Conceptul existenţei (fiinţei). Formele şi nivelurile existenţei, unitatea lor dialectică

Categoria centrală a ontologiei este cea de „existenţă" — cea mai amplă dintre toate categoriile cu care operează filozofia. Toate concepţiile filozofice de pînă acum au drept postulat o existenţă, adică un anumit conţinut al lumii. Referindu-ne la sensul conceptului de existenţă, trebuie să menţionăm, că termenul „a fi", precum şi formele lui derivate — „este", „sînt" etc, au mai multe sensuri şi anume:

f — sensul existenţial, avînd semnificaţia şi funcţia de a desemna faptul existenţei, al fiinţării, faptul că ceva se află, este dat (La Bălţi este o Universitate);

— sensul atribuţional ce ne desemnează faptul că ceva se află, o însuşire aparţine, fiind atribuit unui altceva (Diamantul este dur);

— sensul definiţional, deţinînd funcţia de a desemna echivalenţa, sinonimia în cadrul definiţiilor, între noţiunea pe care o definim şi descrierea prin care o definim (Oamenii sînt fiinţe raţionale);

— sensul de incluziune, conform căruia o anumită mulţime este cuprinsă în sfera altei mulţimi, ca specie a genului (Românii sînt indo-europeni);

— sensul de apartenenţă care relevă că un individ este inclus într-o clasă (Caisul este un pom). în sens general, noţiunea de existenţă semnifică faptul că toate obiectele despre care este vorba sînt,

există, adică exprimă lumea în care existăm. Termenul de existenţă se reduce la desemnarea faptului fiinţării. în istoria filozofiei pot fi distinse următoarele modalităţi de abordare a problemei existenţei

(Fiinţei): 1. Problema centrală a filozofiilor antice şi medievale este cea a „fiinţei". Reprezentanţii

acestor filozofii recunosc primatul acesteia. „Fiinţa", „esenţa", „unul" constituie unul şi acelaşi lucru, moduri de a numi ceea ce există prin sine fără nici o determinare. După Aristotel, „fiinţa" este reflecţia ce are în vedere primele principii şi cauze, deci raportîndu-se la o singură natură de pe urma unui caracter analog. „Fiinţa este numele pentru totce este"1. 2. Filozofia timpurilor noi proclamă primatul cunoaşterii, al subiectivităţii. Esenţa nu este

substrat, ci formă inteligibilă, care funcţionează în plan logic. R. Descartes, Im. Kant consideră că nu poţi să cunoşti înainte de a cunoaşte inteligibilul. Legitimarea analizei prealabile a subiectivităţii devine posibilă din momentul în care originară în totalitate nu mai este „esenţa" — substrat, ci „esenţa" — relaţie, formă, cadru. în filozofia timpurilor noi uni-tatea nu mai este generată de „generalul identic", de „esenţa — identitate", ci de „esenţă ca ţesătură de raporturi". Deci, relaţia devine prototipul unităţii şi nu substratul identic.

3. în a doua jumătate a sec. XIX şi îndeosebi în sec. XX reconstrucţia fiinţei absolutului este concepută pornind de la cele mai importante zone ale existenţei: valori, fiinţa umană, limbaj — în care s-ar manifesta subiectul ca centrul de ordonare a lumii. Filozofii urmăresc scopul de a concepe ceea ce este originar, autentic în lume. Spre exemplu, M. Heidegger readuce în filozofie analiza ideii greceşti exprimate în „a fi „fiinţă". Pentru el existenţa înseamnă a fi în lume, a fi laolaltă cu...; înţelegerea; libertatea; grija; faptul de a fi întru moarte2. Existenţa, după Heidegger, este proprie omului, numai fiinţării care poate decide şi s-a decis într-un fel sau altul, existenţa este o problemă a libertăţii noastre. Deci, în existenţă survine raportarea de tip cognitiv, în care domină „o relaţie cu lumea" ce are la bază „o atitudine liber aleasă", ieşirea de sub dominaţia imediatului, a utilizării lumii sau apărării în faţa ei. Existenţa, în opinia lui Heidegger, dezvăluie prin om. Cunoaşterea logică nu este singura cale de cunoaştere, singura cale prin care existenţa se dezvăluie omului. Noua cale, pe care o propune Heidegger, este cea a căutării în trăirile umane. 4. O altă cale a conceperii felului de a fi ne oferă, în filozofia contemporană, L. Blaga în lucrările Deteiminările divine şi Aspecte antropologice. El distinge doar cîteva moduri ontologice în raport cu mulţimea modurilor morfologice de existenţă. Unul din aceste A moduri este cel al cristalelor;, în raport cu modul de a fi, el le atribuie un orizont, doar, în

faza devenirii lor. Acest orizont dis-paTeTcînd procesul de închegare al cristalelor s-a încheiat. Al / doilea mod ontologic este cel al plantelor, care sînt organizate în spaţiu şi timp. Orizontul lor are o semnificaţie mai complexă decît cel al cristalelor.

> Cel mai complex mod ontologic este cel uman. Superioritatea decisivă a acestui mod constă în faptul că atît ca individ, cît şi ca gen „respiră şi fiinţează în orizontul misterului şi în vederea relevării acestuia"3. Acest mod ontologic condiţionează întregul destin uman şi menirea creatoarea omului. L. Blaga se referă şi la posi-' , bilitatea unor moduri ontologice superioare omului — Fiinţa Divină — un mod ontologic de maxim orizont.

Dacă ne referim la domeniile şi nivelurile existenţei, trebuie să menţionăm că orice concepţie filozofică se raportează la om, la disocierea pe care omul o realizează între el însuşi şi mediul existenţei, al activităţii sale. în acest sens, filozofia mărturiseşte că, pe măsură ce omenirea îşi lărgeşte orizontul acţiunii şi cunoaşterii, existenţa i se înfăţişează tot mai mult ca natură şi societate, ca uri univers fizic şi altul — social-uman. -/ Natura reprezintă un ansamblu de sisteme, structuri şi niveluri materiale (fizice şi biologice), şi independente în raport cu omul şi cu omenirea. în raport cu societatea şi cu omul, natura reprezintă o existenţă primară, primordială, este suport al existenţei sociale şi umane. Societatea se constituie în procesul acţiunii omului, în conformitate cu necesităţile şi cu capacităţile sale transformatoare, proces în urma căruia un număr din ce în ce mai larg de obiecte şi fenomene a fost parţial desprins din legăturile ei naturale, devenind o natură umanizată. Alături de forţele de producţie, de mijloacele de producţie, ele obiectul muncii, se structurează ansamblul relaţiilor dintre om şi natură. Totodată, ca o condiţie a activităţii de producţie se structurează un ansamblu de relaţii între oameni, precum şi un ansamblu de instituţii corespunzătoare. Din universul social fac parte creaţiile şi valorile spirituale, precum şi relaţiile spirituale. Dar chintesenţa întregului domeniu existenţial al societăţii este omul însuşi, ca producător şi ca produs al societăţii, organizat, la nivel de specie, într-un ansamblu de niveluri şi de structuri de grup sau comunitate (clase, poporaţii, naţiuni).

Deşi societatea se structurează prin acţiunea umană, ea este un univers de procese şi relaţii obiective, pe baza cărora capătă atributul materialităţii, iar pe baza acestuia ea constituie, împre-ună cu natura, existenţa obiectivă (universul material).

Cu toate trăsăturile lor comune, cele două domenii ale existenţei obiective au şi unele trăsături specifice. Spre exemplu, în timp ce natura este materială în totalitatea elementelor şi raporturilor sale, societatea este un domeniu căruia i se poate atribui doar parţial atributul materialităţii. In afara structurilor şi relaţiilor materiale, în societate se instituie şi o altă sferă de fenomene, derivate din cele dintîi, dar care nu au atributul materialităţii — domeniul structurilor ideale sau existenţa ideală. ,'!> Existenţa ideală este de un tip deosebit: ea are o bază materială şto natură nematerială, este dependentă prin origine şi funcţionalitate de om şi de omenire. De aceea ea nu reprezintă o existenţă aparte, alături de natură şi de societate, ci o latură componentă a acesteia din urmă.

Creatorul şi purtătorul existenţei ideale este omul. Prin conştiinţa sa, omul devine o existenţă de tip deosebit: capacitatea lui activă devine finalitate. Omul este o unitate, un centru de intersecţie între natural şi social, între material şi ideal. Omul se poate despărţi conştient de existenţa înconjurătoare, el devine subiect, transformînd lumea în obiect al acţiunii şi cunoaşterii. Dedublarea existenţei în obiect şi subiect nu înseamnă izolarea omului de lumea înconjurătoare, ci reprezintă condiţia stabilirii unor relaţii conştientizate şi transformatoare ale omului cu lumea.

Domeniile existenţei independente de om mai sînt numite în filozofie realităţi obiective, care formează obiectul de cercetare al filozofiei, şi anume al ontologiei. Ştiinţa contemporană, mai ales fizica, a pătruns niveluri ale existenţei inaccesibile cunoaşterii directe, şi care necesită aportul gîndirii abstracte, a metodelor ei de abstractizare, idealizare şi modelare. Dacă realitatea fizică este un concept ce desemnează realitatea determinată din punctul de vedere al teoriilor ştiinţifice, apoi realitatea obiectivă este un concept de o foarte mare generalitate. Conceptul realităţii fizice s-a detaşat ca idee separată de ideea generală de realitate obiectivă numai în fizica sec. XX, deoarece acesta, utilizînd pe scară largă aparatul matematic, a obţinut rezultate ipotetice. Pe această bază au fost propuse următoarele criterii principale ale realităţii fizice:

7 Criteriulperceptibilităţii poate fi formulat astfel: rezultatele desemnate de concepţiile ştiinţifice sînt reale dacă sînt percepute în condiţiile corespunzătoare pentru observarea lor.

Criteriul observabilităţii, conform căruia sînt reale rezultatele desemnate de concepţiile ce se bazează pe experienţă şi corespund acesteia.

Criteriul repetabilităţii care ne denotă că pentru recunoaşterea unui rezultat e necesară o serie relativ mare de definiţii operaţionale independente una de alta, adică realitatea fizică a unui obiect trebuie stabilită prin mai multe căi şi proceduri. ;, Criteriul legităţii, conform căruia este real acel obiect ipotetic a cărui existenţă este admisă pentru a nu respinge un principiu sau o lege fundamentală a ştiinţei.

Criteriul invarianţei care demonstrează că este real ceea ce este constant, adică invariant pentru un ansamblu de transformări sau schimbări. Acest criteriu a fost introdus în fizică de către Max Born, care susţinea că mărimile şi proprietăţile pe care le obţinem în procesul observării şi experimentului cu ajutorul aparatelor nu reprezintă realitatea însăşi, ci numai proiecţia ei în parte, adică rezultatele interacţiunii realităţii cu aparatele. Pentru a obţine realitatea însăşi, sînt necesare un şir de experimente şi măsurători, ce se completează reciproc, multe proiecţii, stabilind astfel invarianţii.

Criteriul corespondenţei este o consecinţă a unui principiu destul de controversat, principiul corespondenţei, ce se referă la raporturile dintre teoriile perimate şi noile teorii. El denotă că noile teorii într-o anumită ştiinţă, fiind mai generale decît cele perimate, nu le respinge pe cele din urmă, ci le include ca pe nişte cazuri particulare, valabile pentru domeniile lor de aplicabilitate, în raport cu care s-au dovedit a fi adevărate. Există numeroase alte criterii ale realităţii fizice, fiecare cu domeniul şi gradul său de valabilitate, însă nici unul nu este absolut valabil şi suficient. Numai ansamblul şi unitatea lor ne pot solicita înţelegerea satisfăcătoare a conceptului de realitate fizică.