Tema 1. Obiectul PolitologieiEvoluţia societăţii contemporane a determinat politica să dobândească o importanţă tot mai mare.consecinţă, politica a încetat de mult să mai fie apanajul politicienilor de carieră. Niciodată termenul de politică nu a fost atât de solicitat ca în zilele noastre. Ca obiect de studiu al politologiei este considerată politica ca subsistem al sistemului social global. faţetă sub care seprezintă politica îl constituie şi programele politice, care cuprind strategii, metode, mijloace pentru realizarea intereselor subiecţilor acţiunii politice. Un deosebit interes îl prezintă şi cultura politică care reprezintă un ansamblu de orientări prin care membrii unei societăţi se raportează la viaţa politică a societăţii. Politica reprezintă acel domeniu al vieţii sociale în care se desfăşoară viaţa conştientă a oamenilor, de regulă în mod organizat,pentru promovarea anumitor interese care se manifestă sub o multitudine de forme, precum: interese individuale, generale, de grup social, naţionale, internaţionale, interese economice, spirituale,politice. În consecinţă, politologia poate fi definită ca disciplina care studiază, analizează şi descrie sistemul politic, fenomenele politice,comportamentul politic, surprinzând legile care guvernează dezvoltarea politică a societăţii. Prin urmare, domeniul de studiu al politologiei îl constituie realitatea politică, jalonată de elementele sistemului politic. Ea studiază politicul ca sistem, urmărind aspectele sale raţionale, instituţionale, acţionale, social-psihologice, culturale.Desemnând trăsăturile generale ale vieţii politice, fenomenele,procesele care caracterizează viaţa politică, ştiinţa politică devine deosebit de utilă pentru înţelegerea mecanismelor de conducere a societăţii. Putem menţiona o definiţie deosebit de cuprinzătoare a obiectului ştiinţei politice, conform căreia aceasta se referă la :organizaţiile puterii politice, descrierea şi analiza celor mai importante forme de dominaţie politică, descrierea şi analiza celor mai importante asociaţii politice din interiorul statului, partidelor,prezentarea rolului pe care îl joacă ideile politice în fundamentarea şi dezvoltarea organismelor puterii politice, împărţirea şi dobândirea puterii în stat, legătura puterii politice cu autorităţile sociale, raportul dintre state în context mondial.

2. Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice.Politologia, ca ştiinţă şi obiect de studiu, a apărut şi s-a dezvoltat pe măsura evidenţierii tot mai pregnante a politicului în viaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe despre societate. Acesteîmprejurări au făcut ca politologia să nu apară de la început ca o ştiinţă distinctă în raport cu alte ştiinţe sociale, şi în mod deosebit, cu alte ştiinţe politice. De aceea, o perioadă îndelungată de timp,politologia se regăseşte sub denumirea de ştiinţa politicii sau ca părţi ale altor ştiinţe. Apariţia „ştiinţei şi teoriei politice” o datorăm, în primul rând, filosofilor greci Platon şi discipolului său, Aristotel, care în preocuparea sa pentru „guvernământul perfect”, a întemeiat o nouă disciplină socială, concepută ca o scentia regală în rândul ştiinţelor ce vizează societatea, analizând politica din perspectiva cerinţelor generale ale polisului, în care individul trebuie să se integreze ca cetăţean. Disocierea politologiei, individualizarea ei ca ştiinţă de sine stătătoare a început abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu creşterea considerabilă a rolului şi locului politicului în domeniul cunoaşterii teoretice şi a practicii sociale. În ceea ce priveşte specificul constituirii ştiinţei politice în Republica Moldova, se cere de evidenţiat că „descătuşarea politologiei” s-a produs în contextul şi sub incidenţa „liberalizării”anilor 90. La sfârşitul anului 1989, este adoptată decizia Comisiei superioare de Atestare a U.R.S.S. de a introduce politologia în grupul ştiinţelor sociale, având un rol benefic în constituirea disciplinei politologice.

3. Legităţile generale, categoriile de bază şi funcţiile politologiei. Politologia în sistemul ştiinţelor politiceLegile pe care le studiază politologia se manifestă ca tendinţe deoarece acţionează prin intermediul oamenilor, deci al unor factori subiectivi, ceea ce implică precauţie,prudenţă, elasticitate, relativitate în stabilirea şi definirea lor.- organizarea unui sistem politic bine articulat şi structurat în relaţii, instituţii şi concepţii, prin intermediul căruia societatea îşi asigură funcţionalitatea şi progresul. Este un fapt stabilit de realitatea istorică că fără un sistem politic societatea nu ar putea funcţiona;- organizarea şi conducerea democratică a societăţii;- armonizarea intereselor tuturor cetăţenilor, grupurilor şi categoriilor sociale. Promovarea progresului istoric nu se poate realiza decât în condiţiile satisfacerii intereselor tuturor, atât a celor generale, cât şi a celor de grup sau individuale;- unitatea organică între libertate şi responsabilitate constituie un principiu de bază, deoarece progresul social nu poate fi asigurat decât prin manifestarea libertăţii în mod responsabil de către toţi membrii societăţii, indiferent de poziţia lor pe scara ierarhiei sociale;- unitatea organică între organizarea şi conducerea democratică a societăţii şi bunăstarea şi prosperitatea tuturor cetăţenilor.

Funcţia cognitivă. Politologia realizează o funcţie de cunoaştere şi interpretare a realităţii politice. Această cunoaştere este obiectivă, nepartinica şi nepartizană, lipsită de poziţie şi încărcăturăideologică.

Funcţia normativ-aplicativă. Cunoscând realitatea politică şi prevăzându-i sensurile potenţiale ale evoluţiei, politologia antrenează implicit un sistem de valori în numele căreia faceprognoza, exprimând capacitatea sa de a ierarhiza faptele politice şi tendinţele domeniului politic. Prin această funcţie se exprimă căile,mijloacele privind organizarea şi conducerea politică cât maieficientă a societăţii.

Funcţia axiologică. Cunoaşterea realizată de politologie se materializează în elaborarea unor teorii, concepţii, doctrine şi programe politice, într-un cuvânt în crearea unor valori politice ce vor crea şi fundamenta cultura politică. Politologia nu numai că se întemeiază pe valori, ci ea însăşi creează valori politice, cum ar fi libertatea, democraţia, cultură politică participativă etc., fiind îndreptăţită să emită judecăţi de valoare, recomandări pentru ameliorarea guvernământului.

Funcţia prospectivă materializează funcţiile explicative şi cognitive ale ştiinţei politice, previziunea nefiind un scop în sine, ci un fundament pentru orientarea eficientă a activităţii practice. Scopul predicţiei reprezintă elaborarea unor decizii raţionale, eliminarea pe cât posibil a subiectivităţii şi aleatorului în practica politică.

Funcţia praxiologică. Politologia nu este numai o ştiinţă teoretica, abstractă ci ea este dublata de o importanta dimensiune practică. Prin rezultatele şi concluziile la care ajunge, ea este în măsură să ofere soluţii pertinente pentru îmbunătăţirea şi perfecţionarea sistemului politic.

Funcţia educativ-civică şi patriotică. Prin valorile politice create şi puse în circulaţie, politologia contribuie în mare măsură la formarea şi dezvoltarea unei educaţii civice patriotice şi politice, aconştiinţei de sine a individului şi a societăţii vizează implicarea responsabilă a fiecărui cetăţean în activitatea politică în cadrul căreia să primeze spiritul civic, patriotic, democratic, respectarea valorilor general-umane.

Politologia este singura ştiinţa politică care studiază politicul în ansamblul său, pe când celelalte ştiinţe politice cercetează doar unele segmente, părţi ale acestuia.

Tema 2. Politica în viaţa socială

1. Sfera politică în contextul sferelor fundamentale ale vieţii sociale.

Noţiunea de politică este una din cele mai vechi. Cuvântul respectiv derivă din limba greacă de la "politike" având la bază termenul "polis"(oraş-stat, cetate-stat) şi derivatele de la acestea -"politeea" (constituţie), "polites"(cetăţean), "politikos"(om de stat).În îmbinarea lor aceşti termeni alcătuiau cuvântul politike, adică semnificaţia de guvernare statală, orânduire de stat, organizaţiasocietăţii dirijată de o anumită putere, în primul rând de cea de stat.Societatea umană reprezintă un fenomen complex specific alcătuit din mai multe elemente componente, unităţi şi sfere interdependente, şi concomitent în mare măsură autonome, desinestătătoare: sfera economică, socială, politică şi spirituală:-sfera economică reprezintă şi asigură funcţionareainfrastructurii materiale a societăţii;- sfera socială caracterizează condiţiile de existenţă a omului,cuprinde totalitatea comunităţilor sociale şi relaţiile între ele,determinate de un şir de factori de ordin socio-cultural şi decivilizaţie;- sfera spirituală include instruirea, educaţia, ştiinţa, artele,religia, producerea permanentă ideilor, cunoştinţelor, valorilor artistice etc.;- sfera politică a societăţii, despre care se va vorbi şi în întrebarea a doua a prelegerii date, cuprinde o multitudine din cele mai diverse fenomene, lucruri, evenimente şi procese nemijlocitlegate de puterea politică: instituţii politice, organizaţii, interese,relaţii, norme, idei, programe etc. Ea are menirea de a asigura infrastructura organizaţiei politico-statale şi a intereselor întregiisocietăţi. Fiind un fenomen multilateral şi multiaspectual politica conform sferelor vieţii sociale se divizează în: politică economică,socială, ştiinţifică, naţională, ecologică, militară, etc.;

2. Esenţa, structura, legătura şi interdependenţa sfereipolitice cu alte sfere.Multitudinea de poziţii controversate in definirea politicii poate fi clasificata in câteva grupe:I. Interpretarea comunicativa, specificul căreia constă în aceea că politica este văzută ca reprezentând totalitatea relaţiilor,contactelor, interacţiunilor între diferite subiecte sociale - stat sicetăţeni, între clase, grupe, naţiuni, partide, indivizi, între state cu privire la putere.

II. Interpretarea funcţională insistă asupra faptului că politica are o pondere sociala evidentă, reflectând posibilităţile membrilor societăţii de a îndeplini cele mai diverse roluri şi funcţii, fără de care e de neconceput starea oricărui sistem politic. Nu întîmplător Platon numea politica arta de a trăi împreună, de a îmbina caracterele,moravurile şi viaţa oamenilor.

III. Interpretarea directiva, priveşte politica prin prisma factorului de putere, a menţinerii şi realizării puterii. În centrul acestei abordări se află noţiunile de „conducere”, „administrare”,„dominare”, „autoritate”, „subordonare”, „executare”, „ierarhie”,adică totul ce caracterizează puterea, în primul rând capacitatea şi posibilitatea unora de a elabora decizii obligatorii pentru ceilalţi,adică raporturile guvernanţi şi guvernaţi şi, conducători şi supuşi.

IV. Interpretarea teleologică abordează politica prin scopurile pe care le urmăreşte şi cum trebuie ea să fie. Însă realizarea scopurilor politice este posibilă numai în baza anumitor legi, norme,programe individuale sau colective. Anume caracterul normativ al politicii, efectele ei pozitive sau negative şi constituie politica propriu zisă. Ea concentrează în sine susţinerea orânduirii şi amodului de viaţă existent din partea unora şi nemulţumirea din partea altora.

Din cele relatate putem face următoarea concluzie:interpretările menţionate ale politicii – comunicativă, funcţională,directivă şi teleologică – deşi la prima vedere par a fi diferite, în realitate se află într-o strânsă legătură şi se completează reciproc.Cea directivă şi teleologică îşi găsesc întruchiparea în cea funcţională, deoarece dispoziţiile, deciziile, normele formează numai o parte din totalitatea de funcţii politice. La rândul său,funcţionalitatea politică este determinată de procesul de comunicare, se realizează în cadrul lui, ceea ce înseamnă că abordarea comunicativă a politicii o include în sine pe cea funcţională, iar prin aceasta din urmă şi pe cele directivă şi teleologică.

l. Sistemul instituţiilor şi organizaţiilor politice (statul cu organele sale - legislative, executive si judiciare, - partidele,mişcările politice şi alte formaţiuni)2. Activitatea politica şi comportamentul politic.Relaţiile politice. Obiectul, ce se impune drept suport principal al relaţiilor politice este puterea politica si valorile politice.3. 1nteresele politice Locul si rolul acestora in structura politicii rezulta din specificul lor ca sfera relativ autonoma in care se formează baza motivaţională a participării sau dimpotrivă aînstrăinării politice.4. Conştiinţa şi cultura politică (nivelul spiritual al structurii politice) ce reflectă totalitatea ideilor, cunoştinţelor raţionale şi senzoriale, teoretice şi empirice, valorice şi normative, conştientizate şi subconştiente, materializate în atitudinea subiectelor sociale faţă de putere şi alte fenomene politice.În societăţile contemporane politica îndeplineşte un şir de funcţii printre care:l. Funcţia de asigurare a unităţii şi stabilităţii societăţii;2. Funcţia mobilizării şi organizării activităţii generale;3. Funcţia de conducere si reglare;4. Funcţia de raţionalizare a întregii vieţi sociale, şi în primul rând a celei politice;5. Funcţia de socializare politică;6. Funcţia umanitară.

Tema 3. Puterea politicăCu ajutorul puterii se impun şi se realizează interese, avantaje,privilegii. Cel dominat critică puterea, iar cel ce o deţine nu oboseşte să insiste asupra meritelor proprii în organizarea şiconducerea societăţii în numele binelui general şi al progresului...

1. Esenţa puterii politice, specificul ei şi varietatea abordărilor în ştiinţa politicăBaza politicii o constituie puterea. Noţiunea „putere” provine de la verbul potera, care în traducere înseamnă a putea, a fi capabil,de la care în limba latină au derivat substantivele potenţia şi potestas. puterea este definită ca capacitate, însuşire,posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acţiona, de a realiza ceva,de a influenţa soarta, comportamentul oamenilor cu ajutorulmijloacelor – autoritate, impunere, violenţă.1. Definiţiile teleologice (din punct de vedere a scopului)caracterizează puterea ca posibilitatea subiectului de a-şi atinge scopul urmărit. „Puterea poate fi definită ca realizarea scopuluiurmărit” – scria B. Russel.2. Interpretarea sistemică a puterii, care decurge din teza că ea nu este rezultatul relaţiilor individuale, ci a sistemului social.Conform acestei teorii, puterea este posibilitatea sistemului de aasigura executarea obligaţiilor asumate cu ajutorul elementelor sale,îndreptate spre asigurarea scopurilor colective.3. Interpretările structural-funcţionale ale puterii o caracterizează ca posibilitatea autoorganizării comunităţii umane,bazată pe împărţirea raţională a funcţiilor de conducere şi executive.4. Interpretarea behavioristă priveşte puterea ca un anumit fel de conduită, prin care unii comandă, iar alţii se supun. Puterea este identificată cu forţa celui ce o posedă fiindu-i recunoscut dreptul de a conduce oamenii. Natura puterii este lămurită, determinată de particularităţile biologice ale individului-purtător al puterii.

5. Una din cele mai răspândite, am spune dominantă în politologie, este definiţia puterii, formulată de Max Weber „puterea este orice posibilitate de a-ţi impune voinţa personală în cadrul unui sistem al relaţiilor sociale, chiar şi în condiţiile opunerii unei părţi, indiferent pe ce este întemeiată o aşa posibilitate”.Aşadar, puterea politică asigură organizarea societăţii în ansamblul său, constituie elementul integrator, veriga principală de legătură a tuturor structurilor sociale.Izvoarele puterii: autoritatea, forţa, prestigiul, legea, bogăţia,cunoştinţele, charisma, taina, interesele, etc.;Subiecţii puterii: statul cu instituţiile sale, elitele şi liderii politici, partidele politice;Obiectele puterii: individul, grupul social, masele, clasele,naţiunile, societatea, etc.;Funcţiile puterii: dominaţia, conducerea, reglarea, controlul,cârmuirea, coordonarea, organizarea, mobilizarea;Resursele puterii: constrângerea, violenţa, convingerea,stimularea, dreptul, tradiţiile, teama, miturile, etc.Una din cauzele principale ale supunerii unor oameni altora se consideră distribuirea inegală a resurselor puterii. Cel mai des întâlnite sunt: stimularea, pedepsirea,convingerea.Puterea economică reprezintă controlul asupra resurselor economice, posedarea diferitor bunuri materiale.Puterea cultural-informaţională este în primul rând, puterea asupra oamenilor cu ajutorul cunoştinţelor ştiinţifice, informaţiei şi mijloacelor de răspândire a lor. Mai mult ca atât, puterea morală,religioasă şi alte tipuri de putere sunt legate de supunerea în baza autorităţii.Puterea de constrângere se sprijină pe resursele de forţă şi înseamnă controlul oamenilor cu ajutorul aplicării sau ameninţării aplicării forţei fizice. Puterea de constrângere nu trebuie confundată cu cea politică. Puterea politică există şi funcţionează în diverse forme: de stat, de partid, locală, internaţională etc. Cea mai de bază,fundamentală şi mai dezvoltată este puterea de stat, care formează nucleul puterii politice.

Puterea de stat este o formă a puterii politice întemeiată pe un aparat specific al impunerii, fiind înzestrat cu dreptul unic de a adopta legi şi de a aproba diverse acte normative, ce se impuntuturor membrilor societăţii. Puterea politică funcţionează fără un sistem al impunerii, nu se întemeiază pe institutul dreptului, ci prin intermediul organizaţiei,normelor recunoscute de ea, care nu au caracter juridic.3. Dominaţia politică şi legitimitatea puterii, funcţiile puterii politiceTermenul de „legitimitate” a apărut la începutul sec. XIX în Franţa şi însemna iniţial puterea instituită legal. Această legitimitate reflectă convingerea oamenilor în faptul că puterea instalată are dreptul să conducă societatea şi deciziile ei sunt obligatorii pentru toţi, şi deci, necesită a fi executate fără careva dezbateri sau îndoieli.Istoria însă înregistrează două tipuri de manifestare a legitimităţii:divină şi civilă. Cea divină a luat naştere încă în antichitate, când puterea monarhului era considerată divină. Orice putere se străduieşte de a fi legitimă, adică recunoscută şi acceptată de societate.Max Weber distinge trei tipuri de legitimitate politică:

1) legitimitate politică tradiţională - formă de dominaţie politică bazată pe încrederea în caracterul divin, sacru al tradiţiilor,care dictează, sau stabilesc, regulile vieţii publice.2) legitimitate raţional-legală, sau raţional-juridică, care este o formă de dominaţie politică bazată pe încrederea membrilor societăţii, cetăţenilor în legalitatea şi raţionalitatea titlurilor şi deciziilor elaborate de autorităţile politice centrale.

3) legitimitatea charismatică, care desemnează o formă de dominaţie politică fondată pe încrederea oamenilor, cetăţenilor, dacă nu a tuturora, apoi a unei părţi însemnate din ei, în capacităţile ieşite din comun, supranaturale ale conducătorilor, guvernanţilor.Pentru îndeplinirea rolului său, independent de forma de manifestare, Puterea politică trebuie să facă faţă mai multor funcţii:- elaborarea liniilor directoare şi a deciziilor, în conformitate cu care trebuie să acţioneze;- găsirea celor mai adecvate forme de organizare a grupurilor sociale şi a societăţii în întregime pentru a acţiona în conformitate cu direcţiile schiţate;- constrângerea prin diferite mijloace pentru a-i determina pe oameni să acţionate în conformitate cu directivele adoptate, ori de reprimare a celor ce se împotrivesc;- controlul şi supravegherea după modul şi felul în care se transpun în viaţă deciziile politice, linia politică trasată, dacă ele sunt respectate, iar, măsurile ce se impun, sunt în conformitate cu legea;- păstrarea integrităţii şi unităţii societăţii.Puterea este proprie oricărei societăţi, fiind o proprietate a relaţiilor sociale, rezultat al conflictelor şi tensiunilor cu care se confruntă societatea umană, necesitând găsirea unor metode şi forme de rezolvare a lor.politică constituie capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească obligaţiunile pe care le impun obiectivele colective. puterii este caracteristică unei instituţii de afi constituită conform legii sau accepţiuni sociale (alegeri). Max Weber distinge trei tipuri de legitimitate: tradiţională, raţional-legală şi charismatică.

Tema 5. StatulStatul reprezintă principala instituţie a sistemului politic,deoarece, prin intermediul instituţiilor lui se realizează organizarea şi conducerea societăţii. este forma superioară de organizarepolitico-juridică a societăţii, reprezentând şi principala instituţie a sistemului politic, deoarece anume prin intermediul lui se realizează elementele esenţiale ale organizării şi conducerii societăţii. Noţiunea de stat provine de la latinescul „statius”, care iniţial desemna o „stare de repaus”.Romanii mai foloseau şi termenul „civitas”, semnificând „cetate”,„stat”, precum şi „res

publica” aproximativ cu acelaşi înţeles.„Polisul” grecesc desemna noţiunea „cetate-stat”. Expresia „statio” apare pentru prima dată în lucrarea lui N. Machiavelli „Il Principe”,în strânsă legătură cu făurirea unităţii statale. Abia în sec. al XVIIlea această idee este pe larg admisă, termenul începând să pătrundă în toate limbile.De aici, noţiunea de stat are două semnificaţii:- comunitate de oameni, reprezentată şi organizată de organele puterii, care se manifestă pe un anumit teritoriu. În acest sens statul este echivalent cu „ţara” şi cu poporul organizat din punctde vedere politic.- organizare politică, un sistem de instituţii, care dispun de puterea supremă pe un anumit teritoriu şi care dispune de un aparat coercitiv, fiind echivalentul latinescului „res publica”.juridice şi politice de existenţă a statului constituie un element indispensabil al vieţiisociale. Putem vorbi de prezenţa unui stat la reuniunea a trei elemente obligatorii: teritoriul, populaţia şi puterea politică exclusivă, adică suveranitatea. Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Acesta nu este doar o noţiune geografică, ci are şi nuanţa de concept politic şijuridic ce determină limitele extinderii puterii publice şi permite situarea statului în spaţiu, localizându-l şi delimitând-l de alte state. Suveranitatea reprezintă autoritatea supremă cu care este înzestrat statul şi, în calitate de putere supremă a statului, implică competenţa exclusivă a acestuia asupra teritoriului naţional şi independenţa sa faţă de orice altă putere pe plan extern.- intern, care constă în supremaţia exclusivă a puterii statului asupra teritoriului şi asupra populaţiei respective.- extern, ce presupune independenţa statului în raport cu alte state, neatârnarea sa faţă de orice putere din exterior.Trăsături ale suveranităţii se consideră:- exclusivitatea, care se manifestă prin faptul că teritoriul unui stat poate fi supus doar unei singure suveranităţi depline;- originalitatea şi caracterul plenar, ce se exprimă prin aceea că suveranitatea aparţine statului şi nu-i poate fi atribuită din afară.- indivizibilitatea, prin care se înţelege că ea nu poate fi fragmentată, atributele ei nu pot aparţine concomitent mai multor titulari;- inalienabilitatea, în sensul imposibilităţii de a o abandona,ceda sau împrumuta altor state sau organisme internaţionale.

1. Tipuri de stat/forme de statAristotel deosebeşte în baza acestor criterii 6 forme de guvernare:monarhia, tirania, aristocraţia, oligarhia, politeia, democraţia.Monarhia reprezintă acea formă de guvernământ în care formal sau real deţinătorul puterii de stat este o singură persoană (de la grecescul „monas”, ce caracterizează puterea unei singurepersoane). Monarhul, având diferite denumiri – rege, ţar, sultan,faraon, emir, domnitor, împărat etc. – de regulă, deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar, în conformitate cu anumite normestabilite scrise sau orale, sau în baza voinţei suveranului.

Monarhia absolută se caracterizează prin puterea discreţionară a şefului statului în persoana monarhului care, pe lângă faptul că este unicul legislator, dirijează cu administrarea publică şieste instanţa judiciară supremă.

Monarhia limitată, numită şi constituţională, se caracterizează printr-o limitare a puterii absolute a monarhului prin dispoziţii normative din Constituţia statului respectiv.Monarhia dualistă este o formă iniţială a monarhiei limitate (constituţionale), în cadrul căreia puterea de stat se realizează conform principiului separării puterii, mai ales a puterilorlegislative şi executive.Monarhia parlamentară este o formă a monarhiei limitate (constituţionale), cu o divizare expresă a puterilor în stat, ceea ce asigură primatul legislativului asupra executivului, monarhul avândmai mult un rol şi caracter simbolic, exercitând, de regulă, atribuţii de ordin protocolar, având funcţii ceremoniale, funcţia de socializare.

Caracteristica de bază a republicii mixte este dubla responsabilitate a guvernului în faţa preşedintelui şi în faţa parlamentului. Preşedintele este ales de către popor, iar guvernul estenumit de către preşedinte cu votul de încredere oferit de către parlament.

3. Rolul statului în societatea contemporană. Statul de dreptGuvernământului trebuie să-i revină trei funcţii specifice: 1) să aibă putere militară sau politică de a apăra societatea şi suveranitatea împotriva agresiunii externe; 2) să promoveze proprietatea privată şi menţinerea ordinii în societate; 3) trebuie puse la dispoziţia cetăţenilor ceea ce nu poate oferi inţiativa privată (ex:infrastructură).cauza principală de intervenţie a statului este necesitatea

garantării securităţii şi bunăstării sociale, fiind imperativă şi elaborarea programului de interes naţional, protejarea ramurilor strategice ale statului. Una din cele mai actuale chestiuni vizând perspectivele dezvoltării statului în epoca contemporană este cea de edificare astatului de drept. Legea nu trebuie să fie o expresie arbitrară a voinţei unei autorităţi, puteri sau a unui grup de indivizi.

4. Raporturile dintre Societatea politică şi Societatea civilă Societatea politică şi societatea civilă constituie categorii de bază ale politologiei, având o importanţă mare în problemele organizării şi conducerii democratice a societăţii, în special, şifuncţionării ei, în general. Raportul dintre societatea politică şi societatea civilă exprimă, în mare măsură, gradul de democratizare a societăţii şi responsabilitatea cetăţenilor.Societatea civilă este definita ca ansamblul asociaţiilor intermediare care nu sunt nici statul şi nici familia (extinsa); drept urmare, societatea civila include asociaţii voluntare, firme si alteorgane corporative. Societatea civila este o noţiune care descrie forme asociative de tip apolitic si care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiileneguvenamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă factorii de decizie. Exemple de instituţii ale societăţii civile: organizaţii nonguvernamentale (ong-uri); organizaţii comunitare (communitybasedorganizations); asociaţii profesionale; organizaţii politice;cluburi civice; sindicate; organizaţii filantropice; cluburi sociale şi sportive; instituţii culturale; organizaţii religioase; mişcăriecologiste; media; etc. Deci, prin societate civilă se înţelege totalitatea indivizilor ca cetăţeni, a tuturor agenţilor şi organizaţiilor socio-profesionale, de creaţie etc. cu caracter apolitic, care desfăşoară multiple activităţi în cadrul relaţiilor sociale.

Tema 6. Democraţia ca formă de organizare politică a societăţii.Conceptele contemporane ale democraţiei

În literatura politologică şi în practica politică s-au cristalizat unele principii generale, cu care se identifică existenţa democraţiei într-o ţară sau- recunoaşterea posibilităţii cetăţenilor de a participa real la conducere, în rezolvarea problemelor statale sau civile;- existenţa în societate (declararea şi asigurarea) a drepturilor fundamentale şi libertăţilor omului;- prezenţa statului de drept cu Supremaţia legii în toate domeniile vieţii societăţii;- activismul înalt al diferitor subiecţi sociali în aspect politic,social ş.a.;- existenţa unui tip de cultură politică democratică, care presupune acceptarea a astfel de valori cum ar fi respectul drepturilor şi libertăţilor omului, renunţarea la violenţăElemente de bază ale acestei democraţii se consideră: reprezentativitatea, împuternicirile, formarea structurilor intermediare ale puterii, constituţionalismul, partidele politice,alegerile. Acestea sunt întruchipate în modul cel mai deplin în parlamentarism ca varietate a democraţiei reprezentative.Principiul pluralismului. Acesta este o trăsătură distinctă a tuturor regimurilor politice democratice contemporane. El este antipodul monopolismului. Coordonate esenţiale ale pluralismului se consideră:- sursă a sa este diversitatea intereselor, inclusiv politice, ale tuturor subiecţilor politici;- varietatea centrelor puterii (descentralizarea ei);- caracterul multiplu, autonomia, competitivitatea subiecţilor politici;- sistemul de „reţineri” şi contrapuneri, împotriviri;- separaţia puterilor;- excluderea monopolului asupra puterii din partea unei forţe, partid, grup de putere sau a unui lider, pluripartitismul sau diversitatea sistemelor de partid;- pluralitatea de căi şi mijloace de articulare a intereselor, accesibilitatea lor pentru toţi: publicitatea, transparenţa, libertatea informaţiei;- lupta liberă a forţelor politice, competitivitatea elitelor,posibilitatea înlocuirii lor pe căi democratice.

2. Conceptele contemporane şi formele democraţieiConcepţiile, care iau drept bază a puterii politice individul, şi care califică drept subiect adevărat al democraţiei cetăţenii în particular, formează sau alcătuesc seria de concepţii individualisteale democraţiei. Din acest tip fac parte concepţiile liberale, astfel, democraţia se defineşte ca sistemul puterii şi forma guvernării. În concepţiile colectiviste ale democraţiei în prim plan sepune nivelul participării nemijlocite a maselor de cetăţeni în conducerea cu statul. Ideal al democraţiei este considerată participarea maselor la conducere.Concepţia tradiţional-liberală izvorăşte din doctrinele liberale. Ideea majoră a ei o constituie primatul personalităţii asupra statului.Concepţia democraţiei elitiste porneşte de la teza, că în realitate, chiar în cazul obţinerii dominaţiei politice a majorităţii democratice.

„Democraţia informaţională” este forma pe care o elaborează M.Rocar – savant şi politician francez. Ea reprezintă forma contemporană de organizare a societăţii ca reacţie la revoluţiainformaţională, care-a continuat-o pe cea ştiinţifico-tehnică.

Tema 7. Partidele politice1. Apariţia şi evoluţia istorică a partidelor politice. Structura şi funcţiile partidelor politiceScopul partidelor politice este cucerirea puterii politice şi de aici derivă două definiţii. Definiţia în sens larg stipulează că partidele politice sunt acele asociaţii care participă la lupta pentruputere. Definiţia în sens restrâns consemnează că partidele politice sunt organizaţii care vizează prin lupta parlamentară cucerirea şi influenţarea puterii şi care sunt legate de regimul democratic al puterii. Partidele politice îşi au structura lor organizaţională. Pot fi desprinse mai multe nivele de organizare a lor în funcţie de numărul de membri şi de influenţa electorală.