1

Mioara Turcu

Conservarea pieselor de muzeu

2

Cuprins

Conservarea ............................................................ Pagina 3 Temperatura ........................................................... Pagina 6 Poluarea ................................................................... Pagina 9 Lumina ..................................................................... Pagina 10 Umiditatea ................................................................ Pagina 13 Conservarea preventivă şi transportul descoperirilor arheologice ............................................................... Pagina 15 Organizarea expoziţiei permanente ...................... Pagina 19 Depozitul muzeal. Criterii de constituire şi conservarea obiectelor ................................................................. Pagina 24

3

Conservarea

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

îi revine sarcina să concentreze multiple

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �.

Noţiunile “conservare” şi “restaurare” îmbraţisează multiple probleme, legate de o păstrare raţională a obiectelor, de îndepărtarea cauzelor deteriorării lor şi de posibilităţile de a le readuce pe cât este posibil la starea lor iniţială. Conservarea vine de la verbul latinesc “conserva” care înseamnă “păstrare”, evident păstrare în întregime. În cazul de faţă, “a păstra” un obiect înseamnă a-l păstra în aşa fel, ca el să nu-şi piardă însuşirile sale specifice, particularităţile de document istoric, precum şi de a-i conserva natura sa. Un deosebit rol revine conservării în

� � � � � � � obiectelor muzeale

pentru � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Păstrarea obiectelor în muzeu este determinată în primul rand de regim, adică, de condiţiile atmosferice ale clădirii:

� � � � � � � �, starea

� � � � � �

– de compoziţia lui gazoasă, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(gradul de praf din atmosferă) precum şi de posibilitatea de a îndepărta aceste elemente. Conservarea este:

� � � � � � � �(pasivă) în expoziţie şi depozit şi

conservare � � � � � �

a diverselor materiale. � � � � � � � � � � � � � � � �

(pasivă) în expoziţie şi depozit depinde de climatizare (instalaţii de reglare automată sau a formelor de instalare clasică de termoficare, umiditate, aerisire, ventilare). Deci asigurarea în muzeu a microclimatului. Dintre factorii de microclimat,

� � � � � � � � şi

� � � � � � � � � � � � � � � � �au

un rol deosebit în degradările produse obiectelor muzeale. Raportul dintre aceşti doi factori, raport invers proporţional şi într-un singur sens face ca pe lângă acţiunea sa directă, temperature, să intervină asupra obiectului de muzeu şi prin modificările regimului umidităţii relative. Variaţiile temperaturii şi umiditaţii relative se referă la cele ce se înscriu în afara limitelor optime aflate între 18°- 22°C şi mai ales trecerile bruşte de la valorile maxime la minime sau viceversa au ca efect o serie de procese fizice şi chimice; majoritatea sunt cert cu efecte negative în ce priveşte integritatea obiectului, mergând de la cele aproape imperceptibile ochiului omenesc până la deteriorări şi leziuni grave ale acestuia.

4

În compoziţia atmosferei sălilor de expoziţie şi ale depozitului sunt prezente particule de praf ce pot acţiona fizic sau chimic, dar pot constitui în aceeaşi vreme surse de infecţii cu agenţi biologici (spori de ciuperci,ouă de insecte, agenţi în stare latentă). În cazul unui atac al insectelor se determină insecta după degradările produse obiectului şi după prezenţa larvelor, ouălor şi a indivizilor adulţi. Microclimatul se urmăreşte cu ajutorul unor mijloace tehnice cum ar fi: temperatura (termometrul), umiditatea (higrometrul), compoziţia chimică a aerului (reacţii chimice). În depozit conservarea preventivă mai constă: în organizarea depozitării pe materiale, dimensiuni şi tipuri, moduli corespunzători. Aceste probleme vor fi discutate în cadrul cursului, la capitolele respective. � � � � � � � � � � � � � �

a diferitelor materiale constă în factorii de deteriorare; aceştia sunt:

A. � � � � � � � � � � � � � � � � �

ai mediului sunt împărţiţi în două grupe: a) ansamblul elementelor incluzând: umiditatea, oxigenul şi gazele

poluante, deci factori reactivi combinaţi între ei,contopiţi cu elementele constitutive ale obiectului respectiv;

b) a doua grupă înglobează temperatura şi lumina: factori de activitate.

B. � � � � � � � � � � � � � � � �

pot fi cauzaţi de insecte, mucegai şi insecte. Acest gen de deteriorare este determinată de elementele:

a) condiţiile favorabil create de factorii microclimatici. În anumite condiţii de umiditate şi căldură excesivă bacteriile determină şi procese electrochimice care fie corodează materialele anorganice fie le descompun în cele organice. Dintre plante cele mai virulente sunt ciupercile “merulyus lacrimans”, care preferă lemnul. Ea nu poate fi distrusă decât prin foc. Lichenul şi muschiul găsesc un mediu hrănitor mai ales pe metale, piatră, lemn ori textile.

C. � � � � � � � � � � �

. Este răspunzător de toate modificările stării de conservare a bunurilor culturale. Acesta trebuie să aplice normele de conservare existente pe plan mondial.

D. � � � � � � � � � � � � � � �

, intervin sub formă de fricţiuni, tensiuni, presiuni şi tracţiuni în folosirea obiectelor (ex. Piesele de mobilier şi piesele din piatră sunt supuse permanent solicitărilor de acest fel). Uzura este rezultatul folosirii şi are drept urmare deteriorarea rezistenţei obiectului. E.

� � � � � � � � � � � � � �. Acizii intervin atunci când piesele se află într-un

mediu cu emanaţii acide. Acest fap este valabil atunci când muzeele din centrele urbane sunt expuse agresiunii chimice.

5

Atât în muzeu cât şi în depozit trebuie asigurat un microclimat adecvat (prin izolarea termică, un regim continuu de încălzire). De asemenea este necesar, să se asigure un sistem de evidenţă clar, iar în clădirea muzeului este indispensabil sistemul antifurt. În cadrul păstrării patrimoniului mai există şi o conservare aplicată care solicită activităţi în laboratorul de profil. Aceste operaţii sunt realizate de către restautatorii specialişti (ex.: neutralizarea acidităţii hârtiei).

6

Temperatura - � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Orice clădire trebuie observată, dintr-un început, din urmatoarele puncte de vedere: al temperaturii, al umiditaţii, al luminii, a cantităţii şi compoziţiei prafului aflat în aerul încăperilor şi al compoziţiei gazoase a aerului. Bunurile culturale trebuie să aibă în cadrul colecţiilor parametrii de temperatură, cuprinşi între 18°- 20°C; 22°- 24°C. Totuşi studiul acestui factor este deosebit de important, întrucât temperatura face parte din mediul ambiant al obiectului şi este foarte variabilă. Factorii de deteriorare datoraţi temperaturii sunt: - modificări dimensionale: mărimea/scăderea volumului solidelor şi lichidelor; creşterea presiunii gazelor; - modificări ale unor propietăţi fizice: flexibilitatea sau rigiditatea în cazul solidelor, fluiditatea sau vâscozitatea în situaţia lichidelor; Temperatura răspunde de fluctuaţiile umidităţii relative, fluctuaţii foarte nocive pentru starea bunurilor culturale. Ea determină două elemente foarte dăunătoare: oscilaţiile U.R. şi deficitul acesteia. Temperatura influenţează asupra stării de sănătate a bunurilor culturale, deoarece prin activitatea termincă au loc o serie de procese chimice – mai ales de oxidare. Aceasta afectează în mod deosebit cărţile, manuscrisele, fotografiile, pielea, pergamentul, grafica artistică. În schimb pictura în acuarele în general extrem de sensibilă la o temperatură de 10°C până la 37°C nu prezintă nici un fel de transformări, în cursul unei perioade mai îndelungate. Măsurarea temperaturii se face cu

� � � � � � � � � � � � � � �. Temperatura se

exprimă în grade Celsius. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Deci

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. Aceasta se transferă pe trei căi: � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. 1) � � � � � � � � �

este trecerea energiei calorice de la o moleculă la alta, de la un atom la altul, până ce masa obiectului ajunge la aceeaşi temperatură. Conducţia este singurul proces de transfer de căldură în solide, deşi are loc şi în lichide şi gaze. Nu toate corpurile favorizează conducţia. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � �

care favorizează conducţia se numesc � � � � � � � � � � � � � �

. Corpurile prin care conducţia se face foarte lent poartă denumirea de � � � � � � � � � � � � �

.

7

Conductivitatea termică a materialelor creşte odată cu ridicarea temperaturii. 2) � � � � � � � � �

este transmiterea de căldură macroscopică. 3) � � � � � � � � � � � � � �

este radiaţia electromagnetică emisă de către un corp în virtutea temperaturii sale. Orice corp emite şi absoarbe energia radiantă. Cea mai puternică sursă de radiaţie o costitue soarele. O parte a acestor radiaţii va fi absorbită (parţial) de pământ, ape, corpuri, transformându-le în căldură, care încălzeşte atmosfera. Într-un muzeu, ca în oricare clădire, zidurile absorb o parte a radiaţiei, iar altă parte o reflectă. În timpul iernii încălzirea se face printr-o centrală, sau cu ajutorul caloriferelor electrice. Căldura se ridică în sus, apoi se îndreaptă către punctele mai reci ale încăperii. Foarte încet pereţii exteriori şi obiectele din sălile respective se încălzesc, procesul ducând la creşterea temperaturii generale a spaţiului. Oprirea periodică a sistemului de încălzire, deci încălzirea artificială discontinuă, creează fluctuaţii de temperatură, ceea ce modifică U.R., adeseori dăunătoare pieselor din muzeu. Cele mai mari diferenţe sunt şi în planul vertical al unei încăperi. Astfel aerul cald tinde să se concentreze în partea superioară a unei încăperi, spre tavan. Dar nu toate obiectele de natură organică au aceiaşi structură şi rezistenţă. Mult mai sensibile s-au dovedit a fi bibliotecile şi arhivele şi mai puţin afectate mobilierul, piesele de lemn şi pictura. Acestea din urmă au o rezistnţă mai mare, care nu impune tratarea lor specială. Mătasea, însă, se degradează rapid în încăperile în care ttemperaturile oscilează între 25°- 30°C. Materialele organice foarte sensibile întrunesc colecţiile de: mătase, hârtie (cărţi, documente etc.), filme şi fotografii color, grafica artistică, piele, fotografii şi filme alb-negru, pergament, textile, toate conţinând celuloză şi substanţe colorante. Ele impun o temperatură de cel mul 10°C în spaţiile expoziţionale şi de 1°C în condiţiile de depozitare. Categoria materialelor organice rezistente: mobilier, diferite obiecte din lemn, pictura, obiectele de lână, osul, fildeşul,cornul impun atât la expunere, cât şi în depozitare 18°C. Pentru materialele anorganice nu sunt cerute restricţii de temperatură. Într-un spaţiu normal nu se remarcă numai condiţii de climatizare (deci de scăderea temperaturii) ci şi de înlăturarea surplusului de umiditate, creat prin scăderea temperaturii. Deşi realizată izolarea termică, în muzee mai există un pericol:

� � � �.

8

Există pe lângă praful depus în mod curent şi un praf în suspensie, care migrează aproape permanent. Specialiştii definesc migrarea particolelor de praf în suspensie sub influenţa temperaturii ca � � � � � � � � �

. Mişcarea aerului şi a prafului sunt determinate de instabilitatea termică. Trebuie realizat un echilibru termic între aerul ambiental şi bunurile culturale, ca şi între diferite zone ale spatiului, deci stabilirea unui microclimat care poate fi obţinut prin izolarea termică.

9

Poluarea Poluarea alcătuieşte tot ce este străin unui mediu bine definit ca sistem. Elementele care poluează aerul sunt:

� � � �,

� � � � �,

� � � � � � � � � � � � �:

� � � � � �,

� � � � � � � � �,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �.

Poluanţii sunt foarte nocivi, întrucât prin pătrunderea lor în muzeu produc procese chimice complexe mai ales de oxidare, care afectează starea de conservare a bunurilor, în special a celor de natură organică. Astfel, se produc decolorarea pigmenţilor şi coloranţilor, fragilizarea materialelor de natură organică (hârtiei, cărţilor, coroziunea metalelor, atacarea pietrei calcaroase şi a picturilor murale). Efectele distrugătoare ale poluării sunt mai pronunţate acolo unde U.R. ating valori mari (peste 60%). În muzee praful generează, de asemenea, efecte negative. Cea mai bună soluţie este prevenirea: un aer cât mai curat, mai lipsit de particule de praf. Există “poluare internă”, reprezentând orice context transmiţător local al anumitor substanţe chimice, care afectează starea unor obiecte. Este vorba, aici, de materialele întrebuinţate la sistemele de etalare şi depozitare: dulapuri, cutii, hârtii, cartoane, lemn, benzi adezive.

10

Lumina

Lumina se încadrează în mediul ambiant, fiind unul dintre factorii cei mai importanţi care se implică în degradarea bunurilor culturale. Piesele sunt distruse prin contribuţia luminii, datorită energiei de activizare a unui foarte mare număr de reacţii sau procese chimice, Deci energia radiaţiei va fi, cu atât mai mare, cu cât lungimea ei de undă va fi mai mică. Analizând lumina solară şi acţiunea diferitelor ei raze asupra materialelor, s-a ajuns la concluzia că razele ultraviolete invizibile sunt deosebit de active. Din această cauză este important ca în situaţia obiectelor de muzeu, să fie ferite de razele ultraviolete, cu atât mai mult cu cât ele sunt invizibile. Lumina constituie partea spectrului radiaţiilor electromagnetice. Propietăţile fizice principale ale radiaţiilor electromagnetice sunt: � � � � � � � � � � � � � �

, � � � � � �

� � � � � � � � � � � � � � � � �

. Energia unui fascicol de lumină este concentrată în cantităţi discrete numite:

� � � � � � � � � � � � � � sau

� � � � � �.

Energia unei radiaţii sau a fotonilor unei radiaţii este direct proporţională cu frecvenţa şi invers proporţională cu lungimea de undă. Rezultă deci că radiaţiile cele mai dăunătoare sunt cele ale căror lungime de undă sunt mici. La procesele fotochimice participă: apa, oxigenul, lumina care însă contribuie numai cu energia. Degradările de lumină se pot exprima şi prin intermediul altui tip de reacţie:

� � � � � � � �, proces chimic în care lumina prin energia sa poate rupe

legăturile chimice ale substanţelor. Procesele chimice sunt foarte complexe. Sursele de iluminat determină şi efecte fizice (ex.: oxidarea). Procesele fotochimice sunt complexe, întrucât depind de: durata şi intensitatea iluminării, calitatea materialelor. Deci deteriorarea fotochimică este rezultatul mai multor factori şi condiţii. Un factor principal îl constitue calitatea spectrală a radiaţiilor şi intensitatea acestora. � � � � � � � � � � � � � � �

întruneşte natura amestecului de radiaţii pe care le emit sursele de lumină. Determinarea fotochimică nu depinde numai de durata de iluminare pentru că la aceasta trebuie să fie adăugată şi intensitatea luminoasă sau nivelul de iluminare. Este un concept denumit

� � � � � � � � � � � �.

11

Deci � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. În deterioararea fotochimică un rol revine aşa-numiţilor factori secundari:

� � � � � � � � � �,

� � � � � � � � şi

� � � � � � � �. Fiecare dintre aceştia are

specificul său. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Ea nu se poate combina cu nimic, fiind doar o sursă de acţionare a reacţiilor chimice. Deci majoritatea reacţiilor fotochimice implică apa şi oxigenul. � � � � � � � �

. Atât lumina cât şi temperatura fac parte din clasa factorilor de activitate. Deosebirile dintre ele constau doar în faptul că energia este activitate a luminii; este cu mult mai ridicată comparativ cu aceea a temperaturii obişnuite (18-20°C). Nu toate sursele de lumină sunt la fel de nocive. Ele se diferenţiaează în funcţie de radiaţiile care o compun. Deci iluminatul este o sursă de deteriorare a materialelor datorită radiaţiilor infraroşii şi ultraviolete. Radiaţiile infraroşii care degajă energie clorică şi măresc temperatura pot fi evitate în problema încălzirii prin:

- distanţarea rezonabilă de sursa de lumină - crearea de ventilaţie locală (un tampon de aer rece situat sub

sursa de lumină). Radiaţia ultravioletă influenţează materialele celulozice foarte sensibile; ea apare atât la lumina naturală, cât şi la cea fluorescentă. Iluminatul natural Lumina naturală în condiţii normale de iluminat asigură o bună percepţie. Ea scuteşte muzeul de cheltuieli întrucât este gratuită. Dar iluminatul natural nu asigură un nivel de iluminare egal din toate punctele sălii deoarece intensitatea luminii scade cu pătratul distanţei. Menţionăm că lumina naturală este cea mai puternică sursă de degradare, distrugând piesele de muzeu. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

asigură o percepţie vizuală de bună calitate. El poate avea şi efecte negative atunci când lămpile incandescente sunt amplasate în interiorul vitrinelor unde sunt expuse bunuri de natură organică sau în cazul folosirii lămpilor incandescente tip spot puternice prin direcţionarea pe obiecte expuse la mică distanţă. Iluminatul artificial poate fi:

1) � � � � � �

– zenital şi combinat (natural şi artificial). 2) � � � � � � � � � � � � � � �

folosit în muzeu în două situaţii: -

� � � � � � � �. O vitrină iluminată local prezintă o şapă cu capac

transparent în care sunt instalate corpurile de iluminat. Când capacul este de geam mat lumina rezultată este difuză;

12

- � � � � � �

: corpuri de iluminat, cu fascicol luminos direcţionat.

3) � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � – iluminat foarte slab care marchează

traseele de evacuare, folosit când nu sunt vizitatori şi muzeul este închis. 4) � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

reflectate din spate sau de jos (creează efecte de lumină deosebite).

5) � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. Funcţionează după principiile

similare cu lumină fluorescentă, tuburile în această situaţie sunt nelimitate ca lungime.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � bunurilor culturale sunt la fel surse de

deteriorare. Trebuie luate măsuri şi în acest gen de acţiuni.

13

Umiditatea

Umiditatea reprezintă procesul de vapori de apă existent în aer. Unde există o umiditate ambientală, adică vapori de apă pe care aerul îi ţine în stare invizibilă, vin în contact cu obiectele, unele reţin pe suprafaţa lor moleculele de apă, iar altele îi eliberează prin evaporare. Umiditatea din aerul ambient a fost denumită

� � � � � � � � � � � � � � � � � �.

Deci � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Această � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Umiditatea absolută este un factor natural, depinzând de intensitatea proceselor naturale de evaporare a apei meteorice din sol, de la suprafaţa apelor, precum şi de procesele naturale de respiraţie şi transpiraţie biologică. Cu cât temperaturile sunt mai ridicate şi viteza vântului mai mare, aceste procese se dovedesc mai intense. În afară de umiditate absolută există şi

� � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �,

� � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Este necesar ca într-o încăpere în care sunt obiecte diferite, parametrii de umiditate reltivă se impune să fie 65% pentru ca piesele respective să nu fie atacate. Umiditatea relativă scăzută într-un spaţiu de păstrare a bunurilor culturale afectează starea sănătăţii obirctelor de natură organică: mobilier, obiecte din lemn, cărţi, piele, pergament. Scăderea umidităţii sub 50%, dar mai laes sub 40%, are o primă urmare deshidratarea materialelor şi scăderea rezistenţei mecanice a pieselor. Trebuie reţinut că umiditatea relativă insuficientă nu creează probleme materialelor de natură anorganică – metale, piatră etc. Pentru păstrarea obiectelor pieselor în stare bună de conservare se recomandă stabilirea condiţiilor microclimatice. Măsurarea umidităţii absolute, cât şi a celei relative este absolut necesară. Deci este necesar să fie cunoscută atât umiditatea absolută cât şi cea relativă, mai ales într-o încăpere în care sunt obiecte diferite.

14

Oscilaţiile microclimatice aduc cele mai mari pagube pieselor de patrimoniu. Este de preferat în privinţa colecţiilor păstrate fie într-un spaţiu mai umed, fie mai uscat, având însă valori constante fără oscilaţii microclimatice. � � � � � � � � � � � �

sunt datorate unor vicii de construţie sau a degradărilor ulterioare a unei părţi din structura unei clădiri (acoperişuri, ziduri stricate). Debitul infiltraţiei depinde de natura avariei şi are drept urmare umezirea zidurilor. Infiltraţiile duc uneori la apariţia unei ciuperci devoratoare de lemnului, ciuperca numită: � � � � � � � � � � � � �

. Aceasta este periculoasă întrucât atacă lemnul din structura clădirii şi pot duce la prăbuşirea plafoanelor. Controlul umidităţii şi a temperaturii muzeelor unde se păstrează majoritatea bunurilor culturale se face cu aparatele:

� � � � � � � � � � � �, � � � � � � � � � � � �

şi � � � � � � � �

. 1) � � � � � � � � � � � � �

, aparat simplu de mici dimensiuni. 2) � � � � � � � � � � � � �

dă continuu valoarea umidităţii şi a temperaturii pentru perioade lungi. 3) � � � � � � � � �

, aparat mobil care indică foarte precis valorile U.R. şi ale temperaturii. Este şi aparat de teren, întrucât cu ajutorul lui se fac determinări microclimatice în orice încăpere, imobil sau monument. În depozit se ştie că există mai multe obiecte şi în această situaţie aparatul ve fi plasat în interiorul dulapurilor. El se aşează pe un postament şi nicidecum direct pe podea. Specialiştii au stabilit că valorile U.R. cuprinse între 50%-60% sunt cele mai bune, cu condiţia ca aceasta să fie constantă. Dar dacă într-o încăpere (depozit, spre exemplu) sunt bunuri cu compoziţia omogenă se admit şi alte valori (ex.; metalele curpind valori între 0-30%, iar filmele color şi clişeele 20-30%). Pentru obţinerea unei U.R. şi a unei temperaturi convenabile în vitrinele unde sunt obiecte cărora trebuie să li se asigure protecţia se introduce o anumită cantitate de material higroscopic (hârtie, pergament, piele, lemn, textile sau silicagel) precis calculat. Se impune însă ca vitrinele să fie etanşe şi să se amenajeze în partea inferioară a vitrinei un sertar în care să fie întins materialul higroscopic, dar sertarul să fie asigurat cu o comunicare optimă cu vitrina respectivă. Ca substanţă-tampon se foloseşte mai ales silicagelul, care este o substanţă amorfă granulată.

15

Conservarea preventivă şi transportul descoperirilor arheologice

Orice cercetare arheologică are ca punct de plecare alegerea locului de desfăşurare, precum şi întocmirea unui raport de motivare ştiinţifică a începerii săpăturii, însoţit de un studiu asupra sumei necesare în cadrul activităţii. Începerea unei săpături arheologice este în interependenţă cu importanţa ştiinţifică a obiectivului, prin care sunt aduse date noi în cunoaşterea unei perioade istorice. Staţiunea va fi pregatită în vederea declanşării săpăturilor şi din această cauză va fi curăţătă în prealabil aria destinată cercetării. Ca atare, terenul va fi degajat la suprafaţă de toată vegetaţia existentă. Pentru stabilirea întinderii obiectivului se fac secţiuni în reţea. Pe margine secţiunile sunt marcate cu ţăruşi din lemn, numerotaţi, înfipţi din 2 în 2m: caroierea secţiunii. Toate detaliile surprinse în teren de la suprafaţa acestuia în jos se consemnează de către arheolog în carnetul de săpături, fiind însemnate toate amănuntele şi observaţiile obţinute zilnic. Cercetarea trebuie să aibă un caracter ştiinţific, aplicându-se metoda cercetării stratigrafice, adică fiecare strat sau nivel de pământ se sapă în parte pe întreaga suprafaţă cercetată. Recoltarea integrală a materialului rezultat din cadrul săpăturii este strâns zilnic, pe adâncimi în cadrul caroului respectiv (stabilit de ţăruşii numerotaţi aşezaţi pe marginea secţiunii). Piesele depistate trebuie să primească un marcaj care să cuprindă: specificarea şantierului, anul campaniei de cercetare, numărul secţiunii şi al caroului, precum şi adâncimea la care s-a realizat identificarea piesei respective. În timpul cercetării de o deosebită importanţă se dovedeşte a fi fotografierea şi desenarea zonei respective (complexele respective). La aceasta se adaugă şi însemnările zilnice ale arheologului din carnetul său de săpături pentru a avea o evidenţă clară a săpăturii şi îndeosebi a fiecărui obiect în parte (contextul în care a fost descoperit). Acest fapt serveşte la cunoaşterea identităţii fiecărui obiect în parte, identitate care este absolut necesară să se regăsească în fişa de obiect, în fişa de restaurare şi în viitorul raport de săpături. Obiectele descoperite pe şantierele arheologice sunt de o mare diversitate, atât din punctul de vedere al structurii, cât şi al tipologiei. Ca materiale predomină cele anorganice, în special ceramica, piatra şi

16

metalele (bronz şi fier). Mai rar apar în săpături obiecte de natură organică: os, lemn, piele, textile. Încă de la apariţia lor obirctele sunt supuse unei lente şi continue deteriorări, datorate procesului natural de îmbătrânire a materialului din care sunt confecţionate, eventuale defecte tehnologice, uzurii funcţionale (nici un obiect nefiind făurit ca scop în sine, ci pentru a servi unui scop) şi acţiunii factorilor de mediu. Ajunse la suprafaţa pământului obiectele suferă un prim şoc al schimbării mediului. Noile condiţii de mediu vor determina în majoritatea cazurilor bruscă accelerare a deteriorării lente în care se aflau deja obiectele respective. În momentul depistării unui obiect în pământ se trece la dezvelirea lui, adică la îndepărtarea straturilor de pământ care acoperă piesa. Dacă decopertarea completă a piesei impune o durată mai îndelungată de timp este necesar ca porţiunea din pământ dezvelită să fie acoperită cu o folie de polietilină sau o pânză umedă. În funcţie de tipul de sol, uscat sau umed, în funcţie de reacţia bazică sau acidă a acestuia , obiectele vor suferi degradări specifice fiecărui material. Aceste degradări se pot încadra în trei mari categorii:

� � � � � �, � � � � � � �

şi � � � � � � � � �

. O importantă cauză a degradării obiectelor din săpăturile arheologice, în momentul scoaterii lor la suprafaţă, o constituie pierderea bruscă a umidităţii, întâlnită atât la obiectele de natură organică (os, corn, lemn, piele, textile) cât şi la unele de natură anorganică (ceramică, sticlă) obiecte ce au stat umede sau în apă. La obiectele descoperite în mediul umed evporarea determină cristalizarea sărurilor pe care acestea le conţin. La metale coroziunea se reactivează în momentul descoperirii lor. Pierderea conţinutului de umiditate este foarte precară mai ales la piesele de natură anorganică unde au drept rezultat un proces cu efect distructiv mai ales asupra pieselor cu o stare proastă de conservare. Astfel acest fenomen de prăbuşire a structurii interne este valabil mai ales la obiectele din lemn sau piele. Pielea pierde flexibilitate şi devine sfărâmicioasă şi rigidă. Deci are loc o distrugere a structurilor celulare urmată de pierderea formei, devenind aşa cum menţionam rigidă. Pierderea conţinutului de umiditate este şi procesul cristalizării sărurilor, distrgând ceramica – insuficient arsă - , piatra, osul, ceramica smălţuită prin apariţia unor fisuri ce pot fi observate la aceste categorii de piese. Pentru oprirea proceselor de încălzire şi pierdere a umidităţii se impune ca obiectele expuse la aceste elemente să fie imediat expediate în încăperea amenajată în care se va efectua stabilizarea lentă a umidităţii relative.

17

Dacă piesa respectivă necesită lucrări mai îndelungate de decopertare vor fi acoperite zonele degajate cu material umed textil. La fel, în zona în care se lucrează la dezvelirea unui obiect se poate monta o prelată protectoare care să asigure umbra. Dacă umiditatea trebuie menţinută în piesa decopertată ea va fi imediat expediată la laboratorul de restaurare (situaţie aplicabilă pentru cele de natură organică care sunt foarte fragile). Se recomandă pentru obiectele friabile, în cazul în care nu pot fi trimise imediat la laboratorul de restaurare. să fie extrase cu casete de pământ sau ceară. Mai pot fi folosite mase plastice care înlesnesc manevrarea şi transportul. De obicei aceste procedee vor fi realizate de către specialişti (restauratori) chemaţi la faţa locului. Obiectele fragile, după cum menţionam, trebuie trimise la laboratoare de restaurare, imediat ce sunt descoperite. Obiectele depozitate în camera dinainte pregătită, vor fi sortate după conţinutul lor de umiditate: - obiecte cărora trebuie să li se păstreze umiditatea; - obiecte care trebuiesc păstrate într-un mediu uscat, după ce au fost deshidratate; - obiecte care urmează ca umezeala lor să se echilibreze cu umezeală relativă. O primă şi urgentă măsură de conservare o constitue păstrarea umidităţii pieselor în momentul scoaterii lor din sol şi trecerea treptată la un conţinut de umiditate corespunzător. În general pentru piesele descoperite s-a observat că influenţa noului mediu ambient se transmite asupra lor, noul mediu ambiental regăsindu-se în umiditatea relativă, temperatură, radiaţii. La acestea se adaugă oxigenul şi sporii de mucegai. Ambalajul are două funcţii esenţiale: - izolează obiectul de mediu - protejează obiectul contra uno evenimente şocuri. Totuşi obiectele nu trebuie să rămână mult timp în aceste ambalaje, ele urmând ca imediat ce piesele sunt transportate la muzeu să fie duse la laboratorul de restaurare. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. În acest caz ambalajul va izola obiectul de: praf, umiditate, variaţii de temperatură (care influenţează umiditatea). Ambalajul să fie fabricat dintr-un material care să nu iniţieze coroziunea. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Pentru o bună protecţie împotriva şocurilor ambalajul pieselor trebuie realizat din materiale rigide – lemn mai ales sau carton presat. Obiectele foarte fragile vor fi ambalate în cutii separate, introduse apoi în cutii mai mari.

18

Pentru fiecare tip morfologic ambalajul este bine să fie în concordanţă cu forma, dimensiunile şi masa obiectului. Pe fiecare ambalaj se va indica poziţia obiectului (printr-un anumit semn). În final se întocmeşte o listă cu obiectele care urmează să fie transportate. Transportul materialelor descoperite va fi însoţit de o persoană competentă. Acesta se va face lin, fără bruscări pe teren. La sosire, la muzeu, se va trece la dezambalarea pieselor.

19

Organizarea expoziţiei permanente

În privinţa spaţiului muzeal se impune asigurarea anumitor condiţii de funcţionare ambientale, care influenţează de altfel starea tuturor exponatelor. O condiţie de bază o alcătuieşte:

� � � � � � � � � � � �, format (după cum am

arătat şi cu alte ocazii) dintr-un ansamblu de trei factori: � � � � � � � �

, � � � � � � � � � � şi

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �.

a) � � � � � � � � în spaţiul muzeal este deosebit de importantă,

deoarece toate materialele organice sau anorganice, cu apă în compoziţie, au un mare coeficient de modificare. Temperaturile foarte ridicate produc în expoziţie fie deshidratarea, calcinarea sau chiar distrugerea totală a unor obiecte. Se ştie că temperaturile în valori absolute sunt mai puţin dăunătoare decît variaţia cald – rece, care produce relaxarea sau contractarea bruscă a coeziunii interne a materialelor. În muzeu şi chiar în depozit reglarea temperaturii după cum subliniam se realizează cu ajutorul

� � � � � � � � � � �.

b) � � � � � � � � � �

– este procentul de vapori de apă existent în aer. Ea s-a dovedit mai importantă pentru materialele organice, deoarece creează instalarea unor procese nocive. Umiditatea se măsoară cu ajutorul � � � � � � � � � �

. În spaţiul expoziţional trebuie verificată valoarea umezelii relative. Dacă rezultatul nu este satisfăcător se fac intervenţii, prin îmbunătăţirea izolării termice. O umiditate depăşind 68-70% favorizează dezvoltarea microorganismelor pe materialele organice, distrugerea structurii interne a fibrelor celulozice. În muzeu, dar chiar şi în depozit un factor de primă importanţă în cadrul microclimatului îl constiutuie stabilirea condiţiilor, deoarece variaţiile de temperatură sunt extrem de dăunătoare în special pentru materialele higroscopice (lemn, textile, hârtie, piele) accelerând procesul de îmbătrânire şi slăbire a fibrelor. Este esenţial să se păstreze un climat constant, ale cărui valori diferă în funcţie de genul materialului de conversat: 60% umiditate relativă şi 16°C pentru hârtie şi 17°C pentru piele iar la pergament 58% umiditate relativă. c) � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. În afară de oxigen, azot şi vapori de apă, aerul mai cuprinde şi unele emanaţii gazoase nocive atât pentru om cât şi pentru materiale. În cazul depăşirii concentraţiei de noxe admise sau de gaze toxice se pune problema purificării aerului în spaţiu expoziţional.

20

� � � � � � � � � � �. Un muzeu modern cunoaşte următoarele tipuri de

instalaţii: de energie electrică, de încălzire, de apă curentă şi de evacurarea apelor uzate (canalizare). � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Se recomanda ca la greutatea obiectelor să fie adăugată şi aceea a tuturor modulelor: postamente, vitrine. Calculul rezistenţei unei clădiri este o problemă de strictă specialitate. Trebuie calculată rezistenţa fiecărei încăperi prin studierea releveelor de structură, la care se adugă sarcina însumatăde obiecte şi module. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Ce se întelege prin poluare alcalină a sălilor de muzeu? Emisiunea de particule alcaline pe care zidurile unei construcţii noi sau renovate, sau restaurate le emit după încheierea lucrărilor, într-un flux care descreşte. De aceea este necesar ca după încheierea lucrărilor de renovare spaţiul să rămână liber, neocupat o perioadă de şase luni. Aerisirea. Aerul se prezintă ca un amestec gazos de oxigen şi azot, din care azotul, în stare curată nu este activ, însă oxigenul acţionează prin oxidare cu deosebire când se găseşte în stare de ozon (O3g). În afară de aceasta în aer se găsesc cantităţi neglijabile de gaze inerte, argon, neon, xenon, cripton şi o cantitate mai importantă de vapori şi bioxidul de carbon. În condiţiile de viaţă ale marilor oraşe, pe lângă bioxidul de carbon se adaugă şi gazul sulfuros, hidrogenul sulfurat şi amoniacul. Deci acolo unde nu există aer condiţionat în muzeu, aerisirea va fi asigurată pe cale naturală prin ferestre. Aerisirea să se facă treptat, cât mai devreme, chiar în cursul nopţii, fiind uşor deschise unele ferestre. Ventilarea mecanică se foloseşte numai atunci când, vantilarea normală nu dă rezultatele necesare.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � sunt :

- Prima etapă cuprinde alegerea temei. Prima este aceea a adunării informaţiei, care poate fi grupată astfel: informaţii privind comanda socială şi cele legate de obţiunile publicului; informaţii la nivelul cunoaşterii teoretice ale problemelor de specialitate; date adunate în urma analizei patrimoniului muzeal. O fază nouă este formularea ideii tematice fundamentale, având ca rezultat stabilirea titlului expoziţiei. - A doua etapă o constituie elaborarea proiectului, cuprinzând înscrierea tematicii de idei. - Etapa următoare: execuţia expoziţiei. - Ultima etapă înglobează întocmirea caietului de sarcini alcătuit din: tematica proiectului, materialele de propagandă şi de popularizare editate cu acest prilej, catalogul (dacă există), extrasele de presă, manuscrisele cuvântătorilor de la vernisaj, registrul de vizitatori (eventual) şi cartea de impresii a expoziţiei. Dosarele se depun la arhiva documentară a muzeului.

21

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � �

, care uneori se înţelege uşor din titlu, alteori are nevoie de nişte explicaţii mai ample. Trebuie avut în vedere că obiectele care vor fi expuse în expoziţie se vor alege după anumite criterii: dimensiuni, cromatică, aspect. Selectarea lor se va face după sistemul de evidenţă al muzeului: fişa analitică de obiect şi fişa de fototecă. Menţionăm că înaintea expunerii obiectelor, acestea trebuiesc observate cu atenţie dacă necesită conservare sau restaurare. În expoziţie vor fi etalate:

� � � � � � � � � � � � � � � � � �,

� � � � � � � � � � � � � � � � �

(aceasta pleacă de la un document autentic – clişeu releveu – prelucrat pentru expunere, dizpozitiv mărit, hărţi, planuri grafice),

� � � � � � � � �� � � � � � � � � � � (piese sau imagini, obiecte, scheme grafice, reconstituiri).

Iluminatul artificial general din muzeele moderne, este un iluminat general şi combinat (natural şi artificial). Pentru asigurarea unui iluminat general unitar şi total se întrebuinţează detalii specifice cum ar fi: un singur perete vitrat către nord (lumină săracă în ultraviolete) sursa de lumină artificială în scafă; direcţionarea luminii pe plafon care o proiectează – rupând razele lungi – prin reflectare, în spaţiul de iluminat. Lumina în această situaţie poate fi filtrată pentru reţinerea ultravioletelor şi infraroşiilor. Alt sistem de iluminat modern este cel cu tuburi de fibră optică. După finalizarea spaţiilor, amplasarea corpurilor de iluminat, executarea şi fixarea modulilor, al materialului complementar, urmează etalarea în vitrine. Piesele de muzeu pot fi etalate sau acroşate prin: aşezarea, prinderea (etalare) pe un plan vertical sau prin prindere orizontală. Starea de conservare a piesei depinde în mare măsură de cea mai adecvată formă de expunere. În privinţa obiectelor cu volum şi masă care trebuiesc privite din mai multe direcţii se impune expunerea lor conform atât cerinţelor de echilibru estetic, cât şi celor de accesibilitate. Obiectul acesta poate fi aşezat pe: blatul unei vitrine, postament liber, consolă poliţă, suport special (corp geometric sau picior care în anumite cazuri poate fi prevăzut cu un soclu sau o bază). La aşezarea plată în cazul corpurilor geometrice, se prevede şi o asigurare asimetrică, în orice caz suprafaţa pe care se pune obiectul trebuie să fie mai mare (largă) şi aşezarea trebuie să fie asigurată printr-un lăcaş, fie adâncit, fie cu gheare de prindere (mai puţin dur şi de dimensiuni mici care să nu influenţeze într-un fel exponatul). Suprafeţele de expunere vor fi cât mai stabile. Textilele (îmbrăcămintea) expuse vertical se aşează pe manechine care se închid în vitrine. Acestea pot fi expuse şi întins-orizontal. Pentru

22

expunerea tapiţeriilor şi a scoarţelor, lucrarea respectivă se dublează pe spate cu o pânză rezistentă mai moale decât textila – piesa de muzeu. Textila va fi asigurată, pe dos cu un sistem-manşon de prindere. Acest tip de expunere este valabil atunci când pieasa este etalată pe plan vertical. Când piesa este etalată pe plan orizontal, planul de expunere ca dimensiuni trebuie să depăşească. La obiectele din piatră sau teracotă se folosesc ştifturile cu adeziv elastic (clei de peşte sau prenlandez). În expoziţii pot fi expuse şi hărţi, dacă acestea au o stare bună de conservare. Înainte de a fi introduse în muzeu, vor fi dezinfectate şi dezinsectizate. Umiditatea relativă va fi menţinută între 50-65% evitându-se variaţiile mari de temperatură. Tabloul expus trebuie să fie înrămat, iar rama poartă numărul de inventar al lucrării. Tabloul şi rama dacă este originală formează un ansamblu care nu trebuie disociat. Tabloul se suspendă de verigi fixate în ramă prin două şuruburi şi niciodată cu cuie. � � � � � � � �

sunt mai sensibile la curenţii de aer şi de aceea vor fi acroşate într-un loc transversat de curenţi de aer. Obiectele metalice se pot aşeza în orice poziţie, în vitrine ori panoplii, fără însă a fi bătute în cuie sau sârmă fără a fi puse în contact unele cu altele, fără a fi metale deosebite. Cele mai fragile sunt închise în vitrină sau sunt protejate prin panouri de pexiglas sau cristal montate în faţa acestora. În general metalele trebuiesc ţinute în mediu uscat (U.R. mai mică de 50%). În vitrine să fie puse cristale de silicagel care absoarb umiditatea. � � � � � � � � � � �

, � � � � � � � � �

şi � � � � � � �

se conservă în vitrine la adăpost de praf, bine fixate şi stabile. Obiectele se deplasează numai atunci când este necesar. Pentru spălarea lor nu se foloseşte un detergent abraziv ci numai apă şi săpun. Obiectele nu se scufundă în apă, deoarece o dilatare bruscă poate provoca sărirea smalţului.

� � � � � � � � � � � � �. La piesele din acest material trebuiesc evitate

variaţiile de temperaturi care provoacă dilataţii şi contracţii ale suportului metalic, la care emailul nu rezistă. În momentul terminării etalării, muzeul poate fi vizitabil luându-se însă măsuri preventive: - să nu fie atinse obiectele de către vizitatori; - cele mai fragile piese vor fi închise în vitrine, sau protejate cu panouri din plexiglas, ori cristal montate în faţa acestora; - contra tentativelor de sustragere a pieselor, în orele de vizitare trebuie asigurată paza umană şi sistemele de alarmă;

23

- o persoană trebuie să supravegheze cel mult trei săli, aceasta fiind în permanentă mişcare, supraveghind spaţiul muzeistic pe care-l are în grijă; - supraveghetoarele au datoria să urmărească şi tentativele de vandalism; - dimineaţa la sosire şi seara la plecare înainte de închiderea muzeului, supraveghetoarele sunt datoare să verifice sălile, pentru a observa dacă toate obiectele sunt la locul lor.

24

Depozitul muzeal. Criterii de constituire şi conservarea

obiectelor A. Depozitarea şi conservarea picturii pe lemn şi pânză. Conservarea sculpturilor, textilelor, tapiţeriilor şi a covoarelor În depozitul unui muzeu, la fel ca şi în expoziţia permanentă conservarea pieselor muzeistice ocupă locul central, prin distribuirea şi existenţa multiplelor activităţi care se impun. Atât în depozit cât şi în expoziţia permanentă, conservarea pieselor va fi asigurată continuu (conservare perpetuă) prevenind orice factori care le-ar putea aduce prejudicii. Starea de conservare a obiectelor muzeistice este determinată în egală masură din materialele din care au fost realizate şi de condiţiile de păstrare de-a lungul timpului. Totalitatea acestor condiţii o formează

� � � � � � � � � � � �, care se impune

a fi asigurat la fel ca şi în mediul expoziţional. În depozit, bine organizat, se cere de asemenea o

� � � � � � � �� � � � � � � � �atât a spaţiilor de depozitare , cât şi a interioarelor modulilor

corespunzători pieselor pe care le adăpostesc. Ca atare o cerinţă de bază este realizarea unui

� � � � � � � � � � � � ,

� � � � � � � � � �, necesar unei bune

protejări împotriva prafului care formează o noxă prin propietatea sa de fixare a particulelor acide, sau a germanilor din atmosferă. O altă cerinţă o alcătuieşte organizarea materialelor: gruparea acestora în moduli după anumite reguli şi existenţa unei regăsiri facile a obiectelor, înlesnită de întocmirea cataloagelor topografice. Depozitarea la subsol şi demisol a pieselor muzeistice se va efectua numai în cazul existenţei condiţiilor de depistare optime: să nu existe igrasie sau spaţiul respectiv să nu fie traversat de conducte de apă. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

: � � � � � � � � � � �

, � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(ateliere, laboratoare, depozite, bunuri) � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �.

O altă condiţie impusă este detrminată de � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Ferestrele vor fi blocate cu material de mare rezistenţă. Pentru asigurarea unui bun microclimat se va realiza o mică deschidere, cu rolul de aerisire a încăperii respective.

25

� � � � � � � � � � � � � � � � � va fi executată din materiale pe care nu se

alunecă, nu atrag praful şi sunt uşor de curăţat ca spre exemplu: gresia, linoleumul. Pereţii şi tavanele urmează să fie văruite periodic. Pentru bunurile din depozit sunt direct răspunzători gestionarii – conservatorii de colecţie. Încăperile destinate depozitului vor fi permanent închise, chiar şi atunci când în interior lui se lucrează. Nu au acces în spaţiile de depozitare persoanele străine, decât cu acordul direcţiei muzeului. Acordul se dă persoanelor care: studiază bunurile pe baza unui plan sau teme de cercetare, sau efectuează fotografierea unor piese, într-un spaţiu anume organizat, în afara depozitului. Mai au acces în depozit urmatoarele persoane: se ocupă cu evidenţierea ştiinţifică a pieselor depozitate; fac parte din comisia de predare – primire a unei gestiuni; întreprind procesul de curăţenie spaţiului de depozitare. 1. � � � � � � � � � � � � � �

depozitării: organizarea depozitării se face pe materiale, pe tipuri şi dimensiuni şi nu pe criterii estetice; trebuie tot odată făcută economie de spaţiu şi asigurată omogenitatea condiţiilor ambientale. În vederea organizării unui depozit, operaţia deosebit de importantă este aceea a proiectării, care stabileşte pe bază de desene, tabele, inventare, natura şi mărimea modulilor precum şi locul şi felul de aşezare în moduli a fiecărui obiect în parte, în condiţiile optime de conservare. Odată cu proiectul se realizează şi catalogul topografic al depozitului care dă posibilitatea regăsirii fiecărui obiect în parte. Înainte de proiectare se stabilesc şi tipurile morfologice prin împărţirea obiectelor dintr-o categorie de materiale şi în sub grupe (textile, lemn, hârtie, mobilier, ceramică). Tipurile morfologice sunt grupate în inventare (tipul obiectului, numărul de inventar, dimensiuni, locul unde se află). 2. � � � � � � � � � � � � � � �

. Dimensiunea obiectului sunt indispensabile în identificarea fizică a acestuia. Dimensiunile se regăsesc în sistemul de evidenţă: registru de inventar şi fişa analitică a obiectului însoţită de fotografia piesei. Deci în depozit

� � � � � � � � � � � � � � � � (pasivă) presupune:

tipodimensionarea depozitării pe materiale, pe tipuri şi dimensiuni şi prin moduli adecvaţi (bine închişi). � � � � � � � � � � � � � �

cuprinde: microclimatul, tratamentele aplicate pieselor pentru păstrarea lor în bune condiţii şi menţinerea curăţeniei atât în spaţiul de depozitare cât şi în interiorul modulilor. La aceste condiţii la conservarea activă se adaugă factorii de deteriorare, acţiunea şi cataclismele.

26

În final, după proiectarea şi execuţia modulilor sunt create condiţiile necesare de depozitare: iluminat, microclimat, mediu ambiant. Sunt verificate instalaţiile sanitare şi cele electrice în conformitate cu normele P.C.I. (paza contra incendiilor). Se trece la aşezarea pieselor în moduli după criteriile de bază stabilite şi se realizează evidenţa necesară pentru regăsirea rapidă a bunurilor (pe bază de liste, în funcţie de moduli). De asemenea se va întocmi o evidenţă clară pentru fiecare piesă în parte, în legatură cu circulaţia acesteia. Când se pune problema fotografierii obiectelor existente în depozit, această operaţie va fi executată într-un spaţiu special amenajat în afara depozitului. Operaţia de asigurare a obiectelor, evidenţa acestora precum şi modul lor de manipulare vor fi asigurate de către conservatorii specializaţi pe aceste probleme. În continuare ne propunem să discutăm modalităţile de conservare a diferitelor categorii de materiale. A.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � (icoane) alcătuită din suportul de

lemn, grundul şi straturile de culoare. Pictura pe lemn (icoanele) va fi îndeaproape supravegheată în scopul observării eventualelor crăpături survenite. B. � � � � � � � � � � �

. O atmosferă închisă, umedă şi relativ caldă favorizează formarea mucegaiului pe pânze, deci o ventilaţie bună este indispensabilă. O creştere a cantităţii de vapori de aer determină dilatarea pânzei şi formarea pliurilor la colţuri. Umezeala şi mai ales scurgerile de apă sunt periculoase pentru reversul tabloului, deoarece pe faţa acestuia este protejat de un verniu. Pe spatele pânzelor nu trebuiesc pulverizaţi dezinfectanţi, pentru că se riscă atacarea celulozei. În acest caz se recomandă sfatul restauratorului. În depozit picturile se aşează pe panouri montate în poziţie verticală prin tipodimensionarea pe întreaga suprafaţă a panoului respectiv. Trebuie evitată aşezarea unui tablou mic lângă unul mare. Prinderea face în două moduri. Tablourile se ordonează pe autori sau pe criteriul tipodimensionării. Distanţa dintre panouri se stabileşte în funcţie de dimensiunile tablourilor. Acestea sunt foarte eficiente dacă sunt glisate. Se pot folosi şi panouri fixe aşezate în stelaje, urmând ca într-un compartiment de stelaj să se introducă doar câte un tablou. Partea pictată a primului tablou este orientată spre reversul următorului. Izolarea între picturi se face printr-o piele de căprioară ignifugată. C. � � � � � � � � � � � � � � � �

vor fi depozitate întinse, dar pentru că ocupă un spaţiu mare vor fi rulate pe un tub din tablă, material plastic rigid sau carton presat. Tubul se îmbracă într-o pânză (o husă) deasă. Rulourile vor fi suspendate pe stative la distanţa de 3-4cm.

27

Costumele se deteriorează pe manechine, sau în rafturi ori sertare, fiind bine întinse. Ele mai pot fi aşezate pe umeraşe, îmbrăcate în materiale plastice. Între costume se lasă un spaţiu liber pentru manipularea lor. Pe lângă păstrarea în dulapuri a ţesăturilor se recomandă şi posibilitatea ţinerii acestora în containere etanşe, într-o atmosferă filtrată şi purificată sau atmosferă de azot. Protejarea ţesăturilor împotriva microorganismelor se face în pachete aerate. Piesele foarte fragile pot fi plasate între două plachete de plexiglas dacă dimensiunile lor o permit. � � � � � � � � � � � � � � � � � �

sunt deteriorate de lumină, umiditate, uscăciune, căldură. Tapiseriile şi covoarele se pot răsuci, pe un rulou care se suspendă. � � � � � �

nu trebuie să rămână mult timp pliată deoarece este acţiune nefastă. � � � � � � � �

se păstrează la adăpost de praf, cu insecticid contra moliilor în interior. B. Conservarea colecţiilor de grafică şi documente; hărţi şi planuri, cărţi; conservarea negativelor şi fotografiilor, metale şi ceramică În categoria documentelor grafice sunt însumate: documentele de arhivă, hârtia, cărţi, ferecături, desene, gravuri. Spre a verifica factorii de deteriorare a acestor categorii se presupune analiza materialelor care intră în compoziţia lor. a) Colecţia de grafică şi documente se păstrează în cutii suprapuse. Numărul lucrărilor din cutii depinde de frevenţa întrebuinţării acestora şi de starea de fragilizare. Accesul la cutie se face pe latura din spate, care trebuie să fie mobilă. Cutiile se aşează câte două, pe două rânduri. Se impune existanţa unei fototeci, cu marginile lucrărilor. În genere documentele se pun pe stelaje din materiale neinflamabile. În cutii se vor aşeza lucrările de grafică, iniţial orânduite în mape: mape – dosar fără fereastră centrală: opacă sau transparentă, permiţând consultarea piesei printr-un înveliş ne-etanş, din material plastic, inert din punct de vedere chimic. Lucrurile de format mare vor fi rulate pe un cilindru rigid, cu diametrul de 30cm, îmbrăcat în material neutru. La rândul lui, acesta este depozitat într-un alt cilindru vertical, cu fund şi capac. Documentele rare pe hârtie, se aşează în mape – codificate şi opisate (maxim 20 de piese într-o rampă) şi în casete – tratate ca la grafică – cu pereţi rigizi, confectionate din carton neutru (neacid); într-o casetă se află

28

o singură mapă, pentru ca piesele să nu fie presate; casetele vor fi introduse în sertare, dispuse pe orizontală. Documentele rare, de înlocuit trebuie mânuite cu o grijă extraordinară. În momentul intrărilor în patrimoniul muzeal ele trebuiesc examinate foarte atent. Durata vietii documentelor se poate prelungi prin protejarea lor împotriva căldurii, luminii, gazelor acide şi a mucegaiurilor, prin păstrarea în învelitor de hârtie dezacidificată în cutii rezistente şi în încăperi ferite de foc. Documentele îndoite, trebuie să fie depliate şi netezite cu multă atenţie, reducându-se mult pericolul de degradare datorat îndoirii la mijloc de prevenire şi diminuare a uzurii şi distrugerii acestora, se recomandă microfilmarea lor. În funcţie de condiţiile de mediu hârtia poate fi deteriorată de căldură şi uscăciune, de lumina solară şi lunară, de excesul de umiditate, de praf, insecte, rozătoare, microorganisme, agenţi atmosferici, produse chimice. Pe cât posibil, se va evita plierea afişelor şi a documentelor de mari dimensiuni. Atât colecţia de grafică precum şi cea de documente suferă de degradări lente în faza iniţială. Din această cauză riscă să scape unor examinări superficiale. În primul rând sunt ciupercile care descompun celuloza, afectează legăturile, deteriorează cleiurile, atacă fierul, cernelurile. Infestarea se produce printr-o pigmentare în pete galbene, negre ori brune. Odată cu apariţia celor mai lejere urme trebuie verificată umiditatea şi temperatura.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �.

Depozitele trebuiesc uscate, ventilate şi curăţate. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

distruge hârtia care devine fragilă şi albă. Hârtia de ziar se îngălbeneşte. � � � � � � � � � � � � � � � � � �

duc la îngălbenirea hârtiei. Creşterea temperaturii peste 20°C duce la slăbirea rezistenţei mecanice a hârtiei. O temperatură crescută împreună cu o umiditate ridicată peste 65% determină apariţia condiţiilor favorabile atacului biologic. Schimbările bruşte de temperatură produc dilatări şi exfolieri. Umiditatea sub 45% duce la fragilizarea hârtiei datorită uscării excesive şi scăderii rezistenţei hârtiei la factorii mecanici. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � A) � � � � � � �

. Acţiunea nocivă a compuşilor de sulf se agravează în prezenţa prafului şi a impurităţilor. Este necesară o curăţenie perfectă. Aerul care pătrunde în localuri să fie epurat într-o soluţie alcalină, în timpul trecerii sale prin aparatele de climatizare. Frecvent se va efectua operaţia de desprăfuire. În privinţa amplasării şi a metodelor de depozitare, climatizare, manipulare şi consultare a

29

documentelor, măsurile de salvagradare contra calamităţilor naturale precum şi a directivelor au fost stabilite de Consiliul Internaţional al Arhivelor. Documentele vor fi puse pe stelaje din material neinflamabile. B) � � � � � � � � � �

are caracteristici deosebite prin aceea că deţin coperţi din piele sau pergament, mai mari decât foile şi sunt mai groase. Din aceste motive ele nu vor fi aşezate vertical ci orizontal (2-3 cărţi unele peste altele). Locurile de depozitare vor fi curate. Cărţilor, ca şi în cazul celorlalte obiecte muzeale, trebuie să le fie asigurate condiţiile de microclimat. ASIGURAREA SECURITǍŢII MUZEULUI MǍSURI ÎMPOTRIVA SUSTRAGERII Asigurarea sicurităţii se bazează pe o pază şi o supraveghere bine organizată.Paza va exista la intrările şi ieşirile din muzeu.Ea va fi permanentă (ziua şi noaptea). Supravegherea în expoziţie este asigurata de către supraveghetoare (una la trei camere).Supraveghetoarele trebuie să aibă în gestiune piesele din sălile pe care le-au luat în primire. Ele trebuie să ştie în fiecare moment locul unde se află fiecare obiect. Dimineaţa şi seara (la închiderea muzeului) vor face controlul spaţiului expoziţional. Deci ele trebuie să aibă o evidenţă clară asupra obiectelor. Muzeul trbuie să fie prevăzut şi cu sistem de alarma, gratii interioare la ferestre şi uşi bine asigurate.Trebuie izolat spaţiul expoziţional de celelalte zone funcţionale ale muzeului. Paza contra incendiilor Într-un muzeu trebuie organizat un personal special de pază contra incendiilor care să prevină focarele de incendiu.. Să existe puncte fixe prevăzute cu soluţii, târnăcoape, lăzi de nisip, hidranţi, etc. Factorii potenţiali care pot declanşa incendiile sunt :instalaţiile electrice, electricitatea atmosferei, aparatele de încălzit, sobele cu lemne.

30

In cazut unui incendiu să se facă în prealabil, un instructaj cu personalul muzeului, existând şi un plan al muzeului afişat în caz de urgenţă. MANIPULAREA, AMBALAREA ŞI TRANSPORTUL Bunurile culturale vor fi mânuite numai de persoane instruite . Lucrările de grafică se transportă după ce au fost întinse cu faţa în sus ,mobilierul nu se împinge ci se ridică. Pentru transportul ceramicii, a porţelanului şi a sticlei se folosesc ambele mâini, iar transportul lor se face în cutii căptuşite cu materiale elastice. UZURA FUNCŢIONALǍ Reprezintă rezultatul nedorit al proceselor de mişcare a pieselor muzeale : etalare, depozitare, expunere ,asamblare ,fotopilire, inventariere, studiere. PREVENIREA DEGRADǍRII BIOLOGICE Dăunătorii biologici sunt combătuţi de persoane specializate.Combaterea dăunătorilor se face cu substanţe chimice complexe SPAŢIUL MUZEAL Printr-o conferinţă a muzeografilor organizată la Paris 1943 s-au stabilit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un muzeu modern . 1) Condiţii de amplasare a clădirii (mediu propice) 2) Materiale folosite în construcţii (beton armat, fier, sticlă, cărămidă, evitat lemnul). 3) Distribuirea spaţiului muzeal (50% rezervat pentru expoziţii restul spaţiului pentru personalul ştiinţific şi administrativ precum şi laboratoare şi ateliere).

31

BIBLIOGRAFIE

Antonescu Rodica ,Montarea operelor de grafică artistică, în “ � � � � � � � � � � Materiale de istorie şi muzeografie “, XVII, 2003,,p.507-512. Bălulescu P., Macriş V., � � � � � � � � � � � � � � � � � � ,Bucureşti, 1979. Bârcă Ana, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � nr.8, 1978, p.49-55. Brăileanu Maria, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � în “ � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � “,1, Muzeul Naţional de Istorie Bucureşti, 1881, p. 121- 127. Capotă Raluca Iulia , � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ! � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � # � � � � � � � � � � � � � � � $ % % & � � � � � � � p.10- 19. Cojocaru Lucia, ' � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � . " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � # � � � � � � � � � � � � � � � $ % % & � � � � � � � p.29- 36. Diaconu Roxana, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � # � � �

(lucrare de licenţă) 2005, Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Istorie, Bucureşti. Fârtăiaşi Dan, � � � � � � � � # � � � � � � � � � � � � � în “( � � � � � � ” VI , 1986, p.259- 261. Florescu Radu, Bazele muzeografiei, ediţia a II-a, Ministerul Culturii, Centrul de Pregătire şi Formarea Personalului din Instituţiile de Cultură, Bucureşti, 1998. Gheorghiţă F., ) � � � � � � � � � � � � � � � � � � � , în * � � � � � � � � � � � � � � � nr� + � 1967, p.328- 332. Logan Levis l., La climatisation des museés, “Museum”, nr.2,1957, p.80- 96.

32

Lupu Claudia, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � # � � � �� � � � � � � � � � � $ % % & � � � � � � � p.25-27. Moldoveanu Aurel, Probleme ale conservării ştiinţifice a patrimoniului muzeistic, în “� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � # � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � 1, 1968, p.213-226. Moldoveanu Aurel� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � .Compatibilitate şi incompatibilitate, în “Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară”, 2-3, 1969-1970, p.370-381. Moldoveanu Aurel , � � � � � � � � � � � � � � � � � � � # � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � , în “� � � � � � � � � � � � � � ” nr.5, 1970, p.389-395. Moldoveanu Aurel, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � în “� � � � � � � � � � � � � � ” nr. 8, 1980, p.19-27.

Moldoveanu Aurel, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Ministerul Culturii, Centrul de Pregătire şi Formare a Personalului din Instituţiile de Cultură, Bucureşti, 1999.Mourey William, Conservarea antichităţiilor metalice de la săpături la muzeu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � # � � � � � � � # � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ! � � � , ConsiliulCulturii şi Educaţiei Socialiste, 1988, p.33. Opriş Ioan, � � � � � � � � � � � � � � � � � , Editura Oscar Print, ed.II, 2003. Stoia Nicolae, Bârcă Ana, � � � � � � � � � � � � � � în contextual conservării, în “� � � � � � � � � � � � � � ” nr. 4, 1972, p. 303-305.

Trohani Georgeta şi Iancovici Dan, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � , în “ � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �Turcu Mioara, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � , Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. 2004. Vlad Ana Maria, Studierea obiectelor metalice arheologice prin metoda spectometriei de absorţie atomică în “Revista Muzeelor şi monumentelor, muzee”, nr. 6, 1079, p.76-78.

Vlad Ana Maria, Ioanid Ghiocel, Microclimatul şi cerinţele conservării patrimoniului muzeistic: propunerea de instalaţie de climatizare în “Revista Muzeelor şi Monumentelor, “muzee” ,nr.9-10,1079, p.62-66.