Eginhard-Viața lui Carol cel Mare

Efectuat:Vacarciuc Ion

Carol cel Mare

Politica internă și externă

Carol cel Mare s-a născut la 2 aprilie 742. Făcînd parte din dinastia Carolingiană,

este văzut uneori ca părintele fondator atât al Franței cât și al Germaniei, și de unii

istoriografi ca părinte al Europei. A fost primul conducător al unui imperiu în

Europa occidentală de la prăbușirea Imperiului Roman cu capitala la Roma. Locul

nașterii se presupune că ar fi localitatea Prüm unde ar fi trăit mama sa Bertrada,

tatăl său Pepin cel Scurt provine de familia Merovingiană și Carolingiană de lângă

Lüttich (Liege) Belgia de azi. La moartea tatălui său Pepin cel Scurt în anul 768,

Carol cel Mare împarte tronul cu fratele său Carloman, care moare în anul 771.

Carol cel Mare devine rege al francilor în 768 și îl domnește pînă la moarte, el se

socoate fondator al Imperiului Carolingian. În timpul domniei sale a cucerit Italia

și a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea pe 25 decembrie

800, unii istorici văzând aceasta ca o încercare de a reînvia Imperiul Roman de

Apus. Imperiul Carolingian a fost în Europa într-un anumit sens, un stat rival față

de Imperiul Roman de Est cu capitala la Constantinopol, denumit frecvent Imperiul

Bizantin.

Politica internă

Carol cel Mare a fost numit “Carol cărturarul”, datorită faptului că a chemat

carturari straini pentru a ridica nivelul scolilor din Franta. Paul Diaconul a fost

adus de la Monte Cassino si Alcuin de la York

pentru a preda la scoala pe care Carol a organizat-o la palatul regal de la Aachen.

Carol a trimis emisari în Anglia dupa carti si profesori. scoala palatului a devenit

un centru activ de studiu si copiat manuscrise.

Împaratul a învațat latina, dar a continuat sa vorbeasca germana si a făcut eforturi

uriașe pentru a învața să scrie. "Obișnuia sa țina tablițele sub perna sa, pentru ca în

orele libere să își obisnuiasca mâna să formeze litere; dar pentru că a început aceste

eforturi atât de târziu în viață, nu a obținut mari progrese", afirma Eginhard, cel

care a scris "Analele regatului francilor", lucrarea în care sunt consemnate cele mai

importante evenimente ale domniei lui Carol cel Mare. Dezvoltarea culturală din

ultimul sfert al secolului al VIII-lea și prima jumatate a secolului al IX-lea a rămas

în istorie sub numele de "Renașterea carolingiană". Carol cel Mare a sprijinit

înființarea de scoli episcopale si mănăstirești și a invitat la curtea sa cronicari,

poeți, gramaticieni, teologi, astronomi, geografi, filozofi si literați renumiți la acea

perioadă.

A făcut posibilă copierea unor manuscrise antice, printre care scrieri ale lui Cezar,

Tit Liviu, Tacit și Vergiliu. Statul franc era foarte bine organizat, suveranul

exercitându-și autoritatea fie direct, fie prin intermediul "palatului" si al organelor

locale. Imperiul lui Carol cel Mare era împarțit în comitate, fiecare guvernat

spiritual de un episcop sau arhiepiscop, și în probleme laice de un conte.

Comitatele de frontier sau hotarele aveau guvernatori speciali. Pe plan local,

reprezentantul puterii era comitele, iar conducatorii provinciilor care aveau o

anumita autonomie erau ducii. Provinciile de graniță se numeau marci si erau

conduse de margrafi, iar supravegherea organelor locale era realizata de trimiși ai

suveranului. Anual era convocată adunarea obșteasca, formată din mari proprietari

funciari, comiți, slujitori, vasalii regelui si

înalți ierarhi bisericești. Pe plan local continuau sa existe adunari locale, ale

marilor proprietari funciari, având mai ales caracter judiciar. Carol s-a preocupat

de dezvoltarea agriculturii, finanțelor, religiei si moralei, dând numeroase legi în

aceste domenii. A încurajat comerțul, a protejat târgurile, greutățile,unitățile de

măsură și prețurile au fost reglementate, a impus taxe moderate, a reparat și

construit poduri noi, râurile au fost deschise navigației și a plănuit construirea unui

canal care să lege Rinul de Dunare. A menținut o monedă stabilă, dar lipsa aurului

din Europa si câteva perioade de decadere a schimburilor au dus la înlocuirea

monedelor de aur ale lui Constantin, cu cele de argint.

Politica Externă

Războiul cu saxonii - 772

În anul 772 încep războaiele cu saxonii care durează timp de 32 de ani. După

aceste războaie Carol este denumit (Pater Europae). Scopul acestor războaie era

convertirea la catolicism și alipirea de Imperiul Franc a teritoriului saxonilor care

trăiau între Marea Nordului și Munții Harz respectiv între Elba și Rin.

Înfrângerea longobarzilor - 774

În martie 773 lui Carol i se cere ajutor de către legatul papal trimis la curtea sa,

împotriva longobarzilor care trăiau în nordul Italiei de azi și amenințau Roma

papală. Carol pornește o expediție militară din martie 773 până în vara anului 774,

când reușește să-l învingă pe Desiderius, regele longobarzilor.Carloman, fratele

mort și fostul rival a lui Carol, se căsătorise cu fiica lui Desiderius, regele

longobarzilor, cu toate că încheiase în prealabil cu Carol I un pact de alianță.

Desiderius pornește o incursiune militară contra papei Hadrian I ca acesta să

sfințească ca regi franci pe cei doi fii ai fratelui mort (Carloman), care au primit

azil la curtea lui Desiderius.

Carol înfrânge oastea lui Desiderius, proclamându-se în Pavia ca rege al

longobarzilor, recunoscând suveranitatea papei iar teritoriul din jurul Romei

(Patrimonium Petri) ca stat de sine stătător sub conducerea papală (stato pontificio,

stato de la Santa Chiesa).

Războaiele contra maurilor - 778

Expediția contra maurilor s-a pornit pentru a acorda sprijinul cerut de emirul din

Saragossa contra emirului Abd ar-Rahman I din Cordoba (756 - 788). La retragerea

sa din Spania, ariergarda sa a fost surprinsă de către basci. Bătălia de la

Roncesvalles care a urmat este cântată în Cântecul lui Roland. Teritoriul din

Pirinei era numai în parte sub controlul francilor, acest teritoriu întinzându-se până

la orașele Girona, Cerdagne, Urgell și Barcelona. În anul 806, acest ținut este

numit "Marca spaniolă". Unul din rezultatele angajamentului militar al francilor în

regiune este constituirea principatului Andorra. Pentru îmbunătățirea relațiilor

politice dintre arabi și franci, se spune că în anul 801 califul din Bagdad Harun al-

Rashid i-ar fi dăruit lui Carol I, elefanți, dintre care unul era alb.

Bavaria pierde independența - 788

În anul 788 Bavaria va fi integrată în Marca avară aparținând imperiului franc,

marcă situată în estul imperiului ulterior fiind denumită 856 Marchia Orientalis ca

ținut de graniță și apărare în fața avarilor. Tasilo III prinț de Bavaria a cărui viață a

fost cruțată de Pepin cel Scurt căută, însă fără succes să păstreze independența

Bavariei printr-o alianță cu longobarzii care erau deja sub stăpânire francă și cu

ducele saxon Arichis II von Benevent care era interesat de asemenea la o rezistență

împotriva dominației france.

Această coaliție a fost dezmembrată de franci prin asediul orașelor Capua și

Salerno 786/787, iar regiunea din preajma Salzburgului din 798 este separată de

Bavaria devenind provincie bisericească subordonată unui episcop catolic

(asemenea provincii bisericești ca Bamberg, Berlin, Freiburg, Hamburg, Köln,

München-Freising, Paderborn, Salzburg și Viena au exitat mult timp în Germania

și Austria).

Integrarea Bavariei și Saxoniei în imperiul franc au fost condiții esențiale pentru

alcătuirea de mai târziu a Sfântului Imperiu Roman.

Extinderea imperiului spre est - după 800

Pentru a umple golul format în nord estul imperiului (Transalbingien) prin

deportarea sașilor, Carol I permite slavilor de pe Elba (Abotriții sau Obotriții) și

francilor să se așeze aici.

Conflictele cu danezii din 804 datorită sprijinirii sașilor și prigonirii slavilor,

jefuirea ținutului Friesland(810) de către regele danez Göttrik (Godfred), care după

analele francilor și-a pregătit o poziție de apărare contra francilor (808) între

râurile Teene și Schlei, apărare care a fost consolidată (810) prin zidul de apărare

al sașilor (Limes Saxoniae).

Relațiile dintre slavi, sași și turingi au fost de asemenea încordate. In anul 789

francii pornesc o campanie militară contra wilților, iar după înfrângerea rezistenței

sașilor, în 806 contra sorbilor, ducele acestora Miliduoch fiind în prealabil

omorât.Urmează ocuparea Boemiei (805 -806) de către franci.

În anul 845 sunt în Regensburg botezați 14 duci din Boemia în timpul lui Ludovic

Piosul nepotul lui Carol în timpul căruia imperiul s-a dezbinat prin Tratatul de la

Verdun, în 843, Boemia devenind mărul discordiei pentru francii din est, din anul

862 devine și Ungaria nesigură.

Extinderea francilor spre est determină o influență politică și culturală germană în

Europa centrală.

Conflictele cu Bizanțul, 806 - 812

Nicefor I (802 - 811) împăratul bizantin („Basileus“) refuză să recunoască titlul de

împărat a lui Carol cel Mare, o solie francă (803) trebuie să se reîntoarcă umilită

din Bizanț.

Conflictele se agravează când Carol pretinde și apoi tratează Dalmația și Veneția

ca teritorii ale sale.

Nicefor răspunde printr-o blocadă maritimă a Veneției, fiul lui Carol Pepin regele

Italiei ocupă Veneția,lucru care-l determină pe împăratul bizantin să înceapă

tratativele.

La sfârșitul anului 810 sosește o solie bizantină în Italia, deoarece fiul lui Carol a

murit între timp († 8.Juli 810), solia bizantină este primită de Carol în Aachen care

nu acceptă compromisele bizantine.

Între timp Nicefor I cade într-o campanie militară contra bulgarilor († 26. Juli 811).

Puterea politică este preluată de ginerele împăratului bizantin Mihail I Rangabe

(811 - 813) prin

înlăturarea cu sprijinul bisericii ortodoxe a lui Staurakios fiul lui Nicefor I.

Spre deosebire de precedesorul său (Nicefor I) Mihail I este interesat pentru o

alianță cu francii, trimițând o solie bizantină la Aachen, care recunoaște oficial

titlul lui Carol cel Mare, acesta din urmă trebuind să renunțe la Dalmația și

Veneția.

Urmașii lui Mihail I adaugă la titlul lor de împărat al romanilor, pe când urmașii

lui Carol se numeau numai „imperator augustus“ abia în 996 în timpul lui Otto al

III-lea (980 - 1002) din dinastia Ottonă titlul este schimbat în Romanorum

imperator augustus, ca împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Eginhard, Viaţa lui Carol cel Mare

“1. Familia Merovingienilor, din rândul căreia francii obişnuiau să-şi aleagă regii,

e socotită drept familie domnitoare până la Hilderic, rege care, din porunca

pontifului roman Ştefan (de fapt Zaharia), a fost depus, tuns şi închis într-o

mănăstire. Deşi stăpânirea acestei familii pare să se încheie de-abia cu Hilderic, ea

nu mai avea de multă vreme nicio putere, nefăcând altceva decât să poarte vanul

titlu al regalităţii. Căci atât bogăţia, cât şi puterea politică le deţineau de fapt

prefecţii palatului, numiţi maiores domus, în mâna cărora se afla autoritatea

supremă; nu-i rămăsese regelui, dintre atributele sale, decât acela ca, mulţumindu-

se cu titlul, să stea pe tron cu pletele sale lungi şi cu barba-i bogată şi, păstrând

aparenţele unui suveran, să-i asculte pe trimişii veniţi din diferite părţi şi să le dea

ca din partea sa, la plecare, răspunsurile care i se sugerau, ba chiar i se impuneau;

pe lângă inutilul titlu de rege şi nişte precare mijloace de trai pe care prefectul

palatului i le punea la dispoziţie după bunul său plac, nu deţinea decât proprietatea

asupra unui singur domeniu, care aducea venituri foarte sărace, împreună cu o casă

şi puţini servitori, care-l slujeau cu cele necesare şi îi arătau supunere. Când trebuia

să meargă undeva, mergea într-un car cu boi mânat ţărăneşte de un bouar. Astfel

obişnuia să se ducă la palat, să vină la adunarea publică a poporului, care se ţinea o

dată pe an, pentru a hotărî asupra treburilor regatului, şi tot astfel se întorcea acasă.

De administrarea regatului, ca şi de toate cele ce se cuveneau a fi făcute sau

hotărâte în politica internă şi externă, se ocupa prefectul palatului.

2. Pe vremea când Hilderic a fost depus, această funcţie era îndeplinită în mod

aproape ereditar de Pepin, tatăl lui Carol. Iar tatăl acestuia, Carol, care i-a doborât

pe tiranii ce voiau să-şi atribuie stăpânirea întregului teritoriu franc şi care în două

mari bătălii – una în Acvitania, lângă aşezarea numită Poitiers, şi alta lângă

Narbona, pe râul Birra – i-a înfrânt în chip decisiv pe sarazinii ce încercau să ocupe

Gallia, silindu-i să se întoarcă în Spania, primise aceeaşi funcţie de la tatăl său

Pepin şi o exercitase în chip deosebit de meritoriu. Căci nu se obişnuia ca această

onoare să fie acordată de către popor decât acelora care se ridicau deasupra

celorlalţi prin nobleţea neamului şi prin mulţimea bogăţiilor.

3. Iar, Pepin, ridicat, prin autoritatea pontifului roman, de la rangul de prefect al

palatului la cel de rege, a domnit singur asupra francilor timp de cincisprezece ani

sau mai mult; odată încheiat războiul acvitanic, pe care îl începuse împotriva

ducelui Waifar al Acvitaniei şi pe care îl purtase vreme de nouă ani, a murit de

hidropizie în ţinutul parisiilor, lăsându-i pe fiii săi Carol şi Carloman, cărora prin

hotărâre divină le-a revenit succesiunea regatului. […]”.

(Eginhard, Vita Karoli Magni/Viaţa lui Carol cel Mare, Bucureşti, 2001, pp. 53-57,

pp. 59-61)

“6. Odată reglementată situaţia Acvitaniei prin încheierea acelui război, iar

asociatul său la tron părăsind această lume, ‹Carol› a pornit, la rugăminţile

insistente ale lui Adrian, episcopul Romei, un război împotriva longobarzilor.

Acest război fusese început de tatăl său la rugămintea papei Ştefan şi purtat cu

mare greutate, căci unii dintre şefii franci cu care acela obişnuia să se sfătuiască s-

au opus voinţei sale până într-atât încât şi-au declarat deschis intenţia de a dezerta

şi de a se întoarce acasă. Totuşi, războiul împotriva regelui Haistulf a fost purtat şi

s-a încheiat foarte repede. Dar, dacă aceste două războaie au avut cauze similare

sau, mai bine zis, una şi aceeaşi cauză, nici efortul depus pentru fiecare dintre ele,

nici rezultatele nu au fost similare: Pepin, după ce l-a asediat timp de doar câteva

zile pe Haistulf la Ticinium ‹Pavia›, l-a silit să-i dea ostatici, să le înapoieze

romanilor oraşele întărite şi fortăreţele pe care li le răpise şi să jure că nu va mai

revendica ceea ce a restituit; Carol însă, odată început războiul, nu s-a oprit până ce

nu a obţinut predarea regelui Desiderius, epuizat de un îndelungat asediu, până ce

nu l-a silit pe fiul acestuia, Adalgisus, în care toţi îşi puseseră nădejdile, să

părăsească nu numai regatul,ci şi Italia, până ce nu le-a înapoiat romanilor tot ceea

ce li se răpise şi până ce nu l-a înfrânt pe Hruodgausus, prefectul răsculat al

ducatului friulan, aducând astfel în puterea sa întreaga Italie şi impunându-l drept

rege pe fiul său Pepin”.

(Eginhard, Vita Karoli Magni, pp. 65-69)

“9. În vreme ce lupta asiduu şi aproape neîntrerupt cu saxonii, stabilind garnizoane

de-a lungul hotarelor în locurile potrivite, a atacat Spania cu toate forţele sale pe

care le avea la dispoziţie; după ce a trecut Pirineii şi a supus toate oraşele întărite şi

fortăreţele din calea lui, a făcut cale întoarsă cu oştirea întreagă şi nevătămată,

fiindu-i dat ca doar la întoarcere să se măsoare, chiar la traversarea Pirineilor, cu

perfidia bascilor. Căci oştenii mergând în şir, aşa cum cerea îngustimea trecătorii,

bascii, care le pregătiseră o ambuscadă – locul acela fiindu-le favorabil datorită

marii întinderi a codrilor întunecoşi – au respins din înaltul muntelui şi au împins

în vale convoaiele cu bagaje, precum şi pe oştenii din ariergardă care acopereau

înaintarea grosului oştirii, şi iată că, angajându-se în luptă cu ei, îi ucid până la

unul, jefuiesc bagajele şi se risipesc cu mare repeziciune, la adăpostul nopţii care

se lăsa. În această împrejurare bascii aveau de partea lor atât faptul că erau înarmaţi

uşor, cât şi înfăţişarea locurilor în care dădeau lupta; dimpotrivă, francii erau în

inferioritate atât din pricina armelor lor grele, cât şi din cea a poziţiei lor

nefavorabile. În această luptă au fost ucişi Eggihard seneşalul, Anselm comitele

palatin şi Roland prefectul mărcii britanice, împreună cu mulţi alţii. […]”.

(Eginhard, Vita Karoli Magni, pp. 77-79)

“7. Odată încheiat acest război, a fost reluat cel împotriva saxonilor, ce păruse

abandonat pentru o vreme. Niciun război n-a fost mai lung, mai atroce şi mai

chinuitor pentru poporul francilor, căci saxonii, sălbatici din fire, închinători la

demoni şi potrivnici religiei noastre ‹creştine›, asemenea mai tuturor neamurilor ce

locuiesc Germania, nu socoteau că este dezonorant să pângărească ori să încalce

legile, fie ele divine ori omeneşti. […].

A fost pornit aşadar împotriva lor un război care a durat treizeci de ani la rând,

fiind purtat cu egală vitejie de ambele părţi, deşi cu mai multe pierderi de partea

saxonilor decât de cea a francilor. Ar fi putut fi încheiat mai repede, de n-ar fi fost

perfidia saxonilor. E greu de spus de câte ori, înfrânţi şi rugători, s-au predat

regelui, de câte ori au făgăduit că vor face ceea ce li se cerea, de câte ori au predat

fără întârziere ostaticii ceruţi, câţi soli au primit, îmblânziţi uneori şi îndeajuns de

slăbiţi pentru a se declara gata să renunţe la cultul demonilor şi să se supună

religiei creştine.

Dar, deşi uneori se arătau dispuşi să cedeze, îşi călcau pe dată făgăduielile, încât nu

s-ar putea spune în care dintre aceste două atitudini erau mai înclinaţi, aşa că n-a

fost, de la începutul războiului, niciun an în care o astfel de răsturnare de atitudine

să nu se fi manifestat din partea lor.

[…] acest război, care a durat atâţia ani, s-a încheiat doar atunci când saxonii au

acceptat condiţiile puse de rege, anume ca, abandonând cultul demonilor şi

ceremoniile religioase strămoşeşti, să adopte sacramentele credinţei şi religiei

creştine şi să li se alăture francilor, pentru a alcătui un singur popor. […]”.

(Eginhard, Vita Karoli Magni, pp. 69-75)

“11. Apoi a izbucnit brusc şi s-a încheiat rapid războiul bavarez. Războiul iscat de

trufia şi neghiobia ducelui Tassilo, cel ce, la îndemnul soţiei sale – care, fiind fiica

regelui Desiderius, socotea că poate răzbuna exilul părintelui ei cu ajutorul soţului

– , după ce a încheiat o alianţă cu hunii (avarii) învecinaţi la răsărit cu bavarezii, nu

numai că refuza ascultarea faţă de Carol, dar încerca să-l provoace la război.

Aroganţa acestuia fiind excesivă, mândria regelui n-a putut-o îngădui aşa că,

adunându-şi soldaţii din toate părţile, Carol s-a îndreptat spre Bavaria şi a ajuns la

ţărmul fluviul Lech cu o foarte numeroasă oştire. Acest fluviu îi desparte pe

bavarezi de alamani. Pe malurile sale şi-a aşezat tabăra şi a hotărât ca, înainte de a

intra în acea provincie, să trimită soli ducelui, pentru a-i afla intenţiile; acesta,

înţelegând că nu i-ar fi de folos nici lui, nici poporului său să se poarte cu îndârjire,

i-a cerut regelui îndurare, i-a dat ostaticii pe care-i cerea – între ei şi pe fiul său

Theodon – şi, în plus, a jurat că nu se va mai lăsa mânat de nici un îndemn la

neascultare din partea nimănui; astfel, unui război ce se anunţa a fi foarte greu i s-a

pus capăt foarte repede.

Mai târziu, fiind Tassilo chemat în faţa regelui, nu i s-a mai permis să revină în

provincia sa, iar apoi aceasta nu a mai fost condusă de un duce, ci de comiţi. […]”.

(Eginhard, Vita Karoli Magni, pp. 83-85)

“13. A urmat războiul cel mai însemnat dintre toate cele purtate de rege, în afară de

cel cu saxonii, şi anume războiul împotriva avarilor sau a hunilor. ‹Carol› i s-a

dedicat cu mai multă ardoare şi cu mult mai multe resurse decât celorlalte. Totuşi,

a condus el însuşi o singură expediţie în Panonia, căci aceasta era provincia pe care

acel neam o locuia pe-atunci, iar conducerea celorlalte a încredinţat-o fiului său

Pepin, prefecţilor provinciilor, comiţilor şi legaţilor. […].

Câte bătălii au fost purtate şi cât sânge a curs stau mărturie Panonia pustie de orice

locuitor şi locul în care se găsea palatul kaganului, atât de devastat încât nu se mai

vede nici o urmă că acolo ar fi locuit oameni. Toată nobilimea hunilor (avarilor) a

pierit în acest război, toată gloria lor s-a năruit; toate averile şi bogăţiile strânse de-

a lungul vremii au fost jefuite şi din niciun război, din câte se pomenesc, n-au ieşit

francii atât de îmbogăţiţi şi de sporiţi în avere. Ei, care până atunci aproape că

puteau trece drept nişte oameni sărmani, au găsit în palatul kaganului atâta aur şi

argint, au luat în lupte atâtea prăzi preţioase, încât cu adevărat s-ar putea socoti că

francii le-au răpit pe drept hunilor ceea ce hunii răpiseră pe nedrept de la alte

neamuri. […].

14. Cel din urmă război a fost purtat împotriva normanzilor numiţi danezi care,

practicând mai întâi pirateria, veneau cu flote numeroase să devasteze coastele

Galliei şi ale Germaniei. […].

15. Acestea sunt războaiele pe care atotputernicul rege le-a purtat timp de patruzeci

şi şapte de ani – căci atât a domnit – în diferite părţi ale lumii, cu foarte mare

prudenţă şi încununat cu succes. Prin aceste războaie, a sporit în mod atât de

glorios regatul francilor, care deja era mare şi puternic când l-a primit de la tatăl

său Pepin, încât întinderea aproape că i s-a dublat. Căci înainte de el acest regat

cuprindea doar acea parte a Galliei situată între Rin, Loara, Ocean şi Marea

Baleară şi acea parte a Germaniei locuită de francii numiţi orientali, cuprinsă între

Saxonia, Dunăre, Rin şi râul Saale, care desparte Turingia de Sorabia, pe lângă

ţinuturile alamanilor şi bavarezilor, care depindeau şi ele de stăpânirea francă; iar

el, prin războaiele pe care le-am amintit, a adăugat Acvitania şi Gasconia, întregul

lanţ al Pirineilor, cu tot ţinutul de până la fluviul Ebru, ce izvorăşte din Navara şi,

după ce taie în două pământurile mănoase ale Spaniei, se varsă în Marea Baleară,

sub zidurile cetăţii Tortosa; a adăugat şi întreaga Italie, care, de la Aosta şi până în

Calabria inferioară, unde se afla hotarul dintre greci şi beneventani, măsoară mai

mult de un milion de paşi; a adăugat şi Saxonia, care formează o parte însemnată a

Germaniei, întinzându-se pe un spaţiu de o lungime ce poate fi socotită ca egală

celei a pământului locuit de franci, având însă o lăţime dublă; a mai adăugat şi cele

două Panonii, Dacia de pe celălalt mal al Dunării, Histria, Liburnia şi Dalmaţia, cu

excepţia cetăţilor maritime, pe care i-a îngăduit să le aibă sub stăpânire împăratului

de la Constantinopol, în semn de prietenie şi alianţă; a mai supus, impunându-le

tribut, toate neamurile barbare şi sălbatice dintre Rin, Vistula, Ocean şi Dunăre,

neamuri care vorbesc graiuri asemănătoare, dar se deosebesc mult prin obiceiuri şi

fel de trai: între aceştia, cei mai de seamă sunt weletabii, sorabiţii, abodriţii şi

boemii cu care a purtat război, în vreme ce ceilalţi, în număr mult mai mare, i s-au

predat ca supuşi”.

(Eginhard, Vita Karoli Magni/Viaţa lui Carol

cel Mare, pp. 87-89, pp. 92-95)

Concluzii

Carol cel Mare a fost un mare domnitor ce a putut să conducă un Imperiu mare și

puternic și să instaureze dreptate și primele forme ale justiției pe moșiile

Imperiului Carolingian. Este o personalitate ce a devenit incoronată de papa de la

Roma Cu titlul de Imperator Augustus și a putut să extindă și să instaureze o eră a

creștinismului peste imperiul său.