CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ULTIMUL DOMNITOR ORTODOX AL ROMÂNILOR

Importanţa voievodului Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu o vedem cel mai bine astăzi, când avem posibilitatea de a înţelege mult mai bine cele întâmplate în trecut, Constantin Brâncoveanu fiind ultimul domn ortodox al românilor de pretudindeni, care prin întreaga sa viaţă a definit în chip ortodox desăvârşit cultura politică românească, într-o perioadă tulbure din punct de vedere politico-militar, în care imperiile se angajau în războaie sângeroase pentru dominarea culturală, teritorială şi economică la începuturile unei epoci dominate de crescânda industrializare şi dorinţa de a forma o conducere unitară a Europei şi a lumii, afirmată la începuturile secolului al XVIII-lea în primele loji masonice. În acest context, Constantin Brâncoveanu reuşeşte să se menţină în scaun între anii 1688-1714, aducând Ţara Românească pe cele mai înalte culmi ale credinţei, culturii şi civilizaţiei până în momentul respectiv.

1

Situaţia politică europeană – aspecte vizibile 

Între sfârşitul de secol XVII, marcat prin asediul eşuat al turcilor asupra Vienei (1683) şi de pacea de la Karlowitz (1699), şi începutul de secol XVIII, ţările române au fost vreme de 16 ani teatrul operaţiunilor militare şi obiect al tratatelor de pace dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic. Austriecii, ca membri în Marea Ligă (Austria, Veneţia, Polonia şi Rusia), se aflau în perioada 1678-1687 în război cu Franţa şi care era la momentul respectiv cea mai însemnată putere europeană, care încheiase o alianţă diplomatică cu Constantinopolele, împotriva habsburgilor.

Turcii erau încă foarte puternici şi se menţineau în Balcani, în ciuda gravelor înfrîngeri suferite în faţa armatelor austriece după Asediul Vienei din 1683, la Buda în 1686 şi Zenta în 1697, fiind încă la apogeul expansiunii teritoriale.

Imperiul Habsburgic se auto-proclamă eliberator al popoarelor subjugate de turci, dar în realitate urmărea propriile sale interese de expansiune teritorială şi subjugare a popoarelor care făceau parte din Imperiul Otoman, supunându-i pe „eliberaţi” la o cruntă oprimare socială, naţională şi religioasă.

În est, Rusia îşi revendică titlul de „a treia Romă”, continuatoare a Imperiului Bizantin, arogându-şi dreptul de a cuceri Constantinopolul, dorind să stăpânească strâmtorile Bosfor şi Dardanele, sub masca eliberării ortodocşilor din Balcani.

Suedia, sub tânărul şi aventurosul ei rege, Carol al XII-lea, se lansează într-o campanie care să-i întărească hegemonia pe plan european. Ocupă Danemarca într-un an şi dă o lovitură grea ruşilor în bătălia navală de la Narva (30 nov 1700), făcând jocul Franţei şi totodată al Austriei, care, deşi aliată cu Rusia, dorea slăbirea ei în eventualitatea unei intervenţii în Balcani. La Poltava (8 iulie 1709), Carol al XII-lea pierde în faţa Ţarului Petru cel Mare, bătălia marcând sfârşitul tendinţelor expansioniste suezede.

Anglia, sub domnia regelui William al III-lea de Orania, deşi aliată cu Imperiul Habsburgic şi cu Rusia, era prietenă cu Poarta, încercând o politică de echilibru şi stabilitate. Datorită asemănării politicii externe a Angliei şi a Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu a găsit un sprijin în consolidarea poziţiei valahe în teatrul de război sud-est european în Lordul William Paget, al VI-lea baron de Beaudesert, ambasador la Constantinopole, între 1692 şi 1702, fapt susţinut de corespondenţa dintre domnitorul muntean şi ambasadorul englez. 

Situaţia internă

În perioada 1654-1678, de la moartea lui Matei Basarab până la înscăunarea lui Şerban Cantacuzino, ţara a fost condusă de opt domnitori pentru intervale scurte de timp, climatul politic caracterizându-se în general prin instabilitate puternică, răscoale ale seimenilor şi dorobanţilor, precum şi luptele dintre familiile boiereşti (în special Cantacuzini şi Băleni) cu diverse intrigi peste hotare, având ramificaţii până la Constantinopol, incluzând deposedări de averi şi crime, slăbind ţara din interior şi făcând-

2

o expusă pretenţiilor de cucerire fie otomane, fie austriece. În politica externă se observă un efort de menţinere a poziţiei ţării în conjunctura dominaţiei otomane şi a pretenţiilor imperiale.

Urcarea la tron a lui Şerban Cantacuzino (unchiul lui Constantin Brâncoveanu) în 1678 face lucrurile să se mai liniştească. Datorită înţelepciunii, curajului şi spiritului diplomatic ascuţit, noul domnitor urmărea eliberarea Ţărilor Române, apărând interesele tuturor românilor şi ale ortodocşilor din Balcani, căutând să formeze un front antiotoman al celor trei ţări române pe baza unor înţelegeri bilaterale (1685-1686) cu Constantin Cantemir, domnul Moldovei şi Mihai Apafi I, principele Transilvaniei. Acţiunile sale s-ar fi extins prin tratatul semnat cu Ţarul Petru cel Mare al Rusiei la 28 decembrie 1688, prin care era recunoscut ca „voievod şi suveran al tuturor ortodocşilor creştini”, atât al celora din nordul Dunării, cât şi a celora din sud. Politica sa îi va face adversari, chiar din rândul familiei sale, fapt care îi va aduce moartea în 1688.

Copilăria şi tinereţea

Constantin s-a născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi, fiind nepot al voievodului Şerban Cantacuzino. A rămas orfan de mic, tatăl său fiind omorât în februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor, ridicaţi împotriva domniei, fapt care îl va afecta pentru toată viaţa. Astfel, Constantin a fost crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, care i-au oferit o educaţie profund creştină şi intelectuală. Copilăria şi-a petrecut-o în casele părinteşti din Bucureşti, deprinzând carte grecească şi latinească, fiind de mic foarte studios, devenind astfel domnul intelectual de mai târziu.

Alegerea ca domn

Murind cei doi fraţi ai săi mai mari, toată moştenirea părintească rămâne tânărului Cantacuzino. Se căsătoreşte cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti. În 1678, unchiul său, Şerban Cantacuzino ajunge domnitor, astfel că tânărul Constantin este înaintat vel-logofăt, cea mai înaltă treaptă a ierarhiei boiereşti. A fost nevoit să primească ungerea ca domnitor, la aceasta contribuind boierii ţării, împreună cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, cu toţii preţuindu-l pentru că era, după cum spune cronicarul Radu Greceanu, „cu daruri vrednice împodobit”.

La cererea boierilor, „Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii Domn!”, Brâncoveanu răspunde: „Dar ce aş avea eu cu Domnia? De vreme ce ca un Domn sînt la casa mea, nu-mi trebueşte să fiu.” Boierii au insistat: „Ne rugăm nu lăsa ţara să intre alţi oameni, sau răi, sau nebuni, să o strice, ci fii!” [...] Vodă începe să le explice: „Dumneavoastră bine ştiţi cu toţi că eu am fost la casa mea ca un Domn, trăit-am cum am vrut, nimica lipsindu-mi, şi Domnia aceasta eu nu o pohtesc, ca să-mi înmulţesc grijile şi nevoile, ci dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voia mea m-aţi pus Domn în vremi ca acestea turburate, înconjurate de oşti şi de vrăjmaşi. Ci dar acum trebuieşte cu voia tuturor.” Iar boierii cu toţi slujitorii au răspuns în cor: „Toţi voim, toţi pohtim!” Atunci, Brâncoveanu îi legă cu jurământ „Dacă pohtiţi toţi, mi-e voia şi mie. Să-mi daţi un jurământ înaintea

3

lui Hristos, precum că veţi fi cu dreptate, şi de ar veni vreo primejdie Domniei mele de spre vreo parte, să staţi cu mine toţi.” Zis-au: „Să fie aşa!” Iar de bucurie îl „luară de mâini şi-l împingeau de spate în faţa altarului.”

O cronică anonimă care a fost găsită la Chişinău în 1856 de Ierodiaconul Daniil şi al cărui text a fost editat în 1858, ne relatează mai pe larg formalităţile boiereşti de numire a domnului: „După aceea, Constantin Vodă, întorcându-se la curtea domnească, împreună cu toţi, făcut-au sfat şi socoteală, şi au trimis boieri la Poartă la împărăţie, anume: pre Gincea vel-vornic, Alexandru vel-clucer, Pârvu Cantacuzino logofăt, Preda Brăteşeanu şi alţi boieri mulţi, cu arnăuţi de la toată ţara, dând ştire pentru domnia măriei sale. Iară pre alţi boieri, anume: pre Dumitraşco Karamanlă vel-postelnic, Socu vel-medelnicer, Vergu vel-spătar, capuchehaia pre lângă serdaru fiind, au trimis la paşa serdaru, anume Mustafa Paşa, care era cu oştile la Baba. Aşişderea pre alţi boieri anume Mihalcea şetraru, Constantin Ciorogărleanu clucer, au mai trimis la Hapu Selim-Gerei, întâmplându-se a fi şi el atuncea în Buceac. Deci după ce au mers boierii la poartă şi au făcut ştire la împărăţie cum nu pofteşte ţara pre altul fără cât numai pre măria sa, dat-au Dumnezeu şi împărăţiei postavul şi au lăsat după a ţării poftă pe alecere şi rugăciune, şi numai decât şi Skimni-Aga au trimis anume pre Ismail Aga capuchehaia al vizirului, cu caftanul de domnie.”

La o lună de la alegerea sa ca domn, Constantin Brâncoveanu avea să scrie: „Cu voia şi cu sfatul părintelui vlădica (mitropolitul) şi egumenilor şi a boierilor şi al tuturor căpeteniilor şi a toată ţara rugându-mi-se, ne-au rădicat domn, iar domnia-mea aceasta nu aş fi pohtit [...] că de nici unile lipsă n-am fost, ci ca un domn eram la casa mea, ci numai pentru rugăciunea tuturor [...] şi pentru ca să nu vină niscai străini domni asupra ţărăi şi a săracilor să-I necăjească făr-de-milă şi să pustiiască ţara, pentru aceia am luat domnia mea jugul acesta asupra domniei mele.” Iar secretarul personal al domnului muntean, Antonio Maria Del Chiaro, spune că „Brâncoveanu a refuzat cu toată puterea, conjurând şi rugând cu lacrimi în ochi, să fie lăsat la casa sa, unde putea trăi ca un domn”

Pentru prima dată în istorie întâlnim un domn cu o atât de profundă înţelegere duhovnicească a domniei: când i-a fost oferită, s-a smerit, a încercat să o refuze, dar pentru că ţara l-a cerut şi era nevoie de el, s-a smerit până la capăt, tăindu-şi propria voie şi ajungând pe cea mai înaltă treaptă a smereniei: ascultarea de cei mai mici decât tine. Ştia că aşa a fost voia lui Dumnezeu şi a poporului, împotriva propriei voiri. Trebuia să-şi asume crucea! Parcă avea în inimă şi în minte cuvintele Mântuitorului Care zice: „ ... care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă.”

Voievodul se dovedeşte a fi conştient de crucea grea pe care o luase pe umerii săi pentru Hristos şi neamul său, după cum rezultă dintr-o scrisoare adresată Ţarului Petru cel Mare al Rusiei: „slujba mea este să îndur nevoile şi să rabd năpăştile şi chiar să-mi vărs sângele în numele lui Hristos şi al Domnului nostru Dumnezeu, pentru credinţă, pentru Una, Sfântă, Ortodoxă şi Apostolească Biserică.”

Omul de cultură

4

Nicolae Iorga evocă spiritul academic al domnitorului, care s-a remarcat ca un mare om de cultură, prin înfiinţarea Academiei Domneşti de la Sfântul Sava în 1694 cu predare în limba greacă, prin care Constantin Brâncoveanu pune bazele învăţământului superior în Ţara Românească şi prin activitatea de cărturar ce cuprindea traducerea şi tipărirea cărţilor de cult şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.

Datorită organizării moderne, Academia (numită şi grecească după limba de predare) corespundea unei Facultăţi de filosofie şi litere din cadrul Universităţilor europene, se bucura de un mare prestigiu, devenind un far de lumină pentru Ţara Românească, dar şi pentru întreg sud-estul Europei, fiind prezenţi aici şi tineri greci, bulgari, sârbi şi aromâni. Se stabilesc şi relaţii cu marile universităţi europene ale vremii, mai ales cu scopul de a propovădui Ortodoxia în occidentul catolic şi protestant, Brâncoveanu trimiţând teologi mai ales la Oxford şi Cambridge.

Om foarte învăţat, după cum se vede din prefaţa Bibliei de la 1688 – tradusă şi tipărită din iniţiativa lui, când era mare logofăt, Domnitorul cunoştea foarte bine lucrările lui Ioan al VI-lea Cantacuzino, ale părinţilor pustiei precum şi ale sfinţilor Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur – ale cărui lucrări au fost traduse parţial din greceşte în română chiar de Brâncoveanu în cadrul Academiei.

De la curtea domnească nu lipsesc feţele bisericeşti: Dionisie al IV-lea Sirigul, care-l unsese ca domn în 1688, patriarhul Dosotei al Ierusalimului şi episcopii Bisericii greceşti aflaţi în exil (Astfel se explică mulţimea donaţiilor făcute în bani, moşii, odoare, cărţi, tipografii şi obiecte bisericeşti românilor din Transilvania, Patriarhiei Ecumenice, Mănăstirilor din Athos, locurilor sfinte de la Ierusalim, de la Muntele Sinai, Patriarhiilor din Antiohia şi Alexandria, mănăstirilor şi bisericilor de peste Dunăre, din Serbia, Bulgaria etc.).

Brâncoveanu Vodă şi familia sa a avut o relaţie deosebită şi cu Hrisant Notara, viitorul patriarh al Ierusalimului, prieten intim al familiei, încă din vremea când acesta era arhimandrit. Trăind un timp la curtea lui Brâncoveanu ca profesor al fiilor săi, va deveni omul de încredere al Doamnei Maria Brâncoveanu, după moartea domnitorului în 1714. Tot în Bucureşti, la instalarea lui Antim Ivireanu ca mitropolit, era şi patriarhul Alexandriei, Gherasim Palados, împreună cu patriarhul Hrisant Notara. Din 1700 până la 1704 la curtea lui Constantin Vodă este prezent şi patriarhul Alexandriei, Atanasie al II-lea, pe care la plecare l-a înzestrat cu tiparniţa arăbească de la Snagov.

Un bun cunoscător al scrierilor Sfinţilor Părinţi, se implică în traducerea, editarea şi tipărirea scrierilor sfinte şi ale cărţilor de cult – Biblia, Liturghierul, Apostolul, Triodul, Penticostarul, Octoihul şi Mineele.

„Toate aceste cărţi s-au scos cu banii lui Vodă Brâncoveanu şi ai Mitropolitului Antim, ale căror nume se cade să nu le ştergem niciodată din mintea noastră căci ostenelile lor au făcut să înţelegem noi astăzi tot ce se citeşte în sfânta biserică. Cei care au dat mai târziu pe româneşte cărţile de slujbă, care rămăseseră netipărite, n-au întâmpinat greutăţi mari căci le era calea netezită de cei mai sus pomeniţi.”

5

Susţinerea românilor transilvăneni

Constantin Brâncoveanu ca şi alţi domni români şi împreună cu ei toată românimea îşi dau seama de lovitura ce au dat-o şi vor să o dea catolicii Bisericii Ortodoxe şi de aceea ei veghează la intrigile şi meschinăriile catolicilor din Transilvania, care îşi îndreaptă acum ochii către români, de vreme ce pierduseră pe mulţi dintre unguri, trecuţi la calvinism.

„Strictul, severul şi fanaticul [dreptul – n.n.] apărător al Ortodoxiei”, după cum îl numea Nicolae Iorga, a desfăşurat o amplă activitate anticatolică şi antieretică, susţinând lupta românilor din Transilvania şi combaterea uneltirilor papistăşeşti făcute prin crearea Bisericii Greco-Catolice, care ameninţa adevărata unitate a neamului românesc, care este posibilă doar în Ortodoxie, Biserica Ortodoxă păstrând unitatea naţională a românilor prin caracterul ei de biserică naţională, în ciuda despărţirii lor politice, combătând erezia catolică a supremaţiei papale.

Constantin Brâncoveanu chiar trimite o scrisoare braşovenilor prin care îi îndeamnă să rămână întru credinţa ortodoxă necurmată, şi îi sfătuieşte pe braşoveni să le spună oamenilor că episcopul Ardealului care s-a dat în erezia papistaşă, nu are voie să supună credincioşii bisericii de la Roma.

Românii nu erau singuri în această luptă. Erau susţinuţi de arhiererii greci de la curtea lui Brâncoveanu, care „se luptau cu cuvântul şi cu scrisul împotriva papistaşilor, care atunci au făcut pe o parte din fraţii noştri din Ardeal de s-au unit cu Papa de la Roma.”

Politica Brâncovenească

După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Matei Basarab, măreţe prin amploarea faptelor lor politice sau militare, tot aşa a existat o epocă a lui Constantin Brâncoveanu. Aceasta se deosebeşte însă de celelalte prin natura metodelor politice, Brâncoveanu Vodă încheind epoca voievozilor războinici şi începând etapa negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii politici ai lumii de atunci.

Dacă până la Brâncoveanu, Ţara Românească a fost doar un stat tampon, care era angajat mereu în războaie, oferind Europei răgazul de a dezvolta cultura şi artele, în timpul Epocii Brâncoveneşti statutul Ţării Româneşti se schimbă prin încetarea acţiunilor militare, ţara devenind leagăn de cultură românească şi de Ortodoxie.

Voievodul era profund conştient de realităţile politice ale secolelor XVII şi XVIII, urmărind în această perioadă în care Ţara Românească era prinsă fără apărare între cele trei mari imperii (Habsburg, Ţarist şi Otoman) o politică de pace, cu toate marile puteri.

După asediul eşuat asupra Vienei din 1683, pentru voievodul român era clar faptul că Imperiul Otoman intra într-o perioadă de decădere, dar asta nu înseamnă că trebuia subestimat, mai ales atâta timp cât turcii erau în coasta Ţării Româneşti, ocupând tot

6

malul drept al Dunării. Garantarea păcii pe lângă Înalta Poartă, cu, aur este văzută de unii istorici ca un act de supunere, dar era necesară într-un moment în care şi ţara era slăbită, la fel cum era la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân, care deşi a aplicat cu 300 de ani înainte aceeaşi tactică precum Constantin Vodă, nu a fost criticat de istorici, ci lăudat. De ce nu merită şi Vodă Brâncoveanu acelaşi lucru?

Faţă de Imperiul Habsburgic care dorea extinderea sa spre sud-estul Europei, Brâncoveanu şi-a manifestat intenţiile de prietenie, oferind informaţii despre turci. Dar el a încercat un joc dublu prin care dorea slăbirea ambelor imperii. Un exemplu grăitor este expediţia turcilor împotriva Imperiului Habsburgic din 1693, când le spune să atace în Ardeal, iar austriecilor să atace Belgradul pentru a se ataca unii pe alţii, fiecare slăbindu-şi spatele.

Pacea de la Carlowitz din 1699 dintre cele două imperii nu va limita planurile diplomatice ale domnului român, acesta adresând mai multe scrisori ţarului Petru I în care oferea informaţii preţioase despre starea politică, economică şi socială a Imperiului Otoman, adversarul principal al Rusiei, şi propunea crearea unei alianţe anti-otomane. Folosirea de Rusia pentru slăbirea Porţii, se evidenţiază mai ales în 1702 când Brâncoveanu cere ţarului să încheie un armistiţiu cu Suedia, pentru a muta frontul principal pe teritoriul turcesc.

Deşi după moartea sa în 1714, în Ţara Românească se instalează primul domn fanariot muntean, Brâncoveanu a reuşit prin diplomaţia lui abilă să apere ţara într-un moment în care risca să dispară, păstrând-o cu preţul aurului (din buzunarele proprii) în anumite situaţii, oferindu-i posibilitatea de a crea propria cultură.

Relaţiile cu Cantemireştii şi conflictul istoric dintre Corb şi Inorog

În 1705, Dimitre Cantemir termină de scris Istoria ieroglifică, pamflet istorico-social, care transpune în fabulă acţiunile politice din Ţările Române la început de secol XVIII. „Conflictul” dintre Inorog (Dimitrie Cantemir) şi Corb (Constantin Brâncoveanu) a fost accentuat în viaţa reală de cronicarii ambelor tabere, Radu Popescu şi Radu Greceanu pe de o parte şi Ion Neculce pe cealaltă. Deşi la prima impresie faptele par să confirme impresia de conflict, cum ar fi susţinerea adversarilor lui Brâncoveanu de către Cantemireşti în 1688 sau susţinerea acordată de Brâncoveanu pe lângă Înalta Poartă ginerelui său, Constantin Duca, pentru ocuparea tronului Moldovei după moartea lui Constantin Cantemir în 1693. Adevărul este puţin diferit conform unui document găsit la arhivele din Atena, redactat de însuşi Constantin Brâncoveanu, numit „Catastih de toate veniturile domniei ce ne va milui Dumnedzău de acum înainte şi de toate cheltuielile ce vor cheltui dintr-acest venit pe cum să va scrie anume, septembrie 1 dni, leat 7218 [1709]”. Dacă Ion Neculce spunea că Antioh Cantemir este împotriva domnului muntean, atunci de ce Brâncoveanu îi încredinţează o fiică cu care se căsătoreşte în 1705, iar relaţiile dintre cei doi se consolidează după mazilirea lui Antioh Cantemir, când Brâncoveanu îi trimite bani şi daruri la Constantinopol? Ajutorul este cu atât mai mare cu cât mai ales după momentul Stănileşti (1711), Brâncoveanu putea fi bănuit că ajută duşmanii Porţii.

7

Relaţia cu Dimitrie Cantemir a ajuns la noi într-o stare deformată de cronici, mai ales când a venit vorba de nunta Casandrei, nepoata lui Brâncoveanu, cu Dimitrie Cantemir. Dacă Neculce spune că domnul muntean a făcut totul pentru a se împotrivi, din Condica vistieriei care cuprinde cheltuielile din perioada 1694-1704, reiese că nu numai că nu s-a împotrivit, ci a şi binecuvântat nunta şi a trimis mirilor daruri: „două lăsturi, două hataiale cu flori de fir, două canaveţe şi două sigideale şi alte daruri în valoare de 460 taleri”. În plus, Brâncoveanu şi-a susţinut ginerele intelectual după 1711 cu bani şi a intervenit chiar şi pe lângă Ţarul Petru cel Mare pentru a-i asigura binele în ţara de exil, Rusia.

Dimitrie Cantemir a fost primul domn român care s-a înscris în curentul despotismului iluminat, fiind iniţiat de confratele său, marele iluminat şi primul ţar ne-ortodox al Rusiei, Petru cel Mare.

Brâncoveanu, ca trăitor la ortodoxiei şi om de cultură, nu era străin de ideile iluminate ale ginereului său, precum acceptarea ereziei catolice a primatului papal sau negarea ortodoxiei transilvănene: „religia creştinească a fost adusă pe faţă în Dacia abia în vremea domniei lui Constantin cel Mare, fiindcă sub Constanţiu, fiul lui Constantin cel mare, amândouă Daciile îşi aveau arhiereii lor”, „[moldovenii] nu cinstesc capul văzut al bisericii, adică pe papa”, „norodul cel prost abia poate să deosebească adevărul de înşelăciune”, „ştie oricine a învăţat istoria bisericii că ţara ungurească şi Transilvania, unde au locuit strămoşii noştri înainte de descălecatul Moldovei [1347], nu s-au închinat niciodată scaunului de la Roma, de aceea toţi locuitorii au fost şi fii ai bisericii Apusului”.

Domnul muntean a sperat că prin această alianţă familială îl va putea readuce pe calea dreptei-credinţe pe ginerele său, dar interesele cercurilor oculte de la începutul secolului al XVIII-lea, vor împiedica acest lucru, după cum vom vedea mai departe.

Esenţial pentru înţelegerea noastă a problemei istorice este raportarea la Hristos şi Ortodoxie a ceea ce am învăţat la şcoală: în toate manualele, începând cu cele ale Şcolii Ardelene, continuând cu educaţia paşoptistă şi în final cu cea comunistă şi europeană, Dimitrie Cantemir este unul din cei mai mari domnitori, desigur, nu prin fapte vrednic de pomenire pentru „norodul cel prost”, ci lăudabil pentru anti-clericalismul său „cultural” şi pentru relaţiile sale cu marii iluminaţi ai vremii. Scrierile lui Cantemir au fost profund agreate de cercurile Şcolii ardelene, ale generaţiei paşoptiste, ale aparatului de stat comunist şi cel european pentru că servesc scopurilor lor oculte, elitele mondiale având o nădejde în „iluminarea” culturii române prin primul ei „apostol” heterodox, Cantemir Brâncoveanu este în general scos din istorie până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când Biserica îşi permite cu mari greutăţi să publice cărţi despre activitatea marelui domn ortodox. O altă perioadă pro-Brâncoveanu o reprezintă prima jumătate a secolului XX, când harismatica Generaţie interbelică a refăcut legătura Neamului cu ultimul său mare domnitor.

Comuniştii au avut grijă să şteargă orice urmă a ortodoxiei lui Vodă Constantin, făcându-l în scrierile lor un simplu finanţator al tipografiilor şi al arhitecturii româneşti. Intenţia de a-l face prieten cu „marele Dimitre Cantemir” (am expus mai sus motivele sincere ale

8

domnului muntean), vine din tehnica contrastării şi a asemănării personajelor istorice, folosită de Roller. Astfel, în gândirea comunistă, dacă un mare iluminat şi european filo-occidental precum Dimitrie Cantemir a fost acceptat de socrul său, înseamnă că ginerele nu putea să aibă un socru mai prejos decât el în credinţa „iluminată” a occidentului. Acelaşi lucru s-a încercat şi prin prezentarea nedocumentată pentru necunoscători, după aceleaşi metode rolleriene, a relaţiilor domnitorului muntean cu Anglia şi Rusia sub aura unei europenizări a Ţării Româneşti, căci altfel nu s-ar putea „explica” în manualele de istorie de astăzi de ce Brâncoveanu este un „domnitor europen”.

Mai avem de adăugat faptul că industria cinematografică comunistă nu s-a ocupat cu turnarea unui film despre viaţa voievodului Constantin Brâncoveanu, deşi ar fi ieşit cel mai bun film istoric, dacă s-ar fi ţinut cont de adevărata lui viaţă şi de credinţa sa nestrămutată. Dar cum nu ar fi plăcut partidului un film despre mucenici, s-a făcut un film despre Dimitrie Cantemir prin care să se arate gradul mare de „iluminare” la care a ajuns domnitorul moldovean.

Brâncoveanu şi Masoneria – cine l-a vrut mort?

Marea lui personalitate a suferit din păcate un atac recent: Marele Maestru al Marii Loje Naţionale a României, dl. Viorel Danacu face următoarea afirmaţie îndrăzneaţă şi mincinoasă: “Putem spune, fără a exagera, că primul român identificat în istorie ca aparţinând masoneriei este dreptcredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă, lucru care demonstrează că masoneria română şi Biserica au fost nu doar puncte de sprijin, adevărate coloane ale acestui neam, ci şi în perfectă conlucrare.”

Nimic mai fals! Ce părtăşie are Adevărul cu minciuna? Sau Hristos cu mamona? Sau Ortodoxia, dreapta-credinţă cu erezia masonică? Niciuna! Pe ce se bazează această afirmaţie îndrăzneaţă? Pe faptul că secretarul voievodului, inteligentul aventurier italian Antonio Maria del Chiaro, a fost de la un moment dat mason, înfiinţând o lojă la Galaţi, în 1734, şi apoi o alta la Iaşi, în colaborare cu domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat.

Este de spus că Antonio Maria del Chiaro, înclina să admire la Constantin Brâncoveanu mai degrabă abilitatea politică decât evlavia religioasă, n-ar fi ezitat, desigur, să-şi atragă stăpânul în masonerie, dar totuşi cu această condiţie minimală: ca masoneria să fi existat pe vremea când el era tânăr secretar al voievodului valah. Or, cât de activ mason ar fi fost italianul mai târziu, fapt este că, după toate istoriile autorizate ale Masoneriei, primele structuri masonice moderne apar în Occident abia la 1717 (Anglia şi Franţa), în vreme ce voievodul român a fost martirizat de către turci la 1714! Masonii români ar voi să ne convingă, aşadar, că Brâncoveanu, ar fi fost iniţiat în masonerie mai înainte ca aceasta să se fi înfiinţat ca atare la Londra şi la Paris, şi ar fi fost de neconceput ca un om cu o asemenea cultură duhovnicească să se facă părtaş la a doua răstignire a lui Hristos, prin erezie.

9

Canonizarea voievodului în 1992 de către BOR este de fapt o întărire a Hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1937, prin care este condamnată Francmasoneria ca erezie, pentru că Brâncoveanu, din cele ce vom vedea, a fost ucis de masoni!

Desigur, argumentaţia lui Răzvan Codrescu este necesară doar în parte, dar nu este deloc suficientă, pentru că structurile masonice, ale închinătorilor la lucifer, sunt cu mult mai vechi de 1714, anii 1717 şi 1776 fiind doar date oficiale de înfiinţare ale Masoneriei, respectiv ordinului Illuminati ca societăţi secrete ce funcţionează pe baza unei constituţii scrise. Ele sunt urmaşele ordinelor cavalereşti medievale şi ale camarilelor dinastice europene. A crede că nu exista oculta masonică înainte de 1717 este o mare greşeală. Nu putem accepta idei precum că Basarab I, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu sau Avram Iancu şi alţi eroi ai Neamului să fie masoni, căci nu a îndeplinit niciunul două condiţii minimale pentru a fi un bun lider mason: închinarea în orice formă la Beelzebut şi setea de putere şi de expansiune în scopul stăpânirii întregii lumi. Xerxes, Alexandru cel Mare, Caesar, Attila, Charlemagne, Gengis Khan şi toţi conducătorii care au vrut să stăpânească lumea până la sfârşitul secolului al XVII-lea pot fi consideraţi proto-masoni, slujitori păgâni ai idolilor, căci dorinţa lor de stăpânire şi de punere a lumii sub un singur drapel a contribuit în totalitate la constituirea culturii unei noi ordoni (stăpâniri) mondiale.

La începutul secolului al XVIII-lea, apare ideea despotismului iluminat, reprezentanţii săi fiind ţarul Petru cel Mare al Rusiei, împăratul Frederic al II-lea al Prusiei, Maria Tereza a Austriei, Ecaterina a II-a a Rusiei şi alţii care au avut în comun un singur lucru: anticreştinismul. La începutul acelui veac în care începea lupta organizată pentru distrugerea bisericii, „consfinţită” prin constituţiile masonice din 1717 şi 1776, cea mai incomodă persoană din Europa era desigur, singurul domn 100% ortodox şi naţionalist, Constantin Brâncoveanu, care păstra pe lângă duhul Neamului Românesc şi duhul încă viu al Bizanţului.

Dovezi ale implicării ocultei în răsturnarea lui Brâncoveanu se găsesc şi în documentele din perioada respectivă, în care scrie că dragomanul Fornetti i-a prezentat vizirului, pe data de 24 decembrie 1692, cinci boieri complotişti, adăpostiţi la abasada Franţei de la Constantinopole, care au fost arestaţi şi trimişi domnului român la Bucureşti. Cel care a dirijat comploturile boiereşti a fost Pierre-Antoine de Castagnères, marchiz de Châteauneuf, ambasadorul Franţei la Poartă între 1689 şi 1699. Întâlnirile cu Cantemirii, fraţii Rosetti şi Imre Thokoly din 1683 sunt confirmate nu doar de corespondenţe, cât şi de observatorul olandez Heemskerke.

Succesorul lui Châteauneuf la funcţia de ambasador, Charles de Ferriol (1699-1710), a încercat în 1703 o tentativă de a-l mazili pe domnul Ţării Româneşti pentru colaborarea sa cu habsburgii, duşmani ai otomanilor, în contextul răscoalei maghiare a lui Francisc II Rákóczi, care dacă reuşea, ar fi avut repercursiuni grave asupra românilor transilvăneni, Brâncoveanu urmărind prin prietenia cu Imperiul Habsburgic, nu doar salvarea Ţării Româneşti, ci şi integritatea românilor din Ardeal, care nu va mai fi deloc respectată începând cu 1740, anul încoronării Mariei Tereza. Tentativa de răsturnare a lui

10

Brâncoveanu din 1703 nu a mai fost susţinută de regele Franţei, Ludovic al XIV-lea, precum cea din 1683, fapt care a atras ura lui Ferriol asupra regelui său, cum va scrie într-o scrisoare, iar prietenia cu predecesorul său, Châteauneuf, îl va apropia de cercurile anti-monarhice ale masoneriei franceze care voi izbuti în 1789 prin Revoluţia franceză.

O teză mult mai convingătoare decât a lui Răzvan Codrescu, legată de intenţiile masoneriei faţă de Brâncoveanu, care exprimă de fapt adevărul istoric, ne-o oferă Ieronim Hristea, cu privire la agentul secret al masoneriei în Ţara Românească, care nu era nimeni altul decât secretarul lui Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, „un evreu de origine italiană care a trăit multă vreme în Valahia. Potrivit istoricului francmasonic Horia Nestorescu Bălceşti, temeliile francmasoneriei în Ţările Române au fost puse de acesta. Cât de sincere puteau fi relaţiile dintre un iudeu francmason şi un creştin adevărat este uşor de bănuit. Antonio Maria Del Chiaro a fost martor la procesul şi execuţia lui Brâncoveanu. Nimeni nu s-a întrebat în ce calitate. Antonio Maria Del Chiaro a fost impus de Înalta Poartă secretar şi al urmaşului lui Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino. După 16 luni de domnie, la 25 ianuarie 1716, Ştefan Cantacuzino şi tatăl său Constantin Cantacuzino au fost maziliţi, închişi în aceeaşi temniţă ca şi Brâncoveanu şi executaţi la 6/7 iunie 1716. Antonio Maria Del Chiaro a participat şi la procesul şi execuţia acestora, dar nimeni nu ştie…cine a uneltit împotriva Cantacuzinilor. Cu siguranţă nu a fost o întâmplare că, după zeci de ani petrecuţi în Valahia, pe la curţile domneşti, Antonio Maria Del Chiaro s-a stabilit în metropola de pe malul Bosforului. Probabil că-şi aranjase culcuşul încă de pe vremea când era secretarul lui Constantin Brâncoveanu. Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Antonio Maria Del Chiaro era un alt italian pripăşit pe la Curtea Domnească, Niccolo de Porta. O altă sursă de informaţii o constituia corespondenţa pe care agenţii lui Brâncoveanu o interceptau şi o violau fără nici o reticenţă. Referindu-se la acest aspect, într-un raport adresat împăratului Leopold, contele Luigi Ferdinando Marsigli arăta că a văzut personal la Brânconeanu un sac plin de scrisori interceptate. Italianul Niccolo de Porta, secretarul intim şi bibliotecarul stolnicului Constantin Cantacuzino, era în acelaşi timp şi specialistul în despecetluirea şi deschiderea scrisorilor, precum şi în închiderea şi pecetluirea acestora în condiţii care să nu permită să se observe că au fost violate. După măcelărirea Brâncovenilor şi a Cantacuzinilor, datorită intrigilor ţesute de viperele aciuite pe lângă Curtea Domnească, Înalta Poartă nu a mai avut încredere în loialitatea domnilor băştinaşi din Ţara Românească şi a procedat la numirea în înaltele dregătorii a unor străini recrutaţi din cartierul Fanar al Constantinopolului, care, prin servilismul şi labilitatea specifică parveniţilor, au câştigat încrederea marilor demnitari ai Imperiului Otoman. În aceste condiţii a început pentru Ţările Române epoca neagră a domniilor fanariote, care a durat mai mult de o sută de ani”.

Desigur, dovezile complotului francez împotriva domnului român apar mai târziu în istorie, prin documente, la începutul secolului trecut. Dar, după uciderea lui la Constantinopole, trebuia găsit ţapul ispăşitor pentru a nu ridica suspiciuni asupra marilor puteri europene.

Iar acesta trebuia să fie intern, deci un muntean. Bazându-se pe intrigile familiale, comitetul de complot a stabilit relaţii timpurii cu Stolnicul Constantin Cantacuzino, cel

11

mai probabil în timpul studiilor sale la Padova şi în timpul expediţiei sale din 1673 în Polonia (care nu-l agrea mai târziu pe Brâncoveanu ), precum şi drumurile dese făcute la Constantinopol  i-au asigurat câteva relaţii, care i-au dat siguranţa că poate ajunge domn.

Deşi „cel ce i-a urmat la tron, Ştefan Cantacuzino, era vărul său, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino, stolnicul era fratele Doamnei Stanca, mama lui Brâncoveanu; el l-a crescut, educat şi iubit ca pe propriul său copil. Constantin Brâncoveanu a fost numit Domn al Ţării Româneşti la insistenţele predecesorului său, Şeban Vodă Cantacuzino, care pe patul de moarte a lăsat cuvânt să-i fie urmaş şi i-a încredinţat pecetea domnească.”  Deşi Cantacuzinii ar fi putut numi de la început un domnitor din familia lor în locul lui Constantin Brâncoveanu, nu au făcut-o, deoarece încă nu aveau relaţiile şi averea necesară. Constantin Cantacuzino avea nevoie să aştepte 25 de ani pentru a pune mâna pe tron deoarece statornicia domniei lui Brâncoveanu, precum şi eşecul tentativelor anterioare de a-l da jos din tron au eşuat. De aceea s-a şi bucurat familia Cantacuzino când a venit delegatul porţii cu caftanul de domnie, spunându-i Patriarhului Hrisant Notara al Ierusalimului, care a încercat să îi facă să mărturisească cele întâmplate şi să se pocăiască . „Şi de unde această înălţare a noastră neaşteptată în acest Scaun domnesc, dacă nu de Sus?”  Nu credem că era blagoslovenie dumnezeiască participarea la planul de distrugere a Ţărilor Române, întrucât domnia instabilă a lui Ştefan Cantacuzino a ajutat la instituirea domniilor fanariote, perioadă atât de nefastă pentru istoria noastră. Dezvinovăţirea copilărească şi mascarea evenimentelor împreună cu exprimarea bucuriei de a ajunge la tron, sunt exprimate constant în corespondenţa cu Patriarhul Ierusalimului. Pedeapsa dumnezeiască pentru trădarea Brâncoveanului o vor primi la Constantinopole în 1716, când Ştefan, cu tatăl său Constantin şi unchiul său Mihai vor fi executaţi.

O altă trădare a Cantacuzinilor a fost neascultarea în Bătălia de la Stănileşti a lui Toma Cantacuzino prin alăturarea a 12.000 de oameni oştirii lui Petru cel Mare, în ciuda ordinelor lui Brâncoveanu. Turcii o vor interpreta ca trădare muntenească, fapt care va atrage mazilirea din 1714.

Până la urmă, planul masonilor era simplu: să destabilizeze Ţara Românească, pentru a face Poarta să îşi piardă încrederea în domnii pământeni şi să trimită domnitor străini. Ideea ca Ţările Române să fie conduse de străini a fost promovată de elitele ocultei până în ziua de astăzi, vorbindu-se constant de incapacitatea românilor de a avea un conducător autohton. De aceea au fost instaurate domniile fanariote în 1711 şi 1714, de aceea a fost impus Regulamentul Organic. Cuza a fost doar o parte din marele plan, o marionetă, care „a dovedit” încă odată că românii nu pot avea domn român... De aceea au adus regi străini, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen. CA SĂ NE CONDUCĂ STRĂINII! Pentru că elitele ocultei şi-au dat seama că un conducător autohton le periclitează planurile: distrugerea Ortodoxiei şi a Neamului Românesc. Mai ales când acesta este şi sfânt: Constantin Brâncoveanu.

12

Sfinţenia Voivodului

Sfinţenia lui Constantin Brâncoveanu a intrat în conştiinţa populară încă din timpul vieţii domnitorului şi la scurt timp după moartea sa. Sentimentele poporului care simţea că are la cârma ţării un sfânt sunt materializate înca din 1730, când s-a fixat în scris un cântec popular, care circula şi în Moldova, sub titlul „Istoria Măririi Sale lui Constantin Vodă Brâncoveanu din Bucureşti”.

O altă cunoscută baladă a fost culeasă în secolul trecut de Vasile Alecsandri, în care era prezentată pe larg mucenicia lui „Brâncoveanu Constantin / Boier vechi şi domn creştin”. Între altele, era menţionată şi propunerea ce i s-a făcut de a îmbratişa religia islamică: „Lasă legea crestinească / Şi te dă-n cea turcească”, la care evlaviosul domnul a răspuns „Facă Domnul ce o vrea / Chiar pe toţi de mi-i taia / Nu mă las de legea mea”.

Mitropolitul grec Calinic al Heracleei a alcătuit chiar un „Canon al domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu”, din care s-au păstrat patru înduioşătoare tropare, iar în mănăstirile muntene a fost alcătuită o slujbă a noilor mucenici care a circulat sub formă de manuscris. Redăm din ea un tropar şi un icos de la slujba Vecerniei:

Troparul, glas 5: „Pe florile României, cel de taină, pe cei întocmai cu mucenicii cei vechi, pe Sfânt domnitorul Constantin Brâncoveanul, împreuna cu fiii săi Constantin cel viteaz, Ştefan cel minunat, cu Radu cel vrednic de laudă, cu Matei cel mic, dar cu mintea ca un bărbăt desăvârşit. Pre Ianache Văcărescu, cel cu suflet râvnitor… Toţi noi trebuie să-i lăudam şi cu cântări nevinovăţia lor să o fericim, că se roagă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”.

13

Icosul: „Ca nişte slugi bine credincioase ai iubitorului de oameni Dumnezeu, apucaţi înainte degrabă izbăvindu-ne pe noi de tot răul, daţi-ne şi cuvant de înţelepciune ca să putem a lauda pătimirile voastre .Bucură-te, domnitorule şi mucenice al lui Hristos, cel ce ai domnit preste patimi, Constantine Brâncovene. Bucură-te viteazule între mucenici, Ianache, vrednicule de laudă. Bucură-te, cel ce cu inimă bărbătească ai ruşinat pe muftiul cel urât, Constantine Vrâncovene, fericite. Bucură-te cel ce ai îndrăznit a ocări cu cuvinte măreţe pe sultanul cel păgân, Stefane, alesule între mucenici. Bucură-te, râvnitorule cel adevărat al lui Hrisots, Radule, prea înţelepte. Bucură-te, mai micule între fraţi, dar mai mare între mucenici, Matei cel minunat … Bucuraţi-vă toţi împreuna şi pentru noi faceţi rugăciuni, ca să ne ierte păcatele noastre, să ne sfârşim în pocăinţa, ca mântuindu-ne să putem cânta şi noi împreună cu voi lui Dumnezeu: Aliluia”.

Fapte despre sfinţenia domnului muntean putem extrage şi din însemnările sale de taină din manuscrisele cu o caligrafie extraordinară, aflate la Biblioteca Academiei:

frecventa des mănăstirile Hurez, Bistriţa, Tismana, Dintr-un lemn şi Maglavit înaintea treburilor politice, punea mereu Sfânta Liturghie, participând la toată

slujba cu familia şi boierii avea mare evlavie la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria se bucura când murea un inamic de-al lui de la curtea Sultanului, pentru că ştia că

Dumnezeu face judecată dreaptă şi nu cruţă pe potrivnicii Ortodoxiei trimitea delegaţii, dacă nu putea merge personal, la sfinţirea de noi biserici mulţumea mereu cu rugăciune lui Dumnezeu pentru paza oferită în călătorii, de

unde înţelegem că făcea rugăciunile de călătorie întreţinea corespondenţă duhovnicească cu duhovnici bătrâni, diaconi, preoţi şi

ierarhi din întreg spaţiul ortodox era preocupat de oierit şi de viaţa păstorilor

Oamenii lumeşti şi istoricii, care nu pot înţelege actul martiriului, au spus că Brâncoveanu a aceeptat moartea pentru că era falit. Atunci de ce în timpul cât Brâncoveanu a fost închis la Edicule, a fost torturat să-şi declare averile? Banii, giuvaierurile, hainele şi lucrurile de preţ se confiscară şi fură vândute la mezat. Într-o casetă a doamnei Maria se găsiră podoabe de o jumătate de milion de taleri – o sumă imensă – şi un inel „cum nu se mai văzuse altul la Poartă.” A declarat şi existenţa celor 400.000 de lei din Veneţia, dar tot i-au rămas posesiunile din Ardeal şi banii din conturile olandeze. Cu toate că era deposedat de averea din ţară, voievodul nu era falit! Este printre puţinii bogaţi care au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu.

Înainte de a merge la Constantinopole, pe data de 25 martie 1714, la o zi după ce Poarta a trimis delegaţii care îi anunţase mazilirea neaşteptată, voievodul îi scrie prietenului său, Patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului că aceasta a venit „din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm.” Această atitudine smerită nu o vom mai regăsi în istorie decât la haiducii Neamului şi la Sfinţii Români din închisori.

14

Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii şi cu vistiernicul Ianache s-au învrednicit a-şi închina sufletele curate lui Dumnezeu prin darul muceniciei. În ziua de 15 august 1714, „cu un ceas înainte de amiază”, după 4 ani de grele suferinţe, au sfârşit prin decapitare.

Încurajându-şi fiii, vodă Brâncoveanu le spunea: „fiii mei, fiţi curajoşi; am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”, iar atunci când cel mai mic fiu, îngrozit de moartea fraţilor, vrea să renunţe, îl îmbărbăta astfel: „din sângele nostru n-a fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ”, pentru „că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Atunci „copilul îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului: vreau să mor creştin, loveşte! Şi îi zbură capul”.

Atât poporul român, cât şi întreaga lume europeană, chiar şi mulţi turci au considerat execuţia ordonată de Sultan ca fiind nedreaptă, dar voia lui Dumnezeu a fost ca acest om cu viaţă sfântă să moară în cel mai onorabil mod: ca mucenic.

Cronica vremii ni-l descrie pe Brâncoveanu ca un „Domn pravoslavnic, cu dragoste şi râvnă creştină. Credinţa, acest sentiment sublim, i-a călăuzit întreaga viaţă şi i-a fost sprijinul cel mai puternic în ceasul crâncen al morţii. El a lăsat în sufletul poporului amintirea unui domn creştin bun şi drept, iar în artă, operele create în epoca sa arată că deasupra suferinţelor zilnice şi a pericolelor neîntrerupte, gândul lui ştia să se elibereze şi să urce la Dumnezeu, purtat de aripile curate ale Credinţei”.

Concluzii

Având în vedere contextul politic şi ocult din Europa secolului al XVIII-lea, care s-a agravat până astăzi şi se acutizează pe zi ce trece, datorită acţiunilor cercurilor oculte (masonice), Constantin Brâncoveanu încheie epoca domnitorilor ortodocşi şi iubitori de Neam, prin cea mai statornică şi roditoare domnie raportată la epocă din istoria românilor, atât pe plan duhovnicesc şi cultural, cât şi pe plan economic, politic şi social, primind darul muceniciei, ca exemplu pentru generaţiile care vor urma.

Astfel, mucenicia sa va deschide epoca căpitanilor Neamului Românesc, Horia, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu şi Corneliu Zelea Codreanu, tineri, care prin curăţia lor sufletească, au înţeles şi au continuat lupta domnului muntean, ridicând, fiecare la rândul său, Neamul întreg împotriva tăvălugului ce venea tot mai puternic să zdrobească orice urmă de Ortodoxie şi Românism, împingând neamul din luptă în luptă spre orizonturi din ce în ce mai metafizice, spre a-i afla în prima jumătate a secolului al XX-lea misiunea şi scopul său în lume, „Învierea Neamurilor în Iisus Hristos”, spre slava de veci a României eterne!

„Fii mei, fii mei! Iată toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încă şi sufletele! Staţi tare, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama de moarte; priviţi la Hristos

15

Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi nici nu vă clătinaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi pentru lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos, că nu sunt vrednice muncile şi nevoile aceste de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acum dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre!” – Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu.

16