Constantin cel Mare – modelul sfinţeniei şi al curajului

I. Constantin cel Mare, profilul conducătorului Sfânt

Primul împărat creştin al Imperiului Roman, Constantin cel Mare s-a

născut în localitatea Naissus, Iugoslavia de astăzi, pe la anul 280 d.H. Născut din

părinţi nobili, împăratul Constantius Chlorus şi Elena, Constantin cel Mare a

fost un om providenţial pentru Biserica creştina, mai ales după anul 312, când -

înaintea unei lupte decisive cu rivalul său la tron, Maxenţiu - s-a produs

convertirea sa1. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea

împăraţilor romani. Convertirea lui la Creştinism a însemnat o mare cotitură în

istoria acestuia, căci, prin publicarea edictului de toleranţă religioasă de la

Milano (Milan, Mediolanum) din luna ianuarie anul 313, Împăratul Constantin a

asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul Roman. După cum bine afirmă

şi Prof. Constantin Rudneanu în articolul Contribuţiuni la cunoaşterea vieţii lui

Constantin cel Mare şi despre începuturile creştinismului2 : „Constantin a

desăvârşit monarhia, a favorizat creştinismul în senzul, că el putea să se

lăţească, fără să mai fie prezentat; a centralizat administraţia imperiului, fixând

regulile de conducere atât de necesare unei bune administrări a statului. Din

motive politice şi militare în 330 a întemeiat noua capitală Constantinopolul -

care avea să fie educatorul barbarilor în Răsărit. Opera lui cea mai durabilă a

fost recunoaşterea creştinismului.”

Astfel, deşi meritul său uriaş rămâne recunoaşterea şi proclamarea

creştinismului ca religie autonomă unică, Constantin cel Mare reprezintă cu

1 Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.242 Prof. Constantin Rudneanu, articolul Contribuţiuni la cunoaşterea vieţii lui Constantin cel Mare şi despre începuturile creştinismului, în „Foaia Diecezană”, nr.2, din 10.01.1937, Caransebeş; consultată la 27.04.2014, ora 13:40, http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/foiadiecesana/1937/BCUCLUJ_FP_279423_1937_052_002.pdf

1

siguranţă un pilon istoric de importanţă maximă, atât la nivelul politic, dar mai

ales la nivel cultural şi social. Gustul său pentru artele frumoase, pentru

literatură şi pentru cultură, afinităţile sale spirituale, dar mai ales tăria şi

devotamentul în ocrotirea dreptăţii ca organ unic al politicului, fac din marele

împărat al istoriei Bizanţului, un model unic de sfinţenie şi de forţă.

I. Revelaţia Duhului Sfânt

Istoricii bisericeşti Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu afirmă că în ajunul

bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 Octombrie 312, contra lui

Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasa, deasupra soarelui,

cu inscripţia "in hoc signo vinces" (prin acest semn vei învinge)3.Noaptea, în

timpul somnului, i s-a arătat Iisus Hristos cu semnul Crucii pe care-l văzuse ziua

pe cer4, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor şi ostaşilor săi, spre a-i servi

drept semn protector în lupte. Acesta este monograma lui Iisus Hristos - XP - pe

care Constantin l-a pus pe un steag numit labarum.Victoria miraculoasa a

armatei sale de numai 20 000 de soldaţi, contra celei lui Maxenţiu, de 150 000

de soldaţi, Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu.Că împăratul

Constantin a fost convins de apariţia minunată a Sfintei Cruci ne-o confirmă

faptul că pe arcul de triumf al lui Constantin cel Mare, care se păstrează până

astăzi la Roma, el afirmă că a câstigat lupta asupra lui Maxenţiu „instinctu

divinitatis” ( „prin inspiraţie divină” ). Ca prim gest de mulţumire, dar şi ca

dezvăluire a noii sale orientări religioase, împăratul Constantin cel Mare

împreună cu Liciniu, devenit prin căsătoria cu una din surorile sale, cumnatul

3Lactantius, De mortibus persecutorum ( Despre morţile persecutorilor ), traducere, studiu introductiv, note şi comentarii de Claudiu T. Arieşan, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, XLIV, 5, p.209.4Eusebiu de Cezareea, Scrieri. Partea a doua. Viaţa lui Constantin cel Mare, colecţia PSB, studiu introductiv de Prof. Dr. Emilian Popescu, traducere şi note de Radu Alexandrescu, Bucureşti, 1991, cartea I, cap.28-30, p. 76-77.

2

său, au semnat la Mediolanum în primăvara anului 313 Edictul care acorda

deplina libertate credinţei creştine după trei secole de persecuţii5.

II. Primul set de „amendamente” privind creştinismul

Din religie nepermisă şi persecutată, Creştinismul devine religie permisă,

ba chiar favorizată. Pentru că Edictul acorda la modul general libertate de

manifestare religiei creştine asemenea celorlalte culte păgâne, împăratul

Constantin cel Mare şi-a manifestat tot sprijinul faţă de credinţa creştină,

protejând-o şi chiar favorizând-o. A acordat subvenţii în bani „conducătorilor

legitimei şi sfintei religii creştine pentru a le plăti cheltuielile”, a emis legi prin

care „să fie scutiţi complet de îndatoririle publice, pentru ca să nu se abată în

nici un fel şi prin nici o greşeală sau neglijenţă faţă de cele sfinte de la slujirea

Divinităţii şi să se poată dărui fără nici o reţinere îndatoririlor lor”, a îngrădit

desfăşurarea ritualurilor păgâne, a interzis sacrificiile, a declarat Duminica (ziua

de sărbătoare a creştinilor) zi de odihnă pentru toţi cetăţenii Imperiului Roman,

indiferent de convingerea religioasă, a înlocuit treptat chipurile zeităţilor păgâne

de pe monedele romane cu simbolurile creştine, a permis eliberarea sclavilor în

biserică în prezenţa episcopului, a acordat drept de azil bisericilor şi drept de a

primi donaţii, averea mereu crescândă asigurând o bază solidă asistenţei

sociale.Înlatura din legile penale pedepsele contrare spiritului crestin

(răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul rosu).

Toate hotărârile luate anterior împotriva creştinismului sunt anulate şi se

retrocedau Bisericii lăcaşurile de cult şi posesiunile confiscate de împăraţii

precedenţi.6

5 Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. 1, Ed. Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, p.676Eusebiu de Cezareea, op.cit., cartea a-II-a, cap.20-60, p.101-115.

3

III. Sinodul I de la Niceea (325)

Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul

dintre meritele deosebite ale Împăratului Constantin cel Mare. Văzând

tulburarea crescândă, provocată de erezia lui Arie, care socotea pe Fiul o

creatură subordonată Tatălui, Constantin se decide să-i convoace pe episcopii

Imperiului într-un sinod general sau ecumenic, pentru a defini împreună

adevărurile de credinţă şi a asigura unitatea Creştinismului. Ca om de stat

experimentat, Constantin cel Mare şi-a dat seama că unitatea Creştinismului,

pacea şi liniştea Bisericii, constituie elementul de viaţă şi de rezistenţă al

Imperiului Roman universal. În locul pluralităţii zeilor păgâni, era de preferat

existenţa unei singure credinţe în Imperiu, cea creştină, căci ea asigura şi

unitatea lui politică. Este interesant de constatat că Împăratul Constantin însuşi,

cu toate că nu primise încă botezul, deschide sinodul ecumenic printr-o

cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se consideră „împreună

slujitor cu ei”7. Cu alt prilej, după mărturia lui Eusebiu de Cezareea, el afirmă că

se consideră episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară ale Bisericii8.

Sub influenţa Sf. Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învaţătura

ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este "Dumnezeu adevărat din

Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au

făcut" (Simbolul Credinţei sau Crezul)9.

Aici, la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a învăţat despre modestia şi

credinţa minunată a Sf. Spiridon, despre puterea rugăciunii şi adâncimea

evlaviei Sf. Alexandru şi despre bărbăţia evanghelică a Sf. Nicolae, ierarhul din

Mira Lichia.

7Ibidem, cartea a-III-a, cap.12, p.1318Ibidem, cartea a-IV-a, cap. 24, p. 1689 Pr. Prof. Dr. Adrian Gabor, Biserica şi Statul în primele patru secole, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 121.

4

Acelaşi Sinod a stabilit data Sf. Paşti - în prima duminică după lună plină a

echinocţiului de primăvară - şi a dat 20 de canoane bisericeşti10. În primele trei

veacuri creştine nu a existat o uniformitate în ceea ce priveşte data sărbătoririi

Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Creştinii Bisericii primare, atunci când

sărbătoreau Paştile aveau ca punct de orientare sărbătoarea vetero-testamentară,

Pesah (Paştele evreilor), fără să se înţeleagă faptul că ar fi una şi aceeaşi.

Împăratul Constantin a încercat să rezolve această problemă la sinodul local de

la Arles (314). Aici, împăratul a reunit 33 de episcopi din Occident pentru

rezolvarea controversei donatiste şi pentru uniformizarea celebrării datei

Paştelui. Dacă prima a fost discutată pe larg şi s-a ajuns la o hotărâre definitivă,

acest lucru nu s-a întâmplat şi în cazul neînţelegerilor de ordin liturgic. Chiar

dacă primul canon al sinodului dispunea ca toţi creştinii să sărbătorească Paştele

în aceeaşi zi şi aceeaşi lună, pretutindeni, sinodul nu şi-a atins scopul propus

întrucât, fiind doar local, hotărârile sale nu au putut fi impuse tuturor

Bisericilor.Datorită faptului că această controversă liturgică din Biserica creştină

ameninţa unitatea Bisericii şi a Imperiului, împăratul Constantin cel Mare a

hotărât rezolvarea acesteia în cadrul primului Sinod ecumenic de la Niceea

(325). S-a dorit convocarea acestui sinod la care să participe toţi ierarhii

Bisericii creştine pentru a se ajunge o dată pentru totdeauna la o uniformitate:

„ca preasfântul praznic al Paştelui să fie ţinut pretutindeni în una şi aceeaşi zi” 11. Sfinţii Părinţi au hotărât ca întreaga Biserică să sărbătorească Sfintele Paşti în

prima Duminică cu lună plină care urmează după echinocţiul de primăvară, iar

în cazul în care aceasta Duminică ar coincide cu Paştele iudaic (14 Nisan),

Paştele creştinilor să se amâne pentru Duminica următoare. La încheierea

sinodului, Sfântul Constantin cel Mare, pe lângă scrisoarea adresată Bisericii din

10Eugen Drăgoi, Istoria creştinismului în date, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2004, p.6211Eusebiu de Cezareea, op.cit., cartea a-III-a, cap.19, p.134

5

Alexandria despre controversa ariană, a trimis una, mult mai lungă, destinată

întregii Biserici creştine, despre necesitatea aplicării hotărârilor sinodale.

IV. Acţiuni politice în favoarea creştinismului

„Împăratul Constantin cel Mare are o contribuţie aparte în istoria

romană, aceea a inaugurării Imperiului roman creştin, care avea să

supravieţuiască principatului încă un mileniu.”12 Aşa cum subliniază Pr. Liviu

Lazăr, în lucrarea sa, această imensă operă de susţinere şi de dezvoltare conţine trei

mari aspecte: „desăvârşirea operei reformatoare a lui Diocleţian, ce urmărea

regenerarea statului măcinat de criza secolului al III- lea şi adus la un pas de

prăbuşire de ultimii împăraţi; integrarea creştinismului în structurile statului roman

şi pregătirea transformării credinţei creştine în religie de stat sub urmaşii săi;

fondarea unei noi metropole imperiale, Constantinopolul.”13

Voinţa lui Constantin cel Mare de a susţine Creştinismul s-a văzut mai

din alegerea acestei noi capitale pe ţărmurile încântătoare ale Bosforului.

Împaratul Constantin cel Mare a hotărât sa zidească o nouă capitală,

Constantinopolul sau oraşul lui Constantin14. Alegerea anticului Bizantion de pe

malul vestic al Bosforului drept viitoarea capitală a Imperiului se explică prin

raţiuni strategice şi economice. De aici se putea supraveghea frontiera cea mai

ameninţată a Dunării de Jos şi în acelaşi timp duşmanul persan. Schimburile

comerciale dintre oraşele din bazinul Mării Negre şi Grecia nu se puteau face

decât pe aici; nici o corabie nu putea trece dintr-o parte în alta, fără asentimentul

locuitorilor din Bizanţ. Mai puţin de şase ani au fost necesari între decizia de

construire a noii Rome şi inaugurarea din 11 mai 33015. În jurul palatului, al

12 Pr. Liviu Lazăr, Împăratul Constantin cel Mare şi Biserica Creştină, (Teză de doctorat), coord. Pr.Prof.Dr. Nicolae Chifăr, Sibiu, 2010, p. 16313 Idem14 Emilian Popescu, Istoria Bizanţului ( note de curs), Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1993, p.10515 Ibidem, p.134

6

bisericii şi al hipodromului, zeci de mii de muncitori şi artizani au lucrat zi şi

noapte pentru ca acest oraş să devină, într-o oarecare măsură asemănător vechii

capitale a Imperiului: Roma. Oraşul va fi închinat de către întemeietorul său

Sfintei Fecioare, iar cu prilejul inaugurării s-a săvârşit o slujbă în Biserica Sfânta

Irina, în timp ce populaţia păgână s-a rugat pentru prosperitatea lui în templele

autorizate, să le folosească. Cu şase ani în urmă, Bizanţul nu era decât un orăşel

grecesc ca atâtea altele. Acum, reconstruit şi rebotezat, el era "Noua Romă",

aceasta fiind noua denumire oficială, deja gravată pe unul din stâlpii curţii de

justiţie recent construită. În vechea Romă, bineînţeles că cetăţenii păstrau

vechile privilegii, comerţul era acelaşi, portul Ostia rămânând deosebit de activ.

Numai că mai multe familii senatoriale romane încep să ia drumul Bosforului,

atrase de perspectiva locuirii într-un palat somptuos în noua capitală, sau de

marile domenii din Tracia, Bitinia şi Pont. În plus, un Senat incomparabil mai

luxos îi aştepta în "Noua Romă"16. Succesul va fi deplin. La sfârşitul domniei lui

Constantin cel Mare, în anul 337, oraşul va număra deja mai multe zeci de mii

de locuitori. Episcopul noii capitale va fi ridicat la rang de cinste egal cu cel al

Romei vechi, prin canonul 3 al Sinodului II Ecumenic din 381 si prin canonul 28

al Sinodului IV ecumenic din 451.

V. Misiunea ridicată la rangul sfinţeniei

Convins că a realizat pe deplin misiunea unui mare suveran, desăvârşind

opera de restaurare a Imperiului roman începută de Diocleţian, şi că a scos

Biserica lui Hristos din „Marea persecuţie”, asigurându-i prin legi civile şi

bisericeşti un grad înalt de organizare administrativă şi o stabilă bază teologico-

dogmatică, împăratul Constantin cel Mare, simţindu-şi sfârşitul aproape (22 mai

337), a cerut să fie îmbrăcat cu „haina strălucitoare şi purificatoare a Sfântului

16Constantin Stoica, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Ed. România Creştină, Bucureşti,1999, p.184

7

Botez”17. Atingerea acestui moment de maximă trăire spirituală creştină a fost,

pentru el, un urcuş permanent, fără întoarcere sau ezitare şi o dorinţă sinceră şi

fierbinte de a înţelege tainele credinţei lăsate nouă de Hristos, Care l-a

învrednicit şi pe el să-L cunoască, descoperindu-i-Se. De aceea, cerând

episcopilor botezul creştin, a zis: „A sosit în cele din urmă şi clipa în care am

nădăjduit atâta vreme şi la care tânjind, atâta vreme m-am rugat, ca să dobândesc

mântuirea cea întru Dumnezeu. A venit vremea ca şi noi să merităm a fi

însemnaţi cu pecetea nemuririi, vremea mântuitoarei pecetluiri”18. După primirea

Tainei Botezului şi a Sfintei Împărtăşanii, rugăciunea de mulţumire înălţată lui

Dumnezeu a fost expresia deplinei bucurii şi împliniri: „În clipa asta pot cu

adevărat spune că sunt fericit; acum ştiu că m-am învrednicit de viaţa fără de

moarte şi că m-am împărtăşit din dumnezeiasca lumină”19.

A fost înmormântat cu mare fast în Biserica „Sfinţii Apostoli”, ctitoria sa

din Constantinopol. Pentru tot binele făcut Bisericii lui Hristos, el a fost

supranumit „Cel întocmai cu Apostolii”, pentru că, într-adevăr, prin politica sa

religioasă faţă de creştinism, a contribuit, asemenea unui apostol, la

propovăduirea şi răspândirea credinţei adevărate nu numai într-o comunitate

restrânsă la nivelul unei cetăţi sau a unui ţinut, ci în întreg Imperiul Roman, care

se întindea din Britania până în pustiul Sahara şi de la Oceanul Atlantic până în

Mesopotamia.

17Eusebiu de Cezareea, op.cit., cartea a-IV-a, cap. 58,p. 18518Ibidem, cartea a-IV-a, cap.61, p.18619Ibidem, cartea a-IV-a, cap.62, p.187

8

Bibliografie

1. BARNEA, Ion, ILIESCU, Octavian, Constantin cel Mare, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1982;

2. CHIFĂR, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Istoria creştinismului, vol. 1-2, Editura Universităţii

“Lucian Blaga”, Sibiu, 2007-2008;

3. DRĂGOI, Eugen, Istoria creştinismului în date, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați,

2004;

4. EUSEBIU de Cezareea, Scrieri. Partea a doua. Viaţa lui Constantin cel Mare, colecţia

PSB, studiu introductiv de Prof. Dr. Emilian Popescu, traducere şi note de Radu

Alexandrescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 1991;

5. GABOR, Pr. Prof. Dr. Adrian, Biserica şi Statul în primele patru secole, Editura Sophia,

Bucureşti, 2003;

6. POPESCU, Emilian, Istoria Bizanţului (note de curs), Universitatea Bucureşti, Bucureşti,

1993;

7. LACTANTIUS, De mortibus persecutorum ( Despre morţile persecutorilor ), traducere,

studiu introductiv, note şi comentarii de Claudiu T. Arieşan, Editura Amarcord,

Timişoara, 2000;

8. STOICA, Constantin, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Editura România Creştină,

Bucureşti,1999;

9. LAZĂR, Pr. Liviu, Împăratul Constantin cel Mare şi Biserica Creştină, (Teză de

doctorat), coord. Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, Sibiu, 2010;

10. RUDNEANU, Pr. Constantin, în articolul, Contribuţiuni la cunoaşterea vieţii lui

Constantin cel Mare şi despre începuturile creştinismului, în „Foaia Diecezană”, nr.2, din

10.01.1937,Caransebeş;http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/

foiadiecesana/1937/BCUCLUJ_FP_279423_1937_052_002.pdf

9