţii sau se formulează posibilitatea de a introduce modificări în condiţiile ofertei acest răspuns nu poate fi considerat drept respingere a ofertei şi o nouă ofertă. Acest răspuns doar are scopul de a determina dacă ofertantul este pregătit să negocieze sau să accepte modificarea condiţiilor ofertei şi nu afectează posibilitatea acceptării ulterioare a ofertei. Importanţa acestei distincţii constă în faptul că în cazul în care oferta a fost respinsă aceasta devine caducă (vezi comentariul la art. 686) şi nu mai poate fi

acceptată de către destinatarul ofertei chiar dacă acesta este de acord ulterior cu toate condiţiile ofertei şi nu a expirat termenul pentru acceptarea ofertei.

4. Trebuie de menţionat că deşi în alineatele (1) şi (2) sînt folosite sintagmele „acceptarea tardivă” şi „acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei” atît răspunsul venit cu întîrziere cît şi răspunsul în care se conţin modificări şi completări ale condiţiilor ofertei nu sînt un accept. Aceasta este evident chiar din aceste alineate care stipulează în mod expres că şi într-un caz şi în altul sîntem în prezenţa unor noi oferte şi nu în prezenţa unui accept.

5. Alineatul trei are scopul de a facilita încheierea contractului în situaţia în care răspunsul destinatarului ofertei conţine divergenţe în raport cu conţinutul ofertei dar aceste divergenţe nu modifică semnificativ conţinutul ofertei. În acest caz reieşind din interesele circuitului civil nu este raţional de a refuza să recunoaştem acceptul în condiţiile în care este mare verosimilitatea că ofertantul ar fi acceptat modificările sau completările dacă ar fi ştiut de acestea. Modificarea condiţiilor ofertei poate consta fie în introducerea unor condiţii suplimentare faţă de condiţiile care se conţin în ofertă, fie în modificarea condiţiilor care se conţin în ofertă. Şi întru-un caz şi în altul pentru ca răspunsul să fie considerat accept este necesar ca modificările şi completările să nu fie esenţiale. Faptul dacă modificările sau completările sînt esenţiale sau nu se stabileşte în fiecare caz aparte ţinînd cont de prevederile ofertei, de legislaţie, uzanţe sau de practica stabilită între părţi precum şi de circumstanţele cazului. De regulă, dar nu obligatoriu, sînt modificări sau completări esenţiale acelea care se referă la condiţiile esenţiale, spre exemplu, modificarea sau completarea condiţiilor cu privire la obiectul contractului, cu privire la preţ şi la modul de achitare a acestuia, cu privire la locul şi la modul de executare a obligaţiilor, cu privire la răspunderea părţilor sau cu privire la modul de soluţionare a litigiilor dintre părţi. În orice caz va fi considerată esenţială acea condiţie pe care a menţionat-o în mod expres ofertantul chiar dacă reieşind din legislaţie, uzanţe sau practica stabilită între părţi sau din circumstanţele cazului această condiţie nu ar fi trebuit să fie considerată esenţială.

6. În condiţiile în care răspunsul la ofertă conţine divergenţe neesenţiale dar ofertantul nu doreşte să accepte aceste modificări sau completări el trebuie să le respingă. Respingerea se face printr-o declaraţie adresată destinatarului ofertei. Pentru a produce efecte declaraţia trebuie expediată într-un termen cît mai scurt. Durata termenului în interiorul căruia ofertantul poate respinge modificările sau completările incluse în răspunsul destinatarului ofertei se determină în fiecare caz aparte ţinînd cont de legislaţie, uzanţe, practica stabilită între părţi şi de circumstanţele cazului. Pentru determinarea termenului în interiorul căruia ofertantul trebuie să obiecteze, precum şi pentru determinarea modului de comunicare se aplică mutatis mutandis regulile respective aplicabile acceptului (vezi comentariul la art. 687). Destinatarul ofertei nu are dreptul să indice un termen în interiorul căruia ofertantul ar putea accepta sau respinge modificările sau completările aduse ofertei.

7. Declaraţia despre respingerea modificărilor sau completărilor va evita încheierea contactului dacă a fost expediată fără întîrziere nejustificată. În cazul în care declaraţia despre respingerea modificărilor sau completărilor a fost expediată într-un termen util dar va parveni cu întîrziere sau cu denaturări la destinatarul

ofertei riscul rămîne al ofertantului. Ofertantul va fi obligat să repare prejudiciul cauzat destinatarului ofertei prin faptul că acesta nu a fost notificat în timp util despre respingerea modificărilor şi completărilor. Contractul însă nu va fi încheiat deoarece ofertantul şi-a manifestat voinţa de a nu accepta oferta care conţine modificări şi completări. Această soluţie intervine deoarece nu există o normă care ar stipula că declaraţia de respingere a modificărilor şi completărilor va produce efecte juridice din momentul în care va ajunge la destinatarul ofertei.

8. În cazul în care ofertantul nu a respins răspunsul care conţine modificări şi completări sau l-a respins după expirarea termenului în care ar fi putut să-l respingă răspunsul cu modificări şi completări se va considera drept accept şi contractul se va considera încheiat în condiţiile care se conţineau în ofertă cu modificările şi completările incluse de destinatarul ofertei.

9. În cazul în care ofertantul respinge doar o parte din modificările sau completările propuse de destinatarul ofertei pentru destinatarul ofertei se vor aplica regulile stabilite în acest articol. Adică el va putea să tacă şi atunci contractul se va considera încheiat în condiţiile ofertei plus modificările şi completările propuse de destinatarul ofertei, mai puţin cele care au fost respinse de către ofertant. Nu există nici o normă şi nici un raţionament care l-ar împiedica pe ofertant în cazul în care respinge o parte din modificările şi completările neesenţiale propuse de destinatarul ofertei să includă şi alte modificări sau completări care de asemenea nu vor modifica esenţial condiţiile ofertei. În cazul în care destinatarul ofertei nu este de acord cu modificările sau completările propuse de ofertant el trebuie să le respingă în condiţiile stabilite pentru ofertant. Dacă modificările sau completările nu sînt respinse contractul se consideră încheiat în condiţiile indicate în alin. (3).

Articolul 692. Valabilitatea acceptării tardive

(1) Acceptarea tardivă produce efecte dacă ofertantul comunică neîntîrziat acceptantului că el consideră acceptul parvenit în termen.

(2) Dacă acceptarea ofertei parvine cu întîrziere ofertantului şi dacă din acceptare reiese că a fost expediată la timp, aceasta este considerată tardivă numai dacă ofertantul comunică imediat celeilalte părţi faptul întîrzierii.

1. În acest articol sînt stipulate două excepţii de la prevederile art. 691 alin. (1) unde se stipulează că răspunsul destinatarului ofertei care a sosit după expirarea termenului de valabilitate a ofertei este considerat drept respingere a ofertei şi drept o nouă ofertă. Aceste două excepţii stabilesc condiţiile în care contractul va fi încheiat chiar şi în cazul în care răspunsul destinatarului ofertei a sosit după expirarea termenului de valabilitate a ofertei.

2. Alineatul (1) reglementează situaţia în care răspunsul destinatarului ofertei a fost expediat cu întîrziere sau situaţia în care ofertantul nu poate stabili data la care a fost expediat răspunsul, chiar dacă răspunsul destinatarului a fost expediat în termen util. În alineatul doi este reglementată situaţia în care răspunsul a fost expediat în termen util dar din motive care nu depind de destinatarul ofertei nu a parvenit ofertantului în termenul de valabilitate a ofertei. Spre exemplu în cazul în care reieşind din data indicată de pe plic este evident că dacă poşta ar fi

respectat termenul obişnuit de expediere a scrisorilor răspunsul ar fi parvenit în termen util ofertantului. Diferenţa dintre prima şi a doua situaţie constă în faptul că în primul caz întîrzierea î-i este imputabilă destinatarului iar în al doilea caz nu. Datorită acestei diferenţe este justificată soluţionarea diferită a acestor situaţii de către legiuitor. În primul caz pentru ca răspunsul să fie considerat drept accept şi contractul să fie încheiat este necesară acţiunea ofertantului, care trebuie să trimită într-un termen cît mai scurt posibil o notificare destinatarului ofertei despre faptul că răspunsul este acceptat şi contractul este încheiat. Termenul în care ofertantul trebuie să notifice destinatarul ofertei despre acceptarea răspunsului întîrziat se determină în fiecare caz aparte reieşind din legislaţie, uzanţe, din practica stabilită între părţi şi din circumstanţele cazului. În al doilea caz pentru ca răspunsul să fie considerat întîrziat este necesar ca ofertantul să trimită destinatarului ofertei într-un termen cît mai scurt posibil o notificare despre faptul că răspunsul deşi trimis în termen util a parvenit ofertantului după expirarea termenului de valabilitate a ofertei. Deci în primul caz pentru încheierea contractului este necesară acţiunea ofertantului iar în al doilea caz – tăcerea.

3. Notificarea ofertantului privind acceptarea răspunsului destinatarului ofertei parvenit după expirarea termenului de valabilitate a ofertei nu trebuie de confundat cu acceptarea ofertei destinatarului ofertei în condiţiile în care răspunsul destinatarului ofertei este considerat drept respingere a ofertei iniţiale şi înaintarea unei noi oferte. În cazul acceptării fie prin acţiuni fie prin inacţiuni a unui răspuns întîrziat al destinatarului ofertei ofertantul parcă ar prelungi termenul de valabilitate a ofertei. Deci răspunsul destinatarului ofertei va produce efecte din momentul parvenirii ofertantului. În cazul în care răspunsul întîrziat este considerat o nouă ofertă acceptarea acesteia va produce efecte din momentul în care acceptul ofertantului iniţial va parveni destinatarului ofertei iniţiale. În acest caz nu numai momentul ci şi locul încheiereii contractului ar fi altul (vezi comentariul la art. 699).

4. În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi alin. (2) în cazurile în care răspunsul destinatarului ofertei va conţine modificări sau completări se vor aplica mutatis mutandis dispoziţiile articolului 691 alin. (3). (Văd poate dau detaliat)

Articolul 693. Acceptarea cu modificări în relaţiile comerciale

Dacă în relaţiile comerciale acceptarea este făcută cu extinderi sau modificări, contractul se consideră încheiat atunci cînd acceptantul poate conta pe acordul ofertantului, iar acesta nu refuză neîntîrziat.

1. Dispoziţiile acestuia articol se vor aplica numai în cazul în care se întrunesc cumulativ următoarele condiţii: (a) dacă atît ofertantul cît şi destinatarul ofertei sînt comercianţi; (b) dacă modificările şi completările propuse de destinatarul ofertei vor modifica sau completa în mod esenţial condiţiile ofertei. În cazurile în care modificările sau completările propuse de destinatul ofertei nu vor afecta în mod esenţial condiţiile ofertei contractul se va încheia în condiţiile art. 691, care sînt mai puţin riguroase; (c) destinatarul ofertei putea conta a momentul expedierii acceptului pe acordul ofertantului în privinţa modificării sau

completării condiţiilor ofertei. Această convingere poate rezulta din ofertă (spre exemplu ofertantul a declarat că ar putea accepta modificarea preţului în anumite proporţii), din practicile stabilite între părţi (spre exemplu asemenea modificări şi completări au fost făcute de mai multe ori şi ofertantul le-a acceptat) sau chiar şi din conţinutul modificărilor sau a completărilor (spre exemplu se propune ca bunurile să fie transportate gratuit de către destinatarul ofertei în situaţia în care conform ofertei, bunurile trebuiau să fie preluate de către ofertant de la locul unde sînt fabricate).; (d) ofertantul trebuia să-şi dea seama că destinatul ofertei va conta pe consimţămîntul său. Destinatarului ofertei îi revine sarcina de a demonstra că ofertantul trebuia să-şi dea seama că destinatarul ofertei va conta pe consimţămîntul ofertantului; (e) ofertantul nu respinge fără întîrziere nejustificată modificările şi completările. Termenul în care ofertantul ar fi trebuit să respingă modificările şi completările se determină în fiecare caz în parte reieşind din ofertă, din răspunsul destinatarului ofertei, din uzanţe sau practicile stabilite între părţi sau din circumstanţele cazului.

2. În cazul în care se întrunesc condiţiile indicate mai sus contractul dintre comercianţi se va considera încheiat în condiţiile prevăzute la art. 691 alin. (3). Condiţiile contractului vor fi determinate de condiţiile ofertei, plus modificările şi completările care se conţin în răspunsul destinatului ofertei.

3. În cazul în care ofertantul va refuză neîntîrziat încheierea contractului în condiţiile propuse de destinatarul ofertei declaraţia despre acceptarea ofertei va fi considerată o respingerea a ofertei şi în acelaşi timp o nouă ofertă (vezi comentariul la art. 691).

Articolul 694. Acceptarea tacită

(1) Tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel.

(2) Dacă un comerciant a cărui activitate constă în comercializarea anumitor bunuri primeşte o ofertă asupra unor astfel de bunuri din partea cuiva cu care se află în relaţii de afaceri, comerciantul este obligat să răspundă fără întîrziere, tăcerea sa putînd fi considerată acceptare a ofertei. Chiar şi atunci cînd respinge oferta, comerciantul este obligat să protejeze temporar, pe contul ofertantului, bunurile trimise de acesta, în măsura în care poate suporta cheltuielile necesare şi nu suferă prin aceasta vreun dezavantaj.

1. În alineatul una este stipulată regula generală conform căreia în cazul în care destinatarul tace sau nu savîrşeşte acţiuni oferta nu se consideră acceptată, dacă altceva nu rezultă din lege, din practica stabilită între părţi sau din uzanţe. Tăcerea sau inacţiunea vor fi considerate acceptare a ofertei în temeiul practicii stabilite între părţi sau în temeiul uzanţelor numai în cazul în care raporturilor dintre ofertant şi destinatarul ofertei vor fi guvernate de practicile sau uzanţele invocate. În doctrină se menţionează că chiar şi în lipsa unor prevederi legale sau contractuale, a uzanţelor sau a practicii stabilite între părţi tăcerea va fi considerată drept acceptare în cazul în care oferta este făcută exclusiv în interesul

destinatarului ofertei (spre exemplu propunerea privind remiterea de datorie (vezi comentariul la art. 662)).

2. În cazul în care destinatarul ofertei nu răspunde la ofertă, tăcerea sau inacţiunea sa ar putea fi considerată accept dacă destinatarul ofertei acceptă bunurile şi serviciile oferite deşi avea posibilitate obiectivă să le respingă şi în mod rezonabil trebuia să ştie că pentru bunurile sau serviciile oferite trebuie să plătească.

3. Ofertantul nu are dreptul să indice în ofertă că în cazul în care destinatarul ofertei nu va răspunde sau va savîrşi anumite acţiuni contractul se va considera încheiat. Conform principiului libertăţii contractului destinatarul ofertei are dreptul nu numai să accepte sau să respingă oferta dar şi dreptul de a o ignora. În schimb nu există nici o normă care ar interzice părţilor să închei un contract prin care să se stipulează că în cazul în care nu se răspunde sau nu se săvîrşesc anumite acţiuni oferta se va considera acceptată.

4. Dispoziţiile alineatului doi se aplică numai în raporturile dintre comercianţi. Acvînd în vedere faptul că scopul existenţei comercianţilor constă în desfăşurarea unei anumite activităţi putem presupune că comercianţii vor refuza acceptarea ofertelor numai în cazul în care vor avea motive întemeiate. Cu atît mai mult în cazul în care oferta vine de la o persoană cu care comerciantul respectiv se află în relaţii de afaceri. Din acest considerent în alin. (2) a fost stipulat că tăcerea comerciantului va fi considerată accept, dacă nu respinge oferta fără întîrziere. Termenul în care trebuie respinsă oferta se determină în dependenţă de circumstanţele cazului ţinînd cont de uzanţe, de practicile stabilite între părţi şi de ofertă. Trebuie de menţionat că ofertantul nu are dreptul să-i fixeze destinatarului ofertei un termen în care acesta este obligat să respingă oferta. Totuşi la determinarea acestuia termen instanţa va trebui să i-a în consideraţie termenul fixat de ofertant.

5. Contractul se va considera încheiat la expirarea termenului în care destinatarul ar fi trebuit să respingă oferta. Destinatarul ofertei nu trebuie să notifice ofertantul despre faptul că acceptă oferta.

6. Pentru aplicarea prevederilor alin. (2) este necesar ca oferta să se refere la bunurile pe care le comercializează de obicei unul dintre comercianţii care se află în relaţii de afaceri. Nu este relevant dacă relaţiile de afaceri anterioare au avut drept obiect bunurile care constituie obiectul ofertei. Nu este relevant nici faptul de la cine a parvenit oferta – de la cel care înstrăinează bunuri sau de la cel care le dobîndeşte.

7. Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. (2) se va consideră că comercianţii se află în relaţii de afaceri în cazul în care aceştia au fost parte a mai multor operaţii comerciale sau măcar şi a unei singure operaţii comerciale dar care a durat o perioadă suficient de îndelungată. Problema dacă există sau nu relaţii de afaceri se determină în dependenţă de circumstanţele fiecărui caz în parte, ţinînd cont de uzanţe.

8. În scopul protejării intereselor ofertantului care concomitent cu oferta a expediat şi bunurile legiuitorul a stipulat obligaţia pentru destinatarul ofertei de a proteja aceste bunuri în cazul în care respinge oferta cît şi pe perioada în care în mod rezonabil şi-a rezervat-o pentru a delibera dacă să accepte sau nu oferta. Prind protejarea bunurilor trebuie de înţeles acele măsuri care sînt necesare în situaţia concretă pentru a conserva drepturile ofertantului asupra bunurilor. De regulă

aceste măsuri vor consta în depozitarea bunurilor, dar pot fi necesare şi alte măsuri. Spre exemplu în cazul în care bunurile sînt perisabile destinatarul ofertei este obligat să i-a măsuri pentru realizare bunurilor. Alegerea măsurilor necesare pentru protejarea intereselor ofertantului revine destinatarului ofertei, care însă este obligat să ţină cont de eventualele indicaţii ale ofertantului, de uzanţe şi de practicile stabilite între părţi. Toate cheltuielile legate de păstrarea bunurilor sînt suportate de destinatarul ofertei urmînd ca ulterior să fie trecute în contul ofertantului.

9. Destinatarul ofertei poate să nu i-a măsuri de protecţie a bunurilor în măsura în care nu poate suporta cheltuielile necesar. Destinatarul ofertei nu se poate prevala de acest drept dacă cheltuielile sînt achitate de către ofertant.

10.Destinatarul ofertei poate să refuze adoptarea masurilor de protejare a bunurilor ofertantului dacă prin aceste măsuri primul va suferi careva dezavantaje. Spre exemplu nu va putea începe la timp reparaţia necesară a depozitului în care urmează să depoziteze bunurile ofertantului, pentru a finaliza reparaţia în timp util, necesar pentru a depozita bunurile pe care le va primi în viitor. De această dispoziţie destinatarul ofertei se poate prevala în cazul în care acest dezavantaj este destul de serios în dependenţă de circumstanţele cazului şi nu va putea fi compensat de către ofertant.

11.Destinatarul ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant, pe cheltuiala ultimului, despre măsurile luate în scopul protejării bunurilor sau despre imposibilitatea de a proteja bunurile (vezi comentariul la art. 516). În caz contrar destinatarul ofertei va răspunde pentru prejudiciul cauzat ofertantului prin faptul că nu l-a notificata sau l-a notificat cu întîrziere.

Articolul 695. Revocarea acceptării

Acceptarea ofertei se consideră revocată dacă înştiinţarea despre revocare parvine ofertantului înaintea acceptării sau concomitent cu ea.

1. În acest articol este stipulat dreptul destinatarului ofertei de a revoca (retracta) acceptul. Acest drept este strîns legat de momentul în care acceptul produce efecte (vezi comentariul la art. 687). Regula privind revocarea acceptului este analogică regulii stipulate pentru revocarea (retractarea) ofertei (vezi comentariul la art. 683).

2. Acceptul poate fi revocat (retractat) printr-o declaraţie care trebuie să parvină ofertantului cel tîrziu pînă în momentul în care parvine acceptul. Pentru cazul în care acceptarea poate fi făcută prin tăcere sau prin inacţiune problema revocării (retractării) nu se pune deoarece din momentul ce tăcerea sau inacţiunea au durat pe parcursul termenului stabilit expres sau implicit contractul se va considera încheiat la expirarea termenului respectiv. Dacă acceptarea poate fi făcută prin savîrşirea anumitor acţiuni trebuie de făcut distincţie între situaţia în care contractul se consideră încheiat la săvîrşirea acţiunilor (vezi comentariul la art. 687) şi situaţia în care contractul se va considera încheiat la momentul notificării ofertantului despre săvîrşirea acţiunilor. În primul caz acceptul nu va putea fi revocat (retractat) deoarece a produs efecte juridice şi contractul a fost deja

încheiat. Destinatarul ofertei va putea doar rezolvi contractul în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege sau contract. În al doilea caz însă se va aplica regula stabilită în acest articol. În cazul în care notificarea despre retractarea acţiunilor va parveni anterior notificării despre săvîrşirea acţiunilor acceptul se va considera revocat (retractat) şi contractul nu se va considera încheiat deoarece anterior parvenise o declaraţie despre respingerea ofertei. Din acel moment oferta devine caduca (vezi comentariul la art. 686) şi ulterior nu mai poate fi acceptată nici chir printr-o declaraţie expresă.

Articolul 696. Înscrisul care confirmă încheierea contractului

Condiţiile adiţionale sau condiţiile modificate dintr-un înscris expediat într-un termen rezonabil de la data încheierii contractului între comercianţi care are drept scop confirmarea acestuia devin parte a contractului, cu excepţia cazului cînd ele îl alterează material sau cînd partea care îl recepţionează le respinge fără întîrzieri nejustificate.

1. Dispoziţia acestuia articol se aplică situaţiilor în care după încheierea fie verbală fie scrisă a contractului dintre comercianţi una din părţi transmite celeilalte părţi un înscris care are scopul de a confirma contractul şi condiţiile care au fost consimţite de către părţi, dar care introduce completări sau modificări a condiţiilor consimţite de către părţi. Necesitatea acestei reglementări constă în faptul că articolul 691 alin. (3) soluţionează doar problema modificărilor şi completărilor conţinute în declaraţia despre acceptarea ofertei, adică o problemă care a apărut pînă la momentul încheierii contractului. Sub incidenţa acestei norme nu nimeresc situaţiile în care pentru confirmarea contractului şi a condiţiilor acestui una din părţi expediază celeilalte părţi un înscris şi în acest înscris se conţin completări sau modificări ale clauzelor contractului care nu modifică esenţial condiţiile contractului. Aceste înscrisuri pot fi expediate fie din iniţiativa expeditorului fie la iniţiativa părţii căreia i-a fost expediat (spre exemplu ultimul are nevoie de un înscris pentru evidenţă contabilă, pentru efectuarea decontărilor bancare sau a procedurilor vamale).

2. Deşi teoretic se face o deosebire între situaţia prevăzută de acest articol şi situaţia prevăzută în art. 691 alin. (3) din punct de vedere practic soluţiile vor fi similare. Şi în cazul în care se expediază un înscris în scopul confirmării contractului pentru ca modificările şi completările să devină clauze contractuale trebuie să fie respectate aceleaşi condiţii (vezi comentariul la art. 691): (a) completările sau modificările să nu devieze în mod esenţial de la condiţiile contractuale consimţite de către părţi; (b) să nu fie respinse de către partea care le recepţionează într-un termen cît mai scurt posibil, determinat reieşind din circumstanţele cazului. Importanţă juridică şi în acest caz are declaraţia de respingere a modificărilor şi completărilor şi nu parvenirea acestei declaraţii celeilalte părţi. Termenul rezonabil nu poate fi determinat în mod abstract ci doar în fiecare caz aparte ţinînd cont de uzanţele şi practica stabilită între părţi şi de circumstanţele cazului

3. Sarcina de a demonstra că modificările şi completările au fost respinse fără întîrzieri nejustificate revine părţii care a primit înscrisul privind confirmarea contractului cu modificări şi completări.

4. Dispoziţiile acestuia articol nu se aplică situaţiilor în care una din părţi transmite un înscris privind confirmarea contractului şi a condiţiilor acestuia şi în acest înscris solicită destinatarului să-şi manifeste acordul privind acceptarea completărilor şi modificărilor. Destinatarul nu este obligat să răspundă pentru a respinge aceste completări şi modificări. Este suficient să le ignoreze.

5. Pentru scopurile acestui articol noţiunea „înscris care are drept scop confirmarea contractului” trebuie înţeleasă într-un sens larg. Spre exemplu această noţiune include şi cazurile în care o parte foloseşte pentru specificarea condiţiilor contractului note de plată sau alte documente similare referitoare la executare.

Articolul 697. Comis-voiajorii

(1) Contractul dintre un consumator şi o persoană care acţionează în exercitarea unei profesii, încheiat într-un cadru specific voiajorilor comerciali, produce efecte doar dacă, în decursul unei săptămîni, consumatorul nu îl revocă în scris, cu excepţia situaţiei în care contractul este executat pe loc de ambele părţi.

(2) Dispoziţiile de la alin.(1) se aplică şi asupra contractelor de consumator încheiate pe credit, şi asupra contractelor de asigurare.

(3) Termenul de revocare a contractelor prevăzute la alin.(1) şi (2) curge doar din momentul în care consumatorul este înştiinţat în scris asupra dreptului său de revocare.

1. Scopul acestui articol este de a proteja persoanele fizice care procură bunuri pentru necesităţile personale în cazul în care îşi asumă unele obligaţii pe care vor trebui să le execute pe viitor. Pin acest articol se instituie o excepţie de la regula conform căreia o parte a contractului poate cere încetarea efectelor juridice ale unui contract doar în cazul în care pentru aceasta există un temei legal sau contractual.

2. Această normă nu modifică condiţiile de încheiere a contractelor, inclusiv momentul încheierii. Termenul de o săptămînă menţionat în acest articol se referă doar la faptul că în interiorul acestui termen consumatorul poate renunţa la contractul pe care l-a încheiat.

3. Dreptul de revocare al consumatorului apare doar în cazul în care a fost încheiat de un consumator cu o persoană care comercializează bunuri în mod ambulant. Nu are importanţă dacă persoana respectivă acţionează din nume propriu sau din numele unei alte persoane fizice sau juridice. Pentru aplicarea acestor dispoziţii nu are importanţă nici faptul dacă anterior încheierii contractului au existat negocieri între părţi sau dacă consumatorul a avut posibilitate de a studia anterior oferta comerciantului.

4. Declaraţia privind revocarea contractului de către consumator trebuie să fie în mod obligator făcută în scris. Deci contractul nu va putea fi revocat în temeiul acestui articol în alt mod, spre exemplu prin restituirea bunului procurat. În

interiorul termenului de o săptămînă contractul poate fi revocat de către consumator fără ca acesta să fie obligat să invoce vre-un motiv al revocării.

5. Dreptul de revocarea al consumatorului este exclus în cazul în care contractul a fost executat pe loc de către ambele părţi. Prin executare pe loc se înţelege executarea contractului în momentul încheierii acestuia. Este indiferentă calitatea executării. Este obligatoriu însă ca obligaţia să fie executată în volum deplin. În cazul în care executarea este necorespunzătoare pot fi exercitate drepturile prevăzute de lege sau contract, inclusiv dreptul de rezoluţiune pentru executare necorespunzătoare (vezi comentariul la art. 735).

6. Consumatorul are dreptul să revoce contractele încheiate pe credit şi contractele de asigurare (vezi comentariul la art. 1301 şi următoarele) indiferent de locul în care au fost încheiate. Prin contracte încheiate pe credit trebuie de înţeles acele contracte în care comerciantul acordă consumatorului o amînare sau o eşalonare a plăţii după primirea bunului. Natura bunului sau a plătii nu este relevantă pentru atribuirea contractului la contract de credit. Şi în cazul acestor contracte dreptul de revocare apare numai dacă contractul nu a fost executat pe loc de ambele părţi.

7. Termenul de o săptămănă pentru revocare va curge de la data la care consumatorul va fi notificat în scris despre dreptul său de revocare. Notificarea trebuie să menţioneze în mod expres dreptul consumatorului de a revoca contractul fără a fi obligat să suporte careva consecinţe. Notificarea poate fi făcută fie printr-o declaraţie scrisă adresată consumatorului fie prin inserarea menţiunii respective în documentele care sînt transmise împreună cu bunul. În ultimul caz se va considera că au fost respectate prevederile alineatului (3) numai în cazul în care menţiunea despre dreptul de revocare a fost făcută astfel închît consumatorul să aibă posibilitatea reală de a lua cunoştinţă de menţiunea respectivă. Sarcina de a demonstra faptul notificării revine comerciantului.

8. Dacă obligaţiile ambelor părţi vor fi executate înaintea expirării termenului de o săpămînă dreptul consumatorului la revocare se stinge chiar dacă acesta nu a fost notificat în scris despre dreptul său de revocare.

Articolul 698. Încheierea contractului la licitaţie

La licitaţie, contractul se încheie prin adjudecare. O ofertă se stinge de îndată ce este emisă o supraofertă sau licitaţia se închide fără ca adjudecarea să fie atribuită.

1. În cazul organizării unei licitaţii au dreptul să înainteze oferte toţi participanţii la licitaţie care au fost acceptaţi în conformitate cu regulile de organizare a licitaţiei elaborate de organizatorii licitaţiei. În cazul în care un alt participant la licitaţie face o ofertă care conţine condiţii mai favorabile decît precedenta ofertă ultima devine caducă. Dacă adjudecătorul nu acceptă nici una din oferte şi încheie licitaţia ultima ofertă de asemenea devine caducă.

2. Oferta făcută de către un participant la licitaţie în conformitate cu regulile de organizare a licitaţiei este opozabilă participantului şi nu poate fi revocată de către ofertant (vezi comentariul la art. 812).

3. Adjudecătorul este liber să accepte orice ofertă care a fost făcută cu respectarea condiţiilor licitaţiei sau să respingă toate ofertele, dacă altceva nu este stipulat în regulile de organizare a licitaţiei. El nu are dreptul să accepte o ofertă care a devenit caducă prin emiterea unei supraoferte cu condiţia că ultima a fost emisă cu respectarea condiţiilor licitaţiei.

4. Contractul se consideră încheiat din momentul în care a fost emis acceptul prin semnalarea acceptată la licitaţie. De obicei lotul se consideră adjudecat din momentul în care adjudecătorul a lovit a treia oară cu ciocanul.

5. În conformitate cu regulile cu privire la organizarea licitaţiei ulterior se semnează un contract de către persoana căruia îi aparţine bunul care a fost expus la licitaţie şi adjudecatar. De regulă parte a contractului nu este adjudecătorul

Articolul 699. Momentul şi locul încheierii contractului

(1) Contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptului de către ofertant.

(2) Dacă în contract nu este indicat locul încheierii, el se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului.

1. În acest articol este stipulată regula generală privind momentul încheierii contractului. Aici de fapt se repetă o normă care deja se conţine în art. 687 alin. (1) unde este stipulat că acceptul produce efecte din momentul în care este recepţionată de către ofertant (vezi comentariul la art. 687). Soluţionarea problemei privind momentul încheierii contractului este relativ simplă în cazul în care destinatarul ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant despre acceptarea ofertei. Situaţia însă va fi mult mai complicată în cazul în care această notificarea nu este obligatorie, în special în cazul în care oferta este acceptată prin tăcere sau prin inacţiuni (vezi comentariul la art. 687 alin. (3) şi 694).

2. Trebuie de considerat că în cazul în care acceptul produce efecte înainte de a fi primit de către ofertant contractul va fi considerat încheiat din momentul în care acceptul a produs efecte. O altă interpretare nu este posibilă în situaţia în care acceptul deşi a produs efecte nu va ajunge niciodată la ofertant pentru că nu va exista o notificare. Nu este posibil de interpretat această situaţie în sensul că în cazul în care acceptul nu trebuie notificat ofertantului contractul se va considera încheiat în momentul în care ofertantul va afla despre circumstanţele în care a aflat despre accept (a aflat despre tăcere, despre acţiuni sau inacţiuni). In acest caz încheierea contractului va depinde de perceperea subiectivă a ofertantului fapt care nu este adminisbil. Momentului încheierii contractului trebuie să fie determinat în dependenţă de criterii obiective. Savîrşirea acţiunilor ori tăcerea sau inacţiunea în termenul stabilit expres sau implicit sînt criterii obiective care permit de a determina momentul încheierii contractului fără a di nevoiţi să apelăm la perceperea subiectivă a ofertantului.

3. În cazul în care între părţi va apare un litigiu stabilirea faptului dacă contractul este încheiat sau nu şi respectiv a momentului şi locului încheierii ţine de competenţa instanţei care se pronunţă asupra fondului.

4. În raporturile comerciale, în special în cazurile în care este vorba despre contracte complexe, contractele se încheie în rezultatul unor negociere complicate şi îndelungate fără a putea stabili exact dacă a existat o ofertă şi un accept. În acest cazuri este complicat de determinat dacă a fost sau nu încheiat contractul chiar dacă părţile au început să execute contractul. Pentru soluţionarea acestei probleme se propune de a considera că între părţile care au negociat încheierea unui contract au apărut relaţii contractuale în cazul în care din comportamentul părţilor rezultă cu certitudine că părţile au ajuns la un acord comun (vezi spre exemplu art. 2.1 al Principiilor UNIDROIT privind contractele comerciale internaţionale). Pentru a determina dacă există dovezi suficiente a intenţiei părţilor de a fi legate prin contract, înscrisurile semnate de acestea trebuie interpretat după intenţia comună a părţilor fără a se limita la sensul literal al termenilor folosiţi de acestea (vezi comentariul la art. 725 alin. (2).

5. Stabilirea momentului încheierii contractului este necesară pentru soluţionarea unor probleme foarte importante. Spre exemplu problemele privind capacitatea părţilor, existenţa şi valabilitatea obiectului, condiţiile de formă, privind licenţierea şi alte condiţii pe care trebuie să le respecte părţile se determină în dependenţă de locul şi momentul încheierii contractului.

6. Momentul încheierii contractului este foarte important şi în cazul în care vor fi încheiate mai multe contracte cu privire la acelaşi bun. Dacă nu se va putea stabili cine are dreptul de preferinţă bunul va fi transmis persoanei cu care a fost mai întîi încheiat contractul (vezi comentariul la art. 622).

7. Stabilirea momentului încheierii contractului este important şi pentru stabilirea dreptului da a înainta o acţiune pauliană. Conform regulii generale nu au dreptul de a înainta o acţiune pauliană creditorii care au obţinut această calitatea după încheierea contractului.

8. De momentul încheierii contractului este strîns legată şi problema locului încheierii contractului. În alin. (2) este stipulată regula generală – contractul se consideră încheiat la domiciliul sau sediul ofertantului. Această soluţie a fost aleasă în dependenţă de momentul în care produce efecte juridice acceptul şi din prezumţia că acceptul va parveni ofertantului la domiciliul sau sediul acestuia.

Articolul 700. Recunoaşterea obligaţiei

(1) Pentru valabilitatea unui contract prin care se recunoaşte existenţa unei obligaţii este necesară o declaraţie scrisă de recunoaştere.

(2) Dacă pentru constituirea obligaţiei a cărei existenţă este recunoscută se prescrie forma autentică, declaraţia de recunoaştere trebuie făcută în această formă.

(3) Dacă obligaţia se recunoaşte pe baza unei decontări sau compensări, nu mai este necesară respectarea formei.

1. Primul alineat consfinţeşte în mod implicit regula privind faptul că pentru contractul prin care o parte recunoaşte o obligaţie contractuală sau extracontractuală faţă de cealaltă parte nu există nici o condiţie de formă, adică părţile sînt libere să încheie acest contract inclusiv şi verbal. În acelaşi timp se

stabileşte expres că valabilitatea acestui contract depinde de emiterea unei declaraţii scrisă despre recunoaşterea oblicaţiei de către persoana care a recunoscut obligaţia. Deci pentru valabilitatea unui contract privind recunoaşterea obligaţiei nu va necesară întocmirea unui înscris semnat de ambele părţi sau schimbul de scrisori, telegrame sau alte înscrisuri semnate de partea care le-a expediat (vezi comentariul la art. 210) ci doar de declaraţia scrisă a celui care recunoaşte obligaţia sa.

2. Pentru valabilitatea unui contract prin care o parte recunoaşte o obligaţie contractuală sau extracontractuală faţă de cealaltă parte este necesară o declaraţie scrisă a părţii care recunoaşte obligaţia, chiar dacă pentru actul juridic, în temeiul căruia a apărut obligaţia recunoscută, nu era stipulată nici o condiţie de formă.

3. Trebuie de menţionat că încheierea unui contract privind recunoaştere unei obligaţii are efecte juridice nu numai pentru cel care recunoaşte obligaţia (debitor) ci şi pentru cel faţă de care a fost recunoscută obligaţia (creditor). Creditorul va fi ţinut de întinderea obligaţiei, a condiţiilor de executare sau a altor circumstanţe cu privire la obligaţia recunoscută prin contract.

4. În cazul în care pentru apariţia obligaţiei recunoscute prin contract este obligatorie autentificarea notarială a actului juridic din care a luat naştere (spre exemplu obligaţia privind plata preţului unui imobil sau privind transmiterea unui imobil) şi declaraţia de recunoaştere a obligaţiei respective trebuie să fie autentificată notarial. Această regulă se aplică numai în cazul în care obligaţia de autentificare notarială a actului juridic este stipulată prin lege. În cazul în care actul juridic a fost autentificat notarial la cererea uneia sau a tuturor părţilor declaraţia privind recunoaşterea unei obligaţia care a luat naştere din acest act juridic nu trebuie să fie autentificată notarial, cu excepţia cazului în care părţile nu au stipulat altceva.

5. În cazul în care obligaţia recunoscută este executată sau dacă partea care recunoaşte obligaţia declară despre compensarea unei creanţe a creditorului (vezi comentariul la art. 651 şi următoarele) declaraţia despre recunoaştere nu trebuie să fie întocmită în scris şi nici nu trebuie să fie autentificată notarial.

Articolul 701. Obligaţia de confidenţialitate

(1) Dacă în timpul negocierilor o parte comunică informaţii celeilalte părţi, aceasta are obligaţia să nu o divulge sau să nu o folosească inadecvat în scopuri proprii, indiferent de faptul dacă a fost sau nu încheiat contractul.

(2) Cel care încalcă obligaţia de confidenţialitate trebuie să repare prejudiciul cauzat. Despăgubirea pentru neexecutarea obligaţiei de confidenţialitate poate consta în compensaţii din beneficiul obţinut de cealaltă parte.

1. Scopul acestui articol este de a obliga o parte la negocieri să nu divulge sau să nu folosească inadecvat informaţia confidenţială primită de la cealaltă parte şi este o completare a dispoziţiilor din art. 10 al Legea 171/94 cu privire la secretul comercial. Această obligaţie apare indiferent de faptul dacă partea care a

comunicat informaţia a solicitată păstrarea în taină a informaţiei şi indiferent de faptul dacă a interzis folosirea informaţiei.

2. Prin folosirea inadecvată a informaţiei se înţelege folosirea informaţiei în alte scopuri decît cele pentru care a fost comunicată. Scopul pentru care a fost comunicată informaţia poate fi stabilit în mod expres sau implicit.

3. Deşi alin. (1) nu se face expres distincţie între informaţia confidenţială şi cea neconfidenţială această dispoziţie trebuie interpretată restrictiv reieşind din scopul urmărit de acest articol – de a proteja partea care a comunicat informaţii, în cazurile în care pentru scopul negocierilor este nevoită să comunice anumite informaţii confidenţiale, contra divulgării acestor informaţii sau folosirii în mod impropriu de către partea căreia i-a comunicat informaţia. Caracterul confidenţial al informaţiei urmează să fie stabilit în conformitate cu Legea 171/94 cu privire la secretul comercial.

4. Orice informaţia transmisă de una din părţi pe parcursul negocierilor este prezumată confidenţială şi partea care a primit-o trebui să se abţină de la divulgarea sau folosirea acestei informaţii.

5. Obligaţia de confidenţialitatea apare atît în cazul în care a fost încheiat contractul (inclusiv şi în cazul în care contractul este nul) cît şi în cazul în care contractul nu a fost încheiat. Obligaţia de confidenţialitate există şi în cazul în care contractul nu a fost încheiat din culpă părţii care a comunicat informaţia confidenţială.

6. Încălcarea obligaţiei de confidenţialitate atrage obligaţia părţii care a divulgat informaţia sau a folosit-o inadecvat în scopuri proprii, de a repara prejudiciul cauzat. Partea care a divulgat sau a folosit informaţia poate să se elibereze de obligaţia de a repara prejudiciul daca va demonstra că această informaţie nu este confidenţială sau dacă va demonstra că această informaţie, în conformitate cu prevederile articolului 5 al Legii 171/94 cu privire la secretul comercial, nu poate constitui secret comercial.

7. Cel care încalcă obligaţia de confidenţialitatea este obligat să repare prejudiciul cauzat prin folosirea inadecvată a informaţiei sau prin divulgarea acesteia. Sarcina de a demonstra existenţa prejudiciului şi legătura cauzală dintre divulgare sau folosirea informaţiei şi prejudiciu revine persoane care pretinde repararea prejudiciului. Pentru a uşura sarcina probaţiunii în alineatului trei de prevede că partea a cărei informaţie confidenţială a fost divulgată sau folosită pretinde despăgubiri calculate în dependenţă de beneficiul obţinut de către cealaltă parte prin divulgarea sau folosirea inadecvată a informaţiei confidenţiale. În acest caz nu este necesar de demonstrat existenţa unui prejudiciu ci doar obţinerea beneficuui de către cealaltă parte.

Articolul 702. Clauza de integritate şi clauza privind modificarea scrisă

(1) Contractul scris, completat cu o clauză care stipulează că înscrisul conţine toate condiţiile asupra cărora au convenit părţile nu poate fi contestat sau completat prin proba declaraţiilor sau acordurilor anterioare. Aceste declaraţii sau acorduri pot fi folosite totuşi pentru interpretarea înscrisului.

(2) Contractul scris conţinînd o clauză prin care se stipulează că toate modificările sau rezoluţiunea contractului se fac în scris nu poate fi modificat sau

rezolvit altfel. Comportamentul unei părţi o poate priva totuşi de dreptul invocării acestei clauze dacă cealaltă parte a acţionat în conformitate cu acest comportament.

1. În cazul în care contractul se încheie în urma unor negocieri îndelungate, în special în cazul în care pe parcursul negocierilor au fost semnate mai multe documente, părţile deseori întocmesc un înscris şi declară că acesta este documentul care reprezintă acordul de voinţă final al părţilor. Această clauză de integralitatea ar putea stipula spre exemplu – acest contract reprezintă integral voinţa părţilor. Scopul clauzei de integralitate este de a elimina toate dubiile cu privire la acordurile intermediare încheiate de către părţi sau cu privire la declaraţiile oricărei dintre părţi. De menţionat că pentru aplicarea acestor dispoziţii nu este relevantă forma în care au fost făcute sau încheiate declaraţiile sau acordurile anterioare. Acestea nu vor putea fi folosite chiar dacă au fost autentificate notarial. Clauza de integralitate preformulată de una dintre părţi nu va putea fi totuşi invocată pentru a exclude aplicarea clauzelor anterioare negoicate de către părţi (vezi comentariul la art. 714).

2. Totuşi, clauza de integralitate nu elimină orice efect al declaraţiilor şi acordurilor anterioare ale părţilor. Datorită faptului că aceste declaraţii şi acorduri reflectă voinţa părţilor acestea pot fi folosite la interpretarea clauzelor înscrisului în cazurile în care apar dubii cu privire la conţinutul clauzelor inserate în înscris. Important de menţionat că clauza de integralitate se referă doar la declaraţiile şi acordurile anterioare întocmirii înscrisului. Părţile sînt libere să modifice sau să completeze condiţiile contractului ulterior întocmirii înscrisului. Cu excepţii cazului cînd legea stabileşte că modificările sau completările trebuie făcute în formă scrisă sau părţile au convenit asupra formei scrise a modificărilor şi completărilor părţile sînt libere să modifice sau să completeze contractul scris chiar şi prin acorduri vervale.

3. În cazul în care părţile întocmesc un înscris prin care stipulează că modificarea şi completarea ulterioară a condiţiilor contractului sau declaraţia de rezoluţiune pot fi făcute doar în scris orice acord verbal privind modificarea sau completarea condiţiilor contractului sau orice declaraţie verbală privind rezoluţiunea contractului nu va produce efecte juridice. O parte a contractului nu poate invoca clauza privind interzicerea modificării şi completării sau a rezoluţiunii altfel decît prin înscrisuri dacă: (a) prin comportamentul său a dat temei celeilalte părţi să considere că a renunţat la beneficiul acestei clauze (spre exemplu a solicitat în mod verbal furnizarea unei cantităţi mai mare de bunuri decît cea stipulată în contractul scris şi a acceptat cantitatea furnizată); (b) cealaltă parte a acţionat în conformitate cu comportamentul părţii care a renunţat la beneficiul clauzei (spre exemplu a furnizat bunurile în cantitatea cerută).

Articolul 703. Neexecutarea promisiunii de a contracta

Contractul încheiat cu încălcarea promisiunii de a contracta date unei alte persoane este opozabil destinatarului promisiunii fără a-l priva pe acesta de

dreptul de a cere promitentului şi terţului de rea-credinţă care a contractat cu ultimul repararea prejudiciilor suferite.

1. Dacă persoana care a încheiat un antecontract sau a făcut o promisiune unilaterală privind încheierea contractului unei persoane iar ulterior încheie un contract care are acelaşi obiect cu o altă persoană contractul încheiat cu această persoană produce efecte inclusiv faţă de beneficiarul promisiunii şi acesta nu va mai putea cere încheierea contractului cu sine. Această situaţia trebuie de distins de situaţia în care o persoană încheie un contrat cu mai multe persoane cu privire la acelaşi obiect. În ultimul caz problema cine va avea dreptul asupra obiectului contractului se va soluţiona în conformitate cu prevederile art. 622.

2. Beneficiarul promisiunii are dreptul să ceară promitentului şi terţului de rea credinţă repararea prejudiciului cauzat prin imposibilitatea de a mai încheia contractul la încheierea căruia s-a obligat promitentul. Răspunderea promitentului va fi stabilită în conformitate cu regulile privind răspunderea contractuală deoarece el a încălcat o obligaţie contractuală iar răspunderea terţului de rea credinţă va fi determinată în conformitate cu regulile privind răspunderea delictuală, deoarece între terţ şi beneficiarul promisiunii nu au existat raporturi contractuale.

3. Întinderea despăgubirilor acordate beneficiarului promisiunii se vor determina în dependenţă de cheltuielile pe care le-a suportat beneficiarul promisiunii şi de venitul pe care acesta l-ar fi obţinut în cazul în care ar fi fost încheiat contractul. La determinarea mărimii despăgubirilor instanţa va ţine cont şi de beneficiul pe care l-a obţinut terţul.

4. În sensul acestui articol este considerat de rea credinţă terţul care la momentul în care a expediat acceptul la oferta de a încheia contractul cu promitentul a ştiut sau trebuia să ştie despre existenţa promisiunii de a contracta. Va fi considerat de rea credinţă şi terţul care la momentul expedierii acceptului nu a ştiut şi nici nu trebuia să ştie despre existenţa promisiunii de a contracta şi care după expedierea acceptului a aflat despre promisiunea de a contracte dar nu a întreprins măsurile necesare pentru a evita încheierea contractului, deşi a fost în măsura de a face aceasta. Bună credinţă a terţului este prezumată şi beneficiarului promisiunii îi revine sarcina de a demonstra că terţul a ştiut despre promisiunea de a contracta la momentul expedierii acceptului sau despre faptul că a aflat despre acest fapt după expedierea acceptului şi ar fi putut evita încheierea contractului.

5. Cererea privind repararea prejudiciului este exclusă în cazul în care mai există posibilitatea încheierii contractului dar beneficiarul promisiunii refuză încheierea contractului în condiţiile în care promitentul şi terţul se oferă să întreprindă toate măsurile necesare pentru a permite încheierea contractului în condiţiile promisiunii de a contracte (spre exemplu sînt gata să reziliez contractul încheiat cu încălcarea promisiunii de a contracta).

Capitolul III CONTRACTUL SINALAGMATIC

Articolul 704. Dispoziţii generale cu privire la contractul sinalagmatic

(1) Un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părţi se obligă reciproc, astfel încît obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte.

(2) Dispoziţiile prezentului capitol se aplică şi asupra altor raporturi juridice în scopul executării reciproce a obligaţiilor, în măsura în care nu sînt incompatibile cu natura acestor raporturi juridice.

1. În alineatul unu este formulată definiţia clasică a contractului sinalagmatic. În Această definiţia atribuie la categoria contractelor sinalagmatice acele contracte care întrunesc două condiţii: (a) părţile contractului se obligă reciproc, adică ambele părţi ale contractului sînt în acelaşi timp şi creditor şi debitor şi deci au atît drepturi cît şi obligaţii. Aceasta deosebeşte contractul sinalagmatic de contractul unilateral, în care o parte are drepturi iar cealaltă are obligaţii; (b) obligaţiile reciproce sînt interdependente, adică obligaţia unei dintre părţi este cauza obligaţiei celeilalte părţi şi invers. Interdependenţa obligaţiilor în contractelor sinalagmatice presupune că fiecare parte se obligă în virtutea angajamentului pe care şi l-a asumat cealaltă parte. Spre exemplu vînzătorul se obligă să predea bunul datorită faptului că cumpărătorul s-a obligat să plătească preţul bunului. Aici trebuie de menţionat că trebuie să existe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor contractului şi nu ale subiecţilor contractului. În cazul în care avem mai mulţi subiecţi decît părţi drepturile şi obligaţiile care aparţin unei părţi pot fi divizate între mai mulţi subiecţi. Spre exemplu în cazul contractului de vînzarea-cumpărare trebuie să existe interdependenţă între obligaţiile vînzătorului şi ale cumpărătorului chiar dacă avem mai mulţi vînzători şi mai mulţi cumpăratori care în cazul divizibilităţii drepturilor sau a obligaţiilor vor fi ţinuţi sau îndreptăţiţi doar la o parte din prestaţie sau contraprestaţie.

2. Trebuie de menţionat că în contractele sinalagmatice nu toate drepturile şi obligaţiile trebuie să fie reciproce şi interdependente ci doar acele drepturi şi obligaţii care ţin de esenţa contractului. Spre exemplu în contractul de vînzare-cumpărare vînzătorul se obligă în mod unilateral să asigure transportarea gratuită a bunului la locul de destinaţie indicat de cumpărător. În acest caz contractul rămîne sinalagmatic deoarece de esenţa contractului ţin doar obligaţia de a preda bunul şi de a plăti preţul.

3. În conformitate cu alineatul trei dispoziţiile cu privire la contractele sinalagmatice se vor aplica mutatis mutandis şi altor raporturi juridice în care părţile au obligaţii reciproce care însă nu sînt interdependente. Spre exemplu în cazul executării de către donatar a obligaţiei de a acorda donatorului dreptul de folosinţă asupra casei de locuit dobîndită în temeiul contractului de donaţie. Aplicare normelor prezentului capitol faţă de executarea obligaţiilor care rezultă din alte raporturi juridice se va face ţinînd cont de natura acestor raporturi juridice. În cazul exemplului de mai sus va trebui să se ţină de exemplu cont de faptul că nu se vor aplica normele cu privire la rezoluţiune pentru neexecutare sau executare necorespunzătoare ci normele cu privire la revocarea donaţiei.

Articolul 705. Suspendarea executării obligaţiei rezultate dintr-un contract sinalagmatic

(1) Persoana obligată în baza unui contract sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă dacă nu s-a obligat să execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei. Dacă obligaţia trebuie executată faţă de mai multe persoane, se poate refuza executarea părţii datorate uneia din aceste persoane pînă la executarea integrală a obligaţiei corelative.

(2) Dacă una din părţi a executat parţial obligaţia sa, nu se admite neexecutarea obligaţiei corelative în măsura în care, în conformitate cu circumstanţele cazului, în special dacă partea neexecutată este nesemnificativă, aceasta ar fi inechitabil.

1. Această normă stabileşte regula generală cu privire la executarea obligaţiilor corelative în contractele sinalagmatice – ambele părţi trebuie să execute obligaţiile corelative simultan. Deci în cazul în care unei părţi a contractului sinalagmatic i se cere executarea obligaţiei aceasta are dreptul să refuze executarea în măsura în care cocontractantul nu oferă executarea obligaţiei corelative. Aceasta este excepţia „non adimpleti contractus”. Această excepţie poate fi ridicată dacă se împlinesc două condiţii: (a) obligaţia este reciprocă şi s-a născut din acelaşi contract sinalagmatic; (b) nu este stabilit un termen de executare a obligaţiilor corelative. Această normă are caracter dispozitiv şi părţile pot exclude aplicarea acestei excepţii prin stabilirea unui termen de executare a obligaţiei. În acest caz partea care beneficiază de termen este în drept să ceară executarea fără a fi obligată să ofere executarea obligaţiei corelative. Voinţa părţilor de a stabili un termen poate fi consimţită expres dar poate rezulta şi din uzanţe sau din practicile stabilite între părţi, în special în raporturile dintre comercianţi. În cazul în care termenul este stabilit printr-un act juridic separat pentru manifestarea voinţei părţilor de a stabili un termen de executare a obligaţiei nu sînt prevăzute careva condiţii de formă. Nu există nici prevederi cu privire la respectarea altor formalităţi; (c) obligaţia unei părţi de a executa prima nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei. Spre exemplu în cazul în care pentru executarea obligaţiei unei dintre părţi este necesară o anumită perioadă de timp această parte trebuie să execute prima. Astfel în contractul de antrepriză partea care s-a obligat să construiască un imobil este obligată să înceapă construiască imobilul înainte de a putea cere plata de la beneficiar; (d) pentru invocare excepţiei nu este necesar ca cealaltă parte să fie pusă în întîrziere (vezi comentariul la art. 709).

2. Excepţia de neexecutare poate fi invocată de către una dintre părţi fără a fi necesară adresarea în instanţa de judecată. Cealaltă parte este în drept să conteste în instanţa de judecată acţiunile părţii care ridică excepţia de neexecutare dacă consideră că nu se întrunesc condiţiile necesare pentru invocarea excepţiei.

3. Regula cu privire la executarea concomitentă a obligaţiilor corelative se aplică atît obligaţiei în întregime cît şi unei fracţiuni din obligaţie. Deci în cazul în care o parte va fi obligată să execute prima o fracţiune din obligaţia sa această parte va

putea refuza să refuze executare celeilalte fracţiuni a obligaţiei în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă.

4. În cazul în care o obligaţie trebuie executată faţă de mai multe persoane se poate refuza executarea părţii din obligaţie datorate uneia dintre aceste persoane, chiar dacă aceasta şi-a executat parte din obligaţie ce-i revine, atîta timp cît nu se execută integral obligaţia corelativă. Acest drept poate fi exercitat de asemenea numai dacă partea nu s-a obligat să execute prima sau această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei.

5. În conformitate cu alineatul doi excepţia de neecutare poate fi invocată şi în cazul în care cealaltă parte a executat parţial obligaţia sa. Însă în cazul executării parţiale excepţia poate fi invocată doar dacă neexecutarea este suficient de gravă pentru a justifica refuzul de a executa obligaţia. Gravitatea neexecutării se determină în dependenţă de circumstanţele cazului, în special de interesul pe care î-l are parte în executarea părţii de obligaţie care nu a fost executată. Determinarea faptului dacă neecutarea este nesemnificativă sau nu se va face în conformitate cu principiul echităţii.

Articolul 706. Dreptul de a refuza prestaţia rezultată dintr-un contract sinalagmatic

(1) Partea obligată să presteze prima poate refuza executarea obligaţiei dacă, după încheierea contractului, apar indicii că dreptul său la contraprestaţie este periclitat de imposibilitatea executării obligaţiei de către cealaltă parte. Executarea obligaţiei nu poate fi refuzată dacă a fost executată contraprestaţia sau au fost prezentate garanţii privind executarea obligaţiei.

(2) Partea obligată să presteze prima poate stabili un termen rezonabil, în care cealaltă parte să execute treptat contraprestaţia sau să ofere garanţii privind executarea obligaţiei. Dacă termenul expiră fără ca să fie executată obligaţia sau fără ca să fie prezentate garanţii, persoana obligată să presteze prima poate rezilia contractul.

1. Scopul acestui articol este de a proteja drepturile părţii care şi-a asumat obligaţia să presteze prima sau această obligaţie rezultă din lege sau din natura obligaţiei în cazul în care există indicii că prestaţia reciprocă şi interdependentă este sau va deveni imposibilă. Spre exemplu vînzătorul poate refuza predarea bunului dacă există indicii că cumpărăroul este sau va deveni insolvabil. În acest caz parte obligată să execute prima este în drept să refuze executarea obligaţiei în măsura în care este sau va deveni imposibilă obligaţia interdependentă a celeilalte părţi. Acest drept însă poate fi exercitat doar în condiţia în care partea care trebuie să execute prima a notificat cealaltă parte despre intenţia sa de a refuza executarea şi să ceară acestuia fie să execute obligaţia corelativă fie să prezinte garanţii privind executarea obligaţiei corelative. În cazul în care prestaţia corelativă a fost executată sau au fost prezentate garanţii ale executării corespunzătoare partea care trebuie să execute prima nu are dreptul să refuze executarea obligaţiei sale. Spre exemplu cumpărătorul insolvabil va prezenta o garanţie a ahcitării preţului din partea unei bănci.

2. Partea care trebuie să execute prima are dreptul să stabilească celeilalte părţi un termen rezonabil în care trebuie să fie executată prestaţia corelativă sau să fie prezentate garanţii privind executare obligaţiei. Dreptul de a determina dacă va executa contraprestaţia sau va prezenta garanţii aparţine părţii căreia i s-a fixat un termen. Această soluţie se explică prin faptul că partea care este obligată să presteze prima nu are dreptul să modifice în mod unilateral termenul de scadenţei a prestaţiei corelative. Ea are doar dreptul de a cere ca în termen fixat să fie înlăturată verosimilitatea că cealaltă parte nu va putea executa obligaţia corelativă după ce partea care urmează să execute prima va executa propria obligaţie. Dacă în interiorul termenului fixat vor dispare circumstanţele care au permis părţii obligate să presteze prima să considere că dreptul său la contraprestaţie este periclitat această parte va trebui să execute obligaţia sa fără a pretinde executarea obligaţiei de către cealaltă parte sau prezentarea garanţiilor. Dreptul său de a refuza prestaţia va înceta deoarece au dispărut circumstanţele care au atras naşterea acestui drept.

3. Întinderea termenului în care trebuie să fie executată contraprestaţia sau să se prezinte garanţii se determină în dependenţă de circumstanţele cazului şi de practicile stabilite între părţi şi acest termen trebuie să fie suficient în condiţiile concrete pentru a permite celeilalte părţi să execute obligaţia sa sau să prezinte garanţii.

4. Prin interpretarea treptată a contraprestaţiei trebuie de înţeles că partea care trebuie să execute prima este obligată să accepte executarea în rate propusă de cealaltă parte chiar dacă din lege contract sau din natura obligaţiei nu rezultă dreptul acesteia de a executa. Executarea în rate este exclusă în cazul în care acesta contravine naturii obligaţiei.

5. Dacă altceva nu rezultă din practica stabilită între părţi sau din circumstanţele cazului partea care trebuie să execute prima nu este în drept să ceară prezentarea anumitor garanţii. Cealaltă parte este în drept să prezinte orice garanţie care va fi considerată că în condiţiile concrete garantează realizarea dreptului părţii obligate să presteze prima de a primi contraprestaţia.

6. În cazul în care în termenul stabilit de parte care trebuie să execute prima nu se va executa prestaţia corelativă sau nu vor fi prezentate garanţii partea care trebuie să presteze prima are drept de rezoluţiune. În acest caz dreptul de rezoluţiune apare în situaţia în care obligaţia care nu a fost executată nu era scadentă. Aceasta este o excepţia de la regula generală în conformitate cu care dreptul de rezoluţiune apare atunci cînt o parte nu execută corespunzător obligaţia scadentă (vezi comentariul la art. 735). Pentru exercitarea dreptului de rezoluţiune în acest caz se vor aplica mutatis mutandis regulile stabilite în art. 709, 710 şi 711.

7. Dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat numai în interiorul unui termen rezonabil de la momentul în care a expirat termenul pentru executarea contraprestaţiei sau pentru prezentarea garanţiilor. Dacă a expirat termenul rezonabil partea care urma să execute prima va putea beneficia de dreptul de rezoluţiune numai în cazul în care va fixa din nou un termen în care cealaltă parte să execute obligaţia sau să prezinte garanţii.

8. În cazul în care există indicii că nu va putea fi executată de către cealaltă parte doar o parte din contraprestaţie partea care trebuie să execute prima poate să exercite dreptul său de a cere executare anticipată a cotraprestaţiei sau

prezentarea garanţiilor numai în partea în care există indicii privind imposibilitatea executării. Partea obligată să execute prima poate totuşi cere executarea anticipată a contraprestaţiei în întregime dacă executarea în rate a contraprestaţiei nu este posibilă sau î-i va cauza prejudicii care nu sînt neînsemnate.

Articolul 707. Imposibilitatea executării pentru care părţile nu poartă răspundere

(1) Dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, cea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. În cazul în care imposibilitatea este parţială, obligaţia corelativă se reduce corespunzător.

(2) În cazul în care cealaltă parte cere transmiterea compensaţiei primite pentru obiectul contractului sau cesiunea dreptului la compensaţie, ea nu este eliberată de executarea obligaţiei sale, care se reduce în măsura în care compensaţia sau dreptul la compensaţie sînt mai mici decît prestaţia datorată.

(3) Dacă este executată obligaţia corelativă, care nu este obligatorie, în conformitate cu prevederile alin.(1) şi (2), restituirea a ceea ce este prestat se poate cere în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără justă cauză.

1. Această norma stabileşte dreptul unei părţi a contractului sinalagmatic de a refuza executarea obligaţiei în cazul în care executarea obligaţiei corelative a devenit imposibilă şi nici una dintre părţi nu este în culpă pentru survenirea imposibilităţii. Pentru aplicarea acestei norme este necesar de stabilit momentul în care a surventi imposibilitatea. În cazul în care imposibilitatea a existat la momentul încheierii contractului contractul va fi nul (vezi comentariul la art. 670). Dacă imposibilitatea va surveni după momentul încheierii contractului dar în perioada în care creditorul prestaţiei devenite imposibile era în întîrziere acesta nu are dreptul să refuze executarea prestaţiei sale (vezi comentariul la art. 597). Nu apare dreptul de a refuza executarea prestaţiei nici în cazul în care partea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă se afla în întîrziere la momentul în care a survenit imposibilitatea deoarece din acel moment cealaltă parte putea cere executarea obligaţiei. În ultimul caz creditorul prestaţie imposibileva avea dreptul fie de a presta şi de a cere reparare prejudiciului fie de a se folosi de dreptul de rezoluţiune şi de a cere repararea prejudiciului.

2. O prestaţie se consideră imposibilă în cazul în care aceasta nu poate fi executată nici de partea care trebuie s-o execute nici de o altă persoană (vezi comentariul la art. 670). Nu există imposibilitate în cazul în care obiectul prestaţie este un bun determinat generic (vezi comentariul la art. 590).

3. Dacă imposibilitatea este parţială se poate refuza executarea obligaţiei corelative doar în partea în care prestaţia este imposibilă. Această regulă nu se aplică în cazul în care măcar una dintre părţi are dreptul să refuze acceptarea executării parţială a obligaţiei şi această parte nu renunţat la acest drept sau în cazul în care conform naturii obligaţiei prestaţia parţială nu este posibilă. În aceste cazuri se va considera că imposibilitatea este totală.

4. În cazul în care partea care trebuia să execute prestaţia imposibilă a primit o compensaţie sau are dreptul de a primi o compensaţie pentru obiectul prestaţie imposibile (spre exemplu bunul care a pierit este asigurat şi asigurătorul datorează despăgubiri de asigurare sau terţul vinovat în pieirea bunului este obligat să repare prejudiciul), cealaltă parte are dreptul de a cere să-i fie transmis tot ce a primit cealaltă parte sau să-i fie cesionat dreptul asupra compensaţie. Dacă partea se va folosi de acest drept ea pierde dreptul de a refuza executarea propriei obligaţii. Această parte însă poate micşora prestaţia sa în măsura în care compensaţia sau dreptul la compensaţie sînt mai mici decît prestaţia datorată de partea care se află în imposibilitate. Trebuie totuşi de considerat că acest drept este exclus în măsura în care partea aflată în imposibilitate va înlătura diferenţa dintre prestaţia imposibilă şi compensaţia sau dreptul la compensaţie cedată cesionată.

5. Alin. (2) nu prevede dreptul părţii aflate în imposibilitate de a obliga cealaltă parte să primească în locul prestaţiei imposibile compensaţia sau dreptul la compensaţie pentru obiectul prestaţiei.

6. În cazul în care s-a executat o obligaţia executarea căreia putea fi refuzată de către debitor în conformitate cu prevederile alin. (1) şi (2) se poate cere doar restituirea în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără justă cauza(vezi comentariul la art. 1389) a ceea ce s-a prestat. Restituirea a ceia ce este prestat se poate de cerut atît în cazul în care prestaţia a fost efectuată pînă la momentul în care prestaţia corelativă a devenit imposibilă cît şi în cazul în care prestaţia a fost efectuată ulterior acestui moment. În acest caz deci nu se va putea cere repararea prejudiciului cauzat prin faptul că cealaltă parte nu execută prestaţia corelativă.

7. Dacă partea a cărei prestaţia este imposibilă se află în culpă pentru faptul că cealaltă parte a executat obligaţia care nu era obligatorie în conformitate cu prevederile alin. (1) şi (2) (spre exemplu nu a notificat în termen util cealaltă parte despre imposibilitatea prestaţiei sale deşi a avut această posibilitate) partea care a prestat este în drept să ceară repararea prejudiciului cauzat prin aceasta, în partea în care prejudiciul nu a fost acoperit prin ceea la ce are dreptul în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără just cauză.

I. Articolul 708. Imposibilitatea executării din vina creditorului

În cazul în care executarea prestaţiei uneia din părţile contractului sinalagmatic devine imposibilă din vina celeilalte părţi, ultima este obligată să execute prestaţia sa. Din contra-prestaţie se deduce tot de ce partea eliberată pentru cauză de imposibilitate beneficiază din faptul eliberării sau ce omite cu rea-credinţă să beneficieze.

1. Prin această normă au fost stabilite două reguli: (a) partea care este în culpă pentru faptul că prestaţia corelativă a celeilalte părţi a devenit imposibilă este obligată să execute prestaţia sa. Deşi acest articol nu stipulează dreptul acestei părţi de a presta trebuie de considerat că partea are acest drept. Adică partea a cărei prestaţie este imposibilă nu va putea declara rezoluţiunea contractului în

măsura în care partea vinovată pentru imposibilitate execută sau, în cazul în care obligaţia nu este scadentă, declară că este gata să execute obligaţia sa. Dreptul de a presta este totuşi exclus în cazul în care partea a cărei prestaţie este imposibilă are dreptul de a cere rezoluţiunea (spre exemplu partea vinovată pentru imposibilitatea prestaţiei este în întîrziere cu executarea propriei prestaţii); (b) parte vinovată pentru imposibilitate poate micşora prestaţia sa în măsura în care cealaltă parte a beneficiat în rezultatul eliberării de executarea prestaţiei sau a omis cu rea credinţă să beneficieze. Acest drept poate fi exercitat în măsura în care cealaltă parte nu are dreptul de a refuza acceptarea unei părţi din prestaţii sau obiectul prestaţiei este indivizibil (spre exemplu obligaţia de a preda un imobil). Trebuie de considerat că în cazul în care nu poate diminua prestaţia deşi are acest drept, partea care execută prestaţia are faţă de partea a cărei prestaţie este imposibilă un drept de creanţa în măsura în care era îndreptăţit să diminueze prestaţia.

2. Se consideră că partea a beneficiat din eliberarea de prestaţia sa în măsura în care a evitat anumite cheltuieli sau a dobîndit anumite bunuri. Spre exemplu suma economisită de vînzătorul bunului care a pierit prin faptul că a fost eliberat de cheltuielile legate de executarea obligaţiei de a transporta bunul în locul indicat de cumpărător sau sumele primite sub formă de despăgubiri de asigurare.

3. Se consideră că partea a omis cu rea credinţă să beneficieze de ceea ce o persoană de bună credinţă ar fi dobîndit sau ar fi economisit dînd dovadă de diligenţa necesară în propriile afaceri. Spre exemplu partea a cărui bun a pierit a omis să notifice în termen util asigurătorul despre survenirea cazului asigurat şi a pierdut dreptul de a cere plata despăgubirilor de asigurare. Sau, în cazul în care obiectul prestaţiei erau bunuri perisabile, ceea ce persoana ar fi putut obţine dacă ar fi întreprins măsurile necesare pentru a asigura păstrarea bunurilor sau realizarea acestora.

Articolul 709. Neexecutarea obligaţiilor rezultate dintr-un contract sinalagmatic

(1) Dacă una din părţi nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă decurgînd dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe care l-a stabilit pentru prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii. În cazul în care nu a fost stabilit un termen sau termenul este necorespunzător de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil.

(2) Dacă în raport cu felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili un termen, se face o somaţie.

(3) Dacă neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executarea parţială a prestaţiei.

(4) Creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă dacă este evident că premisele dreptului de rezoluţiune se vor realiza.

(1)Art. 709 introduce o regulă nouă pentru legislaţia Republicii Moldova. În conformitate cu această dispoziţiei creditorul va putea să exercite drepturile stipulate pentru cazul cînd debitorul nu execută sau execută în mod necorespunzător obligaţia scadentă dintr-un contract sinalagmatic numai în cazul în care î-l va pune în întîrziere pe debitor, cu excepţia cazurilor în care debitorul va fi în întîrziere de drept (vezi comentariul la art. 710).

(2)Debitorul se consideră în întîrziere în cazul în care creditorul l-a informat despre neexecutare sau executarea necorespunzătoare şi î-a fixat un termen în care să execute obligaţia sau să remedieze executarea necorespunzătoare şi termenul a expirat fără ca executarea să aibă loc sau prestaţia necorespunzătoare nu a fost remediată. Forma în care debitorul va fi pus în întîrziere nu este relevantă, adică punerea în întîrziere se poate face şi verbal. Creditorului î-i revine sarcina de a demonstra faptul că debitorul a fost pus în întîrziere.

(3) În cazul în care debitorul a fost informat de către creditor despre neexecutare sau despre executarea necorespunzătoare dar nu a fost stabilit nici un termen pentru remediere debitorul va fi considerat în întîrziere la expirarea unui termen în care, reieşind din circumstanţele cazului şi din practicile stabilite între părţi debitorul ar fi trebuit să execute obligaţia sau s-o execute în mod corespunzător.

(4)Pentru perioada suplimentară în care debitorul trebuie să execute prestaţia creditorul are doar dreptul de a refuza executarea propriei prestaţii sau de a cere repararea prejudiciului suferit dar nu poate beneficia de alte mijloace de protecţie (spre exemplu nu are dreptul să ceară plata penalităţilor de întîrziere). Dacă în interiorul acestei perioade debitorul va declara că nu va executa obligaţia sau dacă perioada stabilită expres sau implicit va expira fără ca debitorul să execute obligaţia creditorul este în drept să folosească toate mijloacele de protecţie stabilite de lege sau contract.

(5)Din momentul în care debitorul este în întîrziere creditorul are dreptul să declare rezoluţiunea contractului. Acesta drept poate fi exercitat cu condiţia că debitorul la momentul în care a fost pus în întîrziere putea să-şi dea seama că creditorul va exercita acest drept. În cazul în care la punerea în întîrziere a rezultat că creditorul renunţă la exercitarea dreptului de rezoluţiune el va putea totuşi să-şi exercite alte drepturi (spre exemplu dreptul de a cere executarea în natură, de a cere repararea prejudiciului etc.). În notificarea despre stabilirea unui termen suplimentar creditorul poate stipula că în cazul în care va expira termenul stabilite şi debitorul nu-şi va executa obligaţia contractul se va considera rezolvit automat.

(6) În scopul protecţiei drepturilor debitorului în alineatul (1) este stipulat că în cazul în care creditorul va stabile debitorului un termen prea scurt se va considera că a fost stabilit un termen corespunzător. Debitorul în acest caz va fi în întîrziere nu la data expirării termenului fixat de către creditor ci la data la care va expira termenul minimal care ar fi trebuit să fie stabilite de către creditor. Care este termenul rezonabil pe care a trebuit sau ar fi putut să-l stabilească creditorul se va determina în fiecare caz concret reieşind din circumstanţele cazului şi din practica stabilită între părţi.

(7) În cazul în care datorită naturii obligaţiei nu este posibilă stabilirea unui termen creditorul este obligat doar să-l preîntîmpine pe debitor despre faptul că nu a executat sau a executat nerocrespunzător obligaţia. Spre exemplu în cazul

încălcării unei obligaţii de nu face (locatarul transmite foloseşte bunul în scopuri care au fost interzise prin contract). Nici în acest caz forma somării nu este relevantă. În acest caz debitorul va fi considerat în întîrziere de la data somării.

(8)Dacă debitorul a executat doar o parte din prestaţie creditorul are dreptul să ceară rezoluţiunea contractului numai referitor la partea din prestaţie care nu a fost executată. Această regulă se aplică cu condiţia că creditorul nu a refuzat să primească executarea unei părţi din prestaţii sau creditorul era obligat să accepte prestaţia parţială. Chiar şi în cazul în care o parte din prestaţia a fost executată în mod corespunzător creditorul are dreptul să ceară rezoluţiunea întregului contract numai în cazul în care nu are un interes în executarea parţială a contractului. Lipsa interesului poate fi stipulată expres în contract sau poate rezulta din circumstanţele cazului. Spre exemplu dacă antreprenorul a executat o parte din lucrările de construcţie dar această parte urmează să fie demolată datorită faptului că a fost executată cu abateri de la proiect.

(9)Dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat chiar şi înainte ca obligaţia să fie scadentă cu condiţia că este evident că premisele de rezoluţiune se vor realiza. Sarcina de a demonstra că premisele de rezoluţiune se vor realiza revine creditorului. Pentru exercitarea dreptului de rezoluţiune înainte de scadenţă se aplică mutatis mutandis regulile stabilite în art. 706. Creditorul va fi ţinut să notifice debitorul care va fi în drept fie să execute anticipat obligaţia fie să prezinte garanţii că executarea va fi corespunzătoare.

Articolul 710. Neobligativitatea stabilirii unui termen de graţie

(1) Prin derogare de la art.709, nu este necesară stabilirea unui termen de graţie sau somare dacă:

a) debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea;b) încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un

anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen;

c) datorită unor împrejurări speciale, luîndu-se în considerare interesele ambelor părţi, rezilierea imediată este justificată;

d) termenul prevăzut la art.617 alin.(4) a expirat fără ca obligaţia să fie executată.

(2) Dacă nu este necesară somarea sau dacă este evidentă inutilitatea prelungirii termenului de executare, creditorul poate rezolvi contractul imediat.

1. În acest articol sînt prevăzute situaţii în care debitorul este considerat în întîrziere de drept şi nu mai este necesară stabilirea unui termen sau somarea acestui. Trebuie de menţionat că dacă în situaţiile menţionate în acest articol creditorul va acorda totuşi debitorului o un termen de graţie sau î-i va trimite o somaţia acesta va fi obligat să-şi exercite în continuare drepturile doar în condiţiile prevăzute de art. 710.

2. Nu va fi necesară stabilirea unui termen de graţia sau somarea debitorului în cazul în care:

(a) debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea. Se consideră că debitorul a respins în mod cert executarea în cazul în care acesta a declara în mod expres că nu va executa obligaţia sau din comportamentul debitorului poate fi dedus cu certitudine că nu va executa obligaţia (spre exemplu a transmis bunul altei persoane). Se consideră că executarea este respinsă de către debitor definitiv în cazul în care din declaraţiile sau comportamentul acestuia nu rezultă că el intenţionează să execute obligaţia la un termen ulterior sau la împlinirea unor condiţii (spre exemplu va transmite bunul dacă creditorul va accepta să plătească cheltuielile suplimentare legate de producerea sau transportarea bunului). Nu este necesară stabilirea termenului sau somarea dacă aceste două condiţii se întrunesc cumulativ;

(b) încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen. Se consideră că creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen în cazul în care a fost stipulat expres sau implicit că după expirarea termenului stabilite în contract prestaţia nu va mai prezenta interes pentru creditor. Spre exemplu nu vor mai prezenta interes pentur creditorii după revelion brazii care urmau să fie pusă în vînzare în ajunul revelionului.

(c) datorită unor împrejurări speciale rezilierea imediată este justificată ţinînd cont de interesele ambelor părţi.

(d)au expirat 30 de zile de la scadenţa unei obligaţii pecuniare şi de la intrarea unei note de plată sau a unei invitaţii de plată similară şi obligaţia nu a fost executată. Deci în cazul în care obligaţia pecuniară este scadentă şi creditorul trimite o notă de plată debitorului sau o altă invitaţie de plată similară debitorul are un termen de graţia de 30 de zile. În interiorul acestor 30 de zile poate doar să refuze executarea obligaţiei corelative şi poate cere reparearea prejudiciului însă nu poate declara rezoluţiunea contractului sau nu poate beneficia de alte mijloace de protecţia. Dar odată ce acest termen de 30 de zile a expirat debitorul se va considera în întîrziere de drept.

3. Dacă în conformitate cu prevederile alineatului (1) sau cu alte dispoziţii nu este necesară somarea sau prelungirea termenului creditorul este îndreptăţit să declare rezoluţiunea contractului în conformitate cu prevederile legale (vezi comentariul la art. 737).

Articolul 711. Excluderea rezoluţiunii contractului sinalagmatic

Rezoluţiunea contractului sinalagmatic este exclusă dacă:a) încălcarea obligaţiei este neînsemnată;b) nu este executată o obligaţie în sensul art.512, iar creditorului i se poate

pune în seamă, în condiţiile încălcării, menţinerea contractului;

c) creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexecutarea obligaţiei, ori neexecutarea obligaţiei pentru care nu trebuie să răspundă debitorul a intervenit într-un moment în care creditorul este în întîrziere de primire;

d) pretenţiei i se opune o excepţie pe care debitorul a ridicat-o deja sau o va ridica după rezoluţiune.

1. Art. 711 prevede situaţii în care creditorul nu poate declara rezoluţiunea contractului chiar dacă debitorul a fost pus în întîrziere sau este în întîrziere de drept şi se întrunesc şi alte condiţii necesare pentru rezoluţiune.

2. În cazul în care încălcarea obligaţiei este neînsemnată nu este rezonabil luînd în consideraţie interesele creditorului şi alte debitorului creditorului i se poate cere menţinerea contractului. Dacă este sau nu neexecutarea neînsemnată se determină în fiecare caz aparte cu luarea în consideraţie a tuturor intereselor atît a creditorului cît şi a debitorului.

3. Nu se poate rezolvi contractul în condiţiile în care creditorului i se poate cere să menţină contractul avînd în vedere condiţiile încălcării. Spre exemplu

4. Creditorul nu are dreptul la rezoluţiunea contractului în cazul în care el este în totalitatea sau în cea mai mare parte vinovat pentru neexecutarea obligaţiei. Spre exemplu în cazul în care creditorul nu a transmis în termen util informaţia necesară pentru producerea bunului nu va putea declara rezolvit contractul pentru motivul că a debitorul nu a transmis la timp bunul. El nu pierde însă dreptul la rezoluţiune în cazul în care există alte temeiuri (spre bunul are vicii).

5. Este exclus dreptul de rezoluţiune şi în cazul în care circumstanţele care l-au împiedicat pe debitor să execute au intervenit în momentul în care creditorul era în întîrzire cu primire executării cu condiţia că debitorul nu este vinovat în survenirea acestor circumstanţe. Spre exemplu bunul s-a deteriorat în perioada în care creditorul era în întîrzire şi aceasta deteriorare nu poate fi imputată debitorului.

6. Este exclusă rezoluţiunea şi în cazul în care pretenţiei creditorului î-i poate fi opusă o excepţie pe care debitorul o invocase la momentul emiterii declaraţiei de rezoluţiune sau o va ridica după aceasta. Spre exemplu nu se poate rezolvi un contract pe motivul că nu s-a achitat preţul bunului în condiţiile în care a expirat termenul de prescripţie a acţiunii privind încasarea preţului.

Ordinea aplicării dispoziţiilor privind CCS

I. Elemente constitutive ale CCS (712 I)- clauze- „formulate anticipat”- „pentru o multitudine de contracte” / 720 IV lit. b- „prezentate” la încheierea contractului / 720 IV lit. a

Capitolul IVCLAUZELE CONTRACTUALE STANDARD

Nu au fost negociate; 712 II (-)

Includerea este valabilă

IV. Clauze surprinzătoare (715)?(Interpretarea clauzelor, 732)

II. Condiţiile contractului negociate în particular? (712 II)

negociate; 712 II (+)

III. Includerea valabilă? (712 III)- aducerea la cunoştinţă- in mod expres- la îcheierea contractului- (asigurarea posibilităţii de luare la cunoştinţă în alt mod)- acordul părţii

Includerea nevalabilă

712

712 – 720 (-);

Aplicarea

regulilor generale

720 I, II?

713?

Efectul juridic: nulitatea clauzei; înlocuirea cu reguli generale/speciale

clauze individual negociate lipsesc;

V. Prioritatea clauzelor individual negociate (714)?

nu sunt surprinzătoare, 715 (-)surprinzătoare; 715 (+)

- 717 I – valabilit. parţială- 717 II - Aplicarea regulilor generale

- 717 III – nulitatea

714 (+);

712 – 720 (-)

Clauzele individual negociate se aplică în mod

prioritar;

regulile generale

privind contractele

VI. Control special al CCSVI. Control general al CCS

- 717 I – valabilit. parţială- 717 II - Aplicarea regulilor generale

- 717 III – nulitatea

719 718 716 II 716 I

Ordinea aplicării normelor(dacă 719 (-), atunci 718, etc.)

VII. CCS valabile

Parte integranta a

contractuluiVII. CCS nule

- 717 I – valabilit. parţială- 717 II - Aplicarea regulilor generale

- 717 III – nulitatea720 I, II 720 IV lit. c

Elementele sunt realizate

712 – 720 (-);

Aplicarea regulilor

generale şi speciale

Elem. nu sunt realizate

Articolul 712. Dispoziţii generale cu privire la clauzele contractuale standard

(1) Clauze contractuale standard sînt toate clauzele formulate anticipat pentru o multitudine de contracte, pe care o parte contractantă (utilizator) le prezintă celeilalte părţi la încheierea contractului. Este indiferent dacă prevederile formează un document separat sau sînt parte a documentului ce reprezintă contractul, de asemenea nu importă numărul condiţiilor şi forma contractului.

(2) Nu există clauze contractuale standard în măsura în care condiţiile contractului au fost negociate în particular între părţi.

(3) Condiţiile contractuale standard devin numai atunci parte a contractului cînd partea care le propune le aduce, în momentul încheierii contractului, în mod expres la cunoştinţa celeilalte părţi sau îi asigură în alt mod posibilitatea, luînd în considerare şi handicapul acesteia, să ia cunoştinţă de conţinutul lor şi, cînd cealaltă parte este de acord, să le accepte.

(4) Se poate dispune prin lege includerea clauzelor contractuale standard în unele tipuri de contracte chiar şi fără respectarea condiţiilor de la alin.(3).

(5) Părţile contractante pot, pentru un anumit fel de contracte, să convină asupra validităţii unor clauze contractuale standard determinate, luînd în considerare exigenţele prevăzute la alin.(3).

1. În prezent multe contracte se încheie în baza unor forme standard care sînt preformulate de către una dintre părţi. Cealaltă parte nu poate să negocieze condiţiile contractului. Ea doar are posibilitatea fie să accepte condiţiile propuse fie să se abţină de la încheierea contractului. De regulă această situaţie se întîmplă în cazul în care comercianţii încheie contracte cu consumatorii. Nu sînt însă rare nici cazurile în care condiţiile sînt preformulate şi în cazul raporturilor dinte comercianţi. În acest caz este evident că partea care a preformulat clauzele contractului are posibilitatea să stipuleze cluaze cît mai favorabile pentru sine şi discriminatorii pentru cealaltă parte. În scopul protejării părţii care acceptă clauze contractuale standard au fost instituie norme speciale care reglementează problema clauzelor contractuale standard (clauze contractuale generale). Necesitate protecţiei părţii care acceptă condiţii contractuale preformulate de cealaltă parte este cu atît mai mare cu cît adesea clauzele contractuale standard prezintă o listă lungă de clauze pe care cealaltă parte nu are nici timp să le citească şi nici să pătrundă în esenţa conţinutului acestora. Normele cu privire la clauzele contractuale standard (generale) reprezintă o noutate absolută pentru Republica Moldova atît doctrinală cît şi legislativă.

2. Regulile cu privire la clauzele contractuale standard se aplică cu privire la toate clauzele contractuale cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Spre exemplu nu se vor aplica regulile cu privire la clauzele contractuale standard raporturilor de muncă şi familiale (vezi comentariul la art. 720).

3. În conformitate cu alineatul unu sînt clauze contractuale generale acele clauze care au fost formulate anticipat de către una din părţile contractului pentru o folosire generală şi repetată şi care sînt în mod efectiv prezentate celeilalte părţi la negocierea contractului. Pentru a atribui anumite clauze la categoria clauzelor contractuale standard nu este decisiv nici modul de prezentare (spre exemplu dacă

sînt prezentate într-un document separat sau au fost incluse în contractul semnat de către părţi, dacă sînt prezentate sub forma unor documente tipărite sau sînt doar în computer, etc), nici faptul de cine au fost pregătite (partea însăşi sau o asociaţie profesională, etc.) nici volumul acestora (spre exemplu faptul dacă sînt numeroase şi se referă la toate sau majoritatea aspectelor contractului sau sînt doar cîteva clauze care se referă spre exemplu la răspundere şi la modul de soluţionare a litigiului. Determinant este faptul că aceste clauze contractuale au fost elaborate anticipat pentru o folosire generală şi repetată şi au fost efectiv folosite într-un caz concret de către una dintre părţi fără a negocia cu cealaltă parte. Deci vor fi clauze contractuale standard numai acele clauze contractuale care au fost prezentate unei părţi şi pe care partea poate doar să le accepte în întregime sau să le respingă fără a putea să le negocieze. Într-un contract pot exista atît clauze contractuale standard cît şi clauze contractuale negociate. Dispoziţiile cu privire la clauzele contractuale standard se vor aplica numai acelor clauze care nu au fost negociate de către părţi.

4. Chiar dacă una din părţi a elaborat în prealabil anumite clauze contractuale nu vor fi considerate clauze contractuale generale acele clauze ale contractului care au fost negociate în particular între părţi. În contractele dintre comercianţi şi consumatori rămîn clauze contractuale standard acele clauze contractuale care au fost elaborate pe baza redactării clauzelor contractuale preformulate de către comercianţi.

5. Chiar şi în cazurile în care una sau ambele părţi ale contractului folosesc clauze contractuale standard se vor aplica regulile generale privind încheierea contractului (vezi comentariul la art. 679 – 703). Aceasta presupune că clauzele contractuale elaborate de una din părţile contractului vor deveni clauze contractuale dacă vor fi respectate următoarele condiţii: (a) utilizatorul trebuie să aducă la cunoştinţa destinatarului ofertei toate clauzele viitorului contract, inclusiv clauzele contractuale standard iar destinatarul oferte să accepte oferta, inclusiv clauzele contractuale standard. Modul în care se face referinţă la clauzele contractuale standard poate fi foarte divers. De regulă aceasta se face prin prezentarea unui text în care sînt incorporate toate clauzele contractuale standard. Însă poate fi folosită şi oricare altă modalitate de prezentarea a clauzelor contractuale standard, care asigură posibilitatea celeilalte părţi de a lua cunoştinţă de conţinutul acestor clauze. Spre exemplu afişarea acestora la sediul utilizatorului, în parcări, la oficiul de prestare a serviciilor de telecomunicaţii. Utilizatorul este obligat să menţioneze faptul folosirii clauzelor contractuale standard (cu excepţia situaţiei în care aceasta nu este posibil datorită circumstanţelor cazului) şi modul în care cealaltă parte poate să i-a cunoştinţă de aceste clauze. La prezentarea clauzelor contractuale standard utilizatorul este obligat să ţină cont de eventualul handicap al celeilalte părţi (spre exemplu analfabetismul) şi să prezinte clauzele contractuale standard în aşa mod încît cealaltă partea să aibă posibilitate reală de a lua cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale standard; (b) cealaltă parte trebuie să accepte clauzele contractuale propuse de utilizator. Nu este necesar ca acceptarea clauzelor contractuale standard să se facă în mod expres. Aceste clauze contractuale pot fi acceptate şi în mod tacit. Din contra în cazul în care partea care a fost notificată despre clauzele contractuale standard folosite de către cealaltă parte va dori să evite introducerea

acestor clauze în contract ea va trebui în mod expres să-şi manifeste voinţa de a exclude folosirea acestor clauze. Deci în cazul în care utilizatorul a notificat cealaltă parte despre folosirea clauzelor contractuale standard şi a creat acestei părţi posibilitatea de a lua cunoştinţă de aceste clauze manifestarea consimţămîntului acesteia de a încheia contractul presupune acceptarea şi a clauzelor contractuale standard. Pentru acceptarea clauzelor contractual standard nu este relevant nici faptul dacă cealaltă parte a luat efectiv cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale generale. Faptul că nu a luat cunoştinţă de aceste clauze nu afectează valabilitatea lor. Aceasta însă nu-l împiedică să beneficieze de măsurile de protecţie prevăzute de art. 715, 716, 718 şi 719 sau de alte măsuri de protecţie prevăzute de lege.

6. Depinde de circumstanţele fiecărui caz în parte dacă ambele părţi trebuie să se refere la clauzele contractuale standard expres sau incorporarea acestor clauze în contract poate fi implicită. Spre exemplu dacă clauzele contractuale standard sînt incluse în documentul care reprezintă contractul acestea de regulă for fi obligatorii în baza semnăturii dacă sînt incluse deasupra semnăturii şi nu pe cealaltă parte a documentului. Pe de altă parte clauzele contractule standard incluse într-un document separat vor fi obligatorii numai dacă partea care le foloseşte le va menţiona în mod expres şi va crea celeilalte părţi posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale standard. Incorporarea implicită a clauzelor contractuale standard în contract poate fi admisă în cazul în care aceasta rezultă din uzanţe sau din practica stabilită între părţi.

7. În unele cazuri nu este posibilă menţionarea expresă a faptului folosiri clauzelor contractuale standard sau asigurarea pentru cealaltă parte a condiţiilor pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acestora. Spre exemplu în cazul folosirii serviciilor de telecomunicaţie, poştă, transport de pasageri şi altele. În aceste cazuri legiuitorul poate stabile anumite condiţii în care clauzelor contractuale standard folosite de prestatorii unor asemenea servicii să devină clauze contractuale chiar dacă nu s-au respectat condiţiile stipulate de art. 712 alin. (3). Dac şi în acest caz este necesar ca aceste condiţii să fie acceptate de către cealaltă parte. Va acţiona şi în aceste caz prezumţia că clauzele contractuale standard au fost acceptate de către cealaltă parte dacă nu se va dovedi contaraiul.

8. În conformitate cu prevederile alin. (5) părţile pot prevedea anticipat pentru anumite tipuri de contracte (spre exemplu contractul de furnizare a materiei prime sau contractul privind prestarea serviciilor de transport) aplicarea anumitor clauze contractuale standard cu condiţia respectării prevederilor alin. (3). Adică înainte de negocierea unor contracte concrete părţile pot stabili din timp că în viitor faţă de anumite tipuri de contracte se vor aplica anumite clauze contractuale standard care erau elaborate la momentul încheierii acordului respectiv sau urmează să fie elaborate ulterior. Clauzele contractuale standard menţionate în acest acord anticipat vor deveni clauze ale contractelor încheiate ulterior cu condiţia că: (a) clauzele contractuale standard au fost puse la dispoziţia celeilalte părţi; (b) celeilalte părţi i s-a creat posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale standard.

9. Nu trebuie confundate clauzele contractuale standard cu clauzele contractuale care se conţin în diferite acte normative. În ultimul caz clauzele contractuale sînt

elaborate de legiuitor şi sînt obligatorii pentru părţile contractului chiar dacă acestea nu au ştiut despre existenţa lor la momentul încheierii contractului.

10.Normele cu privire la clauzele contractuale standard sînt norme imperative şi părţile nu pot deroga de la prevederile legale. Aceste norme se vor aplica şi în cazul în care părţile sau utilizatorul vor folosi diferite manipulaţii pentru a evita aplicarea acestor dispoziţii.

Articolul 713. Includerea clauzelor contractuale standard în cazuri deosebite

Chiar şi fără respectarea condiţiilor prevăzute la art.712 alin.(3), se consideră incluse în contract clauzele contractuale standard stabilite de lege pentru anumite tipuri de contracte.

Această normă de fapt este o repetare a dispoziţiei care se conţine deja în art. 712 alin. (4). Folosirea sintagmei „clauze contractuale standard stabilite de lege” este inoportună deoarece din definiţia menţionată la art. 712 alin. (1) rezultă că clauzele contractuale standard sînt elaborate de către una din părţile contractuale sau de către alte persoane la cererea uneia dintre părţi.

Articolul 714. Prioritatea clauzelor contractuale negociate

Clauzele contractuale negociate au prioritate faţă de clauzele contractuale standard.

1. În cazul în care unele dintre clauzele contractului au fost preformulate de una dinte părţi iar altele au fost negociate de părţi în cazul în care vor exist contradicţii între aceste clauze contractuale prioritate vor avea clauzele contractuale negociate. Clauzele contractuale negociate vor avea prioritate faţă de clauzele contractuale standard indiferent de momentul în care au devenit clauze contractuale (pînă la încheierea contractului sau după încheierea contractului) şi indiferent de forma lor (cu condiţia că s-a respectat forma cerută pentru valabilitatea contractului şi a clauzelor acestuia).

2. Momentul cînd clauzele contractuale au devenit parte a contractului va fi totuşi relevant în cazurile în care un contract scris prevede că înscrisul conţin toate condiţiile asupra cărora au convenit părţile nu poate fi contestat sau completat prin proba declaraţiilor sau acordurilor anterioare (vezi comentariul la art. 702). În acest caz clauzele contractuale standard incluse în contractul scris vor avea prioritate chiar şi faţă de clauzele contractuale negociate anterior datei la care a fost întocmit înscrisul. Dacă însă clauza privind faptul că înscrisul conţine toate condiţiile asupra cărora au convenit părţile este o clauză contractuală standard aceasta se va aplica numai cu privire la clauzele contractuale standard. Clauzele contractuale negociate anterior întocmirii înscrisului vor avea prioritate faţă de clauzele contractuale standard stipulate în înscris.

3. Nu vor fi considerate clauze contractuale negociate acele clauze care sînt menţionate printre clauzele contractuale standard şi referitor la care utilizatorul a dat explicaţii sau referitor la care cealaltă parte a expus modul în care le înţelege, deoarece în acest caz părţile nu negociază clauzele contractului ci doar determină conţinutul clauzelor preformulate de utilizator sau stabilesc alte circumstanţe care ţin de clauzele contractuale standard.

Articolul 715. Dispoziţiile surprinzătoare ale clauzelor contractuale standard

Dispoziţiile din clauzele contractuale standard care, în raport de împrejurări, în special în raport cu aspectul sau aparenţa exterioară a contractului, sînt atît de neobişnuite încît partea care contractează nu trebuie să presupună existenţa lor nu devin clauze în contract.

1. Clauzele contractuale preformulate de către una dintre părţile contractului nu vor deveni clauze contractuale chiar şi cu condiţia că au fost respectate prevederile art. 712 alin. (3) sau alte condiţii prevăzute de lege, dacă în raport de împrejurări acestea sînt atît de neobişnuite încît cealaltă parte nu ar fi trebuit să-şi dea seama că utilizatorul a inclus aceste clauze printre clauzele contractuale standard. Scopul acestei norme este de a proteja cealaltă parte de includerea în contract a unor clauze surprinzătoarea şi care-i lezează drepturile deoarece de regulă numărul clauzelor contractuale standard este foarte mare şi cealaltă parte nu i-a cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale standard sau le studiază superficial.

2. Pentru stabilirea împrejurărilor în raport cu care se determină caracterul surprinzător al clauzelor contractuale standard se va ţine cont de părţile şi de natura contractului, de circumstanţele în care a fost încheiat contractul, de practica stabilită între părţi, de uzanţe şi de alte circumstanţe concrete ale cazului. Spre exemplu va fi surprinzătoare clauza din contractul de vînzare-cumpărare privind păstrarea de către cumpărător a dreptului de folosinţă asupra bunului.

3. Cu excepţia clauzele contractuale standard surprinzătoare celelalte clauze contractuale standard vor deveni clauze contractuale în măsura în care introducerea lor în contract nu era condiţionată de introducerea clauzelor contractuale standard care nu au devenit clauze contractuale. Spre exemplu dacă clauza care prevedea dreptul de folosinţă nu a devenit clauză contractuală nu vor deveni clauze contractuale nici clauzele care stabileau efectele nexecutării obligaţiei de a acorda dreptul de folosinţă.

Articolul 716. Caracterul neobligatoriu al clauzelor contractuale standard inechitabile

(1) O clauză contractuală standard este lipsită de efect dacă prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului. În acest sens, se iau în considerare conţinutul contractului, împrejurările în care clauza este inserată în contract, interesele reciproce, alte împrejurări.

(2) Caracterul inechitabil al clauzelor contractuale standard se prezumă în caz de dubiu dacă o prevedere:

a) nu este compatibilă cu principiile de bază (esenţiale) ale reglementărilor de la care derogă;

b) limitează drepturile sau obligaţiile esenţiale, care rezultă din natura contractului, de o manieră care periclitează scopul contractului;

c) nu este clară.(3) Aprecierea caracterului inechitabil al clauzelor contractuale standard nu

trebuie să se refere la determinarea obiectului contractului sau la proporţionalitatea preţului ori a remuneraţiei, pe de o parte, şi nici la bunurile sau serviciile furnizate, pe de altă parte, în măsura în care clauzele contractuale sînt formulate în mod clar şi precis.

1. Conform acestei dispoziţii nu va produce efecte juridice (va fi nulă) acea clauză contractuală standard care prin derogare de la principiul bunei-credinţe prejudiciază disproporţionat cealaltă parte a contractului. În acest articol este stabilit încă un mecanism de protecţie a drepturilor celeilalte părţi de abuzurile părţii care foloseşte clauze contractuale standard. Aici încă o dată se menţionează principiului exercitării drepturilor civile în conformitate cu principiul bunei credinţe (vezi comentariul la art. 513).

2. Trebuie de menţionat că în acest articol se vorbeşte concomitent despre principiul bunei credinţe (alin. (1)) şi principiul echităţii (alin. (2) şi (3)). Aşa cum regula generală şi efectele nerespectării acesteia sînt stabilite în alin. (1) trebuie de considerat că şi alin. (2) şi (3) care vin să completeze dispoziţiile alin. (1) vor trebui interpretate în sensul că se referă la regulile cu privire la buna-credinţă.

3. În conformitate cu prevederile alin. (2) se va considera că o clauză contractuală standard prejudiciază disproporţionat cealaltă parte a contractului în cazul în care:

(a) nu este compatibilă cu principiile esenţiale ale reglementărilor de la care derogă. Această dispoziţie se aplică în cazul în care o clauză contractuală generală derogă de la principiile esenţiale ale unei norme cu caracter dispozitiv. Vor fi considerate principii esenţiale;

(b) limitează drepturile şi obligaţiile esenţiale care rezultă din natura contractului ale celeilalte părţi în aşa măsură încît apare riscul că nu va putea fi atins scopul contractului. Spre exemplu în contractul de vînzare-cumpărare cumpărătorul stipulează un termen nerezonabil de lung în interiorul căruia urmează să fie achitat preţul fapt care apropie acest contract de un contract de locaţiune.

(c) conţinutul acestei clauze nu este clar sau nu poate fi înţeles.4. În conformitate cu prevederile alineatului trei pentru a stabili faptul dacă clauzele

contractuale standard prejudiciază sau nu disproporţionat cealaltă parte a contractului nu poate fi supus analizei raportul dintre obiectul contractului sau proporţionalitatea preţului pe de o parte şi bunurile sau serviciile furnizate pe de altă parte. Aceasta prevedere se aplică doar în cazul în care clauzele contractuale sînt formulate în clar şi precis. Deci în cazul în care clauzele contractuale standard sînt formulate clar şi precis chiar dacă va exista o disproporţie vădită între obiectul sau preţul contractului pe de o parte şi bunurile sau serviciile

prestate pe de altă parte aceste clauze vor fi valabile chiar dacă ele prejudiciază disproporţionat cealaltă parte a contractului.

Articolul 717. Efectele neincluderii sau nulităţii clauzelor contractuale standard

(1) În cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit parte integrantă a contractului ori sînt, total sau parţial, nule, contractul este valabil în partea rămasă.

(2) În măsura în care clauzele contractului standard nu au devenit parte integrantă a contractului sau sînt nule, conţinutul contractului se reglementează de prevederile legale.

(3) Contractul este nul dacă respectarea lui, chiar avîndu-se în vedere dispoziţiile alin.(2), ar constitui o rigoare nerezonabilă pentru una din părţile contractante.

1. Scopul acestui articol este de a institui soluţii pentru cazul în care clauzele contractuale standard nu au fost incluse în contract (spre exemplu nu s-au respectat condiţiile art. 712 alin. (3)) sau au fost incluse în contract cu încălcarea regulilor stabilite, fapt ce a atras nulitatea acestor clauze contractuale standard. Deci în acest articol au fost stabilite soluţii pentru două situaţii diferite: (a) cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit clauze unui contract concret; (b) cazul în care clauzele contractuale standard au devenit clauze contractuale dar aceste clauze sînt nule. Această distincţie este necesară deoarece problema nulităţii clauzelor contractuale standard se pune numai în cazul în care acestea au devenit clauze contractuale.

2. În conformitate cu alin. (1) nulitatea unor clauze contractuale standard nu afectează valabilitatea contractului sau a celorlalte clauze contractuale standard. Această dispoziţie trebui totuşi interpretată prin prisma art. 220 alin. (3). În conformitate cu această normă nulitatea unei clauze nu va atrage nulitatea contractului în cazul în care putem presupune că părţile ar fi încheiat contractul chiar şi în lipsa clauzei declarate nule. Dacă nu puteam presupune că părţile ar fi încheiat contractul în lipsa clauzelor care nu au devenit clauze ale contractului sau sînt nule contractul va fi nul în întregime. Un alt temei de nulitatea a contractului în întregime este stipulat în alin. (3).

3. Nulitatea unei clauze standard atrage nulitatea şi altor clauze care sînt legate de clauza care este nulă logic sau reieşind din scopul contractului chiar dacă aceste clauze nu sînt legate structural. Spre exemplu dacă va fi nulă clauza standard care prevede un termen nerezonabil de mare pentru înaintarea pretenţiilor de către utilizator vor fi nule şi eventualele clauze cu privire la prelungirea acestui termen.

4. În cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sînt nule contractul va fi valabil în rest. În locul clauzelor contractuale standard care nu au devenit clauze contractuale sau care sînt nule se vor aplica dispoziţiile legale fie în mod nemijlocit fie prin analogie.

5. Dacă în rezultatul faptului că clauzele contractuale standard nu au fost incluse în contract sau aceste clauze sînt nule pentru una din părţile contractului ar fi o rigoare nerezonabilă menţinerea contractului, chiar şi ţinînd cont de faptul că în locul clauzelor contractuale standard se aplică dispoziţiile legale, contractul va fi nul în întregime. Deci contractul va fi nul în întregime în cazul în care se vor întruni cumulativ două condiţii: (a) pentru una din părţile contractului va fi o rigoare nerezonabilă menţinerea contractului. Nulitatea contractului va surveni atît în cazul în care menţinerea contractului va fi nerezonabilă atît pentru utilizator cît şi în cazul în care va fi nerezonabilă pentru cealaltă parte. Faptul dacă este sau nu o rigoare nerezonabilă menţinerea contractului se determină în fiecare caz aparte reieşind din circumstanţele cazului şi ţinînd cont de uzanţe şi de practicile stabilite între părţi. Trebuie de considerat că va fi o rigoare nerezonabilă menţinerea contractului în cazul în care în rezultatul faptului că clauzele contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sînt nule condiţiile contractului sau schimbat în aşa măsura încît dacă partea ar fi ştiut despre modificarea condiţiilor nu ar mai fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii; (b) rigoarea nerezonabilă este rezultatul neincluderii clauzelor contractuale standard în contract sau a nulităţii acestora. Deci pentru stabilirea faptului dacă este nul contractul în întregime se va face o analiză între situaţia în care s-ar fi aflat părţile în cazul în care clauzele contractuale standard ar fi devenit clauze contractuale sau ar fi fost valabile şi situaţia în care se află părţile în situaţia în care clauzele contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sînt nule. În cazul în care se va ajunge la concluzia că este o rigoare nerezonabilă să cerem unei părţi menţinerea contractului în condiţiile în care clauzele contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sînt nule contractul va fi nul în întregime. Pentru aplicarea acestei dispoziţii nu este relevant faptul dacă este sau nu una dintre părţi este vinovată de faptul că clauzele contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sînt nule.

Articolul 718. Interdicţia clauzelor contractuale standard cu posibilitate de evaluare

În cadrul clauzelor contractuale standard, este nulă îndeosebi:a) clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul la termene nejustificat de

lungi sau stabilite insuficient pentru acceptarea sau refuzarea unei oferte ori pentru executarea unei obligaţii. Excepţie face clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul de a executa obligaţia abia după expirarea termenului de revocare sau de restituire;

b) clauza prin care utilizatorul, prin derogare de la prevederile legale, îşi rezervă dreptul la prelungirea nejustificată a termenului stabilit pentru o obligaţie pe care trebuie să o execute;

c) clauza privind dreptul utilizatorului de a se elibera de obligaţia sa fără un motiv obiectiv justificat şi nemenţionat în contract. Această prevedere nu se aplică pentru obligaţiile cu executare succesivă;

d) clauza privind dreptul utilizatorului de a modifica prestaţia promisă ori de a se abate de la executarea ei dacă modificarea sau abaterea nu se poate pretinde celeilalte părţi, ţinîndu-se cont de interesele utilizatorului;

e) clauza conform căreia o declaraţie a partenerului de contract al utilizatorului se consideră dată sau nedată atunci cînd face sau omite să facă o acţiune, cu excepţia cazului în care partenerului de contract i se acordă un termen corespunzător pentru a putea emite o declaraţie în mod expres şi utilizatorul se obligă să informeze, la începutul termenului, expres partenerul de contract cu privire la înţelesul previzibil al comportamentului său;

f) clauza prin care o declaraţie de importanţă deosebită a utilizatorului se consideră intrată la cealaltă parte contractantă;

g) clauza prin care, în cazul revocării contractului sau al rezoluţiunii contractului de către o parte, utilizatorul poate cere o plată necorespunzător de mare pentru utilizarea sau folosirea unui lucru ori a unui drept sau pentru obligaţii executate ori o compensare nejustificat de mare a cheltuielilor;

h) clauza prevăzută în calitate de excepţie la lit.c), conform căreia utilizatorul îşi poate rezerva dreptul de a se degreva de obligaţia executării contractului în cazul indisponibilităţii prestaţiei, dacă utilizatorul nu se obligă să îl informeze imediat pe partenerul de contract despre indisponibilitate şi să îi restituie contraprestaţiile.

1. În aceste articol sînt prevăzute clauze contractuale standard care pot fi declarate nule în dependenţă de circumstanţele cazului. Aceste clauze folosesc astfel de noţiuni ca „insuficient de determinat”, „nejustificat de lungi”, „plată necorespunzătoare” şi altele. Conţinutul acestor noţiuni va fi determinat de către instanţa de judecată în fiecare caz aparte. În temeiurile prevăzute de acest articol clauzele contractuale standard vor fi nule numai dacă instanţa de judecată va constata că au fost introduse cu încălcarea prevederilor prezentului articol.

2. În conformitate cu litera (a) vor fi declarate nule clauzele contractuale generale prin care utilizatorul a prevede un termen nejustificat de lung sau stabilit insuficient pentru acceptarea ofertei sau pentru executarea unei obligaţii. Prin termen nejustificat de lung se are în vedere termenul care în dependenţă de circumstanţele cazului, de uzanţe sau de practicile stabilite între părţi va fi considerat mai lung decît termenul în care în mod normal ar fi fost necesar pentru acceptarea de către utilizat a ofertei celeilalte părţi sau pentru executarea obligaţiei de către utilizator. Prin termen „stabilit insuficient” trebuie înţeles acel termen care nu a fost prevăzut expres şi pentru care nu au fost stabilite criterii de determinare suficiente pentru a determina termenul în care urma să fie acceptată oferta sau executată obligaţia. În baza acestor dispoziţii nu vor putea fi declarate nule clauzele contractuale generale prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul de a executa obligaţia doar după expirarea termenului de revocarea sau de restituire stabilit în favoarea consumatorului prin art. 749 şi 750.

3. Prin litera (b) sînt sancţionate cu nulitate clauzele contractuale generale prin care utilizatorul îşi rezervă, prin derogare de la prevederile legale, dreptul la

prelungirea nejustificată a termenului stabilit pentru o obligaţie pe care trebuie s-o execute. Această dispoziţie se aplică situaţiilor în care debitorului i se acordă un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei în cazul în care nu a executat obligaţia (vezi comentariul la art. 709). Prin prelungire nejustificată trebuie de înţeles situaţia în care utilizatorul îşi rezervă dreptul la un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei care depăşeşte termenul care ar fi putut fi stabilit de către creditor în conformitate cu prevederile art. 709. Această dispoziţie se va aplica şi în cazul în care utilizatorul a stabilit un mod inadecvat de determinare a termenului suplimentar în care să execute obligaţia.

4. La litera (c) este stipulată interdicţia pentru utilizator de a-şi rezerva prin contractul dreptul de rezoluţiune în lipsa unor temeiuri justificate şi stipulate în contract. În conformitate cu această normă vor fi nule clauzele contractuale standard prin care se stipulează dreptul de rezoluţiune al utilizatorului dacă acest drept nu este condiţionat de: (a) stabilirea unor temeiuri care să justifice dreptul său de rezoluţiune. Dreptul de rezoluţiune este justificat în cazul în care cealaltă parte nu execută în mod esenţial obligaţiile contractuale, în cazul în care datorită modificării împrejurărilor utilizatorul nu mai are nevoie de obiectul contractului şi în alte circumstanţe în care poate fi justifică rezoluţiunea contractului de către utilizator; (b) temeiurile de rezoluţiune să fie stipulate expres în contract. Nu este obligatorie stipularea în contract a temeiurilor de rezoluţiune care sînt stipulate prin lege. Această interdicţia are drept scop realizare conceptului juridic conform căruia contractul trebuie de regulă executat. Interdicţia privind stipularea dreptului de rezoluţiune nu se referă la clauza contractuală standard prin care se stipulează dreptul de rezoluţiune nelimitat al utilizatorului în cazul în care această clauză este inclusă întru-un contract cu executare succesivă (vezi comentariul la art. 666).

5. În conformitate cu litera (d) va fi nulă clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul de a modifica prestaţia sau de a schimba condiţiile de executare a acesteia. Spre exemplu utilizatorul nu va putea stabili dreptul de a transmit un alt bun în locul celui care este obiectul contractului, de a transmite preţul bunului în locul bunului sau de a achita preţul prin livrarea unor bunuri. Nu trebui însă de confundat clauza prin care se stipulează dreptul de a modifica prestaţia cu clauza prin care se instituie obligaţii alternative sau facultative sau dreptul de a alege prestaţia datorată (vezi comentariul la art. 550, 551 şi 555). Clauza privind obligaţiile alternative şi facultative nu este supusă controlului privind corespunderea normei de la litera (d). Va fi nulă şi clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul de a modifica spre exemplu locul de executare. Totuşi, clauza privind dreptul utilizatorului de a modifica prestaţia sau de a schimba condiţiile de executare va fi valabilă în măsura în care ţinînt cont de interesul utilizatorului această modificare este rezonabilă pentru cealaltă parte.

6. Tăcerea de regulă nu produce efecte juridice. Această regulă nu poate fi modificată în mod unilateral de una din părţile contractului printr-o clauză generală. În acest sens litera (e) sancţiunea cu nulitatea clauza generală standard prin care se stipulează că voinţa celeilalte părţi se consideră exprimată în cazul în care acesta săvîrşeşte o acţiune sau se abţine de la savîrşirea acţiunii. Prin derogare de la regula generală o asemenea clauză contractuală standard va fi totuşi valabilă dacă: (a) a fost stabilită o perioadă de timp rezonabilă în interiorul

căruia cealaltă parte putea face o declaraţie expresă; (b) utilizatorul se obligă să notifice cealaltă parte la începutul perioadei de timp stabilite pentru emiterea unei declaraţii exprese despre efectele acţiunilor sau inacţiunilor celeilalte părţi. Utilizatorului îi revine sarcina de a demonstra că se întrunesc ambele condiţii.

7. În conformitate cu litera (f) va fi nulă clauza contractuală standard prin care va fi stipulat prezumţia că o declaraţie a utilizatorului a ajuns la cealaltă parte a contractului. Această normă nu afectează valabilitatea clauzelor contractuale standard prin care se stabileşte că anumite acţiuni sau inacţiuni ale acestuia urmează să fie interpretate într-un anumit mod.

8. La litera (g) este prevăzută nulitatea clauzei prin care utilizatorul prevede dreptul său de a cere în cazul încetării contractului: (a) o plată necorespunzător de mare pentru utilizarea sau folosirea unui bun sau a unui drept sau pentru prestaţia făcută; (b) o compensaţie nerezonabil de mare a cheltuielilor. Dacă plata sau compensaţia este sau nu nerezonabilă sau necorespunzătoare se va determina în fiecare caz aparte ţinînd cont de dispoziţiile legale, de uzanţe, de practicile stabilite între părţi şi de circumstanţele cazului. Aplicarea acestei dispoziţii nu depinde de faptul cine a avut iniţiativa de a înceta contractul nici de modul în care a încetat contractul, prin acordul părţilor, prin declaraţia unei dintre părţi sau pe cale judiciară. Nu este relevant pentru aplicarea acestei dispoziţii nici temeiul de încetare a contractului şi nici vinovăţia sau nevinovăţia părţilor.

9. Dacă utilizatorul îşi va rezerva, în conformitate cu regulile stabilite la litera (c), dreptul de rezoluţiune a contractului în cazul în care obiectul prestaţie nu este disponibil această clauză contractuală standard va fi nulă dacă utilizatorul nu se obligă: (a) să informeze imediat cealaltă parte a contractului despre imposibilitatea prestaţiei; (b) să restituie imediat contraprestaţia celeilalte părţi.

Articolul 719. Interdicţia clauzelor contractuale standard fără posibilităţi de evaluare

În cadrul condiţiilor contractuale standard, fără a prejudicia dispoziţiile care exclud posibilitatea derogării de la dispoziţiile legale în defavoarea consumatorului, este nulă:

a) clauza referitoare la creşterea preţului la bunurile sau serviciile care urmează să fie livrate sau prestate în termen de 4 luni de la încheierea contractului. Clauza aceasta nu se aplică la bunurile sau serviciile care se livrează sau se prestează ca obligaţii succesive;

b) clauza prin care este exclus sau limitat dreptul, pe care îl are partenerul de contract al utilizatorului, de a refuza executarea obligaţiei în conformitate cu art.705 sau prin care este exclus sau limitat un drept de retenţie al partenerului de contract al utilizatorului, în măsura în care se bazează pe acelaşi raport contractual, în special dacă dreptul de retenţie este făcut dependent de recunoaşterea unor vicii de către utilizator;

c) clauza prin care partenerului de contract al utilizatorului nu i se permite efectuarea compensării cu o creanţă stabilită indubitabil şi scadentă;

d) clauza prin care utilizatorul este degrevat de obligaţia legală de a soma sau de a stabili partenerului său de contract un termen pentru executarea obligaţiei;

e) clauza privind evaluarea globală a dreptului utilizatorului la despăgubiri pentru prejudicii sau la despăgubiri pentru diminuarea valorii dacă în cazurile reglementate valoarea globală depăşeşte prejudiciile sau diminuarea valorii, care erau de aşteptat în condiţii obişnuite, sau dacă partenerului său de contract nu i se permite să dovedească că nu s-a produs nici un prejudiciu sau nici o diminuare a valorii ori că acestea sînt substanţial mai reduse decît valoarea globală;

f) clauza prin care utilizatorului i se promite plata unei penalităţi dacă obligaţia nu este executată sau este executată cu întîrziere, dacă întîrzie plata sau dacă partenerul lui de contract reziliază contractul;

g) clauza prin care se exclude răspunderea în cazul vătămării integrităţii corporale, al altei vătămări a sănătăţii şi al vinovăţiei grave;

h) clauza prin care, în cazul răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei principale a utilizatorului:

- este exclus sau limitat dreptul partenerului de contract la rezilierea contractului;

- este exclus sau limitat în contradicţie cu lit.g) dreptul partenerului de contract la despăgubiri în loc de prestaţie.

Prevederile prezentei litere nu se aplică pentru mijloacele de transport şi condiţiile tarifare menţionate la lit.g) dacă nu se dezavantajează pasagerul;

i) clauza prin care în contractele de livrare a noilor bunuri şi de antrepriză: - în cazul viciului unui bun, sînt excluse, în întregime sau în ceea ce priveşte

unele componente ale bunului, drepturile faţă de utilizator, sînt limitate drepturile la revendicare faţă de terţi sau exercitarea drepturilor este făcută dependentă de chemarea anterioară în instanţă a terţilor;

- drepturile faţă de utilizator sînt limitate doar la un drept în cazul neexecutării totale sau parţiale, dacă partenerului de contract nu i se garantează în mod expres dreptul de a cere reducerea plăţii sau de a rezilia contractul în cazul unei remedieri nereuşite (dacă o altă lucrare decît cea de construcţie constituie obiectul răspunderii pentru viciu);

- este exclusă sau limitată obligaţia utilizatorului de a suporta cheltuielile de remediere, îndeosebi costurile transportului, drumului, lucrului şi materialului;

- utilizatorul condiţionează remedierea de plata în avans a întregii sume sau a unei părţi substanţiale, nejustificat de mari în condiţiile existenţei viciului;

- utilizatorul stabileşte partenerului său de contract un termen de excludere în ceea ce priveşte notificarea despre viciile ascunse ale bunului şi termenul este mai scurt decît cel admis conform următoarei liniuţe;

- termenul de prescripţie este redus la mai puţin de un an pentru drepturi rezultînd dintr-un viciu al bunului ori sînt reduse termenele de prescripţie de la art.269, ori se stabilesc termene mai scurte decît cele menţionate pentru drepturile la reziliere fără reducerea termenului;

j) clauza, în cazul unui raport contractual ce are ca obiect livrarea periodică de bunuri sau prestarea periodică de servicii de către utilizator, prin care:

- partenerul de contract al utilizatorului este obligat pentru o perioadă mai mare de 2 ani;

- contractul se prelungeşte în mod tacit pe un termen mai mare de un an;- se stabileşte pentru partenerul de contract al utilizatorului un termen de

reziliere mai mare de 3 luni, înainte de expirarea contractului.Prevederile prezentei litere nu se aplică în cazul contractelor de livrare a

bunurilor cumpărate, de asigurare şi nici în cazul contractelor dintre titularii drepturilor de autor şi societăţile comerciale utilizatoare;

k) clauza din contractele de vînzare-cumpărare, de prestări servicii sau de antrepriză, prin care un terţ se subrogă sau se poate subroga în drepturile şi obligaţiile contractuale ale utilizatorului, cu excepţia situaţiei în care prevederea:

- conţine numele terţului; - stipulează dreptul partenerului său de contract la rezilierea contractului;l) clauza prin care utilizatorul impune reprezentantului care încheie

contractul pentru partenerul de contract:- răspundere proprie sau obligaţie de garantare fără să existe o declaraţie

expresă şi autonomă în acest sens;- răspundere care, în cazul reprezentării fără împuternicire, depăşeşte

cadrul stabilit la art.250;m) clauza prin care utilizatorul modifică obligaţia producerii de dovezi în defavoarea partenerului său de contract, îndeosebi atunci cînd utilizatorul:

- atribuie partenerului obligaţia de a produce dovezi care ţin de răspunderea sa;

- lasă partenerul să confirme anumite fapte. Această prevedere nu se aplică pentru confirmări de primire semnate separat sau semnate prin înregistrare electronică;

n) clauza prin care notificarea utilizatorului sau a terţului, precum şi declaraţiile faţă de utilizator sau terţ, sînt condiţionate de o formă mai strictă decît cea scrisă sau sînt dependente de condiţii speciale de acces.

1. În art. 719 sînt prevăzute cazuri în care clauzele contractuale standard sînt nule fără a fi necesară o interpretare de către instanţele de judecată.

2. În conformitate cu prevederile de la litera (a) va fi nulă clauza contractuală standard prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul de a majora preţul la bunurile sau serviciile care urmează să fie livrate sau prestate în termen de patru luni din momentul încheierii contractului. Termenul de patru luni se calculează din momentul în care contractul se consideră încheiat, adică din momentul în care acceptul a ajuns la ofertant (vezi comentariul la art. 699). Clauza privind dreptul de modificare a preţului de către utilizator în interiorul termenului de patru luni va fi nulă indiferent de faptul dacă utilizatorul a ştiut sau nu despre existenţa unor circumstanţe care atrag majorarea preţului. Aceasta însă nu-l lipseşte pe utilizator de dreptul de a cere adaptarea contractului sau rezoluţiunea acestuia în cazul modificării esenţiale a circumstanţelor existente la momentul încheierii contractului (vezi comentariul la art. 623).

3. În cazul în care bunurile sau serviciile se livrează sau prestează în baza unui contract cu executare succesivă (vezi comentariul la art. 666) prevederile de la

litera (a) nu se aplică. În aceste cazuri se vor aplica regulile cu privire la modificare preţurilor stabilite pentru contractele respective. Spre exemplu în contractul de locaţiune chiria poate fi modificat cel mai des odată pe an (vezi comentariul la art. 887).

4. În conformitate cu prevederile de la litera (b) va fi nulă clauza contractuală standard prin care: (a) este exclus sau limitat dreptul celeilalte părţi a contractului sinalagmatic de a refuza, în cazul în care nu este obligată să execute prima, executarea obligaţiei în conformitate cu prevederile art. 705 în cazul în care utilizatorul nu-şi execută propria obligaţia. Se va considera că dreptul celeilalte părţi de a refuza executarea obligaţiei este limitat în cazul în care se stabileşte un termen în care poate fi refuzată obligaţia, se condiţionează exercitarea acestui drept de recunoaşterea de către utilizator a existenţei condiţiilor necesare pentru exercitarea dreptului precum şi instituirea oricăror altor condiţii suplimentare în raport cu cele stabilite de legislaţie. Nu se consideră limitare a dreptului de a suspenda executare obligaţiei instituirea unor condiţii care nu au scopul de a limita exercitarea acestui drept ci doar determină procedura de exercitare. Spre exemplu stipularea modului în care urmează să fie notificat utilizatorul despre exercitarea acestui drept; (b) este exclus sau limitat dreptul de retenţie al celeilalte părţi a contractului. Această dispoziţie sancţionează cu nulitatea clauza contractuală standard care exclude sau limitează dreptul de retenţie născut în baza contractului care conţine clauza contractuală standard. În cazul în care dreptul de retenţie a apărut în baza altui raport juridic valabilitatea clauzei contractuale standard prin care se exclude dreptul de retenţie nu va fi afectată de prevederile de la litera (b). Clauza contractuală standard va fi nul în cazul în care condiţionează exercitarea dreptului de retenţie de recunoaşterea existenţei sau a gravităţii viciilor de către utilizator sau instituie alte condiţii care afectează exercitarea dreptului de retenţie.

5. În conformitate cu prevederile de la litera (c) va fi nulă clauza contractuală standard prin care este exclus dreptul de compensaţie al celeilalte părţi în cazul în care: (a) creanţele sînt scadente. Pentru aplicarea acestei dispoziţii vor fi considerate scadente şi acele creanţe a căror executare poate fi cerută înainte de scadenţe sau referitor la care se permite compensarea anterior scadenţei (spre exemplu părţile au prevăzut posibilitatea compensaţiei anterior scadenţei); (b) creanţele sînt stabilite indubitabil. Prin creanţe stabilite indubitabil trebuie de înţeles acele creanţe referitor la care poate fi cerută executarea silită ( există o hotărîre judecătorească, o tranzacţie de împăcare, o hotîrîre a arbitrajului, etc.) precum şi creanţele a căror existenţă şi întindere nu este contestată de către debitor.

6. Prin prevederea de la litera (b) este sancţionată cu nulitatea clauza contractuală standard prin care utilizatorul va prevedea că cealaltă partea va fi în întîrziere cu executarea obligaţiei fără ca utilizatorul să facă o somaţie sau să stabilească un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei de către cealaltă parte. În conformitate cu prevederile art. 709 debitorul este în întîrziere cu executarea obligaţiei numai după ce va fi pus în întîrziere de către creditor prin stabilirea unui termen suplimentar pentru executarea obligaţiei sau prin somare, în cazul în care stabilirea unui termen nu este posibilă. Această regulă este imperativă şi nu poate fi exclusă prin clauze contractuale standard.

7. Pentru cazul în care cealaltă parte a contractului nu va executa sau va executa în mod necorespunzător obligaţiile contractuale sau pentru cazul în care cealaltă parte a contractului trebuie să plătească pentru diminuarea valorii unui bun, părţile contractului pot evalua anticipat eventualul prejudiciu sau mărimea în care se va diminua valoarea bunului şi pot stabili o sumă de bani fixă care va fi plătită de către debitor creditorului (sumă pauşală). Regulile cu privire la clauzele contractuale standard nu exclud posibilitate includerii unei clauze contractuale standard prin care să se prevadă dreptul utilizatorului de a cere o sumă pauşală în cazul în care cealaltă parte nu execută sau execută necorespunzător obligaţiile contractuale sau pentru cazul în care valoarea unui bun s-a diminuat. Însă în conformitate cu prevederile de la litera (e) va fi sancţionată cu nulitatea acea clauză contractuală standard care prevede plata de către cealaltă parte a unei sume pauşale dacă: (a) suma stabilită pauşal depăşeşte prejudiciul sau reducerea valorii bunului care ar fi putut fi aşteptate în condiţii obişnuite. Spre exemplu plata unei sume pauşale pentru diminuarea valorii bunului în rezultatul folosirii acestuia. În conformitate cu această regulă valabilitatea sau nulitatea clauzei contractuale standard se va determina în dependenţă de condiţiile existente la momentul încheierii contractului, deci în dependenţă de acel prejudiciu sau acea reducere a valorii bunului care putea fi aşteptată la momentul încheierii contractului; sau dacă (b) nu este stabilit în mod expres dreptul celeilalte părţi de a dovedi că prejudiciul sau reducerea valorii nu există sau că acestea sînt cu mult mai reduse decît suma stabilită pauşal. Pentru nulitatea clauzei contractuale standard nu este necesar să fie întrunite ambele condiţii, este suficient să existe una dintre ele. În cazul în care clauza contractuală standard privind dreptul utilizatorului de a cere o sumă pauşală este nulă utilizatorul nu este lipsit de dreptul de a cere repararea prejudiciului sau plata pentru reducerea valorii bunului.

8. În conformitate cu litera (f) va fi nulă clauza contractuală standard prin care este stipulat dreptul utilizatorului de a cere plata unei penalităţi în cazul în care cealaltă parte: (a) nu acceptă sau acceptă cu întîrziere executarea propusă de către utilizator; (b) dacă cealaltă parte întîrzie să plătească la timp; (c) dacă cealaltă parte a declarat despre rezoluţiunea contractului. Clauza contractuală standard va fi nulă indiferent de mărimea penalităţii.

9. În conformitate cu prevederile de la litera (g) vor fi sancţionate cu nulitatea clauzele contractuale generale prin care a fost exclusă sau limitată răspunderea: (a) pentru vătămarea integrităţii corporale sau altei vătămări a sănătăţii. În baza acestei dispoziţii vor fi nule toate clauzele standard care prevăd eliberarea de răspundere sau limitarea răspunderii utilizatorului pentru prejudiciul cauzat prin moartea, vătămarea corporală sau a sănătăţii cauzate prin încălcarea neglijentă a obligaţiilor de către utilizator sau încălcarea intenţionată sau neglijentă a obligaţiilor de către reprezentantul sau prepusul utilizatorului; (b) în cazul vinovăţiei grave. În baza acestei dispoziţii va fi nulă clauza privind excluderea sau limitarea răspunderii utilizatorului pentru prejudiciul cauzat prin neglijenţa gravă a utilizatorului sau prin intenţia sau neglijenţa gravă a reprezentantului sau a prepusului utilizatorului. Prevederile de la litera (g) nu vor afecta clauza contractuală standard privind excluderea sau limitarea răspunderii utilizatorului în cazul în care această limitare sau excludere a răspunderii va fi în concordanţa cu regulile speciale privind limitarea sau răspunderea răspunderii cărăuşului.

h) clauza prin care, în cazul răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei principale a utilizatorului:

- este exclus sau limitat dreptul partenerului de contract la rezilierea contractului;- este exclus sau limitat în contradicţie cu lit.g) dreptul partenerului de contract la

despăgubiri în loc de prestaţie.Prevederile prezentei litere nu se aplică pentru mijloacele de transport şi

condiţiile tarifare menţionate la lit.g) dacă nu se dezavantajează pasagerul;

Articolul 720. Dispoziţii speciale cu privire la aplicarea normelor prezentului capitol

(1) Prevederile art.712 alin.(1) şi (2), precum şi prevederile art.718 şi 719, nu se aplică în cazul сlauzelor сontractuale standard care se folosesc faţă de un întreprinzător, o persoană juridică de drept public sau faţă de un patrimoniu cu regim special de drept public.

(2) Prevederile art.716 alin.(1) şi (2) se aplică în cazurile stipulate în prezentul articol la alin.(1), în măsura în care aceasta are ca urmare nulitatea prevederilor contractuale menţionate la art.718 şi 719. În acest caz, se vor lua în considerare în modul corespunzător uzanţele din circuitul comercial.

(3) Prevederile art.718 şi 719 nu se aplică contractelor a căror parte o constituie întreprinderile de livrare a energiei electrice, a gazului, energiei termice la distanţă şi apei cu privire la aprovizionarea unor utilizatori aparte cu energie electrică, gaz, energie termică şi apă din sistemul de distribuire, dacă condiţiile de livrare nu derogă în defavoarea utilizatorilor de la condiţiile stipulate de organul de stat pentru reglementare în domeniul energiei electrice, gazului, energiei termice şi apei. Această dispoziţie se aplică şi contractelor de preluare a apelor reziduale.

(4) În contractul dintre întreprinzător şi consumator, prevederile prezentului capitol se aplică ţinîndu-se cont de următoarele condiţii:

a) clauzele contractuale standard se consideră ca fiind stabilite de întreprinzător dacă nu au fost introduse în contract de către consumator;

b) art.715-719 se aplică la condiţiile contractuale reformulate şi atunci cînd acestea sînt determinate pentru folosinţă de o singură dată, precum şi în măsura în care consumatorul nu a putut influenţa conţinutul prevederilor din cauza reformulării lor;

c) la aprecierea defavorizării necorespunzătoare conform art.716 alin.(1) şi (2), se iau în considerare şi împrejurările existente la încheierea contractului

(5) Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică în cazul contractelor din domeniul dreptului muncii, moştenirii, familiei şi societăţilor comerciale.

Capitolul VCONTRACTUL IN FOLOSUL UNUI TERT

Articolul 721. Contractul în folosul unui terţ

(1) Părţile unui contract pot conveni ca debitorul (promitentul) să efectueze prestaţia nu creditorului (stipulantului), ci terţului (beneficiarului), indicat sau neindicat în contract, care obţine în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia în folosul său.

(2) Nu este obligatoriu ca beneficiarul să fie determinat sau să existe la momentul stipulaţiei. Este suficient ca el să fie determinabil şi să existe la data executării contractului.

(3) Pînă la momentul informării de către beneficiar a stipulantului sau a promitentului despre acceptarea stipulaţiei, aceasta poate fi revocată sau modificată de către stipulant. Succesorii sau creditorii stipulantului nu au dreptul de revocare sau de modificare a stipulaţiei.

1. În conformitate cu principiul relativităţii efectelor contractului un contact produce efecte juridice doar pentru persoanele care au participat fie direct fie prin reprezentant la încheierea contractului (vezi comentariul la art. 668). În acest articol este stipulată o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. Astfel în conformitate cu prevederile alineatului (1) un contract încheiat între două persoane poate da naştere unui drept în patrimoniul unui terţ care nu a participat nici direct nici prin reprezentant la încheierea contractului. Spre exemplu va fi un contract în favoarea unui terţ contractul de asigurare în care beneficiar este un terţ şi nu asiguratul. Pentru valabilitatea stipulaţiei pentru altul legiuitorul nu cere existenţa unui interes pentru stipulant de a stipula în favoarea beneficiarului.

2. Un contract va produce efecte pentru un terţ numai în cazul în care părţile contractului şi-au manifestat voinţa ca terţul să dobîndească în patrimoniul său un drept în temeiul acestui contract. Dacă însă se prevede doar că executarea să fie făcută către un terţi fără a existenţa intenţia de a acorda terţului dreptul de a cere executarea nu vom fi în prezenţa contractului în folosul unui terţ. Astfel în cazul în care o parte a unui contract se obligă faţă de cealaltă parte să plătească o datorie pe care ultimul o are faţă de un terţ fără ca părţile să urmărească naşterea unui drept în patrimoniul terţului, nu vom fi în prezenţa unui contract în folosul unui terţ şi deci terţul nu va putea cere plata datoriei către sine. Nu este obligatoriu o menţiune expresă cu privire la stipulaţia în folosul terţului. Această voinţă poate fi implicită şi va fi determinată în fiecare caz aparte reieşind in voinţa comună a stipulantului şi a promitentului.

3. Contractul în folosul terţului este un contract bilateral pentru că parte a contractului rămîn doar stipulantul şi promitentul. Beneficiarul nu devine parte a contractului şi deci nu dobîndeşte în temeiul contractului decît dreptul de a cere executarea de către promitent a obligaţiei în folosul său. Celelalte drepturi, inclusiv dreptul de a modifica sau rezolvi contractul rămîn al stipulantului. Totuşi contractul în folosul unui terţ generează treii categorii de raporturi juridice: (a) între stipulant şi promitent. Raporturile dintre stipulant şi primitent sînt raporturi contractuale care vor fi reglementate de regulile cu privire la contractul încheiat de aceştia ţinînd cont de faptul că promitentul trebuie să execute una sau mai multe prestaţii către un terţ fără însă a exclude posibilitaea ca promitentul să execute alte prestaţii şi faţă de stipulant. Spre exemplu în cazul în care se încheie

un contract de vînzare-cumpărare prin care vînzătorul se obligă să predea bunul unui terţ relaţiile dintre promitent şi stipulant vor fi guvernate de normele cu privire la vînzare-cumpărare iar în partea ce ţine de stipulaţia pentru terţul beneficiar se vor aplica regulile cu privire la contractul în folosul unui terţ. Dacă între stipulant şi promitent a fost încheiat un contract sinalagmatic neexecutarea de către promitent a obligaţiei faţă de beneficiar dă dreptul stipulantului de a invoca excepţia de neexecutare ori de a cere rezoluţiuenea sau, după caz, rezilierea contractului; (b) între stipulant şi terţul beneficiar. Contractul în folosul unui terţ nu dă naştere unor raporturi juridice dintre stipulant şi terţul beneficiar. Natura raporturilor dintre stipulant şi beneficiar va putea fi determinată numai după stabilirea scopului urmărit de stipulant la încheierea contractului în folosul terţului. Astfel stipulantul putea urmări scopul de acorda un împrumut beneficiarului sau de a stinge o datoria pe care o avea faţă de beneficiar. În dependentă de natura raporturilor juridice existente între beneficiar şi stipulant se fa determina regimul juridice aplicabil acestor raporturi; (c) între promitent şi terţul beneficiar. Beneficiarul dobîndeşte din momentul încheierii contractului dintre stipulant şi promitent dreptul creat în favoarea sa fără a fi necesară acceptarea de către beneficiar a acestui drept. Deoarece dreptul se naşte direct în patrimoniul beneficiarului acesta poate introduce acţiunile pe care le-ar fi putut introduce stipulantul pentru a obţinea executarea obligaţiei care incumbă promitentului iar în cazul în care nu se execută obligaţia beneficiarul poate cere plata daunelor-interese. Beneficiarul nu va putea însă cere rezoluţiunea sau rezilierea ori modificarea contractului deoarece el nu este parte a contractului.

4. Prin promitent se are în vedere acea parte a contractului în folosul unui terţ care s-a obligat să efectueze o prestaţie nu faţă de cealaltă parte a contractului ci faţă de o persoană care nu a participat la încheierea contractului nici personal nici prin reprezentant. Prin stipulant se are în vedere persoana care a inclus în contract obligaţia celeilalte părţi de a efectua o prestaţie faţă de un terţ. Prin beneficiar se are în vedere acea persoană care a dobîndit un drept propriu în temeiul unui contract la încheierea căruia nu a participat nici personal nici prin reprezentant.

5. Pentru valabilitatea stipulaţiei în favoare unui terţ nu este obligatorie indicare expresă în contract a beneficiarului. Va fi necesară însă includerea în contract a unor indicii în conformitate cu care va fi determinat beneficiarul. În cazul în care în contract nu va fi indicat nici beneficiarul nici criteriile în dependenţa de care să fie determinat beneficiarul stipulaţia va fi totuşi valabilă în cazul în care stipulantul poate cere executarea în favoarea sa. Dreptul stipulantului de a cere executarea în favoare sa v-a fi determinată în conformitate cu prevederile Art. 723.

6. În cazul contractului în folosul unui terţ foarte important este să determinăm momentul din care dreptul intră în patrimoniul terţului beneficiar. Conform regulii generale dreptul beneficiarului apare din momentul încheierii contractului deoarece terţul este titular al dreptului chir din momentul în care acesta se naşte. Însă în cazurile în care beneficiarul nu este determinat în contract nu putem folosi regula generală, deoarece dreptul nu poate aparţine unei persoane care nu este determinată. În acest caz dreptul va intra în patrimoniul terţului din momentul în care a putut fi determinat, dar acest drept va retroactiva şi va fi considerat că a fost în patrimoniul beneficiarului din momentul încheierii contractului.

7. Terţul beneficiar dobîndeşte dreptul direct în patrimoniul său. El va cere de la promitent executarea obligaţiei pe care ultimul o datorează direct terţului şi nu stipulantului. Dobîndirea de către beneficiar a dreptului direct în patrimoniul său î-i va permite acestuia să evite concurenţa cu creditorii stipulantului sau pretenţiile moştenitorilor stipulantului, deoarece dreptul nu a aparţinut patrimoniului stipulantului.

8. Alin. (2) prevede că beneficiarul trebuie să fie determinabil şi să existe la data executării. De aici rezultă că poate fi determinată în calitate de beneficiar şi o persoană care nu există la momentul stipulaţiei cu condiţia că aceasta va exista la data executării. Trebuie considerat că beneficiarul este determinabil în cazul în care în contract au fost incluse suficiente indicii care permit identificarea beneficiarului. Spre exemplu a fost stipulat că beneficiar al obligaţiei privind transmiterea unui instrument muzical va fi copilul care primul va absolvi conservatorul. Beneficiarul se consideră că există la data executării în cazul în care s-a născut (s-a constituit) pînă la acel moment şi nu şi-a încetat existenţa (prin deces, lichidare, reorganizare) la data executării. De menţionat că beneficiarul trebuie să existe la data la care urma să aibă loc executarea şi nu la data la care executarea va avea loc de fapt. În cazul în care la data executării terţul nu este determinabil sau nu există, contractul în folosul terţului nu va produce efecte faţă de beneficiar. Dreptul stipulantului de a cere executarea în folosul său se va determina în conformitate cu prevederile Art. 723. Dacă, însă, beneficiarul a încetat să existe după data executării dreptul său se transmite succesorilor cu excepţia cazului în care era destinată personal beneficiarului. De menţionat că pentru ca beneficiarul să fie considerat că există este necesar ca la momentul executării acesta să întrunească toate calităţile cerute pentru a fi beneficiar.

9. Pînă la momentul în care beneficiarul a notificat fie stipulantul fie promitentul despre voinţa de a accepta stipulaţia făcută în favoarea sa stipulaţia poate fi modificată sau revocată de către stipulant dacă stipulantul nu a renunţat expres sau implicit la acest drept.

10.. Dreptul de modificare sau revocare a stipulaţiei poate fi exercitat de către stipulat doar pînă în momentul în care beneficiarul a acceptat stipulaţia şi a notificat despre acest fapt fie stipulantu fie beneficiarul. Legislaţia nu prevede obligativitatea ca notificarea să fie făcută cu respectarea anumitor formalităţi însă beneficiarul trebuie să aleagă modul de notificare ţinînd cont de faptul că în caz de litigiu lui î-i revine sarcina de a demonstra faptul că a notificat fie stipulantul fie promitentul. Nu va putea fi stabilită obligativitatea ca notificarea să fie făcută cu respectarea anumitor formalităţi nici în contract deoarece beneficiarul nu este parte a contractului şi deci pentru el nu pot fi stabilite obligaţii prin contractul la care nu este parte.

11.Pentru modificarea sau revocarea stipulaţiei de către stipulant nu este necesar acordul promitentului deoarece nu se modifică obligaţiile promitentului ci doar subiectul căruia trebuie să fie executată obligaţia. Totuşi în cazul în care schimbarea creditorului obligaţiei va atrage cheltuieli suplimentare acestea vor trebui să fie suportate fie de stipulant fie de beneficiar.

12. Nu trebuie de confundat modificarea sau revocarea stipulaţiei în favoarea beneficiarului cu modificarea sau revocarea clauzei din care a apărut obligaţia

promitentului. Spre exemplu în cazul în care cumpărătorul s-a obligat faţă de vînzător să achite preţul unui terţ vînzătorul (stipulant) are dreptul de a revoca stipulaţia în favoarea terţului însă această revocare sau modificare nu va afecta obligaţia cumpărătorului (promitent) privind plata preţului dar această obligaţie va trebui să fie executată stipulantului şi nu beneficiarului.

Articolul 722. Solicitarea executării

Executarea contractului încheiat în favoarea terţului poate fi cerută atît de stipulant, cît şi de beneficiar în măsura în care legea sau contractul nu dispune altfel şi acest lucru este posibil prin natura prestaţiei.

1. Scopul acestui articol este de a stabili cercul persoanelor care au dreptul să ceară executarea obligaţiei născută în temeiul contractului în favoarea unui terţ şi excepţiile de la această regulă. Prin dreptul de a cere executarea obligaţiei în acest caz trebuie de înţeles dreptul de a cere promitentului săvîrşirea prestaţiei la care este ţinut iar în cazul în care obligaţia nu este executată benevol de a intenta o acţiune în instanţa judecătorească. Acest articol nu stipulează în favoarea cui trebuie să fie executată obligaţia.

2. În temeiul contractului în folosul unui terţ dreptul se naşte nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar care este titularul acestui drept. Stipulantul nu este titularul dreptului. Totuşi dreptul de a cere executarea obligaţiei în acest caz î-l are atît beneficiarul cît şi stipulantul, dacă altceva nu rezultă din lege, din contractul în favoarea unui terţ sau din natura prestaţiei. Beneficiarul are dreptul să ceară executarea deoarece este creditorul obligaţiei promitentului. Stipulantul are dreptul să ceară executarea obligaţiei de către promitent deoarece el este parte a contractului din care s-a născut obligaţia şi fiecare parte a contractului poate cere executarea obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte a contractului.

3. Atît beneficiarul cît şi stipulantul vor putea cere promitentului să execute obligaţia doar în favoarea beneficiarului, deoarece numai beneficiarul este creditorul obligaţiei. O excepţie de la această regulă este stipulată în art. 723 unde este prevăzut dreptul stipulantului de a cere executarea în favoare sa.

4. În cazul în care prin neexecutare s-ar cauza un prejudiciu stipulantului acesta are dreptul să ceară de la promitent repararea prejudiciului dacă va dovedi producerea în patrimoniul său a unui prejudiciu, chiar dacă nu avea dreptul să ceară executarea în folosul său

Articolul 723. Executarea în favoarea stipulantului

În cazul revocării stipulaţiei, al refuzului beneficiarului la dreptul conferit de stipulaţie, precum şi în cazul în care stipulaţia în favoarea terţului nu are efecte faţă de beneficiar, stipulantul poate cere executarea prestaţiei faţă de sine dacă din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.

1. Datorită faptului că în temeiul contractului în folosul unui terţ dreptul născut din contract intră în patrimoniul beneficiarului stipulantul poate cere executarea doar în favoarea beneficiarului. Prin derogarea de la această regulă stipulantul va putea cere executarea în favoarea sa în cazul în care: (a) stipulaţia a fost revocată. Conform prevederilor art. 721 alin. (3) stipulaţia poate fi revocată doar pînă în momentul în care a fost acceptată de către beneficiar; (b) beneficiarul a refuzat la dreptul conferit de stipulaţie. Renunţarea la dreptul conferit de stipulaţie poate fi expresă sau tacită. Contractul în favoarea unui terţ poate prevedea un termen în interiorul căruia beneficiarul trebuie să accepte stipulaţia. La expirarea termenului se va considera că beneficiarul a refuzat la dreptul conferit de stipulaţie dacă nu a declarat că acceptă acest drept; (c) stipulaţia nu are efecte faţă de beneficiar. Se consideră că stipulaţia nu produce efecte faţă de beneficiar în orice caz în care nu se întrunesc condiţiile prevăzute de lege sau contract pentru naşterea dreptului în patrimoniul terţului beneficiar. Spre exemplu beneficiarul nu întruneşte condiţiile necesare pentru a dobîndi calitatea de beneficiar sau era decedat (lichidat) la data încheierii contractului.

2. Nu există nici o normă care ar exclude expres sau implicit posibilitatea stabilirii în contractul în folosul unui terţi dreptul stipulantului de a cere executarea în folosul său şi în alte cazuri decît cele stipulate în acest articol.

3. Dreptul stipulantului de a cere executarea în folosul său este exclusă în cazul în care în contract a fost inclusă o clauză cu privire la excluderea acestui drept şi în cazul în care din natura obligaţiei rezultă că prestaţia putea sau trebuia fi executată numai faţă de beneficiar.

Articolul 724. Excepţiile opozabile beneficiarului

Promitentul poate opune beneficiarului excepţiile fondate pe contractul din care beneficiarul şi-a obţinut dreptul, dar nu şi excepţiile fondate pe alte raporturi dintre promitent şi stipulant.

1. Scopul articolului este de a determina care dintre excepţiile pe care promitentul le putea opune stipulantului pot fi opuse şi beneficiarului.

2. Promitentul poate să refuze executarea prestaţiei în favoarea beneficiarului invocînd excepţii care rezultă din contractul în temeiul căruia s-a născut dreptul beneficiarului. Spre exemplu excepţia de neexecutare de către stipulant a obligaţiilor asumate prin acest contract. Prin excepţii trebuie de înţeles obiecţiile promitentului prin care acesta urmăreşte diminuarea sau excluderea prestaţiei pe care o datorează beneficiarului.

3. Prin această dispoziţie nu se exclude dreptul promitentului de a opune beneficiarului şi excepţiile fondate pe alte raporturi juridice dintre promitent şi beneficiar. Aşa cum scopul acestuia articol este de a exclude posibilitatea pentru promitent de a opune beneficiarului excepţiile fondate pe alte raporturi juridice dintre promitent şi stipulant..

4. Chiar şi în cazul în care cerere de executare în favoarea beneficiarului va fi făcută de către stipulant promitentul poate ridica doar excepţiile care rezultă din contractul în temeiul căruia s-a născut dreptul beneficiarului. Prin această normă

nu se limiteză dreptul promitentului de a opune stipulantului şi excepţiile care au apărut în temeiul altor raporturi dintre stipulant şi beneficiar în cazul în care stipulantul cere ca prestaţia să fie efectuată faţă de sine şi nu faţă de beneficiar (vezi comentariul la art. 723).

Capitolul VIINTERPRETAREA CONTRACTULUI

Articolul 725. Principiile interpretării contractului

(1) Contractul trebuie interpretat pe principiile bunei-credinţe.(2) Contractul se interpretează după intenţia comună a părţilor, fără a se

limita la sensul literal al termenilor utilizaţi.

1. Prin interpretarea contractului trebuie de înţeles operaţia logică prin intermediul căreia se determină conţinutul contractului. Deci prin interpretarea contractului nu trebuie de înţeles nu numai determinarea conţinutului clauzelor incluse de către părţi în contract ci şi determinarea efectelor pe care le-a produs contractul. Interpretarea contractului constă în determinarea voinţei părţilor şi numai în lipsa acesteia se poate recurge la normele supletive sau la uzanţe.

2. În alin. (2) este stipulat principiul conform căruia la determinarea sensului termenilor incluşi în contract prioritate se acordă intenţiei comune a părţilor. Deci termenilor folosiţi în contract poate să le fie dat un sens diferit atît de sensul literal cît şi de sensul pe care o persoană rezonabilă l-ar fi atribuit termenilor în măsura în care aceasta a fost voinţa comună a ambelor părţi a contractului la momentul încheierii acestuia. Importanţa practică a acestui principiu nu trebuie supraestimată deoarece părţile foarte rar vor folosi termenii într-un sens diferit de sensul pe care î-l au de obicei. Plus la aceasta trebuie de avut în vedere că partea care pretinde că părţile au atribuit un sens diferit termenilor, în caz de litigiu va avea mari dificultăţi de a demonstra că cealaltă parte a avut intenţia pretinsă la momentul încheierii contractului.

3. Pentru determinarea faptului dacă părţile au avut o intenţie comună şi dacă da, atunci care a fost intenţia, trebuie să se ţină cont de toate circumstanţele relevante ale cazului, cele mai importante dintre care sînt enumerate în art. 726.

4. Dacă se va stabile că una dintre părţi a avut intenţia ca contractul să aibă un anumit conţinut şi, la momentul încheierii contractului cealaltă parte nu putea să nu ştie despre intenţia primei părţi, contractul trebuie să fie interpretat în sensul pe care l-a avut în vedere prima parte.

5. În cazul în care intenţia comună nu va putea fi determinată termenilor contactului trebuie să le se atribuie sensul pe care o persoană rezonabilă similară părţilor contractului (spre exemplu cu aceleaşi cunoştinţe lingvistice, abilităţi tehnice sau experienţă) l-ar atribui termenilor în circumstanţe similare.

Articolul 726. Factorii care influenţează interpretarea contractului

La interpretarea contractului se va ţine cont de natura lui, de circumstanţele în care a fost încheiat, de interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de pînă la şi de după încheierea contractului, precum şi de uzanţe.

1. În acest articol sînt enumerate anumite criterii pe care trebuie să le folosească instanţa judecătorească în cazul în care nu a putut determina intenţia comună a părţilor în baza termenilor folosiţi de către părţi. Această listă nu este exhaustivă şi instanţa va putea folosi şi alte criterii care în conformitate cu circumstanţele cazului vor fi considerate că reflectă voinţa comună a părţilor. Spre exemplu instanţa va putea să ţină cont de negocierile preliminare dintre părţi, natura şi scopul contractului, de practicile stabilite între părţi, de sensul acordat termenilor şi expresiilor în sfera de activitate respectivă şi interpretările pe care clauzele similare le-au primit anterior. Trebuie de asemenea să se ţină cont şi de regulile cu privire la bună credinţă şi echitate.

2. Comportamentul părţilor de pînă la încheierea contractului poate fi folosit pentru determinarea intenţiei comune a părţilor chiar şi în cazul în care părţile au semnat un înscris în care au inserat o clauză de integralitate (vezi comentariul la art. 702).

3. Uzanţele vor fi folosite pentru interpretarea voinţei părţilor numai în cazul în care uzanţele respective se vor aplica raporturilor dintre părţi (vezi comentariul la Art. 4).

Articolul 727. Efectele nestipulate ale contractului

Contractul produce nu numai efecte stipulate de către părţi, dar şi efecte care, conform naturii contractului, rezultă din lege, din uzanţe sau din principiul echităţii.

1. La încheierea contractului pentru părţi este aproape imposibil de a prevedea soluţii pentru orice problemă ce ţine de contractul pe care î-l încheie. De aceia prin acest articol a fost prevăzut în mod expres că contractul mai produce şi alte efecte decît cele pe care părţile le-au formulat în mod expres. În primul rînd aici este vorba de aşa numitele clauze obişnuite ale contactului care se subînţeleg într-un contact fără a fi menţionate în mod expres. Dar pe lîngă clauzele obişnuite contractul va produce şi alte efecte care rezultă, în dependenţă de natura contractului, din lege, uzanţe sau din principiul ehcităţii.

2. Această normă este însă o normă dispozitivă şi părţile pot deroga de la ea. Adică părţile pot insera în contract o clauză prin care să prevadă că unele sau toate efectele care rezultă din lege, uzanţe sau din principiul echităţii nu vor surveni pentru contractul dintre ele. Nu trebuie de confundat excluderea efectelor care rezultă din lege, uzanţe sau din principiul echităţii cu includerea clauzei de integralitate (vezi comentariul la Art. 702). În ultimul caz nu vor putea fi considerate clauze ale contractului orice înţelegeri anterioare dintre părţi dar contractul va produce totuşi şi alte efecte care rezultă, în dependenţă de natura contractului, din lege, uzanţe sau principiul echităţii.

Articolul 728. Interpretarea coordonată a clauzelor

Clauzele contractuale se interpretează în contextul întregului contract.

1. Acest articole are scopul de a asigura interpretarea clauzelor unui contract reieşind din contextul în care sînt plaste. Clauzele unui contract constituie un tot întreg şi de aceea ele nu pot fi examinate separat. Aceasta presupune că fiecărei clauze trebuie să-i fie dat conţinutul ce rezultă din întregul contract.

2. De regulă între clauzele contractuale nu există o ierarhie. Deci fiecare clauză a contractului va avea aceeaşi valoare pentru interpretarea celorlalte clauze ale contractului indiferent de ordinea în care sînt expuse. De la această regulă există însă şi cîteva excepţia. Astfel prevederile cu privire la declaraţiile de intenţie din preambulul unui document poate să fie sau nu relevante pentru interpretarea clauzelor prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile părţile. În al doilea rînd, clauzele prin care se stabilesc reguli speciale vor prevala faţă de clauzele prin care se stabilesc reguli generale. În al treilea rînd, clauzele negociate vor avea prioritate faţă de clauzele asupra cărora nu s-a negociat. În sfîrşit, părţile pot stabile în mod expres o ierarhie între diferite părţi sau clauze ale contractului. Aceasta se întîmplă des în cazul în care clauzele contractului sînt expuse în diferite documente cu privire la aspectele legale, economice sau tehnice ale contractului.

Articolul 729. Interpretarea clauzelor şi termenilor polisemantici

(1) Clauzele contractului se interpretează în sensul în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect.

(1)Termenii polisemantici se interpretează în sensul care corespunde mai mult naturii contractului.

1. Înserînd anumite clauze în contract părţile urmăresc ca acestea să producă efecte juridice. De aceia în cazul în care clauzelor contractului li se poate atribui atît un sens care ar produce efecte juridice cît şi un sens în care clauzele nu ar produce efecte juridice instanţa este ţinută să atribuie clauzelor sensul în care acestea ar produce efecte juridice. Cu condiţia însă că acest efect este în concordanţă cu întregul contact şi cu natura acestuia.

2. În cazul în care termenii folosiţi de către părţi au mai multe sensuri acestora trebuie să le se atribuie sensul care corespunde cel mai mult naturii contractului.

Articolul 730. Clauzele contractului şi exemplul inserat pentru definirea acestora

Dacă părţile includ în contract un exemplu pentru facilitarea înţelegerii unor clauze, întinderea obligaţiei nu se limitează la exemplul dat.

Uneori părţile includ în contract exemple pentru a asigura determinarea mai lejeră a conţinutului clauzelor contractului. În cazul în care părţile nu şi-au manifestat expres intenţia comună de a limita conţinutul uneia sau mai multe clauze la exemplul inserat în contract acest exemplu va putea fi folosit doar pentru interpretarea clauzelor respective. Întinderea obligaţiilor părţilor se va determina în baza clauzei pentru a cărei lămurire a fost inserat exemplul.

Articolul 731. Limitarea interpretării clauzelor contractului

Clauzele contractului se referă numai la obiectul contractului, oricît de generali ar fi termenii folosiţi în el.

Prin acest articole se stabileşte in criteriu restrictiv de interpretare a contractului. Astfel conţinutul contractul contractului se va determina pornind de la ceea ce părţile au intenţionat să includă în contract, chiar dacă termenii folosiţi de părţi ar permite atribuirea unui conţinut mai larg contractului.

Articolul 732. Interpretarea contractului în folosul părţii defavorizate

(1) Neclarităţile din condiţiile contractuale standard se interpretează în defavoarea părţii care le-a formulat.

(2) În caz de dubiu, contractul se interpretează în favoarea celui care a contractat obligaţia şi în defavoarea celui care a stipulat-o. În toate cazurile, contractul se interpretează în favoarea aderentului sau a consumatorului.

1. Clauzele contractuale standard (vezi comentariul la Art. 712) se interpretează în defavoarea părţii care utilizează aceste clauze chiar dacă au fost formulate de către alte persoane. În cazul în care într-un contract unele dintre clauze sînt clauze contractuale standard iar altele sînt clauze contractuale negociate regula din alineatul (1) va fi aplicată numai faţă de clauzele contractuale standard. Clauzele contractuale negociate se vor interpreta în conformitate cu regulile din alineatul (2).

2. În cazul clauzelor contractuale standard stabilirea intenţiei comune a părţilor nu este totdeauna o soluţie adecvată. Clauzele contractuale standard sînt destinate pentru a fi folosite în raporturile cu mai multe persoane. În acest context dacă am determina în fiecare caz apare conţinutul acestor clauze ar putea rezulta un conţinut diferit. Este greu de imaginat că la elaborarea clauzelor contractuale standard s-a intenţionat atribuirea unui conţinut diferit în fiecare caz aparte. Ori elaborarea acestor clauze are scopul contrar. Plus la aceasta aceste clauze pot fi elaborate de alte persoane decînt partea contractului care le utilizează. În acest

caz este greu de vorbit despre stabilirea intenţiei părţii care le utilizează. Reieşind din acestea puteam afirma că conţinutului clauzelor contractuale standard trebuie determinate în conformitate cu aşteptările rezonabile ale majorităţii celor care folosesc sau cărora le sînt destinate clauzele contractuale standard şi nu în conformitate cu sensul pe care-l atribuie efectiv părţile contractului într-un caz concret.

3. O parte a contractului trebuie să poarte răspundere pentru clauzele pe care le include în contract. Fie în cazul în care le-a elaborat fie în alte cazuri (spre exemplu în cazul folosirii clauzelor contractuale standard). Această parte trebuie să suporte riscul posibilelor neclarităţi a clauzelor formulate. Acesta este scopul alineatului (2) care prevede interpretarea contractului în defavoarea celui care a formulat clauzele. Măsura în care se va aplica această regulă va depinde de circumstanţele cazului. Pentru aceasta urmează să stabilim în ce măsură cealaltă parte a putut negocia clauzele formulate de prima parte. Cu cît mai puţin au fost negociate clauzele între părţi cu atît este mai justificată interpretarea clauzei în contra părţii care a formulat-o.

4. În cazul contractului de adeziune (vezi comentariul la Art. 666) toate clauzele contractuale trebuie interpretate în favoarea părţii care aderă la contract. Această regulă se referă însă numai la clauzele care nu au fost formulate de către aderent.

5. În cazul în care o parte a contractului este o persoană fizică care procură bunuri pentru necesităţile personale, casnice sau familiale clauzele contractuale vor fi interpretate în favoarea acestei persoane, indiferent de faptul cine a formulat clauzele contractuale.

6.

Capitolul VII REZOLUŢIUNEA, REZILIEREA

ŞI REVOCAREA CONTRACTULUIS e c ţ i u n e a 1

DISPOZIŢII COMUNE CU PRIVIRE LA REZOLUŢIUNEA, REZILIEREA ŞI REVOCAREA CONTRACTULUI

Articolul 733. Temeiurile rezoluţiunii, rezilierii şi revocării

Contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decît în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părţilor.

1. Contractul valabil încheiat produce efecte juridice, adică dă naştere drepturilor şi obligaţiilor pentru părţile acestui contract şi, în condiţiile legii, pentru terţi. Ulterior încheierii contractului însă pot interveni diferite circumstanţe în rezultatul cărora una sau toate părţile contractului nu mai au interesul ca acesta să producă efecte juridice. De menţionat că interesul de a înlătura efectele juridice ale contractului poate exista atît în cazul în care contractul nu a fost executat din vina uneia dintre părţi cît şi în cazul în care nu se pune problema executării contractului sau nici una dintre părţile contractului nu este vinovată pentru neexecutarea unor clauze din contract. În cazul cînd există interesul uneia sau a

tuturor părţilor de a elimina efectele produse de contract se pune problema dreptului părţilor de a desfiinţa contractul şi de a înlătura, în măsura în care aceasta mai este posibil, efectele pe care le-a produs contractul respectiv atît pentru părţi cît şi pentru terţi.

2. Pentru a defini dreptul uneia sau a ambelor părţi de a desfiinţa contractul legiuitorul a folosit termenii de rezoluţiune, reziliere şi revocare. Prin rezoluţiunea contractului se înţelege desfiinţarea retroactivă a contractelor cu executare uno ictu (instantanee) în cazul în care una din părţi nu execută obligaţiile contractuale. Deci prin declaraţia de rezoluţiune contractul încetează să producă efecte juridice chiar de la momentul încheierii contractului. Deşi produce efecte retroactiv ca şi în cazul nulităţii rezoluţiunea se deosebeşte de nulitate în primul rînd prin faptul că temeiurile de rezoluţiune apar abia după încheierea valabilă a contractului pe cînd temeiurile nulităţii existau la momentul încheierii contractului, fapt ce împiedică contractul să producă efecte juridice. Prin reziliere trebuie de înţeles acea sancţiune juridică care intervine în cazul neexecutării unui contract cu executare succesivă şi constă în încetarea efectelor contractului pentru viitor. Aceasta înseamnă că prestaţiile efectuate anterior de către părţi nu se restituie şi părţile sînt eliberate doar de obligaţia de a presta pe viitor. De menţionat că vor fi aplicate regulile de la reziliere şi în cazul contractelor care după natura lor sînt contracte uno ictu, dacă obligaţiile contractuale se execută în rate şi fiecare rată poate fi considerată o obligaţie separată. În acest caz dacă se execută necorespunzător una din rate rezoluţiunea contractului va interveni numai în cazul în care partea care are dreptul de rezoluţiune nu are nici un interes în prestaţiile anterioare. Spre exemplu în cazul contractului de furnizare a materiei prime cumpărătorul, dacă a fost furnizată materie primă necalitativă, nu va putea desfiinţa contractul cu efect retroactiv decît în cazul în care va demonstra că nu are nici un interes să folosească materia primă furnizată anterior. În caz contrar el va putea rezilia contractul în partea ce ţine de materia primă necalitativă ş în partea ce ţine de materia primă care ar urma să fie furnizată pe viitor dar va fi obligat să respecte contractul în partea ce se referă la prestaţiile care nu au fost executate pînă la momentul cînd s-a născut dreptul de reziliere. Prin revocare trebuie să înţelegem de asemenea desfiinţarea unui contract în temeiul voinţei ambelor părţi sau a uneia dintre părţi. Spre deosebire de rezoluţiune şi reziliere care intervin în cazul în care nu este executată obligaţia contractuală de către una dintre părţi, pentru revocare nu este necesar să fie invocată neexecutarea obligaţiilor contractuale. În rezultatul revocării contractului aceasta încetează de a mai produce efecte juridice. Momentul de cînd încetează să producă efecte juridice contractul revocat depinde de natura contractului. Astfel în cazul contractelor cu executare uno inctu revocarea va desfiinţa contractul cu efect retroactiv (efecte similare rezoluţiunii) iar în cazul contractelor cu executare succesivă în rezultatul revocării contractul va înceta să producă efecte pentru viitor (efecte similare rezilierii).

3. Trebuie însă de avut în vedere că în unele cazuri a folosit noţiunile de rezoluţiune, reziliere şi cu un alt sens decît cel acceptat de majoritatea doctrinei (vezi spre exemplu comentariul la art. 844). În aceste condiţii va trebui ca efectele desfiinţării contactului să fie determinate în dependenţă de natura contractului fără a ţine cont de termenii folosiţi de legiuitor.

4. În acest articol este stipulată regula generală potrivit căreia un contract poate fi desfiinţat în orice moment prin acordul ambelor părţi. Posibilitatea părţilor de a desfiinţa contractul rezultă din principiul libertăţii contractului. Cine a încheiat contractul trebuie să aibă şi dreptul şi de a-l modifica sau de a-l desfiinţa. Aceasta este conform adagiului – Eodem modo quo oritur, eodem modo dissolvitur (Ce a fost creat prin acord poate fi desfiinţat prin acord).

5. Prin voinţa uneia dintre părţi contractul poate fi desfiinţat numai în temeiurile şi cu respectarea procedurii stabilite de lege. Această soluţie se justifică pornind de la faptul că contractul este rezultatul de voinţă al ambelor părţi şi conform regulii simetriei doar prin voinţa ambelor părţi pot fi aduse atingeri rezultatului voinţei comune. Doar în cazurile prevăzute de lege una dintre părţi poate afecta în vre-un mod rezultatul voinţei comune.

6. Pentru desfiinţarea contractului nu are importanţă buna sau rea credinţa debitorului. Pentru aceasta este suficient să se constate că debitorul nu şi-a executat obligaţia sau că există dreptul de a desfiinţa contractul în lipsa unei neexecutări şi faptul că se întrunesc alte condiţii de care depinde dreptul creditorului de a desfiinţa contractul. Creditorul va putea însă să-şi exercite dreptul de desfiinţare a contractului cu respectarea regulilor cu privire la bună credinţă (vezi comentariul la art. 513), deoarece toate drepturile (deci şi cel cu privire la desfiinţarea contractului) trebuie să fie exercitate de către titular cu bună credinţă. Deci în cazul în care creditorul va declara cu rea credinţă contractul desfiinţat declaraţia acestuia nu va produce efecte juridice.

7. În cazul în care contractul se desfiinţează din cauza neexecutării de către una dintre părţi a obligaţiilor contractuate desfiinţarea contractului poate fi făcută doar cu respectarea regulilor cu privire la punerea în întîrziere a debitorului (vezi comentariul la art. 617, 709 şi 710). Deci creditorul poate declara rezoluţiunea contractului doar în cazul în care va notifica debitorul despre neexecutare şi va acorda acestuia un termen suplimentar. Creditorul are dreptul să cu excepţia cazurilor în care debitorul se consideră în întîrziere de drept sau acordarea termenului suplimentar nu este obligatorie.

8. Nu trebuie de confundat desfiinţarea contractului prin voinţa uneia sau a ambelor părţi cu încetarea contractului în cazul în care acesta nu mai poate produce efecte juridice sau nu mai poate fi menţinut indiferent de voinţa părţilor. Astfel contractul va înceta indiferent de voinţa părţilor contactului în urma decesului (lichidării) uneia dintre părţi, în cazul în care contractul este intuitu personae şi deci drepturile şi obligaţiile din contract nu pot trece la succesori. Această distincţie este importantă deoarece doar în cazul în care contractul se desfiinţează prin voinţa părţilor se pune problema existenţei temeiurilor şi a respectării procedurii desfiinţării iar în cazul în care legea prevede încetarea contractului efectele acestuia încetează indiferent de circumstanţele cazului.

Articolul 734. Clauza de rezoluţiune

(1) Părţile îşi pot rezerva în mod expres prin contract dreptul de rezoluţiune a contractului.

(2) Acordul privind rezoluţiunea contractului trebuie să fie încheiat în forma cerută pentru contract dacă din lege, contract sau uzanţe nu rezultă altfel.

1. Scopul acestui articol este de a consfinţi dreptul părţilor de a prevedea în contract clauze exprese privind rezoluţiunea contractului de către una din părţi şi în alte cazuri decît cele prevăzute de lege şi de a stabili forma acordului din care rezultă clauza cu privire la dreptul de rezoluţiune. Spre exemplu contractul poate prevedea dreptul de rezoluţiune al unei părţi, în cazul în care cealaltă parte nu prezintă garanţiile convenite.

2. Clauza privind dreptul de rezoluţiunea a contractului pentru neexecutare poartă denumirea de pact comisoriu. Pactul comisoriu nu se prezumă ci trebuie să fie stipulat în mod expres de către părţi, fie în contract, fie printr-un acord separat.

3. Clauza de rezoluţiune poate prevedea mai multe modalităţi în care va opera rezoluţiunea. În primul rînd prin clauza de rezoluţiune părţile pot prevedea dreptul unei dintre părţi de a declara rezoluţiunea contractului în conformitate cu regula stipulată în articolul 737. În al doilea rînd părţile pot prevedea că contractul este rezolvit de plin drept în cazul în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia nici după punerea în întîrziere sau somare. În al treilea rînd prin clauza de rezoluţiune părţile pot prevedea că contractul este desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întîrziere sau somarea ori respectarea altor formalităţi, dacă punerea în întîrziere sau somarea nu este obligatorie conform articolelor 617 şi 710.

4. Clauza privind dreptul de rezoluţiune trebuie să îmbrace forma stabilită pentru contractul respectiv dacă legea, contractul sau uzanţele nu prevăd altceva. În cazul în care părţile încheie contractul în condiţii de formă mai riguroase decît cele stabilite de lege pentru contractul respectiv această formă nu este obligatorie şi pentru clauza privind dreptul de rezoluţiune, dacă părţile nu au stipulat altceva. În acest caz clauza de rezoluţiune trebuie să fie încheiată în forma stabilită de lege pentru contractul respectiv.

5. Nu trebuie de confundat clauza privind dreptul unei părţi de a desfiinţa contractul cu acordul prin care ambele părţi vor desfiinţa contractul. Dacă în primul caz contractul este desfiinţat de una dintre părţi şi această parte care declară despre desfiinţarea contractului este obligată să arate temeiul desfiinţării în al doilea caz contractul este desfiinţat de ambele părţi şi părţile pot desfiinţa contractul fără a fi necesară invocarea cauzelor desfiinţării.

6. Regula cu privire la forma acordului privind rezoluţiunea se referă atît la contractul prin care se stipulează dreptul unea dintre părţi de a desfiinţa contractul cît şi la contractul prin care părţile desfiinţează contractul. Deci în cazul în care contractul este rezolvit prin acordul părţilor acest acord trebuie să îmbrace forma cerută pentru contractul rezolvit, dacă legea contractul sau uzanţele nu prevăd altfel.

7. Deşi nu este stipulat expres trebuie de avut în vedere că în cazul în care la încheierea contractului rezolvit au fost necesare anumite formalităţi acestea vor trebui să fie respectate şi în cazul rezoluţiunii. Astfel acordul privind rezoluţiunea contractului de vînzare-cumpărare a unui imobil va trebui să fie înregistrat la cadastrul bunurilor imobile pentru că în caz contrar cumpărătorul va fi în

continuare înregistrat drept proprietar al imobilului chiar dacă există un acord autentificate notarial despre desfiinţarea contractului.

Articolul 735. Rezoluţiunea în cazul neexecutării esenţiale

(1) O parte poate rezolvi contractul dacă există o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi.

(2) Pentru determinarea neexecutării esenţiale, în special se iau în considerare următoarele circumstanţe:

a) neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea contractului, cu excepţia cazului cînd debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul scontat;

b) executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului;c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă;d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe

executarea în viitor a contractului.

1. Scopul acestui articol este de a stabili că creditorul are dreptul de rezoluţiune a contractului în cazul în care debitorul nu execută obligaţia în mod corespunzător sau în termenul stabilit (vezi comentariul la art. 572) cu condiţia că neexecutarea este esenţială. De menţionat că dreptul de rezoluţiune nu este pus în dependenţă de faptul dacă partea care nu a executat obligaţia este în culpă sau nu.

2. Pentru ca declaraţia de rezoluţiune să producă efecte juridic este necesar să se întrunească următoarele condiţii: a) una din părţile contractului nu şi-a executat obligaţia contractuală. Trebuie de avut în vedere că prin neexecutare trebuie să înţelegem orice încălcare a obligaţiilor contractuale, inclusiv executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere (vezi comentariul la art. 602); b) neexecutarea este esenţială. Dacă neexecutarea este esenţială sau nu se va determina reieşind din circumstanţele concrete ale cazului ţinînd cont de interesele patrimoniale şi nepatrimoniale pe care le are creditorul în executarea corespunzătoare a obligaţiei, de gradul de vinovăţie al debitorului şi de alte circumstanţe relevante. Părţile pot stipula în contracta criterii în dependenţă de care să se stabilească dacă neexecutarea este esenţială sau nu; c) partea care declară contractul rezolvit şi-a executat obligaţiile care rezultă din contract sau se declară gata să execute contractul. Deci în cazul în care ambele părţi nu au executat în mod corespunzător obligaţiile contractuale nici una dintre parţi nu are dreptul de a declara contractul rezolvit; d) debitorul obligaţiei neexecutate a fost pus în întîrziere în condiţiile legii. În conformitate cu prevederile Codului civil punerea în întîrziere a debitorului este obligatorie cu excepţia cazului expres prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 617, 709 şi 710) şi creditorul poate să-şi exercite drepturile faţă de debitor doar după punerea în întîrziere a acestuia.

3. O parte are dreptul de rezoluţiune a contractului şi în cazul în care cealaltă parte trebuie să execute prestaţia datorată în temeiul contractului către un terţ. Spre exemplu în cazul în cazul contractului în folosul terţului stipulantul are dreptul de

rezoluţiune a contractului în cazul în care promitentul nu execută obligaţia asumată faţă de beneficiar (vezi comentariul la art. 721).

4. Alin. (2) prevede cîteva circumstanţe în dependenţă de care se va determina dacă neexecutarea este esenţială sau nu. Astfel neexecutarea este esenţială în cazul în care: a) prin neexecutare creditorul a fost lipsit de posibilitatea de a obţine ceia ce aştepta în rezultatul contractului. Deci va fi considerată esenţială orice neexecutare a debitorului care a împiedicat creditorul să obţină rezultatul la care a sperat în momentul încheierii contractului. Spre exemplu va fi considerată esenţială întîzierea chiar şi cu cîteva minute a cărăuşului care î-l pivează pe pasager de posibilitatea de a se îmbarca în punctul de destinaţie într-un alt mijloc de transport sau întîrzierea depozitarului în rezultatul căruia au pierit bunurile deponentului. Pentru aplicarea acestui criteriu se va ţine cont atît de voinţa creditorului cît şi de faptul dacă rezultatul pe care-l aştepta creditorul putea fi obţinut în mod obiectiv. Deci în care creditorul nu se aştepta la un anumit rezultat care era posibil sau în cazul în care creditorul se aştepta să obţină un rezultat care obiectiv nu era posibil neexecutarea obligaţiei de către debitor nu va putea fi considerată esenţială în temeiul acestui criteriu. Astfel în exemplu precedent întrîzierea cu cîteva minute a cărăuşului nu va fi esenţială în cazul în care pasagerul nu ar fi reuşit să se îmbarce într-un alt mijloc de transport chiar dacă cărăuşul ar fi ajuns la destinaţie în termenul preconizat. Acest criteriu nu este aplicabil şi în cazul în care debitorul va demonstra că nu a prevăzut şi nici nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul pe care-l aştepta creditorul. Deci pentru a evita aplicarea acestui criteriu debitorul va trebui să demonstreze nu numai faptul că nu a prevăzut că prin neexecutare î-l va priva pe creditor de ceea ce aştepta sî obţină în rezultatul contractului dar şi faptul că reieşind din circumstanţele concrete ale cazului nici nu ar fi putut să prevadă acest fapt chiar şi în condiţiile în care ar fi dat dovadă de diligenţă maximă; b) executarea întocmai a obligaţiilor contractuale ţine de esenţa contractului. La aplicarea acestui criteriu este relevantă natura obligaţiilor contractuale pentru care executarea întocmai a obligaţiilor contractuale ţine de esenţa obligaţiei. În acest caz nu este relevant gradul de neexecutare a obligaţiilor contractuale. Spre exemplu în cazul contractelor de furnizare a mărfurilor magazinelor de comerţ cu amănuntul furnizarea în termen ţine de esenţa contractului; c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă. De regulă în dreptul civil forma vinovăţiei debitorului nu este relevantă (vezi comentariul la art. 603). În acest caz însă anume de forma vinovăţiei debitorului va depinde dacă neexecutarea este esenţială sau nu. Deci dacă debitorul nu execută intenţionat sau din culpă gravă obligaţia contractuală creditorul poate rezolvi contractul chiar dacă neexecutarea obligaţia nu a fost executată în mod nesemnificativ. La aplicarea acestui criteriu însă va trebuie să se ţină cont de faptul că drepturile trebuie exercitate cu bună credinţă. Deci chiar şi în cazul în care debitorul nu execută intenţionat sau din culpă gravă obligaţiile creditorul nu va putea declara rezoluţiunea contractului dacă aceasta este contrar bunei credinţe (vezi comentariul la art. 513); d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului. Acest criteriu se aplică în special în cazul executării obligaţiilor în rate. Astfel în cazul în care o rată a fost executată în mod necorespunzător dar această neexecutare nu este esenţial şi deci nu dă dreptul

creditorului de a rezolvi contractul creditorul va putea totuşi rezolvi contractului dacă există temei să presupună că această neexecutare va persista şi la executarea ratelor viitoare.

5. Legislaţia în vigoare nu interzice părţilor contractului de a stabili prin contract şi alte circumstanţe în care neexecutarea va fi considerată esenţială şi deci va permite creditorului să declare rezoluţiunea contractului. Însă aceste prevederi vor trebuie să fie stipulate ţinînd cont de principiul bunei credinţe. Astfel instanţa poate declara nulă clauza prin care se stabileşte dreptul creditorului de a rezolvi contractul în cazul în care neexecutarea este neesenţială iar rezoluţiunea va prejudicia disproporţionat debitorul care a întreprins anumite acţiuni în scopul pregătirii executării. Spre exemplu A s-a obligat să elaboreze şi transmită lui B un program pentru computer pînă la data de 31 decembrie. A propune să livreze programul de care B mai are nevoie şi pe care A nu-l poate vinde altor persoane, doar la 31 ianuarie. În aceste condiţii B va putea cere despăgubiri pentru întîrziere dar nu va putea rezolvi contractul.

Articolul 736. Garantarea executării corespunzătoare

Partea care, reieşind din circumstanţe concrete, consideră în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi poate cere garantarea suficientă a executării corespunzătoare şi poate să suspende pentru această perioadă executarea propriei obligaţii. În cazul în care garanţia nu este prezentată într-un termen rezonabil, partea care cere garanţii poate rezolvi contractul.

1. Scopul acestui articol este articol este de a proteja dreptul părţii care are temei de a considera că cealaltă parte nu va putea sau nu va dori să execute contractul prin stabilirea dreptul acestia de a cere celeilalte părţi garanţii şi de a rezolvi contractul în cazul în care în termenul stabilit nu vor fi prezentate garanţii sau dacă garanţiile prezentate nu vor fi suficiente. În lipsa acestei dispoziţii o parte a contractului ar putea să se afle în faţa unei dileme. Dacă va aştepta pînă la data la care trebuie executată obligaţia şi a aceasta nu va fi executată partea va suferi prejudicii. Dacă, pe de altă parte, va declara contractul rezolvit, iar la data executării va fi evident că obligaţia ar fi fost executată de cealaltă parte, acţiunile sale ar echivala cu neexecutarea contractului şi va fi obligat să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi.

2. Pentru aplicarea acestei dispoziţii nu este obligatoriu să existe o imposibilitate absolută pentru cealaltă parte de a executa obligaţia. Este suficient doar ca partea care cere garanţii să aibă temei pentru a considera în mod rezonabil că cealaltă parte nu va vrea sau nu va putea să-şi execute obligaţia în măsura în care va putea fi considerat că există neexecutare esenţială, chiar dacă există alte indicii din care rezultă că aceasta va putea sau va vrea să-şi execute obligaţia.

3. Această dispoziţie acordă părţii care în mod rezonabil este îndreptăţită să considere că va exista o neexecutare esenţială dreptul: a) de a cere celeilalte părţi garanţii suficiente că obligaţia va fi executată. Ce constituie garanţii suficiente se

va determina în dependenţă ce circumstanţele concrete ale cazului ţinînd cont şi de circumstanţele care permite părţii care cere garanţii de a considera în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială. În unele cazuri va fi suficientă chiar şi declaraţia celeilalte părţi că va executa obligaţia iar în alte cazuri vor fi necesare garanţii bancare sau garanţii unui fidejusor. Spre exemplu A care are posibilitate să construiască doar un imobil în acelaşi timp s-a obligat să construiască pentru B un imobil. După o perioadă de timp B află că A are obligaţia să construiască în acelaşi timp un imobil pentru C. În acest caz A va trebui să prezinte lui B garanţii că va putea să construiască concomitent ambele imobile sau că va construi anume imobilul lui B; şi b) dreptul de amîna executarea propriei obligaţii.

4. Partea care cere garanţii este obligată să stabilească celeilalte părţi un termen în interiorul căruia cealaltă parte va trebui să prezinte garanţiile. Termenul stabilit trebuie să fie unul rezonabil în dependenţă de circumstanţele concrete ale cazului. În cazul în care se va stabili un termen prea scurt se va considera stabilit un termen rezonabil. Prin termen rezonabil trebuie de înţeles acel termen minim necesar pentru ca în circumstanţele concrete ale cazului partea de la care se cere garanţii să le poată prezenta.

5. Dacă după expirarea termenului nu vor fi prezentate garanţii sau în cazul în care garanţiile prezentate nu vor fi suficiente partea care a cerut garanţii poate rezolvi contractul. Deci în acest caz partea care a cerut garanţii va avea dreptul de rezoluţiune în temeiul faptului că: a) există temeiuri pentru a considera că va exista o neexecutare esenţială. Adică există doar circumstanţe care atestă că în viitor va exista un temei de rezoluţiune. Condiţia se consideră îndeplinită indiferent de faptul dacă la momentul executării obligaţia va putea fi executată sau nu şi de faptul dacă cealaltă parte va vrea sau nu s-o execute; şi b) în termenul care a fost stabilit sau în cazul trebuia să fie stabilit în mod rezonabil nu au fost prezentate garanţii sau acestea nu au fost suficiente.

Articolul 737. Operarea rezoluţiunii

(1) Rezoluţiunea contractului operează prin declaraţie scrisă faţă de cealaltă parte.

(2) Dacă prestaţia este oferită cu întîrziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluţiune dacă nu notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre oferta sau executarea necorespunzătoare.

1. Scopul acestui articol este de a stabili modul în care operează rezoluţiunea. De asemenea se stabileşte, în scopul protecţiei drepturilor părţii care nu a executat contractul, că dreptul de rezoluţiune trebuie exercitat într-un termen rezonabil.

2. Alin. (1) al acestui articol stabileşte regula generală în conformitate cu care dreptul părţii de a desfiinţa contractul se exercită printr-o declaraţie scrisă adresată celeilalte părţi a contractului. Cerinţa de a notifica cealaltă parte despre rezoluţiunea contractului va permite acesteia să evite pierderile din cauza incertitudinii dacă partea a căror drepturi au fost încălcate va accepta sau nu

executare. În acelaşi timp cerinţa privind necesitate de a remite o declaraţie scrisă exclude posibilitatea părţii a căror drepturi au fost încălcate de a specula pe creşterea sau micşorarea valorii prestaţiei în detrimentul părţii care nu a executat contractul.

3. Contractul se va considera desfiinţat din momentul în care declaraţia de rezoluţiune a parvenit celeilalte părţi (vezi comentariul la art. 200). Obligaţia de a demonstra faptul parvenirii declaraţiei revine părţii care a expediat-o. Deşi este stipulat că declaraţia trebuie să fie făcută printr-un simplu înscris legiuitorul nu a stabilit expres pentru acest caz efectul nerespectării formei acestui act juridic. În lipsa unei norme speciale se va aplica regula generală (vezi comentariul la art. 211). Deci chiar dacă nu va fi respectată forma declaraţiei aceasta va produce efecte juridice şi contractul va fi desfiinţat dar părţile nu vor putea aduce dovada cu martori pentru a demonstra faptul desfiinţării contractului.

4. Reieşind din această dispoziţie rezultă că instanţa de judecată nu este în drept să declare rezoluţiunea contractului deoarece conform alineatului (1) desfiinţarea contractului ţine exclusiv de voinţa părţilor contractului. Instanţa judecătorească va putea să controleze dacă sau întrunit condiţiile pentru rezoluţiune şi fie să confirme că contractul este rezolvit fii să constate că nu se întrunesc condiţiile pentru rezoluţiune şi să soluţioneze litigiul dintre părţi fără a ţine cont de declaraţia de rezoluţiune. Numai în cazul în care prin lege este prevăzut că contractul se desfiinţează prin hotărirea instanţei judecătoreşti partea a căror drepturi au fost încălcate nu va avea dreptul să declare rezoluţiunea contractului ci va trebui să se adreseze în instanţa judecătorească cu o cerere de rezoluţiune a contractului. Astfel art. 420 alin. (1) prevede că uzufructul încetează în cazul în care instanţa judecătorească a pronunţat rezoluţiunea actului juridic prin care cel care a instituit uzufructul a dobîndit titlul de proprietate.

5. Alin. (2) prevede că partea a căror drepturi au fost încălcate trebuie să-şi exercite dreptul de rezoluţiune într-un termen rezonabil de la data la care a aflat despre faptul că cealaltă parte oferă prestaţia după data la care prestaţia era datorată sau de la data la care a aflat despre faptul că executarea nu corespunde în alt mod prevederilor contractului. Termenul în care trebuie exercitat dreptul de rezoluţiune nu curge în cazul în care partea care este în întîrziere cu executarea contractului nu oferă prestaţia datorată.

6. Ce trebuie să înţelegem prin termen rezonabil se va determina în fiecare caz concret în dependenţă de circumstanţele cauzei. Spre exemplu în cazul în care poate obţine uşor o prestaţie similară de la alte persoane şi ar putea astfel să speculeze pe creşterea sau scădere preţului declaraţia despre rezoluţiune trebuie făcută fără nici o înîrziere. În cazul în care sînt necesare cercetări suplimentare pentru a afla dacă poate fi obţinută o prestaţie similară de la alte persoane perioada rezonabilă va fi mai lungă pentru a permite efectuare cercetărilor necesare.

7. Dacă dreptul de rezoluţiune nu a fost exercitat într-un rezonabil partea a căror drepturi au fost încălcate pierde dreptul de rezoluţiune pentru executarea care a fost oferită tardiv sau nu corespunde în alt mod prevederilor contractului şi deci va trebui să accepte executarea oferită de cealaltă parte. În cazul în care ulterior va mai exista o întîrziere sau o altă executare necorespunzătoare care permit părţii

a căror drepturi au fost încălcate să desfiinţeze contractul acest drept se va exercita conform regulilor generale.

8. Partea care a pierdut dreptul de rezoluţiune a contractului nu este lipsită prin aceasta de alte mijloace de apărare a drepturilor. Spre exemplu aceasta va putea cere despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiilor.

9. Prevederile acestui articol nu se aplică situaţiilor în care partea care nu a executat contractul întreabă cealaltă parte dacă aceasta va accepta executarea obligaţiei după data la care obligaţia trebuia executată. Nu se aplică aceste prevederi nici situaţiilor în care partea a căror drepturi au fost încălcate află din alte surse că partea care nu a executat contractul intenţionează totuşi să execute contractul. În aceste situaţii totuşi buna credinţă (vezi comentariul la art. 513) poate impune părţii a căror drepturi au fost încălcate să informeze partea care nu a executat contractul despre faptul că nu va accepta o executare tardivă. În cazul în care nu va informa partea care nu a executat contractul va putea cere despăgubiri.

Articolul 738. Efectele rezoluţiunii

(1) În cazul exercitării dreptului de rezoluţiune, contractul încetează şi părţile sînt eliberate de obligaţia de a presta, trebuind să restituite prestaţiile executate şi veniturile realizate.

(2) Debitorul dă compensaţie în bani în locul restituirii în natură a prestaţiei dacă:

a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau

transformat;c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din

folosinţa lui conformă destinaţiei nu se ia în considerare.(3) Dacă în contract este stipulată o contraprestaţie, aceasta ia locul

compensării în bani.(4) Obligaţia compensării în bani nu apare: a) atunci cînd viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul

prelucrării sau transformării obiectului;b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului; c) atunci cînd deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care

bunul s-ar fi aflat la creditor;d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau

pieirea s-a produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată urmînd să fie restituită.

(5) După rezoluţiune, creditorul poate cere acoperirea prejudiciului produs prin neexecutarea contractului, cu excepţia cazului cînd debitorului nu îi este imputabilă cauza rezoluţiunii.

(6) Rezoluţiunea nu afectează clauzele contractului privind soluţionarea litigiilor şi alte clauze destinate a produce efecte şi după rezoluţiune.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele care intervin pentru ambele părţi în cazul în care partea a căror drepturi au fost încălcate declară rezoluţiunea

contractului şi de a stipula cazurile în care partea vinovată pentru rezoluţiune este obligată să dea compensaţie în bani în locul restituirii în natură a prestaţiei.

2. Din momentul în care declaraţia de rezoluţiune parvine celeilate părţi contractul încetează şi toate părţile contractului sînt eliberate de obligaţia de a executa prestaţiile datorate în temeiul contactului şi în acelaşi timp toate părţile trebuie să restituie prestaţiile primite şi veniturile pe care le-au obţinut. Obligaţia părţilor de a restitui toate prestaţiile primite intervine în cazul contractelor cu executare instantanee şi anume această obligaţie face diferenţa dintre rezoluţiune şi reziliere. Pentru determinarea efectelor rezoluţiunii trebuie să se ţină cont de faptul că în cazurile în care obligaţiile urmau să fie executate în mai multe tranşe care pot fi privite ca obligaţii separate trebuie să fie restituite doar prestaţiile în privinţa cărora au existat temeiuri de rezoluţiune. Doar în cazul în care partea a căror drepturi au fost încălcate va demonstra că prestaţiile executate în conformitate cu prevederile contractului nu prezintă pentru el interes în lipsa prestaţiilor care trebuie restituite sau care nu urmează să mai fie executate acesta va putea cere întoarcerea tuturor prestaţiilor.

3. În temeiul alin. (1) părţile sînt obligate să restituie doar veniturile pe care efectiv le-au obţinut. Dacă una dintre părţi nu a obţinut venit cealaltă parte va putea cere despăgubiri doar în condiţiile art. 739 alin. (1).

4. În alin. (2) se stabilesc cazurile în care părţile pot fi obligate să dea compensaţie în bani în locul întoarcerii prestaţiilor. Astfel atît partea care a declarat rezoluţiunea contractului cît şi cealaltă parte sînt obligate să dea compensaţie în bani în locul întoarcerii prestaţiilor primite în temeiul contractului rezolvit în cazul în care: a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă. Se va da compensaţie în bani în locul întoarcerii în natură a prestaţiei în toate cazurile în care nu poate fi întoarsă anume prestaţia executată de cealaltă parte; b) obiectul primit este: i) consumat. În acest caz îtoarcerea în natură a bunului nu este posibil deoarece acesta nu mai există; ii) înstrăinat. Obiectul se consideră înstrăinat în cazul în care dretpul asupra acestuia a fost dobîndit de un terţ chiar dacă bunul poate fi revendicat de la terţ. Creditorul nu este obligat să-l urmărească pe terţ dacă însă va cere terţului restituirea bunului creditorul nu are dreptul să ceară concomitent şi copensaţie în bani de la debitor, ci doar despăgubiri pentru prejudiciul cauzat; iii) grevat. Obiectu se consideră grevat în cazul în care debitorul a constituit în favoare unui terţ drepturi asupra bunului (spre exemplu dreptul de gaj sau de uzufruct) care diminuează utiliatea bunului pentru creditor. Creditorul va putea cere compensaţie în bani dacă debitorul nu va asigura stingerea drepturilor cu care este grevat bunul; iv) prelucrat sau transformat. În aceste cazuri obiectul încetează să mai existe şi nu poate fi restituit în natură deoarece în rezultatul prelucrării sau transformării a apărut un nou bun. Creditorul totuşi va avea dreptul să ceară în locul compensaţiei în bani bunul rezultat dacă conform regulilor cu privire la accesiune (vezi comentariul la art. 330) el va putea pretinde la dreptul de proprietate asupra bunului; c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit. Debitorul are obligaţia de a restitui obiectul prestaţiei în starea în care l-a primit. Obiectul prestaţiei se consideră că se află în starea în care a fost primit în cazul în care uzura bunului rezultată din folosinţa bunului conformă destinaţiei acestuia sau conform destinaţiei stipulate în contract.

5. De menţionat că în cazurile stipulate la alin. (2) creditorul este în drept să ceară compensaţie în bani dar nu este obligat să facă acest lucru. Chiar dacă bunul nu este în starea în care a fost transmis debitorului creditorul poate să ceară predarea bunului dacă aceasta nu contravine drepturile ocrotite prin lege a debitorului sau a terţilor. În acelaşi timp creditorul va avea dreptul să ceară despăgubiri în cazul în care bunul va fi deteriorat sau va fi ţinut să restituie îmbogăţirea.

6. În alin. (3) se prevede că în cazurile în care contractul conţine clauze care prevede că în locul compensaţie în bani debitorul va efectua o altă prestaţie, debitorul va fi obligat să execute această contraprestaţie în locul compensaţiei în bani. Pentru apariţia obligaţiei de a efectua contraprestaţia este necesar să se întrunească cumulativ următoarele condiţii: a) o parte a contractului rezolvit nu poate întoarce prestaţia primită. Această condiţie se consideră îndeplinită indiferent de faptul dacă partea care nu poate întoarce prestaţia este în culpă sau nu; b) în locul întoarcerii prestaţiei partea este obligată să dea o compensaţie în bani. Dacă partea nu este obligată să dea compensaţie în bani aceasta nu va fi obligată nici să efectueze contraprestaţia. Această rezultă din conţinutul alineatului trei care prevede că contraprestaţia trebuie să ia locul compensaţiei în bani; c) contractul prevede că în cazul în care întoarcerea prestaţiei nu este posibilă debitorul va da o contraprestaţie; d) contraprestaţia mai este posibilă. În cazul în care contraprestaţia nu este posibilă se va da compensaţie în bani.

7. În alin. (4) se stipulează cazurile în care debitorul care nu poate întoarce prestaţia primită nu va fi obligată nici să dea compensaţie în bani: a) atunci cînd viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării obiectului. Deci dacă cel care declară rezoluţiunea contractului nu a putut descoperi viciile bunului înainte de prelucrarea sau transformarea bunuliu acesta nu va fi obligat să dea o compensaţie în bani. El va fi însă ţinut, la cererea celeilalte părţi, să restitui bunul în starea în care se afla la momentul în care a fost descoperit viciul; b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului. Nici partea care a declarat rezoluţiunea contractului şi nici cealaltă parte nu este obligată să dea compensaţiei în locul restituirii prestaţiei în măsura în care deteriorearea sau pieirea bunului se datorează celeilalte părţi. Prin sintagma „în măsura în care” trebuie înţeles că în cazul în care deteriorarea sau pieirea bunului se datorează în parte culpei celui care trebuie să întoarcă prestaţia iar în parte altor cirsumstanţe (spre exemplu forţa majoră sau culpa celeilalte părţi) acesta va trebui să dea compensaţie în bani numai în măsura în care deteriorarea sau pieirea bunului se datorează culpei sale; c) atunci cînd deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor. Cel care nu poate restitui prestaţia se poate elibera de obligaţia de a da compensaţie în bani dacă va demonstra că bunul care trebuie restituit ar fi pierit chiar şi în cazul în care se afla la cel căruia trebuie restituit. În scopul probaţiunii pot fi invocate anumite particularităţi ale bunului (spre exemplu vicii ascunse), forţa majoră (spre exemplu o inundaţie care ar fi distrus bunul chiar dacă se afla la cel care are dreptul să ceară restituirea) sau alte circumstanţe care arată că în lipsa unor măsuri extraordinare care nu pot fi cerute unui om diligent bunul ar fi pierit şi la cel care are dreptul să ceară restituirea; d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar,

îmbogăţirea realizată urmînd să fie restituită. Cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea poate să se elibereze de obligaţia de a da compensaţie în bani dacă va demonstra ca a întreprins toate măsurile care ar fi trebuit să le întreprindă un bun proprietar dar nu a reuşit să evite deteriorarea sau pieirea bunului. Totuşi cel care a exercitat dreptul de rezoluţiune este obligat să restituie celeilalte părţi tot ce a obţinut sau a economisit în rezultatul prestaţiei care nu poate fi întoarsă. Regulile cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză se vor aplica în mod corespunzător (vezi comentariul la art. 1389 şi următoarele).

8. Alin. (5) prevede că creditorul poate cere despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea integrală a contractului numai dacă a declarat rezoluţiunea contractului şi doar cu condiţia că cauza rezoluţiunii îi este imputabilă debitorului. Această dispoziţie interzice creditorului de a cere şi despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei în întregime şi executarea obligaţiei. În acelaşi timp această dispoziţie nu afectează dreptul creditorului de a cere şi în cazurile în care nu a declarat rezoluţiunea contractului despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin înîrzierea executării, prin viciile bunului sau prin altă executare necorespunzătoare.

9. Alin. (6) prevede că unele clauze ale contractului rămîn valabile şi după rezoluţiunea contractului. Pe lîngă clauzele care stabilesc modul de soluţionare a litigiului vor rămîne valabile şi alte clauze care au fost incluse în contract pentru a produce efecte şi după rezoluţiunea contractului. Spre exemplu clauza care prevede obligaţia părţilor de a nu divulga informaţia confidenţială pe care i-a transmis-o cealaltă parte rămîne valabilă şi după rezoluţiunea contractului. De menţionat că clauzele care rămîn valabile după rezoluţiunea contractului pot stipula drepturi şi obligaţii pentru partea care a declarat rezoluţiunea contractului cît şi pentru cealaltă parte.

10.În temeiul principiului resoluto iure dantis rezolvitur ius accipientis rezoluţiunea produce efecte şi pentru terţi. Astfel prin desfiinţarea titlului autorilor lor terţii vor fi obligaţie să restituie bunurile pe care le-au dobîndit de la aceştia deoarece se vor desfiinţa şi titlurile lor. Terţii nu vor fi obligaţi să restituie bunurile dacă vor putea demonstra existenţa unui drept propriu (spre exemplu dreptul de uzucapiune).

Articolul 739. Neobţinerea beneficiului şi repararea pagubelor

(1) În cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu obţine beneficii de pe urma bunului, deşi acest lucru i-ar fi fost posibil, el este obligat faţă de creditor la compensarea valorii veniturilor ratate. Debitorul trebuie însă să dovedească, în raport de aceste venituri, doar acea diligenţă pe care în mod obişnuit o exercită în propriile afaceri.

(2) Dacă debitorul restituie bunul, compensează valoarea bunului sau dacă compensarea este exclusă conform art.738 alin.(4) lit.a)-c), lui i se restituie cheltuielile necesare făcute în legătură cu bunul. Alte cheltuieli se restituie doar în măsura în care creditorul realizează o îmbogăţire de pe urma lor.

1. Scopul acestui articol este de a stipula cazurile în care partea care nu a obţinut venit din contul bunului care trebuie restituit trebuie să compenseze venitul ratat şi regulile cu privire la compensarea cheltuielilor făcute de partea obligată să restituie prestaţia.

2. În conformitate cu prevederile alin. (1) atît partea care a declarat rezoluţiunea contractului cît şi cealaltă parte răspunde pentru faptul că nu a obţinut venituri din contul bunului care trebuie restituit celeilalte părţi. Deci în acest articol nu se stabileşte obligaţia părţilor de a obţine venituri din contul bunului care constituie obiectul prestaţia ci doar obligaţia de a plăti despăgubiri pentru faptul că nu a obţinut venituri deşi obţinerea venitului era posibilă. Deci plata despăgubirilor nu va depinde de faptul dacă debitorul este în culpă sau nu.

3. Obligaţia de a plăti despăgubiri pentru venitul ratat apare dacă: a) debitorul nu a obţinut venituri. În cazul în care debitorul a obţinut venituri nu se mai pune problema compensării veniturilor ratate. Creditorul însă va putea cere despăgubiri pentru faptul că debitorul nu depus la obţinerea veniturilor aceea sîrguinţă şi promtitudine pe care o depune de obicei la gestionarea propriilor afaceri; b) debitorul a avut posibilitate să obţină venituri din contul obiectului prestaţiei care trebuie restituită. Se consideră că debitorul a avut posibilitate să obţină venit în cazul în care folosirea bunului conform destinaţiei de regulă permite obţinerea unui venit şi în circumstanţele concrete ale cazului nu au existat împrejurări care au împiedicat folosirea bunului sau care au exclus posibilitatea obţinerii venitului; c) regulile bunei administrări cereau obţinerea venitului. Prin sintagma „buna administrare” trebuie înţeles o astfel de gestionare a bunului sau a patrimoniului care constă în întreprinderea măsurilor necesare pentru obţinerea unor venituri satisfăcătoare. Exigenţele unei bune administrări se consideră respectate şi în cazul în care veniturile nu au fost obţinute deşi măsurile necesare au fost întreprinse.

4. Pentru a determina mărimea veniturilor care ar fi trebuit să fie obţinute se vor lua în consideraţia condiţiile în care ar fi putut folosi bunul debitorul şi comportamentul pe care î-l atestă de obicei debitorul la gestionarea propriilor bunuri. Deci se va ţine cont de sîrguinţa şi promtitudinea de care dă dovadă de obicei debitorul la gestiunea propriilor afaceri şi nu de sîrguinţa şi promtitudinea de care ar trebui să dea dovadă un bun gospodar. Se pot lua în consideraţie veniturile care de obicei sînt obţinute prin folosirea conform destinaţiei a unor bunuri similare dar nu se poate pretinde debitorului ca acesta să obţină veniturile obţinute de obicei din folosirea bunurilor similare dacă din modul în care îşi gestionează propriile afaceri rezultă că debitorul nu ar fi putut obţine asemenea venituri.

5. Alin. (2) stabileşte cazurile în care cel care este obligat să restituie prestaţia are dreptul la compensarea cheltuielilor necesare făcute în legătură cu bunul care trebuie restituit. Obligaţia de compensare a cheltuielilor apare datorită faptului că creditorul are dreptul de a cere şi veniturile pe care le-a obţinut sau ar fi putut să le obţină debitorul.

6. Dreptul debitorului de a cere restituirea cheltuielilor apare dacă se întrunesc următoarele condiţii. Prima condiţie constă în faptul că: a) restituie bunul; sau b) în locul restituirii bunului dă compensaţie în bani (vezi art. 738 alin. (2); sau c) debitorul deşi nu restituie bunul este eliberat de obligaţia de a da compensaţie în

bani în conformitate cu prevederile art. 738 alin. (4) lit. a) – c). A doua condiţie constă în faptul că cheltuielile trebuie să fie efectiv făcute de către debitor. Sarcina de a demonstra faptul că cheltuielile au fost efectiv făcute şi mărimea acestor cheltuieli revine debitorului care se poate folosi şi de prezumţia efectuări cheltuielilor necesare. Spre exemplu în cazul cînd se solicită restituirea cheltuielilor pentru întreţinerea animalelor debitorul poate cere restituire cheltuielilor necesare pentru întreţinerea animalelor similare. A treia condiţie constă în faptul ca cheltuielile pe care le solicită debitorul trebuie să fie necesare. Sînt considerate necesare acele cheltuieli care sînt obligatorii pentru întreţinerea bunului sau obţinerea veniturilor. Celelalte cheltuieli (utile, adică acele cheltuieli care deşi nu au fost necesare au sporit valoarea bunului sau voluptoase, adică acele cheltuieli care nu au sporit prin nimic valoarea bunului ) vor fi restituite debitorului doar în cazul în care acesta va demonstra că creditorul s-a îmbogăţit din contul acestor cheltuieli conform regulilor cu privire la îmobogăţirea fără justă cauză (vezi comentariul la art. 1389 şi următoarele).

7. Obligaţia de compensare a cheltuielilor trebuie executată concomitent cu restituirea bunului sau compensaţia în bani în locul restituirii bunului (vezi comentariul la art. 740).

Articolul 740. Executarea obligaţiilor născute din rezoluţiune

Obligaţiile părţilor născute din rezoluţiune se execută simultan.

1. Scopul acestui articol este de a determina obligaţiile părţilor de a restitui prestaţiile primite sau de a da compensaţii în bani sau alte obligaţii corelative care le revin părţilor după rezoluţiunea contractului.

2. Toate părţilor contactului trebuie să execute obligaţiile corelative născute din rezoluţiune în acelaşi timp. Deci atît cel care a declarat rezoluţiunea cît şi cel care nu a executat contractul vor fi ţinuţi să execute în acelaşi timp obligaţiile lor privind restituirea prestaţiilor şi a veniturilor obţinute. În cazul în care una dintre părţi nu execută obligaţia care-i revine cealaltă parte poată amînă executarea obligaţiei corelative. Partea care este în întîrziere va fi obligată să plătească despăgubiri şi va suporta riscul imposibilităţii executării obligaţiilor.

3. Obligaţiile născute din rezoluţiune trebuie să fie executate simultan indiferent de ordinea în care trebuiau să fie executate obligaţiile din contractul desfiinţat.

Articolul 741. Termenul pentru rezoluţiunea contractului

Dacă părţile nu s-au înţeles în privinţa unui termen de rezoluţiune a contractului, celui îndreptăţit i se poate stabili de către cealaltă parte un termen rezonabil pentru rezoluţiune. Dacă nu exercită acest drept pînă la expirarea termenului, creditorul poate rezolvi contractul numai la expirarea fără rezultat a unui termen de graţie rezonabil, stabilit de el, sau după o somaţie rămasă fără efect.

1. Scopul acestui articol este de a stabili criterii pentru determinarea termenului în interiorul căruia partea a căror drepturi au fost încălcate poate declara rezoluţiunea contractului în cazurile în care termenul de rezoluţiune nu a fost stipulat prin contract. Această dispoziţie se aplică numai în cazul în care contractul nu prevede termenul în interiorul căruia trebuie exercitat dreptul de rezoluţiune.

2. Acest articol nu stabileşte pentru partea a căror drepturi au fost încălcate obligaţia de rezoluţiune a contractului. Cu excepţia cazurilor în care rezoluţiunea intervine indiferent de voinţa părţilor (spre exemplu în virtutea unei prevederi din contract care prevede că în cazul neexecutării obligaţiei contractul încetează de drept sau în cazul în care prestaţia nu mai este posibilă fără culpa debitorului) creditorul este în drept să aleagă între rezoluţiune şi alte metode de protecţie a drepturilor sale (spre exemplu cererea privind plata despăgubirilor).

3. Partea care nu a executat contractul este în drept să stabilească celeilalte părţi un termen în care ultimul poate exercita dreptul de rezoluţiune doar în cazul şi din momentul în care se întrunesc condiţiile pentru rezoluţiune.

4. De menţionat că partea a căror drepturi au fost încălcate trebuie să-şi exercite dreptul de rezoluţiune într-un termen rezonabil şi în cazurile în care termenul de rezoluţiune nu este stabilit prin contract sau nu a fost stabilit de către partea care nu a executat contractul (vezi comentariul la art. 737).

5. Dacă dreptul de rezoluţiune nu a fost exercitat în termenul stabilit în contract sau de partea care nu a executa contractul debitorul va putea să execute obligaţia şi cealaltă parte nu are dreptul să refuze executare propusă cu întîrziere dacă prestaţia corespunde celorlalte condiţii contractuale. Dacă însă debitorul nu va executa obligaţia şi după expirarea termenului în care trebuia exercitat dreptul de rezoluţiune cealaltă parte va putea să desfiinţeze contractul doar după punerea din nou în întîrziere a debitorului (vezi comentariul la art. 617, 709 şi 710).

Articolul 742. Rezoluţiunea în cazul pluralităţii de părţi

(1) În cazul pluralităţii de debitori sau creditori, dreptul de rezoluţiune nu poate fi exercitat decît de toţi creditorii sau debitorii contra tuturor debitorilor sau creditorilor.

(2) Dacă dreptul de rezoluţiune se stinge pentru unul dintre cei îndreptăţiţi, se stinge şi pentru ceilalţi.

1. Scopul acestui articol este de a stabili modul de exercitare şi de stingere a dreptului de rezoluţiune în cazul în care există pluralitate de debitori sau pluralitate de creditori. Aceste dispoziţii se vor aplica atît în cazul în care dreptul sau obligaţia este pe cote părţi cît şi în cazul în care dreptul sau obligaţia este solidară.

2. În conformitate cu prevederile alin. (1) în cazul pluralităţii de subiecte declaraţia de rezoluţiune va produce efecte numai în cazul în care a fost făcută de către toţi creditorii şi dacă a fost adresată tuturor debitorilor. Dacă declaraţia nu a fost făcută de către toţi creditorii sau nu a parvenit tuturor debitorilor declaraţia de rezoluţiune nu produce efecte juridice. Declaraţia trebuie făcută de către toţi

creditorii către toţi debitorii indiferent de faptul dacă contractul nu a fost executat faţă de toţi creditorii sau numai faţă de o parte dintre ei şi indiferent de faptul dacă contractul nu a fost executat de către toţi debitorii sau doar de către o parte dintre debitori. Declaraţia trebuie adresată tuturor debitorilor şi în cazul în care doar o parte dintre debitori sînt în culpă pentru neexecutarea contractului.

3. Nu este obligatoriu care declaraţia să fie făcută în comun de către creditori sau să parvină concomitent tuturor debitorilor. Deci fiecare creditor poate face o declaraţie separată la termene şi în formă diferită şi declaraţia poate parveni debitorilor în termene diferite.

4. În cazurile în care creditorii vor emite declaraţii de rezoluţiune separate se va considera că declaraţia de rezoluţiune a fost remisă debitorilor în momentul în care declaraţia va fi emisă de către ultimul dintre creditori. În cazurile în care declaraţia despre rezoluţiune va parveni debitorilor la diferite intervale de timp se va considera că declaraţia de rezoluţiune a produs efecte şi contractul este desfiinţat de la data la care declaraţia tuturor creditorilor a parvenit tuturor debitorilor.

5. În cazul în care unul dintre creditori pierde dreptul de rezoluţiune (vezi comentariul la art. 737 şi 741) nici ceilalţi creditori nu vor mai avea dreptul de rezoluţiune.

6. Reglementările din acest articol se justifică prin faptul că contractul nu poate înceta pentru unii dintre debitori sau creditori şi să continue în acelaşi timp pentru alţi debitori sau creditori. Această soluţie este justificată şi prin faptul că prin rezoluţiune se sting toate drepturile şi obligaţiile născute din contract şi în acelaşi timp toţi creditorii şi debitorii sînt obligaţi să restituie prestaţiile primite sau să dea compensaţie în bani şi să restituie veniturile obţinute.

7. Prevederile acestui articol nu exclude posibilitatea părţilor contractului de a modifica clauzele contractului prin excluderea din contract a unora dintre debitori sau creditori şi menţinerea obligaţiilor doar pentru debitorii sau creditorii care au rămas parte a contractului.

Articolul 743. Rezoluţiunea fără efecte

Dacă una din părţi şi-a rezervat dreptul de rezoluţiune pentru cazul în care cealaltă parte nu-şi îndeplineşte obligaţia, rezoluţiunea nu produce efecte atunci cînd cealaltă parte se poate elibera de obligaţie prin compensare şi declară compensarea imediat după ce a primit declaraţia de rezoluţiune.

1. Scopul acestui articol este de a permite debitorului de a compensa creanţa creditorului în cazul în care creditorul exercită dreptul de rezoluţiune.

2. În conformitate cu această dispoziţie chiar dacă se întrunesc toate condiţiile pentru rezoluţiune declaraţia despre rezoluţiune nu va produce efecte în cazul în care: a) debitorul are o creanţă prin care poate compensa creanţa creditorului; şi b) se întrunesc condiţiile necesare pentru compensarea creanţei creditorului, spre exemplu dacă creanţa debitorului este scadentă (vezi comentariul la art. 651 şi următoarele). Condiţiile necesare pentru compensare trebuie să existe la momentul compensării. Deci nu pot fi compensate creanţe care nu mai întrunesc

condiţiile (spre exemplu a expirat termenul de prescripţie) sau care încă nu întrunesc condiţiile (spre exemplu nu sînt scadente); şi c) declară despre compensaţie imediat după ce a primit declaraţia de rezoluţiune. Debitorul are dreptul de a compensa creanţa creditorului dar nu este obligat să facă acest lucru. În acelaşi timp declaraţia despre compensare va preîntîmpina rezoluţiunea contractului doar în cazul în care va parveni creditorului în termenul cel mai scurt posibil de la data la care debitorul a primit declaraţia de rezoluţiune. Declaraţia despre compensare se consideră că a fost expediată imediat în cazul în care debitorul a expediat-o creditorului fără întîrzieri imputabile debitorului.

3. Declaraţia despre rezoluţiune nu va produce efecte cu condiţia că creanţa creditorului a fost compensată integral. În cazul în care creanţa a fost compensată parţial declaraţia de rezoluţiune nu va produce efecte doar în cazul în care partea din creanţa creditorului care nu a fost compensată justifică dreptul de rezoluţiune al creditorului (spre exemplu dacă vom putea considera că partea neexecutată este esenţială). Această soluţie se justifică prin faptul că dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat de către creditor doar în cazul în care se întrunesc condiţiile prevăzute de lege iar în lipsa acestor condiţii declaraţia de rezoluţiune nu produce efecte.

Articolul 744. Clauza privind pierderea drepturilor de către debitor

Dacă un contract este încheiat cu rezerva pierderii drepturilor de către debitor în cazul neexecutării obligaţiei sale, creditorul, la survenirea acestui caz, are dreptul la rezoluţiunea contractului.

1. Scopul acestui articol este de a stabil dreptul de rezoluţiune a contractului încheiat sub rezerva pierderii de către debitor a drepturilor născute din contract în cazul în care nu execută obligaţiile sale.

2. În cazul în care contractul prevede că debitorul pierde drepturile izvorîte din contract în cazul în care nu va executa obligaţiile sale şi debitorul nu execută obligaţia el nu va avea dreptul de a cere creditorului executarea obligaţiilor izvorîte din contract. Contractul însă va continua să producă efecte. Creditorul va avea dreptul de rezoluţiune în conformitate cu regulile generale (vezi comentariul la art. 737 şi următoarele).

3. Această dispoziţie nu interzice părţilor de a prevedea în contract că acesta încetesază să producă efecte juridice în cazul în care una din părţi nu-şi execută obligaţia. În acest caz contractul va fi rezolvit şi vor surveni efectele rezoluţiunii fără a mai fi necesară o declaraţie de rezoluţiune din partea celui a căror drepturi au fost încălcate.

Articolul 745. Rezoluţiunea sub condiţia de a se plăti penalitatea

În cazul în care dreptul de rezoluţiune a contractului este stipulat cu condiţia de a se plăti penalitatea, rezoluţiunea este fără efect dacă penalitatea nu a fost plătită pînă la declaraţia de rezoluţiune sau concomitent cu ea, iar cealaltă parte,

din acest motiv, a respins neîntîrziat declaraţia. Aceasta produce efecte dacă, după respingerea sa, penalitatea este plătită neîntîrziat.

1. Scopul acestui articol este de a stipula regulile care stabilesc modul de rezoluţiune în cazurile în care contractul prevede dreptul părţilor de a desfiinţa contractul cu condiţia plăţii unei penalităţi. În aceste caz nu se pune problema neexecutării contractului.

2. Această dispoziţie porneşte de la prezumţia că părţile pot stabili în contract că una sau ambele părţi au dreptul de rezoluţiune a contractului cu condiţia că vor achita o penalitate. Aceste drept de rezoluţiune nu depinde de faptul dacă părţile au executat sau nu contractul.

3. Partea căreia contractul î-i acordă dreptul de rezoluţiune este obligată să achite penalitatea anterior emiterii declaraţiei de rezoluţiune sau concomitent cu această declaraţie.

4. În cazul în care partea care exercită dreptul de rezoluţiune nu achită penalitatea cealaltă parte poate respinge neîntîrziat declaraţia de rezoluţiune din motiv că nu a fost achitată penalitatea. Se va considera că declaraţia de rezoluţiune a fost respinsă neîntîrziat în cazul în care partea care a primit declaraţia de rezoluţiune va remite celeilalte părţi fără o întîrziere care să-i fie imputabilă o declaraţie privind faptul că respinge declaraţia de rezoluţiune pentru motiv că nu a fost plătită penalitatea şi această declaraţie parvine celui care a declarat rezoluţiunea fără întîrziere.

5. În cazul în care declaraţia de rezoluţiune nu a fost respinsă aceasta va produce efecte chiar şi în cazul în care cel care a emis declaraţia nu a achitat penalitatea. Cel care a declarat rezoluţiunea va fi ţinut să plătească penalitatea şi nu se va putea elibera de a ceastă obligaţie prin revocarea declaraţiei de rezoluţiune. Această soluţie se justifică prin faptul că cel care a primit declaraţia de rezoluţiune este în drept dar nu este obligat să respingă această declaraţie şi doar în cazul în care este respinsă declaraţia de rezoluţiune nu va produce efecte. Din modul în care este redactat textul rezultă că declaraţia de rezoluţiune nu va produce efecte numai în cazul în care aceasta a fost respinsă din motiv că nu a fost achitată penalitatea. Deci dacă declaraţia va fi respinsă din alt motiv (spre exemplu pe motiv că contractul nu prevede acest drept) şi acest motiv nu este justificat declaraţia de rezoluţiune va produce de asemenea efecte chiar dacă nu a fost achitată penalitatea.

6. În cazul în care declaraţia de rezoluţiune a fost respinsă motivat şi fără întîrziere contractul va continuat să producă efecte şi părţile vor putea rezolvi contractul dacă există alte temeiuri de rezoluţiune

7. Declaraţia despre rezoluţiunea contractului va produce efecte chiar şi în cazul în care a fost respinsă motivat şi fără întîrziere dacă cel care a declarat rezoluţiunea va plăti neîntîrziat penalitatea. Termenul în care trebuie să fie plătită penalitatea se va determina în fiecare caz aparte reieşind din circumstanţele concrete ale cazului.

Articolul 746. Dreptul creditorului la reducerea obligaţiei corelative

(1) În cazul în care nu poate cere rezoluţiunea contractului, creditorul are dreptul la reducere proporţională a obligaţiei sale corelative.

(2) Reducerea proporţională a obligaţiei corelative se determină în funcţie de toate circumstanţele pertinente.

(3) În cazul în care obligaţia corelativă nu poate fi redusă, creditorul are dreptul de a cere doar repararea prejudiciului.

1. Scopul acestui articol este de a stabili dreptul la reducerea obligaţiilor sale în cazul în care deşi debitorul nu a executat contractul creditorul nu are dreptul de rezoluţiune.

2. În toate cazurile în care deşi debitorul nu execută contractul creditorul din anumite motive nu are drept de rezoluţiune (spre exemplu neexecutarea nu este esenţială) creditorul are dreptul de a reduce obligaţia sa care se află în corelaţie cu obligaţia care nu a fost executată.

3. Mărimea în care se va reduce obligaţia corelativă se va determina pornind de la gradul de neexecutare a obligaţiei de către debitor dar se vor ţine cont şi de alte circumstanţe care justifică dreptul creditorului de a cere reducerea obligaţiei corelative în proporţie mai mare decît gradul de neexecutare a obligaţiei de către debitor. În caz de litigiu între părţi instanţa de judecată va ţine cont de interesele patrimoniale şi nepatrimoniale ale creditorului şi de gradul de vinovăţie al debitorului.

4. În cazul în care creditorul nu poate declara rezoluţiunea contractului şi nici nu poate cere diminuare obligaţiei sale corelative (spre exemplu în cazul obligaţiilor indivizibile) acesta va putea cere repararea prejudiciului cauzat prin faptul că cealaltă parte nu-şi execută obligaţia asumată prin contract. Întinderea prejudiciului şi mărimea despăgubirilor se determină în dependenţă de circumstanţele cazului ţinînd cont şi de vinovăţia debitorului.

Articolul 747. Rezilierea contractului

(1) Rezilierea operează numai pentru viitor. Pot fi reziliate contractele cu executare succesivă.

(2) La reziliere, art.734, 735, 737, 741-746 se aplică în modul corespunzător.

1. Scopul acestui articol este de a defini rezilierea contractului, de a prevedea contractele care pot fi reziliate şi de a stipula regimul juridic aplicabil rezilierii.

2. Spre deosebire de rezoluţiune care prevede că părţile sînt eliberate de obligaţia de a presta pe viitor şi în acelaşi timp sînt obligate să întoarcă toate prestaţiile deja efectuate (vezi comentariul la art. 738) în cazul rezilierii părţile sînt eliberate doar de obligaţia de a presta în viitor. Toate prestaţiile care au fost efectuate anterior rezilierii în conformitate cu prevederile contractului rămîn valabile. Nici partea care a declarat rezilierea şi nici cealaltă parte nu au dreptul de a cere restituirea prestaţiilor anterioare. Doar în condiţiile art. 748 alin. (4) partea îndreptăţită să rezilieze contractul poate extinde efectele rezilierii şi asupra prestaţiilor anterioare. În acest caz rezilierea va produce aceleaşi efecte ca şi rezoluţiunea

3. Rezilierea intervine în cazul contractelor cu executare succesivă adică acelor contracte în care prestaţia părţilor

4. În conformitate cu prevederile alin. (2) rezilierea este guvernată de regulile cu privire la rezoluţiune care se vor aplica însă ţinînd cont de particularităţile rezilierii care constau în faptul că prestaţiile efectuate anterior rămîn valabile şi nu trebuie întoarse, cu excepţia cazului prevăzut la art. 748 alin. (4).

5. Deşi la alin. (2) nu se stipulează expres că în cazul rezilierii se vor aplica prevederile articolelor 736, 738-740 trebuie considerat că se vor aplica mutatis mutandis şi aceste dispoziţii avînd în vedere că aplicarea acestor norme nu a fost exclusă expres. Această soluţie se justifică mai ales dacă ţinem cont de faptul că aplicarea art. 738 este prevăzută expres în art. 748 alin. (4).

Articolul 748. Rezilierea contractelor cu executare succesivă pentru motive temeinice

(1) Dacă motivul rezilierii constă în neexecutarea unei obligaţii contractuale, rezilierea este admisibilă numai la expirarea fără rezultat a unui termen de remediere (termen de graţie) sau după o somaţie rămasă fără efect. Dispoziţiile art.709-711 se aplică în modul corespunzător.

(2) Contractele cu executare succesivă în timp pot fi reziliate de orice parte pentru motive întemeiate, fără respectarea unui termen de graţie sau de somaţie. Există motiv întemeiat atunci cînd, luîndu-se în considerare toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale pînă la expirarea termenului de graţie sau de somaţie.

(3) Cel îndreptăţit poate rezilia contractul doar într-un termen rezonabil, după ce a cunoscut sau a trebuit să cunoască motivul rezilierii.

(4) Dacă, după reziliere, prestaţiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptăţit să rezilieze, el poate extinde rezilierea şi asupra acestor prestaţii. În cazul restituirii prestaţiilor efectuate, art.731 şi 738 se aplică în modul corespunzător.

1. Scopul acestui articol este de a stipula regulile cu privire la rezilierea contractului în cazul în care există motive temeinice.

2. În cazul în care contractul se reziliază din motiv că una dintre părţi nu a executat contractul cealaltă parte va putea să exercite acest drept doar în cazul în care va pune debitorul în întîrziere (vezi comentariul la art. . 617, 709 şi 710) şi va acorda acestuia un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei sau după somarea debitorului în cazul în care acordarea unui termen de graţie nu este obligatoriu.

3. În cazul în care există motive temeinic partea a căror drepturi au fost încălcate poate rezilia contractul fără a pune în întîrziere cealaltă parte. Conform alin. (2) există un motiv întemeiat atunci cînd ţinînd cont de interesele toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi încetarea imediată a contractului este justificată. Spre exemplu în contractul

4. Alin. (3) stabileşte că dreptul de reziliere ca şi dreptul de rezoluţiune trebuie exercitat într-un termen rezonabil de la data la care cel îndreptăţit a aflat sau trebuia să afle despre temeiul rezilierii (vezi comentariul la art. 737 şi 741).

5. În temeiul alin. (4) prin excepţie de la regula generală a efectelor rezilierii părţile vor fi obligate să întoarcă şi prestaţiile anterioare în cazul în care pentru partea care este îndreptăţită să rezilieze prestaţiile deja efectuate nu mai prezintă interes şi aceasta declară că rezilierea va produce efecte şi asupra prestaţiilor anterioare. Prestaţiile anterioare se vor restitui cu condiţia că acestea nu prezintă interes pentru cel care este în drept să rezilieze contractul anume din cauza rezilierii şi deci a eliberării debitorului de obligaţia de a executa şi celelalte prestaţii. Spre exemplu în cazul în care se reziliază un contract de prestare a serviciilor din cauza faptului că sînt prestate necalitativ cel care a reziliat contractul va fi eliberat de obligaţia de a plăti pentru serviciile deja prestate (sau după caz va putea cere restituirea sumelor plătite) în cazul în care va demonstra că serviciile deja prestate nu sînt utile părţii care a reziliat contractul. Obligaţia de a demonstra că prestaţiile efectuate nu prezintă pentru el interes în lipsa prestaţiilor de care părţile au fost eliberate revine părţii care este în drept să rezilieze.

6. Prestaţiile se vor restitui în conformitate cu regulile stabilite pentru restituirea prestaţiilor în cazul rezoluţiunii. Regulile cu privire la rezoluţiune se vor aplica în mod corespunzător, adică ţinînd cont de particularităţile contractelor cu executare succesivă. Trimiterea la art. 731 este o eroare tehnică. Legiuitorul a avut în vedere aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 737. Trebuie de ţinut cont însă că rezilierea este guvernată şi de alte norme cu privire la rezoluţiune (vezi comentariul la art. 747 alin. (2)) care se vor aplica de asemenea ţinînd cont de adaptările neceare.

S e c t i u n e a a 2-aDREPTUL DE REVOCARE SI DE RESTITUIRE

IN CONTRACTELE CU CONSUMATORII

Articolul 749. Dreptul de revocare în contractele cu consumatorii

(1) În cazul în care îi revine un drept de revocare conform prezentului cod sau unei alte legi, consumatorul nu mai este legat de exprimarea vointei în legatura cu încheierea unui contract cu un întreprinzator daca a revocat aceasta în termen.(2) Revocarea nu trebuie sa contina nici o justificare. Ea trebuie scrisa pe hîrtie, formulata pe un alt suport de date trainic sau se poate realiza prin expedierea bunului în termen de 2 saptamîni.(3) Termenul prevazut la alin.(2) începe sa curga din momentul în care consumatorului i s-au pus la dispozitie, pe un suport de date trainic, explicatii formulate clar referitor la dreptul sau de revocare. Suportul de date contine, de asemenea, numele sau denumirea, adresa destinatarului revocarii, precum si o trimitere la începerea termenului si la reglementarea alin. (2)

I. Generalităţi

Conform regulilor generale (art. 679 urm.), voinţa valabilă de a încheia un contract între părţi nu mai poate fi revocată, părţile putînd cere doar rezoluţiunea sau rezilierea contractului în anumite condiţii (pacta sunt servanda). O asemenea reglementare strictă poate constitui pentru consumatori dezavantaje seminficative, în special atunci, cînd decizia (pripită) de a încheia un contract are loc în circumstanţe, în care consumatorul nu are timp suficient sau din alte motive (ex. complexitatea contractului, etc.) nu este asigurată posibilitatea reflectării suficiente a deciziei de a încheia un contract anume. De aceea legea prevede pentru consumatori, prin excepţie de la regulile generale, posibilitatea încheierii de contracte cu dreptul de revocare a voinţei exprimate în sensul încheierii contractului. Termenul de revocare constituie, astfel, un termen de reflecţie acordat consumatorului asupra menţinerii sau renunţării la contractul valabil încheiat. Art. 749 – 752 se aplică doar contractelor cu consumatorii.

II. Dreptul la revocare (alin. 1)1. Naşterea dreptului. Dreptul la revocare nu este lăsat la dispoziţia întreprinzătorului şi consumatorului, ci trebuie prevăzut de lege în mod expres pentru anumite tipuri de contracte. Necesar este, prin urmare, existenţa unei prevederi exprese în Codul civil sau într-o lege specială care acordă consumatorului dreptul la revocare pentru categoria respectivă de contracte. Dispoziţiile art. 749 reglementează modul de exercitare de către consumator a dreptului său la revocare, nu însă şi condiţiile dobîndirii de către consumator a acestui drept, aceasta fiind reglementată de dispoziţia care prevede dreptul la revocare a consumatorului.2. Valabilitatea contractului. Contractele, în care consumatorii au dreptul la revocarea voinţei de a încheia contractul, sunt considerate valabil încheiate până la momentul exercitării (în termen) de către consumator a dreptului la revocare. Întrucât contractul este valabil, consumatorul are pe parcursul acestei perioade dreptul de a cere părţii cocontractante prestaţia la care este obligată. Totuşi, întreprinzătorul poate limita valabil în clauzele contractuale standard dreptul consumatorului de a cere prestaţia înaintea expirării termenului de revocare, o asemenea limitare nefiind inechitabilă (art. 718 lit. a, prop. 2). Consumatorul are dreptul, chiar şi în cazul prestaţiei întreprinzătorului înaintea expirării termenului de revocare, de a refuza executarea contraprestaţiei la care este obligat pînă la expirarea termenului. Prin urmare, prestaţia întreprinzătorului nu afectează dreptul consumatorului la revocarea în termen a voinţei sale de a încheia contractul.

III. Condiţii privind dreptul la revocare (alin. 2)1. Conţinutul revocării. Revocarea nu trebuie jusitificată (art. 749 alin. 2 prop. 1). Ea va conţine, însă, informaţii suficente pentru determinarea contractului care se revocă şi a persoanei care revocă voinţa exprimată. Nu este necesară utilizarea termenului „se revocă”; suficientă este o expresie din care să rezulte neechivoc voinţa consumatorului de a revoca un anumit contract. Revocarea nu poate fi făcută sub condiţie sau termen.2. Declaraţia de revocare. Conform art. 749 alin. 2 declaraţia poate fi făcută în două modalităţi.a) Revocarea poate avea loc prin declaraţie scrisă. Asupra condiţiilor declaraţiei scrise se va aplica art. 210 alin. 2. Privind declaraţiile „formulate pe un alt suport de date trainic” a se vedea infra art. 752. b) Declaraţia poate fi realizată şi prin „expedierea bunului”. În acestă formă pot fi exprimate doar declaraţiile privind bunurile mobile, inclusiv a datelor informaţionale.

La expedierea bunului se va menţiona explicit contractul care se revocă prin aceasta şi persoana contractantă care revocă contractul.3. Termenul de revocare. a) Declaraţia de revocare trebuie făcută în termenul de revocare de 2 săptămîni. Suficientă este data expediereii declaraţiei. Termenul de 2 săptămîni se referă la toate genurile de declaraţii, deci şi la cele scrise, nelimităndu-l la restituirea bunului prin expediere, după cum ar lăsa de înţeles la prima vedere art. 749 alin. 2 prop. 2.b) Termenul de revocare poate fi modificat prelungit, nu însă şi prescurtat prin voinţa părţilor.c) Termenul curge conform art. 749 alin. 3 prop. 1 de la momentul în care întreprinzătorul a avizat consumatorul corespunzător art. 749 alin. 3 despre dreptul său la revocare (vezi infra III). Dacă părţile prevăd condiţii speciale (în favoarea consumatorului) de începere a termenului de revocare, acestea trebuie îndeplinite în mod corespunzător. Calcularea termenelor are loc conform regulilor generale (art. 259 urm.).

III. Notificarea consumatorului (alin. 3)1. Generalităţi. a) Întrucât consumatorul nu dispune, de regulă, de o experienţă bogată în privinţa chestiunilor juridice legate de încheierea contractelor, acesta trebuie înştiinţat expres şi explicit despre dreptul său la revocare. Art. 749 alin. 3 stabileşte obligaţia şi forma în care întreprinzătorul trebuie să notifice consumatorul asupra dreptului la revocare. b) Consumatorul poate fi notificat conform alin. 3 doar după ce şi-a exprimat voinţa de a încheia contractul; notificarea premergătoare exprimării voinţei este fără efect. Numai în acest caz se poate realiza scopul urmărit de art. 749 urm. de a oferi consumatorului atât timpul cât şi posibilitatea reală de a conştientiza existenţa dreptului la revocare de care poate face uz în termen.2. Suportul notificării. Notificarea va fi plasată pe un „suport de date trainic”. Prin urmare, punerea la dispoziţie poate avea loc fie în forma unui document sau o altăr formă lizibilă care îi permite să reproducă întocmai informaţiile între-un termen corespunzător cerinţelor actului juridic. Pentru detalii a se vedea infra art. 752.3. Conţinutul notificării. a) Notificarea va conţine, în primul rând, explicaţii formulate clar referitoare la dreptul consumatorului la revocare a voinţei sale de a încheia contractul. Acste explicaţii vor cuprinde:(1) Dreptul consumatorului de a revoca oricînd (în perioada termenului de revocare), fără vreo justificare şi necondiţionat contractul încheiat;(2) Termenul de 2 săptămîni şi începerea curgerii acestuia; pentru termenul de la care începe a curge acesta suficient poate fi un eveniment cert şi determinat (de ex. Ziua Naţională, sărbătoarea de crăciun, etc.);(3) Conţinutul, forma şi alternativele posibile de exprimare a declaraţiei de revocare, inclusiv a dreptului de a expedia bunul în termenul de revocare;(4) Menţiunea prin care se avizează că pentru respectarea termenului este suficientă data de expediere a declaraţiei;(5) Datele de identificare a contractului care urmează a fi revocat de către consumator;(6) Numele sau denumirea şi adresa destinatarului revocării; permisă este şi menţionarea coordonatelor mai multor destinatari între care consumatorul poate liber opta;(7) Eventual spaţiu pentru data şi semnătura consumatorului.

b) Art. 749 alin 3 prevede în mod expres necesitatea formulării clare a notificării, din aceasta rezultînd principiul transparenţei. Prin urmare, notificarea trbuie să fie clar formulată, simplu şi concis plasateâă pe suport. Ea va fi astfel concepută, încât să poată fi percepută de consumator fără eforturi suplimentare faţă de restul textului; în special culoarea şi mărimea textului vor fi racordate la textul de bază, evitându-se astfel „camuflarea” notificării. Aceasta nu va conţine anexe sau alte elemente derutante sau confuze de natură a dezaxa atenţia cititorului.4. Punerea la dispoziţie. a) Art. 749 alin. 3 prevede obligaţia punerii la dispoziţie a suportului de date ce conţine notificarea privind dreptul la revocare. Punerea la dispoziţie trebuie să fie reală. În cazul punerii la dispoziţie a notificării via email sau internet întreprinzătorul este obligat de a atenţiona consumatorul despre necesitatea stocării sau imprimării acesteia; întreprinzătorul poate, în asemenea cazuri, prevedea şi reguli mai stricte, de ex. prin condiţionarea unor etape subsecvente ale cumpărării online a produsului de imprimarea avizului, etc.b) Notificarea consumatorului trebuie făcută în asemenea mod încît un exemplar al avizului să rămînă în posesia sa.

IV. Efectele juridice şi sarcina probei1. Generalităţi. Efectele juridice referitoare la exercitarea dreptului de revocare a consumatorului rezultă din art. 749 şi din art. 751.2. Nerevocarea. Dacă consumatorul a fost prealabil notificat valabil conform art. 749 alin. 3 şi acesta nu exercita dreptul său la revocare în termenul stabilit de 2 săptămîni contractul rămîne valabil, nemaiputînd fi atacat decât conform regulilor generale.3. Revocarea în termen. Revocarea în termen a voinţei exprimate în sensul încheierii contractului are ca efect rezoluţiunea contractului. Declaraţia este expediată în termen, dacă data expedierii are loc în cadrul termenului de revocare. Pentru detalii a se vedea infra art. 751.4. Lipsa notificării; notificarea nevalabilă. a) Art. 749 urm. nu prevede efecte juridice pentru cazul în care dispoziţiile referitoare la notificarea consumatorului nu au fost îndeplinite sau aceasta este neconformă. În aceste cazuri consumatorul va putea revoca nelimitat în timp voinţa exprimată, deoarece dreptul de revocare nu se stinge în lipsa unei notificări valabile: din cauza lipsei momentului în care a fost notificat valabil, termenul de revocare nici nu a început să curgă (vezi infra b). Întreprinzătorul va suporta dezavantajele unei revocări peste un termen (mult) mai îndelungat decît cel prevăzut la art. 749 alin.2, întrucît acestuia îi revine obligaţia de a notifica consumatorul în mod valabil.b) În cazul lipsei notificării sau invalidităţii acesteia utilizatorul poate efectua mai târziu sau repeta notificarea faţă de consumator. În acest caz termenul de 2 săptămîni, prevăzut pentru exercitarea dreptului la revocare de către consumator, va curge de la momentul avizării valabile.5. Sarcina probei. Întreprinzătorului îi revine sarcina probei tuturor faptelor în baza cărora acesta susţine nerespectarea de către consumator a termenului de revocare. Utilizatorul va face în special dovada notificării, conformităţii notificării cu dispoziţiile art. 749 alin. 3, momentul punerii la dispoziţie a acesteia, punerea la dispoziţie (art. 752 alin. 1 prop. 2). Consumatorului îi revine sarcina dovezii conţinutului, expedierii şi, după caz, a receptării de către destinatar a declaraţiei de revocare (art. 752 alin. 2). Fiecare dintre părţi face dovada conţinutului declaraţiilor proprii.

Articolul 750. Dreptul de restituire în contractele cu consumatorii

(1) În masura în care legea prevede în mod expres, dreptul de revocare conform art.749 poate fi înlocuit, la încheierea contractului pe baza prospectului de vînzare, printr-un drept nelimitat de restituire daca:a) prospectul de vînzare contine o explicatie clara referitoare la dreptul de restituire;b) consumatorul a putut lua cunostinta în detaliu de prospectul de vînzare în lipsa întreprinzatorului;c) consumatorului i se asigura, pe un suport de date trainic, dreptul de restituire.(2) În cazul dreptului de restituire, revocarea poate fi declarata doar prin înapoierea bunului în interiorul termenului.

I. Generalităţi1. Principiu. Conform art. 749 dreptul la revocare poate fi realitată alternativ fie prin declaraţie, fie prin restituirea bunului în termen. Regula generală este interdicţia modificării sau limitării acestor posibilităţi de exercitare a dreptului la revocare a consumatorului.

2. Noţiune. a) În vederea conciliereii intereselor divergente a întreprinzătorului de raţionalizare a operaţiunilor de producţie şi distribuţie, pe de o parte, şi necesităţii protecţiei a consumatorului, pe de altă parte, legea poate permite pentru anumite situaţii substituirea dreptului la revocare prin declaraţie cu dreptul nelimitat la restituire. Consumatorul are în asemenea cazuri doar dreptul de a revoca contractul încheiat prin restituirea bunului în ineriorul termenului.b) Art. 750 nu reglementează cazurile în care poate fi înlocuit dreptul la revocare cu dreptul la neilimitat la restituire, ci modul şi condiţiile în care poate fi exercitat dreptul nelimitat la restituire.3. Terminologie. Dreptul la restituire constituie o formă a dreptului la revocare, astfel că “revocarea declarată prin înapoierea bunului” este sinonimă cu “dreptul la restituire”.

II. Condiţii (alin. 1)1. Permisiunea. Cazurile în care părţile pot înlocui dreptul la revocare reglementat la art. 749 cu dreptul nelimitat de restituire vor fi prevăzute în mod expres de lege. Părţile nu pot prin convenţie stabili substituirea dreptului la revocare conform art. 749 cu dreptul nelimitat la substituire. Aceasta rezultă din faptul, că dreptul nelimitat la restituire reprezintă o limitare a drepturilor consumatorului, acesta neputînd exercita dreptul la revocare prin declaraţie scrisă.2. Prospectul de vânzare. a) Contractul între consumator şi întreprinzător trebuie încheiat "în baza prospectului de vânzare" (art. 750 alin. 1). Legea nu prevede o anumită formă a prospectului de vânzare. În categoria prospectelor intră broşura, catalogul de vânzări, înserări, etc. Suficientă este, de asemenea, orice prezentare lizibilă în forma datelor informaţionale (CD-R, dischetă, internet, email, newsletter, etc.). Necesar este în toate cazurile, ca prospectul să conţină toate informaţiile necesare.b) Prospectul de vânzare constituie o chemare la ofertă (invitatio ad offerendum) în sensul art. 681 alin. 3.c) Prospectul va conţine o notificare clară referitoare la dreptul de restituire a consumatorului (art. 750 alin. 1 lit. a). Dispoziţiile art. 749 alin. 3 referitoare la

conţinutul şi forma (principiul transparenţei) notificării se aplică în mod corespunzător (vezi supra art. 749, III).3. Luarea la cunoştinţă. Conform art. 750 alin. 1 lit. b consumatorul trebuie să fi putut lua cunoştinţă, în lipsa întreprinzătorului, în detaliu de prospectul de vânzare. Prin urmare, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de a studia individual – în absenţa corporală a întreprinzătorului sau a unui alt reprezentant ori angajat al acestuia – prospectul de vânzare într-o perioadă rezonabilă de timp, pentru a putea astfel analiza “în voie” produsul ce urmează a fi cumpărat şi consecinţele achiziţionării acestuia. În privinţa timpului necesar pentru luarea la cunoştinţă nu este posibilă stabilirea unei anumite limite; important este ca consumatorul să nu fie presat la încheierea contractului.4. Asigurarea dreptului la restituire. a) Art. 750 alin. 1 lit. c impune înreprinzătorul de a asigura consumatorului, pe un suport trainic, dreptul acestuia de restituire a bunului. Prin aceasta legea amplifică protecţia consumatorului. Asigurarea prevăzută la art. 750 alin. 1 lit. c este necesară alături de notificarea prevătută la art. 750 alin. 1 lit. a. Atît notificarea cât şi asigurarea au menirea de a încunosţiinta vânzătorul despre dreptul său la restituire; totuşi, în timp ce notificarea este încadrată în prospect având mai mult caracter infomraţional, asigurarea va fi făcută în cadrul încheierii contractului, atenţionînd consumatorul odată în plus despre dreptul său la restituire. Asigurarea are, pe de asupra, şi scopul încluderii indubitabile a dreptului de restituire a consumatorului în contract. Ca urmare, prin asigurarea dreptului la restituire întreprinzătorul se obligă (încă odată) în mod expres de a acorda consumatorului dreptul la revocare în forma restituirii bunului cumpărat.b) Art. 750 alin. 1 lit. c prevede posibilitatea asigurării “pe un suport trainic”. Datorită caracterului asigurării – modificarea modului de exercitare a dreptului la revocare prevăzut la art. 749 prin limitarea acestuia cu dreptul la restituire – asigurarea va fi necesară în forma în care este încheiat contractul. Dacă contractul se încheie în formă scrisă, asigurarea va trebui făcută de asemenea în forma contractului.c) Asigurarea va fi făcută cel târziu la momentul încheierii contractului. Aceasta va putea fi făcută şi ulterior, dacă ea nu a fost făcută la acest moment. Privind efectele lipsei asigurării sau asigurării nevalabile, vezi infra IV.

III. Exercitarea dreptului la restituire (alin. 2)1. Nelimitat. Dreptul la restituire nu poate fi limitat. Prin urmare, la fel ca şi în cazul art. 749, dreptul la restituire nu poate fi prevăzut cu condiţii, în special de obligaţia de a jusitifica restituirea.2. Termenul. a) Dreptul la restituire poate fi exercitat conform art. 750 alin. 2 coroborat cu 749 alin. 2 în “interiorul” a două săptămîni. Termenul nu poate începe a curge înainte de recepţionarea completă a bunului achiziţionat prin contract. În vederea dovezii recepţionării întreprinzătorul poate prevedea obligaţia consumatorului de a semna o recipisă de recepţie.b) Pentru restituirea în termen decisivă nu este data recepţiei bunului de către întrepinzător, ci data expediereii bunului.3. Expedierea. Înapoierea bunului prin restituire va avea loc, de obice, prin expedierea acestuia prin sevicii postale. Suportarea cheltuielilor reste regelementată de art. 751 alin. 2. 4. Preluarea. Dacă mărimea sau cantitatea bunului nu permite expedierea acestuia, bunul va fi preluat de către întreprinzător. O asemenea obligaţie poate, în vederea

evitării litigiilor, prevăzută în asigurarea întreprinzătorului conform art. 750 alin. 1 lit. c de a prelua bunul de la consumator, dacă acesta intenţionează să-l restituie. O justificare a consumatorului privind restituirea nu este necesară nici în acest caz.

IV. Efectele juridice şi sarcina probei1. Generalităţi. Efectele juridice referitoare la exercitarea dreptului de a restitui bunul de către consumator rezultă din art. 750 şi din art. 751.2. Nerestituirea. Dacă consumatorul a fost prealabil notificat valabil conform art. 750 alin. 1 şi acesta nu exercită dreptul său la revocare în termenul în „interiorul” a 2 săptămîni contractul rămîne valabil, nemaiputînd fi atacat decât conform regulilor generale.3. Restituirea în termen. Restituirea în termen a voinţei exprimate în sensul încheierii contractului are ca efect rezoluţiunea contractului. Pentru expedierea în termen este suficientă data expedierii, data recepţiei fiind irelevantă. Pentru detalii a se vedea infra art. 751.4. Lipsa notificării/asigurării; notificarea/asigurarea nevalabilă. a) Art. 750 urm. nu prevede efecte juridice pentru cazul în care dispoziţiile referitoare la notificarea şi asigurarea consumatorului nu au fost îndeplinite sau acestea sunt neconforme. În aceste cazuri consumatorul va putea restitui nelimitat în timp voinţa exprimată, deoarece dreptul de restituire nu se stinge în lipsa unei notificări şi asigurări valabile: din cauza lipsei momentului în care a fost asigurat valabil, termenul de revocare nu a început să curgă. Întreprinzătorul va suporta riscurile restituirii după scurgerea unui termen îndelungat, întrucît acestuia îi revine obligaţia de a notifica şi asigura consumatorul în mod valabil despre dreptul la restituire.b) În cazul lipsei notificării sau asigurării sau invalidităţii uneia din acestea utilizatorul poate efectua mai târziu sau repeta notificarea şi asigurarea faţă de consumator. În acest caz termenul de 2 săptămîni prevăzut pentru exercitarea dreptului la revocare de către consumator va curge de la momentul asigurării valabile.5. Sarcina probei. Întreprinzătorului îi revine sarcina probei tuturor faptelor în baza cărora acesta susţine nerespectarea de către consumator a termenului de restituire. Utilizatorul va face, în special, dovada notificării corespunzătoare în prospect, asigurării, conformităţii notificării şi asigurării cu dispoziţiile art. 750 alin. 1, momentul asigurării, posibilitatea luării la cunotinţă (art. 752 alin. 1 prop. 2). Consumatorului îi revine sarcina dovezii expedierii şi, după caz, a receptării de către destinatar a bunului (art. 752 alin. 2).

Articolul 751. Consecintele juridice ale revocarii si restituirii

(1) În cazul dreptului de revocare si de restituire, prevederile referitoare la rezolutiune se aplica în modul corespunzator daca nu este prevazut altfel. Termenul stabilit la art. 617 alin.(4) începe sa curga o data cu declararea revocarii sau restituirii de catre consumator.(2) Consumatorul este obligat sa înapoieze bunul pe cheltuiala si riscul întreprinzatorului.(3) În cazul prevazut la art. 738 alin.(2) lit.c), consumatorul raspunde si pentru înrautatirile survenite prin folosirea bunului daca anterior a primit lamuriri asupra consecintelor juridice si posibilitatii de a le evita. Dispozitiile art. 738 alin.(2) lit.c) se

aplica doar în cazul în care consumatorului nu s-au dat astfel de lamuriri si nici lamuriri în privinta dreptului sau de revocare, iar el nu a putut afla în alt mod despre acest drept.(4) Nu exista alte drepturi decît cele stipulate.

I. Generalităţi1. Scopul normei. Efectele juridice a exercitării sau neexercitării dreptului la revocare de către consumator rezultă parţial din art. 749 şi 750 (vezi supra). Art. 751 are scopul de a concretiza “consecinţele juridice ale revocării sau restituirii” care nu rezultă implicit din dispoziţiile sus menţionate şi de a le canaliza în direcţia unui echilibru echitabil între interesele părţilor contractante. Art. 751 se aplică atât „revocării” în sensul art. 749 cât şi „restituirii” reglementată în art. 750. 2. Imperativul reglementării. Necesitatea unei reglementări exprese rezultă din unele efecte „colaterale” produse de înseşi instituţia revocării: contractul încheiat între întreprinzător şi consumator, cu dreptul la revocare al acestuia din urmă, constituie un contract valabil încheiat. Prestaţia părţilor contractante este o prestaţie valabilă. Exercitarea dreptului la revocare are ca efect rezoluţiunea contractului. Conform regulilor generale (art. 733 urm.) părţile ar fi obligate la restituirea prestaţiilor primite (art. 738). Totuşi, regulile generale nu sunt în stare de a proteja întreprinzătorul împotiva unui comportament neadecvat al consumatorului, care, cunoscînd posibilitatea revocării, foloseşte bunul conform destinaţiei în perioada termenului de revocare (2 săptămîni), urmând a restitui întreprinzătorului la revocarea în termen un bun de o valoare scăzută, acest bun nemai putînd fi considerat un bun nou de o valoare maximă (de ex. folosirea unui autoturism nou pentru o perioadă de 2 săptămâni are ca efect reducerea considerabilă a preţului acestuia); conform art. 738 alin. 1 lit. c întreprinzătorul nu ar avea dreptul de a cere compensarea valorii pierdute prin „uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă destinaţiei”. Un asemenea rezultat, favorizat de instituţia revocării, ar avea efecte negative incomensurabile pentru întreprinzător. Art. 751 are menirea de a contracara un asemenea comportament al consumatorului prin stabilirea unor reguli derogatorii de la art. 733 urm.

II. Rezoluţiunea contractului (alin. 1)1. Dispoziţii aplicabile. a) Conform art. 751 alin. 1 prop. 1 asupra raporturilor dintre întreprinzător şi consumator după exercitarea dreptului la revocare sau restituire de către acesta din urmă se aplică prevederile referitoare la rezoluţiunea contractului (art. 733 urm.) în mod corespunzător, dacă nu este prevăzut altfel (art. 751 alin. 3). Prin urmare, în mod corespunzător se vor aplica dispoziţiile art. 738 alin. 1, 2 (cu excepţiile prevăzute la art. 751 alin. 3), 4, 739 şi 740. Celelalte dispoziţii ale art. 733 urm. se referă la temeiurile şi condiţiile exercitării dreptului de a cere rezoluţiunea contractului, acestea fiind substituite în cazul dreptului consumatorului la revocare de art. 749 şi 750 şi, ca urmare, nesusceptibile de a fi aplicate în baza trimiterii art. 751.b) Din acelaşi considerent nici art. 742 nu poate fi aplicabil în mod corespunzător, chiar dacă art. 749 şi 750 nu prevăd modul de exercitare a dreptului de revocare în cazul unei pluralităţi de consumatori sau întreprinzători. Exercitarea dreptului la revocare este guvernată de alte principii decât cele prevăzute la art. 733 urm., aceleaşi reguli fiind aplicabile şi în cazul pluralităţii de creditori şi debitori. Art. 751 face trimitere expresă doar la consecinţele prevăzute la art. 733 urm., nu şi la modul de exercitare şi stingere a dreptului la rezoluţiune, art. 742 reglementînd tocmai aceste aspecte.

2. Punerea în întârziere. Art. 751 alin. 1 prop. 2 face trimitere la dispoziţia art. 617 alin. 4 care reglementează punerea în întârziere a debitorului în anumite cazuri (notă de plată sau alte invitaţii de plată similare) prin scurgerea unui termen de 30 zile. Art. 751 alin. 1 prop. 1 introduce „declaraţia revocării” şi „restituirea bunului”, alături de cazurile prevăzute la art. 617 alin. 4, în calitate de acte de la care începe a curge termenul de 30 zile. În acest fel consumatorul este eliberat de obligaţia punerii în întârziere a întreprinzătorului conform regulilor generale, declararea revocării/restituirea bunului şi expirarea unei perioade de 30 zile fiind suficiente.

III. Locul executării; sarcina cheltuielilor şi a riscului1. Locul executării. Conform art. 750 alin. 1 locul consumatorul are dreptul de a restitui bunul pe cheltuiala şi riscul întreprinzătorului. Din cumularea acestor două elemente rezultă, că locul de executare valabilă a prestaţiei este locul unde îşi are domiciliul debitorul. Aceasta este valabil atât pentru cazul revocării prin declaraţie conform art. 749 alin. 1 (întreprinzătorul fiind de ex. obligat de a prelua bunul de la consumator, dacă nu s-a prevăzut obligaţia consumatorului de a restitui bunul prin expediere) cât şi pentru înapoierea bunului prin expediere conform art. 750 (bunul fiind expediat de către consumator de la locul domiciliului său).2. Sarcina cheltuielilor.a) Dacă revocarea are loc prin declaraţie de revocare, întreprinzătorul urmînd a prelua bunul de la consumator, cheilutielile de preluare a bunului vor fi suportate de către întrepinzător.b) Expedierea bunului va avea loc, de asemenea, pe cheltuiala întreprinzătorului. Cheltuielile trebuie să se încadreze în limitele cheltuielilor obişnuite pentru expedierea unor bunuri de un volum şi/sau o cantitate comparabil(ă). Întrucât nu momentul recepţionării bunului, ci acela al expedierii acestuia este relevant pentru respectarea termenului de revocare, nu este necesară nici trimiterea cu servicii de expediţie rapide. Utilizatorul poate prevedea în mod expres un anumit mod de expediere.3. Suportarea riscurilor. a) Dacă revocarea contractului are loc prin declaraţia consumatorului, utilizatorul urmând a prelua bunul de la consumator, riscul deteriorării sau pierii fortuite a bunului după revocarea contractului va fi suportat de către întreprinzător. Consumatorul va răspunde, însă, pentru deteriorarea bunului cu intenţie sau culpă gravă conform regulilor generale.b) Prin expedierea bunului în termenul de revocare de către consumator are loc atât revocarea contractului cât şi executarea prestaţiei de restituire a bunului. Riscurile deterioriării sau pierii bunului survenite după acest moment, de ex. din cauza transportului, vor fi suportate de întreprinzător. Consumatorul va răspunde, însă, pentru intenţie sau culpa gravă la împachetarea neadecvată a bunului.

IV. Compensarea contravalorii folosirii bunului (alin. 3)1. Generalităţi. a) Compensarea valorii în locul restituirii în natură a prestaţiei are loc conform regulilor generale stipulate la art. 738 alin. 1 şi 2. Legea prevede pentru întreprinzător posibilitatea transferării asupra consumatorului a riscului scăderii valorii bunului prin folosirea conformă a acestuia de către consumator în perioada termenului de revocare („înrăutăţirile survenite prin folosirea bunului”). De asemenea, consumatorul va suporta, în anumite condiţii, şi riscul deteriorării şi pieirii bunului în perioada termenului de revocare. Prin urmare, art. 751 alin. 2 prevede o limitare a răspunderii privilegiate a consumatorului prevăzute la art. 738 alin. 2 lit. c, deoarece în

cazul inexistenţei art. 751 alin. 3 consumatorul nu ar fi fost obligat la restituirea contravalorii folosirii conforme.b) Consumatorul răspunde pentru scăderea valorii bunului prin utilizarea conformă indiferent de culpa sa.2. Răspunderea pentru folosirea conformă (alin. 3 prop. 1). a) Conform art. 751 alin. 3 prop. 1 pentru fundamentarea răspunderii consumatorului şi pentru „înrăutăţirile survenite prin folosirea bunului” este necesară o notificare expresă asupra „consecinţelor juridice” şi „posibilităţii de a le evita”.(1) Obligaţia întreprinzătorului de a lămuri consumatorului „consecinţele juridice” înseamnă atenţionarea consumatorului asupra răspunderii pentru scăderea valorii bunului, dacă acesta urmează a folosi bunul în perioada termenului de revocare conform destinaţiei sale. Întreprinzătorul nu este, în schimb, obligat de a indica mărimea contravalorii pe care urmează a o restitui consumatorul, întrucât scăderea valorii depinde de împrejurări de fapt care nu pot fi determinate în prealabil.(2) Întreprinzătorul este, de asemenea, obligat de a explica consumatorului modul de evitare scăderii valorii bunului ce urmează a fi restituită de către consumator conform art. 751 alin. 3 prop. 1 în cazul în care acesta revocă contractul conform art. 749, 750. Explicaţia nu se poate limita la atenţionarea consumatorului de a folosi bunul abia după expirarea termenului de revocare. Hotărâtor este, dimpotrivă, explicarea modului de examinare a produsului – fără folosinţa propriu-zisă a acestuia – astfel încât să nu aibă loc o scădere a valorii bunului. O asemenea necesitate rezultă din dreptul consumatorului la examinarea bunului achiziţionat, fără ca examinarea în sine să constituie baza răspunderii pentru scăderea valorii bunului; dreptul la examinare şi folosinţa propriu-zisă a acestuia constituie două elemente diferite (de ex.: probarea unei perechi de pantofi în scopul constatării mărimii acestora se deosebeşte de purtarea efectivă a acestora în decursul a două săptămîni). Deosebirea dintre aceste elementea va fi, în realitate, uneori greu de realizat, astfel că va ţine de obligaţia întreprinzătorului de a determina modul de examinare a bunului fără ca prin aceasta să aibă loc şi folosirea propriu-zisă a acestuia. Determinarea incertă a modului de evitare a scăderii valorii bunului se va interpreta în defavoarea întreprinzătorului.(3) Notificarea va fi făcută în forma prevăzută la art. 752 alin. 1. Deşi art. 751 alin. 3 nu prevede în mod expres, necesară este – prin analogie cu art. 749 alin. 3 – punerea notifcării la dispoziţia consumatorului şi formularea clară a acesteia (principiul transparenţei). O asemenea obligaţie rezultă atât din art. 751 alin. 3 prop. 2 cât şi din scopul art. 749 urm. de a proteja interesele consumatorului: orice restrângere a drepturilor necesitînd comunicarea expresă şi transparentă consumatorului, astfel încât acesta să poate conştientiza consecinţele comportamentului propriu. Prin urmare, relevarea modului de examinare a bunului de ex. în clauzele contractuale standard ale întreprinzătorului nu este suficientă pentru realizarea condiţiei art. 751 alin. 3, dacă nu este de aşteptat că consumatorul va lua efectiv cunoştinţă de acestea.b) Deşi art. 751 alin. 3 prop. 1 nu diferenţiază expres între folosirea „conformă” şi „neconformă” a bunului, aceasta rezultă din trimiterea la art. 738 alin. 2 lit. c. Prin urmare, art. 751 alin. 3 prop. 1 are ca scop constituirea răspunderii consumatorului pentru scăderea valorii bunului ca urmare a folosirii conforme a acestuia (răspundere exclusă în cadrul art. 738 alin. 2 lit. c). Răspunderea consumatorului pentru scăderea valorii bunului ca rezultat a deteriorării sau pieirea bunului se reglementează de regulile generale (vezi infra 3).

c) Drepul la examinare. Consumatorul are dreptul de a examina bunul achiziţionat. Deşi legea nu o prevede expres, scăderea valorii ca urmare a examinării bunului, fără ca prin aceasta să aibă loc şi folosirea propriu-zisă a acestuia, nu poate constitui obiectul răspunderii consumatorului. Întrucât conform art. 751 alin. 3 determinarea şi lămurirea modului de examinare fără scăderea valorii bunului ţine de obligaţia întreprinzătorului, nedeterminarea sau determinarea incertă a modului de examinare reprezintă riscul întreprinzătorului.3. Răspunderea pentru deteriorarea sau pieira bunului (alin. 3 prop. 1).a) Art. 751 reglementează „înrăutăţirile” pentru folosirea bunului. Folosirea acestuia poate fi conformă destinaţiei bunului (vezi supra 2) sau neconformă, având ca efect deteriorarea sau pieirea bunului. În ultimul caz se vor aplica regulile generale prevăzute la art. 738. Conform art. 738 alin. 2 lit. c partea 1 consumatorul este obligat la restituirea contavalorii deteriorării sau pieirii bunului. O asemenea obligaţie a consumatorului lipseşte, dacă deteriorarea sau pieirea s-a produs cu toate că consumatorul a dovedit diligenţa unui bun proprietar (art. 738 alin. 4 lit. d).b) Reglementarea deteriorării sau pieirii bunului aflat la consumator conform regulilor generale nu corespunde întru totul raporturilor dintre consumator şi întreprinzător, fiind necesară – de lege ferenda – o intensificare a obligaţiei de diligenţă a consumatorului. Dacă consumatorul a fost valabil notificat atât despre dreptul său la revocare cât şi despre modul de evitare a scăderii valorii bunului, acesta trebuie să dea dovadă de o diligenţă sporită în vederea conservării bunului. Aceasta rezultă din poziţia juridică diferită a unei părţi contractante care cere rezoluţiunea contractului conform regulilor generale şi a unui consumator: prima porneşte de la valabilitatea contractului, considerînd bunul ca fiind de ex. în prorietatea sa, astfel că ea poate fi obligată, necunoscînd evenimentul viitor al rezoluţiunii, doar la diligenţa bunului proprietar; consumatorul, în schimb, cunoaşte dreptul la revocare (şi probabil chiar intenţionează de a face uz de acesta), astfel că diligenţa acestuia în privinţa bunului urmează a fi sporită. Prin urmare, la răspunderea consumatorului pentru deteriorarea sau pierea bunului ar trebui aplicate reguli mai stringente decât în cazul art. 738 alin. 4 lit. d, neglijenţa acestuia neputînd fi trasferată în sarcina întreprinzătorului.4. Eliberarea consumatorului de răspundere (alin. 3 prop. 2). a) Conform art. 751 alin. 3 prop. 2, consumatorul este eliberat de răspunderea pentru scăderea valorii bunului ca urmare a folosirii conforme a acestuia în cazul lipsei notificării prevăzute la art. 751 alin. 3 prop. 1 sau a notificării dreptului la revocare a consumatorului (art. 749, 750), dacă consumatorul nu a aflat în alt mod despre acest drept. O asemenea eliberare de răspundere este indispensabilă, întrucât răspunderea mai severă impusă de art. 751 alin. 3 prop. 1 se bazează tocmai pe cunoasterea de către consumator atât a dreptului său la revocare cât şi a modului de utilizare a bunului fără scăderea valorii acestuia. Cunoaşterea acestor fapte, de ex. datorită pregătirii sa activităţii profesionale, reprezintă un „substitut” comparabil al notificărilor prevăzute de lege în favoarea consumatorului, astfel că în asemenea cazuri consumatorul nu este susceptibil de protecţie.b) Conform reglementării actuale a art. 751 alin. 2 prop. 1, art. 751 alin. 1 prop. 2 nu are nici o influenţă asupra răspunderii consumatorului pentru deteriorarea sau pieirea bunului, întrucât aceasta se reglementează de regulile generale. Dacă, însă, se va accepta o diligenţă sporită a consumatorului (vezi supra 3, b), art. 750 alin. 3 prop. 2 se va aplica şi în aceste cazuri în mod corespunzător, întrucât sporirea gradului de diligenţă

se bazează pe cunoaşterea dreptului la revocare şi utilizare conformă a bunului. Prin urmare, necunoaşterea acestora (adică a dreptului la revocare sau a modului de utilizare conformă a bunului) vor avea ca efect necesitatea scăderii gradului de diligenţă a consumatorului la nivelul diligenţei unui bun proprietar, astfel că consumatorul va răspunde conform regulilor generale prevăzute la art. 738 alin. 2 lit. c, alin. 4 lit. d.5. Sarcina probei. Dovada notificării consumatorului despre modul de folosire a bunului fără scăderea valorii acestuia, inclusiv conţinutul acestora (art. 752 alin. 1 prop. 2), aparţine întreprinzătorului. De asemenea, dovada cunoaşterii de către consumator în alt mod a dreptului său la revocare sau a notificării reglementate de art. 751 alin. 3 prop. 2 se află în sarcina întreprinzătorului. Proba diligenţei unui bun proprietar se va efectua de către consumator.

V. Alte drepturiArt. 751 alin. 4 exclude în mod expres existenţa altor drepturi ale întreprinzătorului şi consumatorului, stabilind astfel în mod clar, că raporturile dintre întreprinzător şi consumator după exercitarea dreptului la revocare sunt guvernate în exclusivitate de dispoziţiile privind rezoluţiunea contractului. Reglementarea se referă la drepturile părţilor de a cere în special despăgubiri în baza unor alte dispoziţii normative. Prin urmare, nu sunt aplicabile normele referitoare la executarea obligaţiilor (art. 602 urm.), privind culpa in contrahendo (art. 515 alin. 2), dispoziţiile referitoare la răspunderea delictuală şi cele privind îmbogăţirea fără justă cauză.

Articolul 752. Transmiterea informatiilor si a declaratiilor

(1) Informatiile si declaratiile sînt puse la dispozitia consumatorului pe un suport de date trainic daca i-au parvenit sub forma de document sau sub o alta forma lizibila care îi permite sa reproduca întocmai informatiile într-un termen corespunzator cerintelor actului juridic. Sarcina probei pentru continutul informatiilor sau declaratiei revine întreprinzatorului.(2) Prevederile alin.(1) se aplica în modul corespunzator si declaratiilor consumatorului fata de întreprinzator.

I. Generalităţi1. Scopul normei. Art. 749 – 751 prevăd mai multe obligaţii ale întreprinzătorului de a pune consumatorului la dispoziţie anumite informaţii. De asemenea, consumatorul urmează a declara revocarea într-o anumită formă. Art. 752 are scopul de a determina caracteristicile suportului pe care asemenea informaţii sunt transmise de către o parte celeilalte. Necesitatea reglementării rezultă din multitudinea de opţiuni pe care părţile le au la dispoziţie, de ex. pe hîrtie (scris de mână, fax, telex, etc.), suport de masă plastică sau un alt suport asemănător, în forma unor date informaţionale (email, pagina web, sms, etc.).2. Limitări. a) Dispoziţiile art. 752 se aplică doar raporturilor între întreprinzător şi consumator. Imposibilitatea aplicării directe a acestora asupra altor categorii de raproturi juridice rezultă din locul sistematic al art. 752 în cadrul reglementărilor privind contractele cu consumatorii.

b) Îndeplinirea condiţiilor suportului trainic nu eliberează părţile de obligaţia respectării formei scrise sau autentice cerute expres de lege pentru anumite categorii de acte (art. 209). Din acest considerent, art. 752 constituie o normă specială faţă de art. 209 în privinţa transmiterii verbale a informaţiilor cerute de art. 749 – 751, înlocuind forma verbală prin necesitatea unui suport trainic, nu însă şi lex speciales în ceea ce priveşte necesitatea forma scrise sau autentice.

II. „Suport trainic”1. Domeniul de aplicare. Dispoziţiile art. 752 referitoare la forma de transmitere a informaţiilor se aplică atât întreprinzătorului cât şi consumatorului (art. 752 alin. 2). În privinţa întreprinzătorului art. 752 se aplică tuturor informaţiilor pe care acesta urmează a le pune la dispoziţia consumatorului conform art. 749 – 751; consumatorul va respecta condiţiile art. 752 doar în cazul formei de transmitere a declaraţiei de revocare a contractului conform art. 749 alin. 2.2. Noţiune. Art. 752 alin. 1 prop. 1 conţine o definiţie legală a „suportului trainic” care conţine informaţiile pe care părţile urmează a le comunica uan alteia. Prin „trăinicia” suportului legea intenţionează limitarea suportului doar la un cadru rezistent şi durabil, de natură a a exista şi putea fi utilizat la orice moment dat în viitor. Aceasta este necesar în special în vederea asigurării probelor de către părţi, dar şi a revizuirii informaţiei transmise de către o parte celeilalte.3. Document. Noţiunea de document în cadrul art. 752 se va înţelege prin prisma suportului şi nu a conţinutului acestuia. Prin urmare, document va constitui orice suport de hârtie sau suporturi asemănătoare acestora de natură a reda imun influenţei unor factori externi şi durabil informaţia plasată pe suport. Documente vor fi de ex. suporturile de hârtie scrise manual, imprimate, fotocopiate, etc.4. Altă formă. a) Legea nu limitează natura suportului doar la documente. Dezvoltarea technologică şi a mediilor de comunicaţie impune o adaptarea a cadrului juridic la aceste realităţi. De aceea art. 752 alin. 1 prop. 1 permite transmiterea informaţiilor şi „sub o altă formă lizibilă care îi permite sa reproducă întocmai informaţiile între-un termen corespunzător cerinţelor actului juridic”. Prin urmare, în această categorie urmează a fi incluse transmiterea informaţiei prin fax, telex, email, plasarea informaţiilor pe pagina web, etc.b) Necesar este ca suportul să conţină informaţiile într-o formă lizibilă. Această condiţie rezultă implicit din faptul, că întreprinzătorul şi consumatorul urmează a transmite unul altuia informaţii în forma unor texte, astfel că suportul trebuie să fie apt de a fi citit fără eforturi suplimentare ale părţilor. În privinţa transmiterii informaţiilor în forma unor date informaţionale lizibilitatea impune, de asemenea, culegerea sau stocarea textului într-un anumit program sau format de uz curent, astfel că partea contractantă să aibă acces la informaţii fără eforturi deosebite (de ex. fără necesitatea a achiziţionării de software speciale).c) Suportul trebuie să fie de natură a reproduce întocmai informaţiile transmise, urmînd a garanta intersele părţilor împotriva unor erori cauzate de transmiterea eronată a informaţiilor. Această condiţie este, de regulă, îndeplinită în cazul transmiterii informaţiei prin fax, telex, etc. În cazul altor suporturi, de ex. în forma unor date informaţionale via email sau pagina web, acestea urmează a fi astfel concepute, încât să reproducă şi la destinatar informaţia în acelaşi conţinut şi formă. Acest aspect este în special important pentru transmiterea informaţiilor (de ex. prin plasarea pe web),

deoarece accesarea acestora cu programe în versiuni inferioare (dar curente) nu permite întotdeauna reproducerea întocmai a informaţiilor cuprinse în forma originală.d) Reproducere informaţiilor trebuie să aibă loc într-un termen „corespunzător cerinţelor actului juridic”. Această condiţie rezultă din necesitatea respectării în cadrul art. 749 – 750 unei anumite succesiuni a actelor juridice a întreprinzătorului şi consumatorului. Astfel, de ex. notificarea despre dreptul de a revoca contractul va urma încheierii acestuia iar luarea la cunoştinţă a prospectului în absenţa întreprinzătorului presupune reproducerea la timp a informaţiilor, etc.e) Deşi art. 752 alin. 1 prop. 1 nu o prevede în mod expres, pentru realizarea „unei alte forme” este necesară, de asemenea, posibilitatea stocării informaţiei. Aceasta rezultă din scopul art. 752 de a garanta existenţa unor „suporturi trainice” de natură a fi utilizate şi în viitor de către părţi (de ex. notificarea privind dreptul consumatorului de a revoca contractul trebuie să poată fi stocată, astfel încât consumatorul să o poată reciti sau utiliza în alte scopuri mai târziu). Pentru fax sau telex această condiţie este realizată prin imprimarea acestora pe hârtie. Transmiterea informaţiilor în forma unor date informaţionale trebuie să fie apte de a fi stocate, fără ca prin aceasta să fie afectate lizibilitatea şi aptitudinea de a fi reproduse întocmai în orice moment.

III. Sarcina probeiConform art. 752 alin. 1 prop. 2 şi alin. 2 întreprinzătorul şi consumatorul suportă sarcina probei conţinutului informaţiilor şi a declaraţiilor prorprii făcute în una din formele prevăzute la art. 752. Din aceasta rezultă, de asemenea, că fiecare din părţi va suporta şi sarcina probei transmiterii corespunzătoare a infrormaţiei. Pentru detalii a se vedea supra art. 749, IV, 5 şi 750, IV, 5.